VALENTIN-OVIDIU VÂZDOAGĂ

ARMELE SECRETE
ALE Z E U L U I W O T A N

• Aeronavele Imperiului RAMAN luptau pe Lună !

• "OZN-urile - armele secrete ale lui Hitler"
• România a salvat Occidentul de ocupaţia nazistă
• După război, americanii îl căutau pe Hitler...
în Patagonia şi Antarctida
• Marile invenţii secrete ale secolului XX
• Experimentul Philadelphia - un proiect românesc !
• SUA - în... Federaţia Planetelor Unite
 VALENTIN-OVIDIU VÂZDOAGĂ

ARMELE SECRETE
ALE ZEULUI WOTAN

Editura
DIFUZORI "ŢEPARI"
• "CALYPSO"SRL Bucureşti (fam. Lupaşcu) - str. Pascal Cristian 4-6,
Sector6; tel. 021/627.24.80; 0744.553.546-dna L; 0744.658.747 -dl. L
• "Eli Press"'Zalău (Cristian Stamate, telefoane devenite'"fantomă");
• "Oldan Press"Cluj-Napoca (Bogdan Potra; 0264/197.532; 431.617;
0722.294.049; Str. Avram lancu 29);
• "SUPIDIFPress'Timişoara (Marius Soporan, Mihai Pridie;
str.Mircea cel Bătrân 5; 0256/124.226; 0744.790.827);
• "Palermo Prod-comserv"Tg. Mureş (Peter Klosz, 0265/250.665;
0744.886.610; str. lalomiţei nr. 8/30);
• "C.L.Agata"S.A. Botoşani (dir. Istrate -0722.458.002) - str. N.Bălcescu
nr. 13; tel.0231/510.151; 514.128;
• "AMO Press" S.R.L laşi (Onofrei Leonid Manuel - 0722.592.388) -
str. Socola 134, cam. 15.
• "Difuzarea cărţii şi bunurilor culturale" SRL Vaslui
(Iulian Buganu - 0235/361,655)

În atenţia celor în drept şi a celor interesaţi...

Copyright:
Editura

Tel./Fax: 0251/418.943; 0744.70S.957

O.P. 8,CP 812-Craiova

Tipărit la: tipografia cassandra

I.S.B.N. 973-86201-0-4
 CUVÂNTUL EDITORULUI

Străvechea înţelepciune românească ne învaţă: "Să-ţi faci iarna

car şi vara sanie !" Zis şi făcut...
După un an 2002 "de sacrificiu", am intrat în reorganizări totale
(vi le spun altă dată !) pentru a evita alte asemenea experienţe cu
muncă non-stop din 2 ianuarie, "veri fierbinţi" şi concedii în decem­
brie...
Alţii, "băieţi buni", ne-au respectat concediile şi Revelionul, şi
ne-au "vizitat" doar în 2 ianuarie 2003. Ne-au lăsat un "mesaj" precum
că "am călcat cu stângul" şi s-au gândit să ne ofere un serios impuls
în ascensiunea noastră. Motiv pentru care au crezut că gazele sunt
cel mai sigur mijloc...Zalmoxe/Zeul Moş, care a văzut multe la...
viaţa lui, s-a gândit însă că nu suntem suficient de îngeraşi. Trebuie
să ne mai antrenăm, să mai dăm ani buni din aripi, să mai facem
ceva curenţi, să mai "uşuim" pe unii care nu au ce căuta într-un loc
care nu le place...
(Amănunte ? Într-o altă lucrare, nu ştiu care! Şi-aşa ni s-a spus
că păşim cu stângul...Se poate, de la primul volum din2003 ?!...)
Noul an este unul de...început. Vă miraţi? Răbdare, vine şi ex­
plicaţia. Ea ţine de simbolistica iudeo-masonică: 2003 înseamnă, în
această simbolistică, 20+3=23. Bun, şi? - veţi reacţiona. Aşa aş fi în­
trebat, la rându-mi, în urmă cu ceva luni, până mi s-a "aprins becule­
ţul" de la o informaţie aparent banală (pentru iniţiaţi). Atunci, am aflat
de ce 23 (august, septembrie, decembrie etc.) a fost o zi extrem de
importantă în istoria ultimelor secole (masonice). Gânditi-vă doar la
23 august 1944 sau la 23 decembrie 1989 (prima zi fără Ceauşescu
la putere).
Secretul este unul ocult dar simplu: cum alfabetul ebraic are
22 de litere-cifre, automat, 23 înseamnă un nou început! După
cum se vede, respectat şi de... istorie !
Şi atunci, de ce să nu-l respectăm şi noi?! Mai ales că, după ce
"am păşit cu stăngul", am reuşit să punem şi pe dreptul şi să înfigem
şi steagul (prazul), ca orice oltean care se respectă, juvete (verde)
sau "scorpion (roşu)", de ce culoare o fi...Iar, mai mult ca ales că, la
18 ani, subsemnatul şi-a aflat viitorul din 3 (trei) surse (cum îi stă
3
 bine unui viitor ziarist) care în bună parte, a fost confirmat. Adică,
după accidentul din 2000, mi se prevedea...vârsta lui Gică Pe-
trescu, prietenul lui..Tuthankamon.
Oricum, mulţumim pentru "impuls" şi să fie într-un ceas bun! După
accidentul din 6 martie 2000, cu sacrificiile de rigoare, "am rupt pisica
în două" şi acum Editura OBIECTIV este atât de viabilă, încât, din
2000, unii s-au gândit să umple ţara cu publicaţii "OBIECTIV",
ilegal, fără să ne solicite vreun acord...Repet: credeţi că ne strică
banii lor?!...
Concluzia este una singură: orice "impuls" de acest fel îl trans­
formăm şi pasul înainte e asigurat !
Dovada o reprezintă şi volumul de faţă! Primul dintr-o lungă serie
pe acest an şi întâmplător "prelucrat" de ziua lui Mihai Eminescu, un
mare vizionar al timpurilor sale. De altfel, Eminescu nici nu s-a năs­
cut prea departe de autorul acestui volum de senzaţie...Care deţine
un mare avantaj: cei interesaţi nu-l pot iudaiza (gen Eminovici), indi­
ferent în ce poziţie ar sta şi cum s-ar scărpina !
Dincolo de aceste glume (proaste sau bune), un lucru este clar
ca lumina zilei: PREZENTA LUCRARE ESTE UN EVENIMENT MA­
JOR ÎN ROMÂNIA. Să mă scuze domnii Liiceanu, Patapievici, Pleşu
ş.a. că nu i-am consultat pentru o asemenea afirmaţie. Domniile lor
se află în sfere prea înalte pentru asemenea subiecte (şi indivizi) şi
tirajul nostru (mult mai mare) nu ne lasă, cu acest "balast", a urca la
asemenea înălţimi, accesibile numai celor care urcă doar cu toată
"pompa" mass-media...
România mai are, încă, destule inteligenţe de excepţie, deşi
s-ar crede că a fost devalizată din acest punct de vedere, din mo­
ment ce la NASA şi Microsoft se vorbeşte româneşte...
Acest fapt este dovedit, din plin, de Editura OBIECTIV. După
"Marile Mistere ale Piramidei Oculte" (Cristian Crăiţă) şi "Re­
vanşa Daciei" (Cornel Bârsan), un nou debutant va face senzaţie
pe "piaţa" românească, cu prezenta lucrare. În toate cele trei "ca­
zuri", cuvântul "debutant" este echivalent cu Începător" doar în ce
priveşte publicarea, autorii în cauză dovedind că se ridică, efectiv,
cu mult deasupra unor nume de rezonanţă din Occident, pe care
editurile din România le promovează...ca pe Picasso: doar pentru
nume...
4
 "Armele secrete ale Zeului Wotan" va fi nouă lucrare de re­
ferinţă pentru Editura OBIECTIV şi în România. De acest fapt vă
asigur de acum şi, după câte v-aţi convins, nu fac afirmaţii gratuite...
Autorul este un tânăr de 35 ani, care a absolvit Facultatea de
Electronică şi Informatică, pasionat, printre altele, de Internet.
Vreau să subliniez faptul că materialul este atât de exploziv, în­
cât, la nici 10 minute de la primirea manuscrisului, am dat verdictul
(entuziast pozitiv) şi I-am şi anunţat autorului, deşi omisese a-mi pre­
ciza vreun număr de telefon...
Fireşte, întreaga lucrare, listată integral, avea şi o scrisoare intro­
ductivă, din care citez:
"Am onoarea să vă trimit alăturat manuscrisul lucrării «Armele
Secrete ale Zeului Woton», pe care vă rog să îl lecturaţi cu atenţie,
deoarece subiectul abordat este de interes maxim pentru majoritatea
categoriilor de cititori şi reprezintă o premieră absolută pentru pu­
blicistica din România. Desigur, literatura ce tratează fenomenul
OZN este vastă, însă aspectele surprinse aici nu reprezintă altceva
decât introducerea unei noi tematici, deosebit de dezvoltată în
Occident şi absolut inexistentă la noi (...)"
Bănuiţi că această scrisoare de prezentare am lecturat-o mult
mai târziu...Pentru cineva avid de informaţii concrete, ea nu prezenta
nici-un interes în acel moment.
Ulterior, chiar după parcurgerea completă a lucrării, am mai primit
câteva rânduri suplimentare, pe care nu le mai puteam introduce în
textul lucrării. Vi le ofer, cu convingerea că ne vor ajuta să înţelegem
mai bine cele dorite de autor pe parcursul acestei lucrări de excepţie:
"Este incontestabilă fascinaţia pe care o exercită în contempora­
neitate fenomenul OZN şi enigmele Terrei, dar nu trebuie să cădem
în eroarea de a deveni adoratori ai extraterestrilor. În cazul meu,
revelaţia s-a produs în 1996, în momentuul în care am citit cartea
«Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX» de Jan van
Helsing, lucrare în care autorul a prezentat discurile volante realizate
de Germania în timpul celui de-al doilea război mondial şi a amintit
de tehnologiile neconvenţionale bazate pe valorificarea energiei libere.
Însuşi conceptul de «energie liberă» reprezenta pentru mine o
noutate absolută de prim ordin şi de atunci am căutat să aflu cât
mai multe infonvaţii, apelând la cel mai modem şi eficient mijloc: Inter-
5
 netul. Treptat, am aflat de existenţa unei vaste game de tehnologii
neconvenţionale bazate pe principii revoluţionare şi capabile să so­
luţioneze definitiv criza energetică a Omenirii. Pentru a evidenţia con­
trastul cu actuala gamă de tehnologii entropice am apelat la simbo­
listica culorilor, denumind toate tehnologiile bazate pe valorificarea
energiei libere şi pe tehnica imploziei, TEHNOLOGII ALBE, deoarece
culoarea albă este simbolul vieţii, ce uneşte armonios un întreg
spectru de manifestare şi care este diametral opusă culorii negre,
simbol al distrugerii şi morţii, caracteristice fenomenelor de ardere
şi explozie.
După mai bine de 5 ani de documentare, am ajuns la concluzia
că există o bază reală puternică în spatele acestor tehnologii necon­
venţionale şi că pentru evoluţia viitoare a României este absolut
necesară mediatizarea caracteristicilor şi principalelor aplicaţii
ale acestor realizări cu adevărat remarcabile. Această lucrare in­
terdisciplinară nu se doreşte a fi decât o introducere în prezentarea
unei realităţi tehnologice şocante. Pe cei ce doresc să vadă dincolo
de aparenţe îi invit să să cunoască o mică parte din Adevărul ce ne
poate face cu adevărat liberi I"
Lucrarea lui Jan van Helsing, menţionată, a produs multe
şocuri în întreaga lume. Chiar şi revelaţii. Ca editor, am avut privi­
legiul de a lectura o serie de cărţi de maxim interes chiar din primele
zile de apariţie. Printre ele, şi cea menţionată, a unui autor extrem de
şocant: Jan van Helsing.
Primele lucrări ale sale le-am studiat (efectiv) când eram ziarist,
în ciuda timpului limitat, cu multiplele reticenţe profesionale şi obice­
iul de a citi printre rânduri. M-am convins că Jan van Helsing "nu bă­
tea câmpii", în ciuda "şocurilor" informatice la care ne supunea. Pen­
tru acest motiv, a devenit un punct de reper şi o sursă "grasă", de
"muls", pentru mulţi autori din întreaga lume.
Jan van Helsing, după numai trei lucrări, devenise un "clasic în
viaţă", un "Everest" greu de atins...Toate informaţiile sale erau extrem
de şocante, cel puţin pentru români. Iar, ulterior, parcă programatic,
ele erau confirmate, una câte una...
Cele mai şocante, incredibile informaţii oferite de "sursa Hel
sing" s-au dovedit a fi cele menţionate mai sus, despre...OZN-
urile Iul Hitler. Atât de senzaţionale, încât mult timp nu au fost cre-
6
zute, deşi, aflăm din paginile următoare, erau arhicunoscute în Occi­
dent de multe decenii...
Acest aspect aduce aminte de un altul şi ridică diverse semne de
întrebare referitoare la modul în care Vestul a pregătit ocuparea
economică (în primul rând) a Estului: mai întâi, au fost "lansate" pe
piaţă celebrele celulare, în "lichidare de stoc", deşi se ştia că, în scurt
timp, va urma apariţia şi dezvoltarea reţelei GSM...
A fost Jan van Helsing o "lichidare de stoc" în Est? Nu ştiu. Cert
este că lucrările sale au schimbat multe gândiri şi conştiinţe în
România, chiar dacă informaţiile oferite erau de mult depăşite în Vest...
O asemenea "turbionare de conştiinţă" o semnalează şi autorul a-
cestei lucrări şi nu putem decât să-i mulţumim celebrului scriitor german!
De aici, intervin, însă, marile diferenţe, de tip Est-Vest...Deşi
de vârstă apropiată, Jan a vizitat ce şi-a dorit din lumea întreagă,
exact ca şi von Däniken, spre deosebire de Valentin von Botoşani
al nostru, care, probabil, va fi ajutat de Zalmoxe să viziteze în vis
respectivele obiective...
Cu toate acestea, "ARMELE SECRETE ale Zeului Wotan"
completează fericit şi depăşeşte cu mult lucrarea de referinţă a
lui Jan van Helsing.
În Europa de Est n-a apărut, încă, un volum de un asemenea
nivel, pe o asemenea temă !
Acest volum spulberă toate misterele şi diversiunile prezente în
Europa de Est în ultimii 50-100 ani.
Mai mult, avem ocazia să vă oferim o lucrare de-a dreptul...ex­
plozivă! Multe dintre informaţiile pe care le aflaţi acum sunt nu numai
premiere dar şi extrem de periculoase pentru cei care vi le oferă...
Veţi afla o altfel de istorie decât aţi fost învăţaţi în şcoală, un nou
sens al Binelui, veţi trece prin decenii şi secole de diversiuni, etc,
etc, în încercarea de a atinge ADEVĂRUL, pe care mulţi îl mânjesc,
arogându-şi cele mai bune intenţii.
În ce ne priveşte, nu ne interesează intenţiile nimănui, indiferent
cât de lăudabile ar fi, ci ADEVĂRUL, cât mai aproape de...CEL
ADEVĂRAT.
Pentru acest motiv, am publicat această lucrare, documentată
excepţional, deşi deseori vine în contradicţie cu obişnuitele teorii
şi chiar cu propriile convingeri.
7
 Ea ne conduce spre miezul secretelor tehnice ale misterioa­
selor OZN şi, implicit, spre marile secrete ale secolului XXI. Este
prima lucrare, de acest gen şi de asemenea valoare, apărută în
România...Indiferent că vor accepta sau nu unii domni, fără activi­
tate şi rezultate...
ACEASTĂ LUCRARE TREBUIE LECTURATĂ CU ATENŢIE:
ESTE EXPLOZIVĂ !

15.01.2003

Eugen DELCEA

8
 INTRODUCERE
"În toate şi în orice recunoaştem două principii ce ca­
racterizează obiectele şi evenimentele: lumină şi întuneric,
bine şi rău, creaţie şi distrugere, aşa cum cunoaştem
plusul şi minusul la electricitate. Aceasta înseamnă ori ori!
Aceste două principii, desemnate în mod concret ca cel
creator şi cel distrugător, caracterizează şi mijloacele
noastre tehnice... Tot ce este distrugător are origine sata­
nică, tot ce este constructiv este de origine divină... Orice
tehnică ce depinde de principiul exploziei sau al arderii
poate fi considerată, din acest motiv, tehnică satanică. Noul
mileniu va fi unul al tehnicii noi, pozitive, divine!"
prof. W.O. SCHUMANN
Tehnologiile "moderne" - pericol pentru Terra !
La început era Cuvântul şi Cuvântul era
la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
Ioan 1,1

Astăzi, mai mult ca niciodată, trăim într-o lume a aparenţelor, în

care valoarea imanentă a unui obiect, a unei fiinţe, a unei organizaţii, a
unei naţiuni sau chiar a unei întregi civilizaţii nu mai reprezintă absolut
nimic în absenţa unei "imagini" externe adecvate. Legile nescrise ale erei
globalizării, aparenţa diversităţii în unitate şi deplina libertate de manipu­
lare sunt expresii ale sistemului unic de referinţă promovat de econo­
mia de piaţă. Este o realitate tristă că soarta tuturor popoarelor şi indi­
vizilor se află, mai mult ca niciodată, la cheremul trusturilor transna­
ţionale, al căror unic Dumnezeu este banul şi al căror singur scop este pro­
fitul. Pentru că, indiferent că vrem sau nu să recunoaştem, aceştia sunt Go-
liaţii creaţi de civilizaţia contemporană, care devorează tot ce le stă în cale.
Nici ştiinţa modernă, aşa-zisă pozitivă, nu face excepţie de la re­
gula disimulării, substituind principiului creaţiei divine, principiul lu-
ciferic al distrugerii universale: eliminarea lui Dumnezeu din Cosmosul
în care care omul nu reprezintă decât o fărâmă infinitezimală, în favoarea
teoriei Big-Bang-ului, a Marii Explozii iniţiale, despre care versiunea ofi­
cială susţine că a stat la baza formării Universului. Poate ar fi cazul să ne
întrebăm ce oare a creat marea explozie de la Hiroşima!
Natura ne arată zilnic că poate produce fulgere de milioane de volţi
folosindu-se doar de energia solară şi eoliană, fără a avea nevoie de com­
bustibili fosili sau nucleari, centrale electrice, diguri, cabluri, reţele de dis­
tribuţie şi o întreagă suită de monopoluri absolutiste. Şi tot natura ne de-
9
 monstrează fascinanta eficienţă a principiului creaţiei, ce şi-a regăsit de-a
lungul timpului expresia în diverse aplicaţii ale eco-tehnologiilor albe,
dar şi teribila forţă distructivă declanşată şi insuficient controlată de teh­
nologiile negre.
Providenţa nu a lăsat niciodată civilizaţia umană fără ghizi spi­
rituali: de la desăvârşiţii rishi vedici, la genialii şi anonimii inventatori ai
tehnologiilor albe, Omenirea a avut întotdeauna de ales, însă alegerea a
fost de cele mai multe ori dictată de conformismul exagerat al majorităţii
şi de" dorinţa exacerbată de putere a minorităţii din vârful piramidei soci­
ale. Toate acestea au dus la o proliferare vicioasă a tehnologiilor negre,
care au devenit un pericol pentru însăşi existenţa vieţii pe această pla­
netă: armele de distrugere în masă (nucleare, chimice şi biologice), mo­
toarele cu ardere internă şi externă, chimia substanţelor sintetice, ingineria
genetică şi arhitectura hardware şi software a reţelelor de calculatoare nu
constituie altceva decât expresii tehnice ale principiului negativ/dis-
tructiv/luciferic: "divide et impera".
Paradoxul bântuie întreaga civilizaţie contemporană şi ne bântuie
pe fiecare în parte: construim oraşe gigantice, dar şi arme nucleare; pă­
trundem în profunzimile spaţiului cosmic şi în adâncurile oceanelor, în
timp ce o mare parte dintre cetăţenii acestei planete suferă de foame şi mor
răpuşi de boli curabile. Deşi pretind că sunt fiinţe inteligente, dotate cu
raţiune şi înţelegere superioară a lucrurilor, oamenii dau dovadă de o ires­
ponsabilitate vecină cu inconştienţa. Şi, de parcă nu le-ar fi de ajuns pro­
pria lor nimicnicie, lansează programe de căutare a "semenilor întru raţiune".
Despre "clarviziunea" de care dau dovadă oamenii de ştiinţă
ce să mai vorbim! La sfârşitul secolului XIX, cei mai distinşi oameni de
ştiinţă şi ingineri au declarat că nici o combinaţie cunoscută de materiale
şi mijloace de locomoţie nu poate fi realizată pentru a da naştere unui apa­
rat de zbor. Cincizeci de ani mai târziu, o altă promoţie de distinşi oameni
de ştiinţă şi ingineri a declarat că este o imposibilitate tehnică pentru ca o
rachetă să atingă Luna. Indiferent însă de opiniile exprimate, generaţiile
următoare s-au înălţat de la sol şi au intrat în Cosmos. Abia în cea de-a
doua jumătate a secolului XX, atunci când ritmul progreselor tehnologice
a început să depăşească chiar şi posibilităţile de informare ale publicului,
sentinţele trecutului şi-au dezvăluit fenomenalul lor ridicol. Este stranie
această situaţie nefirească, care face ca cei mai avizaţi experţi să eşueze în
prevederea tendinţelor tehnologice, cu atât mai mult cu cât se presupune
că aceştia erau oamenii cei mai bine informaţi asupra tuturor domeniilor
investigate şi au ajuns la concluziile, respective după laborioase calcule şi
experimente. Se pare că veritabilele progrese tehnologice refuză să ur­
meze tendinţa prognozată de experţi!
10
 Cel mai recent şi mai şocant exemplu referitor la potenţialul dis­
tructiv pe care îl prezintă mijloacele tehnice realizate cu tehnologii negre
a fost oferit întregii umanităţi în data de 11 septembrie 2001, în momen­
tul în care avioanele de pasageri au fost transformate instantaneu în veri­
tabile bombe zburătoare, ce au distrus complet turnurile new-yorkeze. Re­
plica autorităţilor americane a fost promptă, dar s-a rezumat doar la trata­
rea efectelor, nicidecum la eliminarea principalei cauze ce a făcut posibilă
producerea atentatului: eliminarea potenţialului distructiv al aeronavelor,
reprezentat de combustibil ! Soluţii există. Ceea ce lipseşte cu desăvâr­
şire este interesul de a le scoate la lumină şi a le pune în aplicare.
Energia ieftină - nedorită de "baronii petrolului"
Una din cele mai remarcabile eco-tehnologii albe o reprezintă fu­
ziunea la rece, ce poate deschide un viitor cu adevărat luminos pentru în­
treaga omenire. În iunie 1992, reporterul agenţiei "Associated Press", Ike
Flores, a publicat un articol dedicat, sub genericul "Fuziunea la rece poate
declanşa o reacţie în lumea ştiinţifică", în care arăta că puternicele im­
perii ale baronilor petrolului ar fi ameninţate cu dispariţia de această
formă extrem de ieftină şi nepoluantă de producere a energiei:
"Un om de ştiinţă din Orlando aşteaptă reacţia oamenilor de ştiinţă
din lumea întreagă la anunţul reuşitei unui proces de fuziune controlat.
Fizicianul din domeniul nuclear, dr. Nelson Ying, a declarat că a obţinut
de 100.000 de ori mai multă energie decât cea consumată şi că procesul
este repetabil. Un proces eficient de fuziune la rece poate fi folosit pentru
producerea de energie ieftină şi pentru rezolvarea uneia dintre cele mai
mari probleme ale Omenirii.
El a început cercetările în noiembrie 1989, după ce alţi doi chi-
mişti de la Universitatea din Utah au susţinut că obţinuseră fuziunea la

Celulă tipică pentru fuziunea la rece

11
 rece. Oricum, oamenii de ştiinţă din întreaga lume au avut rezultate ne­
semnificative în încercarea de a reface experimentele chimiştilor Stanley
Pons şi Martin Fleischmann. Chiar şi cei care au avut unele rezultate nu
au putut să repete procesul de fuziune la rece. Anunţul lui Ying poate re­
deschide controversa referitoare la afirmaţii similare care nu au fost sus­
ţinute practic.
Ying, care este profesor la Universitatea din Florida şi preşedinte
al corporaţiei "Quantum Nucleonics" din Orlando, susţine că, împreună cu
colaboratorul său, Charles W. Shults III, a pus la punct un proces de
fuziune la rece pe care a reuşit să-l repete de 102 ori în circa trei ani."
Hitler - "tatăl" OZN-urilor !?
Fenomenul OZN este o altă dovadă elocventă a ambiguităţii pa­
radoxale ce guvernează viaţa cotidiană: pe de o parte, autorităţile neagă
realitatea discurilor volante şi se străduiesc să demonstreze că însăşi exis­
tenţa lor este imposibilă, scop în care apelează la binecunoscuţii experţi;
pe de altă parte, chiar şi cei ce cred că discurile volante există caută do­
vezi care să demonstreze că OZN-urile sunt imposibil de realizat cu mijloa­
ce tehnologice terestre. De obicei, oamenii ce cred în existenţa OZN-urilor
nu vor să accepte posibilitatea realizării discurilor volante cu mijloa­
cele tehnologice existente, preferând să pună originea acestora pe seama
unor ipotetice civilizaţii extraterestre. Dacă însă cineva are abilităţi teh­
nice şi este interesat cu adevărat să afle cum zboară discurile volante, el
poate încerca să analizeze în ce mod se poate concepe o aeronavă care să
atingă performanţele de zbor specifice OZN. De la această idee a pornit,
probabil, savantul Wehrner von Braun, atunci când s-a hotărât să realizeze
un mijloc de a duce omul în spaţiu.
Unul din cei mai pasionaţi cercetători ai fenomenelor cereşti a fost
Charles H.Fort, care a decedat în 1932, cu 15 ani înainte ca termenul
vulgar de farfurie zburătoare să intre în uz. Acesta şi-a petrecut întreaga
sa viaţă catalogând diverse fenomene aeriene stranii, pe care le-a pus pe
seama unor fiinţe supranaturale venite din alte lumi. Charles Fort este
considerat, de ufologii de astăzi, ca un ilustru precursor în domeniu, lucră­
rile sale fiind reeditate într-un amplu volum, "The Books of Charles Fort". El
a avut o influenţă majoră asupra celor mai cunoscuţi ufologi, printre care
se regăseşte şi scriitorul britanic Harold T.Wilkins, cel care a identi­
ficat câteva sute de apariţii OZN în trecutul Omenirii, începând cu
anul 222 aC. Urmând calea predecesorilor săi, ufologul american Des-

12
 mond Leslie a fost primul care a extins "genealogia" apariţiilor OZN
până în zona preistoriei.
După cum se ştie deja la ora actuală, startul în marea aventură
spaţială contemporană a fost dat de rachetele puse la punct de ger­
mani în timpul celui de-al doilea război mondial. Utilizate iniţial pen­
tru a bombarda Anglia, rachetele au deschis omului modern drumul către
stele. Călătoriile cosmice, devenite realitate datorită rachetelor americane
şi ruseşti, perfecţionate cu contribuţia decisivă a specialiştilor germani,
necesită însă cantităţi impresionante de combustibil şi echipamente ex­
trem de costisitoare, care se pierd definitiv într-o atmosferă din ce în ce mai
saturată cu substanţe toxice. Alternative există, dar se pare că sunt igno­
rate în mod premeditat!
Deci, ce este un disc volant sau, în limbaj vulgar, o farfurie zbură­
toare ? De obicei este o aeronavă de formă lenticulară, cu un diametru de
aproximativ 10 metri, prevăzută cu un dom central, ce adăposteşte echi­
pajul şi aparatura. Celebrele OZN-uri sunt capabile să atingă viteze incre­
dibile, dar şi să leviteze neperturbate deasupra solului. Problema vitezei
este însă una doar aparentă: în urmă cu un secol, 40 km/h a fost consi­
derată limita maximă pe care o poate suporta corpul uman; în prezent
se poate zbura fără dificultăţi cu viteze supersonice. De asemenea, apari­
ţiile OZN sunt aproape întotdeauna însoţite de o serie de efecte electro­
magnetice remarcabile: fie întreruperea funcţionării aparaturii, fie funcţio­
narea anormală a acesteia.
Conform declaraţiilor făcute de martorii oculari, discurile volante
nu prezintă jet de propulsie, ci utilizează o metodă de propulsie antigravi­
taţională. Deoarece antigravitaţia nu este admisă de fizica teoretică şi
nici de cea experimentală, acest aspect face ca discurilor volante să li se
atribuie o origine extraterestră. Dar, în definitiv, antigravitaţia depinde
şi de modul în care interpretăm gravitaţia. Astfel, dacă gravitaţia repre­
zintă o acceleraţie în jos, antigravitaţia poate reprezenta o acceleraţie în
sus, aşa încât orice mijloc ce produce o ascensiune poate fi considerat un
dispozitiv antigravitaţional: un avion, un balon, o rachetă, un dirijabil etc.
La ora actuală există trei tipuri fundamentale de motoare, co­
respunzător celor trei principii de propulsie. Primul principiu este trac­
ţiunea: piciorul şi roata sunt motoare de tracţiune, ce depind de frecarea
cu solul pentru a putea realiza mişcare. Cel de-al doilea pricipiu este dis­
locarea: balonul, dirijabilul şi submarinul se ridică într-un mediu mai dens,
care este dislocat. Al treilea pricipiul îl constituie reacţia: motorul de ra­
chetă realizează propulsia prin intermediul masei materialului ce este ex­
pulzat; marele dezavantaj al unei rachete îl constituie faptul că aceasta

13
 trebuie să transporte atât încărcătura utilă, cât şi combustibilul ce urmează
a fi consumat.
Un aspect specific tuturor aplicaţiilor mai mult sau mai puţin mo­
derne este faptul că nici un principiu de propulsie nu a dus la descope­
riri absolut noi, majoritatea progreselor obţinute nereprezentând altceva
decât continue perfecţionări ale aceloraşi mijloace tehnice. În prezent,
există posibilitatea de a transpune în practică şi cel de-al patrulea pricipiu
de propulsie, forţa centrifugă, utilizată în trecut la realizarea catapultelor.
Singura problemă în conceperea unui dispozitiv care să utilizeze forţa cen­
trifugă pentru a învinge gravitaţia o constituie faptul că aceasta este gene­
rată în toate direcţiile planului centrifugal: este necesară concentrarea for­
ţei într-o direcţie unică.
Încă de la sfârşitul secolului al XlX-lea, genialul inventator Nico-
lae TESLA a conceput un dispozitiv electronic, a cărui perfecţionare
a dus ulterior la realizarea microscopului electronic, a tubului cines-
copic şi a proiectului Motorului Ionic, despre care se presupune că ar
putea propulsa o astronavă cu viteze apropiate de cea a luminii. Cer­
cetările nu s-au oprit însă aici. În 1972, revista franceză "Science et Avenir" a
făcut referiri la un proiect franco-ameriean ce viza punerea la punct a unei
metode de eliminare a bangului sonic produs de avioanele supersonice
"Concorde", prin dirijarea unui curent de aer ionizat de-a lungul aripilor.
După circa 4 ani, în revistele americane a apărut fotografia prototipului
unei aeronave de formă discoidală, despre care se afirma că avea pro­
pulsie ionică, ce îi asigura un zbor silenţios şi o strălucire aparte.
Se pare însă că, similar cazului programului spaţial american, pri­
mele discuri volante au fost realizate tot de specialiştii Germaniei na­
ziste, în cadrul unor proiecte militare ultrasecrete, care le-au introdus în
luptă în ultima parte a celui de-al doilea război mondial, vizându-se în spe­
cial efectul psihologic asupra piloţilor aliaţi. Lucrarea de faţă îşi propune
să prezinte o serie de arme secrete puse la punct de armata germană în
timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, inclusiv unele aspecte le­
gate de Proiectul Discurilor Volante, precum şi evoluţia ulterioară a cer­
cetărilor efectuate şi a realizărilor obţinute în acest domeniu, pe plan mon­
dial, până la începutul mileniului III.

14
Capitolul I

A M I N T I R I D I N VIITOR: Ş T I I N Ţ A S E C R E T Ă

Teoria cea mai v e c h e - c e a mai exactă...

Am fost învăţaţi să credem că tehnica nu reprezintă altceva decât
transpunerea în practică a ştiinţei. Cu toate acestea, tehnica nu înseamnă
nicidecum aplicarea în practică a teoriilor, ci mai curând ea se dezvoltă
contrar ştiinţei: în timp ce ştiinţă stabileşte bariere de imposibilităţi,
inventatorul trece prin acestea într-un mod similar efectului de tunel.
Astfel, după ce eminentul matematician şi astronom Simon Newcomb a
demonstrat că un corp mai greu decât aerul nu are cum să zboare, doi re­
paratori de biciclete i-au arătat că a greşit; după ce Rutheford şi Millikan
au demonstrat că rezervele de energie din atom nu vor putea fi niciodată ex­
ploatate, a explodat bomba de la Hiroshima, iar după ce ştiinţa a stabilit că o
masă de aer omogen nu se poate separa în aer cald şi aer rece, Hilsch a ară­
tat că este suficient să faci ca masa respectivă să circule printr-un tub potrivit.
Una din cele mai grave erori, ce a dominat lumea ştiinţifică până
la apariţia Teoriei Relativităţii, a constituit-o postularea caracterului
obiectiv al cunoaşterii ştiinţifice. Abia Albert Einstein a pus lucrurile pe
un făgaş cât de cât firesc, recunoscând rolul major pe care îl joacă obser­
vatorul în cadrul experimentelor ştiinţifice. Dar acesta nu a fost decât un
mic pas pe un drum lung, pe care se pare că toţi ezită să meargă. Se res­
ping, în continuare, o mulţime de fapte doar fiindcă ele deranjează ra­
ţionamentele preconcepute şi, deşi nu ne dăm seama, trăim sub un re­
gim de inchiziţie, în care arma cea mai frecvent folosită împotriva rea­
lităţii neconforme este dispreţul însoţit de râsete.
În aceste condiţii, ce mai putem spune atunci când descoperim că,
în pofida a tot ceea ce se poate citi în lucrările actuale de popularizare,
teoriile atomice n-au fost descoperite şi nici formulate pentru prima dată
de către Democrit, Leucip şi Epicur? Sextus Empiricus spune că Democrit
însuşi le-a primit prin tradiţie de la Moschus Fenicianul, care se pare că a
afirmat şi că atomul este divizibil. De altfel, cu cât se cercetează mai atent,
cu atât este mai evident că teoria cea mai veche este şi cea mai exactă,
iar acest lucru este valabil şi în astronomie: Thales şi Anaximene consi­
derau Calea Lactee ca fiind formată din stele, fiecare dintre ele fiind alcă­
tuite, la rândul lor, dintr-un soare şi mai multe planete, toate acestea miş-
cându-se într-un spaţiu imens. Mai mult chiar, conform unor arhive sans­
crite, indianul Aulukya formula, în secolul al VIII-lea aC, o teorie şti-

15
inţifică surprinzător de modernă referitoare la structura atomică a
materiei, în care făcea precizări despre golurile spaţiale dintre atomi în pro­
priile lor sisteme, despre relativitatea timpului şi a spaţiului, teoria radia­
ţiei cosmice, natura cinetică a tuturor formelor de energie, caracterul ine­
rent al legii gravitaţiei la atomii tereştri şi căldura care provoacă schimbul
molecular.
"Civilizaţia este o conjuraţie"
Există însă şi oameni care nu se lasă înşelaţi de viciosul sistem ofi­
cializat, mărturie stând cartea marelui om politic John Buchan, ce a trăit
în Anglia începutului de secol XX, intitulată "Centrala de Energie". În res­
pectivul roman, al cărui fragment a fost preluat de Louis Pauwels şi Jacques
Bergier în lucrarea "Dimineaţa magicienilor" , eroul întâlneşte din întâm­
plare un domn distins şi discret, care, pe tonul unei conversaţii amicale, îi
dezvăluie o realitate şocantă:
- "Fireşte, sunt numeroase chei de boltă în civilizaţie, spusei eu, iar
distrugerea lor i-ar provoca şi ei căderea. Dar cheile de boltă se ţin bine.
- Nu cine ştie ce...Gânditi-vă că fragilitatea maşinii creşte din zi în
zi. Pe măsură ce viaţa se complică, mecanismul devine tot mai inex­
tricabil şi, în consecinţă, mai vulnerabil Aşa-zisele voastre sancţiuni se
înmulţesc atât de exagerat că fiecare din ele este precară. În veacurile de
obscurantism, era o singură mare putere: teama de Dumnezeu şi de Bi­
serică. Astăzi aveţi o mulţime de mici divinităţi, deopotrivă delicate şi fra­
gile, a căror întreagă forţă provine din consimţământul nostru tacit de a
nu le pune în discuţie.
- Uitaţi un lucru, am replicat, faptul că oamenii sunt, în realitate,
de acord ca să menţină maşinăria în mers. Asta numeam înainte «bună­
voinţă civilizată».
- Aţi pus degetul pe singurul punct important. Civilizaţia este o
conjuraţie. La ce ar mai servi poliţia voastră dacă fiecare criminal ar
găsi azil pe celălalt mal al strâmtorii, sau curţile voastre de justiţie dacă
alte tribunale nu le-ar recunoaşte hotărârile? Viaţa modernă este pactul
neformulat al celor ce posedă, ca să-şi menţină ei pretenţiile. Iar acest
pact va fi eficace până în ziua când se va face altul care să-i despoaie.
- Nu vom discuta indiscutabilul, spusei. Dar îmi închipuiam că
interesul general le dictează celor mai bune spirite să participe la ceea ce
numiţi o conspiraţie.

* Louis Pauwels & Jacques Bergier. "Dimineaţa magicienilor", Editura Nemira,

Bucureşti 1994
16
 - Habar n-am, rosti el lent. Să fie cu adevărat cele mai bune spirite
cele ce robotesc de partea asta a pactului? Uitaţi-vă la ce face guvernul.
Socotind bine, până la urmă, suntem conduşi de amatori şi de oameni de
mâna a doua. Metodele administraţiilor noastre ar duce la faliment
orice întreprindere particulară. De metodele Parlamentului, iertaţi-mă,
s-ar ruşina orice adunare de acţionari Diriguitorii noştri se fac a do­
bândi pricepere prin experienţă, dar sunt departe de a o plăti ca oamenii
de afaceri, iar când o dobândesc, priceperea asta, n-au curajul să o aplice.
Unde vedeţi dumneavoastră atracţia, pentru un om de geniu, de a-şi vinde
creierul jalnicilor noştri guvernanţi?
Şi totuşi ştiinţa este singura forţă, acum ca întotdeauna. Un mic
dispozitiv mecanic va trimite flote întregi la fund. O nouă combinaţie chi­
mică va răsturna regulile războiului. La fel şi în comerţ. Ar fi suficiente
câteva modificări infime ca Marea Britanie să fie redusă la nivelul Ecua­
dorului sau ca să i se dea Chinei cheia bogăţiei mondiale. Şi totuşi, noi
nu vrem să ne gândim că aceste tulburări ar fi posibile. Luăm castelele
noastre din cărţi de joc drept meterezele Universului
N-am avut niciodată darul vorbirii, dar îl admir la alţii. Un discurs de
felul ăsta emana un farmec nesănătos, un fel de beţie de care aproape că ţie
ruşine. M-am pomenit interesat şi pe jumătate sedus de ce spunea.
- Staţi puţin, spusei, prima grijă a unui inventator este să-şi pu­
blice invenţia. Cum aspiră la onoruri şi la glorie, ţine să i se plătească in­
venţia aceasta. Ea devine parte integrantă a ştiinţei mondiale, din care
tot restul se modifică în consecinţă. Aşa s-a întâmplat cu electricitatea.
Numiţi civilizaţia noastră o maşină, dar ea e mult mai suplă decât o ma­
şină. Are facultatea de adaptare a unui organism viu.
- Ce spuneţi dumneavoastră ar fi adevărat dacă noua cunoaştere
ar deveni cu adevărat proprietatea tuturora. Dar oare aşa stau lucrurile?
Citesc, din când în când, prin gazete, că un savant eminent a făcut o mare
descoperire O prezintă Academiei de Ştiinţe, apar despre ea articole de
fond, iar fotografia lui împodobeşte ziarele Pericolul nu vine de la omul
acela. El este doar o rotiţă a maşinii, un membru al pactului Trebuie ţi­
nut seama, însă, de cei ce stau în afara pactului, artiştii descoperirilor
care nu vor face uz de ştiinţa lor decât în momentul în care vor obţine
efectul maxim. Credeţi-mă, cele mai mari spirite sunt în afară de ceea ce
se numeşte civilizaţie
Păru să şovăie o clipă şi reluă:
- Veţi auzi pe unii spunând că submarinul a înlocuit deja cuira-
satul, iar cucerirea văzduhului a abolit stăpânirea mărilor. Cel puţin aşa
afirmă pesimiştii. Dar credeţi dumneavoastră că ştiinţa şi-a spus ultimul
cuvânt odată cu grosolanele noastre submarine sau fragilele noastre ae­
roplane?

17
 - Nu mă îndoiesc că se perfecţionează, spusei, dar mijloacele de
apărare vor progresa şi ele în paralel.
Clătină din cap.
- Este puţin probabil. Încă de pe acum ştiinţa realizării marilor
instrumente de distrugere depăşeşte cu mult posibilităţile defensive. Ceea
ce vedeţi sunt pur şi simplu creaţiile unor oameni de mâna a doua, grăbiţi
să cucerească gloria şi bogăţia. Adevărata ştiinţă, aceea de temut, e încă
ţinută secretă. Dar credeţi-mă, domnul meu, ea există.
Tăcu un moment şi conturul uşor al fumului de trabuc se profilă în
întuneric. Apoi îmi cită mai multe exemple, încet, ca şi cum s-ar fi temut
să nu meargă prea departe. Acele exemple mi-au deschis ochii. Erau de
diferite ordine: o mare catastrofă, o ruptură subită între două popoare,
o boală distrugând o recoltă esenţială, un război, o epidemie. Nu le voi
reproduce. Atunci n-am crezut în ele şi astăzi cred şi mai puţin. Dar erau
teribil de frapante, expuse cu acel glas calm, în încăperea aceea obscură,
în acea sumbră noapte de iunie. Dacă spunea adevărul, flagelurile în ca­
uză nu erau opera naturii sau a întâmplării, ci a unei arte. Inteligenţele
anonime de care vorbea, lucrând în subteran, îşi dezvăluiau din când în
când puterea printr-o manifestare catastrofală. Refuzam să-l cred dar, în
timp ce-şi dezvolta exemplul, arătând mersul jocului cu o precizie deose­
bită, n-am scos nici un cuvânt de protest.
La sfârşit mi-a revenit graiul.
- Ce-mi descrieţi dumneavoastră este o super-anarhie. Şi totuşi ea
nu duce la nimic. Cărui mobil i-ar da ascultare aceste inteligenţe ?
Începu să râdă. .
- De unde vreţi să ştiu eu? Nu sunt decât un modest cercetător, iar
în cercetările mele dau peste documente curioase. Dar n-aş putea preciza
motivele. Văd doar că există nişte inteligenţe antisociale extinse. Să zicem
că n-au încredere în Maşină."
Unul din mobilurile ce au dus la apariţia cărţii de faţă a fost toc­
mai intenţia de a demonstra una din remarcabilele idei cuprinse în cartea
lui Buchan: Şi totuşi, ştiinţa este singura forţă, acum ca întotdeauna: un
mic dispozitiv mecanic va trimite flote întregi la fund, o nouă combinaţie
chimică va răsturna regulile războiului La fel şi în comerţ: ar fi sufi­
ciente câteva modificări infime ca Marea Britanie să fie redusă la nivelul
Ecuadorului sau ca să i se dea Chinei cheia bogăţiei mondiale. Şi totuşi
noi nu vrem să ne gândim că aceste tulburări ar fi posibile. Luăm cas­
telele noastre din cărţi de joc drept meterezele Universului".

18
 România - noua putere ştiinţifică ?
Ca o succintă exemplificare, voi menţiona că nici România nu
este chiar atât de departe de a transpune acest adevăr în practică.
Astfel, revista "Magazin" a publicat, sub titlul "Un efect misterios", un ar­
ticol' semnat de Marian Grigore, în care era prezentat un motor cu totul
deosebit:
"Printre exponatele întâlnite la INVENTIKA '98 figura şi unul
pentru care, cu o falsă admiraţie, cei prezenţi preziceau acordarea unui
premiu Nobel...dacă va funcţiona conform prezentării. Şi aceasta pentru
simplul dar decisivul motiv că se bazează pe un efect nou, «încă necu­
noscut în electrotehnică, ce abia urmează a fi cercetat». Dar să cităm
din fişa de prezentare a invenţiei (aflată în faza de analiză la OSIM, deo­
camdată fiind acordat doar certificatul de prioritate), aşa cum a fost ea
elaborată de cei doi inventatori:
«Efect al puterii mecanice în circuit oscilant şi motor electric cu
circuit oscilant.
Efectul puterii mecanice în circuit oscilant este o descoperire care
deschide un drum nou în construcţia motoarelor electrice. Această des­
coperire se va folosi la construcţia motorului circuitului oscilant, deoa­
rece, în acest caz, se va prelua de la sursa de alimentare numai puterea
electrică necesară la mersul în gol al motorului, iar puterea mecanică a
motorului este dată de circuitul oscilant aferent al acestuia.
Motorul oscilant, cuplat cu un generat electric, asigură puterea
electrică necesară pentru fiecare obiectiv în parte, eliminând în primul
rând centralele nucleare, pentru care o avarie înseamnă o catastrofă imen­
să a mediului. (...)
Primul model al motorului oscilant a fost realizat de inventatori şi
măsurătorile respective s-au efectuat la Laboratorul de Acţionări Elec­
trice din cadrul Facultăţii de Electrotehnică, Universitatea Politehnică
Bucureşti, de către conf. dr.ing. Dragoş Ovidiu Kisch, prin care s-a cons­
tatat că, toată puterea mecanică este preluată din circuitul oscilant afe­
rent motorului şi nu de la sursa de alimentare.
Din păcate, orice informaţie suplimentară ne-a fost refuzată de că­
tre cei doi inventatori, care-şi păstrau cu străşnicie secretul adăpostit
într-o cutie albastră de plastic, din care ieşeau câteva fire conducând la
motor. Este evident că, fără o cunoaştere minimă a «secretului», nimeni
nu s-ar încumeta să aprobe sau să respingă o asemenea idee. OSIM-ul,
în schimb, a respins deja în 1971 cererea de brevet, ca fiind o variantă
de perpetuum mobile. După ce s-a asociat cu ing. Marius Silvestru, deve­
nit coautor, inventatoarea, ing. Olga Oprescu, a reluat tentativele de bre-
19
vetare. În 1991, a venit o nouă respingere, pe motiv că "invenţia repre­
zintă, în fapt, descoperirea unei legi noi în fizică, iar descoperirile... nu
se brevetează". Se recunoştea, implicit, că este vorba de o descoperire
(cel puţin aceasta susţin autorii), ceea ce nu este puţin lucru.
În fine, acum există şi realitatea practică (motorul şi «cutia») şi
măsurătorile de la laborator (menţionate, dar nu şi prezentate sub forma
unui buletin oficial, semnat şi parafat, cum ne-am fi aşteptat), astfel încăt
inventatorii speră, în fine, să obţină visatul brevet. Din păcate, «secreto-
mania» exagerată, cuplată cu bombastice speranţe (cum ar fi pretenţia de
a elimina... centralele nucleare) nu reprezintă calea cea mai potrivită
pentru recunoaşterea unei invenţii. Dar, dacă totuşi se va confirma, cu
siguranţă că Nobel-ul va poposi, în sfîrşit şi în România...» "
"Perpetuum mobile" şi cenzurarea progresului nedorit
După cum probabil ar spune misteriosul personaj al lui John
Buchan şi în cazul de faţă, inventatorii nu reprezintă altceva decât nişte
"membri ai pactului", ce aşteaptă o recunoaştere oficială a valoroasei
munci pe care au depus-o în folosul societăţii. Ceea ce ei nu ştiu este fap­
tul că invenţia lor face parte din categoria tehnologiilor albe, ce au ca
principiu de funcţionare REZONANŢA MAGNETICĂ, tehnologii ce au
fost şi continuă să fie cenzurate de peste un secol pe plan mondial de om­
nipotenta oligarhie a companiilor petroliere transnaţionale.
Tocmai de aceea consider că este cazul să adresez tuturor inven­
tatorilor ce au rezultate în domeniul tehnologiilor albe sfatul de a renunţa
(cel puţin temporar) la ideea de a breveta respectivele invenţii şi de a în­
cerca să încheie contracte cu firme specializate în domeniul vizat, cu
mare putere financiară, capabile să realizeze o introducere rapidă în
producţia de serie, în care să solicite un anumit procent din fiecare pro­
dus comercializat pe piaţă. Doar în acest mod se poate dejuca complexul
sistem de cenzură neoficială căruia i-au căzut victimă, până în prezent,
sute (poate chiar mii) de invenţii din domeniul tehnologiilor albe şi care
începe chiar cu procesul de brevetare.
Aproape fără excepţie, argumentul respingerii acestor invenţii
îl constituie faptul că respectivele dispozitive reprezintă diferite tipuri
de perpetuum mobile. Însăşi absurditatea noţiunii de perpetuum mobile
este un exemplu cât se poate de elocvent pentru exemplificarea vastei se­
rii de anomalii ce populează actualele teorii ştiinţifice, ce au fost menţi­
nute de-a lungul secolelor, în virtutea unei inerţii interesate. Acest con­
cept caduc, ce mai este încă frecvent utilizat pentru a respinge aplicaţiile
tehnologiilor albe, reprezintă expresia fidelă a ideii de sistem închis şi

20
contravine tuturor accepţiilor moderne referitoare la inexistenţa unor ast­
fel de sisteme în întregul Univers. Menţinerea sa în arsenalul ideologic
pseudoştiinţific nu este însă deloc întâmplătoare, ci are tocmai menirea de
a suprima din start orice tentativă de introducere, în procesul evoluţiei
tehnice curente, a dispozitivelor ce funcţionează pe baza energiei libere.
Societatea celor Nouă Necunoscuţi
Revenind la Ştiinţa Secretă, nu trebuie pierdute din vedere nici
mărturiile antice referitoare la Societatea celor Nouă Necunoscuţi. Con­
form tradiţiei indiene, împăratul Asoka, care a domnit începând cu anul
273 aC, fiind convertit la budism, a contribuit la răspândirea acestei re­
ligii în India, Malaezia, Ceylon şi Indonezia, Nepal, Tibet, China şi Mon­
golia. Asoka, fiul cel mic al primului unificator al Indiei, Chandragupta,
era o fire ambiţioasă, aşa încât a pornit să cucerească regatul Kalinga (ce
se întindea de la Calcutta la Madras). Bun tactician, el a zdrobit oastea
inamică, provocând peste 100.000 de victime, dar la vederea masacrului,
Asoka a fost atât de impresionat, încât a renunţat la orice ambiţii expan­
sioniste.
Dezgustat de ororile războaielor, a făcut ca întreaga ştiinţă să
devină secretă. Sub domnia sa, cercetări mergând de la structura materiei
până la tehnici de psihologie colectivă au fost încredinţate, spre păstrare şi
dezvoltare, Societăţii celor Nouă Necunoscuţi. Unii cercetători ai istoriei
societăţilor secrete sunt de părere că această organizaţie s-ar fi perpe­
tuat până în zilele noastre. Dintre primii europeni care au încercat să-i
pătrundă tainele, Jacolliot, consul al Franţei la Calcutta în timpul celui
de-al doilea imperiu francez, menţiona o serie de tehnici deţinute de Cei
Nouă, de neimaginat în 1860, ca de exemplu sterilizarea prin folosirea
radiaţiilor şi războiul psihologic. Semnificativ este faptul că, la mijlocul
secolului XIX, Yersin, colaborator apropiat al lui Pasteur şi Roux, a afir­
mat că, în timpul unei călătorii făcute la Madras (India), a avut acces la
anumite surse de informaţie străvechi, ce i-au permis ulterior punerea la
punct a serurilor împotriva ciumei şi a holerei.
Prima mediatizare a legendei s-a realizat prin publicarea, în 1927,
a cărţii lui Talbot Mundy, care a lucrat timp de 25 ani pentru Poliţia en­
gleză din India. Conform afirmaţiilor sale, reluate de Louis Pauwels şi
Jacques Bergier în lucrarea "Dimineaţa magicienilor" *, Cei Nouă Necu­
noscuţi folosesc un limbaj sintetic, fiecare fiind în posesia unei cărţi ce
este mereu reactualizată, care conţine expunerea amănunţită a unei ştiinţe.

* Louis Pauwels & Jacques Bergier: Dimineaţa magicienilor, Editura Nemira,

Bucureşti 1994
21
 Se pare că ştiinţa sacră aflată în posesia respectivei societăţi secrete cu­
prinde domenii extrem de actuale: 1 .Tehnica propagandei şi războiului
psihologic; 2.Fiziologia subtilă; 3.Microbiologia; 4.Transmutaţia metale­
lor; 5.Mijloace de telecomunicaţie; 6.Antigravitaţia; 7.Cosmogonia; 8.Apli-
caţii ale luminii; 9.Sociologia, ce conţine legile evoluţiei societăţilor ome­
neşti şi permite anticiparea progresului şi decăderii lor. Prima carte este
consacrată tehnicilor de propagandă şi de război psihologic. Oficial, teh­
nicile de psihologie a limbajului încep să se cristalizeze în Occident abia
după cel de al doilea război mondial. A doua carte este-consacrată fizio­
logiei şi furnizează, printre altele, mijlocul de a ucide un om prin simpla
atingere, prin inversiunea influxului nervos. Se presupune că judo s-ar fi
născut din scurgerile de informaţii din această sursă.
Manifestările exterioare ale celor Nouă Necunoscuţi sunt rare.
Una dintre ele este legată de destinul uimitor al unuia din cei mai miste­
rioşi, oameni ai Occidentului: Papa Silvestru al II-lea, cunoscut sub nu­
mele de Gerbert d'Aurillac. Născut la Auvergne în 920 şi mort în 1003,
Gerbert a fost călugăr benedictin, profesor la Universitatea din Reims, ar­
hiepiscop de Ravenna şi Papă, prin graţia împăratului Otho al III-lea. După
ce a stat o vreme în Spania, a făcut o misterioasă călătorie în Indii, unde a
deprins nişte cunoştinţe care i-au stupefiat pe cei din anturajul lui. Printre
altele, ţinea la palat un cap de bronz care răspundea cu DA sau NU la
întrebările ce i se puneau despre politică şi despre situaţia generală a creş­
tinătăţii. Capul a fost distrus la moartea lui, iar cunoştinţele obţinute prin
el ascunse cu grijă.
Energia atomică - un pericol...multimilenar
Realitatea existenţei unor persoane ce păstrează o ştiinţă tai­
nică şi veritabilă a fost confirmată de Jacques Bergier, care a lucrat ca
asistent al lui Andre Helbronner şi a făcut cercetări în domeniul radioac­
tivităţii. El povesteşte cum, în iunie 1937, a primit vizita unui personaj
misterios, ce s-a prezentat sub pseudonimul Fulcanelli şi care l-a pus în
gardă cu cercetările din domeniul energiei nucleare:
"Domnul Andre Helbronner, al cărui asistent sunteţi, cred, este în
căutarea energiei nucleare. Domnul Helbronner a binevoit să mă ţină la
curent cu unele rezultate obţinute şi în special cu apariţia radioactivităţii
corespunzătoare poloniului, atunci când un filament de bismut este vola­
tilizat de o descărcare electrică în deuteriu la înaltă presiune. Sunteţi
foarte aproape de reuşită, ca de altfel încă vreo câţiva savanţi contem­
porani. Pot să-mi permit să vă pun în gardă? Lucrările cărora vă con­
sacraţi dvs. şi colegii dvs. sunt teribil de primejdioase. Nu numai pe dvs.
vă pun în pericol. Sunt de temut pentru întreaga omenire. Eliberarea
22
 energiei nucleare este mai uşoară decât credeţi. Iar radioactivitatea arti­
ficială produsă poate să otrăvească atmosfera planetei în câţiva ani. În
plus, din câteva grame de metal se pot fabrica explozivi atomici şi culca
la pământ oraşe întregi. Vă spun foarte direct: alchimiştii ştiau asta de
mult timp."
Bergier încercă să-l întrerupă revoltându-se: alchimiştii şi fizica
modernă! Era cât pe ce să devină sarcastic, când amfitrionul îl întrerupse:
"Ştiu ce o să-mi spuneţi, dar e lipsit de interes. Alchimiştii nu cu­
nosc structura nucleului, nu cunosc electricitatea, n-aveau nici un mijloc
de detecţie. N-au putut opera aşadar nici o transmutaţie, deci niciodată
n-au putut elibera energia nucleară. N-am să încerc să vă dovedesc ceea
ce am să vă spun acum, dar vă rog să i-o repetaţi domnului Helbronner:
nişte aranjări geometrice de materiale extrem de pure sunt suficiente
spre a dezlănţui forţele atomice, fără a fi nevoie să se utilizeze electrici­
tatea ori tehnica vidului. Mă voi mărgini apoi să vă citez ceva scurt. "
Omul luă de pe birou cartea lui Frederic Soddy, L'interpretation
du Radium, o deschise şi citi:
"Cred că au existat în trecut civilizaţii care au cunoscut energia
atomului şi pe care o proastă întrebuinţare a acestei energii le-a distrus
în totalitate." Pe urmă reluă:
"Vă cer doar să admiteţi că vreo câteva tehnici parţiale au su­
pravieţuit. Vă mai cer să reflectaţi la faptul că alchimiştii amestecau, în
cercetările lor, preocupări morale şi religioase, în timp ce fizica moder­
nă s-a născut, în secolul al XVIII-lea, din amuzamentul câtorva nobili
şi al câtorva libertini cu dare de mână. Ştiinţă fără conştiinţă... Am cre­
zut că fac mai bine avertizând, pe ici-pe colo, câţiva cercetători, dar n-am
nici o speranţă de a vedea avertismentul meu dând roade. În rest, n-am
nici o nevoie să sper. "
Bergier avea să păstreze în auz pentru totdeauna sunetul acelui glas
precis, metalic şi demn*. Îşi permise să pună o întrebare:
-"Dacă chiar dumneavoastră sunteţi alchimist, domnule, nu-mi
vine să cred că vă petreceţi timpul încercând să fabricaţi aur. De un an
de zile încerc să mă documentez cu privire la alchimie şi dau tot peste
şarlatani sau peste nişte interpretări ce-mi par fanteziste. Dumneavoas­
tră, domnule, aţi putea să-mi spuneţi în ce constau cercetările dumnea­
voastră ?
- Îmi cereţi să rezum, în patru minute, patru mii de ani de filozofie
şi eforturile mele de o viaţă. Îmi cereţi, pe lângă asta, să traduc într-un

* Louis Pauwels & Jacques Bergier. "Dimineaţa magicienilor", Editura Nemira,

Bucureşti 1994
23
 limbaj clar nişte concepte pentru care limbajul clar nu este făcut. Pot, to­
tuşi, să vă spun următoarele: ştiţi desigur că, în ştiinţa oficială progre­
sistă, rolul observatorului devine din ce în ce mai important. Relativita­
tea, principiul de incertitudine vă arată în ce măsură observatorul inter­
vine astăzi în fenomene. Secretul alchimiei este acesta: există un mijloc
de a manipula materia şi energia încât să se producă ceea ce oamenii de
ştiinţă contemporani ar numi un câmp de forţă. Acest câmp de forţă
acţionează asupra observatorului şi-l pune într-o situaţie privilegiată
faţă de Univers. Din acest punct privilegiat, el are acces la nişte realităţi
pe care spaţiul şi timpul, materia şi energia, ni le maschează îndeobşte.
Asta numim noi Opus Magnum.
- Şi piatra filozofală ?Fabricarea aurului ?
- Nu sunt decât aplicaţii, cazuri particulare. Esenţialul nu este
transmutaţia metalelor, ci aceea a însuşi experimentatorului. E un vechi
secret pe care doar câţiva oameni pe secol îl regăsesc.
- Şi ce se poate întâmpla cu ei atunci ?
- Poate am să aflu într-o zi."
Omul cunoscut sub numele de Fulcanelli a dispărut cu desăvârşire
după război, iar toate încercările lui Bergier de a-l regăsi au eşuat. După
toate aparenţele, acesta s-a alăturat expediţiei organizate de Marconi în
jungla sudamericană, al cărei principal scop a fost întemeierea unui
oraş secret de înalt nivel tehnologic. Afirmaţiile acestuia au fost însă con­
firmate pe deplin atunci când, în reactorul atomic al lui Enrico Fermi, a
avut loc prima reacţie controlată în lanţ, ca rezultat al unei combinaţii geo­
metrice de cuburi de U235 şi de grafit, fără a se folosi curentul electric şi
tehnica vidului.
Isaac Newton - urmaşul Marilor Maeştri
De asemenea, într-un discurs pronunţat la Cambridge, în iulie 1946,
cu ocazia sărbătoririi tricentenarului naşterii lui Isaac Newton, savantul
atomist Da Costa Andrade se arăta convins că descoperitorul legii atrac­
ţiei universale a făcut parte din acei iniţiaţi care şi-au transmis unul
altuia, de-a lungul secolelor, taina materiei şi a forţei ascunse în ea,
dar nu oferise lumii decât o infimă parte din ceea ce cunoştea: "Nu
pot spera să-i conving pe sceptici că Newton avea puteri de profeţie sau
vreo viziune specială care i-ar fi revelat energia atomică, dar voi spune,
pur şi simplu că frazele pe care vi le voi cita depăşesc cu mult, în mintea
lui Newton, atunci când vorbeşte despre transmutaţia alchimică, îngrijo­
rarea cu privire la vreo tulburare a comerţului mondial în urma sintezei
aurului."
Pentru a-şi susţine poziţia, Da Costa l-a citat chiar pe Newton:
"Practica alchimiei şi maniera în care mercurul poate fi astfel impregnat
24
a fost păstrată secretă de cei care o ştiau şi constituie, probabil, o poartă
spre ceva mult mai nobil decât fabricarea aurului. Dar aceste cunoştinţe
nu trebuie difuzate, căci, dacă scrierile lui Hermes Trimegistul sunt ade­
vărate, lumea întreagă ar fi ameninţată de o gravă primejdie. În afară
de ştiinţa transmutării metalelor există şi alte arte, în măsura în care vor­
bele Marilor Maeştri nu sunt simple lăudăroşenii. Doar ei cunoşteau aceste
taine. Dacă am urcat atât de sus, e fiindcă mă aflam pe umerii unor
uriaşi."
Iar Atterbury, contemporan cu Newton, afirma: "Modestia ne în­
vaţă să vorbim cu respect la adresa Celor Vechi, mai ales atunci când nu
le cunoaştem perfect lucrările. Newton, care le ştia aproape pe de rost,
avea pentru ei cel mai mare respect şi-i considera bărbaţi de geniu şi cu
un spirit superior, care-şi duseseră descoperirile de tot felul mult mai de­
parte decât ni se pare nouă în prezent, din ce a mai rămas din scrierile
lor. Sunt mai multe lucrări antice pierdute decât păstrate şi poate noile
noastre descoperiri nu valorează cât anticele noastre pierderi."
În 1666, plumbul devenea aur p u r !
Un alt caz elocvent este cel al lui Jean Frederic Schweitzer*, zis
Helvetius, violent adversar al alchimiei, care a primit vizita unui străin în
dimineaţa zilei de 27 decembrie 1666. Era un bărbat cu o înfăţişare cins­
tită şi gravă şi cu un chip autoritar, îmbrăcat cu o simplă mantie. Între-
bându-1 mai întâi pe Helvetius dacă credea în piatra filosofală, la care ce­
lebrul doctor răspunse negativ, străinul deschise o cutie de fildeş ce con­
ţinea trei bucăţi dintr-o substanţă asemănătoare sticlei sau opalului. Pro­
prietarul cutiei declară că aceea era faimoasa piatră şi că putea produce,
cu o cantitate atât de mică, 20 de tone de aur. Helvetius luă un fragment în
mână şi mulţumindu-i vizitatorului pentru amabilitate, îl rugă să-i dea şi
lui o bucăţică. Alchimistul refuză pe un ton brusc, adăugând, ceva mai
curtenitor, că nu s-ar putea despărţi de vreo fărâmă din acel mineral nici
pentru toată averea lui Helvetius, dintr-un motiv pe care nu-i era îngăduit
să-l divulge. Rugat să-i furnizeze dovada spuselor sale realizând o trans-
mutaţie, străinul răspunse că va reveni peste trei săptămâni şi-i va arăta lui
Helvetius un lucru care-l va uimi. Reveni punctual în ziua stabilită, dar
refuză să opereze, afirmând că-i era interzis să dezvăluie secretul. Con-
simţi, totuşi, să-i dea lui Helvetius o bucăţică din piatră, nu mai mare
decât un bob de muştar. Şi cum doctorul îşi exprima îndoiala că o canti-

* Louis Pauwels & Jacques Bergier. "Dimineaţa magicienilor", Editura Nemira,

Bucureşti 1994
25
tate atât de infimă ar fi putut produce vreun efect, alchimistul rupse bucă­
ţica în două şi i-o întinse pe cealaltă, spunând: "Chiar şi numai atât ajunge."
Savantul nostru trebui să mărturisească atunci cum, la prima vizită
a străinului, izbutise să-şi însuşească nişte fărâme din piatră şi că ele
preschimbaseră plumbul nu în aur, ci în sticlă. "Ar fi trebuit să le protejaţi
cu ceară galbenă", răspunse alchimistul, "aşa ar fi pătruns mai bine
plumbul şi l-ar fi transformat în aur." Omul promisese să revină a doua zi
dimineaţă, dar nu mai veni, aşa încât Helvetius se hotăra să încerce chiar
el transmutaţia. Topi trei drahme de plumb, înveli piatra în ceară şi o
lăsă să cadă în metalul lichid. Acesta se preschimbă în aur ! L-a dus
imediat la un aurar, care declară că era cel mai fîn aur pe care-l văzuse
vreodată şi voi să-l cumpere cu 50 de fiorini uncia. Incheindu-şi rela­
tarea, Helvetius spune că lingoul de aur rămase tot în posesia sa, dovada
tangibilă a transmutaţiei. Vestea se răspândi cu iuţeala fulgerului. Spino-
za, care nu poate fi socotit un naiv, se interesă de chestiune şi îi făcu o
vizită aurarului care expertizase aurul. Relatarea lui confirmă pe deplin
afirmaţiile lui Helvetius. Aurarul, Brechtel, îşi cunoştea foarte bine me­
seria, de vreme ce bătea monede pentru ducele de Orania...

Atlantida şi armele zeului Wotan

Transcenderea interpretărilor partizane şi a modului limitat de abor­
dare din partea ştiinţei oficiale contemporane relevă faptul că mitologia,
element de referinţă în analiza de ansamblu a gradului de emancipare a
unei civilizaţii, reprezintă zona abisală de convergenţă dintre realitate şi
imaginaţie, regiunea de confluenţă şi influenţă dintre psihologia concretă
şi cea abisală, centrul de acţiune al arhetipurilor ancestrale, ce marchează
profund cursul evenimentelor istorice, oscilând cu o infinitezimală preci­
zie între esenţă şi aparenţă.
Deşi este abordat de cele mai multe ori cu superficialitate, mitul
este cel care determină multe dintre aspectele istorice aparent neesenţiale,
dar cu un puternic impact în viaţa cotidiană, tocmai pentru că el exprimă
o realitate subtilă incontestabilă. Iată şi exemplul cel mai elocvent: mi­
tul Atlantidei, continent şi civilizaţie dispărute cu peste 12 milenii în ur­
mă în apele Oceanului Atlantic, a jucat un rol esenţial în denumirea bine­
cunoscutei alianţe politico-militare transnaţionale NATO, Organizaţia
Tratatului Atlanticului de Nord. De asemenea, numele organizaţiei cons­
tituie şi o reflexie a mitologiei germanice, în care zeul WOTAN este toc­
mai zeul războiului.*

* N. edit.: În transcriere franceză (şi română), iniţialele acestei organizaţii sunt

OTAN...
26
 După cum arată Călin Turcu în cartea sa, "OZN-istorie stranie şi
adevărată"*, la sfârşitul secolului XIX a fost editat în Anglia un volum
ciudat, în care autorul, Scot Elliott, descrie în detaliu un tip de disc zbu­
rător sau de navă spaţială, care se presupune că era folosit în dispăruta
Atlantida:
"Mijloacele de locomoţie ale atlanţilor erau minunate, căci maşi­
na zburătoare... era atunci un fapt împlinit... Acesta nu era un mijloc de
transport pentru oamenii obişnuiţi. Sclavii, servitorii şi masele de lucră-
ori trebuiau să meargă pe jos sau să călătorească în căruţe grosolane
trase de animale ciudate. Navele aeriene erau cam ceea ce sunt astăzi ca­
leaşca sau mai degrabă yahtul particular, căci ele trebuie să fi fost foarte
costisitoare. Aceste nave erau în general cu două locuri, uneori cu şase
sau opt. Când războiul şi nenorocirile sunară sfârşitul Vârstei de Aur,
nave de război care puteau să se deplaseze în aer înlocuiau, din ce în ce
mai mult, navele maritime, deoarece ele erau, în mod firesc, nişte meca­
nisme de distrugere mult mai eficiente. Acestea erau construite pentru a
transporta 50-100 de războinici.
Vimanele erau făcute din lemn sau din metal. Primele erau făcu­
te din lemn şi scândurile folosite erau extrem de subţiri, dar în ele se in­
jecta o substanţă care le micşora greutatea şi le făcea deosebit de rezis­
tente în acelaşi timp. Când se folosea metalul, acesta era în general un
aliaj din două metale albe şi unul roşu**. Aliajul era alb ca aluminiul şi
chiar mai uşor decât el. Pe scheletul unei nave aeriene se întindea o foaie
mare din acest metal, care era apoi bătut cu ciocanul şi sudat electric
când trebuia. Dar fie că erau din lemn sau din metal, suprafaţa lor era în
aparenţă dintr-o singură bucată, fără suduri vizibile, perfect netedă şi lu­
cioasă şi străluceau în noapte ca şi cum ar fi fost acoperite cu o zugrăvire
luminoasă.
Cea mai interesantă pare să fi fost metoda de propulsie. La în-
ceput, se pare că vrill-ul personal a furnizat forţa motrice, dar această
metodă a fost înlocuită mai târziu printr-o forţă care, deşi de un tip necu­
noscut, acţiona asupra aparatelor mecanice. Această forţă, care n-a fost
încă descoperită de ştiinţă, era de natură eterică."

* Călin N. Turcu: OZN - istorie stranie şi adevărată, Editura Elit-Comentator, 1992

* N. edit: Pentru strămoşii românilor, albul şi roşul erau culori sacre, încă din
paleolitic. Albul însemna puritate, divinitate, roşul - viaţă (culoarea Soarelui). Ge-
menii Divini / Zalmoxis erau Apollo (Cel Alb) şi Artemis (Cea Roşie) iar culorile
lor se regăsesc în şnurul mărţişorului...

27
 Rachetele zeilor vedici şi...cărţile lor tehnice
De asemenea, în lucrarea "Universul secret din Mu", James Church-
ward povesteşte că, în timpul unei călătorii în India, efectuată la sfârşitul
secolului trecut, a avut ocazia să examineze vechi manuscrise hinduse,
despre care preoţii îi spuseseră că era vorba de nişte copii ale unor arhive
dintr-un templu ce dăinuia dinainte de civilizaţia indiană:
"...Un desen cuprinzând instrucţiuni pentru construcţia maşinii
zburătoare şi a motorului său. Mijlocul de propulsie era luat din atmo­
sferă într-un mod simplu şi puţin costisitor. Motorul semăna puţin cu
turbina noastră actuală şi, odată pus în mişcare, nu se mai oprea deloc,
până nu era oprit. Dacă nu, el continua să se învârtească până ce pie­
sele sale se uzau. Aceste nave zburătoare puteau să facă înconjorul Pă­
mântului fără să se oprească, până ce mecanicul său se epuiza. Auto­
nomia lor de zbor era nelimitată, sau mai degrabă limitată numai de
gradul de uzură al metalului. Am găsit texte ce vorbeau de zboruri care
acopereau fără escală peste 5.000 km. Toate textele care fac aluzie la
aceste maşini zburătoare indică foarte precis că ele erau autonome şi că
zburau prin ele însele. Nu aveau nevoie de carburant."
Trebuie să recunoaştem că, în unele privinţe, actualele aplicaţii ale
tehnologiilor negre din domeniul mijloacelor de transport pot fi consi­
derate primitive în comparaţie cu aceste realizări ale trecutului îndepărtat.
Există, însă, serioase argumente care sprijină ipoteza conform căreia con­
tinentul indian a adăpostit, în trecutul îndepărtat, o civilizaţie supe­
rioară, ce a atins performanţe deosebite din punct de vedere tehnic şi teh­
nologic. Una dintre cele mai remarcabile realizări o reprezintă aparatele
de zbor denumite generic sub termenul de vimana.
Eposurile vechi indiene şi Puranele, mai ales cărţile 6-10 din Ma-
habharata, precum şi alte scrieri provenite din aceeaşi arie culturală, ofe­
ră descrieri concrete ale unor maşini zburătoare, ale tacticilor de lup­
tă şi chiar indicaţii privitoare la construcţia lor. În imensa bibliotecă
de manuscrise a Academiei Internaţionale de Cercetări Sanscrite din My-
sore a fost descoperit un manuscris vechi de circa 3.000 ani, atribuit înţe­
leptului yoghin Bharadava, care a trăit în jurul anului 1.000 aC. Studiul,
intitulat "Vimanica Shastra", cuprinde opt capitole însoţite de diagrame
şi enumeră 31 de subansamble esenţiale ale aeronavei şi 16 metale sau ali­
aje, a căror denumire nu a putut fi tradusă cu o suficientă precizie:
"În mijlocul navei se află o cutie metalică grea, sursa de energie.
Din această cutie, forţa este transmisă prin două ţevi groase, fixate la pu­
pa şi prora navei. În afară de aceasta, energia se difuzează spre opt braţe
cu orificiile îndreptate în jos. În timpul decolării se deschid supapele ce-
28
 lor opt * ţevi îndreptate în jos şi capetele de sus ale acestora sunt închise.
Curentul de forţă se opinteşte în pământ, ridicând astfel nava în aer.
Când ea se află la o anumită înălţime, orificiile superioare se închid pe
jumătate, pentru a permite navei să se menţină în văzduh. Cea mai mare
parte din energie este transmisă apoi ţevii din spate, care face ca nava să
înainteze..."
Preistorie cu...navete spaţiale
Însăşi enumerarea a 16 metale este un fapt remarcabil pentru
o perioadă în care istoria oficială consideră că în Egipt abia începuse
epoca fierului, prin intermediul hitiţilor. În afară de fier, egiptenii mai
cunoşteau aurul, argintul, arama, zincul, cositorul şi mercurul. Un fel de
ilustraţie la "Vimanica Shastra" o constituie desenele dintr-un templu să­
pat în stâncă, situat la Elora, în apropiere de Haiderabad. Templul lui Kai-
lasanat, de dimensiuni monumentale, simbolizează reşedinţa zeului Shi-
va, Kailhasa, muntele sfânt din Himalaya şi este înconjurat de jur împre­
jur de alte 30 de sanctuare. Pereţii sunt împodobiţi, în afară de chipu­
rile zeilor şi cu scene de luptă în care apar maşini de război zbură­
toare. Reprezentările coincid cu descrierile din manuscrisele sanscrite:
"La porunca lui Rama s-a înălţat, cu un bubuit asurzitor, dea­
supra norilor, o vimana strălucitoare... Bhoma zbura cu vimana sa pe o
rază puternică ce strălucea ca Soarele şi al cărei zgomot semăna cu vuie­
tul mării...Sunt maşini care zboară la mari înălţimi, datorită mercurului
şi curentului puternic care le mână. Sunt capabile să parcurgă distanţe
nesfarşiţe şi să se mişte de sus în jos şi de jos în sus, înainte şi înapoi...
În măruntaiele maşinii se află o instalaţie cu un căzănel de fier în care se
înfierbântă, la un foc anume potrivit, mercurul. Patru rezervoare cu
mercur permit acestei instalaţii să producă un curent de forţă. Maşina
"poate apoi urca spre cer, făcând un zgomot asurzitor, iar cei care-i
'urmăresc traiectoria au impresia că văd o perlă uriaşă. "
Scrise pe vremea când Roma nu fusese încă întemeiată şi când
miracolul" grec se ascundea în nebuloasa unui viitor incert, trebuie
să recunoaştem că aceste descrieri ale unei nave de zbor sunt destul de
tehnice. Rama s-a aliat cu Hanuman, bunul rege al maimuţelor. Regele ur-
şilor i-a spus lui Hanuman: "Ridică-te viteazule, sari peste mare şi sa-
lvează-ne! Tatăl tău este zeu vântului, el ţi-a dat forţa. De când erai co-
pil, când ai văzut Soarele, ai crezut că ai în faţa ta un fruct roşu şi ai sărit
până la cer trei sute de mile întregi...Şi-a fluturat Hanuman coada sa

* N. edit.: Ca şi 4 sau 19, 8 era un număr sacru pentru traco-geţi şi strămoşii lor.
'* ■ 29
 lungă, ce strălucea sinuos în văzduh. La izbitura ei, muntele cel mare s-a
cutremurat şi copacii au pornit-o pe urmele ei în înălţimi, vieţuitoarele
ascunse în peşteri au urlat de spaimă, de frică şerpii au scos flăcări pe
gură şi au muşcat stânca, de s-a prefăcut într-o pară de foc... "
Tot în "Ramayana" se găseşte o descriere a zborului unei vimane:
"Când zorii se iviră, Rama, luând Carul Ceresc pe care Puspaka i-l tri­
misese prin Vivipishand, se făcu gata de plecare. Acest car se propulsa el
însuşi. Era mare şi fin decorat. Avea două etaje şi numeroase camere cu
ferestre şi era împodobit cu drapele şi stindarde. Emitea un sunet melo­
dios, zburând pe drumurile cerului."
Informaţii asemănătoare se găsesc şi în literatura creată de preoţii
lama din Tibet, în special în cărţile sfinte "Kantjur" şi "Tantjur". Deşi cu­
prind sute de volume, acestea nu au fost traduse decât într-o infimă
măsură în limbile europene:
"Subdiviziunile mişcărilor vimanelor sunt: înclinaţia, ascensiune
verticală, coborâre verticală, înainte, înapoi, ascensiune normală, cobo­
râre normală, înaintare pe distanţe lungi, cu ajutorul unei ajustări a păr­
ţilor mecanice care dau o mişcare perpetuă. Forţa şi rezistenţa acestor
maşini depind de materialul folosit. Iată câteva din calităţile unui car
aerian: poate deveni invizibil, poate transporta pasageri, se poate realiza
la dimensiuni mai mici, se poate deplasa în linişte; dacă se foloseşte su­
netul, vimanele trebuie să aibă o mare flexibilitate a părţilor me­
canice, trebuie să dureze mult timp, trebuie să fie închise şi bine acope­
rite...Cu ajutorul acestor maşini, fiinţele umane pot să zboare în aer, iar
fiinţele cereşti să coboare pe Terra...Anumite vimane puteau să urce
până în regiunile solare şi chiar dincolo de ele, în regiunile stelare..."
Antichitatea nu ducea lipsă nici de sugestive demonstraţii de forţă.
Astfel, în "Ramayana", măciuca eroului străbate aerul, "învăluită în flă­
cări ca un meteorit de foc" şi peste tot unde trece rămâne numai cenuşă,
iar pentru a-şi înspăimânta duşmanii, Rama trage, cu arcul său regesc, un
"minunat proiectil", care, după ce a trecut prin toţi palmierii şi a perforat
muntele "până în mijlocul infernului", s-a ridicat apoi drept în văzduh
sub forma unei lebede şi "strălucind de o lumină infinită'', a revenit de
unde a pornit.
Al treilea război mondial a avut loc în Antichitate !
Conform cercetătorului italian dr. Roberto Pinotti, examinarea din
punct de vedere tehnic a textelor hinduse este deosebit de importantă, de­
oarece poate aduce o nouă perspectivă cu privire la India antică. El a
subliniat că zeii vedici au luptat în cer folosind vehicule propulsate cu

30
motoare cu reacţie şi dotate cu arme teribile, oferind 32 de citate în care
se fac referiri la modul de utilizare al vimanelor, similare instrucţiunilor
moderne de manipulare a radarului, energiei solare şi fotografiei.
Dr. Pinotti este de părere că autorul tratatului "Vimanica Shastra"
a încercat să redea cât mai fidel conceptele unei înalte tehnologii. Citând
un fragment din această lucrare multimilenară, el a precizat că străvechile
aeronave indiene erau construite dintr-un aliaj metalic special, capa­
bil să absoarbă căldura şi a făcut referiri la 7 tipuri de oglinzi şi lentile
care puteau fi folosite în scop ofensiv sau defensiv. Aşa-numita oglindă
"pinjula" constituia un fel de "scut video", ce împiedica orbirea piloţilor
de către "razele malefice" şi de către arma "marika", atât de asemănătoare
cu ceea ce cunoaştem astăzi sub numele de tehnologie laser.
Conform expertului italian, principiul de propulsie descris în tex­
tele sanscrite este de tipul electrochimie, însă un rol important revenea
şi energiei solare. De exemplu, aeronava denumită tripura vimana, des­
pre care se aminteşte în Vimanica Shastra, era propulsată de "energia mo­
trice a razelor solare", forma alungită a acesteia corespunzând cerinţelor
de aerodinamicitate, în timp ce uriaşa shakuna vimana poate fi un hibrid
avion-rachetă, similar navetelor spaţiale actuale.
Un alt text la care a făcut referire dr. Pinotti, "Samarangana Sutra-
dhara", cuprinde circa 230 de fragmente dedicate modului de construcţie
al vimanelor şi al utilizării lor pe timp de pace sau de război. Cercetătorul
este de părere că vechii indieni aveau cunoştinţe avansate legate de folo­
sirea elementului "foc", după cum rezultă din utilizarea armelor denumite
"astra": "soposamhara" (rachetă incendiară), "prasvapna" (care cauza
somnul) şi patru tipuri de rachete care produceau tunete. De aseme­
nea, vehiculul despre care se fac afirmaţii că era capabil să se deplaseze în
Suryamandal (sistemul solar) şi Naksatramandala (sistemul stelar) nu
poate fi catalogat în mod simplist ca aparţinând domeniului mitologiei,
tocmai datorită naturii tehnice a descrierilor pe care le cuprinde.

China, India şi "armele zeilor"

Treptat, tehnologia producerii armelor performante s-a pier-
dut, ea fiind readusă în actualitate de către chinezul Wu Ching Yao abia
în anul 1040 dC, prin menţionarea explicită a formulei prafului de puşcă.
Două secole mai târziu, un savant arab a aprofundat subiectul într-un
tratat complet, în care a dezvăluit substanţele necesare fabricării pulberii
şi în care salpetrul era numit semnificativ "zăpadă de China." În anul 1232,
apărătorii Imperiului Celest au respins cavaleria mongolă ce asedia Kai-
Fung-Fu, folosind ceea ce purta denumirea de "săgeţi de foc. " În 1249, un

31
 alt arab a calificat rachetele drept "săgeţi chinezeşti", iar în 1280, Hassan
al Ramah a scris "Arta de a lupta cu maşinile de război", în care nu nu­
mai că a expus tehnologiile de fabricare a pulberii şi proiectilelor, dar a pre­
zentat şi o torpilă incendiară propulsată cu două fuzee de mari dimen­
siuni, pe care a numit-o "un ou de foc care se menţine prin el însuşi. "
La începutul secolului al XlX-lea, după o lungă perioadă de
eclipsă, racheta de luptă a reintrat, pe neaşteptate şi cu multă eficienţă,
în arsenalul armatelor, în India. În cursul campaniei de pe coasta Coro-
mandel, un adevărat potop de foc s-a abătut asupra falnicei cavalerii bri­
tanice, fuzeele lansate de rachetiştii prinţului de Mysore, Haider Ali, pro­
ducând mari pierderi trupelor invadatoare engleze. Proiectilele, foarte
simple, erau confecţionate din tije de bambus de peste 3 m lungime, pe
care erau fixate cartuşe de fier cu rol de camere de ardere. Bătaia rache­
telor era de aproape 2 km. Ca urmare a succesului obţinut, fiul lui Haider
Ali, Tippoo Sahib, a mărit corpul artificierilor, de la 1.200 la 1.500 de oa­
meni, administrând cu ajutorul lor, în deceniul 1780-1790, alte înfrângeri
jenante pentru britanici.

Portugalia, mare putere - o şansă refuzată

Referindu-se la o perioadă mai recentă a istoriei, Sorin Ştefănescu
aminteşte, în cartea "Sfidarea Timpului" , de un eveniment petrecut în 17
aprilie 1709, atunci când regele Joao al V-lea al Portugaliei a emis o ho­
tărâre cu privire la finanţarea călugărului iezuit Bartholomeo Lourenco de
Gusmao, în vederea realizării unui vehicul zburător, în care se arăta: "Fi­
ind de acord cu sfatul consiliului meu, ordon pedeapsa cu moartea împo­
triva greşelii. Dar, cu scopul de a încuraja petiţionarul să se consacre cu
râvnă spre îmbunătăţirea maşinii care este capabilă să producă efectele
menţionate de el, îi garantez, de asemenea, un loc în Colegiul din
Barcelona, cu o pensie anuală de 600.000 de reis pentru toată viaţa. "
Gusmao venise la Lisabona din America de Sud cu numai un
an înainte, fiind hotărât să construiască un fel de avion, al cărui se­
cret afirma că îl deţine de la amerindienii în mijlocul cărora trăise
numeroşi ani. Din nefericire, deşi avusese prilejul să cunoască mijlocul
prin care te puteai ridica de la pământ şi "zbura chiar de la o planetă la alta",
nu reuşise să reţină decât modul de realizare a unui vehicul atmos­
feric. Cum sumele necesare erau departe de a fi modeste, se adresă rege­
lui promiţând o sumedenie de avantaje, care nu puteau fi trecute cu vede­
rea: Portugalia va deveni stăpâna văzduhului, distanţe enorme vor fi stră-

* Sorin Ştefănescu : Sfidarea Timpului, Editura Zona, Bucureşti 1992

32
bătute cu peste 200 de leghe pe zi (1.000 km), deasupra oceanelor sau a
uscatului, transportul trupelor, călătorilor sau mărfurilor va putea fi efec­
tuat cu mare uşurinţă etc. Regele fu de acord. Ca urmare, la 15 august,
sub privirile uimite ale curţii şi regelui, un model al aparatului se ridică
încet câţiva metri de la pământ. La bord izbucni însă un incendiu, nava
ateriză rapid, iar focul a fost stins cu mare dificultate. Pe 30 octombrie,
un nou test avu un succes deplin: vehiculul s-a ridicat mult deasupra
curţii din Casa da India şi a coborât intact.
Deşi iniţial entuziasmul a fost general, Gusmao fiind poreclit Voador
(zburătorul), iar maşinăria sa Passarola (pasărea), ulterior descoperirea
a fost trecută sub tăcere: Inchiziţia era foarte puternică, iar satanica cre­
aţie a iezuitului trebuia să-şi înceteze existenţa. Planurile au fost arse sau
au dispărut şi ingeniosul călugăr, dovedind un respect deosebit faţă de
ordinele superiorilor, a renunţat la experienţele sale. Dar cum arăta ve­
hiculul observat şi admirat de atât de mulţi oameni? Conform gravurilor, era
un fel de gondolă, de forma unei păsări căreia nu-i lipseau nici coada şi nici
aripile batante. Bile de chihlimbar şi sfere magnetice, plasate deasupra unei
ciudate pânze concave sub care era prinsă nacela, se pare că asigurau un al
doilea sistem de propulsie. Părintele iezuit Manuel Antonio Gomez vorbeşte
chiar de baloneţi umflaţi cu hidrogen şi un generator de gaz.
Antichitate cu...avioane, planoare şi "epoleţii lui Coandă"
În afară de mărturiile de ordin cultural, există şi dovezi de ordin
material, dintre care poate fi amintit faptul că, în San Salvador, a fost
descoperită o tavă din argilă, pe suprafaţa căreia sunt reprezentaţi oameni
zburând deasupra palmierilor, în stranii vehicole din care ţâşnesc fum şi
flăcări. De asemenea, la Muzeul din Montreal există copia unui foarte
controversat obiect, găsit într-un mormânt precolumbian, ce are o vechi­
me de circa 1.800 de ani. Unii specialişti îl consideră a fi modelul redus
al unui... avion preistoric supersonic: aripă delta, cabină de pilotaj, par-
briz, direcţie, profundor etc.
Un obiect similar a fost descoperit într-un mormânt egiptean.
Deşi iniţial a fost considerat reprezentarea unui şoim, unele detalii, cum ar
fi coada verticală şi extremităţile aripilor desfăşurate curbate înainte, dr.
Khalii Messiha, inginer în aeronautică, a arătat că acesta este, de fapt, mo­
delul unui planor, deoarece, lansat cu mâna, planează pe o distanţă apre­
ciabilă. La fel s-au comportat toate cele 14 modele expuse în 1972 la Mu­
zeul de Antichităţi din Cairo, într-o inedită expoziţie al cărui scop a fost
de a demonstra nivelul ridicat al ştiinţei zborului în Egiptul Antic.

33
 În Zimbabwe, pot fi văzute ruinele unei cetăţi despre care nu se
ştie când şi de ce popor a fost construită. Ceea ce intrigă însă în mod deo­
sebit sunt turnurile, în interiorul cărora nu se poate pătrunde decât prin...
acoperiş. Legendele afirmă că aceste construcţii erau locuinţele...
oamenilor zburători. Toate au fost considerate poveşti până când, într-o
zi, în vecinătatea enigmaticelor ruine au fost descoperite mai multe statui
ce întruchipau oameni cu aripi de cărăbuşi, fixate pe omoplaţi, a că­
ror fizionomie era net diferită de cea a populaţiilor negroide.
La mii de kilometri distanţă, turnuri asemănătoare se înalţă şi pe
crestele munţilor peruvieni. Legendele amerindiene spun că, în vremuri
demult apuse, oamenii se deplasau prin aer aşezaţi pe uriaşe...tăvi de
aur. Originalele mijloace de transport, care amintesc de covoarele fer­
mecate orientale, erau dimensionate în funcţie de numărul şi greutatea pa­
sagerilor. Discurile erau turnate dintr-un aur deosebit, cu o densitate mai
mică decât cea cunoscută în prezent. Lovite cu un baston special, ce le
făcea să vibreze cu o anumită frecvenţă, se ridicau în văzduh şi rămâneau
suspendate atâta timp cât dura vibraţia metalului. Viteza, continuitatea şi
direcţia de zbor depindeau de ritmul bătăilor administrate discului volant.
Contrar aşteptărilor, tradiţia nu pune capacitatea de zbor a ciudatelor tăvi
pe seama unei forţe supranaturale, ci pe seama măiestriei meşterilor, care
ştiau să combine dimensiunile şi compoziţia lor în vederea obţinerii efec­
tului dorit.

Motorului "meloman" îi plăcea vioara...

Indiferent de circumstanţele în care se fac referiri la vimanele in­
diene în literatura hindusă, secretul care făcea posibilă deplasarea lor
silenţioasă sau melodioasă rămâne învăluit în mister. Şi apoi unde s-ar
putea găsi o forţă capabilă să propulseze aeronave la mari înălţimi şi pe
distanţe impresionante, fără a folosi combustibil ? Cine a mai auzit să
obţină ceva fără a da altceva în schimb, de exemplu energie fără carbu­
rant? Un astfel de lucru pare absolut imposibil din punctul de vedere al
ştiinţei oficiale, edificiul teoretic neadmiţând nici măcar ca probabilitate
ca un fenomen de acest gen să aibă loc. Cu toate acestea, în prezent se ştie
că interpretările restrictive ale unor legi fizice au pus în situaţii penibile
reputaţi oameni de ştiinţă. Astfel, pornind de la Legea conservării ener­
giei, un academician a încercat să-i demonstreze Iui Edison că sunetul
nu poate fi înregistrat. Un asemenea om nu a putut să accepte realitatea
nici măcar atunci când i s-a prezentat un dispozitiv complet funcţional,
fiind convins că este vorba de o farsă!

34
 Şi totuşi...o misterioasă forţă a fost redescoperită în 1890 de
inventatorul american John Worrell KEELY; care- a denumit-o forţă di-
nasferică. Experimentele sale au captat atenţia fraţilor Barnato, care l-au
trimis pe Ricardo Seaver să cerceteze activitatea lui KEELY. Este semni­
ficativ faptul că, la momentul respectiv, nu existau nici radio, nici tele­
viziune şi nici cunoştinţe despre razele cosmice şi despre a patra stare a
materiei.
Referindu-se la descoperirea făcută, KEELY a arătat că, în timp ce
investiga forţele magnetice dintre cei doi poli ai Pământului, a avut şansa
să descopere că "un corpuscul de materie poate fi divizat prin vibraţie",
reuşind mai apoi să transpună principiul în practică, prin realizarea unui
motor. Pentru a susţine cele afirmate, el a realizat o demonstraţie la labo­
ratorul său din New York: motorul, ce a fost amplasat într-o încăpere fără
nici o sursă de curent electric şi care era iniţial nemişcat, a început să se
rotească în momentul în care Worrell a generat o anumită tonalitate
cu vioara; viteza sa a crescut până la o valoare impresionantă şi a ră­
mas constantă până în momentul în care KEELY a generat o altă to­
nalitate, după care a scăzut la zero.

Marele Secret interzis: Forţa Vibratorie

După unele interpretări, respectivul motor avea o "cheie" funcţio­
nală, legată în mod intim de câmpul energetic al inventatorului, deoarece
încercările invitaţilor săi de a reporni motorul nu au avut succes decât în
momentul în care John i-a atins, transmiţându-le vibraţiile personale. Re­
ferindu-se la acest aspect, autorul lucrării "Doctrina Secretă" a subliniat:
"Tocmai pentru că descoperirea lui KEELY ar fi putut duce la
dezvăluirea unuia dintre cele mai bine păstrate secrete oculte, secret
care nu poate fi divulgat sub nici o formă maselor... Aplicaţiile practice
ale cunoaşterii planurilor subtile 5 şi 6 ale forţei eterice şi astrale nu tre­
buie să fie utilizate niciodată în scop comercial.
Dacă vă întrebaţi de ce nu i s-a permis domnului KEELY să de­
păşească o anumită limită, răspunsul este evident: deoarece el a des­
coperit acea teribilă forţă siderală, denumită de atlanţii mask-mak şi de
rishii arieni în «Astra Vidya», cu un nume ascuns profanilor. Este vrill-ul
din lucrarea «Rasa care ne va înlocui» a lui Bulwer lytton şi al raselor
viitoare ale Omenirii. Denumirea de vrill poate fi o ficţiune, dar forţa în
sine este o realitate, fiind amintită în toate cărţile iniţiatice.
Aceasta este forţa vibratorie care, atunci când este dezlănţuită de
un car de foc (Agniratha), conform instrucţiunilor din «Astra Vidya»,
poate transforma cu uşurinţă în cenuşă o sută de mii de oameni. Este

35
alegorizată în «Vishnu Pur ana», în «Ramayana» şi în alte lucrări, în fa­
bula despre înţeleptul Kapila, «a cărui privire a tranformat în cenuşă cei
60.000 de fii ai regelui Sagara» şi care este prezentată în tratatele es­
oterice sub numele de «Kapilaksha» (Ochiul lui Kapila). Aceasta poate fi
însă şi forţa satanică, care, dacă intră în mâinile câtorva Atila moderni,
poate reduce Europa, în doar câteva zile, la stadiul haotic primitiv, fără
a lăsa supravieţuitori care să relateze ceea ce s-a întâmplat."
Următorul experiment al lui KEELY a constat în realizarea unei
aeronave metalice în greutate de circa 4 kilograme, pe care a conectat o la
un fir subţire de platină. Celălalt capăt al firului a fost legat la "transfor­
matorul său simpatic" şi s-a aplicat din nou misteriosul principiu sonic. În
acest mod, el a fost capabil să facă aeronava să se ridice în aer. să plu­
tească, să coboare şi să se mişte conform propriei voinţe a inventatorului.
Oamenii şi OZN-urile zburau "pe muzică"
Există mai multe relatări ale unor martori oculari referitoare la
unele OZN-uri care au produs, în apariţiile lor ciudate, sunete muzi­
cale, nemaiîntâlnite până atunci. De exmplu, în 22 mai 1947, mai multe
formaţii de discuri volante au traversat Danemarca la joasă altitudine, pro­
ducând un sunet puternic şi profund, similar unui roi uriaş de albine, sau
unui aspirator gigantic, după cum susţine un martor ocular, iar în data de
27 septembrie 1952, George H. Williamson din Arizona a auzit şi a văzut
un disc imens care a trecut pe deasupra casei sale, însoţit de un zgomot
asemănător unui roi gigantic de albine.
Într-un eveniment similar petrecut, pe 12 august 1950, în micul oraş
de munte Campello, în apropiere de trecătoarea elveţiană St. Gotthard,
mai mulţi oameni, printre care era şi un profesor de fizică, au observat între
80 şi 100 de discuri volante în zbor. "Când zburau produceau un zgomot
asemănător unei orgi", a afirmat profesorul, în timp ce alţii l-au descris ca
pe un extraordinar acord muzical, "o simfonie celestă", "un sunet melodios
ce parcurgea căile văzduhului".
Se pare că ştiinţa vibraţiilor şi aplicaţiile acestora au fost bi­
necunoscute şi răspândite pe scară largă odinioară, până în momentul
în care Omenirea a început să se cufunde în abisul distrugerii, păstrătorii
secretului căutându-şi refugiul în zone mai puţin expuse, precum cele
din Brazilia, Yucatan şi Peru, pe de o parte şi cele din Egipt, India şi Cal-
deea, de cealaltă.
"O vimana poate fi dirijată prin sunete şi acorduri", susţine Sa­
mar, iar "Cartea lui Oahspe" precizează că "unele erau propulsate doar
prin intermediul muzicii." "Oamenii nu urcau şi nici nu coborau scă­
rile în străvechime" susţine o legendă din Caraibe, ci doar "loveau un
36
 disc pentru a produce un sunet. Oricine putea dansa în aer precum frun­
zele pe timp de furtună. Totul era atât de uşor!"
De partea cealaltă a Atlanticului, în folclorul irlandez din Gal-
way, se arată: "În vremurile străvechi, oricine putea dansa în aer precum
frunzele duse de vântul toamnei... oamenii făceau melodii pentru dis­
curi. " Iar în insula St. Vincent din Indiile de Vest se păstrează încă o le­
gendă în care se spune că "oamenii înţelepţi ai trecutului puteau zbura
cu uşurinţă. Ei nu aveau aripi. Ei loveau nişte discuri de aur, produceau
un sunet şi astfel le puneau în mişcare. "
Darurile lui Montezuma erau zburătoare...
Printre darurile pe care Montezuma, ultimul împărat aztec, i le-a
oferit conchistadorului Cortez (care l-a răsplătit cu tortură şi moarte), au
fost şi două mari discuri din aur masiv, de mărimea plăcilor de gramofon.
Despre acestea se afirmă că erau însemnate cu însemnele regale şi au fost
dăruite regelui Carol V al Spaniei şi reginei sale. Discul regelui avea ju­
mătate de centimetru grosime, iar cel al reginei era puţin mai subţire. Mon­
tezuma cunoştea utilizarea discurilor, dar se pare că ignorantul Cortez le-a
privit ca pe nişte articole de îmbrăcăminte, improprii pentru uzul ma-
jestăţilor europene, aşa încât e puţin probabil să fi ajuns în Spania. Pentru
a funcţiona, dimensiunile discurilor trebuiau stabilite în raport de lun­
gimea de undă a câmpului energetic al posesorului. În acest fel, ele
puteau fi folosite doar de către proprietar.
Discurile aztece au fost dimensionate atent, pentru a putea fi fo­
losite de cei cărora le-au fost dăruite. Este posibil ca marele secret al levi-
taţiei să se fi păstrat de la atlanţi tocmai până în secolul XVI, ca prerogativ
regal al incaşilor? Este posibil să fie păstrat în continuare undeva, într-un
loc secret, împărtăşit din generaţie în generaţie, sub straşnice jurăminte şi
sub interdicţia de a-l împărtăşi distrugătorilor albi? Să existe, oare, vreo
legătură cu metalele negre şi uşoare căzute pe insula Maury? Carul celest
producea un sunet zumzăietor melodios. Construit de nişte oameni mult
mai elevaţi decât aztecii, se pare că utiliza acelaşi principiu, fiind pus în
mişcare de vibraţia personală a pilotului.
"Drona Prava" ne oferă o remarcabilă descriere a modului în
care sunetul acordat voinţei pilotului furniza puterea motrice a vimanei
cukra, una din cele mai mari construite vreodată: "Construim o vimana
foarte puternică. MINTEA reprezintă baza care susţine această vimana.
SUNETUL reprezintă calea pe care trebuie să o urmeze. Ea încorporează
toate sunetele şi ştiinţele, toate imnurile şi sunetul vedic vashat. Iar silaba
sacră aum amplasată în faţa carului îl face extraordinar de frumos. Atunci
când este etalat, vuietul său umple toate zările. "

37
 Sunt necesare câteva comentarii: puterea mentală, armonizată
cu anumite forţe magnetice, realizează ascensiunea; diferitele tonali­
tăţi ghidează nava pe traseul dorit; cuvântul vedic vashat simbolizează
şi sintetizează utilizarea vibraţiilor. Prezenţa cuvântului hindus aum (om -
a cincea silabă sacră a numelui inefabil al lui Dumnezeu) demonstrează
perfecţiunea întregului proiect, acordat la forţele cosmice care o fac să
devină "extraordinar de frumoasă".
Secrete periculoase
Imensa forţă latentă generată prin intermediul vibraţiilor acor­
date corespunzător a fost întotdeauna în vizorul ştiinţei moderne, iar apli­
caţiile acestui principiu pot schimba radical lumea contemporană.
aducând atât beneficii, cât şi deservicii umanităţii. Invenţia lui KEELY
constituia o sfidare la adresa nivelului ştiinţific al epocii, aşa încât nu este
de mirare că a fost "rătăcită" într-un imens hăţiş birocratic. Dezamăgit, in­
ventatorul a murit sărac şi cu inima zdrobită, după ce mare parte din hâr­
tiile sale au dispărut. Singurele dovezi rămase de pe urma acestei incomen­
surabile invenţii sunt cele câteva pamflete publicate de patroana sa, doamna
Bloomfield-Moore.
Cu toate acestea, munca sa nu a rămas fără rezultate, deoarece, în
1928, Lester Henderson din Pittsburg a realizat un motor similar, despre
care a afirmat că extrăgea energie chiar din câmpul magnetic al Terrei.
Henderson a reuşit să aprindă, cu respectivul generator, două becuri de
110 volţi. Desigur, nici această nouă sfidare nu putea fi trecută cu ve­
derea de oamenii de ştiinţă conservatori, care l-au însărcinat pe dr. Hochs-
tetter, şeful unui laborator de cercetare din Pittsburg, să demaşte "frauda"
lui Lester. Fără a investiga cazul, "doctorul în ştiinţe" a declarat că Hen­
derson a alimentat motorul său de la o baterie ascunsă în interiorul aces­
tuia. Despre cum a reuşit să aprindă becurile de 110 volţi nici nu a amin­
tit, după cum nici nu a explicat din ce cauză a suferit Lester un şoc elec­
tric de 2.000 de volţi în timpul unei alte demonstraţii.
Evident, câştig de cauză a avut "eminentul doctor", pentru care pre­
judecăţile erau literă de lege. După mai bine de un secol, "remarcabilii"
oameni de ştiinţă contemporani se mai chinuie încă să învingă insurmon­
tabilele probleme legate de construirea unor rachete cât mai puternice, ca­
pabile să transporte încărcături cât mai mari în spaţiul cosmic. Mii de tone
de combustibil extrem de costisitor sunt utilizate doar pentru a fi expul­
zate într-o atmosferă care devine din ce în ce mai saturată cu substanţe to­
xice, în timp ce, pentru cercetări şi pentru producerea de echipamente ul­
trasofisticate, sunt cheltuite anual miliarde de dolari.

38
 Aeronavele Imperiului RAMAN luptau pe Lună !
Tot ceea ce se ştie în prezent despre anticele aeronave indiene pro­
vine din sursele vedice, apocrife ce au străbătut mileniile. Nu există nici o
îndoială că cea mai mare parte a acestor texte sunt autentice şi, deşi lite­
ratura sanscrită cuprinde sute de texte remarcabile, cele mai multe nu au
fost traduse în engleză sau în altă limbă de circulaţie internaţională. In­
formaţiile s-au perpetuat însă şi pe cale orală, prin legendele transmise din
generaţie în generaţie.
După cum am arătat, împăratul indian Asoka a fondat Societatea
celor Nouă Necunoscuţi, al cărei scop a fost perpetuarea ştiinţei secrete
de-a lungul mileniilor. Conform puţinelor aspecte prezentate de Jacolliot.
din cele nouă cărţi aflate în posesia necunoscuţilor, cea de-a şasea carte
se referă la antigravitaţie, ca mijloc de propulsie al aeronavelor. Deci­
zia de păstrare a secretului ştiinţei sacre a fost o urmare firească a tra­
gediei produse de decăderea Atlantidei şi a Imperiului Raman prin utili­
zarea unor tehnici extrem de avansate în scop distructiv.
În acest sens, poate fi amintit faptul că cercetătorii chinezii au des­
coperit câteva documente interesante în capitala Tibetului, Lhasa, pe care
le-au trimis la Universitatea Chandrigarth, pentru a fi traduse. Ulterior, dr.
Ruth Reyna, de la universitatea respectivă, a declarat că respectivele do­
cumente conţin instrucţiuni pentru construirea unei astronave inter­
stelare! Metoda de propulsie prezentată este antigravitaţională şi are
la bază un sistem similar cu cel al laghima, puterea necunoscută a si­
nelui uman, ce cauzează şi levitaţia veritabililor maeştri yoghini, o forţă
centrifugă suficient de puternică pentru a învinge atracţia gravitaţională.
Dr. Reyna a afirmat că respectivele manuscrise arată că la bordul
navelor astras, a căror denumire sanscrită are o puternică şi deloc întâm­
plătoare rezonanţă în limba română, vechii indieni puteau trimite deta­
şamente de oameni pe alte planete, în urmă cu mii de ani. De aseme­
nea, manuscrisul aminteşte de alte câteva secrete remarcabile deţinute de
iniţiaţii antici: antima, garima, învelişul invizibil şi "modul în care putea
deveni grea ca un munte de plumb ".
Iniţial, oamenii de ştiinţă indieni nu au luat textul prea în serios,
aşa încât au fost extrem de surprinşi în momentul în care chinezii i-au
anunţat că anumite aspecte prezentate în respectivul manuscris au
fost incluse şi vor fi studiate în cadrul programului lor spaţial ! Era
poate prima recunoaştere oficială, din partea guvernului unei ţări, a exis­
tenţei unui proiect de cercetare în domeniul antigravitaţiei.
Deşi manuscrisul nu menţionează explicit faptul că au fost reali­
zate călătorii interplanetare cu astronavele respective, se precizează totuşi
39
 că planurile erau destinate realizării unei călătorii pe Lună. Oricum,
după cum am arătat deja, una din cele mai importante epopei indiene,
"Ramayana", cuprinde suficiente detalii referitoare la luptele aeriene pur­
tate între aeronavele vimana, astra şi asvin. Toate acestea nu reprezintă
însă decât o fărâmă infinitezimală din complexa tehnologie aerospaţială
antigravitaţională utilizată de indienii vedici.
Vastul Imperiu Raman, ce se întindea, în urmă cu aproximativ 15
milenii, în nordul peninsulei indiene, cuprindea o puternică reţea de oraşe
avansate tehnologic, a căror ruine mai pot ii regăsite şi astăzi în deşertul
pakistanez şi în vestul Indiei. Unele manuscrise străvechi arată că civili­
zaţia ramană a existat în acelaşi timp cu civilizaţia Atlantidei şi era con­
dusă de iluminaţii regi-preoţi ce guvernau oraşele. Cele mai importante
şapte centre urbane ale Imperiului Raman sunt prezentate în textele
hinduse ca fiind Oraşele celor Şapte Rishi.
Conform opiniei exprimate de unii cercetători, ramanii utilizau la vre­
mea respectivă aparate de zbor denumite vimana, pe care texele vedice le
descriu ca fiind "aeronave circulare ai punte dublă, cu hublouri şi dom cen­
tral", fiind extrem de asemănătoare OZN-urilor. Ele zburau cu "viteza
vântului" şi produceau un "sunet melodios". Erau cel puţin patru tipuri de
vimane, unele sub formă de disc volant, altele sub formă cilindrică.
De altfel, textele vedice fac frecvente referiri la anticele aparate de
zbor, unele din ele constituind veritabile manuale de aviaţie. Astfel, "Sa­
mara Sutradhara" este un tratat ştiinţific în care sunt abordate toate as­
pectele legate de zborurile aeriene realizate cu ajutorul vimanelor. Circa
230 de stanţe tratează aspecte legate de construcţia, decolarea, pilotarea,
aterizarea normală sau forţată şi chiar eventualele coliziuni cu păsările. În
1875, a fost descoperită "Vimanica Shastra", text scris în secolul IV aC
pe baza unor texte anterioare, ce cuprinde instrucţiuni de pilotare, măsuri
ce trebuie luate în cazul zborurilor de lungă durată, protecţia aeronavei
faţă de furtuni, fulgere şi modul de adaptare a motorului vehicului pentru
propulsia cu energia solară.
"Vimanica Shastra" cuprinde 8 capitole prevăzute cu diagrame, ce
descriu trei tipuri de aeronave, printre care un aparat ce nu putea fi
nici incendiat, nici doborât. Textul menţionează 16 materiale şi 31 de
părţi constructive ale acestor aeronave. Se pare că nu există nici o îndoială
că vimanele erau propulsate antigravitaţional, deoarece decolau pe ver­
ticală şi erau capabile să leviteze pe perioade nedeterminate în aer. Bha-
radava, autorul lucrării, face referiri la circa 70 de autorităţi şi 10 experţi
ce aveau în responsabilitate organizarea zborurilor aeriene în anti­
chitate.

40
 Vimanele erau adăpostite în Vimana Griha, un tip de hangar, une­
ori fiind propulsate cu un lichid de culoare albă, iar alteori cu un compus
pe bază de mercur. În orice caz, se pare că vimanele aveau mijloace de pro­
pulsie variate, o parte din ele fiind similare motoarelor cu reacţie. Hitler
a fost extrem de interesat de India antică şi de Tibet, unde au fost trimise
expediţii începând cu anii '30 şi poate că nu este deloc întâmplător că
naziştii au utilizat primul pulsoreactor pentru propulsarea rachetelor V-2.
Conform manuscrisului "Dronaparva", una din vimane avea for­
ma sferică şi era propulsată cu un puternic jet de mercur, iar într-un alt
text vedic, "Samar", vimanele erau "maşini de fier, compacte şi silen­
ţioase, cu o încărcătură de mercur ce era expulzată sub forma unei flă-
cări zgomotoase". O altă lucrare antică, denumită "Samarangansutra-
dhara", descrie modul de construcţie al vehiculelor aeriene; este posibil
ca mercurul să fi fost folosit la propusia navelor, dar mai curând era uti­
lizat la sistemul de direcţie. Semnificativ este faptul că oamenii de ştiinţă
ruşi au descoperit, în peşterile din Turkestan şi în deşertul Gobi, ceea ce ei
au denumit "instrumente străvechi utilizate în navigaţia cosmică". Dispo­
zitivele reprezintă obiecte semisferice din sticlă sau porţelan, terminate cu
un con plin cu mercur. Se pare că vechii indieni realizau, cu aceste ae­
ronave, deplasări în jurul globului, acoperind Asia, America de Sud
şi Atlantida.
Scrieri descoperite la Mohenjodaro, în Pakistan, presupus a fi
unul din cele şapte oraşe-rishi ale Imperiului Raman, rămase încă nedes­
cifrate, sunt similare celor întâlnite şi pe Insula Paştelui (scrierea rongo-
rongo). Să fi fost Insula Paştelui o bază aeriană a Imperiului Raman, aşa
cum în prezent adăposteşte o bază aeriană a SUA?
Din păcate, vimanele, asemenea majorităţii descoperirilor ştiinţi­
fice contemporane, au fost utilizate frecvent în războaiele ce au urmat.
Atlanţii, amintiţi de scrierile vedice sub numele de asvins, erau se pare
chiar mai avansaţi din punct de vedere tehnologic decât ramanii, dar
şi mai războinici. Aeronava lor consacrată era vailixi, un tip de vehicul ce
putea realiza înconjurul lumii fără escală. Deşi nu există nici un text antic
care să dea detalii referitoare la vailixi, unele informaţii provenite din surse
oculte precizează că ele erau destul de asemănătoare vimanelor, având o
formă cilindrică şi capacitatea de a se deplasa atât sub apă, cât şi în aer.
Conform unui articol scris în 1966 de Eklal Kueshana, autorul căr­
ţii "Ultima Frontieră", aeronava vailixi a fost realizată în Atlantida cu
20 de milenii în urmă; cele mai întâlnite forme erau cele discoidale, cu
secţiunea trapezoidală, prevăzute cu trei motoare semisferice dedesubt.
Ele utilizau un dispozitiv antigravitaţional mecanic pus în funcţiune de un
41
 generator ce furniza circa 80.000 CP. Articolul aminteşte de faptul că
unul din textele vedice relatează chiar o bătălie purtată de vimanele
vailix pe Lună !
De asemenea, textele vedice fac frecvente referiri la utilizarea unor
arme similare celor nucleare. Tocmai de aceea nu este deloc întâmplător
faptul că, atunci când oraşul-rishi Mohenjodaro a fost scos la lumină, ar­
heologii au găsit o mulţime de schelete pe străzile sale, ca şi cum o mare
nenorocire s-a abătut instantaneu asupra lor. Oraşe străvechi ce au fost
pur şi simplu vitrificate de enorma căldură degajată de exploziile nuc­
leare se găsesc pe tot cuprinsul globului: India, Irlanda, Scoţia, Franţa,
Turcia etc. Dar ceea ce a uimit cercetătorii ce au studiat ruinele de la
Mohenjodaro a fost tocmai faptul că acesta prezenta un plan urbanistic
de înalt nivel, prevăzut cu reţele de canalizare net superioare celor utili­
zate chiar în prezent în oraşele din India şi Pakistan.
Odată cu cataclismul ce a dus la scufundarea Atlantidei şi cu decă­
derea Imperiului Raman, produsă de utilizarea armelor nucleare, Ome­
nirea a pierdut conştiinţa ştiinţei secrete, a cărei taină a fost perpetuată de
frăţia celor nevăzuţi. Cu toate acestea, este interesant de remarcat faptul
că, atunci când Alexandru Macedon a invadat India, cu peste 2.000 de
ani în urmă, cronicarii au consemnat că, la un moment dat, armata sa a
fost atacată de "scuturi zburătoare de foc", ce au înspăimântat soldaţii.
În unele cercuri iniţiatice este cunoscut faptul că anumite societăţi
secrete au menţinut în funcţiune şi au utilizat în secret vimanele ce au
scăpat de distrugere, pe care le-au păstrat în unele caverne din zonele
muntoase ale Tibetului şi din alte regiuni pustii ale Asiei Centrale, de­
şertul Lop Nor din vestul Chinei fiind unul din zonele cu frecvente apariţii
OZN. Cu toate acestea, nu întreaga fenomenologie OZN poate fi pusă pe
seama zborurilor contemporane ale străvechilor vimane, ci trebuie avut în
vedere şi rolul proiectelor guvernamentale secrete, în special al celor rea­
lizate de marile puteri.
Marconi - studentul lui Nicolae Tesla
În scrierile esoterice din ţările Americii Latine, strălucitul om de
ştiinţă Gugliemo Marconi (1874-1937) a dobândit un statut legendar,
comparabil cu renumele pe care l-a dobândit recent în Statele Unite geni­
alul inventator american de origine aromână Nicolae TESLA. Referitor la
activitatea desfăşurată de Marconi, trebuie amintit faptul că unele cercuri
creditează ideea conform căreia acesta a pus bazele unui oraş secret de
înalt nivel tehnologic, în îndepărtatele jungle din sudul Venezuelei.

42
 "Nicolae TESLA (1856-1943)
De altfel, celebrul om de ştiinţă italian a fost studentul lui Nicolae
TESLA, ale cărui teorii le-a preluat şi aprofundat. Marconi a studiat
teoria propagării undelor electromagnetice, realizând prima transmisie radio
în 1895, iar în anul următor, după primirea unui patent britanic, acesta a
reuşit să transmită un semnal radio pe distanţa de 15 kilometri, peste canalul
Bristol. În 1899, a reuşit să pună în funcţiune două staţii radio, ce puteau
realiza comunicaţii peste Canalul Mânecii, pe distanţa de 50 km.
În pofida faptului că, în 1901, oamenii de ştiinţă considerau că, da­
torită curburii Pământului, radiocomunicaţiile vor fi realizate pe distanţe
de maxim 300 km, Marconi a produs o puternică senzaţie prin trans­
misia unui radiosemnal pe o distanţă de 3.000 km, între Poldhu, Corn­
wall şi Newfoundland. Pentru aceasta, Marconi a înlocuit firul antenei
receptoare cu un tub umplut cu pilitură, ce putea conduce undele radio. La
momentul respectiv, nu exista nici o explicaţie ştiinţifică a acestui feno­
men de transmisie la foarte mare distanţă, singura explicaţie raţională fiind
aceea că, în straturile superioare ale atmosferei, există un fel de pătură con­
ductoare (ionosferă), ce reflecta undele electromagnetice.
Marconi a fost fiul unui bogat proprietar de pământ italian, mama
sa fiind irlandeză. Deoarece prima sa transmisie, din 1895, nu a interesat
autorităţile italiene, el a plecat în Marea Britanie, unde a înfiinţat, în 1896,
Compania Telegrafică Marconi din Londra şi a realizat cea mai mare par­
te a invenţiilor sale. Atât Marconi, cât şi TESLA sunt creditaţi cu rea­
lizarea primului aparat radio. Pentru realizarea transmisiilor, Marconi a
utilizat, pentru construcţia dispozitivelor sale, un eclator Hertz, o antenă
43
Popov şi un detector Bramley de unde electromagnetice. Gugliemo a
primit premiul Nobel pentru fizică în 1909, împreună cu Karl Ferdinand
Braun, ce a realizat îmbunătăţiri considerabile ale primului transmiţător
Marconi.
Mussolini - un simplu pion !
Ca şi în cazul lui TESLA, viaţa lui Marconi a fost învăluită în
mister, având reputaţia că realizează experimente în domeniul antigra­
vitaţiei la bordul yahtului său, Electra. Se presupune că, cu sprijinul cola­
boratorului său, Landini, Marconi a reuşit să transmită semnale în spa­
ţiul cosmic, de la bordul ultradotatului său vas, iar în 1930 să aprindă de
la distanţă câteva becuri în Australia, într-o manieră similară expe­
rimentelor realizate de Nicolae TESLA în Colorado Springs.
În iunie 1936, Marconi i-a prezentat dictatorului fascist Benito
Mussolini o armă electromagnetică ce putea fi utilizată pentru scopuri de­
fensive. Prin anii '30, astfel de arme „erau arhicunoscute sub denumirea
generică de "razele morţii". Demonstraţia a avut loc pe o şosea aglome­
rată de la nord de Milano şi a dus la scoaterea din funcţiune a motoa­
relor tuturor maşinilor din raza de acţiune a armei testate. Acestea au
putut fi repuse în funcţiune abia după o jumătate de oră de la încetarea
testului. Deşi Mussolini a fost impresionat de rezultatele experimentului,
el a fost silit să dispună sistarea tuturor cercetărilor la arma defensivă
respectivă.
Conform opiniilor exprimate de unii biografi, pentru a scăpa de
cenzura impusă de forţele oculte din Italia fascistă, Marconi şi-a înscenat
moartea şi a plecat în secret către America de Sud, însoţit de alţi câţi­
va cercetători, printre care şi Landini. După cum am amintit, enigmaticul
fizician şi alchimist italian Fulcanelli a avertizat, încă din 1937, fizicienii
atomişti asupra gravului pericol reprezentat de cercetările efectuate în do­
meniul energiei nucleare, după care a dispărut într-o direcţie necunoscută.
Se presupune că acesta s-a alăturat grupului secret sud-american condus
de Marconi.

Oraşul secret Marconi - pentru prosperitatea Omenirii

Adepţii omului de ştiinţă italian au ajuns la concluzia că circa 90
de oameni de ştiinţă s-au alăturat misiunii sud-americane a lui Mar­
coni, despre care se presupune că a pus bazele unui oraş secret ultra­
modern, în craterul unui vulcan stins din jungla venezueleană. În res­
pectivul oraş secret, aceştia au: continuat cercetările asupra energiei solare,
energiei cosmice şi antigravitaţiei, independent de dezvoltarea tehnologi-

44
ilor negre omniprezente pe plan mondial, realizând motoare cu energie
liberă şi aeronave lenticulare propulsate printr-o metodă antigravita­
ţională giroscopică.
Se presupune că întreaga comunitate secretă şi-a dedicat întrea­
ga activitate realizării condiţiilor de pace şi prosperitate a întregii ome­
niri. Fiind pe deplin conştienţi că întreaga civilizaţie actuală se află sub
controlul trusturilor transnaţionale petroliere, financiare şi de armament,
promotori neobosiţi ai tehnologiilor negre, ei au preferat să rămână izolaţi
de restul lumii pentru a pune la punct o gamă întreagă de eco - tehnologii albe.
În America de Sud, acest subiect este foarte răspândit în rândul
grupurilor metafizice. Dintre cei care au amintit de fantasticul oraş secret
poate fi menţionat Robert Charroux, ce preciza în cartea sa, "Misterele
Anzilor", din 1974, că: "...de la Caracas la Santiago se discută în secret
despre oraşul subteran al Anzilor", unde oferă chiar unele detalii despre
oraşul ascuns al lui Marconi. Alte informaţii parvin de la jurnalistul mexi­
can Mario Rojas Avendaro, ce a investigat oraşul subteran al Anzilor şi a
ajuns la concluzia că este vorba de un fapt real. Avendaro a fost contactat
de Nacisso Genovese, profesor la un liceu din Baja California, Mexic,
care a fost studentul lui Marconi.

În 1952, "navele Marconi" zburau pe Marte,

cu... 1.000.000 km/h !!!
Genovese era italian de origine şi susţinea că a trăit mai mulţi ani
în oraşul subteran al Anzilor. În anii '50 a scris chiar o carte, intitulată
"Călătoria mea către Marte", care a fost publicată în mai multe ediţii
(spaniolă, portugheză şi italiană, mai puţin engleză), în care susţinea că
oraşul subteran a fost construit cu un puternic sprijin financiar, fiind
prevăzut cu cele mai performante dotări. Până în 1946, oraşul utiliza
deja un puternic colector de energie cosmică, realizat după proiectele
lui TESLA. Conform afirmaţiilor făcute, Genovese "a călătorit, în 1952,
deasupra mărilor şi continentelor, în nave a căror energie era inepui­
zabilă, ce atingeau viteze de un milion de kilometri pe oră şi rezistau unor
presiuni enorme, la limita rezistenţei materialelor componente. Singura
problemă era încetinirea la momentul oportun."
Genovese precizează că oraşul este amplasat pe fundul unui crater,
este complet subteran şi perfect autonom. Vulcanul stins, de 4.000 de me­
tri înălţime, este acoperit cu o deosebit de bogată vegetaţie a junglei ama-
zoniene şi se găseşte la sute de kilometri depărtare de orice drum. Autorul
francez Charroux şi-a exprimat neîncrederea în faptul că oraşul este am­
plasat într-un munte din jungla amazoniană, deşi partea estică a Anzilor

45
Cordilieri, din Venezuela până în Bolivia, are multe asemenea zone mun­
toase, întinse pe mii de kilometri. Conform opiniilor exprimate de alţi cer­
cetători, zona respectivă poate adăposti chiar mai multe astfel de oraşe,
regiunea fiind neexplorată şi permanent acoperită de nori.
Existenţa unui oraş secret într-un crater vulcanic nu reprezenta însă
decât o parte a afirmaţiilor sale. În cartea sa, Genovese mai susţinea că
zborurile pe Marte au fost realizate cu discuri volante, în doar câteva
ore, dar nu a precizat ce anume au făcut pe planeta roşie. În orice caz, nu
trebuie pierdut din vedere faptul că, în America de Sud, au fost sem­
nalate multe apariţii OZN, în special în zona piscurilor muntoase din
estul Anzilor, între Bolivia şi Venezuela. Să fie oare acestea aeronavele
antigravitaţionale ale oraşului subteran din Anzi?

46
Capitolul II

NAZISMUL – O CREAŢIE MASONICĂ

Iluminaţii se închinau la...rasa din Adânc

Unul din aspectele frecvent ignorate de majoritatea abordărilor is~
toriografice referitoare la apariţia şi consolidarea regimul nazist în Ger­
mania îl reprezintă substratul ocult al acestuia, marcat de existenţa unei
puternice arhitecturi subterane de putere. În linii generale, ocultismul
nazist a fost rezultatul unui amestec de influenţe şi un domeniu în care au
colaborat numeroase societăţi secrete, dintre care pot fi amintite: Ilumi­
naţii din Bavaria, Cavalerii Templieri, Cavalerii Teutoni, Sfânta Vehme,
Golden Dawn, Rosicrucienii, Societatea Vrill, Ordinul Germanic şi So­
cietatea Thule.
În 1867, Wentworth Little a fondat la Londra Societatea Rosic-
ruciană Engleză, recrutându-şi adepţii (144 * de persoane) din rândul
francmasonilor de rang înalt, după ce anterior intrase în contact cu rosi­
crucienii germani. Unul dintre membrii de marcă a fost Bulwer Lytton, un
erudit devenit celebru în întreaga lume prin romanul "Ultimele zile ale
oraşului Pompei". Acesta a mai scris şi cartea "Rasa care ne va înlocui",
lucrare ce a dus la fondarea unui grup mistic pre-nazist în Germania, au-
todenumit Loja Luminoasă sau Societatea Vrill.
Vrill-ul este cuvântul ce desemnează o forţă intrinsecă cu un po­
tenţial energetic extraordinar şi a fost amintit pentru prima dată de scrii­
torul Jacolliot, consul al Franţei la Calcuta, cel care a menţionat şi Socie­
tatea celor Nouă Necunoscuţi. Pentru om, vrill-ul reprezintă o enormă
energie vitală, permanent disponibilă, dar din care nu foloseşte decât o
mică parte în viaţa obişnuită, sursa divinităţii sale posibile; cel care de­
vine stăpân al vrill-ului devine stăpân pe sine, peste alţii şi peste lume;
este singurul lucru ce merită a fi dorit şi către el trebuie să tindă toate efor­
turile omului.
Cartea "Rasa care ne va înlocui" descrie o rasă de oameni net
superiori, din punct de vedere psihic, oamenilor obişnuiţi, care au dobân­
dit putere asupra lor înşişi şi asupra lumii materiale. Deşi aceştia mai tră­
iesc încă în zonele ascunse ale Terrei, vor ieşi la suprafaţă şi vor prelua
conducerea lumii. Unul din cei mai importanţi membri ai Societăţii Vrill

* N. edit.: Adică 12x12, dovedind aderenţa Lojei la simbolistica iudaică a celor

"12 triburi ale Iui Israel".
47
a fost Gurdjieff Karl Haushofer, apropiat confident al lui Hitler, Hess şi
Rosenberg, cu toţii membri ai Societăţii Thule (Thule Gesells-chaft),
fondată la Milnchen în 1918. Marea Lojă Vrill a urmărit să reunească ve­
chile tradiţii ariene şi să intre în contact cu un membru evoluat al "rasei
luminoase", în vederea realizării unei alianţe cu fiinţele care îşi au sanctu­
arele ascunse în interiorul planetei.
Hitler şi mirajul "Ultima Thule"
Societatea Thule a fost o grupare neognostică rasistă prin inter­
mediul căreia s-au pus în practică ideile naziste, Arhitectul-şef al grupului
Thule a fost baronul Rudolf von Sebottendorff (Rudolf Glauer), un foarte
bun cunoscător al misticismului islamic, în mod special a sufismului, aflai
în contact direct cu Ordinele Dervish şi cu Herman Pohl, şeful Ordinului
Germanic "Walvater of the Holy Grail". Aparent paradoxal, Societatea
Thule a supravieţuit celui de-al doilea război mondial prin ocultiştii
neonazişti, promotori neobosiţi ai celui de-al Patrulea Reich.

Insigna specială a Expediţiei Antarctice Germane

(1938-1939) relevă implicaţia Societăţii THULE

48
 Conform mitologiei germanice, Thule este numele fostei capitale a
Hiperboreei, tărâm mistic situat în regiunile polare. Cunoscută şi ca Ulti­
ma Thule, ea reprezintă poarta de acces către alte lumi, despre care se ştie
că servea ca punct de plecare şi de sosire pentru cei care intrau sau ieşeau
în/din cavitatea interioară a Pământului. Este interesant de remarcat faptul
că, la ora actuală, toate Marile Puteri au amplasate staţii de monitori­
zare radio de bandă largă în regiunile polare, începând cu domeniul
undelor ELF (de frecvenţă extrem de scăzută, similare undelor cerebrale)
şi ajungând până la domeniul microundelor.
Mitologia precizează că hiperboreenii erau iniţial în contact
cu diferite "civilizaţii străine", însă un război a pus capăt acestei în­
delungate legături. Unii autori occidentali sunt de părere că descendenţii
castei Thule (celţii) au emigrat către celelalte zone ale Pământului, mânaţi
de memoria cromozomială moştenită de la strămoşii lor călători prin aştri,
colonizându-le, aducând ca argument faptul că cei mai mulţi oameni de
origine presupus celtică (bascii, irlandezii, englezii, norvegienii, islan­
dezii, bretonii, spaniolii şi portughezii) deţin cel mai important procent al
sângelui cu RH negativ. Tocmai de aceea se presupune că neonaziştii în­
cearcă să localizeze şi să contacteze persoanele care au RH-ul negativ.*
Se pare că informaţiile referitoare la civilizaţiile şi regiunile locuite
din cavităţile interioare ale Pământului au constituit şi continuă să cons­
tituie un secret ocult, politic şi militar de primă mărime. Conform adep­
ţilor teoriei Pământului gol, există multe civilizaţii ce deţin discuri
volante, care sunt ascunse în interiorul planetei. Fiinţe elevate ce au in­
trat în contact cu diferiţi oameni, le-au împărtăşit din gândirea lor, afir­
mând că cerul este permanent survolat de aeronave neconvenţionale, prin­
tre acestea numărându-se şi aerodinele realizate de civilizaţia terestră; toa­
te aceste lucruri se întrepătrund în diferite feluri, dar cea mai mare parte a
lor sunt de natură ocultă şi nu prevestesc nimic bun.

* N. edit.: După cum s-a dovedit în mai multe lucrări ale Editurii OBIECTIV
(inclusiv "Dacia Preistorică "), hiperboreii şi atlanţii erau locuitorii de la nordul
Dunării de Jos, în strâvechime, conform surselor antice. Thule nu era nimic altce­
va decât actuala localitate.. .Tulcea.
Bascii şi bretanii sunt populaţii migrate, în urmă cu 6 şi 4 milenii, din Ar­
deal şi Moldova.
Aceste legende doresc să demonstreze primordialitatea Occidentului în is­
toria Europei şi a Lumii...
49
 "OZN-urile - arme secrete germane ?"
După cum arată Jan van Helsing în lucrarea "Organizaţiile secrete
şi puterea lor în secolul XX" , în decembrie 1919 s-au adunat, într-un
cerc foarte restrâns, membri ai organizaţiilor Thule, Stăpânii pietrei
negre şi Vrill într-un ocol silvic, la Ramsau bei Berchtesgaden, unde s-a
decis construirea unui aparat de zbor cu totul revoluţionar. Matern Frie-
drich aduce câteva informaţii interesante în cartea "OZN-urile - arme se­
crete germane?", precizând că unul dintre inventatorii de marcă, ce a avut
o contribuţie semnificativă la realizarea discurilor volante naziste intre
anii 1938 şi 1945, a fost Viktor SCHAUBERGER (1885-1958).
După cum precizează Matern Friedrich, acesta a văzut o copie a unei
scrisori trimise de Schauberger unui prieten al său, în care susţinea că a
lucrat în lagărul de concentrare de la Mathausen, unde a condus o echi­
pă formată din oameni de ştiinţă germani şi străini, ce a avut drept scop
construcţia unui disc volant. În scrisoarea lui Schauberger erau precizate
câteva aspecte şi caracteristici tehnice surprinzătoare:
"Discul volant testat în data de 19 februarie 1945, lângă Praga, a
reuşit să atingă viteza de 2.200 km/oră în zbor orizontal şi s-a înălţat la
altitudinea de 15.000 m în 3 minute. El a fost construit pe baza schiţelor
prototipului Mod 1.1, perfecţionat în lagărul de concentrare Mathausen
de o echipă de ingineri şi specialişti în rezistenţa materialelor, proveniţi
din rândul prizonierilor, care mi-au fost repartizaţi mie. Abia după sfâr­
şitul războiului am auzit, de la unul din subordonaţii mei, un ceh, că exis­
ta un program intensiv de perfecţionare a discurilor volante. Din ceea ce
am înţeles, chiar înainte de sfârşitul războiului, nava a fost distrusă din
ordinul lui Keitel. De atunci nu am mai auzit nimic.
Referitor la acest aspect, trebuie precizat că, în respectivul pro­
iect, au fost implicaţi şi câţiva specialişti în armament, care şi-au desfă­
şurat activitatea la Praga, la scurt timp după întoarcerea mea la Viena.
Ideea fundamentală care a stat la baza construcţiei discurilor volante
constă în crearea unei zone de presiune scăzută la nivel atomic, care se
poate realiza în doar câteva secunde, prin punerea în mişcare a aerului
sau a apei, prin scăderea gradientului de temperatură. "

Colonia nazistă din Antarctida

Nu trebuie pierdut din vedere nici aspectul că numeroşi martori, ce
au asistat la contacte de gradul trei, au relevat faptul că presupuşii piloţi
extraterestri ai discurilor volante prezentau trăsături specifice popoarelor

* Jan van Helsing : Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX,

Editura AlmaTip, Bucureşti 1997
50
nordice: fiinţe cu părul lung şi blond, vorbitoare ale limbii germane. Toto­
dată, este interesant de remarcat că aşa-numitele OZN-uri venusiene
descrise de diverşi observatori seamănă extraordinar de mult cu pro­
filul discurilor volante germane. Urmând destinul majorităţii oamenilor
de ştiinţă germani implicaţi în proiectele secrete naziste, Schauberger a
ajuns după război în SUA, unde se pare că a lucrat pentru guvernul ame­
rican, în cadrul unui proiect militar ultrasecret similar.
În 1978. Societatea de Studiere a Cavităţii Pământului din Ontario.
Canada, a difuzat o broşură despre care se afirma că ar fi jurnalul secret al
amiralului american Richard Byrd şi în care directorul Ivan Boyes sus­
ţinea că Aliaţii au descoperit, după terminarea celui de-al doilea război
mondial, că peste un milion de oameni şi aproape 2.000 de oameni de
ştiinţă germani şi italieni au dispărut pur şi simplu în teritoriul din
zona antarctică cunoscut sub numele de Neuschwabenland. Descope­
rirea lor şi a zonei în care se ascundeau ar fi constituit, de fapt, principalul
scop al expediţiei conduse de amiralul Byrd în 1947. Surprinzător, la scurt
timp de la declanşarea operaţiunii Highjump, Byrd se întoarce şi infor­
mează Pentagonul şi preşedintele american despre ceea ce descoperise, iar
aceştia i-au ordonat să păstreze tăcerea. De altfel, în jurnalul amiralului se
consemnează faptul că OZN-urile ce au urmărit primele explozii nuc­
leare erau realizate după modelul "T" al discurilor volante germane.

Harta Antarctidei cu localizarea Neuschwabenland. Linia neagră verticală

reprezintă o falie subacvatică adâncă, descoperitele exploratorii germani. De
origine vulcanică, aceasta traversează continentul, dând naştere lacurilor termale,
crevaselor şi tunelelor de gheaţă, în multe locuri existând condiţii favorabile vieţii.
Falia a reprezentat o excelentă rută subacvatică pentru submarinele naziste.
51
 Regiunea antarctică Neuschwabenland

Măsurători topografice realizate de germani

în zona antartîcă redenumită Neuschwabenland

52
 S.S. şi armele secrete
Întreaga activitate de concepere, proiectare, realizare şi uti­
lizare a armelor secrete a fost pusă de către Adolf Hitler sub contro­
lul organizaţiei SchutzStaffel (SS - garda de elită). La rândul său, şeful
SS, reichsfuhrerul Himmler, l-a însărcinat pe generalul dr. Heinz Kammler
cu conducerea producţiei de arme secrete, care includea, printre altele, ce­
lebrele bombe zburătoare şi rachetele din seria V (vrill). Rezultatele utili­
zării acestora pe câmpul de luptă au fost vizibile şi impresionante: fai­
moasa rachetă V-2, deşi imperfectă, a reuşit să terorizeze locuitorii Marii
Britanii de la mare distanţă, în pofida deschiderii celui de-al doilea front
în vestul Europei şi a puternicei apărări antiaeriene organizate de armata
engleză. În etapa finală a războiului, sub comanda SS, întreaga producţie
de rachete a centrului experimental Peenemunde a fost destinată lansării
de atacuri aeriene împotriva Marii Britanii.
Interesul manifestat de SS nu s-a limitat doar la rachetele V, ci a
luat în calcul toate armele ce prezentau potenţial ofensiv sau defensiv.
Astfel, în august 1944, firma Bachem din Waldsee a început proiectul
unui avion de vânătoare cu motor de rachetă înarmat cu rachete, de­
numit Bachem 8-349 - A. 1, ce a fost terminat într-un timp record. După fi­
nalizarea proiectului, în primăvara anului 1945, Luftwaffe a comandat 50
de avioane cu decolare pe verticală Natter, în timp ce forţele aeriene SS
au. solicitat firmei respective 150 de avioane. Se pare că SS-ul urma să de­
vină un element important al aviaţiei militare a Reichului nazist.

Avionul Focke-Wulf, propulsat cu trei statoreactoare Lorin

53
 Avionul V7 - schiţă

De asemenea, personalul tehnic aflat în directa coordonare a Sta­

tului Major General SS a pus la punct dispozitivele antiaeriene anti-
radar, Foo-Fighters şi Kraut-Balls, dar cel mai mare succes obţinut a fost
cel al aeronavelor lenticulare antiradar Fireball, ce au survolat cerul Ger­
maniei în ultima parte a conflagraţiei mondiale. Pentru a înţelege mai bine
situaţia de ansamblu, trebuie precizat că SS-ul avea oameni de ştiinţă ce
lucrau la mai multe centre de cercetare, care deţineau statut privat.
Unul din cele mai vechi centre era amplasat la Grossendorf, unde au fost
realizate studii în domeniul rachetelor, de către căpitanul R.Engel. Un
centru similar a funcţionat la Jenbach, în Austria.
Al treilea şi poate cel mai dotat centru a activat la St.Aegyd, un
mic orăşel de la nord de Viena. Deşi denumirea sa oficială era Kraftfahr-
technischenlehranstalt (KTL), ce sugera ideea unui institut tehnic public,
a unei şcoli politehnice, în ultima parte a războiului a desfăşurat o intensă
activitate de cercetare în domeniul propulsiei cu reacţie, vizând adaptarea
acesteia la tancuri, bărci cu motor, hidroglisoare şi alte tipuri de vehicule
ofensive. La începutul anului 1945, comandamentul SS a ordonat mutarea
institutului, deoarece era amplasat prea spre est şi devenise vulnerabil în
faţa ruşilor. Au fost necesare 50 de camioane pentru a încărca documen­
tele, proiectele, schiţele, aparatura experimentală şi prototipurile în vede­
rea reluării activităţii la centrul de la Sulzheim.

Uzinele s u b t e r a n e - o variantă tardivă

Puterea deplină care i-a fost dată, în ultima parte a războiului,
generalului Kammler i-a deschis porţile tuturor centrelor guvernamentale
sau private care s-au opus iniţial unei colaborări directe cu SS-ul. Dintre
54
 acestea pot fi amintite: Forschungsinstitut din Lindau, care realiza expe­
rimente cu aer lichefiat într-o zonă apropiată de Munţii Pădurea Neagră;
Keiser Wilhelm Institut; centrul experimental Peenemünde de la Marea
Baltică, care ulterior a fost mutat la Kochel, Garmisch şi Oetzal în Bava-
ria etc. Oricum, SS-ul nu a mai apucat să se bucure de avantajele oferite
de noua situaţie: controlul economic deplin asupra întregii naţiuni germane.
De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că evacua­
rea unor întregi uzine şi ansamblarea acestora în vaste complexe sub­
terane a necesitat o muncă deosebit de laborioasă. Dar, indiferent de sa­
crificiile făcute de militari, de disciplina de fier impusă civililor, de mun­
ca de sclav a prizonierilor de război, situaţia a mers din ce în ce mai rău.
În est, trupele ruseşti au intrat pe teritoriul german, în timp ce anglo-ame-
ricanii pătrundeau din ce în ce mai mult în inima Reichului, fără a mai
menţiona distrugerile provocate de giganticele raiduri aeriene.
Sarcina mutării uzinelor şi centrelor experimentale în complexe
subterane a fost, până în octombrie 1944, rezultatul colaborării mai mul­
tor direcţii guvernamentale şi firme particulare. Ulterior, acestea au fost
reunite de Albert Speer, ministrul producţiei de război, sub forma unei
antreprize de stat, Industriekontor GMBH, care controla nu numai ceea
ce trebuia instalat în vastele complexe subterane, ci şi întreaga activitate
de excavaţie realizată de organizaţia Todt.
Mâna de lucru necesară realizării excavaţiilor, formată din prizo­
nieri de război şi deţinuţi politici, a fost permanent supervizată de SS,
aşa încât era inevitabil ca SS-ul să preia controlul asupra întregii activităţi.
Cu toată intransigenţa caracteristică organizaţiei SS, până în decembrie
1944 au foast amenajate doar 3/5 din facilităţile subterane. Generalul
Kammler şi-a cerut scuze în faţa lui Himmler pentru acest eşec parţial,
aducând ca argumente evoluţia negativă a războiului şi lipsa de maşini,
combustibil şi forţă de muncă. Surpinzător, reichsfuhrerul SS nu a luat mă­
suri represive, ci a apreciat efortul făcut până în acel moment de Kamm­
ler, notând pe marginea raportului întocmit de acesta: "sehr gut" ("foarte
bine"). De altfel, în cea mai mare parte, uzinele ce au fost mutate în sub­
teran în timpul primăverii lui '44 erau deja funcţionale sau urmau să
devină funcţionale în cel mai scurt timp, departe de liniile frontului, iar
Himmler era din ce în ce mai încântat de ceea ce el denumise Reduta Ba-
variană, ce includea atât Tyrolul austriac, cât şi Dolomiţii italieni.
După reorganizarea masivă din februarie 1945, Speer, care fusese
supravegheat în secret de Statul Major Tehnic SS, şi-a asumat întreaga
responsabilitate de coordonare a întregii activităţi de cercetare şi imple­
mentare a noilor proiecte, ce au fost transpuse în practică cu o viteză ce ar

55
putea părea miraculoasă pentru cei nefamiliarizaţi cu metodele de coer­
ciţie utilizate de nazişti în ultima perioadă a războiului.
Operaţiunea "Reduta Alpină"
Obiectivul fundamental urmărit de Germania după deschiderea
de către anglo-americani a celui de-al doilea front era urgentarea lucră­
rilor la aşa-zisa Redută Alpină. Deoarece, reactivarea Liniei Siegfried a
fost apreciată ca fiind inadecvată opririi puternicei ofensive aliate, care nu
a putut fi stopată în zonele mult mai fortificate ale Zidului Atlantic, tre­
buia luată în considerare o barieră naturală mult mai eficientă, ce ar fi per­
mis o rezistenţă de lungă durată. Datorită poziţiei sale centrale faţă de fron­
turile de luptă şi a existenţei unor formaţiuni complexe de piscuri, văi şi ghe­
ţari, zona Alpilor a fost considerată ca fiind regiunea cea mai bine adap­
tată în vederea organizării unei rezistenţe pe termen lung.
Din punct de vedere al resurselor tehnice şi militare disponibile
la vremea respectivă, aceasta reprezenta regiunea ideală pentru prelun­
girea războiului. Dar ceea ce l-a determinat pe Franz Hofer, înaltul comi­
sar nazist pentru Tyrolul italian şi Alpii sudici, să conceapă planul Alpen-
festung (Reduta Alpină) au fost cunoştinţele sale referitoare la măsurile
adoptate de elveţieni pentru organizarea rezistenţei armate în faţa
unei posibile agresiuni armate germane. În Elveţia, aceste măsuri au
luat forma unei mari Redute Naţionale, organizată în munţii sudici ai
confederaţiei; informaţii referitoare la acest plan defensiv au fost furnizate
de diferiţi simpatizanţi nazişti, membri ai asociaţiilor culturale socialist-
naţionale şi se refereau la: blocarea trecătorilor montane, minarea tune-
lelor şi podurilor, distrugerea drumurilor de acces către Reduta Naţională,
realizarea de aeroporturi temporare, săparea de tranşee şi canale camu­
flate, precum şi transformarea tunelelor în depozite de alimente, arme,
medicamente şi combustibil.
Dacă mica Elveţie, cu resurse limitate, a depus eforturi serioase
pentru realizarea amenajărilor înainte de debarcarea din Normandia, pen­
tru a se proteja împotriva unei eventuale agresiuni germane, nu putea Rei-
chul nazist să organizeze ceva asemănător, dar la o scară mult mai mare,
pentru a rezista în faţa atacurilor aliate? După armistiţiul italian, Hofer şi-
a extins jurisdicţia şi asupra provinciilor italiene Bolzano, Trento şi Belluno,
fapt ce i-a permis să cunoască mult mai bine posibilităţile militare ale păr­
ţii italiene a Alpilor. Inspectând Zidul Littorio, el şi-a dat imediat seama
că sunt necesare extrem de puţine modificări pentru a organiza apărarea
împotriva unui posibil atac-din sud. În primăvara lui 1944, întregul com­
plex de forturi, peşteri şi tuneluri special amenajate în zona Dolomiţilor

56
 au fost rapid transformate într-un arsenal al armatei mareşalului Kessel-
ring, care a decis să nu părăsească peninsula după respingerea atacului de
la Casino.
În noiembrie 1944, Hofer i-a înaintat lui Bormann un lung memo­
randum, Alpenfestung Unternehmen, cu rugămintea de a-l prezenta lui
Hitler. Hărţi, fotografii şi date geostatistice demonstrau posibilitatea creă­
rii unei vaste redute în zona Alpilor, înzestrată cu reţele de comunicaţie,
unde ar fi trebuit concentrate şi reechipate forţele disponibile, în special
trupele de elită şi Waffen SS. Schiţa originală a planului limita zona "for­
tăreţei" la teritoriul montan din vestul Austriei, sprijinindu-se pe graniţa
cu Elveţia, pe care considera că aliaţii nu o vor încălca. Perimetrul său cu­
prindea masivul Ortles, Zidul Littorio (redenumit Zidul de Sud), mai puţin
înaltele platouri estice (pentru a nu risca o încercuire dinspre Croaţia),
precum şi râul Salzach până la Berchtesgaden, continuat cu contraforţii
Alpilor Bavarieni, până în zona lacului Constance. Giganticul inel defen­
siv încercuia, cu excepţia Voralberg-ului şi Salzburg-ului, întregul district
Tyrol, în care Hofer avea puteri dictatoriale.
Pentru a-şi duce la îndeplinire planul cu cea mai mare viteză, con­
form circumstanţelor dictate de evoluţia frontului, el a solicitat ca forţă de
muncă 70.000 de muncitori austrieci, deja înrolaţi în Frontul Muncii şi spe­
cializaţi în realizarea de adăposturi antiaeriene în teren muntos, 250.000
de prizonieri, ce urmau să devină disponibili după realizarea complexelor
industriale subterane, precum şi 30.000 de membri ai Tiroler Standschu-
tzen - Miliţia Tyrolului - ce trebuiau să asigure apărarea zonei împotriva
trupelor speciale aliate ce ar fi fost paraşutate în interiorul redutei.
Nu se ştie de ce, dar Bormann a apreciat planul ca fiind utopic
şi defetist şi a refuzat să îl prezinte Fuhrerului. Aprecieri negative au
fost formulate şi la nivelul serviciilor secrete, care nu au ezitat să-l utili­
zeze pentru a-i determina pe aliaţi să înceapă negocieri secrete în vederea
încetării ostilităţilor.
După dezastrul ofensivei germane din Ardeni, realizată pe timp de
iarnă, care a eşuat în cele din urmă datorită lipsei avioanelor, muniţiei şi
combustibilului, problema apărării teritoriului naţional a revenit pe lista
priorităţilor. Astfel, şeful securităţii naziste, generalul SS Ernst Kalten-
brunner, i-a prezentat lui Hitler varianta unei apărări bazate pe Reduta
Alpină, iar acesta l-a însărcinat imediat pe Hoffer cu amenajarea zonei
respective pentru lupta de apărare.
In 27 ianuarie 1945 a avut loc o întrunire la nivel înalt, la care au
participat Hitler, Goring, Goebbels, Bormann, 25 de ofiţeri de la Statul
Major General al Wehrmachtului şi un număr neprecizat de experţi SS,
prilej cu care s-a stabilit ca Reduta Alpină să includă şi vestul Styriei şi
57
 Salzburgul, datorită posibilităţilor oferite de reţelele de lacuri şi de nume­
roasele mine de sare, în care fuseseră adăpostite, încă din 1944, anumite
capacităţi industriale. Astfel, Reduta Alpină urma să cuprindă: Bavaria
superioară, Munţii Alpi, Voralbergul, Tyrolul, Berchtesgaden, Salzburgul,
Carinthia, vestul Styriei, Trentino şi Dolomiţii. Pentru dispersarea forţelor
trupelor aliate, s-a decis crearea unor zone similare, mult mai mici, în
Norvegia, Munţii Harz, Bohmerwald, Bayerischerwald şi Schwartzwald.
În data de 14 martie 1945, la sfârşitul unei conferinţe militare con­
duse de Hitler, acesta a convocat câţiva înalţi ofiţeri SS şi 6 guvernatori
ai proviciilor sudice, ordonându-le să treacă imediat la pregătirea Re­
dutei Alpine. Era însă prea târziu. În aprilie, prăbuşirea politico-militară
a Germaniei a căpătat un ritm catastrofal, ce a făcut din planul rezistenţei
finale un ideal utopic. Odată cu căderea Vienei, în 13 aprilie, evenimen­
tele s-au succedat cu rapiditate: pe 16, americanii au cucerit Nurnberg şi
au lansat ofensiva către München şi Bavaria; pe 18, armata generalului
Model a cucerit fortăreaţa Ruhr, în timp ce diviziile blindate ale genera­
lului Bradley au străbătut 300 km spre inima Germaniei, separând Turin-
gia de Harz; pe 25 aprilie, trupele americane şi ruseşti au făcut joncţiu­
nea pe Elba, divizând Germania în două.
În aceste condiţii, Reduta Alpină nu a mai avut de jucat nici un rol
în desfăşurarea războiului, Hitler preferând să rămână în Berlin. Dar exis­
tenţa sa stranie şi faptul că acolo a fost mutată o impresionantă canti­
tate de secrete, la începutul anului 1945, i-a determinat pe Aliaţi să tri-
mită în zonă un număr foarte mare de experţi tehnici şi ofiţeri ai diferitor
servicii de informaţii.
Interogatoriile la care au fost supuşi responsabilii şi proiectanţii
germani au fost dublate de examinarea minuţioasă a uzinelor bombardate
sau minate, a cavernelor naturale sau artificiale, a minelor abandonate, a
căilor ferate, a zonelor despădurite, a lacurilor îndiguite. Nimic nu a scă­
pat ochilor experimentaţi ai investigatorilor. În 1945 şi 1946, tone întregi
de documente, schiţe, liste, proiecte, memorandumuri, rapoarte şi no­
te ale tuturor sectoarelor industriale au fost scoase de Aliaţi din mii
de locuri ascunse.
Concluzionând pe marginea secretelor germane capturate de ame­
ricani, colonelul D.L.Putt, adjunct în cadrul Serviciului de Informaţii Teh­
nice al administraţiei militare aliate, a declarat în iulie 1946 că, în ciuda
dificultăţilor enorme, oamenii de ştiinţă şi experţii germani de la Peene-
münde, Brunswick şi Wiener Neustadt au realizat progrese uimitoare în
proiectarea aeronavelor de luptă.

58
 Aeroporturi subterane pentru...avioane fără pilot
În scopul protejării zonei nord-estice a fortăreţei alpine, care pre­
zenta o zonă de teren plat la vest de Ammersee, s-a luat decizia de a se
construi trei gigantice aeroporturi subterane la Inlingerwald. în timp re­
cord. Prin proporţiile amenajărilor realizate, această acţiune ciclopică va ră­
mâne unică în istoria ingineriei militare. Conform ordinului dat de Hitler
lui Speer, acesta trebuia să creeze condiţiile necesare mutării în subteran a
vastului complex aeronautic Messerschmitt de la Augsburg, care devenise o
ţintă preferată a bombardierelor aliate.
Inlingerwald era o zonă înţesată cu circa 120 de depozite de muni­
ţie, camuflate cu pământ şi arbuşti, ce puteau fi uşor transformate în vede-
rea organizării luptei de rezistenţă. Partea nordică a construcţiei nr. 1 tre­
buia să asigure funcţionarea liniilor de asamblare a avionelor de vânătoare
ME-163 şi a motoarelor ME-262, la o capacitate lunară de 900 de exem­
plare; în aceeaşi zonă trebuia asigurată şi repararea avioanelor, care ur­
mau să fie adăpostite în partea sudică a edificiului. Partea centrală a cons­
trucţiei urma să permită decolarea avioanelor de luptă ME-163 şi ME-
262. În acest scop, SS-uI a făcut o selecţie în rândul prizonierilor deţi­
nuţi la Dachau şi în lagărele învecinate, de unde a recrutat circa 20.000
de muncitori şi pe care i-a dus la centrul din Kaufering. Activitatea s-a
desfăşurat mai ales pe timp de noapte, când misiunile de recunoaştere
erau dificil de realizat de către aliaţi.
Un al doilea aeroport trebuia să funcţioneze ca bază de operaţiuni
pentru avioanele de luptă fără pilot, aflate în stadiu avansat de realizare
la uzinele Messerschmitt din Oberammergau şi pentru o serie întreagă de
arme antiaeriene produse de Zeppelin Werke sub forma discurilor vo­
lante. În partea sudică a Redutei, atenţia Cartierului General german s-a
oprit asupra peşterilor din munţii Dolomiţi, care puteau fi adaptate uşor şi
rapid la noua situaţie. Deşi au fost amplasate într-o zonă expusă atacurilor
aliate, acolo şi-au desfăşurat activitatea, în condiţii de camuflaj, două din
cele mai ingenioase fabrici de armament din Europa, ce au funcţionat
timp de câteva luni la doar câteva sute de metri de trupele inamice, în
pofida faptului că avioanele aliate survolau zilnic zona respectivă.
De asemenea, 74 de tuneluri ce străbăteau partea vestică a Lacului
Garda au fost transformate, sub comanda lui Speer, într-un complex
Subteran pentru liniile de asamblare a motoarelor de avion. Dată în
funcţiune încă din toamna lui 1944, uzina a fost încredinţată personalului
tehnic al firmei Fiat. De partea cealaltă a lacului, prin adaptarea unui nu­
măr de 6 tuneluri, a fost realizat un complex industrial similar, ce producea
componente de avion. Tunelurile erau legate cu drumuri de acces înguste de
59
aproximativ 10 metri, dificil de reperat de avioanele inamice şi greu de atins
de eventualele bombe lansate, datorită stâncilor din vecinătate.
Complexul militar industrial de la Lacul Garda era aprovizionat,
de obicei, pe timp de noapte, cu ambarcaţiuni camuflate şi era destinat
producerii de avioane convenţionale pentru trupele ce apărau Reduta, în
timp ce avioanele cu reacţie urmau să fie produse de fabricile subterane
din Alpii Bavarezi şi zona Harz-Thuringerwald, în giganticele complexe
Nordhausen şi Khala. Suplimentar, un număr de 7 tuneluri nordice de pe
partea vestică a Lacului Garda, din vecinătatea oraşului Limone, urmau să
adăpostească producţia unor arme speciale, ce se aflau în fază finală la
Institutul Hermann Goring (LFA).
În ianuarie 1945, Reduta Alpină devenise, pentru anumiţi lideri na­
zişti decişi să reziste până la ultimul om, unica alternativă. În pofida tuturor
dificultăţilor provocate de situaţia militară, acei lideri nazişti au încercat
să transforme respectivul proiect în realitate, transferând tot ce se mai
putea salva în complexele subterane din Alpi. Rapoartele întocmite ulterior
de personalul tehnic al serviciilor de informaţii aliate, referitoare la obiec­
tivele strategice din Germania, conţineau frecvente formulări de tipul: "docu­
ment distrus de SS înainte de retragerea în Alpii Bavarezi" sau "planuri
transferate de membrii SS în zona muntoasă din sudul Reichului. " Odată
cu acestea, au fost capturate însă şi planuri parţiale ale unor noi tipuri
de arme, ce urmau să fie introduse în luptă de armata germană.

60
 Capitolul III

ARMELE SECRETE
ALE CELUI DE-AL TREILEA REICH

Aviaţia nazistă - lovită în plin...de Hitler

Tehnologia a avut întotdeauna un cuvânt greu de spus în orice con­
fruntare militară. Ceea ce nu se prea cunoaşte (sau i se minimalizează im­
portanţa) este faptul că Germania nazistă a realizat şi perfecţionat o
serie întreagă de arme secrete într-un interval de timp extrem de scurt
Câteva din realizările tehnice germane din timpul celui de-al doilea război
mondial sunt binecunoscute: primul avion de luptă propulsat cu motor
cu reacţie a fost German Heinkel 178, care a zburat în 1939, iar începând
cu 1943 nemţii au început să folosească avioanele de vânătoare cu tur­
bopropulsor Meserschmit 262, care surclasau cele mai rapide aeronave
ale aliaţilor. Doar ordinele nechibzuite ale lui Hitler au făcut ca aceste
avioane să fie folosite exclusiv ca avioane de vânătoare nu şi ca bomb­
ardiere, fapt ce ar fi putut provoca aliaţilor pierderi enorme.

Walter şi Reimar Horten au dezvoltat ideea unei aripi zburătoare.

Proiectele avioanelor de vânătoare cu motoare cu reacţie Ho IX şi Ho XIII
prevedeau cabina pilotului inclusă în stabilizatorul vertical.
61
Avionul Horton Vc, în zbor deasupra zonei Gottingen

Avionul Horton VII, în zbor.

62
 Proiectul Horten XVIII (1945)
(bombardier cu rază mare de acţiune, propulsat cu şase motoare cu reacţie)

Scheletul metalic al avionului Horten XVIII

(faza iniţială a construcţiei)

De asemenea, rachetele Cruise, celebrităţi ale arsenalelor moderne,

au fost realizate după proiectul celor utilizate de al Treilea Reich în
timpul războiului: bombele zburătoare V-1 au fost lansate de pe con­
tinent şi au lovit ţinte de pe tot teritoriul Marii Britanii. "Bombele bâzâi-
toare", aşa cum erau ele denumite după zgomotul pe care îl produceau în
timpul zborului, erau foarte dificil de doborât de aviaţia engleză, singura
«lăbiciune a V-1 constituind-o sistemul de ghidaj (problemă rezolvată la
racheta Cruise, prin folosirea radarului controlat de computer). Deoarece,

63
nu puteau lovi o ţintă predestinată, bombele V-1 provocau doar teroare,
fără distrugeri semnificative ale complexului militar industrial.

Teste efectuate cu racheta A3 Schiţă a rachetei A3,

la Greifswald Oie, în decembrie 1937 cu suprafeţe de control îmbunătăţite

Producţia a continuat în coplexele subterane din zona Harz.

O rachetă A4 pe linia de asamblare de la Niedersachswerfen,
capturată de americani în 3 iulie 1945.

64
 Racheta A4
imediat după lansare

Lansare reuşită a rachetei A4 la Blizna (Polonia), în toamna anului 1943.

Testele au fost urmărite mult timp şi de Rezistenţa poloneză.
65
 Opt rachete A4,
camuflate şi examinate la Peenemünde, în 1944.
Rachetele germane - pregătite să lovească America !
Racheta V-2 a fost precursoarea rachetelor balistice interconti­
nentale care au format arsenalele nucleare ale SUA şi URSS în timpul
Războiului Rece. Aceasta se putea deplasa cu o viteză de cinci ori mai mare
decât cea a sunetului şi putea străbate peste 300 km, iar lovitura sa con­
venţională putea distruge o întreagă clădire. În timpul celui de-al doilea răz­
boi mondial, racheta V-2 a ucis 2.724 civili şi a rănit alţi 6.467. Ca şi în
cazul bombei V-l, punctul slab a fost sistemul de ghidaj, care i-ar fi putut
permite să lovească ţinte importante. Germanii au realizat chiar un avion
de vânătoare cu motor de rachetă, Me 163, care, deşi nu a fost introdus în
serviciul regulat, era singurul capabil să depăşească 900 km/oră.
În momentul în care căderea Germaniei a devenit inevitabilă, şefii
nazişti au trecut la aplicarea ambiţiosului plan pus la punct de Franz Ho-
fer, înaltul comisar pentru Tyrolul italian şi Alpii sudici, ce prevedea rea­
lizarea unei puternice fortăreţe în zona muntoasă aflată la graniţa dintre
Bavaria, Austria şi Italia. Acesta a fost prezentat lui Martin Bormann în no­
iembrie 1944, după ce, în anul 1938, agenţii germani cartografiaseră toţi
66
munţii, trecătorile, peşterile, podurile şi drumurile, în vederea stabilirii ce­
lor mai bune locuri de amplasare a fabricilor şi depozitelor subterane.
Pentru executarea planului respectiv, Hofer a solicitat circa un sfert de
milion de muncitori, austrieci şi tyrolezi.
Aşa-zisele Uzine-U au fost concepute să îşi desfăşoare activita­
tea exclusiv în subteran, în scopul producerii armelor secrete. Utilajele au
fost amplasate în cele 74 de tuneluri din zona Lacului Garda, din
nordul Italiei, care au fost modificate în vederea adăpostirii unei vaste uzi­
ne proiectată de firma Fiat, sub directa coordonare a lui Albert Speer. Alte
şapte tuneluri din zona Lacului Garda, lângă Limone, au constituit zona
de testare a unei alte serii de arme, de către Institutul Herman Goering. Con­
form arhivelor înaltului Comandament German şi ale Subcomitetelor Ali­
ate Mixte pentru Activitatea de Informaţii, au mai existat câteva uzine în
centrul Germaniei, cu numele de cod M-Werke, însărcinate cu produ­
cerea giganticelor rachete A.9/A.10, destinate atacării principalelor
oraşe americane.

Epoca rachetelor a început cu modelele A4

şi a continuat cu proiectele giganţilor A9 şi A10

67
 "Straniul obiect semisferic" -
spaima bombardierelor americane
Cea mai importantă zonă însă a fost cea a Alpilor, deoarece
acolo au fost realizate cele mai redutabile arme. Într-un raport înaintat de
un diplomat francez către Cartierul General al Contrainformaţiilor Fran­
ceze din Algiers, raport care nu a fost dat niciodată publicităţii, se amin­
teşte de apariţia unor ciudaţi "nori albaştri" care dereglau aparatura
bombardierelor ce treceau peste Lacul Garda. Raportul francez a fost
interceptat de agenţii italieni şi descifrat la Cartierul General al Contrain­
formaţiilor Italiene din Castiglione della Stiviere. În cele din urmă, el a
căzut în mâinile armatei americane, dar conţinutul său nu mai prezenta
pentru ei o noutate. Cu ceva timp în urmă, imediat după puternicele bom­
bardamente de la Dresda, spionajul britanic şi american a obţinut o serie
de informaţii despre modul în care au fost utilizate aceste arme pentru do­
borârea a 12 bombardiere americane. Informaţia respectivă, provenită
de la un agent al lui Allen Dulles care opera în Elveţia, făcea referire la
un "straniu obiect semisferic", care a zburat cu o viteză extraordinară
şi a distrus bombardierele fără a folosi armele de foc.
În faza finală a celui de-al doilea război mondial, unele din
luptele aeriene au devenit extrem de stranii. Un exemplu elocvent este
evenimentul petrecut pe cerul Wurtenberg-ului: "Avionul de luptă ger­
man, deforma circulară şi lipsit de aripi sau coadă, a ajuns şi depăşit în
mare viteză cele patru avioane Liberator. În momentul în care a ajuns în
faţa formaţiei, a împrăştiat câţiva mici norişori de fum, după care bom­
bardierele americane au fost cuprinse de flăcări, explodând în aer, în
timp ce racheta germană dispărea dincolo de orizont. "
Într-un raport întocmit, de un diplomat francez gaulist cu reşedinţa
în Elveţia, pentru Serviciul de Informaţii al Cartierului General din Al­
giers, acesta făcea referiri la ultimele realizări ale industriei aviatice ger­
mane şi avea la bază date culese despre activitatea desfăşurată de nemţi în
zona Lacului Constance. Raportul amintea de anumite "bombe antiaeriene
cu metan", pe care germanii le-au experimentat, în zona Lacului Garda,
împotriva Fortăreţelor Zburătoare.
Interceptat de agenţii italieni, raportul a fost descifrat de Servizio
Informazioni Difeso (SID) din Castiglione delle Stiviere, în timpul ofen­
sivei aliate din valea Po. La scurt timp, acesta a intrat în posesia servi­
ciului de informaţii al Armatei a 8-a britanice. Evenimentele nu erau însă
necunoscute investigatorilor aliaţi, cărora le parvenise un alt raport de la
un informator elveţian, în care se arăta: "Un ciudat aparat de zbor, semi­
sferic sau deforma circulară, a atacat cu o viteză fantastică 12 avioane
americane, distrugându-le în doar câteva secunde, fără a folosi nici un
fel de arme."
68
 Hitler şi Borman...au fugit în Antarctida ?!
După capitularea necondiţionată a Germaniei, din mai 1945, englezii
au avut ocazia să cerceteze temeinic documentele tehnice secrete captu­
rate odată fabricile ascunse în zonele forestiere ale Schwarzwald, prilej cu
care au constatat că ele erau incomplete, o parte fiind distruse după re­
tragerea unităţilor SS, în special cele referitoare la "experimentele reali­
zate cu aer lichid pentru propulsarea anumitor tipuri de turboreactoare,
capabile să producă o imensă forţă de propulsie. " Iniţial, descoperirea i-a
făcut să creadă că este vorba de un nou sistem de propulsie pentru sub­
marine, dar existenţa unor studii aprofundate despre posibilitatea realizării
controlului radio la mare distanţă i-a determinat să-şi schimbe ipoteza.
Astfel, s-a ajuns la concluzia că era vorba de un nou şi foarte puternic
tip de aeronavă telecomandată.
Nu este lipsit de interes nici faptul că Robert Ley, ministru al
Muncii în Germania nazistă, i-a declarat lui Albert Speer că oamenii de
ştiinţă germani au pus la punct o "rază a morţii", probabil o armă laser.
Căpitanul Heinze Schaeffer, comandantul submarinului U-97.7 (suspectat
că i-ar fi transportat pe Hitler şi pe Martin Borman la o bază secretă
nazistă din Antarctida), susţinea, în cartea sa "U-boat 977", că în apri­
lie 1945 a fost invitat de SS să participe la o demonstraţie a unei aşa-zise
"arme a morţii". Schaeffer a trebuit să refuze invitaţia, deoarece primise
ordinul de ambarcare pentru Antarctida, cu puţin timp înainte de ca­
pitularea Germaniei.
Gaze explozive naziste create de...savanţi evrei!
În primăvara anului 1936 a circulat o ştire ciudată în cercurile
presei internaţionale, ce a fost primită cu un deosebit scepticism şi apoi
rapid uitată. De altfel, mai existaseră ştiri asemănătoare, referitoare la raze
ale morţii, gaze superputernice, radiaţii dezintegratoare şi multe alte arme fu-
turistice. De această dată, însă, era vorba de anumite experimente mili­
tare realizate de o putere europeană (neprecizată, probabil Austria) într-o
zonă situată la graniţa cu Ungaria. Experimentele au fost realizate cu un
gaz inodor lichefiat, inofensiv pentru oameni, dar devastator pentru mo­
toare. Anschluss-ul, ce a inclus Austria în Reichul german şi declanşarea
celui de-al doilea război mondial nu au dus, însă, la introducerea gazelor
explozive pe câmpurile de luptă. Cu toate acestea, informatorii, agenţii se­
creţi şi prizonierii germani au confirmat, în mod repetat după 1944, că o
astfel de armă secretă era în stadiu experimental.
Primul care a făcut referiri concrete la acest tip de gaz a fost dr.
Rosenstein *, specialist în chimie organică şi sinteza artificială a benzinei,
care a fost capturat de americani în '44 şi a fost interogat la Paris de că-

* N. edit.: De origine iudaică !...

69
tre membrii Misiunii Alsos, prilej cu care a declarat: "Chimiştii germani
au reuşit să perfecţioneze formula unui nou gaz ce putea produce puter­
nice vibraţii şi chiar distrugerea motoarelor de avion. În orice caz, ei nu
l-au utilizat, datorită posibilelor efecte adverse pentru echipajul avio­
nului atacat, ce putea conduce la degenerarea conflictului într-un război
chimic generalizat, atât de detestat de Führer. "
În afară de aspectele precizate de Rosenstein (care se pare că au
legătură cu mai vechile experimente austriece), ce fac referire la unele ex­
perimente efectuate la Leuma şi Brux, o serie de cercetări similare au fost
realizate în cadrul laboratoarelor R ale Luftfahrtsforschungsanstalt, din
Volkenrode. În iulie 1944, în timp ce lucra cu diferite substanţe oxidante,
inginerul chimist dr.Hans Friederich Gold *, de la Direcţia Rachete a
institutului, a descoperit accidental că, amestecând 2 procente de myrol cu
aer, motoarele cu combustie internă începeau să funcţioneze neregulat, iar
la 8 procente de myrol motoarele erau scoase complet din funcţiune în
doar câteva secunde.
O serie de alte informaţii se referă la combinaţii de gaze şi lichide
cu o teribilă putere incendiară. Trebuie precizat că toate aceste aspecte
ar putea avea legătură şi cu descoperirile făcute de trupele aliate pe te­
ritoriul german, legate de aşa-zisele "tunuri fără proiectile", despre care
se presupune că erau folosite ca arme antiaeriene.
Tunuri cu turbioane de aer
După cum preciza presa militară franceză imediat după terminarea
războiului, tunurile Windkanone au fost construite de o firmă din Stütt-
gart sub conducerea Luftwaffe, probabil la Hermann Goring Stahl Werke,
situată într-o zonă strategică, la 50 km de fabricile secrete din munţii Pă­
durea Neagră, unde s-au mai realizat experimente cu rachete şi statoreac-
toare. Tunurile au fost proiectate pentru a proteja obiective secundare
de atacurile la joasă altitudine ale avioanelor de vânătoare-bombar-
dament. Cu alte cuvinte, în situaţia în care erau dificil de utilizat tunurile
antiaeriene clasice.
Montată pe vagoane, respectiva armă putea fi utilizată pentru
apărarea terenului deluros şi montan şi a unor importante obiective in­
dustriale amplasate în tuneluri. Deşi Windkanone a fost considerat ideal
pentru apărarea antiaeriană a Redutei Alpine, practic s-a dovedit a fi inefi­
cient pentru doborârea avioanelor supersonice, datorită duratei foarte
mici a vortexului produs. De asemenea, arma a mai fost destinată şi pen­
tru uzul infanteriei în zonele înguste, precum văile, tunelurile şi podurile,
însă nu a putut fi utilizată, deoarece s-a dovedit a fi extrem de vulnera­
bilă în faţa focului inamic. Un prototip a fost capturat, în data de 28

* N. edit.: De origine iudaică !...

70
aprilie 1945, de echipa tehnică a Regimentului 12 american, la circa 120
km vest de Berlin, în poligonul de testare de la Hillersleben.
Există mărturii- referitoare la o altă armă secretă extraordinară,
Wirbelringkanone, construită şi utilizată de nazişti în timpul celui de-al
doilea război mondial. Despre aceasta se presupune că utiliza aerul ca
"bombă", putând doborâ un zid de cărămidă de la o distanţă de câţi­
va kilometri. Conform profesorului Maas, această armă "trăgea" un inel
gazos ce se rotea rapid în jurul propriei axe, un fel de ciclon artificial mi­
niatural, ce era declanşat cu hidrogen compresat şi era capabil să producă
pagube considerabile la o distanţă de 500 m. Tehnicienii germani au spe­
rat că, prin mărirea dimensiunilor "tunului", vor putea să doboare forma­
ţiile de bombardiere ce zburau la 5.000 metri altitudine.
Conform opiniilor exprimate de unii cercetători, în prezent se
fac cercetări pentru realizarea unei arme cu plasmă ce funcţionează pe
principiul vortexului.
Tunuri incendiare
Fabricile germane au mai construit, în timpul celui de-al doilea
război mondial, încă două tipuri neconvenţionale de tunuri, Wirbelka-
none şi Vielfaltigwindkanone.
Primul dintre acestea, Wirbelkanone, trăgea cu 50 kg de praf de
cărbune îmbibat cu cherosen la o distanţă de câteva sute de metri. Aprins
automat la lansare, amestecul, ce ardea circa un minut, trebuia să elimine
obiective izolate, precum cuiburi de mitraliere, forturi şi cazemate. Dato­
rită dificultăţilor de manevrare a încărcăturii, acest tip de tun nu a fost
niciodată introdus în luptă.
Al doilea tun neconvenţional, Vielfaltigwindkanone, avea dimen­
siunile mult mai mici, dar o candenţă de tragere mult mai mare şi putea fi
montat pe avioane. Jeturile de aer erau produse de un amestec combus­
tibil special, ce expulza aerul cu peste 1.000 m/s asupra avionului inamic,
în scopul de a-l face nemanevrabil.
Bombe radiocomandate... dotate cu televiziune
Laboratoarele Telefunken au încercat să perfecţioneze aparate de
uz strategic, cu raza de acţiune de circa 300 km, în care scop au colaborat
cu Institutul pentru Cercetarea Frecvenţelor înalte (BHF). Pe de altă parte,
Fernseh GMBH din Berlin a conceput aparate pentru uz la nivel tactic.
Astfel, în 1939, cu sprijinul profesorului Herbert Wagner, de la compania
aeronautică Henschel, au fost începute cercetările în vederea realizării
unei instalaţii de televiziune care să permită dirijarea de la distanţă atât
a bombelor, cât şi a rachetelor, după lansarea din avion. Echipamentul
utiliza o lungime de undă cuprinsă între 70 şi 100 cm, iar imaginile apă­
reau pe un mic ecran, cu suprafaţa de doar 10 cm2 .
71
 Începând cu 10 iunie 1942, la Hochfrequenzinnstitut din Ainring
s-au efectuat o serie întreagă de experimente de laborator cu avioane de
luptă. În toamna lui 1943, respectivul echipament experimental a permis
unui avion Henschel HE-263-A să scufunde distrugătorul Egret, în golful
Biscay şi un vas american de transport, în golful Salerno. În urma infor­
maţiilor furnizate de spionajul aliat, aceştia au luat contramăsurile radio
necesare, fapt ce a necesitat modificarea sistemului de ghidare.
Tipul B a fost utilizat cu succes modest de-a lungul coastei fran­
ceze, până a fost bruiat. Tipul C, o perfecţionare a modelului anterior,
prevăzut cu un ecran mai mare, a fost realizat de un foarte activ institut ce
aparţinea Ministerului Poştei (FDRP). După mutarea institutului la Aach-
am-Bodensee, în octombrie 1943, activitatea a fost parţial întreruptă, dar
ulterior s-a pus în aplicare planul Tonne, ce prevedea introducerea apara­
turii în producţie de serie la fabricile din Obertanwald-bei-Reichenberg, în
zona sudetă. Datorită avansării trupelor ruseşti, în aprilie 1945 Fernseh şi-
a mutat centrul la Taufkirchen în Bavaria, unde a mai fost pus în aplicare
şi proiectul Sprotte al dr.Moller, ce prevedea instalarea unei micro-
camere de televiziune în vârful rachetelor antiaeriene.
La începutul anului 1945, dr. Rambauske din Bayreuth realizase
un aparat destinat rachetelor antiaeriene, bombelor zburătoare şi torpilelor
din dotarea aviaţiei militare. Printre altele, aceste aparate ofereau posibili­
tatea de a realiza corecţii periodice ale pilotului automat din dotarea
avioanelor sau bărcilor, care se puteau "orienta" după Soare, Lună,
stele sau oricare altă sursă luminoasă. Deşi testele efectuate, în toamna
lui 1944, cu o barcă cu motor, au permis efectuarea unei complicate serii
de manevre pe lacul Mandu, interesul Luftwaffe a fost scăzut.
La Ainring, cel mai nou model aflat în lucru urma să aibă o rază
de acţiune de 20 km pe pământ şi de 100 km pe mare, dar în momentul
capitulării mai erau necesare circa 6 luni pînă la introducerea proiectului
în producţia de serie. Tot la sfârşitul războiului, mai erau realizate sis­
teme de radiocomandă pentru bombe, rachete şi avioane, capabile să
reziste tuturor metodelor de bruiaj din partea inamicului, puse la punct
în cadrul proiectului Mosaik, coordonat de profesorul Folske.
"Ochiul Magic" infraroşu
Cu minuţiozitatea specifică cercetării ştiinţifice germane, aceasta
a reuşit să studieze aplicaţiile militare ale "luminii invizibile", concepând
reflectorul Spanner, despre care se presupune că putea realiza nu doar
captarea radiaţiilor emise de motoarele navelor inamice, ci era capa­
bil să ilumineze la distanţă obiectivele urmărite. Specialiştii Luftwaffe
au apreciat înalta eficienţă a aparatului, dar au considerat că este prea vo­
luminos pentru a fi montat pe avioanele de vânătoare. Ca urmare, proiec-
72
tul Spanner a fost închis, însă experienţa acumulată a fost valorificată la
perfecţionarea fototeodoliţilor în infraroşu tip Gaertner, din dotarea
bateriilor de rachete antiaeriene.
Suplimentar, în timpul anului 1944, Secţiunea D a Deutsche For-
schungsanstalt fur Segelflug (DSF), de lângă Salzburg, a conceput dife­
rite aparate pentru vederea pe timp de noapte, cu ajutorul unei reţele
de termocuple ultrasensibile, ce permiteau realizarea de observaţii la
mare distanţă, chiar dacă cerul era acoperit de nori. După ce Albert
Speer, ministrul producţiei de război, a preluat conducerea întregii indus­
trii de război germane (în august 1944), aparatele DSF au fost considerate
o prioritate, fiind realizate, în varianta simplificată Ochiul Magic, la firma
vieneză Kepka Werke. Se presupune că dispozitivul era utilizat şi ca ele­
ment de urmărire a ţintei la rachetele antiaeriene Enzian.
După ce Aliaţii au forţat diviziile mareşalului Kesselring să se
predea, Armata a 8-a britanică a ocupat o parte din fortificaţiile Redutei
Alpine. Cu această ocazie, odată cu capturarea a sute de invenţii de o
valoare inestimabilă, oamenii Unităţii T a Armatei a 8-a au descoperit şi
câteva elemente componente ale misteriosului Feuerball şi ale rachetei
Enzian, precum şi minusculul detector Mucka, ce permitea piloţilor ul­
trarapidelor avioane de vânătoare germane să îşi recunoască camarazii după
luminile IR montate în vârful aripilor.

Racheta Enzian 4 putea atinge viteze supersonice şi altitudini de peste 15

kilometri. Dispunea de un sistem de control radio pentru dirijarea către ţintă

73
 După terminarea războiului, americanii au reluat proiectul,
testând în 1948 o bombă dirijată în infraroşu, VB 6 Felix, a cărei traiecto­
rie era controlată de un dispozitiv sensibil la căldura generată de ţintă (va­
poare, uzine, rafinării, topitorii, zone urbane). Tot printre schiţele captura­
te s-a numărat şi proiectul unei rachete aer-aer, ce va sta la baza realizării
de către SUA a rachetei Sidewinter, cu căutare în infraroşu şi de către bri­
tanici a rachetei similare Firestreak.
Rachetele antiaeriene Enzian, dotate cu sistem de căutare a ţin­
tei în infraroşu, au fost realizate în cadrul proiectului Madrid şi au fost
considerate o prioritate absolută în 1944. Realizarea acestor rachete a fost
încredinţată mai multor institute guvernamentale, ce dispuneau de apara­
tura necesară producerii elementelor componente. Mecanismul de control
al zborului a fost produs de o secţiune a DSF, care mai lucra, printre altele,
şi la echipamentul aeronautic necesar realizării vehiculelor Feuerball.
Ulterior, producţia de rachete Enzian a fost sistată, atât datorită introduce­
rii în producţie de serie a excelentei rachete antiaeriene Schmetterling,
în uzinele subterane de la Nordhausen, cât şi a începerii producţiei avio­
nului de vânătoare radiocomandat, propulsat cu motor de rachetă.
Avioane fără pilot
Göring a fost impresionat, încă de la primele teste, de remarcabilul
avion de vânătoare radiocomandat, sperând că introducerea acestuia în
luptă va permite o rezistenţă de lungă durată în fortăreaţa Alpilor. Acesta
a fost realizat în două tipuri: Krache avea circa 5 metri lungime şi era
înarmat cu o baterie de 8 rachete R-4-M, în timp ce Donner era înarmat
cu micul tun MG-213/C30, cu cadenţă ridicată de tragere. Ambele aveau
aspectul tăios al avionului de vânătoare ME-163, care a fost reproiectat
pentru a fi radiocomandat de la sol, cu ajutorul unui complicat sistem
de televiziune. După terminarea muniţiei şi a combustibilului, Krache ur­
ma să revină la sol cu ajutorul unei mari paraşute, în timp ce Donner tre­
buia să aterizeze în mod asemănător originalului ME-163.
La începutul anului 1945, OBF a terminat 20 de aparate, dar testele
de zbor au scos în evidenţă câteva dezavantaje, legate în special de o prea
mare manevrabilitate, ce făcea dificilă doborârea avioanelor inamice.
Ca urmare, s-a luat decizia de a se realiza un sistem de control automat
al focului, însă ideea nu a mai putut fi transpusă în practică. -
Sisteme de urmărire automată a ţintei
Lilienthalgesellschaft fur Luftfahrtsforschung (LFL) era o instituţie
academică de cel mai înalt nivel, ce avea sarcina de a coordona cercetarea
ştiinţifică din domeniul industriei aeronautice. La Ainring, în decembrie
74
 1943, a avut loc congresul anual al elitei ştiinţifice germane din domeniul
aviaţiei, ce a atras atenţia tuturor serviciilor de informaţii, în special a ce­
lor inamice. Într-un discurs rostit de dr. Hackemann de la Institutul LFA
din Volkenrode şi intitulat "Noi metode de cercetare în domeniul arma­
mentului", acesta a amintit câteva principii tehnice capabile să revoluţi­
oneze armamentul de la bordul avioanelor, prin realizarea de sisteme de
căutare automată a ţintei pentru rachetele şi bombele zburătoare lan­
sate de aeronavele de luptă.
Posibilitatea dotării proiectilelor antiaeriene cu elemente de urmă­
rire automată a ţintei a fost analizată pe plan mondial încă înainte de înce­
perea războiului. Astfel, în 1939, muniţia realizată de firma suedeză Bofor
a fost prevăzută cu un sistem de căutare fotoelectric, dar acesta nu a dat
rezultate deosebite din cauza fragilităţii sale. Nici francezii, nici ameri­
canii nu au reuşit, în ciuda eforturilor depuse, să pună la punct aceste dis­
pozitive. Abia în 1944, britanicii au reuşit să utilizeze dispozitivele R-Pro-
ximity Fuse, produse de americani, împotriva bombelor germane V-1 ce
bombardau Londra.
Tot în 1944, profesorul Hanle, de la Institutul FDRP pentru cerce­
tări electronice, a început să lucreze la un sistem de căutare performant,
realizat după principiul binecunoscutului contor Geiger, destinat dirijării
automate a rachetelor, ce era activat de radiaţia ultravioletă emisă de
motoare. Acesta mai putea fi utilizat şi pentru urmărirea electromag­
netică, acustică, electroacustică, fotoelectrică şi fotochimică.
Cea mai intensă activitate de cercetare în domeniul sistemelor au­
tomate de urmărire a ţintei a fost desfăşurată de Institutul Ernst Orlich,
sub conducerea BHF. Amplasat în Travemünde, lângă Danzig, institutul s-a
distins în domeniul camuflajului antiradar. În 1943, a fost mutat la Alt-
enburg, în Turingia, pentru a scăpa de frecventele raiduri engleze efec­
tuate de-a lungul coastei şi asupra insulelor germane din Marea Baltică,
iar la sfârşitul anului 1944 a fost mutat spre sud, în munţii Tyrolului. Până
în momentul capitulării, fuseseră realizate 46 de proiecte referitoare la
aplicaţii militare ale electronicii, din care 6 au avut legătură cu siste­
mele de căutare de proximitate.
Dispozitivele realizate în cadrul proiectului Kuhglocke, aflat în
coordonarea lui Speer, erau sensibile la câmpurile electrostatice naturale
ce înconjoară, de obicei, aeronavele în timpul zborului. Pornind de la o idee
similară, proiectul Pinscher al Lufrwaffe a urmărit dotarea bombelor
zburătoare cu sisteme de căutare radio, ce funcţionau în banda de 6 me­
tri. Testele efectuate în toamna anului 1944 au demonstrat însă că erau
eficiente doar de la o distanţă de 50 m de ţintă.

75
 Deoarece britanicii erau maeştri ai bruiajului, în vara anului
1944, Comisia Speer a decis punerea în aplicare a proiectului Marder, ce
avea ca scop detonarea prin radio a proiectilelor, de către avioanele
aflate în zbor sau de către staţiile de la sol, raza de acţiune fiind de 15 km.
Controlul la distanţă ar fi eliminat pericolul exploziilor accidentale şi ar fi
prevenit orice interferenţe cu navele atacate.
Submarine "invizibile"
Dotate cu un dispozitiv special conceput, U-boat-urile germane
au eliminat necesitatea ieşirii periodice la suprafaţă pentru reîncăr-
carea bateriilor. Ridicat deasupra nivelului apei cu ajutorul unui tub teles­
copic, schnorkel permitea atât eliminarea gazelor de combustie, cât şi pre­
luarea aerului proaspăt. Iniţial, radarele aliate erau capabile să detecteze
micile dipozitive, dar cercetătorii germani au realizat un înveliş anti-radar
(pe un principiu similar cu cel al actualelor avioane "invizibile").
Pe lângă acest avantaj semnificativ, perfecţionarea electromoto­
rului Walter, alimentat cu apă oxigenată, a conferit submarinelor ger­
mane capacitatea de a parcurge, fără a ieşi din imersiune, distanţe de
peste 50.000 km, depăşind cu mult posibilităţile de care dispuneau navele
similare ale Aliaţilor.

Dispozitivul "invizibil" de alimentare cu aer al submarinelor germane

76
Capitolul IV

O Z N - U R I L E LUI H I T L E R

"Interceptaţi dar nu trageţi!"

Conform cronicei ufologiste, fenomenul OZN a luat naştere în
data 24 iunie 1947, odată cu evenimentul la care a fost martor pilotul
Kenneth Arnold, ce a observat zborul unei escadrile de discuri volante
în zona vestică a frontierei americano-canadiene. Raportul său de zbor
a fost primul dintr-o lungă serie de observaţii, care continuă chiar şi în pre­
zent, de-a lungul timpului fiind constituite peste 4.000 de grupuri de in­
vestigare a fenomenului. Reacţia oficialităţilor a fost, în principal, aceea
de discreditare a tuturor aspectelor legate de apariţiile OZN, în timp ce ma­
joritatea investigatorilor particulari au pus originea OZN-urilor, populari­
zate şi sub termenul vulgar de farfurii zburătoare, pe seama unor ipote­
tice civilizaţii extraterestre.
Există însă şi cercetători care au susţinut şi continuă să susţină va­
rianta originii terestre a discurilor volante. Să fie întâmplător faptul că,
doar după trei ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial, înce­
pând cu anul 1948 (care a consacrat celebrul ordin al aviaţiei militare
americane "Interceptaţi, dar nu trageţi!"), piloţii avioanelor de luptă au
fost deseori sfidaţi de obiectele zburătoare neidentificate ce survolau spa­
ţiul aerian al SUA? De ce nu a autorizat Air Force deschiderea focului
asupra misterioşilor invadatori? Frica de eventualele represalii? Pro­
teste diplomatice din partea unei puteri necunoscute, care posedă, proba­
bil, cel mai mare secret al tuturor timpurilor? Veneraţie tehnologică dicta­
tă de ignoranţă, sau diversiune dictată de circumstanţe?
În pofida existenţei unei mari diversităţi de idei şi opinii, un as­
pect asupra căruia se pare că a căzut de acord marea majoritate a ufolo-
gilor este acela conform căruia toate guvernele ascund informaţiile re­
feritoare la OZN-uri. De ce? În cazul ipotezei originii extraterestre a
acestora, un motiv plauzibil l-ar putea constitui însăşi imposibilitatea ad­
miterii oficiale a existenţei unei civilizaţii "străine", ce se infiltrează per­
manent în lumea noastră. Dincolo însă de speculaţiile mai mult sau mai
puţin întemeiate, ce s-au făcut şi se fac pe tema existenţei altor fiinţe inte­
ligente în Univers, ipoteza conform căreia straniile aeronave nu repre­
zintă altceva decât realizări ultramoderne în cadrul unor proiecte gu­
vernamentale secrete pare a fi cea mai logică.

77
 România a salvat Occidentul !...
Primele relatări referitoare la astfel de proiecte guvernamentale ul­
trasecrete datează chiar din timpul celui de-al doilea război mondial. Ast­
fel, într-un reportaj, publicat în decembrie 1944 şi întocmit de Marshall
Yarrow, corespondent special al agenţiei Reuters la Marele Cartier Gene­
ral din Parisul eliberat, se preciza: "Germanii au realizat o armă secretă
în ton cu sărbătoarea de Crăciun. Noul dispozitiv, care este, după toate
aparenţele, o armă antiaeriană defensivă, seamănă cu globurile de sticlă
ce împodobesc brazii. Acestea au fost văzute plutind deasupra teritoriului
german, uneori izolat, alteori în grupuri. Sunt argintate şi parţial tran­
sparente. "
Un alt articol referitor la aeronavele secrete germane a fost pub­
licat de agenţia Asociated Press în "The New York Herald Tribune", în
ianuarie 1945: "Se pare că, acum, naziştii au aruncat ceva nou pe cerul
nocturn al Germaniei: sunt ciudatele şi misterioasele mingi Foo-Fighter,
care însoţesc avioanele de vânătoare ce execută misiuni de luptă dea­
supra Germaniei. Piloţii au întâlnit această armă ciudată acum o lună, în
timpul zborurilor de noapte. Se pare că nimeni nu ştie ce fel de armă ae­
riană este aceasta. Mingile de foc apar dintr-odată şi însoţesc avioanele
pe distanţe mari. Separe că sunt controlate prin radio, de la sol..."
Informaţiile au fost confirmate de Sir Roy Feddon, şeful misiunii
tehnice a Ministerului pentru Producţia Aeronautică, care a afirmat, după
inspecţiile efectuate pe teritoriul Germaniei: "Am văzut suficiente proiecte
şi planuri de producţie pentru a-mi putea da seama că, dacă războiul s-ar
fi prelungit cu câteva luni, ne-am fi confruntat cu o serie întreagă de
noi şi mortale realizări în domeniul războiului aerian." *
Fulgerul Globular era...un OZN nazist
Unul din cei mai pasionaţi cercetători ai domeniului armelor se­
crete realizate de nazişti în timpul celui de-al doilea război mondial este
Renato Vesco, care a susţinut, încă din 1968, în lucrarea "Intercettateli
Senza Sparare", faptul că celebrele Foo-Fighters au existat cu adevărat şi
au fost realizate de Flugfunk Forschungsanstalt of Oberpfaffenhoffen (FFO),
la baza aeronautică din Wiener Neustadt, sub denumirea de Feuerball.
Vesco a mai afirmat că principiul de bază al Feuerball a fost utilizat ulte-

* N. edit.: Este arhicunoscut faptul că, datorită României, al doilea război mo­
ndial a fost scurtat cu 6 luni. Germania a scăpat, astfel, de bombele atomice...de
la Hiroshima şi Nagasaki (v. Florian Gârz) iar Aliaţii de...aceeaşi armă atomică şi
alte cumplite arme naziste!
Iar ca o dovadă a recunoştinţei Vestului, România a fost "pusă la colţ" exact 13 ani...
78
rior la realizarea unei aeronave lenticulare mult mai mari, denumită Ku-
gelblitz (Fulgerul Globular), care a fost primul vehicul cu decolare pe
verticală. Se pare că această navă, despre care se presupune că era o aero­
navă supersonică de tip revoluţionar, a fost construită în complexele sub­
terane din Turingia, în februarie 1945.

Sistemul de ghidare inerţial KT -p2

utilizat în construcţia discurilor volante
Potrivit lui Vesco, Feuerball era un disc volant propulsat cu un
motor cu reacţie de tip special, ce a fost utilizat de germani, spre sfâr­
şitul celui de-al doilea război mondial, ca dispozitiv anti-radar şi ca ar­
mă psihologică împotriva piloţilor aliaţi. După cum arată Renato, "ha­
loul gazos ce îl înconjura - produs de un amestec foarte bogat în combus­
tibil şi aditivi chimici - întrerupea curgerea electricităţii prin supraioni­
zarea atmosferei din vecinătatea avionului, de obicei în zona antenelor,
supunând radarul unei puternice acţiuni a câmpurilor electrostatice şi
impulsurilor electromagnetice."
"Farfuriile zburătoare" germane - pe "masa" Aliaţilor
W.A.Harbinson a aprofundat cercetările lui Vesco în Germania de
Vest, unde a descoperit mai multe articole publicate în diferite ziare şi re­
viste, în care care se afirma că pilotul şi inginerul Rudolph Schriever a
proiectat, în primăvara anului 1941, un prototip al unui "titirez zburător",
testele fiind realizate în iunie 1942. Conform respectivelor articole, Schriever
a construit, în august 1943, un model la scară mare al discului volant
original, pe care l-a revizuit în vara anului 1944 la uzina concernului
BMW de lângă Praga, înlocuind turbina cu gaz cu o formă avansată de
propulsie cu reacţie. De asemenea, articolele mai precizau că la proiec­
tarea discurilor volante au mai contribuit şi experţii germani Habermohl şi
Miethe, precum şi italianul Bellonzo.
79
 Discul volant Schriever, traversând Alpii

Semnificativ este şi faptul că, în 1975, compania Luftfhardt Inter­

national a declarat că, la moartea lui Rudolph SCHRIEVER, căpitan de
aviaţie în timpul celui de-al doilea război mondial, au fost descoperite,
printre hârtiile sale, note incomplete referitoare la un mare disc volant, o
serie de ciorne ale maşinii, precum şi câteva articole decupate din ziare,
despre el şi discul său volant. Luftfhart a mai arătat că Schriever a fost
convins, până la moartea sa, că relatările despre OZN-uri, apărute la
scurt timp după sfârşitul războiului, constituiau o dovadă a faptului
că ideile sale originale fuseseră preluate şi puse în practică cu succes.
Se pune însă întrebarea: unde a dispărut toată acea tehnologie? A mai ră­
mas ceva din ea?

Discul volant Schriever - Miethe - Ballenzo

După cum arată Rudolph Lusar, în lucrarea "German Secret Wea~
pons of World War II", Schriever şi Habermohl au proiectat un inel mare
prevăzut cu discuri reglabile în formă de aripă, ce se roteau în jurul unei
80
 cabine centrale fixe. Dimensiunile discului volant erau de 42 m în diame­
tru şi 32 m în înălţime, acesta putând atinge peste 12.000 m altitudine şi o
viteză în zbor pe orizontală de 2.000 km/h. Lusar precizează în cartea sa că:
"Perfecţionarea discurilor volante, care a costat milioane de mărci,
era aproape realizată către sfârşitul războiului. Fără îndoială că prototi­
purile existente au fost distruse, deşi uzina din Breslau, unde a lucrat
Miethe, a căzut în mâinile sovieticilor, care au dus tot materialul şi în­
treg personalul în Siberia, unde a continuat cu succes activitatea de rea­
lizare a acestor discuri volante. Schriever a reuşit să părăsească Praga
la timp, dar Habermohl a ajuns în Uniunea Sovietică.
Fostul proiectant german Miethe a ajuns în SUA, unde a conce­
put discuri volante pentru A.V.Roe&Co. Aeronavele, care au fost observa­
te, aveau diametre de 16, 42, 45 şi 75 de metri şi se presupune că atingeau
viteze de peste 7.000 km/h. De altfel, discurile volante au fost identificate
în 1952 deasupra Republicii Coreea, iar unele note de presă susţin că au
fost prezente şi în timpul manevrelor NATO din primăvara anului 1954."
În mai 1978, la standul 111 al expoziţiei ştiinţifice de la Hanovra,
câţiva oameni ofereau vizitatorilor o hârtie intitulată "Brisant", care cu­
prindea două aspecte distincte: 1.Viitorul ştiinţific al Antarctidei; 2.Discu-
rile volante ale Germaniei. Articolul includea, printre altele, schiţele deta­
liate ale unui disc volant tipic din timpul celui de-al doilea război mon­
dial, fără a preciza numele proiectantului şi susţinea că schiţele au fost
modificate de guvernul vest-german în vederea publicării.
Conform articolului, la sfârşitul războiului, marea majoritate a
patentelor referitoare la acest tip de aeronavă au fost confiscate de ame­
ricani, ruşi şi britanici, cele mai importante dosare dispărând odată
cu o parte a oamenilor de ştiinţă germani şi cu ofiţerii SS. În 1956, că­
pitanul Ed Ruppelt, şeful Proiectului Blue Book al USAF, scria: "La sfâr­
şitul celui de-al doilea război mondial, germanii aveau în faza de perfec­
ţionare câteva tipuri revoluţionare de avioane şi rachete dirijate. Majo­
ritatea acestora erau doar în primele faze de realizare, dar sunt singu­
rele nave cunoscute capabile să atingă performanţele atribuite de obser­
vatori OZN-urilor."

După război, americanii îl căutau pe Hitler...

în Patagonia şi Antarctida
Articolul mai susţinea că, în 1938, Hitler, nerăbdător să debarce în
Antarctida, a trimis o expediţie, sub comanda căpitanului Alfred Richter,
pe coasta Africii de Sud. Timp de trei săptămâni, de pe puntea portavi­
onului Schwabenland au fost lansate zilnic câte două hidroavioane, piloţii

81
 având ordin să traverseze în mod repetat teritoriul pe care exploratorii
norvegieni îl denumiseră anterior Regina Maud. Cu acel prilej, germanii
au realizat un studiu mult mai minuţios asupra regiunii respective, desco­
perind întinse zone neacoperite de gheaţă. Respectivei zone i s-a dat
numele de Neuschwabenland şi a fost proclamat teritoriu al celui de-al
Treilea Reich. Semnificativ este şi faptul că vapoarele şi submarinele
germane au avut deplasări regulate în sudul Oceanului Atlantic pe toată
durata celui de-al doilea război mondial, în special între Africa de Sud şi
Antarctida. Apoi, în aprilie 1945, cu puţin timp înainte de sfârşitul războ­
iului, două submarine germane, U-530 şi U-977, au plecat dintr-un
port la Marea Baltică, cu o destinaţie necunoscută.
Submarinul U-977, aflat sub comanda căpitanului Heinz Schaef-
fer, a părăsit portul Kiel, de la Marea Baltică, în aprilie 1945, a făcut o
escală la Christiansund South în 26 aprilie, după care nu a mai fost văzut
decât la Mar del Plata, în Argentina, în 17 august 1945, după o perioadă
de aproape 4 luni. După ce acesta s-a predat autorităţilor argentiniene, în­
treg echipajul a fost interogat de o comisie formată din ofiţeri de rang
înalt anglo-americani, care analizau posibilitatea ca Hitler şi Martin
Bormann să fi fugit, la bordul submarinelor respective, în Patagonia
sau către o bază nazistă secretă din Antarctida. Serviciile de informaţii
americane analizau şi ipoteza conform căreia cele două submarine au trans­
portat în Antarctida membrii echipei de cercetători ce au realizat discurile
volante, ultimele şi cele mai importante componente ale acestora, schiţele
şi notele proiectelor, precum şi planurile unor gigantice complexe subte­
rane. Căpitanii submarinelor U-530 şi U-977, Otto Wehrmut şi Heinz Scha-
effer, au fost internaţi ulterior într-un lagăr de concentrare pentru prizoni­
erii de război din apropierea Washington-ului, fiind supuşi unor interoga­
torii intense timp de câteva luni de zile. După circa un an de la capturarea
lor, SUA au lansat cea mai mare operaţiune cunoscută vreodată pe teri­
toriul Antarctidei. Scopul declarat era de a "circumnaviga cei 30.000 km
ai ţărmului continental şi de a face o cartografiere amănunţită... "
Brisant arăta că operaţiunea Highjump, pusă sub comanda ami­
ralului Richard E. Byrd, cuprindea 13 vapoare, 3 portavioane, 6 elicop­
tere şi 4.000 de oameni. Expediţia, care ulterior a intrat într-un mister
total, a acostat în vecinătatea teritoriului marcat de germani sub numele de
Neuschwabenland şi s-a divizat în trei grupuri operative. Opiniile referi­
toare la succesul acesteia au fost împărţite; deşi unele rapoarte americane
susţin că misiunea a avut un succes enorm, altele apreciază că a fost vorba
de un adevărat dezastru: mulţi din oamenii lui Byrd au dispărut
chiar din prima zi, au fost pierdute cel puţin 4 din avioanele sale, iar

82
expediţia, planificată a se desfăşura timp de 6-8 luni a durat doar
câteva săptămâni.
Conform lui Brisant, amiralul Byrd i-a declarat unui reporter, ime­
diat după întoarcerea sa, că este necesar ca "SUA să ia măsuri defensive
împotriva avioanelor de luptă inamice care ar putea veni din regiunile
polare" şi că în cazul unui nou război, Statele Unite ar putea fi atacate de
"avioane de luptă capabile să zboare de la un pol la altul cu o viteză in­
credibilă". Semnificativ este că, după ce amiralul Byrd a fost supus unui
interogatoriu de către superiorii săi, SUA s-au retras din zona Antarc-
tidei timp de un deceniu.
Revenim la întrebarea devenită retorică: de ce ascund guvernele
dovezile legate de fenomenul OZN ? Poate pentru că nu au de ales, fiind în
conflict cu o societate mult mai avansată din punct de vedere tehnologic,
care poate fi succesoarea naziştilor şi nu pot face absolut nimic. Ar fi evi­
dent de ce ei nu vor ca noi să ştim: populaţia nu numai că ar intra în pani­
că, dar probabil că s-ar genera un adevărat haos! Imaginaţi-vă cum s-ar
simţi europenii în momentul în care ar fi acceptată ideea că nazismul nu
numai că a supravieţuit, dar şi că reprezintă o forţă pe care nici o putere
mondială nu o poate înfrunta !...

"Invenţii germane de ultimă oră"

Oamenii pot confunda cu uşurinţă zborul nocturn al unui avion sau
al unui elicopter cu un OZN. Unii le-au confundat chiar cu planeta Venus.
Cu toate acestea, există numeroase rapoarte care nu au putut fi explicate
într-o manieră satifăcătoare, iar mărturiile provin de la persoane cu o cali­
ficare superioară: oameni de ştiinţă, piloţi şi chiar astronauţi. Există o can­
titate impresionantă de informaţii adunată de grupurile care studiază în­
deaproape apariţiile OZN, iar detaliile unora din cazurile relatate sunt deo­
sebit de precise. Au OZN-urile o origine extraterestă? Există posibilitatea
ca cel puţin o parte din acestea să aibă o origine terestră?
Se pare că răspunsul la această întrebare este afirmativ: cel puţin o
parte din acestea sunt realizate pe Terra. Iar unul dintre cei care susţin cu
tărie acest lucru este dr.ing. Renato Vesco, autorul cărţii "Interceptarea
OZN". Renato, specialist în domeniul aviaţiei, aeronauticii şi propulsiei
cu reacţie, a absolvit Universitatea din Roma şi Institutul German pentru
Cercetări Aviatice. În timpul celui de-al doilea război mondial, Vesco a
fost implicat în producţia instalaţiilor militare secrete ale uzinelor Fiat din
zona Lacului Garda-Italia. În anii '60, a lucrat sub acoperire pentru Minis­
terul Aviaţiei Militare Italiene, printre preocupările sale numărându-se şi
studiul fenomenului OZN. Iată ce afirma el:

83
 "În data de 27 noiembrie 1944, un B-27 al Forţelor Aeriene Ame­
ricane, întorcându-se dintr-un raid executat în vestul Germaniei, s-a în­
tâlnit cu un obiect imens, de culoare portocalie, ce se ridica cu o viteză
de aproximativ 750 km/h. Deşi s-a raportat turnului de control observa­
ţia, radarul nu a sesizat nici o prezenţă străină. După cum am constatat,
obiectul semnalat de bombardierul american a fost primul dintr-o întrea­
gă serie de observaţii făcute de piloţii americani, spre sfârşitul războiu­
lui, deasupra Germaniei, care au devenit cunoscute sub numele de «foo-
fighters».
Piloţii Falls şi Backer, din escadronul 415 de vânătoare, au ra­
portat o apariţie similară o lună mai târziu, determinând Forţele Aeriene
să admită că cele sesizate pot avea o bază reală. întâlnirile ulterioare cu
«foo-fighters» au condus experţii către concluzia că acestea erau invenţii
germane de ultimă oră, destinate să deruteze activitatea radarelor aliate.
Adevărul despre această ipoteză l-au aflat abia după încetarea
ostilităţilor, în momentul în care serviciile de informaţii aliate au intrat în
posesia documentelor secrete şi au ocupat uzinele germane, cele care nu
au fost distruse. Din constatările făcute, obiectele observate de piloţii
aliaţi constituiau doar o parte neînsemnată din marea diversitate de me­
tode puse în practică de germani pentru a deruta radarul sau a produce
întreruperi ale curentului electric.
Realizarea şi testarea «mingii de foc» antiradar germane au fost
intensificate, în toamna anului 1944, la centrul de cercetări al Luftwaffe
de lângă Oberamergau, Bavaria. După punerea la punct a prototipului,
producţia a fost realizată la baza aeriană de la Weiner Neustadt, iar în
momentul în care ruşii s-au apropiat de Austria, toate utilajele au fost
mutate în Munţii Pădurea Neagră.
Deosebit de rapide şi telecomandate, «mingile de foc», dotate cu
emiţători care funcţionau pe aceleaşi frecvenţe ca ale radarelor aliate,
derutau controlul aerian. Deşi «mingile de foc» naziste au fost introduse
în luptă tardiv, neputând să oprească ofensiva aeriană aliată şi nici să
schimbe cursul evenimentelor, însăşi existenţa lor a evidenţiat o tendinţă
absolut nouă a tehnicii şi tehnologiei germane, cu totul necunoscută până
la ora respectivă."
Conlucrarea activă dintre departamentul de cercetare al Forţelor
Aeriene SS, centrele de cercetare austriece din Viena, uzinele lui Herman
Goering şi vastul complex subteran de Uzine-G, a dus treptat la perfec­
ţionarea "mingilor de foc" Foo-Fighter, care, în ciuda eficienţei lor anti­
radar, erau destul de inofensive. Prin combinarea principiului aerodina-
micităţii cu cel al unei nave rotunde, simetrice şi plate, cu stabilizare gi­
roscopică şi turbină cu reacţie, dotată cu un tun ejector de gaz, cu posi-
84
bilitate de telecomandă, cu sisteme de căutare a ţintei în infraroşu şi sis­
tem automat electrostatic de dirijare a focului, inofensivele "mingi de foc"
au devenit curând letalele KugelBlitz. Întregul ansamblu forma o sin­
gură masă compactă şi rotundă, care nu avea nimic în comun cu nici un
alt obiect zburător realizat până atunci. În documentele capturate de echi­
pele britanice de informaţii după război sunt prezentate multe alte detalii,
spre exemplu, în raportul final nr.61, referitor la "secţiunea arme".
Imediat după capitularea Germaniei, în mai 1945, o echipă de agenţi
britanici, investigând documentele referitoare la câteva din fabricile sub­
terane din munţii Pădurea Neagră, au descoperit că unele din ele aminteau
de "importante experimente realizate cu oxigen lichid pentru noile turbo­
reactoare capabile să genereze o putere extraordinară". Alte documente
descriau utilizarea "gazului exploziv", testat pentru prima dată în Aus­
tria, în anul 1936. Existenţa acestora a fost confirmată ulterior de Misiu­
nea ALSOS şi de dr. Hans Friedrich Gold de la Laboratorul de Cercetări
Aeronautice din Volkenrode. Eliberarea gazului exploziv a constituit, de
altfel, o parte a programului abordat de cercetătorii din complexele subte­
rane ale Lacului Garda, care s-a dovedit a fi deosebit de eficient împo­
triva avioanelor aliate. Obiectele zburătoare circulare destinate eliberării
gazului exploziv au fost înregistrate în documentele militare naziste sub
numele de KugelBlitz (Fulgere Globulare)*
Misterioasele Foo-Fighiers şi Kraut-Balls
Mai mulţi piloţi aliaţi care au participat la deschiderea celui de-al
doilea front au declarat presei, la mulţi ani după terminarea războiului, că
în zona cuprinsă între Hagenau - Alsacia - Lorena şi Neustadt - Valea
Rinului au fost remarcate anumite fenomene similare celor atribuite
în mod curent apariţiilor OZN. Fiind convinşi că au de-a face cu noile arme
secrete naziste, piloţii americani le-au denumit Foo-Fighters şi Kraut-Balls.
Deloc întâmplător, fenomene asemănătoare au fost observate şi de pi­
loţii avioanelor americane ce bombardau insulele japoneze.
Conform documentelor oficiale, piloţii ce au menţionat pentru pri­
ma oară, în rapoartele lor de zbor, prezenţa pe cerul Germaniei a obiec­
telor Foo-Fighters au fost Henry Giblin şi Walter Cleary, care au precizat
că, în data de 27 noiembrie 1944, au întâlnit o lumină enormă de cu­
loare portocalie deasupra oraşului Speyer. Aceasta se deplasa cu circa

* N. edit.: în încercarea de discreditare a martorilor fenomenelor OZN, Guver­

nul şi Armata SUA au folosit, cu preponderenţă, explicaţia: "Au fost fulgere glo­
bulare. " Acum, constatăm că, de fapt, spuneau adevărul...
85
 l 6 0 0 km/h, la o distanţă de aproximativ 500 m de avionul lor şi a per­
turbat puternic întreaga aparatură aflată la bord, inclusiv cea radar.
Din această cauză, echipajul a trebuit să se întoarcă la bază, unde a întoc­
mit un raport detaliat, primul de acest gen, în care au menţionat fenome­
nele întâlnite. Din păcate, cei doi piloţi au fost ţinta mai multor glume, ce
i-au făcut pe ceilalţi colegi să nu mai menţioneze ulterior, în rapoarte,
straniile obiecte întâlnite.
Cercul tăcerii a fost întrerupt de piloţii McFalls şi Baker din Esca­
drila 415, al căror raport, scurt dar deosebit de detaliat, a determinat Air
Force să acorde importanţa cuvenită observaţiilor făcute: "În 22 decem­
brie, ora 06, lângă Hagenau, când eram la 3.300 metri altitudine, două
lumini foarte strălucitoare s-au înălţat de la sol către noi. Aceste imense
şi strălucitoare lumini de culoare portocalie ne-au ajuns şi au urmărit
avionul nostru timp de două minute. Ele erau controlate perfect de la sol.
Apoi, ne-au lăsat în pace. "
Pentru a înlătura efectele psihologice negative ce se manifestau în
rândul piloţilor şi a populaţiei, care ajunsese să ia cunoştinţă prin interme­
diul presei de ameninţarea armelor secrete germane, în data de 1 ianuarie
1945, editorul ştiinţific al agenţiei Associated Press, Howard W.Blakeslee, a
acordat un interviu radiodifuzat, în care a afirmat că toate apariţiile sem­
nalate nu erau altceva decât manifestări ale focului Sf. Elmo, fenomen
natural şi spontan produs, datorită inducţiei electrostatice, la toate aerona­
vele clasice.
Ecourile discuţiei respective au ajuns şi la aviatorii de la bazele ame­
ricane din Franţa, care au încercat să clarifice situaţia. Ei erau familia­
rizaţi cu focul Sf. Elmo şi erau conştienţi că nu aceasta era explicaţia ob­
servaţiilor făcute. Astfel, echipajul unui bombardier a declarat că a fost ur­
mărit pentru scurt timp de o formaţie formată din circa 15 globuri imen­
se, rotitoare şi luminoase, de culori diferite, ce executau mişcări variate.
De asemenea, pilotul unei Fortăreţe Zburătoare a declarat că a în­
tâlnit o minge incandescentă deasupra teritoriului german, dar a fost ridi­
culizat de camarazii săi. După două nopţi, însă, a avut ocazia să întâlneas­
că din nou un astfel de glob, pe care a decis să îl urmărească. În momentul
în care a ajuns la câteva sute de metri de Foo-Fighter, a auzit un sunet
ciudat, asemănător zgomotului produs de un avion invizibil. Deşi a con­
tinuat urmărirea, nu a reuşit să ajungă respectivul glob, aşa încât s-a întors
la bază. După terminarea războiului, istorisirile despre Foo-Fighters au că­
zut în uitare timp de cinci ani, fiind reluate abia în 1950, după al treilea
val masiv de apariţii OZN. Desigur, ufologii nu au ezitat să susţină că
acestea nu erau altceva decât nave extraterestre ce urmăreau desfăşurarea
conflagraţiei mondiale.
86
 Aeronavele "invizibile" Feuerball
În toamna anului 1944, .centrul experimental OBF din Oberam-
mergau, Bavaria, aflat sub conducerea Luftwaffe, a desfăşurat o serie de
cercetări cu aparate electrice capabile să perturbe funcţionarea unui
motor, de la o distanţă de câţiva zeci de metri, prin inducerea unor
intense câmpuri electromagnetice. Se avea în vedere realizarea unui dis­
pozitiv capabil să scurtcircuiteze sistemul de aprindere al motorului de avion,
fapt ce putea conduce la prăbuşirea aeronavei. În urma testelor efec­
tuate, specialiştii germani au ajuns la concluzia că dispozitivul ar fi fost
eficient doar dacă raza de acţiune a acestei arme s-ar fi triplat.
Cercetările au fost continuate ulterior de un alt centru, aflat sub di­
recta comandă a lui Speer şi a echipei tehnice a Statului Major General, ce
a adoptat ideea inducerii unor puternice interferenţe radio în aparatura elec­
tronică aflată la bordul avioanelor aliate, care efectuau zboruri pe timp de
noapte. Astfel, a luat naştere un vehicul aerian extrem de original, cir­
cular şi blindat, asemănător unei carcase de broască ţestoasă şi pro­
pulsat cu un motor cu reacţie de tip special, denumit Feuerball.
Haloul incandescent ce îl înfăşura în întregime, realizat dintr-un
amestec extrem de bogat de combustibil şi aditivi chimici, care întreru-
peau scurgerea electricităţii prin supraionizarea atmosferei din proximita­
tea avionului-ţintă, perturba funcţionarea radarului şi a aparaturii de
bord, prin generarea unor intense câmpuri electrostatice şi a unor pu­
ternice impulsuri electromagnetice. Ulterior, acestea au fost generate cu
ajutorul unor clistroane prevăzute cu armuri speciale anti-şoc şi anti-termice.
În acest mod, deşi erau perfect vizibil pe timp de noapte, Feuerball ră­
mânea nedetectat chiar şi de cele mai performante radare anglo-ame-
ricane.
Proiectanţii germani au anticipat corect comportamentul piloţilor
aliaţi, care nu cunoşteau performanţele acestor dispozitive şi modul lor de
propulsie, aşa încât ezitau să deschidă focul asupra unor obiecte aparent
inofensive, temându-se să nu provoace puternica explozie a mingilor de foc,
ce ar fi doborât cu siguranţă avionul atacator.
Conform unor surse neoficiale, proiectul Feuerball a fost realizat
iniţial la centrul aeronautic din Wiener Neustadt, cu sprijinul Forschung-
sanstalt of Oberpfaffenhoffen (FFO), care l-a prevăzut şi cu capabilităţi
de radiocomandă. O persoană care a asistat la un scurt test de zbor al aces­
tui dispozitiv, fără echipamentul electric corespunzător, a menţionat că
"în timpul zilei arăta cu un disc strălucitor ce se roteşte în jurul propriei
axe, iar pe timp de noapte arată ca un glob arzător".

87
 Hermann Goring a inspectat deseori centrul, urmărind progresele
făcute, în speranţa justificată că principiul funcţional va putea fi utilizat ul­
terior la realizarea unei arme ofensive capabile să revoluţioneze întregul do­
meniu al războiului aerian. După ce ruşii au început să ameninţe Austria, cons­
trucţia Feuerball a fost continuată de uzinele subterane ale Zeppelin Werke
din Schwarzwald. Clistroanele au fost furnizate de o secţie a Forschung-
sanstalt der Deutschen Reichpost (FDRP), situată la Aach bei Radolfzell,
lângă lacul Constance, iar ulterior de o altă secţie, amplasată la Gehlberg.
Aeronava automată de luptă Kugelblitz (Fulgerul Globular)
În paralel cu constituirea Forţelor Aeriene SS, Statul Major Gene­
ral Tehnic SS a răspuns şi cererilor presante venite din partea mareşalului
Goring referitoare la realizarea unui avion de luptă revoluţionar, care
să valorifice cele mai avansate cunoştinţe din domeniul aeronauticii. Ast­
fel, principiul unei aeronave circulare simetrice a fost combinat cu princi­
piul stabilizării giroscopice; gazul metan a fost combinat cu tunurile cu tra­
gere multiplă; un supercombustibil organic gelatinos a fost combinat cu o
turbină cu ardere completă; telecomanda a fost combinată cu decolarea şi
aterizarea pe verticală; blindajul invulnerabil la proiectilele de calibru mic
şi radiocontrolul rezistent la bruiaj au fost combinate cu mijloacele de
perturbare a radarului inamic; "ochii" de căutare în infraroşu au fost com­
binaţi cu sistemele automate de foc cu urmărire electrostatică. Toate aces­
tea au condus la realizarea puternicei aeronave de luptă Kugelblitz.
Kugelblitz, care a combinat, pentru o mai mare siguranţă, dispozi­
tivele de foc cu urmărire electrostatică cu un dispozitiv similar radio (în
domeniul undelor scurte), produs de Patent-Verwertungs Gesellschaft din
Salzburg, a reunit în aceeaşi masă compactă aripile, coada şi fuselajul avi­
oanelor obişnuite; acesta nu mai avea nimic comun cu aeronavele clasice,
fiind, probabil, primul tip de aeronavă cu decolare pe verticală. Con­
form unor surse neoficiale, după doar o singură misiune de luptă, încu­
nunată de succes, Kugelblitz a fost distrus de trupele SS aflate în re­
tragere, iar toate informaţiile ce au scăpat, au ajuns în posesia investiga­
torilor britanici ai Forţei T, care le-au "îngropat" definitiv în arhive.
După dezastrul de la Remagen, cartierul general nazist şi-a dat sea­
ma că nu va mai putea rezista în faţa trupelor aliate prea mult timp. Deşi
frecventele dezertări şi represalii aveau un efect dezastruos asupra mora­
lului Wehrmacht-ului, în orice caz, ele nu au produs dorita scoatere din
funcţiune a maşinii de război germane, ce a continuat să lupte cu aliaţii pe
o mulţime de fronturi, în zonele fortificate de rezistenţă. Aceste fortăreţe
erau dotate cu sisteme precare de comunicaţii şi nu puteau lua legătura cu
cartierul general din Berlin, parţial evacuat în Turingia, la Berchtesgaden.

88
 În pofida propagandei germane, ce promitea o ofensivă aeriană ma­
sivă către sfârşitul anului 1944, situaţia generală era disperată pe toate câm­
purile de luptă. Până în primăvara lui '45, majoritatea aerodromurilor
germane erau distruse, aşa încât aliaţii deţineau supremaţia aeriană ab­
solută, în aceste condiţii, au fost improvizate o serie de aeroporturi în pă­
durile din Schwabischerwald şi Bubesheimerwald. De pe unul din aceste
aerodromuri se presupune că a fost lansat primul avion de luptă Kugelblitz,
în cel mai fantastic zbor realizat până atunci.
Chiar dacă ufologii nu cunosc sau nu vor să admită, Kugelblitz, fra­
tele mai mare al aeronavelor antiradar Feuerball, reprezintă o a doua si­
militudine cu caracteristicile atribuite în mod curent OZN-urilor, care,
împreună cu alte dispozitive asemănătoare (bombe rotitoare, bombe lenti
culare, avioane supersonice şi sfere zburătoare), constituie o veritabilă
"preistorie" a "farfuriilor zburătoare". Finalul se găseşte, însă, dincolo
de cronica oficială a aeronauticii şi de sângeroasa istorie a conflagraţiei
mondiale...

89
Capitolul V

PROIECTUL V R I L L - D I S C U R I VOLANTE
CU TEHNOLOGII "ALBE"

Primul impuls - criza de combustibil...

Cel de-al doilea război mondial a constituit, mai mult decât toate
conflictele militare purtate de-a lungul mileniilor, o risipă gigantică de
vieţi omeneşti şi de mijloace materiale, căruia i-au căzut victimă toate sta­
tele implicate. Întreaga tehnică de luptă concepută şi realizată până în acel
moment, bazată exclusiv pe aplicaţii ale tehnologiilor negre (motoarele cu
ardere internă şi armele de foc), necesita permanent mari cantităţi de com­
bustibil. Dintre blocurile beligerante, criza cea mai acută de combustibil
s-a manifestat în cadrul ţărilor Axei, în special a Germaniei naziste,
aceasta fiind silită să caute alternative neconvenţionale la presantele
probleme create de acuta dependenţă de petrol. Soluţia ideală pentru in­
troducerea în uzul curent a unui mijloc revoluţionar de propulsie a fost gă­
sită zăcând în coşul de gunoi al dogmaticului birou de brevetare a inven­
ţiilor: aplicaţii ale tehnologiilor albe, ce combinau motorul cu implozie cu
generatorul de energie liberă.
Dintre toate societăţile secrete ce au populat universul ocult nazist,
se pare că Societatea Vrill a jucat un rol fără precedent şi cu totul şi cu to­
tul inedit: a fost, probabil, pentru prima dată în istoria civilizaţiei con­
temporane când o societate secretă şi-a propus să studieze aplicaţiile
tehnologiilor albe, să realizeze proiecte concrete bazate pe energia li­
beră şi să le introducă în producţia de serie. Dintre acestea, proiectul de
prioritate maximă l-a constituit realizarea de discuri volante autopro­
pulsate, capabile să realizeze deplasări pe distanţe nelimitate, elimi­
nând definitiv orice consum de carburant. Conform lui Jan van Helsing ,
primii paşi au fost făcuţi încă din decembrie 1919, atunci când s-au adu­
nat, într-un cerc foarte restrâns, membrj ai organizaţiilor Vrill, Thule şi
Stăpânii pietrei negre, într-un ocol silvic, la Ramsau bei Berchtesgaden,
unde s-a decis construirea unui aparat de zbor cu totul revoluţionar.

* Jan van Helsing : Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, Editura
AlmaTip, Bucureşti 1997
90
 Inventatorul OZN-urilor - "eliminat" de magnaţii petrolului
Din păcate, orice tentativă actuală de reconstituire a aeronave­
lor Vrill şi Haunebu este sortită din start eşecului, penuria de infor­
maţii datorându-se atât trupelor SS, ce au distrus în retragere documen­
taţia şi elementele componente ale discurilor volante, cât şi trupelor aliate,
ce au confiscat din teritoriile ocupate tot ceea ce putea prezenta interes şi
le-au introdus în arhivele lor secrete. În aceste condiţii, tot ceea ce mai
putem face în prezent este să analizăm care din proiectele timpului puteau
fi adaptate şi continuate în vederea conceperii şi realizării de discuri vo­
lante autopropulsate. Un prim indiciu ni-1 oferă Matern Friedrich, ce adu­
ce câteva informaţii interesante în cartea "OZNurile - arme secrete ger­
mane?", în care precizează că Viktor SCHAUBERGER (1885-1958) a
avut o contribuţie semnificativă la realizarea discurilor volante naziste,
între anii 1938 şi 1945.

Fotocopii ale proiectului discului volant Haunebu I (1939)

Conform lucrării „Die Dunele Seite Des Mondes"

91
 Viktor Schauberger poate fi considerat părintele tehnologiei
bazate pe procesele implozive (tehnologie albă). După cum sugerează
însăşi denumirea, aplicarea principiului imploziei are, desigur, efecte dia­
metral opuse tehnologiei bazate pe procesele explozive (tehnologie nea­
gră), care proliferează deloc întâmplător la scară mondială, în prezent. În
principiu, implozia are la bază un vortex autoîntreţinut ce evoluează într-un
mediu gazos sau lichid şi care are un efect ordonator, concentrator şi de
reducere a temperaturii mediului, în contradicţie cu "axiomele" termodi­
namicii moderne. Schauberger a fost cel ce a redescoperit că întreaga
Natură funcţionează conform principiului dualităţii, a acţiunii reci­
proce dintre forţele centripete şi centrifuge. Forţa centripetă a mai fost
denumită de Schauberger şi "implozivă", pentru a indica o acţiune de tip
vortex, care condensează şi răceşte întregul proces. Experimentele reali­
zate de el au inclus şi studierea efectului de levitaţie, ce putea fi reali­
zat atât în apă, cât şi în aer.
Conform unor informaţii neoficiale, în timpul celui de-al doilea răz­
boi mondial, Schauberger a fost determinat de regimul nazist să îşi pună
în aplicare conceptele sale revoluţionare referitoare la dinamica vortexu-
rilor, realizând prototipuri ale unor discuri volante autopropulsate. Se pare
că el a asistat chiar la testarea unei nave levitaţionale de către armata
germană. Astfel, într-o scrisoare trimisă de Viktor unui prieten, acesta a
făcut mai multe precizări referitoare la participarea sa în cadrul unor pro­
iecte militare secrete: discul volant care a fost supus unui zbor de încer­
care în februarie 1945, lângă Praga şi care a atins înălţimea de 15.000 m
în 3 minute, precum şi o viteză în plan orizontal de 2.200 km/h, a fost cons­
truit la lagărul de concentrare Mauthausen, în colaborare cu mai mulţi in­
gineri şi specialişti în rezistenţa materialelor deţinuţi acolo.
Retragerea grăbită a trupelor germane a făcut ca o parte a docu­
mentelor sale să cadă în mâinile ruşilor, care i-au percheziţionat şi incen­
diat apartamentul din Leonstein. Ulterior, Schauberger a fost suprave­
gheat atât de sovietici, cât şi de americani. După război, Viktor a studiat
posibilitatea realizării unui hidrogenerator pus în acţiune de un vortex, cu
circuit închis. El a fost invitat în SUA cu promisiunea că i se vor oferi
mijloacele necesare pentru punerea în practică a tehnologiei sale, dar acolo
a fost interogat şi urmărit în cele mai mici detalii, iar notiţele şi pro­
totipurile realizate au fost confiscate.
Deoarece ideile sale începuseră să deranjeze, a fost internat
chiar într-un spital de boli psihice, de unde a fost însă eliberat de câţiva
prieteni de încredere. Spre sfârşitul vieţii sale, el a fost înşelat, izolat şi
redus la tăcere de influenţii magnaţi americani, care se temeau pentru
92
viitorul afacerilor lor bazate pe dependenţa de petrol. În cele din urmă,
pentru a se putea întoarce în Austria, el a fost obligat să semneze un an­
gajament prin care a promis să nu îşi mai promoveze ideile şi tehno­
logia. La cinci zile după întoarcerea sa în Austria, în 1958, Viktor a mu­
rit în condiţii ciudate, la Linz.* Chiar dacă acest mare om a murit, ideile
sale rămân, după cum rămâne şi revolta sa neîmpăcată împotriva tehno­
logiilor negre, generatoare de căldură şi poluare.
Schauberger şi puterea spiralei
Viktor SCHAUBERGER (30.06.1885 - 25.09.1958) a fost un sil­
vicultor austriac cu o nestrămutată încredere în ideile sale. Chiar dacă nu
a urmat o carieră academică, el a fost un autodidact, ce a dobândit o cu­
noaştere profundă în domeniile biologiei, fizicii şi chimiei. Pornind de la
prppriile observaţii referitoare la circuitul apei în natură, a pus bazele
unei noi teorii hidrodinamice. Atât prietenii, cât şi adversarii, l-au carac­
terizat ca fiind deosebit de inteligent, capabil să dezlege misterele fizicii.

Victor Schauberger (1885-1958)

În timpul lungilor sale deplasări prin desişul pădurilor, atenţia i-a

fost atrasă de cursurile de apă. Meditând asupra acestora, el şi-a dat seama
că circuitul apei în natură poate fi asemănat, într-o anumită măsură, cu
circulaţia sângelui, remarcând totodată faptul că apa proaspătă îşi cau­
tă mereu propriul drum pe care să-l urmeze, iar prin aceasta generează
o mişcare internă de o intensitate extraordinară.

* N. edit.: Nicolae Tesla a scăpat mai "ieftin": în momentul în care a inventat an­
tena ce producea energie liberă, inepuizabilă, Rockeffeler i-a sistat orice finanţare...
93
 Există multiple aplicaţii în natură ale modelului spiralei *: de la
înfăşurările conice ale melcilor de mare, la forma spiralată a galaxiilor şi
chiar la structura ADN şi ARN din toate celulele vieţuitorelor. Toate ma­
rile furtuni ce devastează periodic planeta noastră au o configuraţie spira­
lată, indiferent de faptul că sunt uragane, tornade sau simple vârtejuri, iar
curgerea spiralată a apei spre canalul de evacuare este familiară tuturor, sen­
sul de rotaţie fiind dependent de emisfera în care locuieşte observatorul.
Nu este lipsit de importanţă nici faptul că dacă se goleşte lichidul
dintr-o sticlă, scurgerea sa se realizează mai rapid sub forma unui vortex
decât în mod liber. Este suficient doar un mic impuls iniţial, după care
gravitaţia desăvârşeşte acţiunea. Un inventator american a construit şi a
brevetat o pompă hidraulică utilizând teoria curgerii în spirală a fluidelor.
Din păcate, cea mai frecventă utilizare tehnologică a modelului spiralei
este tot în cazul armelor de foc, ca principală modalitate de a conferi sta­
bilitate şi precizie gloanţelor şi obuzelor.
Schauberger a fost cel care a sesizat cu cea mai mare clarviziune
enormul potenţial al curgerii în spirală. Viktor era un atent observator
al naturii, remarcând aspecte care altora le scăpau. Astfel, el a observat ade­
sea în noapte lumini în curenţii de apă ai râurilor din Bavaria şi era nedu­
merit de acest aspect. Aceasta până în momentul în care şi-a dat seama că
era vorba de impactul rocilor purtate de curenţi. Ulterior, el şi-a impre­
sionat apropiaţii reproducând fenomenele în condiţii similare.
Legile Naturii
Fiind un om practic, el a căutat să demonstreze viabilitatea teoriei
sale prin proiectarea unor canale în regim tampon, ce erau capabile să
funcţioneze cu o cantitate foarte mică de apă. De-a lungul acestor canale
au fost plasate ingenioase staţii de control a debitului, în care apa proas­
pătă lua locul celei vechi. Descrierea mişcării interne a apei este dificilă,
fapt pentru care Schauberger a trebuit să improvizeze o terminologie spe­
cifică. Termeni precum turbulenţă cicloidă, mişcare de influire şi diamag-
netism nu aparţin mediului academic, dar tocmai această independenţă i-a
permis să sesizeze, încă de la începutul secolului XX, partea întunecată a
ştiinţei contemporane. Forţa explozivă, atât de folosită în prezent pentru
generarea energiei, ca de exemplu în cazul maşinilor cu ardere internă,
tinde să distrugă echilibrul ecologic, care devine treptat din ce în ce mai
fragil. Pe de altă parte, însă, principiul imploziei, conform până la iden­
titate cu legile naturii, nu şi-a găsit încă nici o aplicaţie practică. Este
incredibilă atâta lipsă de raţiune la nişte fiinţe care se autodenumesc homo
sapiens !

* N. edit.: Spirala este un simbol sacru şi des întâlnit în România, de la pelasgi

până în zilele noastre. Ea reprezenta, în vechime, infinitatea Universului şi a vieţii.
94
 Teoria fundamentală a lui Viktor Schauberger porneşte de la prin­
cipiul universal al mişcării duale, care afirmă că viaţa este susţinută de miş­
carea de implozie (de fuziune), în timp ce tendinţa explozivă (de fisiu­
ne) duce la distrugerea vieţii. Mişcarea de implozie este întotdeauna eco­
logică şi însoţită de izotermie şi dezvoltare ritmică, în timp ce mişcarea
explozivă generează căldură, presiune, fragmentaţie, dezechilibru şi moarte.
Schauberger considera că omul a reuşit să aplice, în întreaga tehnolo­
gie, doar tendinţa negativă, distructivă, a mişcării Toate maşinile func­
ţionează pe bază de explozie, căldură şi presiune, fapt care duce inevi­
tabil la distrugerea naturii şi la precaritatea condiţiei umane. Desigur,
aceste idei revoluţionare nu au atras simpatii din partea contempo­
ranilor, fiind anterioare tuturor tezelor ecologiste.

Vortex
Tocmai de aceea, unul din idealurile lui a fost acela de a transpune
în practică mişcarea pe care a studiat-o în natură, energia rezultată putând
fi utilizată sub forme diferite. Esenţialmente, mişcarea poate fi asemănată
cu un vortex turbionar intrinsec. În Univers, vortexul este o structură des­
tul de răspândită: o galaxie spirală, un fragment de ADN etc. Gradul de com­
plexitate al acestora devine evident în momentul în care ne dăm seama că
vortexurile mari se compun, la rândul lor, din vortexuri mai mici.
Turbinele Schauberger şi...levitaţia
Schauberger a subliniat faptul că, în momentul în care toate sub­
sistemele turbionare sunt sincronizate, are loc o eliberare gigantică
de energie. Forţele implicate sunt capabile să creeze sisteme complexe şi
să genereze ceea ce el a denumit diamagnetism . Conform teoriei sale, dia-
magnetismul este opusul gravitaţiei şi explică modul în care fiinţele se
pot ridica pe suprafaţa terestră, iar argumentele pot fi găsite pre­
tutindeni în natură, evidenţiind ceea ce el a denumit mişcarea multiplă
centripetă. El a încercat să genereze această mişcare cu diferite tipuri de
maşini, printre dispozitivele proiectate numărându-se şi câteva genera-
95
toare hidroelectrice. Respectivele dispozitive erau realizate din tuburi spi­
ralate înfăşurate în jurul unei forme conice. Atunci când tuburile sunt for­
ţate să se rotească, apa este aspirată în tuburi pe la capătul cu deschiderea
cea mai mare şi după ce este prelucrată în tuburi, este expulzată cu o forţă
imensă în palele turbinei, conectată mecanic la un generator.

Turbină Schauberger
Aceasta este maşina pe care Viktor se presupune că a construit-o
pentru a genera electricitate. Un mic motor electric pune în mişcare o
piesă conică centrală, care are o gură largă de admisie a apei şi care for­
ţează apa să circule prin câteva braţe spirale.

Turbină Schauberger

96
 În momentul în care turbina începe să se rotească, forţa centrifugă
ridică nivelul apei, care tinde imediat să atingă limitele externe ale vasu­
lui, iar o acţiune de recul se produce atunci când apa pulverizată intră în
contact cu inelul din oţel ondulat. După aceea, apa este recuperată, pe cale
gravitaţională, din zona de colectare. Forţa centrifugă din braţele spirale
produce o micşorare a presiunii la bază, fapt care măreşte eficienţa. După
punerea în mişcare, maşina poate fi cuplată cu un generator.
Turbina cu aer: acest aparat spiralat utilizează modelul unui ovoid.
Aerul este introdus din lateral şi este combinat cu apa, care este absorbită
datorită presiuni scăzute printr-un tub. Curgerea spirală prin tub curăţă ae­
rul cu ajutorul apei care revine către bază. Aerul curat este eliberat prin par-
tea de sus. James Yen, angajat al companiei americane Gruman Aero-
space, a estimat că o turbină de acest tip, cu doar 2 m diametru, poate
genera un megawat, în aceleaşi condiţii în care funcţionează o turbină
convenţională de 65 m diametru.
Schauberger considera că toate maşinile ar putea să fie proiec­
tate infinit mai bine, dacă s-ar ţine cont de procesele din natură. Unul
din proiectele sale a fost acela de a realiza un aparat de zbor de formă len­
ticulară, care să utilizeze un sistem de propulsie cu vortex fluid. Ideea de
bază de la care a plecat a fost: "dacă apa sau aerul este rotit printr-o du-
blă torsiune, rezultatul este o imensă acumulare de energie, care poate pro­
voca levitaţia ''.
"Repulsin" - o invenţie la mare înălţime...
Printre numeroasele invenţii ale lui Viktor Schauberger nu există
însă nimic comparabil cu REPULSIN-ul, discul volant care a înflăcărat
imaginaţia oamenilor. După unele informaţii, proiectul a fost realizat
încă din anii '30, imediat după ce a finalizat Climator-ul.

Repulsin

97
 Se presupune că, în construcţia sa, au fost utilizate diverse materi­
ale cu rol catalitic. Variate fenomene auditive şi vizuale au fost observate
de cei care au asistat la testele efectuate cu respectivele prototipuri. Un as­
pect foarte straniu este faptul că modelele păreau foarte dificil de con­
trolat, de cele mai multe ori acestea lovind puternic tavanul şi defectân-
du-se ireversibil. Viktor a denumit această puternică forţă diamagnetism.

Repulsin

Ceea ce se poate vedea din cele câteva fotografii care au fost păs­
trate de-a lungul timpului este ceva ce seamănă cu o turbină de forma unei
duble membrane plate. În cartea "Living Water" de Olof Alexanderson se
precizează că unul din catalizatori era o soluţie de apă cu nisip fin de cuarţ.

Repulsin

Capacitatea extraodinară de propulsie a REPULSIN-ului

nu poate fi explicată complet fără a avea în vedere şi binecunoscutul
"efect Coandă" din aerodinamica clasică, ce se referă la tendinţa unui
fluid de a se "scurge" de-a lungul unei suprafeţe curbe. Principiul său de func­
ţionare este oarecum similar cu cel al navelor pe pernă de aer, cu deose-
98
 birea esenţială că REPULSIN-ul nu crează presiune sub aparat, ci o depre­
siune deasupra. Deşi diferenţa de presiune nu este deosebit de mare, su­
prafaţa mare pe care acţionează face ca forţa de ridicare să fie impresio­
nantă. Atunci când aerul turbionar se deplasează de-a lungul suprafeţei
(efectul Coandă), aerul înconjurător este antrenat în jos, în acest mod
creându-se depresiunea.

Repulsin
Una din asociaţiile care şi-au propus să studieze şi să facă publică
activitatea inventatorului Viktor Schauberger este Grupul de la Malmo. O
parte importantă a activităţii acestui grup constă tocmai în aplicarea
ideilor sale.

Repulsin - variantă modernă

Pasionaţii au încercat să reconstituie prototipurile lui Schauberger,
iar unii au avut chiar succes, reuşind să realizeze diverse tipuri de venti­
latoare, dintre care poate fi amintit Ventilatorul cu Jet. Principiul "plat şi
cu unghiuri" (tipul 1) este prezentat în figura următoare sub forma unui
ventilator cu jet, cu dimensiunile 250 mm diametru şi 80 mm înălţime.

99
 Repulsin - teste de laborator
Un alt proiect al său a fost o maşină cu implozie cu jet de aer,
deosebit de eficientă, care, datorită câmpului diamagnetic deosebit de pu­
ternic generat, făcea ca dispozitivul să se ridice cu o putere imensă. Po­
trivit relatărilor, Schauberger a construit câteva modele, dintre care unul
avea aproape 2 m diametru şi era propulsat de un motor electric de 0,05
cai-putere. Există unele declaraţii care susţin că Viktor i-a scris unui pri­
eten despre unele aplicaţii realizate în cadrul unui proiect militar secret
realizat în cadrul lagărului de concentrare Mathausen. Aeronava lenticu­
lară a zburat în data de 19 februarie 1945, în apropiere de Praga, ridi­
cându-se la altitudinea de 15.000 m în doar 3 minute. Se presupune că pro­
totipul a fost distrus de nazişti, pentru a nu fi capturat de trupele aliate.

Avioane sau "farfurii zburătoare" ?

Conform unor informaţii neoficiale, la realizarea Proiectului Dis­
curilor Volante a mai participat şi Rudolf SCHRIEVER. Acesta, asistat
de o serie de ingineri remarcabili, precum Habermohl, Miethe şi Belanzo,
a realizat câteva aeronave lenticulare, dar care foloseau sursele cla­
sice de putere pentru activarea sistemului de propulsie cu implozie des­
coperit de Schauberger. Una din schiţele lui Schriever prezintă o cabină
de pilotaj în formă ovală, înconjurată de un disc rotitor care asigura ridi­
carea în aer. Schiţele lui Miethe prezintă un disc plat neted, cu o parte mai
ridicată în locul cabinei de pilotaj.
Ca şi în cazul lui Schauberger, există unele mărturii conform că­
rora unele dintre aceste proiecte au fost realizate. Despre aeronava pro­
iectată de Schriever şi testată în 1945, se presupune că atingea altitudinea
de 15 kilometri în aproximativ trei minute şi avea o viteză maximă de
2.000 km/oră. Cu toate acestea, nu există nici o dovadă palpabilă că un
astfel de test ar fi avut loc, iar Schriever însuşi a afirmat, după mutarea sa
în SUA, că toate prototipurile aeronavelor au fost distruse de germani
înaintea retragerii lor din faţa trupelor aliate.
100
Capitolul VI

LA ENERGII NOI, A R M E NOI

Henri Coandă - creatorul unei noi ere

Inventatorul român Henri COANDĂ (1886-1972) este creatorul
primului avion cu reacţie din lume. După cum consemnau ziarele
timpului, în luna octombrie a anului 1910, Parisul a fost gazda celei de-a
doua Expoziţii Internaţionale Aeronautice, prilej cu care au fost prezen­
tate cele mai noi realizări din domeniul aviaţiei. Mulţi oameni au vizitat
expoziţia, unii din pură curiozitate, atraşi de mirajul zborului, alţii fiind
interesaţi de anumite aparate. Cea mai interesantă maşină, care a şi atras o
mulţime de curioşi, a fost un avion roşu căruia îi lipsea elicea; pe fuselajul
metalic al acestuia era scris COANDĂ-1910. Acest avion era deosebit nu
numai pentru că nu avea elice, dar era complet diferit de imaginea clasică
a unui avion, fiind primul aparat de zbor dotat cu motor cu reacţie: anver­
gura: 10.30 m; lungimea: 12.50 m; suprafaţa portantă: 32.70 m2; greu­
tatea: 420 kg; forţa de propulsie la nivelul mării: 220 kgf. Dintre elemen­
tele constructive cu caracter de noutate pot fi menţionate:
• pentru prima dată, scheletul aripilor era făcut din oţel în loc
de lemn, iar pentru o ascensiune rapidă, aripile aveau suprafeţe mobile;
• profilul aripilor avea o puternică curbură; forma lor era rectan­
gulară, mai puţin la capete, unde era circulară; benzina şi lubrifianţii erau
stocaţi în aripa superioară, astfel încât rezistenţa aerului era conside-
rabil redusă;
• cele două aripi aveau lungimi diferite, iar aripa superioară era
anterioară celei inferioare, care era mai scurtă, astfel încât interferenţele
aerodinamice dintre cele două suprafeţe erau simţitor reduse; acest tip de
construcţie a fost "reinventat" 10 ani mai târziu, fiind aplicat la avioanele
Fokker, Brequet şi Potez;
• cea mai interesantă parte a avionului Coandă era sistemul de
propulsie, cu totul revoluţionar în ceea ce priveşte construcţia motoa­
relor de avion, dar care avea să reprezinte viitorul aeronauticii.
Motorul cu reacţie (tehnologie neagră), inventat şi construit pentru
prima dată de Henri Coandă, era realizat dintr-un motor cu patru cilin­
dri, răcit cu apă şi producea 50 cai-putere la 1.000 de rotaţii pe minut.
Prin multiplicare, viteza de rotaţie era mărită la 4.000 rot/min. Puterea de
propulsie de 220 kgf era net superioară oricărui motor clasic cu elice.
Deoarece mulţi vizitatori nu erau convinşi că avionul cu reacţie
poate zbura cu adevărat, după încheierea expoziţiei, în data de 16 decem­
brie 1910, Henri Coandă a efectuat un test de zbor la Issy-les-Mouli-

101
neaux. Iată cum descrie Coandă primul zbor al unui avion cu reacţie:
"Avionul s-a ridicat mult mai repede decât m-am aşteptat; nu a fost gre­
şeala mea, dar după un timp a început doar să plutească, a lovit pămân­
tul şi a ars complet. Am fost foarte norocos că nu am fost legat de scaun,
aşa încât am putut ieşi repede din avion atunci când s-a prăbuşit; altfel
aş fi ars odată cu el. "\
"Acesta a fost primul zbor al unui avion cu reacţie, o premieră
absolută pe plan mondial, cu 30 ani înaintea lui Heinkel, Campini şi
Whittle. Ca în cazul majorităţii invenţiilor româneşti, datorită lipsurilor
de ordin financiar, Coandă nu a putut să-şi perfecţioneze invenţia.
Energia spaţială a lui Coler
Căpitanul german Hans COLER a realizat, între anii 1920-1930,
două dispozitive în tehnologie albă, ce converteau energia gravimag-
netică în energie electromagnetică, direct sub forma curentului elec­
tric, fără folosirea surselor primare de natură chimică sau mecanică.
Se pare că aceste generatoare de energie liberă au constituit elementul
esenţial în demararea unuia din cele mai îndrăzneţe proiecte ştiinţifice ale
actualei civilizaţii: Programul Discurilor Volante. Din punct de vedere
tehnic, convertorul Coler, ca generator de energie liberă pentru discurile
volante tip Vrill şi Haunebu, a fost cuplat cu un generator Van de Graaf şi
cu un dinam turbionar Marconi, în scopul generării unui puternic câmp
magneto-electro-gravitic în jurul aeronavei, care îi permitea să se desprin­
dă de sol. Întregul ansamblu antigravitaţional a fost denumit THULE-
Tachyonator, după numele societăţii secrete naziste care a supervizat rea­
lizarea proiectului. Echipamentele au fost produse, la vremea respectivă,
în cel mai mare secret, la uzinele AEG şi Siemens, documentele oficiale
făcând doar sporadice şi fragmentare referiri la invenţia lui Coler.

Fotocopii ale planurilor discului volant Haunebu - II (1943),

Conform lucrării „Die Dunkle Seite Des Mondes"

102
 Schiţa discului volant LG Cramp,
conform lucrării „Space, Gravity & the Flying Saucer" (1955)
Informaţii relativ recente referitoare la dispozitivele inventate de
Hans Coler au devenit accesibile publicului larg în urma declasificării ra­
portului nr. 1043, întocmit în anul 1946 de ministrul R.Hurst, membru al
Subcomitetului Britanic pentru Activitatea de Informaţii, cu titlul "Inven­
ţia lui Hans Coler referitoare la o nouă sursă de energie". Raportul men­
ţiona faptul că "Hans Coler este inventatorul a două dispozitive despre
care se presupune că sunt capabile să genereze energie electrică fără
utilizarea surselor primare de natură chimică sau mecanică."
După capitularea necondiţionată a Germaniei, printre documentele
capturate de trupele aliate au fost şi o serie de documente ce făceau refe­
rire la invenţiile lui Coler. Deşi ideea a fost ridiculizată încă de la început
de oamenii de ştiinţă aliaţi, oficialităţile britanice au tratat-o cu atenţia cu­
venită, părându-li-se suspect interesul deosebit manifestat de Marina Ger­
mană pentru perfecţionarea respectivelor dispozitive. Ancheta s-a desfă­
şurat la scurt timp după încheierea celui de-al doilea război mondial, într-o
perioadă în care Germania era ocupată de trupele aliate, iar Hans Coler
avea statutul de prizonier de război.
În cadrul interogatoriului la care a fost supus, timp de mai multe
luni, de ofiţerii şi specialiştii britanici, Coler a fost întrebat iniţial despre
istoricul invenţiilor sale, apoi a fost chestionat în legătură cu teoria care
stă la baza funcţionării dispozitivelor. Deşi acesta nu a reuşit să prezinte
într-o manieră coerentă modul de funcţionare al mecanismului, el a arătat
103
 că cercetările sale (realizate cu aparatură obişnuită), referitoare la natura
magnetismului, l-au condus la concluzia că feromagnetismul este un fe­
nomen oscilatoriu, cu o frecvenţă de aproximativ 180 kiloherţi. Osci­
laţia ce avea loc în circuitul magnetic al dispozitivului inducea în circui­
tul electric alte oscilaţii, care depindeau de valorile elementelor folosite.
Cele două fenomene interacţionau şi produceau treptat creşterea tensiunii.
Deoarece mecanismul nu a fost înţeles, aranjarea optimă a elementelor nu
a putut fi stabilită matematic, ci a fost realizată empiric, primul dispozitiv
fiind pus în funcţiune prin metoda încercării. Coler a declarat că intensi­
tatea câmpului magnetic al magneţilor nu a scăzut în timpul funcţio­
nării dispozitivului şi a susţinut că în timpul testelor a evidenţiat o nouă
formă de energie, până în acel moment necunoscută, denumită de el
"RaumEnergie" (energie spaţială).*
Învingătorii iau totul...
Pe toată durata interogatoriilor la care a fost supus, Coler s-a do­
vedit a fi cooperant, furnizând englezilor toate detaliile constructive ale
dispozitivelor sale. Coler a mai făcut un rezumat al activităţii desfăşurate
de dr. Frohlich pentru OKM şi a furnizat anchetatorilor britanici o copie a
raportului lui Frohlich, redactat în comun de cei doi, precum şi un referat
propriu. Mai mult chiar, în scopul realizării unor dispozitive funcţionale,
el a acceptat să construiască şi a reuşit să pună în funcţiune, în doar o săp­
tămână, un model miniatural al primei sale invenţii, Magnetstromaparat-
ul, iar o lună i-a fost necesară pentru a realiza un Stromerzeuger, folosind
materialele puse la dispoziţie de anchetatori şi lucrând doar în prezenţa
acestora. Cu primul dispozitiv, realizat doar din magneţi permanenţi, bo­
bine de cupru şi condensatoare aranjate într-o anumită configuraţie, el a
demonstrat că poate obţine tensiuni de 450 milivolţi pe o durată de câteva
ore. La o reluarea experimentului în zilele următoare, au fost înregistraţi
60 de milivolţi pentru o scurtă perioadă de timp. Aparatele au fost păstrate
de britanici pentru investigaţii ulterioare.
Primul dintre convertoare, Magnetstromaparat-ul, a fost perfec­
ţionat de Coler, în colaborare cu Von Unruh, în anul 1933, iar ulterior a
fost sprijinit de Franz Haid, de la Siemens-Schukert, care a realizat un
model complet funcţional în cadrul Legaţiei Norvegiene din Berlin, ce
genera 12 V tensiune continuă. Dispozitivul a fost testat şi de către dr.

N. edit.: Un mare secret al Omenirii transmis, de milenii, printr-un singur cu­

vânt ! Ra era zeul Soarelui, reprezentantul unei civilizaţii extraterestre care a creat
Omenirea. Aum, cuvântul vedic, îl reprezenta pe OM dar şi forţa divină. Deci,
"oamenii lui Ra" proveneau...din spaţiu. Ramanii sunt primii locuitori ai Româ­
niei de azi (vezi "SECRETELE TERREI / Istoria începe în Carpaţi" - vol. I-IV)...
104
Kurt Mie de la Institutul Tehnic din Berlin şi de Fehr, care au declarat că
respectivul echipament funcţiona şi că ei nu au putut găsi nici o eroare.
Surse neoficiale susţin că modelul aflat la Legaţia Norvegiei din Berlin a
funcţionat fără întrerupere timp de 3 ani. Despre Stromerzeuger se
ştie că putea furniza 6 kilowaţi folosind ca sursă primară doar o ba­
terie uscată cu capacitatea de doar câţiva waţi.
Marina germană şi...multiplicarea energiei
Conform unui raport întocmit anterior de către Departamentul de
Cercetare al Marinei Germane (01.04 - 25.09.1943), în baza solicitării in­
ventatorului şi a dr. Heinz Frohlich şi cu sprijinul Institutului de Fizică al
Universităţii Tehnice din Berlin. în urma examinării convertorului Coler
au fost realizate mai multe teste şi măsurători referitoare la procesele care
aveau loc în respectivul echipament electric. Oficial, se consemnează că,
deşi, datorită lipsei unei dotări tehnice corespunzătoare, nu s-a reuşit pu­
nerea în funcţiune a dispozitivului, activitatea a dus la acumularea unor
preţioase date şi informaţii. Neoficial, rezultatele obţinute au permis cer­
cetătorilor aflaţi sub directa coordonare a Societăţii Vrill trecerea regla­
jelor şi celorlalate proceduri necesare punerii în funcţiune a aparatului din
domeniul aleatoriului în domeniul repetabilităţii.
Făcând un scurt istoric al invenţiei, raportul Marinei Germane (OKM)
preciza că, între anii 1923 şi 1926, căpitanul Hans Coler, investigând
teoriile specifice proceselor inductive şi electromagnetice, a conceput un
dispozitiv capabil să genereze energie electrică, multiplicând de un
număr considerabil de ori energia furnizată iniţial, prin excitarea câm­
purilor magnetice primare ale echipamentului. Perfecţionarea s-a realizat
în cea mai mare parte în mod empiric, fără notarea riguroasă a măsurăto­
rilor sau realizarea diagramelor.
Respectivul dispozitiv a fost subiectul unor numeroase examinări
din partea oamenilor de ştiinţă şi a inginerilor germani, care au admis,
fără excepţie, existenţa unei multiplicări energetice, fără însă a explica
ştiinţific în mod satisfăcător procesele intrinseci ce aveau loc. Datorită
unor divergenţe neplăcute cu sponsorii norvegieni, Coler a suferit o cădere
nervoasă, iar dispozitivul şi ideile sale originale s-au pierdut. Referitor
la reluarea experimentelor la o dată ulterioară, au mai fost semnalate une­
le încercări încununate de succes, dar care, din păcate, se datorau toleran­
ţelor de reglaj. Izbucnirea războiului a dus la încetarea temporară a activi­
tăţii experimentale.
În 1942, Coler şi dr. Modersohn* au adresat o cerere către OKM,
prin care solicitau furnizarea materialelor necesare continuării cer-

* N. edit.: De origine iudaică !

105
 cetării, în speranţa că dispozitivul va putea fi realizat cu ajutorul unor
mijloace tehnice simple. Scopul lor era de a realiza un prototip func­
ţional, care să poată fi prezentat Führerului, lăsând întreaga activitate
de cercetare pentru o dată ulterioară. OKM a aprobat cererea şi le-a trimis
destule materiale pentru construcţia dispozitivului, furnizându-le totodată
şi instrumentele de măsură necesare. Deoarece s-a constatat că cercetătorii
erau solicitaţi şi de alte activităţi, OKM a obţinut eliberarea lor de oricare
alte sarcini, avându-se în vedere intensificarea ritmului şi menţinerea unei
abordări ştiinţifice, prin sprijinul acordat de dr.Frohlich. Concluziv, docu­
mentul oficial german consemna faptul că, în pofida tuturor eforturilor de­
puse, dispozitivul nu a putut fi pus în funcţiune, deşi au fost făcute unele
progrese însemnate.
În paralel cu interogatoriul lui Coler au avut loc şi alte investigaţii,
fiind vizaţi în principal colaboratorii inventatorului şi oamenii de ştiinţă
germani care au avut ocazia să studieze oricare din cele două invenţii.
Astfel, în cadrul interogatoriului la care a fost supus dr. F.Modersohn, acesta
a fost chestionat despre istoricul dispozitivelor Coler, a căror realiza­
re a susţinut-o financiar, iar informaţiile au fost coroborate cu cele
declarate de inventator, ce au confirmat afirmaţiile acestuia în cel mai mic
detaliu. Modersohn a precizat că, iniţial, nu a crezut afirmaţiile lui Coler,
aşa încât a luat măsuri deosebite pentru a elimina orice tentativă de frau­
dă, că a văzut de mai multe ori un Stromerzeuger de 70 W în funcţiune şi
chiar l-a transportat dintr-o încăpere în alta: toate elementele erau vizibile
şi nu erau cabluri ascunse. Deoarece, Modersohn nu era expert în dome­
niu, nu a fost capabil să explice modul de funcţionare al dispozitivelor din
punctul de vedere al noţiunilor ştiinţifice general acceptate, aşa încât a în­
cercat să aducă specialişti care să-l examineze cu atenţie, dar cei mai mulţi
oameni de ştiinţă fie au refuzat, fie au încercat să găsească o fraudă, decât
să elucideze misterul modului său de funcţionare.
Excepţia a constituit-o dr. Frohlich, care a fost convins de realita­
tea fenomenului şi care a intuit că secretul poate fi descoperit doar stu­
diind transformările energetice ce aveau loc, în special în circuitul induc­
tiv. Coler a realizat diferite teste pentru a verifica această ipoteză, dar Mo­
dersohn a declarat britanicilor că nu cunoaşte rezultatele acestora. El a
fost deosebit de metodic şi a prezentat englezilor toate însemnările sale
referitoare la acest subiect, ce cuprindeau copii ale tuturor scrisorilor şi
rapoartelor referitoare la respectivul dispozitiv, începând cu anul 1933.

106
 Dispozitivul Magnetstromaparat
Magnetstromaparat-ul era un dispozitiv realizat din şase magneţi
permanenţi bobinaţi astfel încât fiecare magnet, înfăşurarea sa de cupru şi
componentele anexe să formeze un singur circuit.

Dispozitivul Magnetstromaparat (fig. 1)

Cei şase magneţi au fost aranjaţi într-o configuraţie hexagonală şi

au fost interconectaţi ca în figură, circuitul cuprinzând două condensa­
toare mici, un întrerupător şi o pereche de bobine solenoidale culisante.
Cheia funcţionării dispozitivului consta în alegerea distanţei optime între
bobinele magneţilor, precum şi în corecta poziţionare a bobinelor culi­
sante.

Dispozitivul Magnetstromaparat (fig.2)

107
 Pentru punerea în funcţiune a dispozitivului, întrerupătorul este
lăsat iniţial în poziţia "deschis", magneţii fiind separaţi şi bobina culisantă
plasată în diferite poziţii, lăsându-se câteva minute între încercări.

Dispozitivul Magnetstromaparat (fig.3)

După fiecare încercare, magneţii sunt separaţi din nou, iar bo­
binele se mişcă. Acest proces este repetat până când se obţine o separare
critică a magneţilor, care face ca voltmetrul să indice o anumită valoare,
În acel moment, întrerupătorul este închis, iar procedura continuă cu o vi­
teză mai redusă. Prin manipulări succesive, tensiunea creşte ulterior până
când atinge maximul şi rămâne aşa pentru o perioadă nedefinită. Cea mai
mare tensiune obţinută a fost de 12 volţi.
Referitor la experimentele făcute de britanici cu dispozitivul cons­
truit de Coler la solicitarea anchetatorilor, trebuie remarcat faptul că unii mag­
neţi au fost bobinaţi în direcţia acelor de ceasornic (denumiţi de stânga) şi
alţii în sens invers acelor de ceasornic (denumiţi de dreapta). Magneţii au
fost selectaţi pentru a avea, pe cât posibil, aceeaşi putere, iar rezistenţa an­
samblului magnet-bobină a fost verificată pentru a fi aproximativ aceeaşi
(circa 0,33 ohmi). Dispunerea fizică a fost aşa cum se arată în figură, într-o
prezentare tip machetă. Măsurarea tensiunilor şi curenţilor între punctele
A-B a fost realizată cu un mavometru. în final, a fost realizat un dispozi­
tiv de deplasare mecanică a ansambtelor culisante, necesar pentru separa­
rea tuturor magneţilor.

108
 Dispozitivul Magnetstromaparat (fig.3)
În data de 1 iulie 1946, după trei zile de încercări succesive, expe­
rimentele au început să dea rezultate: în momentul în care valoarea distan­
ţei dintre magneţi era de circa 7 mm, a fost observată prima mică indi­
caţie, întrerupătorul a fost închis, iar prin uşoare modificări ale bobinei
culisante şi prin creşterea distanţei dintre magneţi la 8 mm, tensiunea s-a
ridicat într-o primă fază la 250 milivolţi, ulterior ajungând la 450 mili-
volţi. Dispozitivul a funcţionat timp de trei ore, până în momentul în care
un contact lipit a cedat. Refacerea conexiunii a dus la reluarea tentativelor
de punere în funcţiune.
Procedura a fost reluată a doua zi, când, după circa trei ore de în­
cercări, a fost obţinută o deviere de 60 milivolţi; aceasta s-a menţinut timp
de 30 minute, dar a scăzut la zero după ce au fost făcute mai multe re­
glaje, în tot acest timp, modelul a fost expus şi a putut fi studiat: macheta
şi aparatul de măsură au putut fi ridicate şi mişcate în întreaga încăpere,
fără restricţie. Era imposibil ca dispozitivul să acţioneze ca un radiorecep­
tor pe frecvenţa vreunei staţii de emisie sau să capteze energia prin in­
ducţie, cel mai apropiat cablu fiind la mai mult de doi metri distanţă, aşa
încât fenomenul a trebuit să fie privit pentru moment ca fiind inexplicabil.
Principalele concluzii ale raportului întocmit în urma investigaţiei
britanice au subliniat următoarele aspecte: s-a stabilit că numitul Coler era
un experimentator corect şi nu un farsor, aşa cum rezultă şi din aprecierea
lui Frohlich trimisă lui Seysen; rezultatul obţinut a fost autentic, putând fi
pus în evidenţă cu instrumentele avute la dispoziţie, dar nu a fost făcută
nici o tentativă de a găsi o explicaţie a fenomenului; este necesară conti­
nuarea investigaţiilor de către un expert în domeniul teoriei electromag­
netismului.
Secretul de stat nazist era u n . . .
„perpetuum mobile" finanţat de un evreu !
Cel de-al doilea dispozitiv realizat de Hans Coler a fost denumit
Stromerzeuger şi consta într-o anumită configuraţie de magneţi, bobine şi
plăci de cupru, cu un circuit primar, alimentat de o mică baterie. Ieşirea
secundarului a fost folosită pentru aprinderea unui grup de becuri şi se
109
pare că energia consumată la ieşire era de câteva ori mai mare decât ener­
gia de intrare, dispozitivul putând funcţiona pe perioade nedefinite, dato­
rită faptului că energia iniţială era amplificată într-un proces continuu.
În 1925, Coler a prezentat un model miniatural (de 10 waţi) pro­
fesorului M.KLOSS din Berlin şi profesorului W.O.SCHUMANN din
Munchen, care au cerut guvernului să îl supună unei atente investigaţii,
dar cererea acestora a fost respinsă, lucru care s-a întâmplat şi cu patentul,
sub motiv că dispozitivul era de tip "perpetuam mobile". Cu toate aces­
tea, există unele indicii conform cărora această tehnologie a fost trecută
ulterior în domeniul secretelor de stat. Raportul britanic precizează că
dispozitivul a fost distrus în întregime în timpul bombardamentelor efec­
tuate de aliaţi în primăvara anului 1945.
În 1933, Coler şi Von Unruh au realizat un model mai mare, ce
furniza la ieşire 70 Waţi şi care a fost prezentat dr.F.Modersohn, care ob­
ţinuse de la Schumann şi Kloss confirmarea testelor efectuate în 1926.
După ce s-a convins de realitatea fenomenului de amplificare energetică,
Modersohn a hotărât să susţină invenţia, punând bazele unei companii,
COLER GMBH, care să se ocupe de perfecţionarea dispozitivului. În ace­
laşi timp, Coler a mai fost susţinut, din punct de vedere financiar, şi de un
grup norvegian, dar aceşti doi sponsori au intrat în conflict. Legăturile lui
Modersohn cu Rheinmetall Borsig şi cu demnitarul Herman Goering
I-au avantajat, Coler reuşind să construiască în 1937, pentru companie, o
versiune mult mai mare, cu o putere de ieşire de 6 kilowaţi.

Curent alternativ: de la nemţi spre ruşi...

În 1943, Modersohn a încredinţat dispozitivul, pentru studiu, De­
partamentului de Cercetare al OKM. Investigaţia s-a realizat sub coor­
donarea lui Oberbaurat Seysen, care l-a însărcinat pe dr.H.Frohlich să
lucreze cu Coler în perioada 01.04 - 25.09.1943. În urma testelor efec­
tuate, Frohlich a fost convins de realitatea fenomenului şi a investigat în
mod riguros funcţionarea dispozitivului, concentrîndu-se asupra studiului
transformărilor energetice care aveau loc la închiderea şi deschiderea cir­
cuitelor inductive. Ulterior, el a fost transferat la BMW, unde a lucrat în
cadrul secţiei de cercetări aerodinamice, iar după război a ajuns la Moscova.
În 1944, a fost încheiat un contract între OKM şi Continental Metall
AG în vederea perfecţionării dispozitivului, dar acesta nu a mai fost pus
niciodată în aplicare. După toate aparenţele, în 1945 aparatul a fost distrus
de o bombă, în Kolberg, locul unde fusese evacuat Coler. De la acea dată,
Coler a lucrat fie ca inginer, fie ca laborant. După terminarea războiu­
lui, Modersohn a întrerupt legătura cu Rheinmetall Borsig, al cărui direc-

110
tor a fost, şi a început să lucreze pentru autorităţile ruseşti, în calitate
de consultant în industria chimică.
Constructiv, Stromerzeuger-ul cuprindea trei circuite principale,
interconectate într-un mod special. Unele dintre acestea erau divizate din
nou în circuite singulare auxiliare, care trebuiau aduse la rezonanţă.
Circuitele principale (denumite de bază), în care survenea multiplicarea
de energie, erau realizate din placi de metal conectate la bobinele unui trans­
formator, întregul ansamblu fiind legat la o mare bobină plată. La rândul
său, fiecare înfăşurare era legată la o altă bobină mare plată (denumită
câmp). Aceste bobine plate erau întreţesute în două fascicule, fasciculele
reprezentând înfăşurări ale unui transformator. Perechile erau conectate,
pe de o parte, cu bobinele plate ale celuilalt grup (ca bobine secundare) şi pe
de altă parte, cu bobina plată bază, care era plasată între celelalte două.
Cel de-al treilea circuit electric independent (denumit circuitul de control)
regla întregul transfer energetic.
Cu toate că dispozitivul a fost distrus în timpul războiului, unele
schiţe şi descrieri s-au păstrat. Principiul fundamental al Stromerzeuger-
ului se referă la faptul că electronul nu trebuie privit exclusiv ca o sarci­
nă electrică negativă, ci şi ca o sarcină magnetică negativă tip S (sud).
Ideea revoluţionară era aceea a unui circuit secundar deschis, încărcat
capacitiv şi cuplat inductiv cu circuitul primar, în timp ce caracteristica
inedită o reprezenta faptul că respectivele capacităţi erau conectate la se­
cundarul bobinei prin magneţi permanenţi.

Stromerzeuger
Din punct de vedere teoretic, în momentul în care se alimentează
circuitul primar are loc o "separare a sarcinilor", astfel încât M 1 devine
foarte încărcat cu sarcini pozitive, iar M2 foarte încărcat cu sarcini ne­
gative, toate aceste particule fiind "magnetic polarizate" încă de la for­
mare, datorită prezenţei magneţilor. Prin întreruperea circuitului primar
este indus un curent invers în secundar, dar magneţii nu exercită de aceas­
tă dată "un efect de polarizare". în faza a doua, se formează un sistem
dublu, prin amplasarea alăturată a două circuite de acest gen, având plă­
cile dispuse .în plane paralele, ca în figura următoare.

111
 Stromerzeuger
Înfăşurările secundare sunt identice, iar sensul de bobinare este ast­
fel încât, la alimentarea circuitului primar, electronii din secundar să se
deplaseze de la PI la P2 şi de la FI la F2. Se consideră că sistemul F1-F2
are întotdeauna un efect inductiv în raport cu sistemul P1-P2; un singur
circuit secundar deschis nu poate fi eficient, dar două circuite interco­
nectate, după cum s-a precizat, poate forma un dispozitiv funcţional. Mul­
tiplicând numărul circuitelor secundare deschise se poate obţine putere
mai mare. S-a considerat că, într-un mod similar deplasării electronilor
într-o baterie, "electronii spaţiali" se deplasează de la "spaţiul repulsiv"
către "spaţiul atractiv" dintre cele două plăci, dar această teorie nu a fost
dezvoltată ulterior.

Partea dreaptă şi stângă a dispozitivului Stromerzeuger

Cele două perechi formează echivalentul unui EDS, a cărui ju­

mătate stângă se comportă precum un pol sud/negativ, în timp ce jumă­
tatea dreaptă se comportă similar unui pol nord/pozitiv. Elementul de no­
utate îl reprezintă capacităţile conectate la secundar prin intermediul mag­
neţilor permanenţi. Se presupune că în momentul alimentării circuitului
primar are loc "separarea sarcinilor", astfel încât M1 devine încărcat po­
zitiv, M2 devine încărcat negativ, iar aceste sarcini sunt "polarizate mag­
netic" în momentul formării, datorită prezenţei magneţilor.
Întreruperea alimentării circuitului primar generează în circuitul
secundar un "curent invers ", dar de această dată magneţii nu mai exercită
un efect de polarizare. Plasând două circuite de acest tip unul lângă altul,
.112
obţinem un sistem dual, în care plăcile sunt situate în plane paralele: înfă­
şurările secundarului au aceleaşi valori şi sunt bobinate astfel încât, în
momentul alimentării bobinei primarului, electronii din bobina secunda­
rului să se deplaseze de la PI către P2 şi de la FI către F2. Sensul FI la F2
are întotdeauna un efect inductiv, iar curentul util ia naştere între PI şi P2.
Sfidarea legilor fizicii
Unul din principalele documente la care face trimitere raportul bri­
tanic este referatul întocmit, în data de 4 martie 1926, de prof.dr.ing. M.Kloss
din Berlin, referitor la testele efectuate cu convertorul COLER tip Stro-
merzeuger, ce precizează că, în data de 3 martie a fost efectuată o investi­
gaţie a dispozitivului construit de căpitanul Coler, prin care s-a urmării
verificarea eficacităţii sale, la care a asistat şi profesorul dr.R.Franke, de
la Colegiul Tehnic din Berlin:
"Dispozitivul, a cărui construcţie îmi era deja cunoscută dintr-o
inspecţie anterioară, constă din: un sistem cu două rânduri de plăci de
cupru, un sistem cu două rânduri de bobine plate şi un sistem de elec-
tromagneţi, la care firele de argint ale înfăşurării sunt ataşate şi prin
care curg curenţii sistemului de plăci. Fiecare din cele trei sisteme este
alimentat de la un acumulator cu tensiunea de 6 volţi şi capacitatea de
6,5 amperi-oră. Circuitul plăcilor şi cel al bobinelor sunt paralele, aşa
încât cele două baterii plasate acolo ar putea fi înlocuite de o singură ba­
terie. Acest fapt a rezultat către finalul testelor, deconectând una din ba­
terii în timp ce dispozitivul funcţiona.
Atunci când a fost întrebat de ce a folosit totuşi două baterii, căpi­
tanul Coler a declarat că o baterie dublă este necesară doar la pornirea
aparatului, pentru că furnizează o a doua sarcină - imediat după exci­
tarea cu o baterie, iar aceasta pentru a imprima un anumit caracter dis­
pozitivului. Un test făcut către finalul seriilor de încercări a confirmat
afirmaţia sa, conform căreia mecanismul nu poate fi pornit cu o singură
baterie.
Atât ampermetrele, cât şi voltmetrele, sunt încorporate în fiecare
din cele trei circuite amintite, în montaj cu câteva rezistenţe necesare
pentru adaptare. Între extremităţile deschise ale celor două plăci şi an­
samblul bobinelor există clame terminale care formează circuitul propriu-zis,
ce are drept sarcină trei becuri de 8 volţi. La punerea în funcţiune a dis­
pozitivului a mai fost adăugată o sarcină de două becuri, care au luminat.
Măsurătorile au arătat că energia consumată în circuitul exterior
a fost mai mare decât energia preluată din baterii. Dispozitivul realizat
de Hans Coler, pe care nu l-am putut verifica suficient de amănunţit în tim­
pul scurt avut la dispoziţie, are circuitul magnetic excitator alimentat de

113
 la o baterie specială, complet separată de celelalte două circuite. Ca ur­
mare, o comparaţie directă a eficienţei şi consumului dispozitivului ar pre­
supune ca doar suma curenţilor circuitului plăcilor şi cea a circuitului
bobinelor să fie luată în calcul.
Conform măsurătorilor realizate pentru o sarcină de trei becuri,
curentul total furnizat de cele două baterii era de 0,215 + 0,070 = 0,285
amperi. În acelaşi timp, cele trei becuri consumau circa 3,5 amperi, con­
form instrumentelor încorporate, la o tensiune de circa 2.3 volţi. Rezultă,
deci, că puterea de intrare furnizată de cele două baterii a fost de 1,7
waţi, în timp ce puterea consumată de becuri a fost de aproximativ 8 waţi.
Remarcabil este faptul că intensitatea curentului din circuitul becurilor
era de circa 12 ori mai mare decât curentul provenit de la cele două ba­
terii. Am verificat temeinic ca nici un alt conductor să nu mai alimenteze
dispozitivul.
Concluziile investigaţiei au evidenţiat o paradoxală funcţionare a
dispozitivului, care, fără un studiu ulterior aprofundat, nu va putea fi ex­
plicată într-o manieră rezonabilă. În ceea ce priveşte cauzele carac­
teristicilor remarcate, în special cea referitoare la sursa energiei supli­
mentare, deocamdată nu poate fi dată nici o explicaţie raţională, reţinând
doar ipoteza conform căreia aceasta este generată de sistemul magnetic.
În acest sens, propunerea domnului Coler de a construi un dispozitiv mai
mare este logică, deoarece ar permite încorporarea instrumentelor de
măsură în chiar elementele componente ale circuitului. "
OZN-uri pe principii Tesla
Al doilea document la care face trimitere raportul britanic este re­
feratul individual întocmit, în data de 3 aprilie 1926, de profesorul W.O.
SCHUMANN din München, referitor la examinarea dispozitivului COLER
tip Stromerzeuger, în care se precizează următoarele:
"Dispozitivul testat constă. în principal, din două înfăşurări bi­
filare paralele, bobinate într-un anumit mod şi interconectate inductiv.
Una dintre aceste bobine este realizată, din folii de cupru (bobina-folie),
iar cealaltă dintr-un anumit număr de conductori subţiri izolaţi (bobina-
spiralată), plasaţi la mică distanţă şi paralel cu plăcile.
Ambele bobine pot fi alimentate de la baterii separate; cel puţin
două baterii sunt necesare pentru a pune în funcţiune bobinele. Acestea
sunt înjumătăţite şi dispuse simetric, conform modului bifilar de bobi-
nare. Bornele bateriilor sunt conectate la terminalele paralele receptoare
de curent. Pe lângă aceasta, legăturile se realizează şi între înfăşurările
paralele ale celor două jumătăţi ale bobinei-folie, care sunt realizate din
tije de oţel cu conectori de argint. Aceste tije sunt magnetizate de o bate­
rie specială prin intermediul unor înfăşurări de excitaţie.

114
 Conform declaraţiei inventatorului, generarea energiei are loc, în
principal, în aceste tije de oţel, iar înfăşurările bobinelor joacă un rol
esenţial în acest proces. În măsura în care a fost posibil, am verificat co­
respondenţa dintre schema circuitului şi dispozitivul prezentat. înfăşu­
rarea de excitaţie este separată complet din punct de vedere electric de
celelalte înfăşurări, fapt evidenţiat pe parcursul testelor.
În vederea descoperirii unor posibile surse de energie mascate,
dispozitivul a fost investigat cu un milivoltmetru, fără a folosi baterii ex­
terne, dar nu a fost sesizat nici un efect. În plus, dispozitivul a fost depla­
sat dintr-o cameră în alta. Pentru măsurarea curenţilor furnizaţi de cele
trei baterii au fost instalate trei ampermetre, iar pentru măsurarea curen­
ţilor de ieşire au fost folosite voltmetre.
Capacitatea totală a celor trei baterii era de 0,257A x 6V=
l,542Waţi, (tensiunea fiind în realitate sub 6 volţi). Capacitatea evaluată
pentru cele două becuri, ţinând seama de valorile instrumentelor încor­
porate, a fost de 3A x 3,5V = 10,5Waţi, de unde rezultă un plus de 6,7 Waţi.
După o examinare amănunţită, realizată în limitele instrumentelor de mă­
sură, trebuie admis că avem de-a face cu exploatarea unei noi surse de ener­
gie, a cărei dezvoltare ulterioară poate fi de o importanţă extraordinară."
Unii cercetători independenţi sunt de părere că pentru realizarea
discurilor volante au fost studiate şi aplicate principiile TESLA, stabi­
lite cu mult înainte de cel de-al doilea război mondial, care au fost adap­
tate pentru crearea unei turbine, pornind de la una din remarcabilele sale
invenţii. Oscilatorul mecanic, unul din numeroasele aparate inventate de
genialul Nicolae TESLA, a cărui principală aplicaţie este aceea de a com­
prima aerul până devine lichid, a fost construit sub forma unui cilindru ce
cuprinde mai multe camere, fiecare răcind succesiv aerul până în momen
tul lichefierii. Dispozitivul este foarte eficient şi poate fi utilizat şi ca
generator de energie liberă, dacă se ataşează magneţi la pistoane.
Maximă şi rapidă dezvoltare...prin demontare
După cum s-a remarcat ulterior, odată cu sfârşitul
războiului au dispărut şi straniile Foo-Fighters de pe
cerul Germaniei cucerite şi divizate, dar nimeni nu a mai
fost interesat să investigheze mai departe misterul existenţei
lor. În cea de-a doua jumătate a anului 1945, ruşii, ame­
ricanii şi francezii erau interesaţi doar să demonteze şi să
trimită acasă cele mai performante echipamente ştiinţi­
fice germane, preluate cu titlul de despăgubiri de război, în
special ultramodernele tunele aerodinamice, cu ajutorul căro­
ra se puteau simula viteze de zbor mai mari decât cea a sune­
tului. În acest sens, britanicii au confiscat un volum im­
presionant de echipament aeronautic, pe care l-au instalat
V-7
115
în centrul experimental de la Bedford şi în centrele de cercetare din Canada şi
Australia, cărora presa engleză din acea vreme le întrevedea "un viitor stră­
lucit".
Din dorinţa de a continua cercetarea armelor secrete naziste despre
care existau suficiente date şi informaţii, în special a celor capturate fără
ajutorul celorlalţi aliaţi, echipe de specialişti ai Ministerului Producţiei
Aeronautice (MAP) au străbătut întregul teritoriu al Austriei şi Germaniei
de Vest, în scopul preluării documentaţiei referitoare la realizările remar­
cabile obţinute de germani în domeniul avioanelor supersonice şi a bom­
belor telecomandate, ce a fost imediat expediată în secret în Marea Britanic
De asemenea, trupele americane au capturat, în uzinele subte­
rane din Saxonia, printre altele, un important număr de rachete V-2 com­
plet funcţionale, împreună cu mii de tone de documente ale firmelor
producătoare de echipamente militare. Presa americană nu a divulgat
niciodată aceste operaţiuni, care la vremea respectivă nu prezentau interes
pentru marele public, iar presa engleză a fost complet mută, deoarece Ser­
viciul de Transport, ce asigura distribuirea materialelor către Marea Bri-
tanie, Canada şi Australia, era controlat de organele de informaţii engleze.

Suprafeţele poroase - mai aerodinamice !

Conform documentelor capturate, referitoare la noile tehnologii ae­
ronautice, în perioada 1943-1944, germanii realizaseră cercetări am­
ple referitoare la aliajele uşoare pe bază de aluminiu-magneziu şi alu-
miniu-bronz. În Gottingen şi Volkenrode, experţii noilor tehnici de zbor
au dat acestor materiale sintetice numele de luftschwarm (aeropor), propu-
nându-şi să revoluţioneze legile rezistenţei la deplasarea avioanelor. În pri­
mele experimente germane realizate, viteza jetului aspirat era foarte mică
(2% din viteza vântului aparent) şi cantitatea aerului absorbit a fost mo­
destă. Ulterior însă, prin utilizarea unor pompe mai puternice şi a unor su­
prafeţe poroase perfecţionate, ei au început să utilizeze gradienţi de pre­
siune dinamică similari celor întâlniţi la zborurile de mare viteză, 800 km/h
fiind considerată o viteză "optimă" pentru o deplasare în regim de croazi­
eră-a unei aeronave cu absorbţie la altitudini de circa 10.000 de metri.
În aceste condiţii, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ex­
perţii britanici erau capabili să integreze propriile experimente interbelice
referitoare la studiul straturilor de separaţie cu masiva contribuţie a cer­
cetării germane, cuvântul de ordine fiind: "Noi proiecte aviatice pentru
noi forme de propulsie!" Adoptând Feuerball ca model principal, ei au dat
o formă perfect simetrică aeronavei "cu absorbţie", înconjurând pompa de
absorbţie cu o aripă inelară. Mărită şi aplatizată, pompa a fost transfor-

116
 mată într-un singur rotor turbopropulsor, ce putea îndeplini funcţiile unui
motor cu reacţie.
Ulterior, britanicii au scăpat de orice rămăşiţă a suprafeţelor de
control specifice aeronavelor clasice, deoarece ei stabiliseră, încă din 1939,
faptul că straturile de separaţie pot fi utilizate cu succes pentru realizarea
de manevre în locul suprafeţelor de control mobile, făcând vehiculul mult
mai uşor de pilotat. Având întreaga suprafaţă superioară a navei aeroper-
meabilă (poroasă), ei au extins capacitatea de aspirare, urmărind creşterea
eficienţei maşinii. În acest scop, englezii au încercat o mare diversitate de
materiale poroase: azbest, bronz fosforat, fibre de sticlă, duraluminiu şi o
mare gamă de aliaje.
O serie întreagă de experimente a permis britanicilor să stabilească
faptul că propulsia prin aspirare era mult mai eficientă dacă se utili­
zau suprafeţe poroase, decât dacă se utilizau orificii special destinate
absorbţiei aerului. Mai mult chiar, începînd cu anul 1944, ei au dezvoltat o
ramură specială a cercetării aerotehnice, pe care specialiştii au denumit-o
"aerodinamica suprafeţelor poroase". Oficial, toate aceste investigaţii
experimentale amănunţite au fost foarte puţin mediatizate, cu excepţia
câtorva teste realizate cu anumite modele teleghidate în tunelele aerodi­
namice, în anii 1945-1946, cu diverse forme şi mărimi ale aripilor.
În decembrie 1946, cu ocazia unei conferinţe referitoare la viitorul
aviaţiei britanice, Sir Ben Lockspeiser a declarat că el era un adept al sis­
temului absorbţiei, precizând că, datorită acestei metode, "avionul poate
aluneca prin aer aşa cum o bucată de săpun alunecă printre degete... "
De ce însă, după ani de studii şi cercetări costisitoare, nu a existat nici
măcar un prototip? Aspectul este ciudat şi incredibil, cu atât mai mult
cu cât un mare număr de martori oculari ai fenomenelor OZN au declarat
în mod susţinut că misterioasele discuri volante nu prezintă, de obicei,
orificii de aspirare a aerului, aşa cum există la avioanele clasice.

117
Capitolul VII

MARILE INVENŢII SECRETE ALE SECOLULUI XX

Secretele OZN-urilor
Un disc volant nu zboară în modul arhicunoscut al avioa­
nelor clasice. Practic, este vorba de o levitaţie produsă prin generarea
unui câmp antigravitaţional. Ceea ce se ştie până în prezent, de la
martorii care le-au observat, este că au un comportament destul de straniu
şi totodată uimitor: ele pot accelera şi îşi pot schimba direcţia de depla­
sare în mod instantaneu, indiferent de viteza momentană. Respectând
canoanele clasice, orice fizician ar fi de părere că o astfel de mişcare este im­
posibilă şi, chiar dacă ar fi posibilă, ar duce la moartea fiinţelor din interi­
orul navei, inerţia fiind strâns legată de masă şi de câmpul gravitaţional.
Singura explicaţie logică ar fi faptul că la bordul discului volant
există doar o relaţie statică între pasageri şi generatorul câmpului gra­
vitaţional al navei. Cu alte cuvinte, atâta timp cât nu ies în afara navei,
aceştia nu sunt supuşi câmpului gravitaţional extern, acceleraţia şi schim­
bările de direcţie ale navei realizându-se prin aplicarea unui impuls exte­
rior. În acest timp, pasagerii din interiorul navei sunt protejaţi de acţi­
unea câmpului gravitaţional terestru, menţinându-şi poziţiile indife­
rent de manevrele pe care le execută discul în spaţiul circumterestru.
Principalul secret al discurilor volante îl constituie însă natura pu­
terii generate, care nu se bazează pe combustibilii fosili. Absolut toate sis­
temele actuale generatoare de energie necesită existenţa unei forme de pre­
siune pentru realizarea unui lucru mecanic, iar presiunea se obţine arzând
ceva pentru a crea aburi, distrugând ceva sau blocând cursuri de apă. Toate
aceste metode sunt devastatoare pentru natură. Aparent paradoxal, ştiinţa
actuală, aşa-zis "pozitivă", nu cunoaşte nici o cale de a produce ener­
gie respectând viaţa şi principiile naturii.

Oculta nu vrea energie liberă

= prosperitate şi democraţie...
Viktor Schauberger, longeviv ecolog şi fondator, în 1951, al Fron­
tului Verde, şi-a denumit iniţial maşina cu implozie "turbina păstrăv",
deoarece proiectul său a fost inspirat de studiul comportamentului păs­
trăvului de munte în sistemele naturale neperturbate. Ceea ce a descoperit
el a dus la punerea în evidenţă a energiei care se manifestă în mod firesc
în tornade (vortexuri centripete/centrifuge). Pentru acest tip de maşină,

118
combustibilul îl constituie însuşi fluidul asupra căruia îşi exercită influ­
enţa, respectiv aerul sau apa, iar efectele constau doar în răcirea şi con­
tractarea fluidului respectiv, cu alte cuvinte în implozia acestuia. Mai mult
chiar, după folosirea acestei maşini, calitatea apei şi aerului este îm­
bunătăţită considerabil ! Este absolut evident, inclusiv din acest punct
de vedere, că efectele produse de puterea imploziei sunt diametral opuse
celor obţinute prin puterea exploziei.
În pofida enormului potenţial pozitiv, majoritatea aplicaţiilor
tehnologiilor albe au fost puse pe lista neagră de oligarhia trusturilor
transnaţionale petroliere, care îşi vedeau ameninţată supremaţia. Dar nu
numai poziţia lor era periclitată: din punct de vedere militar, se investise
prea mult în cercetarea armelor de distrugere în masă, iar din punct de
vedere industrial se putea prevedea un potenţial dezastru. Cu energie li­
beră, orice persoană poate dobândi capacitatea de a se dezvolta şi
mişca fără restricţii, iar sărăcia şi poluarea ar dispărea definitiv. Cu
energie liberă s-ar estompa graniţele şi s-ar reduce controlul asupra
populaţiei. Ar însemna, efectiv, sfârşitul acestui învechit joc cu întregul
său cortegiu de ameninţări interne şi externe, ce are ca unică regulă impu­
nerea fricii! Omenirea ar putea deveni cu adevărat o comunitate glo­
bală, educată şi integrată. Iată de ce totul este trecut sub tăcere!

Mari Puteri din cenuşa Germaniei naziste

Surse neoficiale continuă să acrediteze ideea că naziştii au dezvol­
tat tehnologia discurilor volante, ce ulterior a fost furată de Statele Unite
şi de Uniunea Sovietică. Desigur că există o anumită raţiune în aceste afir­
maţii, de vreme ce rachetele realizate de SUA şi URSS după cel de-al
doilea război mondial nu au fost altceva decât perfecţionări de ultimă
oră ale rachetelor germane, în cadrul unor proiecte realizate tot cu oa­
meni de ştiinţă germani, duşi în secret pe teritoriul american (operaţiunea
Paperclip) sau sovietic. Conform unui articol publicat, în iulie 1997, de
Jim Wilson, în revista "Popular Mechanics", există unele indicii care arată
că cel puţin doi fraţi, Walter şi Reiniar Horten, au fost urmăriţi după răz­
boi de SUA datorită participării lor în cadrul programului discurilor vo­
lante germane.
Dintr-un anumit punct de vedere, Kugelblitz (fulgerul globular),
împreună cu Feuerball {mingile de foc), bombele de formă lenticulară şi
alte arme secrete constituie adevărata preistorie a OZN-urilor. Se pre­
supune că "fulgerul globular", misterioasa şi incredibil de rapida aero­
navă discoidală de luptă observată în acţiune, a fost utilizat doar o singură
dată. În momentul în care forţele aliate au traversat Rinul, toate navele

119
de acest tip au fost distruse din ordinul conducerii SS, pentru a împie­
dica capturarea lor. Timp de 50 ani, datorită unei severe cenzuri impuse
de Forţa "T" a Armatei Britanice din Germania, iar ulterior a "îngropării"
documentelor respective în arhivele secrete, nu s-a mai auzit nimic de
''fulgerul globular".
Superarmele lui Hitler - inutile şi tardive...
De ce nu au reuşit, însă, naziştii să câştige războiul cu noua înaltă
tehnologie? Pentru că, indiferent de eficienţa rachetelor V-2, a noilor avi­
oane cu reacţie şi a unui întreg arsenal de "super-arme", războiul era ter­
minat. Odată cu cucerirea teritoriului german, aliaţii au început şi "con­
fiscarea" noilor supertehnologii. Aparent, America este unul din benefici­
arii acestei tehnologii, deoarece, la numai doi ani după terminarea războ­
iului, pilotul Kenneth Arnold a observat discuri volante într-un zbor de
mare viteză.
De ce nu le-au putut folosi naziştii ca vehicule de luptă? Pur şi
simplu pentru că nu se pretează a fi folosite ca aeronave de luptă ! Con­
siderând un disc volant ca fiind o planetă miniaturală, acesta dispune de
un câmp gravitaţional propriu. Să zicem că ar fi vrut să bombardeze Lon­
dra. Odată ajunşi deasupra ţintei ar fi trebuit să lanseze bomba, dar aceas­
ta nu se putea, deoarece nu era în raza de acţiune a câmpului gravitaţional
terestru. Desigur, se putea trage cu mitralierele de la bord, dar ar fi trebuit
să suporte consecinţele reculului, ceea ce ar fi creat probleme enorme cu
menţinerea poziţiei navei. Iar în final, gloanţele ar fi căzut inofensive în
Tamisa. Presupunând că ar fi folosit rachetele, impulsul provocat de ra­
chetă, necesar pentru a scăpa de câmpul gravitaţional al discului, ar fi dus
la rotirea haotică a navei. Iată dar şi dilema lui Hitler: el este în posesia
acestei noi şi extraordinare tehnologii, dar pe care nu o poate folosi în răz­
boi. Nu e de mirare că s-a împuşcat, dacă e să credem versiunea oficială! In
paranteză fiind spus, vă puteţi imagina ce reacţie ar fi fost la scară mon­
dială dacă s-ar fi admis, numai ca posibilitate, că Hitler ar fi putut să scape?
Deci, Hitler deţinea această tehnologie dar nu a folosit-o, din ace­
laşi motiv pentru care nici SUA şi nici URSS nu au folosit-o: această teh­
nologie nu se pretează a fi folosită ca armă de război. Iată de ce a fost
necesar un alt proiect extrem de costisitor: Războiul Stelelor.
...pregătite de luptă în Războiul Stelelor!
De ce credeţi că făcea (şi poate că mai face) guvernul american tes­
tele nucleare din deşertul Nevada? Una din variante presupune folosirea
energiei declanşate pentru generarea laserilor de mare putere cu radiaţii X

120
şi alte tipuri de particule, capabile să doboare rachetele din zbor. Cam atât
se ştie. Ceea ce nu se ştie este că toate aceste tipuri de arme au ceva în
comun: sunt arme neinerţiale. Aceasta înseamnă că ele distrug ţinta fără
a genera recul. Iată cum, abia după 50 ani de cercetări intense, s-au ob­
ţinut primele sisteme de arme compatibile cu discurile volante antigra­
vitaţionale!
După toate aparenţele, abia în prezent discurile volante pot fi
dotate cu laseri de mare putere. Iată miza pentru care cele două super­
puteri s-au luptat în Războiul Stelelor. Ele aveau deja discurile volante,
reconstituite de inginerii germani luaţi prizonieri de război, care au par­
ticipat la perfecţionarea reactorului cu implozie proiectat de Schauberger
Le mai erau necesare şi armele corespunzătoare. Să fie o simplă în­
tâmplare faptul că SUA continuă nestingherite proiectul Războiul Stelelor,
în ciuda unei vehemente opoziţii interne şi internaţionale?
O.Z.N.-uri cu...turelă de tanc şi cruce nazistă !
În anii '50, când oamenii de ştiinţă începeau să studieze domeniul
antigravitaţiei, au fost realizate mai multe experimente cu discuri vo­
lante, rezultate parţiale fiind publicate şi în revistele de specialitate. Apoi
s-a lăsat o linişte totală. Oficial, toate fondurile au fost tăiate, iar mass-media
"liberă şi independentă" a devenit mută în ceea ce priveşte noua tehno­
logie, care din acel moment a intrat sub cenzură ocultă. S-a ajuns acolo
încât un număr relativ mare de oameni de ştiinţă au început să aibă acci­
dente ciudate. Chiar şi Schauberger a suferit o "înrăutăţire" bruscă a stă­
rii de sănătate, urmată de deces. Pe patul de moarte, el a declarat urmă­
toarele: "Ei mi-au luat totul. Totul. Chiar şi pe mine. " În momentul în care
discurile volante au fost fotografiate, iar fotografiile au fost publicate,
Schauberger şi-a dat seama că cineva îi folosea invenţiile.
Iar când pilotul Kenneth Arnold începea seria de relatări referi­
toare la fenomenul OZN, forţele aeriene americane au fost puse în stare
de alertă şi au dezminţit toate informaţiile. Semnificativ este că una din
variantele luate în calcul atunci a fost aceea că era vorba de un posibil
atac nazist cu Foo-Fighters ! După decenii întregi de cenzură ocultă au
început să circule diferite fotografii şi schiţe parţiale: într-una se distinge
o cruce nazistă, în timp ce în alta se remarcă o turelă de tanc ataşată sub
o aeronavă. Interesant este că, în data de 7 ianuarie 1948, a fost observat
un OZN în Kentucky, iar trei avioane de vânătoare F-51 Mustang, aflate
sub comanda căpitanului Thomas Mantel, au decolat pentru a-l intercepta.
După un timp, două din avioane s-au întors, dar Mantel a continuat urmă­
rirea. Din păcate, legătura radio s-a înrăutăţit treptat, aşa încât rămăşiţele
avionului nu au putut fi găsite decât a doua zi. Conform lui Renato Vesco
121
 şi David Childres, autorii lucrării Man Made UFOs. 1944-1994, ultimele
cuvinte ale lui Mantei au fost: "Doamne! Sunt oameni înăuntru!"
Lorzii fură mai cu stil...
În prezent, se ştie că agenţii Fortei "T", staţionată la Bad Gandersheim,
au examinat îndeaproape documentele găsite în Uzinele-G, documente
care au fost întocmite de echipele de specialişti SS şi de tehnicienii uzi­
nelor Henshel şi Zeppelin. Printre altele, documentaţia făcea referire şi la
sistemul de propulsie al Kugelblitz, construit de Kreislaufbetrieb Motor DW,
în 1943, pentru FFKF (Forschungsinstitut for Kraftfhart and Fahzeug-
motoren), la Stuttgart-Untertuerkheim şi perfecţionat de profesorii Kamm
şi Ernst. Britanicii au denumit acest motor "sistem de reciclare a oxigenu­
lui", dar a fost abandonat ulterior în favoarea turbinei Walter, ce funcţiona
cu peroxid de hidrogen. Conform documentaţiei găsite, s-a studiat şi vari­
anta utilizării ambelor sisteme într-o unitate de propulsie hibridă. În final,
o cantitate importantă de documente şi echipamente a fost dusă de echi­
pele britanice "T" la Bedford, apoi în Canada şi Australia.
Într-un anumit sens, britanicii au fost mai orientaţi decât america­
nii, deoarece ei le-au permis cercetătorilor germani să-şi continue acti­
vitatea în Germania. Sub supraveghere strictă, aceştia şi-au continuat
munca din timpul războiului, în centrele de la Darmstadt şi Goettingen
dar, în final, toate instalaţiile au fost demontate şi transportate în Ma­
rea Britanie. Serviciul de Transport al Ministerului Britanic al Aviaţiei a
expediat, apoi, oamenii de ştiinţă şi documentele către Anglia, Canada şi
Australia, în mai multe etape. Lista cu oamenii de ştiinţă care trebuiau
preluaţi a fost întocmită, încă din primăvara anului 1944, de către BIOS,
ce a format echipe specializate şi distincte. O astfel de echipă, formată din
profesor Ben Lockspeiser şi W.J. Richards, dr. S.H. Hollingdale şi cpt.
A.D. Green, s-a ocupat de "proiectele moderne, rachete şi aeronavele cu
jet şi turbină". Alta, din a cărei componenţă făceau parte T.A.Taylor şi
M.A.Wheeler, a investigat progresele germane din domeniul termo-re-
fracţiei, în timp ce echipa condusă de dr. Ernst Westermann, fost director
al Institutelor FDRP din Speyer şi Saarbrucken, s-a concentrat asupra pro­
iectelor "mingilor de foc".
În anii care au urmat, aceste echipe şi în special experţii conduşi de
prof. Lockspeiser, au cercetat o multitudine de proiecte germane, adap-
tându-le proiectelor proprii din domeniul aripilor "aspirante", iar pe baza
activităţii desfăşurate în timpul războiului de doi oameni de ştiinţă ger­
mani, profesorii Prandtl şi Busemann, au încercat realizarea unui avion de
luptă de mare viteză, la care aerul preluat de-a lungul aripilor era dirijat
printr-o formaţiune semicirculară de-a lungul fuzelajului, în scopul pro­
pulsării şi menţinerii stabilităţii vehiculului la viteze foarte înalte.

122
 Aeronave uluitoare - 50 ani în hangare ?!
Investigaţiile referitoare la noile supertehnologii au permis reali­
zarea unor prototipuri cu performanţe remarcabile. În acest sens este
semnificativ faptul că, în 1946, BBC-ul a anunţat că Marea Britanie "va
deţine în curând aeronave capabile să atingă viteze de peste 1.600 km/h;
conform unor experţi, o astfel de aeronavă a fost deja construită, iar în
viitorul apropiat ar putea zbura în jurul Globului de câteva ori, deoa­
rece are nevoie de combustibil doar pentru decolare şi aterizare. " Alte
surse britanice aminteau de aeronave capabile să atingă viteze de câteva mii
de kilometri pe oră.
A trecut cu mult peste jumătate de secol din momentul în care BBC-
ul a prezentat "planurile de viitor ale Marii Britanii", iar respectivele aero­
nave au rămas în mod oficial de domeniul anticipaţiei. Şi cu toate acestea,
Ben Lockspeiser, cel care răspundea de echipele "T", a declarat că "o ast­
fel de aeronavă nu are nevoie de combustibil" ! Era vorba de o aeronavă
care se autopropulsează prin absorbţia şi expulzarea aerului atmos­
feric ! În Marea Britanie, documentele ştiinţifice întocmite de membrii
echipelor "T" aveau titluri sugestive, precum: "învelişul extern pluteşte pe
o suprafaţă permeabilă prin care s-a aplicat aspirarea" (J.H. Preston),
"aerodinamica straturilor poroase" de G.J.Taylor şi Catalogul Pank-
hurst's Aerofoil. Refuzul Statelor Unite de a împărtăşi secretele nucleare
către Marea Britanie nu a fost uitat niciodată la Whitehall, iar acest lucru
a determinat Anglia să se angajeze, împreună cu Canada, în realizarea unei
serii întregi de proiecte secrete, printre care şi cel de creare a primei arme
nucleare cu fisiune.

Zona secretă a Canadei - cât...România Mare !

De partea cealaltă a Oceanului Atlantic, inginerul N.S.Currey scria
în 1959: "Canada trebuie să fie socotită astăzi printre cele mai avansate
puteri aeronautice din lume", adăugând precaut că este vorba de "dome­
niul propulsiei cu reacţie". În orice caz, Departamentul canadian al Mine­
lor şi Oganizaţia de Prospecţie Topografică au rezervat o suprafaţă foarte
întinsă (325.000 km2 *) ca zonă pentru producerea şi testarea aeronavelor
experimentale. Aceasta a fost una din deciziile luate de o comisie înfiinţată
cu prilejul conferinţei referitoare la cercetarea din domeniul aeronauticii
în cadrul Commonwealthului. Regiunea respectivă, delimitată de Colum­
bia britanică şi Alberta, de districtul Peace River la nord şi statul Washing­
ton la sud, este preponderent muntoasă, împădurită şi nelocuită. Ea repre­
zintă un loc ideal, cu puţine drumuri, puţine aşezări, puţine căi ferate, dar

*N. edit.: Suprafaţa României este de 238.391 km2...

123
cu o puternică infrastructură de telecomunicaţii, ce leagă Prince George
de Edmonton şi Vancouver de Statele Unite. Deşi zona a fost fotografiată
în repetate rânduri de avioanele de recunoaştere ale SUA şi URSS, acest
fapt nu a îngrijorat în nici un fel autorităţile britanice şi canadiene: uzi­
nele şi aeroporturile sunt subterane, ascunse în pădurile primordiale
ale Columbiei.
De altfel, Marea Britanie avea deja o experienţă considerabilă în
acest domeniu încă din timpul războiului. În 1942, sub ameninţarea rai­
durilor germane, RAF a instalat un număr de cinci aeroporturi secrete în
zona New Forest, Hampshire. Semnificativ este faptul că aceste amenajări
cuprindeau întregi sectoare industriale, absolut necesare pentru producţia
de război şi care au fost denumite simbolic "secţiile din umbră".
În anii '50, Canada producea...OZN-uri fără combustibil !
În pofida unei stricte cenzuri oculte, ziarul canadian "The Toronto Star"
a început să relateze, în februarie 1953, despre o nouă tehnologie pusă
la punct de compania AVRO. Articolele, ce aveau ca sursă pe C.D.Howe,
ministrul industriei de apărare, precizau că firma AVRO perfecţiona un
disc volant capabil să se ridice şi să se deplaseze în aer. În aprilie 1953,
"The Toronto Star" susţinea că mareşalul Montgomery asistase la o de-
mostraţie a noului disc volant, în urma căreia a declarat că zborul a fost
absolut fantastic, iar la 1 noiembrie 1955 "The Toronto Star" a revenit
cu un articol în care se afirma că "o aeronavă canadiană ultrasecretă a
fost prezentată ieri unui grup de experţi americani, dintre care făceau parte
ofiţeri şi oameni de ştiinţă." Conform articolului, guvernul canadian inten­
ţiona să formeze escadroane întregi de discuri volante pentru apăra­
rea peninsulei Alaska.

Proiectul aeronavei realizate de firma canadiană AVRO

pentru US Air Force, în perioada 1954-1959
124
 Se pune întrebarea: de ce guvernul canadian nu a făcut publică această
[tehnologie revoluţionară? Deoarece, unul din efectele secundare ale dis­
pozitivelor antigravitaţionale este tocmai producerea de energie liberă,
ce poate fi valorificată direct sub formă de electriciate, putându-se ob-
ţine puteri de ordinul gigawaţilor ! Acest tip de energie poate fi generat în
orice loc din Univers şi nu necesită nici un fel de combustibil. Este evi-
dent că însăşi admiterea existenţei unei asemenea tehnologii poate pune în
pericol întregul sistem mondial bazat pe exploatarea "aurului negru" şi a
combustibililor fosili. Peste noapte, întreaga tehnologie neagră a mij­
loacelor "moderne" de transport ar putea fi pusă la stâlpul infamiei,
unde de fapt îi este şi locul!
OZN-uri americane pentru controlul Umanităţii
Există însă unele opinii conform cărora tehnologiile discurilor
volante au fost, totuşi, încorporate în noile avioane "invizibile", prin
tehnologia Stealth. Cea mai izbitoare diferenţă dintre aceasta şi celelate
tipuri de avioane este forma unghiulară. În general, se consideră că forma
este cea care conferă aparatului caracteristica de "invizibilitate". Să presu­
punem că aceasta ar fi explicaţia cea mai pertinentă în cazul bombardi­
erului "invizibil". Cum se poate, însă, explica forma avionului de luptă Stealth,
care trebuie să atingă în mod curent viteze mari şi pentru care ar trebui să
fie vitală forma aerodinamică, absolut necesară pentru reducerea frecării
cu aerul? Chiar dacă sunt atât de secrete, de ce acţiunile lor de luptă sunt
programate să aibă loc exclusiv noaptea şi cum se face că, de fiecare dată,
ele sunt observate ca lumini albastre, deşi se presupune că ar trebui să
fie invizibile? Şi de ce mecanicii lor de întreţinere le denumesc "maşinile
care ţopăie" ? Şi de ce tocmai acum, în noua ordine mondială, fără exis­
tenţa unei ameninţări internaţionale majore, toate aceste secrete sunt păs-
trate în cel mai adânc mister? Doar pentru faptul că Big Brother nu vrea
să îi cunoaştem armele lui secrete?
Deci, de vreme ce nu le pot utiliza în mod deschis, ce fac guver­
nele Marilor Puteri cu discurile lor volante? Poate că le păstrează în zo­
nele secrete ale Globului, precum sunt Lacul Alberta din Canada sau
Area 51 din Nevada-SUA, până în momentul în care rezervele mon-
diale de petrol vor dispărea. Semnificativ este faptul că Bob Lazar, un
f o s t lucrător din Area 51, susţinea, într-un interviu devenit celebru, că
OZN-urile pe care le-a văzut acolo au drapelul american pe ele.
În data de 10 septembrie 1981, a fost difuzat un interesant interviu
de către postul radio KTAR din Phoenix, Arizona. Cu acel prilej, Bill Spaulding,
şeful GSW (Ground Saucer Watch), a susţinut că guvernul american uti-

125
lizează discurile volante proprii ca element component al unui com­
plex sistem de control al umanităţii. Bill Spaulding a afirmat că opinia
publică mondială, în general şi în special cea americană, este mani­
pulată printr-un sistem complex de control al credinţelor, menit să as­
cundă scopurile reale ale celor aflaţi în spatele proiectelor negre, printre
care se regăsesc perfecţionarea tehnologiei Stealth şi a mijloacelor tehnice
de control mental.
U F O , C I A şi Guvernul Mondial
După cum arată Eric Wynants, în lucrarea "The UFO Connection",
Agenţia Centrală de Informaţii (CIA) a SUA, înfiinţată în 1947, a
preluat şi modificat imaginea opiniei publice referitoare la "farfuriile
zburătoare", creată de zborurile şi testele secrete efectuate cu cele mai
noi tipuri de aeronave militare americane, în perioada 1947-1948.
Astfel, până în 1950, CIA a conceput şi pus în aplicare un plan care să în­
curajeze credinţa generală în posibilitatea realizării călătoriilor interpla­
netare, utilizând tehnici psihologice şi răspândind informaţii eronate, în
scopul acoperirii testelor efectuate în cadrul proiectelor secrete. Oficial,
Forţele Aeriene au fost însărcinate să investigheze toate aceste cazuri, însă
CIA a fost cea care s-a ocupat atât de difuzarea pe scară largă a cărţilor de
popularizare a fenomenului OZN, cât şi de finanţarea şi infiltrarea celor mai
importante grupuri de studiere a presupuselor contacte cu nave extraterestre.
Continuând ideea, Mela Quaternary afirma, în revista "DREAM-
SHORE", că unul din agenţii utilizaţi de CIA în acest scop a fost Adamski:
"El era un fost contrabandist de băuturi alcoolice, ce scria şi ficţiuni ştiin-
ţifice referitoare la A doua Venire a lui Iisus la comanda unei nave spaţi­
ale. După ce cartea a fost respinsă, el l-a înlocuit pe Iisus cu Orthon şi a
făcut o nouă tentativă, cu care însă a avut succes...Publicul obişnuit ame­
rican i-a adoptat rapid pe Fraţii Spaţiali, fără să-şi dea seama că este
vorba de aceeaşi imagine a supermanilor albi şi blonzi din timpul celui
de-al doilea război mondial. "
Mai există însă o faţetă a acestui puzzle, după cum o descria Henry
Kissinger, încă din 1991: "America de astăzi a fi scandalizată dacă tru­
pele ONU ar intra în Los Angeles să restaureze ordinea; mâine însă le
va fi recunoscătoare! Acest lucru ar fi cu atât mai adevărat dacă li se va
spune americanilor că există o ameninţare din afară, indiferent că este
reală sau fictivă, care îi periclitează existenţa. Atunci, toţi oamenii vor
cere să-i apărăm de acest rău. Unul din lucrurile de care se tem oamenii
este necunoscutul. În momentul în care va fi prezentat acest scenariu,
drepturile individuale vor fi cedate de bunăvoie în schimbul garantării

126
 bunăstării lor de către guvernul mondial." * Iar James P. Warburg era chiar
[mai tranşant atunci când arăta că: "Vom avea un guvern mondial, indife-
rent că ne place sau nu. Singura întrebare este dacă guvernul mondial va
fi instaurat prin luptă sau prin consimţământ. "
Experimentul Philadelphia - un proiect românesc !!!
În timpul celui de-al doilea război mondial, toate ţările impli­
cate în conflagraţie căutau o modalitate de a pune capăt cât mai repe­
de ostilităţilor, iar pentru aceasta se luau în calcul cele mai fantastice idei.
Era o perioadă în care rezultatul final prevala asupra prejudecăţilor de or-
din teoretic. Nici Marina SUA nu constituia o excepţie, fiind obsedată de
ideea realizării unui camuflaj perfect - arma secretă supremă - INVIZI-
BILITATEA: dacă o singură navă de război putea fi făcută invizibilă, ea
ar fi putut da lovituri mortale inamicului.
Experimentul Philadelphia (proiect cu numele de cod Curcubeu,
ulterior redenumit Phoenix) a fost studiat din punct de vedere teoretic,
încă din anii '30, la Universitatea din Chicago, ulterior cercetările fiind
continuate de Institutul de Studii Avansate. În realizarea acestui proiect au
fost implicaţi, de-a lungul timpului, cei mai renumiţi savanţi americani,
printre care dr. Nicolae TESLA, dr. Albert Einstein şi dr. John von Neu-
mann. Primele teste complete au fost realizate abia în iulie 1943, însă
personalul vasului a fost puternic afectat. Testul din august 1943 a cons­
tituit un adevărat dezastru pentru navă şi echipaj. Desigur, Marina
militară a SUA a negat şi continuă să nege că acest experiment ar fi avut
loc vreodată.
Primul experiment a avut loc în docurile marinei din Philadelphia
şi, tocmai de aceea, acesta avea să devină celebru ulterior sub numele de
experimentul Philadelphia. Acolo, distrugătorul DE 173 (cunoscut şi sub
numele de U.S.S. Eldridge) a fost înzestrat cu sute de tone de echipa­
ment electronic. Ulterior, s-a acreditat ideea că întregul experiment a
pornit de la încercarea de transpunere în practică a unor aplicaţii directe
ale Teoriei câmpului unificat a lui Albert Einstein. Rezultatele au fost de-
a dreptul şocante: vasul a dispărut rapid şi complet din câmpul vizual
într-o ceaţă verzuie. Martorii şi oamenii de ştiinţă care au asistat la expe-
riment au rămas muţi de uimire. Apoi, după câteva minute, nava a rea­
părut în docul său din Philadelphia! Dar aceasta nu a fost totul. Ulterior
s-a descoperit că în timpul celor câteva minute, nava a fost observată

* N. edit.: Tot ceea ce s-a întâmplat după 11 septembrie 2001, când prima grijă a
guvernelor (SUA, Europa) a fost reducerea drepturilor omului şi supravegherea
istictă a cetăţenilor, constituie cea mai bună dovadă...
127
 la un doc al Marinei din Norfolk, Virginia! Aşadar, nu este vorba doar
de invizibilitate, ci şi de teleportare.
Odată cu distrugătorul a dispărut şi tot ce era la bord: sute de tone
de echipament ştiinţific, echipaj, mobilier, absolut totul! Dintre cei aflaţi
pe vas în momentul experimentului, mai mult de jumătate au suferit dife­
rite efecte ale câmpurilor magnetice pulsatorii şi au fost internaţi la Spita­
lul Naval Bethseda, interzicându-li-se orice contact cu alte persoane. Ori­
cum, niciunul nu şi-a revenit în totalitate, aşa încât, din punct de vedere
uman, experimentul a constituit un dezastru total. Unii participanţi înce­
peau să treacă prin ziduri, să redevină invizibili, să ia foc, să dispară
temporar sau chiar definitiv.
Informaţii fragmentare care au circulat, referitor la respectivul test,
precizează că "experimentul a fost realizat utilizându-se generatoare mag­
netice de tip naval, cunoscute sub numele de Degausere, ce au fost aduse
la frecvenţa de rezonanţă, pentru a crea un imens câmp magnetic în jurul
navei." Oficial, Biroul de Informaţii al Marinei a dezminţit faptul că un
asemenea experiment ar fi avut loc vreodată.
Unul din martorii-cheie ai acestui experiment a fost Alfred D. Bielek
(alias Edward A. Cameron, n.1916), care, după ce a urmat cursurile mai
multor universităţi, şi-a dat doctoratul în fizică (1939). După înrolarea sa
în Marină, el a fost implicat direct în realizarea Experimentului Phila­
delphia. Modul în care el a fost, în cele din urmă, înlăturat din proiect şi i
s-a schimbat identitatea este un exemplu elocvent al măsurilor luate pen­
tru păstrarea secretului. Deşi declaraţiile sale referitoare la aspectele avute
în vedere la realizarea proiectului au stat la baza scenariului unui film, nu
a fost reliefată şi posibilitatea călătoriei în timp.
Bielek susţinea că sistemul original a fost alimentat iniţial de la un
generator de 500 KW, iar ulterior de la altul de 2MW. Se presupune că
într-unul din teste au fost utilizate trei câmpuri electromagnetice în loc de
două, fapt ce a produs puternice descărcări electrice. Pentru circuitele de
comandă s-au utilizat circa 3.000 de tuburi electronice. În primele minute,
totul a mers bine: Eldridge a devenit invizibilă pentru radar, iar contu­
rul său a devenit nedesluşit. A urmat un fulger albastru, iar nava a dis­
părut complet, timp de trei ore. După ce nava a revenit, s-a observat că
unele părţi ale sale fuseseră deteriorate. Efectele asupra echipajului
au fost devastatoare.
Timp de patru zile s-a încercat găsirea unei explicaţii pentru efec­
tele manifestate asupra oamenilor aflaţi la bord, dar nu s-a ajuns la nici o
concluzie, aşa încât s-a hotărât, reluarea testelor fără echipaj. Rezultatul
ultimului test a fost distrugerea echipamentului electric datorită su-
prasolicitării, deşi s-a obţinut invizibilitatea navei timp de 20 de minute

128
 Ulterior, distrugătorul a fost reechipat cu tehnică de luptă şi a reintrat în
uzul Marinei militare.
Scurtă cronologie:
• 1930, Chicago - istro-românul Nicolae TESLA face primele re­
feriri la o modalitate de a face lucrurile invizibile;
• 1933 - ia fiinţă Institutul de Studii Avansate din Princeton;
• 1934 - proiectul este avizat de Marina americană şi este luat în stu­
diu de institutul de la Princeton, cu care colaborează Nicolae TESLA,
Albert Einstein şi John Von Neumann;
• 1936 - TESLA preia conducerea proiectului ('36-'42);
• 1940 - un mic distrugător, fără echipaj, este testat cu succes;
• 22 iulie 1943 - test cu echipaj: nava este făcută invizibilă timp de
15-20 minute; oamenii sunt afectaţi psihic şi mental;
• 12 august 1943 - Marina cere modificarea echipamentului pentru
a conferi navei doar invizibilitate radar.
Anul 2014 - bariera pentru călătoriile în timp
După război, experimentele au fost reluate de matematicianul John
Von Neumann (creatorul maşinii de calcul). Conform unor surse neofici­
ale, proiectul a fost continuat mult timp după terminarea războiului,
fiind finalizate alte câteva etape:
1.Experimentul Philadelphia (Proiectul Rainbow, august 1943).
Scopuri: obţinerea invizibilităţii şi încercare de călătorie spaţio-temporală;
2.Proiectul Phoenix I (1947-1968): realizat la o staţie radar din Mon-
lauk, N.Y. Scop: perfecţionarea tehnologiei Stealth şi controlul fenomenelor
bieteo prin utilizarea energiei orgonice descoperite de Wilhelm Reich;
3.Proiectul Phoenix II (1969-1979): interconectarea a 25 de staţii
Ie satelit, foarte costisitoare, sponsorizare din partea ITT şi a grupului ger­
man Krupp. Scopuri: realizarea dispozitivelor de influenţare a minţii cu
Ijutorul razelor orgonice şi de amplificare a gândurilor;
4.Proiectul Phoenix III (1979-1983) în Montauk, N.Y. Scopuri:
realizarea de călătorii în timp (anul 2014 prezintă o barieră imposibil de
depăşit). Temponauţii se reîntorc instantaneu chiar în momentul plecării,
aşa încât ei nu păstrează memoria celor văzute; deplasarea subiectului se
face printr-un tunel turbionar. Se pare că experimentele sunt continuate în
pazele subterane.
OZN-uri "made in USA"
Viteza pe care o ating în mod uzual OZN-urile, conform datelor fur­
nizate de echipamentele radar militare şi civile, este de circa 8.000 km/h.
Desigur, există şi situaţii în care deplasarea discurilor volante este atât de
129
 rapidă, încât aparatura radar nu are timp să reacţioneze corespunzător, fapt
care indică viteze de peste 5 km/s ! Formele cele mai des întâlnite sunt:
obiecte lenticulare (cel mai frecvent), sfere strălucitoare şi cilindri. Uti­
lizarea plasmei ca metodă de propulsie ar putea face inutile cerinţele de
aerodinamicitate valabile pentru orice aeronavă "clasică", plasma compor-
tându-se în atmosferă precum un cuţit prin unt. Oricum, dacă se depă­
şesc anumite viteze critice, în funcţie de viteza navei, plasma nu poate
oferi o protecţie optimă împotriva rezistenţei aerului. Aceasta poate jus­
tifica utilizarea frecventă a "modelului" lenticular. Suplimentar, stabili­
zarea giroscopică este utilizată pentru navigaţie.
Stan Deyo a fost unul din numeroşii cadeţi americani care visau,
în anii '60, să-şi servească ţara ca pilot al Forţelor. Aeriene. Mai târziu, el
a descoperit însă că era ceva ciudat la Academia de Aviaţie unde era
încartiruit şi a trebuit să fugă din Statele Unite tocmai în partea cealaltă a
globului, la Perth, în Australia. Conform declaraţiilor sale, era vorba de
utilizarea cobailor umani în anumite experimente, realizate de o or­
ganizaţie secretă, în colaborare cu armata americană.
Pe continentul australian, Deyo a început să-şi spună povestea
oricui era dispus să-l asculte. După înrolarea sa în Forţele Aeriene ale SUA,
a fost trimis la pregătire la prestigioasa Academie de Aviaţie din Colo­
rado Springs. "Eram cei mai buni, selecţionaţi din toată ţara, într-un scop
secret, despre care nu ni se spusese nimic. " — a declarat el săptămânalului
"PEOPLE MAGAZINE". "Timp de câteva luni, ni s-au imprimat mental
cele mai avansate cunoştinţe ştiinţifice. În cele din urmă, ne-am dat sea­
ma că se întâmplă ceva cu noi şi ne-am revoltat. După doi ani, eşuase în­
treaga noastră promoţie, 180 de studenţi. Din păcate, ştiam prea multe."
După cum explică Deyo, anii '60 au constituit o perioadă de puter­
nice confruntări în domeniul informativ între FBI şi CIA, care se stră­
duiau să preia controlul asupra tehnologiei de realizare a discurilor vo­
lante. Totul a pornit de la îngrijorarea justificată a guvernului american că
rezervele fosile sunt limitate şi de la previzibila prăbuşire a întregii civili­
zaţii actuale, edificată în mod unilateral pe tehnologiile negre. Cu sprijinul
puternicelor companii General Electric, Sperry Rand şi Bell Aircraft s-a
trecut la realizarea unui disc volant cu propulsie antigravitaţională,
capabil să zboare atât în spaţiul terestru, cât şi în Cosmos. Datorită
coeficientului său de inteligenţă deosebit de ridicat, Deyo urma să devină
pilot pe respectiva navă.
SUA şi Federaţia Planetelor Unite
Referitor la acest subiect trebuie amintit faptul că, în 1990, Val Va-
lerian a publicat un document straniu, ce i-a fost trimis de un alt cercetător
şi care cuprindea o listă cu o parte din personalul militar implicat într-un
program spaţial clandestin. De altfel, există unele opinii conform cărora
130
 programul cuprinde deja mai multe baze lunare locuite, precum şi o Flotă
Stelară Internaţională a Federaţiei Planetelor Unite. George Andrews
susţine că Flota Stelară Internaţională este formată exclusiv din personal
militar, în timp ce Federaţia Planetelor Unite include şi entităţi non-uma-
ne precum extratereştrii cenuşii din Rasa Şarpelui. Iată însă ce afirmă
George Andrews în lucrările sale:
"Un prieten care doreşte să rămână anonim şi care trăieşte într-un
mare oraş, s-a trezit recent, la ora 3 dimineaţa, cu o dorinţă stranie de a
merge la un xerox. În momentul în care a intrat, a observat un bărbat îm­
brăcat în uniformă de ofiţer de marină care tocmai pleca şi care tocmai
aruncase câteva hârtii la coşul de gunoi. După ce a făcut fotocopiile, a
simţit din nou impulsul de a vedea ce a aruncat respectivul ofiţer. Şi iată
ce a găsit.
În împrejurări normale, ştirea că Statele Unite deţin un disc zbură­
tor denumit USS Excalibur, pilotat de un echipaj de patru, ar constitui
un motiv de sărbătoare... Dacă însă aceasta se datorează colaborării cu
extraterestrii cenuşii, faptul ne poate atrage în conflict cu extratereştrii
blonzi..."
În vastul domeniu generat de fenomenul OZN, speculaţiile capătă
un caracter obligatoriu, iar orice conexiune generează suspiciune. Într-o
ţară în care Constituţia garantează libertatea de exprimare a cetăţenilor,
formularea unor întrebări stânjenitoare de către investigatorii indepen­
denţi ai apariţiilor obiectelor zburătoare neidentificate nu obligă însă cu
inimic oficialităţile să ofere răspunsurile de rigoare. Iată câteva exemple
edificatoare, referitoare la implicarea Grupului Special MAJESTIC-12 în
studiul cazului OZN:
l.Dacă preşedintelui SUA îi sunt subordonaţi constituţional doar
anumiţi membri ai executivului, unde se încadrează membrii MJ-12 ?
2. A dat Congresul puteri preşedintelui de a forma un guvern se-
ret (ne-ales), care să guverneze diferitele ramuri militare şi civile ale sta­
telor americane?
3. Fondurile utilizate de MJ-12 pentru operaţiunile lor secrete pro­
vin din bugetul negru? În caz contrar, de ce nu dau socoteală despre
modul în care sunt cheltuiţi banii contribuabililor?
4.Atunci când MJ-12 refuză să facă publice anumite documente
secrete, pe motiv de securitate naţională, o face din cauza altui stat, a unei
puteri extraterestre sau pentru a ţine în ignoranţă opinia publică ame­
ricană?
5. Cine îi împiedică să distrugă documentele secrete de interes pen­
tru toţi cetăţenii, care ar trebui să fie făcute publice prin FOIA — legea li­
berului accesla informaţie?
131
 6. Dacă guvernul secret este ilegal, ce se poate spune despre toate
proiectele secrete pe care le coordonează? Una este să clasifici o tehno­
logie ca ftind secretă şi cu totul altceva să categoriseşti un guvern ne-ales
ca fiind secret.
7. Ce se poate spune despre libertatea de conştiinţă a personalului
militar obligat să întreprindă misiuni ordonate de MJ-12 împotriva
cetăţenilor americani?
8. Dacă zborul de încercare al unui disc volant a fost un succes
pentru USAF, ce poate împiedica utilizarea respectivei nave pentru a
transporta oameni şi materiale pe Lună sau pe Marte?
9.Nu s-ar putea explora artefactele arheologice ale Sfinxului şi pi­
ramidelor marţiene şi nu s-ar putea descoperi artefactele lăsate pe Lună
de alte rase?
Nave Spaţiale Antigravitaţionale
Albert Einstein a afirmat că atracţia moleculară nu este dife­
rită în mod esenţial de atracţia gravitaţională a planetelor şi stelelor.
El a teoretizat această atracţie, considerând că acţionează pe aceleaşi pri-
cipii ca ale electromagnetismului: o moleculă, o planetă sau o stea au câm­
puri gravitaţionale similare câmpurilor magnetice ale magneţilor şi elec-
tromagneţilor. Pentru a ilustra aceasta, Einstein a demonstrat teoretic că
un câmp gravitaţional curbează razele de lumină în acelaşi mod în care câm­
pul magnetic curbează razele catodice ale tubului cinescopic din televizor.
O posibilitate de realizare a dispozitivelor antigravitaţionale a fost
prezentată de dr. George Rideout, preşedintele Fundaţiei pentru Studiul
Gravitaţiei din New Boston: "Pentru realizarea unui motor gravitaţional
trebuie să dispunem de o posibilitate de diferenţiere a forţelor gravitaţi­
onale, iar cel mai simplu mod este de a folosi un izolator sau un absor­
bant gravitaţional." Pentru a înţelege modul în care acest dispozitiv ar
putea funcţiona, vom apela tot la modelul oferit de electromagnetism.
Multă vreme au fost probleme cu ceasurile de mână care se magnetizau şi
începeau să-şi piardă din precizie. Pentru a realiza protecţia împotriva
magnetizării, s-a pus întregul ansamblu într-o carcasă de oţel moale, care
absoarbe influenţa câmpurilor magnetice din mediul înconjurător. Cu alte
cuvinte, interiorul carcasei din oţel moale constituie un spaţiu izolat de
influenţele magnetice. În mod similar, un absorbant gravitaţional ar trebui
să facă acelaşi lucru pentru o astronavă antigravitaţională, interiorul
acesteia nefiind supus atracţiei gravitaţionale.
Cu toate acestea, presupunând că nava s-ar afla în zona ecua­
torială, unde viteza de rotaţie a planetei este de circa 1.600 km/h, aceasta

132
ar fi pur şi simplu aruncată în spaţiu, pe o traiectorie greu de contro­
lat. Acesta este şi motivul pentru care e nevoie şi de un motor care să
propulseze astronava în direcţia dorită. Unii specialişti sunt de părere că,
în acest scop, ar putea fi utilizat un motor ionic sau unul nuclear cu parti­
cule subatomice accelerate de puternice câmpuri electromagnetice, dar aces­
tea sunt tot metode tehnologice negre. O altă posibilitate ar fi utilizarea
respingerii electromagnetice: după cum se ştie, doi poli magnetici cu
aceeaşi polaritate se resping reciproc, într-un mod similar celui în care un
câmp electromagnetic respinge metalele diamagnetice. De exemplu, dacă
luăm un inel din aluminiu şi îl plasăm pe un electromagnet puternic, în
momentul alimentării cu curent a bobinei, inelul va fi imediat aruncat de
pe suprafaţa solenoidului.

"În 30 minute, urmează staţia Venus"...

Începând din 1953, guvernul canadian a demarat proiectul MAG­
NET, care şi-a propus ca scop realizarea unui vehicul antigravitaţional
propulsat cu ajutorul forţei electromagnetice, iar în SUA cel puţin 14 uni­
versităţi americane şi importante centre de cercetare au desfăşurat o
activitate intensă pentru a învinge bariera gravitaţională. Dintre cele
mai importante companii implicate, pot fi amintite: Convair, Glenn L.
Martin Aircraft Co., MD., Bell Aircraft Co. şi GYROSCOPE Co. "Avia­
ţia este în pragul unor noi şi uimitoare concepte " - a afirmat Lawrence
D.Bell, înalt responsabil al departamenului de cercetare al corporaţiei Bell
"Deja utilizăm combustibili nucleari şi echipament special pentru a anula
gravitaţia, în loc să luptăm împotriva ei. "
Pornind de la principiul respingerii diamagnetice, un grup de
oameni de ştiinţă din Canada implicaţi în proiectul MAGNET şi-a propus
să utilizeze câmpul magnetic al Terrei şi al celorlalte astre pentru reali­
zarea propulsiei astronavelor antigravitaţionale. Deşi câmpul magnetic al
Pământului este prea slab pentru a respinge astronavele antigravitaţionale
realizate din metale obişnuite, oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că
există posibilitatea ca structura atomică a respectivelor metale să fie
modificată în sensul măririi proprietăţilor lor diamagnetice. De ase­
menea, cercetătorii au ajuns la concluzia că forma astronavelor antigra­
vitaţionale ar trebui să fie sferică, opţiune dictată de necesitatea presuri­
zării pentru zborul la mare altitudine şi în spaţiul cosmic. Din punct de
vedere constructiv, forma sferică oferă un volum util maxim. Problema
imponderabilităţii din spaţiul interior poate fi rezolvată prin utilizarea
unui inel generator de gravitaţie artificială.

133
 Separat de cabină, trebuie să existe o sală în care să fie plasat mo­
torul antigravitaţional şi generatoarele auxiliare necesare funcţionării apa­
raturii electronice. Datorită faptului că astronava va decola şi va ateriza în
atmosferă, trebuie rezolvate alte două probleme, şi anume: căldura gene­
rată de frecarea cu aerul şi rezistenţa aerodinamică a formei sferice. Pen­
tru rezolvarea problemei frecării, cercetătorul canadian Wilbur B. Smith a
conceput un ingenios dispozitiv electromagnetic care atrage şi menţine, pe
tot timpul deplasării, în atmosferă particulele gazoase din jurul navei, creând
un strat protector. Astfel, frecarea cu aerul are loc la distanţă de struc­
tura fizică a navei şi este disipată înainte de a produce efecte asupra vehi­
culului. De asemenea, volumul protector de aer poate căpăta, pe timpul
deplasării, forma aerodinamică ideală: o picătură de apă pentru viteze
moderate, un fus ascuţit pentru viteze supersonice şi o concavitate pentru
decelerare şi aterizare.
• Ajunsă în spaţiul cosmic, nava antigravitaţională va putea atinge şi
chiar depăşi viteza luminii (300.000 km/s), deoarece masa sa nu ar mai im­
pune nici o limitare. Cu asemenea viteze, o călătorie spre Venus poate
dura doar 30 de minute !

134
 Capitolul VIII

SECRETELE TEHNICE ALE O.Z.N.

Efectul Biefeld-Brown şi OZN-uri de 3 Mach

În al doilea deceniu al secolului XX, fizicianul Townsend Brown a
descoperit existenţa unei legături între sarcina electrică şi masa gravi­
taţională a unei particule: în momentul în care se încarcă un conden­
sator cu o sarcină foarte mare, acesta are tendinţa de a se deplasa către po­
lul său pozitiv. Fenomenul a devenit cunoscut în lumea fizicii sub numele
de efectul Biefeld-Brown.

T.T. Brown
Pornind de la acest efect, BROWN a conceput şi perfecţionat un
tip de disc volant, cu care a efectuat în 1953 o demonstraţie, la Pearl
Harbour, pentru conducerea armatei americane, reuşind să propulseze
câteva prototipuri cu diametrul de un metru, pe o distanţă de câţiva zeci
de metri, în jurai unui ax central. Încărcate cu tensiuni de aproximativ 150
kV şi emiţând ioni, acestea au atins viteze de sute de kilometri pe oră.
Toate informaţiile referitoare la respectivele teste au fost clasificate ca
secrete de stat. În finalul impresionantei demonstraţii, Brown a propus
Pentagonului realizarea unei navei discoidale propulsate electrogra-
vitic cu viteza de 3 Mach. Câteva schiţe de bază se mai pot găsi într-unul
din brevetele sale.
135
 După ce descoperirile lui Brown au început să fie cunoscute, câţiva
oameni de ştiinţă au început să discute deschis despre tehnologia discu­
rilor volante, care au fost observate încă din anii '40. Iată ce susţinea, în
1954, profesorul de origine română Hermann OBERTH, unul din pre­
cursorii erei spaţiale, care a lucrat după război cu savantul german Wernher
von Braun la realizarea programului spaţial NASA: "Părerea mea este că
discurile volante sunt reale şi că sunt astronave din alte sisteme solare... Ele
sunt propulsate de câmpuri gravitaţionale artificiale... Ele produc sarcini
electrice de înaltă tensiune în vederea înlăturării aerului din calea navei
şi puternice câmpuri magnetice pentru influenţarea aerului ionizat exis­
tent la mari altitudini. În primul rând, astfel se explică luminozitatea lor.
În al doilea rând, este firesc zborul silenţios al OZN-urilor... "

Top-secret: tipurile de control al gravitaţiei

În 1956, o companie britanică din domeniul cercetării, Aviation
Studies International Ltd, a publicat un raport secret referitor la sistemele
electrogravitaţionale, în care erau prezentate diferite tipuri de control al
gravitaţiei. După ce a fost elogiată munca de pionerat a lui Townsend
Brown, lucrarea a descris principiul utilizării impulsului electrogravitic:
"Esenţa impulsului electrogravitic constă în utilizarea unei sarcini pozitive
puternic încărcate, pe o parte a vehiculului şi a uneia negative, de cealal­
tă parte. Miezul motorului este un condensator, iar performanţele sale
sunt legate direct de gradul în care asigură reţinerea sarcinilor. Dacă
pentru aer coeficientul este k=1 şi pentru materialele dielectrice obiş­
nuite k=6, prin utilizarea aluminatului de bariu acesta este mărit conside­
rabil: în cazul oxidului de titan şi de bariu (material ceramic) coeficientul
este k=6.000, existând perspective pentru obţinerea de materiale cu
k=30.000, suficient pentru obţinerea de viteze supersonice."

Disc volant
propulsat electrogravitic

136
 În respectivul raport, bazat pe realizările lui Brown, se sugerează că:
"energia electrostatică necesară imprimării unei viteze de 3 Mach unei
aeronave este de circa 1MW, pentru un coeficient k de peste 10.000. " Cu
toate acestea, raportul concluzionează că, deşi rezultatele au fost promiţă­
toare, factorii decizionali nu au luat în serios potenţialele aplicaţii.
Primele OZN-uri americane - programate până în 1960...
Pe de altă parte, publicaţia comercială "The Aviation Report" a făcut
numeroase referiri la unele proiecte din domeniul antigravitaţiei şi a enu­
merat mai multe companii care continuă să efectueze cercetări pe acest
profil. În articolele sale se arăta că: "...progresele au fost mici. Dar există
indicii că Pentagonul este în prezent dispus să sponsorizeze perfecţiona­
rea unei serii întregi de dispozitive. Se anticipează că primele discuri vor
fi realizate înainte de 1960, dar va dura mai mult de un deceniu pentru
a le putea folosi în luptă."
În toată această perioadă, multe din cele mai mari companii produ­
cătoare de armament au fost implicate în proiecte de cercetare din acest
domeniu nou, dintre acestea putând fi amintite: Glenn Martin, Convair,
Sperry-Rand, Sikorsky, Bell, Lear Inc, AT&T, General Electric, Clark
Electronics, Curtiss-Wright, Boeing, North American, Lockheed, Douglas
şi Hiller. Tot în acea perioadă, "Gravity Rand Report" nota că: "deja com­
paniile s-au specializat în perfecţionarea anumitor elemente componente
necesare realizării discurilor electrogravitice. "
Speculaţiile făcute de "The Aviation Report" (7 septembrie 1954),
pe baza extrapolării dezvoltării tehnologice, arătau: "Acest secol va fi îm­
părţit în două. Prima parte va aparţine fraţilor Wright, care au văzut în
gravitaţie cel mai mare inamic. În cea de-a doua, gravitaţia va fi marele
furnizor: energia electrică, nesemnificativă pentru propulsie în prima
jumătate, va deveni un fel de catalizator al mişcării în cea de a doua ju­
mătate a secolului." Privind retrospectiv este uşor de constatat că s-au în­
şelat. Ce s-a întâmplat cu cea de-a doua jumătate a secolului? Cert este că
un mare număr companii de renume au fost implicate în cercetări din do­
meniul antigravitaţiei, dar cum se face că, până în anii '90, doar câţiva
oameni de ştiinţă au publicat studii despre acest subiect în literatura
de specialitate ?
Antigravitaţia şi vitezele superluminice
Câteva declaraţii relativ recente făcute de unii militari şi civili, care au
fost implicaţi în realizarea de proiecte secrete, au permis elucidarea anu­
mitor aspecte legate de cercetările efectuate în acest domeniu în cea de-a

137
 doua jumătate a secolului XX. Concluzia generală este că au existat pro­
grese importante în toată această perioadă, ce au fost ascunse atât co­
munităţii ştiinţifice internaţionale, cât şi opiniei publice şi că până la sfâr­
şitul anilor '80 a fost găsită o soluţie tehnologică pentru propulsia anti­
gravitaţională.
Deşi teoria generalizată a relativităţii nu poate explica satisfăcător
teoria electrogravitică a lui Brown şi nici un alt fenomen antigravitaţional,
recent elaborata metodologie fizică a electrodinamicii cuantice poate oferi
baza teoretică necesară explicării fenomenului electrogravitic. Documente
difuzate recent de Evans şi Anastasozki, membri ai Fundaţiei Alpha pen­
tru Studii Avansate, pot constitui o bază teoretică solidă în studiul efec­
telor antigravitaţiei în cadrul general al teoriei electrodinamicii.
Anterior, într-un articol de referinţă publicat în 1994, Alcubierre a
arătat că atingerea vitezelor superioare celei a luminii este posibilă de
obţinut şi nu violează principiile generale ale teoriei relativităţii. Puthoff
a analizat ulterior aceste aspecte în cadrul Programului SETI (Search for
Extraterrestrial Intelligence), deoarece contraziceau implicaţiile teoriei re­
lativităţii şi convingerea unanim acceptată că planeta noastră nu a putut fi
vizitată de alte civilizaţii extraterestre datorită limitărilor impuse de depla­
sarea cu viteza luminii. Noile elemente au făcut ca ideea deplasării cu vi­
teze supraluminice să fie acceptată ca posibilă, totodată fiind acceptate şi
implicaţiile sale, respectiv admiterea fezabilităţii călătoriilor interste­
lare şi reducerea semnificativă a duratei de deplasare.

Nicolae Tesla - "părintele" energiei libere

Un alt aspect deosebit de important rezultă din noile abordări ale
fizicii teoretice, referitoare la energia punctului zero (energia stării de
vacuum), evidenţiate de studiul efectului Casimir, care constă în faptul
că două plăci metalice suficient de apropiate se atrag reciproc, datorită de­
zechilibrului fluctuaţiilor cuantice. Implicaţiile teoretice şi posibilele apli­
caţii ale. energiei punctului zero sunt numeroase şi au fost descrise de Put­
hoff începând cu anul 1980, De asemenea, echipa lui Bearden a realizat
studii aprofundate referitoare la teoria fizică a energiei punctului zero şi a
propus diferite modele tehnice de utilizare a acestui tip de energie liberă.
Din punct de vedere al istoricului utilizării moderne a energiei li­
bere, numeroase dovezi arată că Nicolae TESLA a fost cel care a făcut
pentru prima dată cunoscută oamenilor de ştiinţă posibilitatea exis­
tenţei acestei energii, dar giganticul său potenţial a fost ignorat în mod
premeditat timp de peste un secol. Coroborarea informaţiilor referitoare
la diferitele observaţii ale fenomenelor electrogravitice şi descoperirile

138
 din domeniul energiei punctului zero conduc către o nouă perspectivă asu­
pra naturii materiei şi gravitaţiei. Din păcate, toate aceste aspecte sunt abor­
date abia acum în revistele de specialitate.
În abordarea teoretică, totul porneşte de la întrebarea fundamen­
tală: CE MENŢINE UNIVERSUL ÎN MIŞCARE ? Mai precis, de unde iau
electronii energia necesară rotirii în jurul nucleului atomic? Cel mai sim­
plist răspuns ar fi: din vacuum. Iată cum descrie Puthoff acest proces: "Am
descoperit că electronul poate fi privit atât ca un emiţător continuu de ra­
diaţie, aşa cum susţine teoria clasică, cât şi ca un receptor al unei energii
a punctului zero echivalente, din vacuumul care înconjoară atomul. Echi­
librul acestor procese conduce la valorile corecte ale parametrilor care
definesc nivelul cel mai mic de energie." Aşadar, este vorba de un echilibru
dinamic, în care energia punctului zero stabilizează electronul pe o orbită
staţionară şi se pare că însăşi remarcabila stabilitate a materiei se dato­
rează energiei punctului zero.
Mai mult decât atât, se pare că "simpla" rotaţie a electronilor ge­
nerează masa şi inerţia atomilor. Toate aceste teorii, care fac referire la
spinul electronilor, energia punctului zero, masă şi inerţie au fost prezen­
tate în mai multe articole semnate de echipa lui Haisch şi care pot oferi o
posibilă explicaţie a efectului Biefiekf-BROWN: se pare că aplicarea unui
câmp de înaltă tensiune crează o barieră electromagnetică ce împiedică struc­
tura atomică a unui atom să interacţioneze cu câmpul punctului zero. Aceasta
încetineşte electronii, reducându-le efectul giroscopic şi micşorându-le
astfel masa atomică şi inerţia, făcându-i mai uşor de mişcat.
De ce sunt OZN-urile luminoase
Majoritatea relatărilor despre apariţiile OZN pe timp de noapte fac
frecvente referiri la luminozitatea obiectelor necunoscute, ce se depla­
sează cu o viteză foarte mare. Principalele teorii care sunt creditate cu
şanse de reuşită în explicarea modului de propulsie al discurilor volante,
conform datelor ştiinţifice actuale, sunt efectul Searle, produs de rotirea
unui disc metalic cu o viteză foarte mare, ce pierde din greutatea proprie
şi se ridică în aer şi efectul Biefeld-Brown de respingere electrostatică. În
cazul efectului Brown, tensiunile utilizate sunt de peste 50 kV, iar în mo­
mentul în care sunt aplicate acelor plăci, care se comportă asemenea unui
capacitor, un impuls le îndepărtează de suprafaţa Pământului. Respectivul
impuls se datorează atât forţei de atragere a plăcii pozitive, cât şi a celei
de respingere a plăcii negative. Dacă potenţialul electric este suficient
de ridicat, poate avea loc chiar formarea de plasmă (nori de gaze io­
nizate).

139
 În cazul efectului Searle, se crede că "electronii liberi" sunt arun­
caţi centrifugal către exterior, creând potenţialul necesar ridicării în aer. În
acest sens, pot fi considerate semnificative detaliile tehnice care specifică
faptul că, în construcţia dispozitivelor Foo-Fighters, au fost utilizate clis-
troane, fapt care ne poate da un indiciu referitor la modul de creare a unui
câmp levitaţional local. După cum se ştie, clistroanele şi magnetroanele
sunt utilizate în cuptoarele cu microunde pentru a genera local un câmp
intens şi focalizat de microunde, la care sunt supuse alimentele. Tocmai
această utilizare indică faptul că o aplicaţie similară, în cazul unei anumite
suprafeţe şi la o anumită frecvenţă, poate excita aerul înconjurător într-o
măsură suficient de mare pentru a genera plasmă.
Bombardierul "invizibil" B-2 - fără combustibil !...
Într-un articol apărut în 1993, cercetătorul LaViolette a făcut re­
feriri la sistemul de propulsie antigravitaţională al bombardierului "invi­
zibil" B-2, bazat pe cunoştinţe profunde din domeniul electrogravitic, al
proiectului aeronavei şi al materialelor utilizate pentru construirea sa. Con­
cluzia la care a ajuns LaViolette a fost aceea că: "liniile aeriene comer­
ciale ar putea beneficia din plin de beneficiile acestei tehnologii, care nu
numai că ar reduce consumul de combustibil, dar ar permite şi creşterea
vitezei de zbor, reducând considerabil durata deplasării."

Bombardierul „invizibil" B-2 în zbor

140
 Se pare că ultrasecreta aeronavă utilizează o metodă sofisticată
fundamentată pe principiile antigravitaţiei descrise pentru prima oară
de Townsend Brown. Afirmaţia a fost susţinută şi de revista "The Avia-
tion Week and Space Technology", în martie 1992, în momentul în care a
arătat că jetul de propulsie al bombardierului este puternic încărcat elec­
trostatic. Informaţia a parvenit de la un mic grup de cercetători, care au fost
implicaţi, de-a lungul timpului, în realizarea proiectelor negre şi care au
sugerat că B-2 utilizează o tehnologie antigravitaţională. Acest aspect a
fost prezentat public în 1990 şi de Bob Oechsler, specialist NASA. Toate
aceste argumente susţin ideea generală, conform căreia au fost realizate
progrese majore în domeniul propulsiei antigravitaţionale, care sunt
introduse treptat în construcţia aeronavelor de înaltă tehnologie.
"OZN-urile au origine terestră şi extraterestră"
În mai 2001, organizaţia Disclosure Project a susţinut o conferinţă
de presă în cadrul National Press Club din Washington DC, la care au
participat peste 20 de martori, foşti angajaţi ai armatei, marinei şi aviaţiei
americane, membri ai mai multor servicii de informaţii, printre care CIA
şi NRO şi lucrători din industrie, care au făcut cunoscute aspecte legate de
realizările din domeniul antigravitaţiei. De asemenea, ei au oferit un rezu­
mat pentru jurnalişti şi parlamentari, precum şi o carte care cuprindea de­
claraţii ale aproximativ 70 de martori. Majoritatea s-au referit la faptul că
fenomenul OZN este strâns legat de proiectele secrete din domeniul
antigravitaţiei, tehnologiei ce valorifică energia punctului zero, precum şi
de studiere a astronavelor extraterestre în cadrul proiectelor negre.
Un fost membru al aviaţiei militare, Dan Morris, a fost implicat în
proiecte legate de studiul navelor extraterestre.. Conform celor declarate
de el, după retragerea sa din cadrul Forţelor Aeriene, a fost recrutat de ul­
trasecreta National Reconnaissance Organization (NRO), unde a conti­
nuat să desfăşoare operaţiuni legate de colaborarea cu extratereştrii şi unde
a ajuns la nivelul 38 de securitate, nivel pe care nici un preşedinte al
SUA nu l-a atins vreodată. Morris a arătat că: "OZN-urile au origine
atât extraterestră, cât şi terestră. Ei bine, cei care construiesc OZN-urile
veghează permanent, iar Townsend Brown a fost unul dintre cei care au
continuat cercetările germanilor. Problema era că a trebuit să facem ca
toate cercetările lui din domeniul propulsiei electromagnetice antigravi­
taţionale să rămână secrete."
În finalul depoziţiei sale, Dan Morris a descris un tip de dispozitiv
ce funcţionează pe baza energiei punctului zero: "Ei bine, dacă intraţi în
posesia unui astfel de dispozitiv de circa 40 cm lungime, 25 cm lăţime şi

141
20 cm înălţime, nu veţi mai avea nevoie vreodată să vă conectaţi la o com-
panie de electricitate. Aceste dispozitive nu utilizează combustibil, nu po­
luează, nu se epuizează şi nu au elemente mobile. Tot ceea ce se mişcă sunt
electronii din câmpul electric şi gravitaţional"
"Dr. B.", care nu şi-a dezvăluit numele real, deoarece lucra încă în
domeniu, este un om de ştiinţă ce şi-a desfăşurat întreaga activitate în ca­
drul proiectelor ultrasecrete. De-a lungul anilor a fost implicat în proiecte
diverse, din domeniile antigravitaţiei, războiului chimic, secretizării comu­
nicaţiilor, sistemelor laser de mare putere şi tehnologiei impulsului elec­
tromagnetic: "Antigravitaţiei. Practic, obişnuiam să merg la Hughes în Ma-
libu, unde exista o bază bine dotată. Existau mari proiecte din domeniul
antigravitaţiei. Obişnuiam să le ţin discursuri şi să le dau idei, deoarece
ei îmi furnizau echipamentul de care aveam nevoie. Dar opinia publică
din America nu a auzit niciodată de aşa ceva...Discul volant are un mic
reactor cu plutoniu, care furnizează electricitatea necesară încărcării
plăcilor antigravitaţionale. Deja s-a atins un nivel superior al propulsiei,
care a fost denumit câmp virtual şi care se bazează pe undele hidrodi-
namice..."

"Din anii '50, americanii

au fabricat 30 de farfurii zburătoare"
Căpitanul Bill Uhouse a lucrat timp de 10 ani ca pilot în cadrul
Marinei Militare şi 4 ani ca angajat civil al Forţelor Aeriene la compania
Wright-Patterson AFB, unde a realizat testarea aeronavelor experimen­
tale, în următorii 30 ani, el a lucrat pentru diferiţi producători de tehnică
militară, la realizarea sistemelor de propulsie antigravitaţională. A efectu­
at teste pe navele experimentale, iniţial în simulatoare, iar mai apoi
cu discuri volante reale: "Nu cred că simulatoarele de zbor pentru dis­
curile volante să fi fost realizate înainte de anii '60, deoarece primul si­
mulator a fost dat în funcţiune abia în 1958. Simulatorul pe care îl uti­
lizam era pentru o navă extraterestră cu diametrul de 30 metri, care s-a
prăbuşit în Kingman, Arizona,t în 1952 sau 1953...Utilizam 6 capacitori
mari, fiecare din ei putând fi încărcat cu un milion de volţi, în total
ajungându-se la 6 milioane de volţi...Nu existau nici un fel de ferestre.
Imaginile le obţineam cu camerele video...în ultimii 40 ani au fost cons­
truite circa 20-30 de astfel de discuri volante, de diferite mărimi"
"A.H.", oficial al companiei Boeing Aerospace, este persoana care
a reuşit să obţină informaţii importante referitoare la studiul OZN, din
surse guvernamentale, militare şi ale companiilor civile. Prin poziţia pe
care a avut-o, el şi-a creat legături cu unii membri ai NSA, CIA, NASA,

142
JPL, ONI, NRO, Area 51, Air Force, Northrup şi Boeing: "Majoritatea
aeronavelor secrete au la bază propulsia electrogravitaţională, iar în
prezent experienţa noastră este considerabilă. Este posibil ca peste 15
ani să avem autovehicule propulsate cu acest tip de tehnologie. Toate
acestea se realizează în prezent în Area 51 şi în Utah..."
Lt.col. Williams a intrat în Forţele Aeriene în 1964 şi a luptat în
Vietnam ca pilot pe helicopterele de salvare. Deoarece avea o diplomă de
inginer electrotehnist a fost însărcinat cu realizarea tuturor proiectelor su­
pervizate de Comandamentul Aviaţiei Militare. Pe timpul serviciului mili­
tar a aflat de existenţa unui complex secret în cadrul bazei aeriene din
Norton, California, de care nimeni altcineva nu ştia absolut nimic: "Era
un complex la Baza Norton a Forţelor Aeriene, despre care nici măcar
comandantul escadrilei nu ştia la ce se foloseşte. În acea perioadă au cir­
culat zvonuri printre piloţi cum că acolo era păstrat un OZN. " Afirma­
ţiile sale au fost confirmate ulterior de căpitanul Uhouse.

"OZN-urile americane depăşesc viteza luminii"

Mark McCandlish, grafician de marcă din domeniul aerospaţial,
a lucrat pentru cele mai importante companii aviatice din Statele Unite.
Un fost coleg de studii a avut acces în complexul de la baza aeriană
Norton, unde a observat vehicule funcţionale construite după tehno­
logie presupus extraterestră. El a declarat nu numai că SUA deţin dis­
pozitive de propulsie antigravitaţională, dar şi că le deţin de foarte mult
timp şi că au fost realizate după studierea unor vehicule extraterestre cap­
turate în ultimii 50 ani. Un prieten apropiat, Brad Sorensen, i-a spus că a
avut ocazia să observe câteva discuri volante într-un hangar, cu prilejul
unei demonstraţii aeriene organizate la baza aeriană din Norton, în no­
iembrie 1988: "Erau trei discuri volante ce pluteau deasupra podelei, ce
nu erau suspendate de tavan cu cabluri şi nu aveau tren de aterizare de­
desubt. El a precizat că nava cea mai mică avea o formă asemănătoare
cu a unui clopot. Erau toate identice ca formă şi proporţii, singura dife­
renţă fiind cea de mărime. Era o prezentare video, în care cel mai mic
dintre vehicule era amplasat în deşert, probabil în Area 51. După ce dis­
cul a făcut trei salturi mici, a accelerat şi a ieşit rapid din câmpul vizual,
totul întâmplându-se în doar câteva secunde - fără nici un sunet, fără
zgomot sonic."
Ei bine, respectiva navă a fost denumită Vehicul Reprodus după
Model Extraterestru, dar mai avea şi porecla de Flux Liner. Respectivul
sistem de propulsie antigravitaţională şi discul volant care îl încorpora era
unul din cele trei prezente în hangarul de la baza aeriană Norton. Sistemul

143
său video era similar din punct de vedere tehnologic cu cel al elicopterelor
Apache: pilotul are un ecran în faţa căştii, care îi oferă o vedere panoramică...
De ce nu există geamuri? Probabil datorită tensiunii electrice extrem de
înalte care este utilizată de acest sistem. Brad Sorensen a precizat că "un
general a afirmat că respectivele vehicule sunt capabile să atingă viteza
luminii şi chiar să o depăşească."
Indiferent însă de senzaţionalul acestor mărturii, acestea nu demons­
trează, prin ele însele, existenţa unui program guvernamental secret ce a
dezvoltat cu succes tehnologii din domeniul antigravitaţiei. Doar o de­
monstraţie efectuată de un disc volant antigravitaţional, însoţită de docu­
mentaţia tehnică corespunzătoare, poate constitui o dovadă suficient de
elocventă. În orice caz, coroborarea informaţiilor furnizate de cercetători
independenţi, precum Nick Cook, poate furniza elemente suficient de pu­
ternice pentru a trage anumite concluzii.
"Vânătoarea Punctului Zero"-o carte interzisă în SUA
Deşi această carte relativ recentă (august 2001) nu este dispo­
nibilă în SUA, ea conţine informaţii importante, care demonstrează efor­
turile şi succesele obţinute pe plan mondial în domeniul antigravitaţiei.
Autorul său, Nick Cook, care în ultimii 15 ani a fost editor şi consultant
în domeniul aeronautic pentru "Jane's Defense Weekly", a strâns infor:
maţii pentru această carte în ultimii 10 ani. Acestea se referă atât la docu­
mente aflate în diferite arhive referitoare la cercetările efectuate de Ger­
mania nazistă în domeniul tehnologiei antigravitaţionale, cât şi la intervi­
uri cu înalţi responsabili ai NASA şi ai Pentagon-ului.
El a arătat că America a găsit "cheia" antigravitaţiei şi a introdus
o secretizare de cel mai înalt nivel pentru toate materialele din acest do­
meniu. Datorită legăturii indisolubile ce există între antigravitaţie şi
tehologiile punctului zero, capabile să ofere întregii umanităţi energie
în cantităţi nelimitate şi un viitor fără poluare, a fost interzisă orice
referire publică la această "imensă ameninţare economică". Descope­
ririle lui Cook confirmă integral afirmaţiile făcute de martorii Proiectului
Divulgarea.
Antigravitaţia - un domeniu cenzurat din anii '50
Demonstraţii prin care s-a pus în evidenţă fenomenul antigravi­
taţiei au fost efectuate de cercetători din întreaga lume. Dintre cele mai
semnificative rezultate obţinute pot fi amintite experimentele profesorului
brazilian Fran De Aquino, precum şi o serie de dispozitive, precum discul
electrogravitic Searl, ecranul gravitaţional Podkletnov, realizat în cadrul

144
Proiectului Greenglow, propulsia cu ajutorul câmpului kineto-baric Zin-
sser şi experimentele legate de câmpul de presiune Woodward, realizate
cu materiale piezoelectrice. Toate acestea au fost descrise detaliat de Greer
şi Loder.
Theodore C. Loder de la Institutul pentru Studierea Pământului,
Oceanelor şi Spaţiului de pe lângă Universitatea din New Hampshire
remarca faptul că, începând cu anii '50, informaţiile referitoare la cer­
cetările realizate de diferiţi oameni de ştiinţă în domeniul antigra­
vitaţiei au început să dispară. Acesta este şi motivul pentru care, deşi
Townsend Brown a făcut publice o parte din descoperirile sale cu peste
jumătate de secol în urmă, o serie de alţi cercetători au început abia recent
să reia experimentele sale, pe care le fac publice în revistele de speci­
alitate sau pe WWWeb. Interesant este totuşi că Davenport a publicat re­
zultatele muncii sale încă din 1955, confirmând pas cu pas descoperirile
lui T.Brown.
Într-o perioadă mai recentă, firma Transdimensional Technolo­
gies din SUA şi Laboratoarele J.L.Naudin din Franţa au făcut publice pe
Internet o serie de diagrame, imagini video şi date tehnice ale unei ver­
siuni proprii a unui vehicul antigravitaţional, realizat pe baza studiilor lui
Brown. Este o realitate tristă să constatăm că un întreg domeniu de cerce­
tare este dezvăluit abia acum opiniei publice, deşi primele descoperiri au
fost făcute cu peste 50 ani în urmă.

Aerodina franceză realizată Rene Couzinet în 1955

avea 8 metri diametru şi era propulsată cu trei motoare de 135 CP
şi un motor cu reacţie amplasat dedesub

145
 Tehnologiile poluante - stimulate,
tehnologiile curate - cenzurate !
Cercetările din domeniul antigravitaţiei şi a energiei punctului zero
şi aplicaţiile derivate încep să fie discutate abia acum în mod deschis şi
serios în cadrul comunităţii ştiinţifice internaţionale. Aceasta va conduce
inevitabil la reconsiderarea tuturor teoriilor conexe, aşa încât informaţiile
din acest "nou" domeniu să fie integrate în cadrul general de cunoştinţe
Se presupune că aplicaţiile vor conduce la progrese uimitoare în teh­
nologia transporturilor, atât pe Terra, cât şi în spaţiul cosmic.
Implicaţiile se referă, în principal, la faptul că, în prezent, există
potenţialul explorării întregului sistem solar şi că toate acestea se pot
realiza pe parcursul secolului XXI. Mai înseamnă însă şi că întreaga teh­
nologie ce a caracterizat epoca rachetelor, şi care se mai utilizează încă
pe scară largă în cadrul programelor spaţiale, va fi înlăturată definitiv.
Sursa de energie liberă cunoscută sub denumirea de energia punctu­
lui zero este o sursă absolut nepoluantă, ce are potenţialul de a elimina
complet şi definitiv consumul de combustibili fosili şi nucleari pe această
planetă. De asemenea, ea poate furniza toată energia necesară în zborurile
de lungă durată; astfel, sursele obişnuite, celulele solare sau pilele elec­
trice, atât de utilizate pentru echiparea navelor spaţiale actuale, ar putea fi
complet înlocuite de aceste noi tehnologii.
Analiza tendinţelor existente în domeniul cercetării din domeniul
antigravitaţiei în ultima jumătate de secol şi a informaţiilor furnizate de
numeroşi martori relevă aspecte pozitive, dar şi negative. Aspectele pozi­
tive se referă la faptul că, în prezent, sunt deja elaborate tezele de bază
ale antigravitaţiei şi că, în cadrul proiectelor secrete, au fost realizate
astronave care funcţionează pe aceste principii. Aspectele negative se
referă la faptul că toate aceste tehnologii au fost perfecţionate în ulti­
mele decenii pe cheltuiala cetăţenilor, care au fost privaţi de imensele
binefaceri pe care aplicaţiile acestora le-ar fi adus în viaţa cotidiană; iar în
tot acest timp, politica oficială a susţinut proliferarea unor tehnologii
complet ineficiente, poluante şi distructive, ce au adus prejudicii imense
mediului înconjurător.
Aceaste afirmaţii au fost întărite de Ben Rich, ex-director al Lock­
heed Skunkworks, care a declarat unui mic grup de prieteni, cu puţin înainte
de moartea sa: "Noi avem deja mijloacele de a călători printre stele, dar
aceste tehnologii sunt blocate în cadrul proiectelor negre şi ar fi o mi­
nune dumnezeiască să fie-vreodată folosite în beneficiul umanităţii...
Tot ce v-aţi putea imagina, noi ştim deja cum să le realizăm." Impresio­
nante cuvinte rostite de un om care a lucrat la cel mai înalt nivel şi a fost
146
în contact permanent cu proiectele secrete! Deoarece, realitatea existenţei
acestor tehnologii ascunse începe să fie cunoscută şi acceptată de publicul
larg, este previzibil că vor exista puternice proteste din partea oamenilor
de ştiinţă pentru utilizarea acestor aplicaţii în realizarea proiectelor spa­
ţiale americane. Tocmai de aceea, se poate presupune că vor exista schim­
bări profunde ale modului în care NASA îşi va duce la îndeplinire proiec­
tele, deşi modificările sunt greu de anticipat.
Dar, în prezent, nu are de suferit numai explorarea spaţiului, ci chiar
mediul înconjurător al întregii planete, astfel încât este deplin justificat şi
un protest public din partea tuturor cetăţenilor responsabili ai Terrei,
prin care să se ceară introducerea în producţie de serie a acestor teh­
nologii, capabile să elimine radical şi definitiv spinoasele probleme ale
încălzirii globale şi ale poluării mediului ambiant, care ne ameninţă per­
manent modul de viaţă. Toate aceste remarcabile tehnologii nu trebuie să
aibă implicaţii doar în domeniul călătoriilor spaţiale, ci se impun ca solu­
ţii vitale şi la nivelul transportului terestru şi a producţiei de energie.
După cum remarca Halton Arp: "Cu siguranţă nu am ajuns la sfârşitul
ştiinţei. Cel mai probabil suntem abia la început!''

John Searl şi discurile sale volante

Într-un discurs rostit de John Searl în data de 5 decembrie 1990,
acesta a susţinut că el putea realiza fenomene de antigravitaţie şi gene­
rare de energie liberă prin utilizarea de magneţi speciali, pe care le-a con­
cretizat sub forma prototipului unui disc volant. Conform propriilor afir­
maţii, acesta era compus dintr-un magnet-bară special şi câţiva magneţi
cilindrici cu proprietăţi neobişnuite. Din păcate, el nu a putut face nici o
demonstraţie în SUA, deoarece vameşii britanici l-au împiedicat să scoată
din Anglia magneţii respectivi.
Conform lui Searl, mulţi oameni au văzut discurile sale volante.
Anders Heerfordt a încercat să găsească câţiva martori la demonstraţiile
lui Searl, dar a întâmpinat greutăţi. Unul din cei amintiţi de John a fost
Gunnar Sandberg, profesor la Universitatea Sussex, care a declarat că a
văzut demonstraţia efectuată de Searl cu setul de magneţi, dar a menţionat
că nu a constatat efecte neobişnuite.
Discurile antigravitaţionale Townsend Brown
Un fapt mai puţin cunoscut este că profesorul Nipher a desco­
perit, încă din anul 1917, că greutatea substanţelor poate fi redusă prin ap­
licarea de sarcini electrostatice. De asemenea, dr. Charles Brush a arătat,
într-o serie de expuneri ţinute în 1922 la Societatea Filosofică Americană,

147
 că greutatea nu este proporţională cu masa, ci depinde de structura
atomică a substanţelor. De exemplu, el a descoperit că greutatea bismu-
tului scade mai repede decât cea a zincului sau aluminiului, pentru o anu­
mită masă şi un anumit volum, ceea ce vine în contradicţie cu legea new­
toniană a gravitaţiei, care se mai predă chiar şi astăzi în şcoli! Se pune din
nou întrebarea: de ce toate aceste experimente au fost ignorate? De ce co­
munitatea ştiinţifică nu a avut nimic de zis despre experimentele realizate
de Townsend Brown, Brush şi Nipher?
Interesant este faptul că, la începutul anilor '60, existau circa 19
brevete bazate pe efectul Biefeld-Brown, ce prezentau diferite aplicaţii
ale acestuia. Se pare că denumirea efectului a fost stabilită de cineva care
a întocmit un referat despre acest subiect şi, dacă nu ar fi existat un interes
general pentru cercetările efectuate de Townsend Brown, acestea ar fi ră­
mas necunoscute şi în prezent! La ora actuală, se consideră că mişcarea
condensatorului încărcat electric a fost observată şi studiată pentru prima
dată de fizicianul şi astronomul dr. Paul Alfred Biefeld, de la Universi­
tatea Denison din Granville, Ohio, înainte de 1923. În orice caz, arhiva uni­
versităţii unde a lucrat acesta nu păstrează nimic referitor la această des­
coperire, iar dr. Lawrence Biefeld, fiul profesorului, nu-şi aminteşte ca tatăl
său să fi descoperit un asemenea efect. Pe de altă parte, Bradford Shank,
asociatul lui Townsend Brown, a precizat că dr. Biefeld a studiat doar la
început efectul respectiv, după care l-a încredinţat spre cercetare lui
Brown, astfel încât, deşi efectul a fost sesizat de dr. Biefeld, cea mai mare
parte a activităţii de cercetare şi toate aplicaţiile practice au fost rea­
lizate de Brown pe durata a circa 30 ani, toate cheltuielile fiind supor­
tate de el.
Istoricul descoperirii arată că, între 1919 şi 1925, Brown a lucrat ca
asistent în laboratoarele unde se realizau experimente cu curenţi de înaltă
tensiune şi înaltă frecvenţă şi unde se atingeau în mod frecvent milioane
de volţi la 750 kHz! Totul a început de la un nou tip de condensator care
a intrat în teste. După suspendare, în momentul alimentării, condensato­
rul s-a apropiat de pământ, ca şi cum i-ar fi crescut greutatea. La schim­
barea polarităţii a apărut iniţial un zumzet, însoţit de o puternică lumină
verde şi portocalie, după care s-a auzit o detunătură, urmată de o răsucire
violentă ce l-a făcut bucăţi.
După 1923, Brown a cheltuit aproape 250.000 dolari pentru reali­
zarea de experimente şi pentru cercetarea ciudatului fenomen electric
cunoscut sub numele de efectul Biefeld-Brown. Din păcate, literatura de
specialitate cuprinde puţine-lucrări referitoare la acest subiect, aspectul
datorându-se şi lipsei de disponibilitate a lui Brown de a face cunoscute
rezultatele testelor. Deoarece, tendinţa de mişcare a condensatorului încăr-
148
cat cu tensiune alternativă a fost sesizată în special la capacitoarele încăr­
cate după o descărcare anterioară completă, dar a fost pusă pe seama rezo­
nanţei cu curenţii de alimentare de 60 de herţi, nimeni din cei care au asis­
tat iniţial la teste nu a investigat ulterior fenomenul respectiv. Aceasta a
fost prima manifestare a efectului Biefeld- Brown, ce se referă la proprie­
tatea unui condensator electric de a se deplasa în direcţia plăcii încărcate
pozitiv, în momentul în care acestuia i se aplică o tensiune. Efectul a fost
remarcat pentru prima dată abia atunci când plăcile condensatorului au
fost încărcate cu tensiune continuă, dar se manifestă şi în cazul aplicării ten­
siunii alternative.
Mareie Secret - vechi din 1928...
Investigatori independenţi ai domeniului antigravitaţiei sunt de pă­
rere că Townsend Brown a realizat un prototip al unui disc volant încă
din 1928, ce funcţiona pe baza efectului ce-i poartă numele şi care descrie
comportamentul unui condensator încărcat electric, plasat în câmp mag­
netic. Se pare, însă, că era vorba şi de un generator de energie liberă.
De asemenea, există unele opinii conform cărora naţional-socialiştii ger­
mani au studiat şi pus în practică teoria lui Brown, făcând operaţi­
onale primele discuri volante către sfârşitul celui de-al doilea război
mondial. O carte referitoare la acest subiect a fost publicată în Ger­
mania în trei ediţii, dar în SUA nu a ajuns nici un exemplar.
Unul din cercetătorii care au studiat activitatea desfăşurată de
Townsend Brown a fost Arlin C. Hauser, proiectant şi constructor din do­
meniul mecanicii fine, din Pasadena, ce a reuşit să intre în posesia unei
monografii intitulate "O explicaţie simplă a aplicaţiei efectului Biefeld-
Brown ca soluţie a problemei navigaţiei spaţiale ". Monografia a fost pu­
blicată de dr. Mason Rose, preşedinte al Universităţii pentru Cercetări So­
ciale din Los Angeles, dar a fost scrisă de fizicianul Bradford Shank, in­
giner constructor din domeniul construcţiei de avioane.
Iată însă ce preciza revista "CRITIQUE": "Dr. Mason Rose, de la
Universitatea pentru Cercetări Sociale, a publicat un document în care
descria descoperirile făcute de dr. Paul Alfred Biefeld, astronom şi fizi­
cian al Institutului pentru Studii Avansate din California şi de asistentul
său, Townsend Brown. În 1923, Biefeld a descoperit că un condensator
puternic încărcat electric tinde către polul pozitiv atunci când este plasat
într-un câmp gravitaţional. El l-a însărcinat pe Brown cu studiul acestui
efect în cadrul unui proiect de cercetare. O serie de experimente i-au arătat
lui Brown că forma optimă pentru un condensator propulsat pe bază de
câmp este cea a unui disc prevăzut cu un dom central. În 1926, T.Brown a

149
publicat o lucrare în care descria principalele caracteristici şi detaliile
constructive ale unui astfel de disc volant..."
Conform lui Gaston Burridge, Thomas Townsend Brown a reuşit
să propulseze discurile sale cu diametre de până la 75cm, realizate după
un proiect special. Mai mult chiar, el a reuşit să le facă să zboare în aer
liber, singurul sunet pe care l-au scos în timpul demonstraţiilor fiind doar
un uşor bâzâit. Pe întuneric, discurile emanau o lumină ciudată, ce evi­
denţia natura puterii lor motrice, care era un anumit tip de electricitate.
Mulţi ingineri şi oameni de ştiinţă au asistat la incredibilele demons­
traţii, dar majoritatea au considerat că propulsia are la bază aşa-zisul "vânt
electric", nicidecum noul principiu descoperit de BROWN. Unul din ingi­
neri a afirmat chiar că "întregul experiment este atât de şocant, încât nici
măcar nu mai trebuie amintit", în timp ce altul a apreciat, fără a aduce nici
un argument, că "eficienţa dispozitivului este de doar o zecime ". Majorita­
tea a condamnat lipsa fundamentului teoretic corespunzător, uitând că o ecu­
aţie este complet inutilă în lipsa aplicaţiei care să o transpună în practică.
Este semnificativ faptul că Brown a fost invitat ulterior de gu­
vernul francez şi de Air-France pentru a realiza o serie de teste în con­
diţii de vid. Cu respectiva ocazie, ipoteza conform căreia propulsia s-ar fi
realizat pe baza "vântului electric" a fost infirmată fără drept de apel. Din
păcate, toate rezultatele obţinute au fost clasificate ca secrete de stat şi
nu au mai fost date niciodată publicităţii. Dar ce înseamnă cu adevărat
invenţia lui BROWN? Un alt mod de realizare a zborurilor de mare viteză,
nu numai în atmosferă, ci şi în spaţiul cosmic! Cum o putem compara
cu primitiva forţă motrice a motoarelor rachetelor şi a celor cu reacţie de
astăzi? Evident, metoda lui Brown prezintă categorice "proprietăţi anti­
gravitaţionale", pe care rachetele şi avioanele cu reacţie clasice nu le au.

Impulsul ElectroGravitic şi Forţa Universală

Dovezile arată că întregul Univers, de la cele mai mari sisteme ste­
lare şi planetare, până la nivel atomic, funcţionează pe baza a trei forţe:
electricitate, magnetism şi gravitaţie. Aceste trei forţe pot acţiona com­
plet separat, sau pot constitui trei aspecte ale unei singure forţe, o for­
ţă universală ce nu a fost încă descoperită. Referitor la acest aspect,
trebuie remarcată existenţa unei relaţii între electricitate şi magnetism, ce
poate fi evidenţiată practic de o banală bobină! În mod similar, este foarte
posibil ca prin efectul Biefeld-Brown să se intervină în relaţia dintre elec­
tricitate şi gravitaţie, prin intermediul unui simplu condensator!

150
 Configuraţia câmpului discurilor volante T.T. Brown
conform teoriei electrogravitice
Dacă fiecare dintre aceste trei forţe este tratată separat, există pu­
ţine aplicaţii practice care să le valorifice, dar dacă se realizează combi­
naţii de cel puţin două, valoarea practică a acestora creşte. Din păcate,
cu excepţia cercetătorilor ce au studiat efectul Biefeld-Brown, nu s-au
realizat progrese în studiul relaţiei dintre electricitate şi gravitaţie. Mai
mult chiar, majoritatea oamenilor de ştiinţă din zilele noastre admit
doar existenţa unei slabe legături între electricitate şi gravitaţie, fără
nici o posibilitate de valorificare practică a acesteia! Brown a trebuit
să-şi păstreze încrederea în descoperirea făcută şi să găsească soluţia cea
mai bună de transpunere în practică.

Configuraţia câmpului discurilor volante T.T.Brown

cu vortex hidrodinamic modificat

151
 După toate aparenţele, efectul Biefeld-Brown este singura me­
todă electrică de influenţare a câmpului gravitaţional. Unul din miste­
rele acestui efect este "diminuarea" sa în timp: după o perioadă, discu­
rile nu mai oscilează cu aceeaşi amplitudine, chiar dacă sunt încărcate cu
aceeaşi sarcină electrică; dacă se descarcă însă complet, mărimea osci­
laţiilor revine la valoarea iniţială. Intensitatea cu care se manifestă efectul
Biefeld-BROWN este determinată de cinci factori, pentru care trebuie aleasă
valoarea optimă. Cu alte cuvinte, trebuie făcut un compromis, ce permite,
însă, alegerea unei anumite combinaţii dintr-o multitudine de factori care
trebuiesc avuţi în vedere la construcţia unui disc volant. Principalii factori
ce determină efectul electrogravitic sunt:
1. apropierea plăcilor
Primul factor ce influenţează intensitatea efectului este dat de dis­
tanţa dintre plăcile condensatorului: dacă valorile tensiunii aplicate sunt
ridicate, atunci plăcile vor trebui să fie plasate la o distanţă mai mare una
de alta decât pentru valori mai mici ale tensiunii, în condiţiile păstrării die-
lectricului. De asemenea, un condensator se încarcă mai rapid cu tensiuni
mai ridicate. Oricum, efectul este cu atât mai puternic, cu cât plăcile sunt
mai apropiate.
2. constanta dielectricului
Al doilea factor constă în capacitatea materialului ales ca dielectric
de a înmagazina energie electrică. Există o gamă largă de dielectrici, pre­
cum: sticla, mica, hârtia, cauciucul, bachelita, aerul, ceramica şi diverse
tipuri de plastic. De altfel, dielectric poate fi orice material izolator capa­
bil să înmagazineze energie electrică. Unii dielectrici sunt capabili să în­
magazineze o mare cantitate de energie, dar acest proces trebuie realizat
într-un anumit interval de timp, altfel are loc procesul de străpungere.
Alţii, precum sticla, pot fi încărcaţi şi descărcaţi de mii de ori pe secundă,
cu tensiuni înalte. Coeficientul ce reprezintă proprietăţile specifice ale
dielectricului a fost notat cu k, efectul Biefeld-Brown fiind cu atât mai
puternic, cu cât k este mai mare.
3. mărimea suprafeţei plăcilor
Al treilea factor ce determină intensitatea efectului electrogravitic
îl constituie aria suprafeţei plăcilor, fenomenul fiind cu atât mai pronunţat
cu cât aria acestora este mai mare.
4. tensiunea
Cel de-al patrulea factor este legat de valoarea tensiunii care încarcă
cu sarcini electrice plăcile "condensatorului: cu cât tensiunea este mai ri­
dicată, cu atât efectul antigravitaţional este mai puternic. Desigur, ten­
siunea nu trebuie să depăşească o valoare-limită, peste care are loc stră-
152
 pungerea dielectricului. Este interesant că un dielectric lichid poate fi mai
rezistent la străpungere decât un dielectric solid, fapt care explică utili­
zarea în practică a capacitorilor cu ulei.
5. masa dielectricului
Al cincilea factor este masa dielectricului, efectul electrogravitic
fiind mai puternic pentru mase mari ale dielectricului.
Toate aceste aspecte sunt importante, deoarece, prin simpla schim­
bare a polarităţii sarcinilor, se poate realiza şi controlul direcţiei de
deplasare a astronavei. De vreme ce un cerc cuprinde un mare număr de
unităţi de suprafaţă pentru o dimensiune dată, este evident că un vehicul
în formă de disc poate utiliza acest tip de energie cu cea mai mare efi­
cienţă, utilizând încărcări electrice diferenţiale. Conform rezultatelor unor
experimente date publicităţii, energia de alimentare a unor modele testate
în California a fost de circa 50 W, mai mică, deci, decât cea necesară pen­
tru un bec electric; greutatea acestora era de 1.200 grame, iar eficienţa pro­
pulsiei de circa 2%.
Alte tipuri de propulsie, de genul sistemului de propulsie ce utili­
zează câmpul magnetic terestru au un fundament teoretic, dar problema
aplicabilităţii poate fi rezolvată doar odată cu dezvoltarea tehnologică.
Astfel, cu toate că principiile de funcţionare ale Astronavei Capacitive
Rotative, promovate de James E.Cox, de la Space Drive Research Society
din Sacramente, se bazează în cea mai mare parte pe aplicaţii ale fizicii
clasice, aceasta nu a depăşit niciodată faza conceptuală: "Ceea ce nu este
rezultatul principiilor convenţionale poate constitui efecte electrogravi-
tice similare celor descoperite de Townsend Brown. Din acest punct de
vedere, impulsul electrogravitic survine doar în timpul procesului de în­
cărcare şi în direcţia plăcii pozitive." În cazul capacitorului rotativ al
dispozitivului Wimshurst, încărcarea poate fi un proces continuu, datorită
străpungerii dielectricului la anumite valori de prag. Posibilitatea de a ob­
ţine un impuls suplimentar este extrem de interesantă şi trebuie investi­
gată minuţios.

Propulsia ionică - rezultate maxime

în spectrul portocaliu
Efectul Biefeld-Brown constă în manifestarea unui efect anti­
gravitaţional în momentul în care sarcina electrică pozitivă depăşeşte
sarcina electrică negativă. Ştiinţa clasică tratează electricitatea, magne­
tismul şi antigravitaţia ca pe trei forţe distincte, deşi fiecare este depen­
dentă de celelalte în producerea anumitor fenomene. Cu cât sunt mai apro­
piate plăcile unui condensator, cu atât efectul electrogravitic este mai pro-

153
nunţat. Cu cât este mai mare tensiunea aplicată plăcilor, cu atât va fi mai
evident efectul urmărit. Cu cât este mai mare suprafaţa plăcilor capaci-
torului, cu atât va fi mai puternic efectul antigravitaţional.
Un condensator- capabil să se mişte, se va deplasa întotdeauna în
direcţia plăcii încărcate pozitiv. Avantajul remarcabil al unui astfel de ca-
pacitor este că el este propulsat fără a avea părţi în mişcare. Un câmp
antigravitaţional cedează, însă, dacă intră în "distanţa de împământare" a
Terrei, care este egală cu cel puţin un sfert din diametrul câmpului res­
pectiv, în cazul propulsiei ionice, rezultatele cele mai bune se pot obţine
pentru frecvenţe din spectrul portocaliu.

Navă antigravitaţională
cu motor Biefeld-Brown

154
 Controlul gravitaţiei este cel mai eficient la 120 de grade, iar sur­
sele electrostatice precum generatoarele Van de Graff şi Wimshurst sunt
indispensabile pentru cercetările din domeniul antigravitaţiei. Dar iată ce
se preciza în solicitarea de brevet nr. 293465, din 13 iunie 1952, întoc­
mită de Brown pentru metoda de propulsie electrostatică:
"Invenţia se referă la un aparat electrocinetic, în particular la o
metodă şi la un dispozitiv de utilizare a potenţialului electric pentru pro­
ducerea forţelor necesare deplasării structurii în raport cu mediul încon­
jurător. Invenţia are la bază un fenomen electrocinetic necunoscut, des­
coperit de mine...
Până în prezent, aparatele electrocinetice au fost utilizate pentru a
converti energia cinetică în energie mecanică şi mai apoi în forţa nece­
sară propulsiei. Cu excepţia nesemnificativelor forţe de atracţie şi respin­
gere electrostatică, energia electrică nu a mai fost utilizată pentru produ­
cerea directă a forţei şi mişcării.
Deoarece, conversia energiei dintr-o formă în alta este însoţită de
pierderi datorate frecării, generării şi conducţiei căldurii, precum şi his­
terezisului şi de creştere a entropiei sistemului, este evident că eficienţa
cea mai bună se realizează prin conversia directă a energiei electrice în
forţă şi mişcare. De altfel, eliminarea convertoarelor intermediare duce la
mari economii de cheltuieli, întreţinere, greutate şi spaţiu, ultimele două
fiind de importanţă vitală în realizarea aeronavelor şi astronavelor. .
Scopul invenţiei mele este de a furniza un aparat pentru conversia,
directă a potenţialului energiei electrice într-o forţă mecanică pretabilă
să producă o mişcare relativă între o structuraşi mediul înconjurător. Un
alt scop al invenţiei este de a furniza un nou aparat pentru conversia di­
rectă a potenţialului electric direct în energie cinetică- De asemenea, in­
venţia poate sta la baza unui vehicul propulsat cu ajutorul energiei elec­
trostatice, fără a utiliza părţi în mişcare.
Intenţia invenţiei mele este de a furniza un dispozitiv de producere
a mişcării relative între o anumită structură şi mediul înconjurător, ce
include o pereche de electrozi cu formă corespunzătoare, plasaţi în spa­
ţiu, separaţi de un mediu dielectric şi încărcaţi cu sarcini opuse...Deşi exis­
tenţa fenomenele descrise a fost confirmată prin repetarea experi­
mentelor, principiile care stau la baza acestora nu sunt complet înţelese."

155
 Electronii - forţa (gratuită) de deplasare
Principalele dezavantaje ale vehiculelor actuale constau în fap­
tul că piesele acestora sunt supuse tensiunilor mecanice, uzura fizică
punându-şi amprenta asupra întregului ansamblu. Pentru eliminarea
acestui dezavantaj major se poate porni de la studiul mişcării de rotaţie
naturală a electronilor în atom: o matrice care cuprinde doi atomi, ai căror
electroni se rotesc în sensuri opuse, nu manifestă în exterior nici o mişcare;
dacă, însă, se distorsionează orbitele electronilor, se creează o forţă
inerţială neechilibrată, ce generează o tendinţă de deplasare întregu­
lui ansamblu. Forţa astfel creată va fi cu atât mai mare cu cât numărul de
electroni ai căror orbită a fost distorsionată este mai mare.
Conform datelor ştiinţifice actuale, tensiunea electricităţii atmos­
ferice creşte odată cu distanţa faţă de suprafaţa Pământului. Astfel,
dacă la altitudini mici se pot constata creşteri de 100 volţi/metru, la mari
altitudini (în ionosferă) creşterea poate fi de circa 1.000 volţi/metru. În
aceste condiţii, deşi un vehicul discoidal propulsat pe baza efectului Biefeld-
Brown, ce utilizează pentru ascensiune înalta tensiune, poate fi relativ sub­
ţire comparativ cu diametrul său, acesta poate fi supus unor puternice
diferenţe de tensiune în straturile superioare ale atmosferei.
Cea mai eficientă metodă de a distorsiona orbitele electronilor este
aceea a unui condensator simplu, căruia i se aplică o înaltă tensiune (de
ordinul kilovolţilor) pe cele două plăci. Placa încărcată negativ va res­
pinge electronii, în timp ce placa încărcată pozitiv îi va atrage, distorsio-
nând orbitele electronice ale atomilor. În acest mod, dielectricul dintre
cele două plăci va căpăta o tendinţă de deplasare în direcţia plăcii pozitive.
Pentru producerea unei forţe eficiente, orbitele electronilor tre­
buie să fie echilibrate şi de sens contrar, iar acest lucru se poate realiza
cu ajutorul unui câmp magnetic toroidal. Dielectricul trebuie ales astfel
încât să asigure reducerea pierderilor, să aibă un coeficient extrem de
ridicat şi să aibă o tesiune de străpungere deosebit de înaltă. Există nume­
roase alte aspecte şi metode de realizare care ar trebui luate în consi­
derare, precum tehnologia MHD, alimentarea la frecvenţa de rezonanţă şi
efectul Hall.

Efectul antigravitaţional Biefield-Brown - un secret de stat

Conform articolelor apărute în presă, în timp ce studia efectele ra­
zelor X emise de un tub Coolidge, fizicianul american Townsend Brown
a descoperit existenţa unei relaţii între gravitaţie şi înalta tensiune.
Ulterior, acesta a făcut ca un disc cu diametrul de 60 cm să zboare cu
peste 5 metri pe secundă în jurul unui pol central, în momentul în care a
156
 fost încărcat la un potenţial de 50 de kilovolţi. Teste ulterioare, realizate
cu discuri de un metru şi tensiuni mai mari de 150 kV, au condus la re­
zultate senzaţionale, ce au fost imediat clasificate ca secrete de stat.
Townsend Brown a realizat, în 1953, o demonstraţie încununată de
succes, cu un disc volant cu diametru de 60 cm, care a efectuat o cursă
circulară cu diametrul de 17 metri. Oamenii de ştiinţă conservatori au mi­
nimalizat rezultatele experimentelor efectuate, punându-le pe seama efec­
tului "vântului electric" (ionic), deşi Brown a infirmat această ipoteză prin
realizarea unor teste cu rezultate similare, în condiţii de vid. Conform unor
informaţii neoficiale, Brown a fost implicat şi în realizarea Experimen­
tului Philadelphia, unde au fost valorificate cunoştinţele sale din dome­
niul înaltei tensiuni.
Investigând istoricul descoperirii, cu prilejul unei vizite efectuate
de Terry Bastian în laboratorul lui Peter Kelly, din Lakemont, Georgia,
acesta a observat un disc de aluminiu cu diametrul de aproximativ un
metru, mai gros în centru şi mai subţire spre margini. Alăturat era o placă
cu două rânduri de sfere metalice realizate din aluminiu, al căror diametru
creştea şi descreştea treptat. Fiind întrebat ce reprezintă discul şi dispozi­
tivul alăturat, Peter a afirmat că acestea nu sunt altceva decât elemente
folosite în experimentele lui Brown, pe care a reuşit să le achiziţioneze în timp.
Peter Kelly, inginer electrotehnician şi cercetător în domeniul ener­
giei câmpurilor, în special al Radionicii, colaborator apropiat al dr.T.Galen
Hieronymous, consideră că ansamblul de sfere nu reprezintă altceva
decât un generator de înaltă tensiune, deoarece potenţialul electric este
dependent de aria suprafeţei electrodului. În acest caz, sfera de diametru
mai mic va fi încărcată la potenţialul maxim. O sferă cu diametru mare tre­
buie să fie plasată la o distanţă suficientă pentru a permite realizarea unei
descărcări electrice între prima şi cea de-a doua sferă. Acest proces poate
fi repetat, cea de-a doua sferă descărcându-se pe o a treia sferă, plasată la
o distanţă corespunzătoare. Este o metodă mai interesantă de obţinere a
înaltei tensiuni fără utilizarea generatoarelor TESLA, Van de Graff
sau Wimhurst.
Investigatorii acestui domeniu pot confirma că discurile lui Searle
utilizau o placă metalică rotativă ce genera o sarcină electrică cu potenţial
ridicat în zona circumferinţei. De altfel, Searle considera că, la viteze su­
ficient de ridicate, electronii pot fi aruncaţi în exterior. O altă aplicaţie
al acestui efect este Motorul Homopolar Faraday realizat de DePalma şi
Tewari: atunci când un magnet cilindric rotitor are un disc conductor ata­
şat unui pol ce se roteşte odată cu polul respectiv, poate fi constatată apa­
riţia unei tesiuni electrice între centrul şi marginea discului.

157
 În activitatea desfăşurată împreună cu dr. P.A. Biefield, Brown a
descoperit că, în momentul în care capacitorii sunt suspendaţi corespun­
zător şi încărcaţi cu înaltă tensiune, aceştia prezintă tendinţa de a se opu­
ne forţei gravitaţionale, iar atunci când polii unui condensator puternic
încărcat sunt orientaţi orizontal, este sesizat un impuls care tinde să mişte
capacitorul în direcţia polului pozitiv. Direcţia impulsului se poate schim­
ba dacă se schimbă polaritatea. Efectul antigravitaţional a fost demons­
trat plasându-se condensatorul pe o balanţă cu pârghie şi încărcându-1: în
momentul în care polul pozitiv este cel superior, capacitorul tinde să se de­
plaseze în sus către un punct de echilibru, iar atunci când polul pozitiv este
cel inferior, balanţa va indica o coborâre. De asemenea, efectul Biefeld-
Brown poate fi utilizat şi pentru controlul direcţiei de zbor prin rîis-
torsionarea câmpului gravitaţional, ca urmare a aplicării diferenţiale ?,
înaltei tensiuni pe plăcile structurii discoidale. Forma de clopot a discu­
lui a fost aleasă din motive de creştere a eficienţei.
Conform Patentului britanic nr. 21452/27.300311, obţinut de Tho-
mas Townsend Brown din Zanesville, Ohio, SUA, în data de 15 noiem­
brie 1928, se preciza:
"Invenţia se referă la o metodă de control a gravitaţiei şi de pro­
ducere a forţei şi mişcării. Metoda este exclusiv electrică. Invenţia se mai
referă la aparatele ce sunt alimentate cu energie electrică şi care influen­
ţează câmpul gravitaţional sau energia gravitaţională; de asemenea, la
maşinile care generează o forţă şi o mişcare lineară independentă de ac­
ţiunea celorlalte...
Pentru a demonstra adaptabilitatea universală a noii metode, tre­
buie arătat că aceasta este pretabilă a fi folosită în combinaţie cu mo­
toarele automobilelor, avioanelor, vehiculelor spaţiale, vapoarelor, loco­
motivelor. ..
Funcţionarea motoarelor electrvgravitaţionale este rezultatul ac­
ţiunii forţelor unidirecţionale reciproce produse de electrozii încărcaţi.
Direcţia acestor forţe şi mişcarea rezultată este, de obicei, îndreptată că­
tre electrodul pozitiv. Această mişcare este practic liniară şi este prima
care se observă... Sunt trei reguli generale ce trebuie respectate în cons­
trucţia acestor motoare.
1. Foliile izolatoare trebuie să fie cât mai subţiri posibil, dar să
aibă o tensiune de străpungere suficient de ridicată. Este recomandabil
să se folosească izolatorii saturaţi cu parafină, care au o rezistenţă spe­
cifică ridicată.
2. Diferenţa de potenţial dintre oricare două plăci metalice trebuie
să fie cât mai mare posibil, dar să nu depăşească tensiunea de străpun­
gere.
158
 3.Numărul plăcilor trebuie să fie cât mai mare posibil, pentru a
se obţine o "tensiune de saturaţie " a sistemului...
Scopul invenţiei este de a furniza o metodă de influenţare a câm­
pului gravitaţional... şi un aparat de producere a forţei şi mişcării prin
influenţarea electrică a energiei gravitaţionale. "
Este interesant de remarcat că cercetările lui Brown au fost de­
marate cu mult timp înainte de avalanşa de contacte OZN de după
sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

159
Capitolul IX

INVENŢII CENZURATE

Antigravitaţie prin rotire

Oamenii de ştiinţă japonezi au descoperit că giroscoapele mici
pierd din greutate atunci când se rotesc în anumite condiţii, aparent
sfidând gravitaţia. Dacă descoperirea se dovedeşte a fi corectă, ar putea
marca un progres ştiinţific remarcabil, însă experţii au serioase îndoieli că
investigaţiile vor fi duse la bun sfârşit. Observaţiile fenomenului, publi­
cate în "Physical Review Letters", au fost analizate de o comisie formată
din oameni de ştiinţă cu autoritate în domeniu, care au menţionat că nu au
constat nici o eroare experimentală.
De-a lungul timpului a existat o tendinţă generală de ignorare
a antigravitaţiei, încă de la enunţarea principiilor de către Isaac New­
ton, în secolul al XVII-lea. Pe aceeaşi linie se înscrie şi dr. Rober L. Park,
profesor de fizică la Universitatea din Maryland, director al Societăţii
Americane pentru Fizică şi editor al "Physical Review Letters", care a
declarat: "Este o ipoteză uimitoare şi ar fi revoluţionară dacă ar fi ade­
vărată. Dar este cu siguranţă greşită. Aproape toate ipotezele extraordi­
nare sunt greşite. "
Descoperirea a fost făcută de Hideo Hayasaka şi Sakae Takeuchi de
la Universitatea Tohoku din Sendai. Spre deosebire de unele declaraţii exa­
gerate, frecvent întâlnite, rezultatele respective sunt fundamentate ştiinţific.
De altfel, autorii nu au susţinut că au reuşit să învingă gravitaţia, ci doar că
rezultatele "nu pot fi explicate cu ajutorul teoriilor actuale". Este semni­
ficativ faptul că experimentul a fost descris în cele mai mici detali, oferind
posibilitatea şi altor oameni de ştiinţă interesaţi de a reface testele.
Experimentul se referă la pierderile de greutate suferite de giros­
coapele aflate în mişcare de rotaţie, a căror rotoare aveau greutăţi de 140
sau 176 de grame. Interesant este faptul că, atunci când giroscoapele au
fost rotite în sensul deplasării acelor de ceasornic, nu s-a constat nici o mo­
dificare a greutăţii lor; aceasta s-a constatat abia atunci când au fost rotite
în sens contrar deplasării acelor de ceasornic. Rata scăderii era redusă, în
jurul a 11 miimi de gram, la o rotaţie a giroscoapelor de 13.000 rpm, dar
au fost constatate două efecte semnificative: a) reducerea greutăţii a cres­
cut odată cu creşterea vitezei de rotaţie; b) efectul era mai accentuat în ca­
zul giroscoapelor de dimensiuni mai mari.

160
 Schema de principiu a discului volant Mark 1

Discul volant Mark 2

Ce face un fizician într-un OZN extraterestru...

Conform opiniei exprimate de consultantul Michael J.G. Polonyi,
este posibilă crearea unui moment mecanic exclusiv prin utilizarea ener­
giei electromagnetice conservate, deşi aceasta contravine teoriilor ştiinţi­
fice oficiale: "Conform postulatelor universal acceptate, materia aflată în
stare staţionară, ce nu generează unde, nu poate genera nici moment
electromagnetic." Totuşi, acest lucru poate fi acceptat în momentul în
care se iau două bobine Helmholtz plate şi se plasează la o distanţă una de
cealaltă aproximativ egală cu raza uneia din bobine. Dacă se aplică un
161
 curent alternativ unei bobine, cealaltă va genera un câmp electromagnetic,
aşa încât va apare un efect de atracţie-respingere la frecvenţa aplicată,
pentru fiecare bobină, datorită câmpului generat de cealaltă bobină.
Se pune însă întrebarea: este posibil ca, în loc ca cele două bobine
să se atragă sau să se respingă reciproc, să exercite o anumită forţă în ace­
eaşi direcţie? Se pare că, cel puţin teoretic, acest lucru este posibil, deoa­
rece nu curentul, ci câmpul generat interacţionează cu cealaltă bobină, aşa
încât este doar o chestiune de obţinere a unui aranjament care să creeze o
forţă unidirecţională. Condiţiile pentru realizarea forţei unidirecţionale sunt:
a)frecvenţa trebuie să fie suficient de mare, astfel încât distanţa
dintre bobine să reprezinte un sfert din lungimea de undă:
b)ambele câmpuri să aibă aceeaşi frecvenţă;
c)cele două câmpuri trebuie să fie în antifază.
Aranjamentul este similar cuptorului direcţional utilizat în tehnologia
microundelor, unde energia electromagnetică se propagă unidirecţional.
Dacă energia se poate propaga unidirecţional de-a lungul unui ghid de undă,
atunci capetele acestuia pot fi unite sub forma unui inel, iar momentul
mecanic unghiular poate fi obţinut. Evident, oricare două surse electro­
magnetice defazate în timp şi spaţiu pot crea acest efect, dar forţa maximă
se poate obţine doar pentru sursele plasate la un sfert de lungime de undă
distanţă una de alta. Astfel, energia conservată într-o incintă metalică re­
zonantă poate fi capabilă să genereze mişcare, singura condiţie fiind aceea
ca cele două câmpuri să fie defazate, în caz contrar realizându-se doar o
acumulare a energiei electromagnetice.
În vederea concentrării câmpului şi evitării dispersiei liniilor mag­
netice poate fi utilizat un miez magnetic, care are rolul de a reduce propa­
garea undelor magnetice, frecvenţa şi distanţa dintre bobine. De aseme­
nea, acest tip de bobină se comportă foarte asemănător cu o cavitate rezo­
nantă. Din păcate, mărimea forţelor produse este foarte mică, astfel încât
este dificil de evidenţiat experimental acest principiu. De exemplu, în ca­
zul a două bobine realizate pe un miez de ferită cu permeabilitatea de 10
şi plasate la distanţa de 6 cm, energia electromagnetică necesară pentru
producerea unei forţe de 1 Newton trebuie să fie de minim 124 kVA, la o
frecvenţă de 395 MHz, 28.2 A/spiră şi 156 ohmi/spiră!
În acelaşi timp, însă, conform principiului de echivalenţă, dacă
este posibilă crearea unei forţe în spaţiu prin utilizarea exclusivă a ener­
giei electromagnetice în circuit închis, atunci este valabilă şi reciproca şi
anume generarea de energie electromagnetică dintr-un câmp de forţă.
Există unele opinii conform cărora noţiunea de densitate a momentului
electromagnetic constituie veriga lipsă dintre mecanică şi electrodina-
mică. Aceasta sugerează că gravitaţia nu constituie altceva decât "unde în
162
fază" similare celor produse în ghidurile-de undă şi cavităţile rezonante,
dar existenţa "undelor fazate" este condiţionată de omniprezenţa unui câmp
electromagnetic, ceea ce nu constituie altceva decât o revenire la concep­
tul de eter. Din această perspectivă, întregul Univers nu ar reprezenta
altceva decât un gigantic rezonator.
Conform lucrării "Oamenii Terrei", publicată de fizicianul dr. Dan
Fry, acesta susţine că a avut ocazia să călătorească la bordul unei as­
tronave extraterestre, pregătirea sa oferindu-i extraordinara posibilitate
de a observa sistemele de zbor utilizate de altă civilizaţie. În respectiva carte,
el susţinea că pentru propulsia astronavei erau utilizate două bobine:
una era montată în partea centrală superioară, iar o alta în partea centrală
inferioară. În momentul în care plăcile erau excitate la frecvenţa de rezo­
nanţă proprie, punctul focal al câmpului magnetic crea un "centru artifi­
cial neutru", care putea fi reglat astfel încât vehiculul să se deplaseze în
direcţia dorită, centrul neutru al navei fiind obligat să îl urmeze.

163
 Cum pluteşte acul de cusut pe apă...
În lucrarea "TESLA coil secrets; construction notes and novei uses",
de R.A.Ford, se arată că, în anul 1911, inventatorul american Edward S.
Farrow a făcut publice studiile sale referitoare la dinamul condensator.
Experimentele făcute de acesta au demonstrat că, atunci când respectivul
dispozitiv electric era plasat pe un cântar, în momentul în care era ali­
mentat, dinamul şi orice alt obiect suspendat de el pierdea circa 1/6 din
greutatea sa: masa iniţială de 500 grame scădea la 425 în momentul
alimentării cu energie electrică.
Conform teoriei lui Farrow, dinamul acţiona ca un "intensificator
al componentei verticale" a undelor herţiene generate, intensificarea in­
ducând forţă ascensională în toate obiectele aflate în contact cu dina­
mul. Comportamentul neobişnuit al undelor herţiene s-a manifestat într-
un plan orizontal îngust al tensiunii electromagnetice, dar pe o arie extin­
să. Dinamul condensator mai cuprindea un inel prevăzut cu o serie de go­
luri necesare producerii acestui câmp. Inelul cu circuitele de ruptură era
plasat într-un plan orizontal, încadrând dispozitivul. Puterea şi frecvenţa
oscilaţiilor nu au fost precizate.
În acest caz s-a făcut analogia efectului ascensional cu cel produs
de plutirea unui ac de cusut pe apă: deşi densitatea oţelului este mult mai
mare decât a apei, tesiunea superficială permite realizarea unei puternice
legături moleculare, ce cuprinde acul într-o puternică peliculă fluidă. În
mod similar, dinamul se ridică, în pofida puternicului câmp gravitaţional,
prin interacţiunea cu slabul.câmp electromagnetic: interacţiunea pe o arie
extinsă dintre acest câmp şi undele herţiene produc flotabilitatea electrică.

164
Nici pentru această remarcabilă invenţie nu s-a eliberat însă nici un
brevet.
Ulterior, Norm Wootan a reluat cercetările, obţinând informaţii
suplimentare referitoare la acest fenomen, care includeau diferite tipuri de
forţe, geometrii sau mişcări. Acestea includeau oscilaţii (vocale sau elec­
trice), mase rotitoare, mişcări giroscopice, înaltă tensiune etc.
Bobina care...violează legile
Anumite experimente mai puţin riguroase au fost efectuate de către
diferiţi cercetători independenţi cu bobine caduceu. Acestea au mai fost
denumite de către Wilbert Smith, şi bobine tensoriale.

Bobina caduceu constă într-un conductor obişnuit de cupru izolat,

ce formează o înfăşurare dublu-spiralată în jurul unui miez de ferită.
EXISTĂ FRECVENTE CONSTATĂRI CONFORM CĂRORA ACEASTĂ
BOBINĂ VIOLEAZĂ LEGILE STABILITE ALE ELECTROMAGNETIS­
MULUI ŞI ALE TEORIEI UNDELOR HERŢIENE ÎN MOMENTUL ÎN
CARE UN CURENT DE ÎNALTĂ FRECVENŢĂ ESTE INJECTA T ÎN EA.
Caracteristicile speciale ale acestui tip de bobină sunt:
• bobina-caduceu are reactanţă zero, spre deosebire de o bobină
obişnuită; în momentul în care energia electrică străbate firele, nu are loc
o creştere a temperaturii acesteia;
• rezonanţa magnetică a bobinei-caduceu poate fi infinită, spre
deosebire de o bobină obişnuită, ce rezonează doar la frecvenţa sa armo­
nică fundamentală şi mai slab la armonicele 2 şi 3; bobina tensorială este
capabilă să rezoneze puternic pentru orice număr de frecvenţe distribuite
aleator în spectru.
În mod straniu, semnalul injectat într-o astfel de bobină nu poate
fi detectat de instrumentele de măsură RF standard. Radioamatorii
au rămas pur şi simplu perplecşi de comportamentul extraordinar al
acestui tip de bobină. De exemplu, două astfel de bobine pot forma un
165
 sistem de transmisie, în care una din bobine poate juca rolul de emiţător,
iar cealaltă rolul de receptor, condiţia esenţială fiind cea a unei perfecte
alinieri (precizia alinierii trebuie să fie similară cu cea a razei laser).
De asemenea, câţiva cercetători au mai descoperit o serie de ciudate
şi neaşteptate efecte inerţiale asociate acestor bobine. Astfel, s-a constatat
că, imediat ce este activat de fluxuri de microunde, dispozitivul tinde
să execute o serie de sărituri pe suprafaţa pe care este amplasat. Fap­
tul pentru care bobina-caduceu se comportă astfel sau de ce aceasta pro­
duce o serie de alte efecte ciudate nu pot fi explicate prin teoria electro­
magnetismului clasic şi trebuie puse pe seama configuraţiei unice a aces­
tui tip de bobină.
Analizând cu minuţiozitate configuraţia bobinei, remarcăm faptu!
că cele două înfăşurări ale dublei spirale sunt diametral opuse una faţă de
cealaltă. De asemenea, cercetătorii sunt de părere că este important ca in­
tersectările spirelor să se realizeze în linie dreaptă. Când curenţii de înaltă
frecvenţă curg în direcţii opuse prin cele două fire, câmpurile magnetice
se anulează reciproc pe laturile bobinei, dar la vârf şi la bază, unde sunt
zonele de intersecţie, câmpurile se întrepătrund, astfel încât la vârf vec­
torii magnetici sunt orientaţi într-o direcţie paralelă cu axa bobinei, în timp
ce la bază vectorii au aceeaşi mărime, însă sunt orientaţi în sens invers de­
cât cei de la vârf.
Dacă privim bobina din lateral, remarcăm faptul că vectorii conse­
cutivi de-a lungul axei bobinei formează circuite toroidale închise în mie­
zul de ferită. După cum am mai precizat, în timpul experimentelor pe care
le-a realizat Wilbert Smith cu bobina tensorială, acesta a sesizat diferite
efecte induse de câmpul bobinei în obiectele învecinate. Acest fenomen,
ca şi cel al absenţei cuplajului semnalului dintre bobine, poate proveni
dintr-un câmp magnetic unic cuprins în toroid.
Magnatron - motorul de 525 CP cu consum zero !
Cu prilejul celui de-al treilea Simpozion Internaţional referitor la
Noile Surse de Energie, desfăşurat între 25-28 aprilie 1996, la Denver.
Gerald Orlowski a prezentat un referat despre Motorul magnetic cu fuziune
galiu-deuteriu Rory Johnson - MAGNATRON-ul, în care sublinia câteva
aspecte deosebit de importante:
"Oamenii de ştiinţă, de la Descartes la Einstein, au căutat să gă­
sească descrierea corectă a naturii tuturor substanţelor fizice. Consider
că Rory Johnson a fost unul din cei mai mari vizionari ai acestui secol,
iar motorul său, Magnatronul, ne demonstrează principiul atracţiei re­
ciproce în mişcare - esenţa tuturor substanţelor din natură.
Rory Johnson a proiectat şi realizat un motor de 525 CP fără a
utiliza nici un element component al motoarelor întâlnite în mod obiş­
nuit astăzi, precum sunt motoarele inductive de curent alternativ sau ge-
166
naratoarele de curent continuu, ce funcţionează pe baza principiului AT-
RACŢIE-RESPINGERE, care nu exploatează câmpul magnetic la întregul
său potenţial. El a reuşit să valorifice la maximum energia câmpului
magnetic, prin utilizarea principiului A TRACŢIE-ATRACŢIE.
Din păcate, nu există posibilitatea de a explica principiul ATRAC­
ŢIE-ATRACŢIE din perspectiva teoriei electromagnetice actuale şi nici
modul în care acest motor relativ mic poate produce o cantitate imensă
de energie. În ultimii 10 ani, am studiat acest motor pentru a încerca să
înţeleg această nouă teorie electromagnetică. "
Pentru înţelegerea modului său de funcţionare este esenţiala obser
vaţia făcută de Faraday: "în momentul în care curentul ce străbate o bobi­
nă este întrerupt brusc, în acelaşi circuit are loc autogenerarea unui cu­
rent mult mai puternic. " Johnson a utilizat pentru motorul său un rotor cu
două poziţii. Mai întâi, rotorul este atras de magnetul superior şi eliberat
imediat, după care este atras de magnetul inferior şi eliberat imediat. În
cei 15 ani de activitate desfăşuraţi în domeniul depanării motoarelor, Gerald
Orlowski a fost obişnuit cu ideea că toate motoarele electrice trebuie să
aibă numeroase înfăşurări, aşa încât a fost şocat să constate că MOTO­
RUL JOHNSON ARE FOARTE PUŢINE ÎNFĂŞURĂRI. Elementul
special al motorului Johnson îl constituie o celulă de fuziune plasată chiar
în centrul echipamentului şi al puternicului câmp magnetic generat.
Guvernul american a decis:
inventatorul - mort, motorul - interzis...
Tratativele pe care le-a dus cu Mike Marzicola, asociatul lui
Johnson, pentru achiziţionarea unui motor complet funcţional de
către firma Greyhound, au intrat în atenţia agenţilor guvernamen­
tali, care au scos din funcţiune şi au confiscat toate motoarele dispo­
nibile. Ulterior, ei au descurajat orice tentativă privată de repunere
în funcţiune a acestui motor revoluţionar, aşa încât Orlowski a fost ne­
voit să semneze în nume propriu un contract cu Marzicola, care îi dădea
dreptul de a reface şi testa un motor pentru propulsarea unui autobuz, eli­
minând complet consumul de benzină.
Adevărul este că toate cunoştinţele electrice sunt absolut inutile
pentru realizarea unei unităţi Ro-Mag, deoarece nu se va putea înţelege
niciodată cu adevărat funcţionarea motorului Johnson fără cunoaşterea ca­
racteristicilor energiilor implicate, iar aspectele trebuie analizate din punct
de vedere magnetic şi nu electric. Care ar fi caracteristicile distinctive?
După cum prea bine se ştie, circuitele electrice nu reprezintă altceva decât
combinaţii multiple ale conductorilor şi izolatorilor ce dirijează curenţii,
în timp ce în cazul structurilor magnetice există posibilitatea realizării
unei veritabile MULTIPLICĂRI A FLUXURILOR ENERGETICE. Iată

167
 câteva aspecte ce ar trebui avute în vedere la fundamentarea magne-
tronicii (ca ştiinţă complementară electronicii):
• Poate fi magnetismul un fenomen periodic, similar curentului elec­
tric alternativ? Din punctul de vedere al teoriei electrice actuale, energia
magnetică este privită doar ca un subprodus al energiei electrice. Este ca
şi cum am spune: o găină poate fi utilă, dar din păcate face risipă de ouă...
• Electricitatea constituie o violentă reacţie magnetică, generată ca
urmare a interferenţelor din respectivul câmp? În acest mod, electricitatea
este tratată ca un subprodus al energiei magnetice.
Bobinele Motorului Johnson sunt încărcate şi descărcate periodic,
proces cunoscut sub numele de colaps inductiv, datorită faptului că siste­
mul pulsator activează fluxul energetic în motorul Johnson. Desigur, dacă
am realiza un model teoretic similar celui electric, ar trebui să admitem
existenţa unor corpusculi magnetici, similari electronilor, ce transportă o
cantitate imensă de energie şi care nu are nevoie de circuite speciale de
transport. Dar am intra din nou în domeniul cuantizării specifice tehnolo­
giilor negre!
O caracteristică similară discurilor volante ale lui BROWN o cons­
tituie existenţa vibraţiilor, generate de câmpul magnetic aflat la rezonanţă.
Deşi energia magnetică din motor este sub formă de unde sinusoidale, ea
este transformată în formă utilă sub formă de impulsuri. Trebuie remarcat
că tendinţa firească a energiei este de a se risipi fără a efectua lucru me­
canic, aşa încât ea trebuie canalizată în sensul maximizării eficienţei.
Unul din aforismele lui Faraday afirmă că "întregul progres ştii­
nţific nu reprezintă altceva decât o continuă corectare a ignoranţei. " Iată
de ce este absolut necesar sprijinul pe care cercetătorii nonconformişti îl
pot da ştiinţei tradiţionale, deşi fără excepţie, aceştia sunt întotdeauna tra­
taţi cu dispreţ şi discreditaţi pe toate planurile. Din păcate, toată această
tehnologie revoluţionară a fost cenzurată timp de peste 20 ani, chiar în
"ţara tuturor posibilităţilor". Mai întâi, Departamentul american al
Energiei a emis un ordin prin care toate motoarele Rory Johnson au
fost scoase din funcţiune, după scurt timp genialul inventator decedând
misterios. Este evident că nici puternicele companii petroliere nu sunt
complet străine de acest incident, ele urmărind permanent scoaterea din
circuitul comercial a tuturor aplicaţiilor tehnologiilor albe, ce le-ar sub­
mina ireversibil poziţia...

168
Capitolul X

SECRETE EXPLOZIVE

"Mersul OZN-urilor": Luna - 1 oră, Pluto - 1 zi !...

Există toate şansele ca racheta să devină caducă în ceea ce priveşte
călătoriile spaţiale în următorii 50 ani, descoperirile recente indicând fap­
tul că navele spaţiale ale viitorului vor fi propulsate cu ajutorul dispo­
zitivelor antigravitaţionale. Acestea, în loc să utilizeze forţa brută pentru
a învinge gravitaţia terestră, o vor folosi în acelaşi mod în care avioanele
se folosesc de aer pentru a zbura. În ultimele decenii au existat mai multe
companii care au cercetat problema antigravitaţiei, printre care se numără
şi Glen L. Martin Co., Bell Aircraft, General Electric şi Sperry-Rand Corp.
Deşi eforturile făcute sunt prea puţin cunoscute, au fost descoperite totuşi
câteva lucruri importante referitoare la propulsia gravitaţională. În primul
rând, forţa propulsivă nu acţionează doar asupra unei părţi a navei, ci asu­
pra tuturor elementelor din raza de acţiune a câmpului generat de dispo­
zitivul antigravitaţional. În al doilea rând, viteza maximă a navei nu este
limitată de viteza luminii.
Navele cu propulsie antigravitaţională sunt capabile să-şi schimbe
direcţia, să accelereze foarte rapid şi să se oprească instantaneu fără
a supune pasagerii la efectele inerţiale atât de nedorite ce se manifestă
în cazul aeronavelor clasice, iar controlul asupra direcţiei se realizează
deosebit de eficient prin schimbarea intensităţii sau polarităţii sarcinilor
electrice aplicate plăcilor condensatorului. Cu nave spaţiale antigravitaţio­
nale, o călătorie pe Lună poate dura mai puţin de o oră, pe planetele
din sistemul solar circa o zi, o expediţie interstelară câteva luni, iar con­
diţiile deplasării vor fi ideale, fără a se pune problema imponderabilităţii
sau a acceleraţiilor extreme. Desigur, ideea renunţării la rachete nu va fi
acceptată cu uşurinţă, în special datorită eforturilor deosebite făcute în
sensul perfecţionării acestora.
Antigravitaţia şi...Vechiul Testament
Menger este de părere că forţa electromagnetică utilizată pentru
propulsarea discurilor volante poate duce la scoaterea din funcţiune a
sistemelor electrice ale autoturismelor, a radioului, televizorului şi ale tu­
turor aparatelor similare. De asemenea, fluxul electromagnetic produs în
anumite condiţii poate ucide orice fiinţă instantaneu sau după o anumită
perioadă de timp, în funcţie de intensitatea sa. Energia degajată poate mo­
difica echilibrul atomic şi celular, putând conduce la apariţia unor boli
precum cancerul şi la perturbaţii în funcţionarea organelor.
169
 Kraspedon este de părere că realizarea unei zone depresionare sub
navă poate produce un impuls de o forţă terifiantă şi trebuie realizată în
direcţia în care se doreşte efectuarea deplasării. Nava se poate deplasa cu
orice viteză şi fără a avea frecare cu aerul din atmosferă. Ferestrele de
sticlă nu pot fi folosite, deoarece s-ar sparge din cauza diferenţelor de pre­
siune, dar pot fi utilizate camerele video. Dacă se utilizează razele cato­
dice, trebuie ţinut cont de faptul că acestea ionizează puternic atmosfera şi
pot produce arsuri ţesuturilor fiinţelor vii. Razele catodice pot produce
zone depresionare prin multiplicarea ionilor grei, care sunt rapid absor­
biţi de către aerul înconjurător. Dirijarea fluxului ionic se poate realiza cu
ajutorul unui câmp magnetic puternic*
Fry arată că puternicii curenţi electrici care circulă prin inelele de
forţă produc câmpuri magnetice foarte intense, a căror direcţie şi ampli­
tudine sunt controlate cu ajutorul altor inele, ce pot induce oscilaţii con­
trolate, în acest mod, se poate realiza rezonanţa magnetică între două inele
sau chiar între două segmente distincte ale aceluiaşi inel. Orice modificare
a câmpului magnetic duce la crearea unui câmp electric de sens contrar şi per­
pendicular pe liniile câmpului magnetic. Vectorul de forţă ia naştere atunci
când două câmpuri magnetice devin reciproc rezonante; forţa generată este
asemănătoare câmpului gravitaţional. Dacă centrul câmpului coincide cu
centrul gravitaţional al navei, efectul obţinut va fi creşterea inerţiei sau a
masei aparente a vehiculului. Dacă centrul câmpului nu coincide cu cen­
trul gravitaţional al navei, nava va fi propulsată către respectivul centru.
Cosmologia Rhysmonică
Fizicienii renascentişti au postulat existenţa unui mediu universal,
pe care I-au denumit eter, dar odată cu apariţia fizicii particulelor subato-
mice şi a relativităţii, teoriile respective au căzut în desuetitudine. Con­
form cosmogoniei rhysmonice, orice rhysmon are atributele de mărime,
formă, poziţie şi viteză; rhysmonii sunt aranjaţi într-o structură spaţi­
ală matriceală, a cărei densitate variază în funcţie de poziţia acestora
în Univers. Structura matriceală a rhysmonilor situaţi în spaţiul liber este
cea care generează mărimile fundamentale ale lungimii, timpului, vitezei,
masei, volumului, densităţii şi energiei descoperite de fizicianul Max Planck.
Postulatele fundamentale ale Universului Rhysmonic pot fi sintetizate
după cum urmează:

* N. edit.: Toate aceste efecte prezentate de autor apar, în mod frecvent, şi în...
Vechiul Testament! Amănunte suplimentare în "Experimentul Terra" - vol. I-II
(autor. Teodor Filip).
170
 • Universul este finit şi sferic;
• geometria euclideană este suficientă pentru a descrie Spaţiul Rhysmonic;
• marginile Universului reprezintă un reflector perfect de energie;
• materia ia naştere doar în porţiunea centrală a Universului.
Structura matriceală a rhysmonilor permite transmiterea instan­
tanee a energiei de-a lungul unei linii drepte, denumite vector energe­
tic, din punctul de origine până la marginea Universului, unde este re­
flectată conform unor legi similare celor din optica sferică. În cosmologia
rhysmonică, masa, inerţia şi energia sunt tratate precum în mecanica cla­
sică: masa este doar un efect, cosmologia rhysmonică considerând parti­
culele ca fiind rezultatul modificărilor densităţii structurii rhysmonice.
Întregul Univers nefiind altceva decât rhysmoni şi vid.
Într-o zonă "densă" a Universului, precum este cea a miezului unei
particule, un anumit număr de rhysmoni sunt comprimaţi. Aceasta înseamnă
că fiecărei particule îi corespunde o anti-particulă, respectiv o zonă de
densitate scăzută. În plus, o particulă prezintă un excedent de vectori ener­
getici orientaţi către exterior, în timp ce o antiparticulă prezintă un exce­
dent de vectori energetici orientaţi către interior. Aceşti vectori sunt cel
mai frecvent întâlniţi sub forma sarcinilor electrice.
Conform acestei teorii, gravitaţia nu reprezintă o forţă sau o atracţie
reciprocă dintre obiecte; mai mult chiar, cele două obiecte sunt împinse
unul către celălalt de către vectorii energetici tangenţi la suprafaţa res­
pectivelor obiecte. Legile newtoniene referitoare la gravitaţie rămân vala­
bile, deşi anumite corolare diferă. Undele gravitaţionale iau naştere în di­
ferite moduri dar, în general, o puternică perturbaţie astronomică, precum
explozia unei suprenove, modulează instantaneu vectorii energetici rhys-
monici. Această modulaţie poate avea influenţe ulterioare, de exemplu,
asupra fluxului gravitaţional terestru.
A doua lege a gravitaţiei
Toată lumea a auzit de povestea mărului care a căzut în capul lui
Newton şi care a dus la descoperirea Legii universale a gravitaţiei, care
afirmă că: "Două corpuri oarecare se atrag reciproc cu o forţă direct
proporţională cu produsul maselor lor şi invers proporţională cu pătratul
distanţei dintre ele." Craig Gunnufson este de părere că a venit vremea
pentru introducerea1 celei de-a doua legi universale a gravitaţiei, deri­
vată din teoria deplasării eterului: "Materia absoarbe şi emite energie
din mediul eteric, care este responsabil de fenomenul cunoscut sub nu­
mele de gravitaţie. Mărimea energiei emise este direct proporţională cu
pătratul masei."

171
 Prima consecinţă constă în faptul că o proprietate intrinsecă a ma­
teriei o reprezintă absorbţia energiei din mediul eteric. Mărimea accele­
raţiei unui obiect aflat în cădere, care dobândeşte astfel energie cinetică,
reprezintă o măsură a energiei absorbite din eter. Însuşi Newton a recu­
noscut că toate corpurile sunt atrase reciproc, dar că mecanismul res­
pectiv a rămas un mister chiar şi pentru el. Abia în secolul XIX, Le-
sage a susţinut că doar existenţa unui mediu de particule hiperfine poate
explica legea descoperită de Newton. Teoria lui Lesage a arătat că gravi­
taţia reprezintă o presiune, nu o atracţie. De atunci, au existat mai mulţi
teoreticieni care au susţinut idei similare, dar şi destui critici.
Enigma propulsiei OZN - dezlegată !
Unul din principalele aspecte neelucidate de ufologi îl constituie
mijlocul de propulsie pe care îl folosesc aeronavele respective. Ca punct
de plecare în abordarea acestui fenomen, trebuie ţinut seama că discurile
volante nu sunt aeronave convenţionale, fapt care necesită o abordare
neconvenţională. Aparent, discurile volante nu utilizează motoare de ra­
chetă sau alte tipuri de propulsie reactivă: aceste nave pot accelera până la
viteze incredibile într-un timp extrem de scurt şi nu produc zgomot decât
într-o mică măsură; pot rămâne într-o poziţie staţionară, chiar şi atunci când
în zona respectivă sunt vânturi deosebit de puternice, părând a fi neafec­
tate de problemele generate de gravitaţie şi de frecarea cu aerul. Tocmai
de aceea, abordarea teoriei propulsiei discurilor volante este strâns legată
de schimbarea radicală a teoriei câmpurilor energetice planetare şi so­
lare, avându-se în vedere următoarele aspecte:
• gravitaţia poate fi interpretată şi ca o presiune exercitată de
spaţiul cosmic, nu doar ca o forţă de atracţie a Terrei;
• presiunea atmosferică este rezultatul unui câmp de forţă te­
restru generat de Soare;
• după cum au demonstrat zborurile la mare altitudine ale aerona­
velor şi navetelor spaţiale, Cosmosul este caracterizat de temperaturi ex­
trem de scăzute, presiuni mici şi luminozitate redusă. Cu cât ne îndepăr­
tăm de Pământ, cu atât mai mult scade căldura, gravitaţia şi luminozitatea,
fapt care poate fi explicat prin interacţiunea câmpului terestru, care acţio­
nează în zona atmosferei, cu energia provenită de la Soare.
Walter Wright este promotorul teoriei presiunii gravitaţionale
şi a elaborat mai multe modele care să ilustreze cât mai elocvent princi­
piul enunţat. De fapt, el l-a creditat pentru acesta idee extraordinară pe
fiul său în vârstă de şase ani, care i-a spus că el nu crede că Luna produce
mareele. Întrebându-1 care ar fi motivul, fiul său i-a spus că numai printr-o
presiune se poate mişca apa. Ideea l-a intrigat pe Walter atât de mult încât
172
 a aprofundat problema şi a elaborat o teorie inedită, care s-a dovedit a fi
cu totul revoluţionară. Mai mult chiar, el a deschis un muzeu în care a ex­
pus modelele ce demonstrează viabilitatea pricipiului presiunii gravitaţio­
nale. Wright i-a provocat în mod deschis pe oamenii de ştiinţă să găsească
vreo eroare în teoria sa, însă nimeni nu a dat vreun răspuns.
Conform acestei teorii, Pământul este înfăşurat într-un câmp
energetic autogenerat, cu liniile de forţă îndreptate către Poli şi care
converg în "găurile polare". Ce reprezintă însă, de fapt, "găurile polare"'?
După cum se ştie, Pământul se mişcă în jurul Soarelui cu o viteză de peste
100.000 km/h, iar în jurul propriei axe cu aproximativ 1.600 km/h. Com­
parând Pământul cu o minge ce pluteşte pe un jet de apă, apa reprezentând
forţa energiei solare, mingea va fi suspendată la o anumită distanţă, în
funcţie de masa sa, absorbind impactul şi rotindu-se.
Mingea, aflată în mişcare de rotaţie, reţine o peliculă fină de apă pe
suprafaţa sa, aşa încât jetul de apă nu loveşte direct mingea, ci pelicula de
apă, care este permanent înlocuită şi reînnoită. În acelaşi mod, presiunea
exercitată de energia solară acţionează în sens invers atracţiei gravi­
taţionale, iar regiunea ecuatorială terestră suportă impactul său ma­
xim, energia fiind convertită într-o mişcare axială mai lentă şi deviată
către Poli, pe unde scapă în spaţiu. Semnificativ este că, după ce un sa­
telit american lansat în direcţia Polului Nord a fost pierdut în spaţiu,
nici un alt satelit nu a mai fost programat să aibă traiectoria pe dea­
supra vreunuia din Poli.
Revenind la discurile volante, ţinând cont de această teorie, se poate
ajunge la concluzia că una din posibilele metode de propulsie ale aces­
tora ar putea-o constitui duplicarea condiţiilor din Cosmos în zona de
acţiune a câmpului terestru, prin crearea unui scut energetic care să izo­
leze nava de mediul înconjurător. Acesta se pare că este şi răspunsul la
observaţiile conform cărora discurile volante pot fi strălucitoare şi pot acce­
lera şi dispărea extrem de rapid din câmpul vizual.
Prin supunerea navei la acţiunea câmpului terestru, aceasta co­
boară, iar prin respingerea câmpului, nava urcă. Deplasarea pe ori­
zontală se realizează în mod similar, utilizând tot câmpul terestru. S-a
remarcat faptul că discurile volante se deplasează în linie dreaptă, iar schim­
bările de direcţie se realizează instantaneu, inclusiv la unghiuri de 90 de
grade. O metodă de propulsie similară poate fi utilizată şi în spaţiul cos­
mic, realizând în jurul navei un câmp de presiune similar celui teres­
tru, care devine astfel o planetă în miniatură supusă presiunii ener­
giei solare, fiind astfel atrasă sau respinsă de Soare. Pasagerii discului
volant nu vor suferi nici un discomfort datorită acestor manevre, făcute la

173
viteze impresionante, pentru că vor fi doar în zona de acţiune a câmpului
de presiune propriu navei.
Un singur exemplu este suficient pentru a releva modul de acţiune
a acestui câmp protector: dacă un vas este umplut în întregime cu apă şi
înăuntru este introdus un peşte, iar vasul este închis ermetic, se poate spune că
peştele este supus unui câmp de presiune. Orice mişcare bruscă, indiferent
de direcţie, nu va avea nici un efect asupra peştelui, care nu va fi purtat
sus-jos sau stânga-dreapta, ci se va putea mişca liber în cadrul acestui câmp,
rămânând suspendat şi protejat de acţiunea forţelor exterioare.

Test de zbor al aerodinei XM-4

Aeronava XM-5 COMMUTER

174
 Aeronava XM-5 COMMUTER

Undele gravitaţionale monopol -

rămăşiţe de la... crearea Universului
Gregory Hodowanec este de părere că undele gravitaţionale cons­
tituie sursa zgomotului din dispozitivele electronice. Pornind de la această
idee, el a dezvoltat o nouă cosmologie, care anticipează existenţa unui
nou tip de unde gravitaţionale, distincte de undele în cuadratură, prezise
de Einstein. Undele gravitaţionale monopol nu exclud existenţa undelor
gravitaţionale einsteiniene, dar le minimalizează rolul, considerându-le
extrem de slabe, cu o lungime mare de undă şi foarte dificil de pus în evi­
denţă. Spre deosebire de acestea, semnalele monopol sunt relativ puter­
nice şi mult mai uşor de detectat.
Există unele opinii conform cărora undele gravitaţionale monopol
au fost deja detectate, constituind sursa semnalelor-parazit sau a zgomo­
tului de scintilaţie, aceste zgomote putând fi întâlnite în circuitele elec­
tronice de joasă frecvenţă. Recent, aceste semnale au fost denumite Micro-
wave Background Radiation - MBR, pe care majoritatea oamenilor de
ştiinţă le consideră a fi o "rămăşiţă" a marii exploziei iniţiale ce se pre­
supune că a creat Universul. Cosmogonia lui Hodowanec pleacă de la
ideea unui Univers finit, sferic şi închis, în care undele gravitaţionale
monopol se propagă pe orice distanţă în durata Planck (10–44 secunde),
astfel încât efectele lor sunt resimţite pretutindeni aproape instantaneu.
Fondul undelor gravitaţionale este cel care permite detectarea temperaturii
universale corespunzătoare, a cărei valoare este de circa 3 grade Kelvin.

175
 Sursele undelor gravitaţionale monopol le constituie atât fenome­
nele astronomice obişnuite, precum novele, supernovele, quasarii etc, pre­
cum şi, într-o mai mică măsură, evenimentele tectonice terestre. Toate
evenimentele cosmice şi terestre produc variaţii temporare detectabile sub
forma impulsurilor gravitaţionale. Novele şi mai ales supernovele, gigan­
tice explozii stelare, reprezintă generatori deosebit de eficienţi de unde
gravitaţionale monopol.
Aceste semnale au o formă de undă tip Gauss şi o durată de viaţă
de doar câteva zecimi de milisecundă; ele pot transfera o parte a ener­
giei lor diferitor particule libere, precum moleculele, atomii şi electro­
nii. Fluxul de fond este în general constant, variaţiile fiind cauzate de de­
plasările unor mase importante, precum galaxiile, supergalaxiile şi găurile
negre. Aceste deplasări crează "umbre" gravitaţionale asemănătoare
celor optice. Astfel, momentul în care are loc alinierea Terra-Lună-Soare
este ideal pentru detectarea umbrei gravitaţionale a unei mase mici şi con­
centrate, de exemplu a unei găuri negre. În continuare vom analiza câteva
metode de detectare a energiei undelor gravitaţionale.
Misteriosul cristal şi aplicaţiile sale tehnice
Similar tuturor formelor de energie şi energia undelor gravitaţio­
nale poate fi transferată obiectelor uzuale. În acest caz, un interes aparte îl
prezintă autoîncărcarea condensatorilor. Este binecunoscut faptul că un
condensator electrolitic de mare capacitate (1000µF, 35V) se poate încăr­
ca cu o sarcină electrică, chiar dacă nu este conectat într-un circuit elec­
tric. Conform opiniei exprimate de unii oameni de ştiinţă, deşi încărcarea
poate fi pusă şi pe seama unor prezumtive reacţii chimice ce au loc în con­
densator, aceasta se datorează în principal transferului energetic al unde­
lor gravitaţionale în care este cufundat capacitorul.
Practic, prezenţa unei mase mari în vecinătatea plăcilor unui con­
densator produce o aliniere polarizată a moleculelor din capacitor, ca şi
cum ar fi fost aplicată o tensiune externă. Acest lucru se poate verifica sim­
plu, luând un condensator de mare capacitate, descărcându-1 prin scurcir-
cuitarea terminalelor şi lăsându-i să cadă de la câţiva metri pe sol. Măsu­
rând tensiunea cu un voltmetru de impedanţă mare, se vor găsi între 10 şi
50 mV. Lăsându-i să cadă de mai multe ori, se poate atinge un nivel de
saturaţie de aproximativ. 1 volt.
În acest caz, energia cinetică este convertită în energie polarizată a
capacitorului, electronii liberii fiind dirijaţi în poziţii corespunzătoare noii
polarizări. Desigur, trebuie să avem în vedere şi efectul piezoelectric, de­
oarece condensatorul poate fi realizat dintr-o mare varietate de materiale,
inclusiv din foi subţiri de metal. Şi cum toate metalele au o structură cris-
176
talină, toate au proprietăţi piezoeletrice. După cum se cunoaşte, efectul pie-
zoelectric cel mai evident se remarcă în cazul cristalului de cuarţ, care
transformă vibraţiile mecanice ale microfonului în tensiune electrică.
În mod similar, materialele piezoelectrice convertesc presiunea me­
canică în energie electrică, efectul prin care orice şoc aplicat unui cristal
poate fi transformat în energie electrică fiind cunoscut sub numele de
"excitaţie de şoc". Revenind la căderea condensatorului pe podea, se poate
pune întrebarea dacă acesta nu transformă şocul mecanic în energie elec­
trică. Dar chiar simpla deplasare a capacitorului prin spaţiu poate induce
sarcini pe plăcile condensatorului, fapt ce poate fi valorificat în mod re­
marcabil în cadrul generatoarelor de energie liberă, cum este de exemplu
convertorul M-L TESTATIKA. Un experiment mult mai interesant, care
poate veni în sprijinul acestei ipoteze, se referă la rotirea condensatoarelor
de diferite diametre şi viteze şi măsurarea tensiunii generate.
"Radio-amatorul" de pe...Marte
Undele gravitaţionale monopol generează mici impulsuri elec­
trice, ce pot fi puse în evidenţă de un convertor curent-tensiune, ce are
pierderi neglijabile şi la care tensiunea de ieşire este direct proporţională
cu produsul dintre curentul de intrare (de ordinul picoamperilor) şi rezis­
tenţa foarte mare. De asemenea, ieşirea detectorului poate fi cuplată la un
voltmetru digital sau analogic de mare impedanţă, la un amplificator audio,
sau la un osciloscop. Suplimentar, poate fi utilizat şi un aparat de înregis­
trat, ce poate înmagazina datele referitoare la "efectele de umbră" gravita­
ţionale.
Un circuit asemănător este circuitul denumit de astrofizicieni Quan­
tum Non-Demolition (QND), ce este utilizat de astrofizicieni pentru moni­
torizarea impulsurilor gravitaţionale din Univers. Dacă se utilizează la ie­
şire un circuit audio, se poate distinge nu numai zgomotul obişnuit l/f, dar
şi o serie întreagă de sunete spaţiale. De altfel, Hodowanec a susţinut că a
reuşit să intre în contact cu o fiinţă inteligentă de pe planeta Marte, su­
pravieţuitorul unei civilizaţii dispărute, utilizând un transmiţător de
unde gravitaţionale.
Mercurul - combustibil pentru zeii vedici şi...nazişti
Au trecut mai bine de două decenii, după terminarea celui de-al
doilea război mondial, până când au început să apară, în mass-media occi­
dentală, primele informaţii concrete referitoare la producerea discurilor
volante de către Germania-nazistă. Paternitatea remarcabilelor realizări a
fost atribuită mai multor oameni de ştiinţă şi cercetători germani, impli­
caţi pe durata conflagraţiei în realizarea unor proiecte ultrasecrete ale com­
plexului militar industrial nazist, supervizate de societăţile secrete Vrill şi

177
Thule Gesellschaft. Scopul principal urmărit consta în dezvoltarea unor
tehnologii neconvenţionale, capabile să valorifice în practică imensul po­
tenţial al fascinantei energii intrinseci vrill, menţionată în milenarele
tratate ale Ştiinţei Sacre.
A fost momentul în care necesităţile stringente ale războiului au
prevalat asupra prejudecăţilor ştiinţei conservatoare, unicul criteriu avut
în vedere fiind găsirea unei alterantive la dependenţa cronică de com­
bustibilii fosili. Tocmai de aceea, cercetările efectuate au urmărit atât per­
fecţionarea continuă a tehnologii convenţionale, cât mai ales studierea di­
feritor aplipaţii ale tehnologiilor albe, printre care s-au numărat reactorul
cu implozie SCHAUBERGER şi generatorul de energie liberă COLER,
ce au condus la realizarea autopropulsorului Thule-Tachyonator. Un alt
element, care se pare că era utilizat în construcţia discurilor volante şi a
cărui utilitate nu a putut fi stabilită cu certitudine, a fost un sistem giros­
copic cu mercur plasmatic. Referindu-se la acest aspect, Christof Frie-
derich arată în cartea sa, "Secret Nazi Polar Expeditions and UFOs Nazi
Secret Weapon?", că submarinul U-859, ce a părăsit Germania în apri­
lie 1944, a fost scufundat în strâmtoarea Malakka din Indonezia, având
33 tone de mercur la bord şi sugerează că mercurul era destinat baze­
lor naziste din Antarctida.
Războinicul Hitler a fost...pe Marte ?!
Referindu-se la Programul Discurilor Volante Germane, unii in­
vestigatori independenţi au relevat faptul că, după testele efectuate cu di­
ferite prototipuri experimentale ale aerodinei Schriever, a fost demarată
producţia unor discuri volante, cu diametrul de 10 m, din seria Vrill. Ulte­
rior, s-a trecut la producerea unor aeronave de dimensiuni mai mari, cu
diametrul de 25 m, din seria Haunebu, ce aveau tunuri montate în par­
tea inferioară şi erau destinate a fi utilizate ca arme antitanc.

Fotografie a discului volant Haunebu-II în zbor (1944),

conform lucrării „Die Dunkle Seite Des Mondes"
178
 Alte surse susţin că, spre sfârşitul războiului, germanii ajunse­
seră în faze avansate de realizare a unor nave interplanetare fără ele­
mente mobile, capabilă să execute deplasări pe Lună şi chiar pe Marte.
Argumentele au fost prezentate de către anumiţi cercetători, în mai multe
articole şi filme documentare, precizând că, la sfârşitul războiului, aces­
tea au fost retrase la bazele lor din Antarctida, de unde le-au lansat în
spaţiu. Astfel, în timp ce discul volant cu diametrul de 74 m, Haunebu-3,
a fost proiectat şi realizat ca aeronavă de atac împotriva vapoarelor ina­
mice, astronava Haunebu-4 de 300 metri diametru era destinată efec­
tuării călătoriilor în spaţiul cosmic şi putea transporta câteva aerodine
Vrill de mici dimensiuni. De asemenea, se consideră că, spre sfârşitul
conflagraţiei, era în stadiul de proiect o imensă navă de luptă cu lun­
gimea de 330 metri, de formă cilindrică.

Fotografii ale discului volant Haunebu-II în zbor (1944).

Se remarcă tunul specific tancului Panzer montat dedesub
(conform lucrării „Die Dunkle Seite Des Mondes")

179
 Bazele secrete naziste postbelice
Teza conform căreia germanii au construit şi pus în funcţiune
mai multe baze subterane secrete în reginea antarctică Queen Maud, în
primii ani ai războiului, este susţinută chiar şi de câţiva istorici militari,
printre care col. Howard Buechner, autorul cărţilor "Secret of the Holy
Lance" şi "Hitler's Ashes". În etapa finală a conflagraţiei, circa 100 de
submarine germane i-au transportat pe cei mai importanţi oameni de
ştiinţă, aviatori şi politicieni către ultima fortăreaţă a Germaniei na­
ziste. După ce două dintre aceste submarine s-au predat Aliaţilor la trei
luni după terminarea războiului, Marina SUA a trimis, în 1947, o puter­
nică flotă militară, sub comanda amiralului Byrd, în scopul nedeclarat de
a invada Antarctida. În zborurile de recunoaştere efectuate, cu acea ocazie,
deasupra zonei revendicate de germani sub numele de Neuschwabenland,
Byrd s-a confruntat cu multe fenomene stranii, iar unele surse precizează
că o parte din avioanele trimise au fost doborâte de discurile volante
naziste. Cert este că forţa americană de intervenţie s-a întors cu mult înainte
de încheierea misiunii şi nu a mai întreprins alte expediţii în zonă până
în 1957, după ce a format în prealabil o alianţă cu Franţa, Marea Bri-
tanie şi URSS.
Se presupune că baze secrete naziste au mai existat şi în alte zone
geografice, probabil în regiunile izolate ale Americii de Sud, în întinde­
rile acoperite de junglă ale munţilor şi în zona fiordurilor din sudul statului
Chile. Astfel, conform cărţii "Chronicle of Akakor", scrisă de Karl Brugger;
un grup german şi-a găsit refugiul într-un oraş subteran aflat în zona
graniţei dintre Brazilia şi Peru. Jurnalistul german Brugger, ce a trăit în
Maunas, a fost asasinat, într-o suburbie a oraşului Rio de Janeiro, în 1981.
Ghidul său, Tutunca Nara, s-a alăturat ulterior echipajului lui Jacques
Cousteau atunci când a explorat Amazonul. Semnificativ este faptul că,
după cel de-al doilea război mondial, America de Sud este un loc în care,
spre deosebire de Europa şi America de Nord, apariţiile OZN au fost ac­
ceptate ca fenomene fireşti.

OZN-urile - produse de.. .7 ţări şi concerne transnaţionale

Cert este faptul că toţi cercetătorii care au studiat realizările tehni­
ce ale celui de-al Treilea Reich au ajuns la concluzia că specialiştii ger­
mani au realizat discuri volante, dar că acestea au fost introduse în
luptă mult prea târziu pentru a mai putea influenţa în mod hotărâtor
cursul războiului. În prezent, se ştie că o parte din această tehnologie a
fost capturată de trupele învingătoare şi trecută definitiv în categoria se­
cretelor de stat. Cercetările au fost continuate ulterior de mai multe
180
 state (SUA, Rusia, Franţa, Italia, China, Israel şi Chile), care au reuşit să
pună la punct aerodine lenticulare performante, a căror observare a dus la
proliferarea fenomenului OZN pe plan mondial. Se pare însă că nu numai
ţările deţin această tehnologie, ci şi marile concerne transnaţionale.
Să dăm crezare experţilor ufologi, care susţin că toate aeronavele
necunoscute sunt de origine extraterestră? Să credem că astronavele extra­
terestre străbat Galaxia pentru a ajunge pe planeta noastră, dar nu sunt
capabile să zboare în atmosferă, prăbuşindu-se în zone precum New Mexico?
Este verosimil să acceptăm ideea că extratereştrii modifică permanent
aceste vehicule, ca urmare a progreselor tehnologice pe care le realizează
pe planeta lor de origine? Stan Dayo, autorul lucrării "The Cosmic Cons-
piracy", remarca faptul că discurile volante din anii '50 diferă de dis­
curile volante ale anilor '80, în mod asemănător automobilelor care
îşi schimbă permanent designul pentru a fi mai "moderne". Este vero­
simil să credem că extratereştrii mai lucrează încă la definirea "stilurilor",
"modelelor" şi tehnologiilor astronavelor pe care le deţin?
Şi, mai presus de orice, de ce trebuie ţinută secretă fantastica
tehnologie a energiei libere şi a antigravitaţiei faţă de publicul larg?
Dacă guvernul american sau canadian deţin discuri volante propul­
sate pe pricipiul antigravitic, de ce NASA continuă să lanseze navete
în spaţiu cu ajutorul rachetelor? Poate din cauză că giganticul complex
militar-industrial, puternic dependent de combustibilul furnizat de compa­
niile petroliere, este condamnat să producă doar echipamente bazate pe teh­
nologia neagră a motoarelor cu ardere şi a sistemelor de arme bazate pe
principiul exploziei...
De ce s-a recunoscut atât de târziu că guvernul american a orga­
nizat operaţiuni secrete prin care oamenii de ştiinţă germani şi o parte din
ofiţerii nazişti au fost duşi în SUA pentru a moderniza industria rachetelor
şi agenţiile de informaţii? Christopher Simpson, în excelenta sa lucrare
"Blowback", demonstrează cât se poate de convingător modul în care stră­
lucitul general SS Reinhard Gehlen a coordonat preluarea ofiţerilor nazişti
de către OSS-ul american, ce s-a transformat ulterior în moderna CIA.
Deloc întâmplător, Gehlen a fost unul din promotorii tezei conform căreia
Armata Roşie face pregătiri intense pentru cucerirea Europei Occidentale.

Farsa Războiului: Rece, Einstein şi...

Statele Unite Sovieto-Americane
În 1960, scriitorul Jack Kerouac a susţinut, în cadrul unei emisiuni
televizate, faptul că întregul război rece dintre Statele Unite şi Uniu­
nea Sovietică era doar o gigantică farsă, iar toţi jurnaliştii au râs de el.

181
 Biografii fizicianului Albert Einstein au înmărmurit, însă, când au desco­
perit scrisoarea trimisă de acesta preşedintelui Harry Truman, în care
sugera crearea unui stat americano-rus, care să controleze întregul glob.
În timp ce catalogau respectiva scrisoare ca fiind una din excentricităţile
tipice lui Einstein, războiul nedeclarat şi cursa înarmărilor dintre blo­
curile ideologice rivale aduceau practic întreaga lume sub controlul
celor două superputeri.
Planul comun urmărit atât de ruşi, cât şi de americani, încă din
timpul celui de-al doilea război mondial, a fost dezvăluit opiniei publice
sub numele de Alternativa 3. Deşi a fost prezentat, iniţial în 1978, de către
televiziunea britanică, sub forma unui documentar, el a fost mediatizat
ulterior şi de către presa scrisă. Ideea centrală a Alternativei 3 o reprezenta
faptul că Războiul Rece nu era altceva decât o farsă sinistră şi că ame­
ricanii, englezii, francezii şi ruşii au colaborat în secret la realizarea
discurilor volante, după principiile aplicate de germani la conceperea ae-
rodinelor lenticulare. În acest scop, au fost construite baze subterane pe
întregul cuprins al Globului, unde au fost construite discurile volante ce
survolează în prezent spaţiul aerian terestru şi despre care se presupune că
au realizat primele zboruri veritabile către Lună şi planeta Marte.
Conform prezentării făcute în cadrul documentarului Alternativa 3,
mai mulţi oameni de ştiinţă britanici au dispărut în mod misterios, des­
pre care se presupune că au fost duşi în bazele secrete subterane. Jim
Keith, în remarcabila sa investigaţie făcută pe marginea teoriei prezentate
în film, cuprinsă în lucrarea "Casebook on Alternative 3", arăta că, după
apariţia documentarului şi a cărţii "Alternativa 3", au existat mai multe
cazuri de morţi ciudate în rândul oamenilor de ştiinţă englezi. Astfel,
între 1985 şi 1989, mulţi dintre cercetătorii care au lucrat în cadrul proiec­
tului Războiul Stelelor (Strategic Defense Iniţiative) au fost fie ucişi, fie
s-au sinucis. În cartea lui Keith sunt precizate circa 30 de astfel de cazuri,
aproape jumătate din cei decedaţi fiind implicaţi în realizarea Mar-
coni Defense Systems. Privite din perspectiva legendarului oraş secret
fondat de Marconi, moartea celor angajaţi în realizarea sistemului Mar-
coni capătă şi o altă semnificaţie: să fi fost cumva aceştia bănuiţi de men­
ţinerea legăturii cu baza sudamericană, sau deţineau secrete ce nu trebuiau
divulgate publicului larg ?

182
 BIBLIOGRAFIE

1. Renato Vesco & David Hatcher Childress: Man-made UFOs,

1944-1994, 50 years of suppression,
Adventures Unlimited Press, Illinois-SUA, 1994
2. Martin Hoffer: Reţeaua canadiană,
Editura Lucman, Bucureşti
3. Călin N. Turcii: OZN - istorie stranie şi adevărată,
Editura Elit-Comentator, 1992
4. Cristian Crăiţă: Marile Mistere ale Piramidei Oculte,
Editura OBIECTIV, Craiova 2002
5. Sorin Ştefănescu: Sfidarea Timpului,
Editura Zona, Bucureşti 1992
6. Louis Pauwels & Jacques Bergier: Dimineaţa magicienilor,
Editura Nemira, Bucureşti 1994
7. Jan van Helsing: Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX,
Editura AlmaTip, Bucureşti 1997
 Energie Liberă şi Antigravitaţie pe Internet

Domenii de aplicabilitate:

1. High Frequency Resonant Systems

2. Electricity source, Free Energy, overunity performance
3. Electrostatics, Atmospheric Electricity
4. Transistors-Moray related
5. Permanent Magnet Motors
6. Ionic Propulsion, Biefeld-Brown Effect. Electromagnetic Propulsion
7. Reactionless or Inerţial Propulsion
8. Coanda effect
9. Variable Reluctance Alternators
10. Electromagnetic Levitation or Suspension
11. MHD (MagnetoHydroDynamic) Generators
12. Plasma Confinement for Fusion
13. Electrically Induced Gravity Field Generators
14. Cold Fusion Patents

Site-uri de interes:
1. The Tom Bearden Website (http://www.cheniere.org)
2. Jean-Louis Naudin Labs (JNaudin509@aol.com)
3. Nu Energy Horizons (http://www.nuenergy.org/archive.htm)
4. Nu Energy Technologies (http://www.nuenergy.org/index.htm)
5. Alternative Energy Institute (http://www.altenergy.org &
info @ altenergy.org)
6. Borderland Sciences Research Foundation (http://www.borderlands.com
& mail@borderlands.com)
7. Tesla's Cosmic Rays (http://www.nuenergy.org/tesla_energy.htm)
8. Genesis Project (http://www.nuenergy.org/tesla_energy.htm)
9. Fuel Cells Info (http://www.ectechnic.co.uk)

184
 CUPRINS

Cuvântul editorului 3
Introducere 9
Tehnologiile "moderne" - pericol pentru Terra! 9
Energia ieftină - nedorită de "baronii petrolului" 11
Hitler - "tatăl" OZN-urilor!? 12
I. AMINTIRI DIN VIITOR: ŞTIINŢA SECRETĂ 15
Teoria cea mai veche-cea mai exactă 15
"Civilizaţia este o conjuraţie" 16
România- noua putere ştiinţifică ? 19
"Perpetuum mobile" şi cenzurarea progresului nedorit 20
Societatea celor Nouă Necunoscuţi 21
Energia atomică - un pericol...multimilenar 22
Isaac Newton - urmaşul Marilor Maeştri 24
În 1666, plumbul devenea aur pur! 25
Atlantida şi armele zeului Wotan 26
Rachetele zeilor vedici şi...cărţile lor tehnice 28
Preistorie cu...navete spaţiale 29
Al treilea război mondial a avut loc în Antichitate ! 30
China, India şi "armele zeilor" 31
Portugalia, mare putere-o şansă refuzată 32
Anticitate cu...avioane, planoare şi "epoleţii lui Coandă"....33
Motorului "meloman" îi plăcea vioara 34
Marele Secret interzis: Forţa Vibratorie 35
Oamenii şi OZN-urile zburau "pe muzică" 36
Darurile lui Montezuma erau zburătoare 37
Secrete periculoase 38
Aeronavele Imperiului RAMAN luptau pe Lună! 39
Marconi - studentul lui Nicolae Tesla 42
Mussolini - un simplu pion ! 44
Oraşul secret Marconi - pentru prosperitatea Omenirii 44
în 1952, "navele Marconi" zburau pe Marte,
cu...1.000.000 km/h !!! 45
II. NAZISMUL-O CREAŢIE MASONICĂ 47
Iluminaţii se închinau la...rasa din Adânc 47
Hitler şi mirajul "Ultima Thule" 48
"OZN-urile - arme secrete germane ?" 50
Colonia nazistă din Antarctida 50

185
 S.S. şi armele secrete 53
Uzinele subterane-o variantă tardivă 54
Operaţiunea "Reduta Alpină" 56
Aeroporturi subterane pentru...avioane fără pilot, 59
III. ARMELE SECRETE
ALE CELUI DE-AL TREILEA REICH 61
Aviaţia nazistă - lovită în plin...de Hitler 61
Rachetele germane - pregătite să lovească America !... 66
"Straniul obiect semisferic" -
spaima bombardierelor americane 68
Hitler şi Borman...au fugit în Antarctida ?! 69
Gaze explozive naziste create de...savanţi evrei ! 69
Tunuri cu turbioane de aer 70
Tunuri incendiare 71
Bombe radiocomandate...cu televiziune dotate 71
"Ochiul Magic" infraroşu ... 72
Avioane fără pilot 74
Sisteme de urmărire automată a ţintei 74
Submarine "invizibile" 76
IV. OZN-URILE LUI HITLER 77
"Interceptaţi dar nu trageţi!" 77
România a salvat Occidentul! 78
Fulgerul Globular era...un OZN nazist 78
"Farfuriile zburătoare" germane - pe "masa" Aliaţilor 79
După război, americanii îl căutau pe Hitler...
în Patagonia şi Antarctida 81
"Invenţii germane de ultimă oră" 83
Misterioasele Foo-Fighters şi Kraut-Balls 85
Aeronavele "invizibile" Feuerball 87
Aeronava automată de luptă Kugelblitz {Fulgerul Globular) 88
V. PROIECTUL VRILL - DISCURI VOLANTE
CU TEHNOLOGII "ALBE" 90
Primul impuls - criza de combustibil 90
Inventatorul OZN-urilor - "eliminat" de magnaţii petrolului.. 91
Schauberger şi puterea spiralei 93
Legile Naturii 94
Turbinele Schauberger şi...levitaţia ..95
"Repulsin" - o invenţie la mare înălţime 97
Avioane sau "farfurii zburătoare"? 100
VI. LA ENERGII NOI, ARME NOI 101
Henri Coandă - creatorul unei noi ere 101
186
 Energia spaţială a lui Coler 102
Învingătorii iau totul 104
Marina germană şi...multiplicarea energiei 105
Dispozitivul Magnetstromaparat 107
Secretul de stat nazist era un...
„perpetuum mobile" finanţat de un evreu ! ....109
Curent alternativ: de la nemţi spre ruşi 110
Sfidarea legilor fizicii 113
OZN-uri pe principii Tesla 114
Maximă şi rapidă dezvoltare...prin demontare 115
Suprafeţele poroase-mai aerodinamice!, 116
VII. MARILE INVENŢII SECRETE ALE SECOLULUI XX... 118
Secretele OZN-urilor 118
Oculta nu vrea energie liberă
= prosperitate şi democraţie 118
Mari Puteri din cenuşa Germaniei naziste 119
Superarmele lui Hitler- inutile şi tardive 120
...pregătite de luptă în Războiul Stelelor! 120
O.Z.N.-uri cu...turelă de tanc şi cruce nazistă ! 121
Lorzii fură mai cu stil 122
Aeronave uluitoare - 50 ani în hangare ?! 123
Zona secretă a Canadei - cât...România Mare ! 123
În anii '50, Canada producea...OZN-uri fără combustibil! 124
OZN-uri americane pentru controlul Umanităţii 125
UFO, CIA şi Guvernul Mondial '. 126
Experimentul Philadelphia - un proiect românesc !!! 127
Anul 2014 - bariera pentru călătoriile în timp 129
OZN-uri "made in USA" 129
SUA şi Federaţia Planetelor Unite 130
Nave Spaţiale Antigravitaţionale 132
"În 36 minute, urmează staţia Venus" 133
VIII. SECRETELE TEHNICE ALE O.Z.N.. 135
Efectul Biefeld-Brown şi OZN-uri de 3 Mach 135
Top-secret: tipurile de control al gravitaţiei 136
Primele OZN-uri americane - programate până în 1960.. 137
Antigravitaţia şi vitezele superluminice.. 137
Nicolae Tesla - "părintele" energiei libere 138
De ce sunt OZN-urile luminoase 139
Bombardierul "invizibil" B-2 -fără combustibil! 140
"OZN-urile au origine terestră şi extraterestră" 141

187
 "Din anii '50, americanii
au fabricat 30 de farfurii zburătoare" 142
"OZN-uriie americane depăşesc viteza luminii" 143
"Vânătoarea Punctului Zero"-o carte interzisă în SUA.. 144
Antigravitaţia - un domeniu cenzurat din anii '50 144
Tehnologiile poluante-stimulate,
tehnologiile curate - cenzurate ! 146
John Searl şi discurile sale volante 147
Discurile antigravitaţionale Townsend Brown 147
Marele Secret-vechi din 1928 149
Impulsul ElectroGravitic şi Forţa Universală 150
Propulsia ionică - rezultate maxime
în spectrul portocaliu 153
Electronii - forţa (gratuită) de deplasare 156
Efectul antigravitaţional Biefield-Brown - un secret de stat... 156
IX. INVENŢII CENZURATE 160
t

Antigravitaţie prin rotire 160

Ce face un fizician într-un OZN extraterestru 161
Cum pluteşte acul de cusut pe apă 164
Bobina care...violează legile 165
Magnatron -motorul de 525 CP cu consum zero ! 166
Guvernul american a decis:
inventatorul - mort, motorul - interzis 167
X. SECRETE EXPLOZIVE 169
"Mersul OZN-urilor": Luna -1 oră, Pluto -1 z i ! 169
Antigravitaţia şi...Vechiul Testament 169
Cosmologia Rhysmonică 170
A doua lege a gravitaţiei 171
Enigma propulsiei OZN - dezlegată ! 172
Undele gravitaţionale monopol -
rămăşiţe de la... crearea Universului . 175
Misteriosul cristal şi aplicaţiile sale tehnice 176
"Radio-amatorul" de pe...Marte 177
Mercurul - combustibil pentru zeii vedici şi...nazişti 177
Războinicul Hitler a fost..pe Marte?! 178
Bazele secrete naziste postbelice 180
OZN-urile - produse de...7 ţări şi concerne transnaţionale.. 180
Farsa Războiului: Rece, Einstein şi...
Statele Unite Sovieto-Americane 181
Cuprins 185
188