Calea Crucii “paulinã”- Izvoarele 2009 20

Calea
Sfintei Cruci

Inspirată din
Scrisorile Sf. Paul

Izvoarele,
5 aprilie 2009.
 Calea Crucii “paulinã”- Izvoarele 2009 2 Calea Crucii “paulinã”- Izvoarele 2009 19

Cântec de început Cântec de final

1. O, isuse, domnul meu, 1. Fraţi creştini din nou se-aude

mă gândesc la chinul tău, glasul domnului spunând
mă gândesc necontenit
cât de mult ai suferit. eu nu vreau pierzarea voastră
căci sunt tată bun şi blând.
2. Ştiu că n-ai fost vinovat,
însă pentru-al meu păcat 2. Rupeţi lanţul de robie
ai fost aspru chinuit
şi pe cruce răstignit. ce vă leagă de păcat
şi vă-ntoarceţi iar la tatăl
2. Glas de înger de-aş avea,
de la care aţi plecat.
nici atuncea n-aş putea
îndeajuns să-ţi mulţumesc
ţie, miel dumnezeiesc. 3. El vă cheamă azi la sine
să vă-mpart-al vieţii dar
3. O, isuse, domnul meu,
nu vă împietriţi la inimi
tu ajută-mă mereu
să păstrez necontenit nu respingeţi al său har
harul ce mi-ai dăruit.

N.B. Acest model de Cale a Crucii a fost creat pentru o celebrare specifică
tinerilor care, în fiecare an, doresc să o reparcurgă împreună cu calm şi fără
condiţionarea de timp. Fapt pentru care, în momentul în care cineva vrea să se
folosească de acest model în alte circumstanţe, poate renunţa la părţi din textul
biblic (text care adesea este poate prea lung pentru respectiva staţiune) şi/sau din
textele de meditaţie.
Tuturor, un rodnic parcus al Căii sfintei Cruci împreună cu cel care din
„persecutorul Crucii a devenit Apostolul ei”: nu doar în faţa evreilor, ci a tuturor
oamenilor unde Domnul l-a trimis.
„În timp ce iudeii cer semne, iar grecii cautã înţelepciunea, noi îl
predicãm pe Cristos cel rãstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru
pãgâni, dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos este puterea lui
Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (1Cor 1,22-24).
Pr. Edi Patraşcu
 Calea Crucii “paulinã”- Izvoarele 2009 18
Rugăciune de încheiere
„Nu vreau, fraţilor, ca voi sã rãmâneţi în neştiinţã cu privire la
cei morţi, ca sã nu vã întristaţi ca ceilalţi, care nu au speranţã. Cãci
dacã noi credem cã Isus a murit şi a înviat, la fel, prin Isus, Dumne-
zeu îi va aduce pe cei adormiţi împreunã cu el”. (1Tes 3,13-14).
“Aşadar, dacã aţi înviat împreunã cu Cristos, cãutaţi cele de
sus unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi la cele de
sus şi nu la cele de pe pãmânt, cãci voi aţi murit şi viaţa voastrã este
ascunsã împreunã cu Cristos în Dumnezeu. Când se va arãta
Cristos, care este viaţa voastrã, atunci şi voi vã veţi arãta împreunã
cu el în glorie. Ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi, îmbrãca-
ţi-vã deci cu dragoste, cu îndurare, cu bunãtate, cu umilinţã, cu
blândeţe şi rãbdare. Îngãduiţi-vã unii pe alţii şi, dacã cineva are vreo
plângere împotriva altuia, iertaţi-vã! Aşa cum v-a iertat Domnula la fel
[sã vã iertaţi] şi voi. Însã mai presus de toate acestea [îmbrã-caţi-vã]
cu iubire, care este legãtura desãvârşirii. Sã domneascã în inimile
voastre pacea lui Cristos la care aţi fost chemaţi ca sã fiţi un singur
trup şi fiţi recunoscãtori. Cuvântul lui Cristos sã locuiascã în voi din
plin. Învãţaţi-vã şi îndemnaţi-vã unii pe alţii cu toatã înţelepciunea în
psalmi, în imnuri şi în cântãri spirituale. Cântaţi lui Dumnezeu,
mulţumindu-i în inimile voastre. Ş tot ceea ce faceţi cu cuvântul sau
cu fapta, toate [sã le faceţi] în numele Domnului Isus, mulţumindu- i
lui Dumnezeu Tatãl prin el. (Col 3,1-4.12-17).
Dacă te uiţi la Isus răstignit, mort pe cruce şi îngropat fără să
iei în considerare faptul că moartea sa nu este ultimul evenimnent,
atunci eşti cel mai nefericit om de pe acest pământ. Nu te rezuma să-
l compătimeşti pe Isus; nu e deajuns să verşi lacrimi pentru cel care a
sfârşit atât de tragic şi să spui: “saracul de el!”. Este de fundamentală
importanţă să ajungi să spui şi tu, ca sf. Paul, “Am fost rãstignit
împreunã cu Cristos. Aşadar, nu mai trãiesc eu, ci Cristos trãieşte în
mine. Şi ceea ce trãiesc acum în trup, trãiesc prin credinţa în Fiul lui
Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pentru mine”. (Gal 2,20).
În momentul când vei personaliza moartea şi învierea lui
Cristos, când vei putea spune „pentru mine a făcut aceste lucruri
Cristos”, atunci credinţa ta va fi adevărată, matură, doritoare de a
împărtăşi şi celorlalţi.
„Dacă am fi convinşi cu adevărat ca Cristos a înviat, nu ne-am
mai permite niciodată să ne comportăm ca nişte păgâni” (sf. Serafim
de Sarov). Identitatea noastră vine şi pleacă de la învierea lui Cristos.
Calea Crucii “paulinã”- Izvoarele 2009 3
Rugăciune de pregătire
“Binecuvântat sã fie Dumnezeu şi Tatãl Domnului nostru Isus
Cristos, care ne-a binecuvântat cu orice fel de binecuvântare
spiritualã în cele cereşti, în Cristos, întrucât ne-a ales în el mai
înainte de întemeierea lumii ca sã fim sfinţi şi neprihãniţi înaintea lui.
În iubire el ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere, prin Isus Cristos,
dupã planul binevoitor al voinţei sale, spre lauda gloriei harului sãu cu
care ne-a copleşit în [Fiul] sãu preaiubit. În el avem rãscumpãrarea
prin sângele sãu, iertarea pãcatelor dupã bogãţia harului sãu pe care
l-a revãrsat cu prisosinţã asupra noastrã în toatã înţelepciunea şi
priceperea. El ne-a fãcut cunoscut misterul voinţei sale dupã planul
binevoitor pe care l-a hotãrât de mai înainte în el, ca sã-l aducã la
îndeplinire la împlinirea timpurilor: [şi anume] sã fie reunite toate
lucrurile cele din cer şi cele de pe pãmânt sub un singur cap, Cristos.
(Ef 1,3-13).
“De aceea îmi plec genunchii înaintea Tatãlui, de la care îşi
trage numele orice familie în cer şi pe pãmânt, ca sã vã dea puterea,
dupã bogãţia gloriei sale, de a fi întãriţi prin Duhul lui în omul lãuntric,
aşa încât Cristos sã locuiascã în inimile voastre prin credinţã.
Înrãdãcinaţi şi întemeiaţi în iubire, sã puteţi înţelege împreunã cu toţi
sfinţii care este lãrgimea şi lungimea, înãlţimea şi profunzimea şi sã
cunoaşteţi iubirea fãrã de margini a lui Cristos ca sã fiţi plini în toate
de plinãtatea lui Dumnezeu. Iar celui care poate sã facã toate mai
presus decât putem noi sã cerem sau sã gândim, prin puterea cu
care lucreazã în noi, lui sã-i fie glorie în Bisericã şi în Cristos Isus, în
toate generaţiile din vecii vecilor. Amin (Ef 4,14-21).
 Calea Crucii “paulinã”- Izvoarele 2009 4 Calea Crucii “paulinã”- Izvoarele 2009
Staţiunea I: Isus este condamnat la moarte
Ne-nchinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm…
“Tu, omule care judeci, oricine ai fi, nu ai scuze, cãci tocmai
prin faptul cã îl judeci pe altul, te condamni pe tine, pentru cã tu, care
judeci, sãvârşeşti aceleaşi lucruri. Noi ştim cã judecata lui Dumnezeu
asupra celor care sãvârşesc aceste lucruri este dupã adevãr. Dar tu,
omule, care îi judeci pe cei care sãvârşesc acestea, dar le practici şi
tu, crezi cã vei scãpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti
bogãţia bunãtãţii sale, a îngãduinţei şi a îndelungii lui rãbdãri, şi nu-ţi
dai seama cã bunãtatea lui Dumnezeu te îndeamnã la convertire?
Dar prin împietrirea ta şi prin inima ta nepocãitã, îţi aduni mânie
pentru ziua mâniei şi a arãtãrii dreptei judecãţi a lui Dumnezeu, care
îl va rãsplãti pe fiecare dupã faptele sale. Celor care prin statornicia
în a face bine cautã gloria, cinstea şi nemurirea le va da viaţã
veşnicã”. (Rm 2,1-7)
Atunci când în viaţa noastră întâlnim ceva “diferit”, atitudinea
spontană este de a judeca, a blama şi apoi de a condamna. E o
reacţie instinctivă: ni se pare normal ca adevărul să fie acela pe care
noi îl cunoaştem, că nu există adevăr mai “adevărat” decât ceea ce
noi putem percepe. Însă, din fericire, realitatea lumii este mult mai
vastă decât cea pe care noi o observăm.
Ce s-ar fi întâmplat cu Isus dacă mai-marii poporului şi-ar fi
pus întrebarea: “dar dacă acest om spune o nuanţă a adevărului pe
care noi nu o cunoaştem?”. Poate e o întrebare absurdă, pentru că
planul lui Dumnezeu era răspumpărarea noastră prin slujitorul
suferind (Is 53). Totuşi, e o întrebare care, utilizând-o în relaţia
noastră cu “ceea ce e nou, diferit”, ne poate ajuta să nu stingem
Duhul (1Tes 5,19) care se foloseşte şi azi de semenii noştrii pentru a
ne arăta că Dumnezeu este cu noi, că ne abodrează în mod perso-
nal, că lucrează prin noi şi prin noutatea noastră.
Doamne, ajută-ne să fim deschişi spre noutate şi să nu
condamnăm niciodată în mod brusc ceea ce spontan ni se pare
diferit sau în afara adevărului. Dă-ne harul să discernem semnele
timpului prin care ne chemi la convertire.
Slavă Tatălui…
Doamne Isuse Cristoase, condamnat la moartea pe cruce!
17
Staţiunea a XIV-a: Isus este înmormântat
Ne-nchinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm…
„Sau nu ştiţi cã noi toţi, care am fost botezaţi în Cristos Isus,
am fost botezaţi în moartea lui? Aşadar, am fost înmormântaţi
împreunã cu el prin botez în moartea [lui] pentru ca, dupã cum
Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatãlui, la fel şi noi sã umblãm
într-o viaţã nouã. Cãci dacã am fost împreunã sãdiţi într-o moarte
asemãnãtoare cu a lui, la fel vom fi în înviere, ştiind bine cã omul
nostru cel vechi a fost rãstignit împreunã cu el, pentru ca trupul
pãcatului sã fie nimicit, aşa încât sã nu mai fim sclavii pãcatului,
fiindcã cel care a murit a fost eliberat de pãcat. Dar dacã am murit
împreunã cu Cristos, credem cã vom şi trãi împreunã cu el, ştiind cã
Cristos cel înviat din morţi nu mai moare, moartea nu mai are nici o
putere asupra lui. Când a murit, el a murit pentru pãcat o datã pentru
totdeauna, dar acum este viu; el trãieşte pentru Dumnezeu. Tot aşa
şi voi, consideraţi cã sunteţi morţi pentru pãcat, dar vii pentru
Dumnezeu în Cristos Isus”. (Rm 6,3-11).
În momentul când cadavrul este pus în mormânt, reacţia
spontană este să spui: „totul s-a terminat”. Aşa au spus şi cei doi
care mergeau la Emaus: „noi speram că… dar sunt deja trei zile” (Lc
24,21). Cruzimea morţii lui Isus, apoi, întăreşte această reacţie. „A
fost frumos ce a învăţat şi a făcut, dar la ce bun dacă s-a terminat
aşa?”.
Din nou, Doamne, tu depăşeşti delicat logica omenească.
Cine putea intui că tu ai coborât în mormânt tocmai pentru ca de
acolo să izvorască viaţa? Cine îşi putea imagina că „cel strivit” putea
să se reîntoarcă la viaţă, la o viaţă – de data aceasta – definitivă?
Maria cu siguranţă „se gândea şi medita în inima ei”, aşa cum a făcut
de fiecare dată când ai pus-o în stand-by cu stilul tău. Aştepta!
Doamne, dă-ne harul să credem cu tărie în ceea ce tu ai
realizat în noi în momentul botezului! Fă-ne să ne reamintim mereu
de demnitatea de fii ai tăi, demnitate dăruită nouă în momentul
„înmormântării împreună cu el prin botez”. Să fim, de aceea, morţi
mereu pentru păcat şi vii pentru tine, în Cristos Isus”.
Slavă Tatălui …
Doamne Isuse Cristoase, care dăruieşti viaţă prin moartea pe cruce!
 Calea Crucii “paulinã”- Izvoarele 2009 16
Staţiunea a XIII-a: Isus este coborât de pe cruce
Ne-nchinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm…
„Eu consider cã suferinţele timpului prezent nu se pot
compara cu gloria viitoare care ni se va revela. Într-adevãr, creaţia
aşteaptã cu nerãbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu. Cãci creaţia a
fost supusã zãdãrniciei, nu de bunãvoie, ci din cauza aceluia care a
supus-o, cu speranţa cã şi ea, creaţia, va fi eliberatã de sclavia
stricãciunii spre libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu. De fapt, noi ştim
cã toatã creaţia suspinã şi suferã durerile unei naşteri pânã în timpul
de acum, dar nu numai ea, ci şi noi, cei care avem ca prim dar [al lui
Dumnezeu] Duhul, şi noi suspinãm în noi înşine, aşteptând înfierea şi
rãscumpãrarea trupului nostru; cãci în speranţã am fost mântuiţi. Dar
speranţa care se vede nu este speranţã, deoarece cum ar putea
spera cineva ceea ce vede? Însã, dacã sperãm ceea ce nu vedem,
atunci aşteptãm cu rãbdare”. (Rm 8,18-25).
Dumnezeu este mort… este un cadavru! Da, Marie, acela
despre care îngerul ţi-a zis că “va mântui lumea de păcate”, Isus al
tău, este în braţele tale, sfâşiat, desfigurat de orice demnitate… mort,
în toate sensurile. Mai poţi crede măcar tu într-un astfel de
Dumnezeu?
O Marie, învaţă-ne tu că tot ceea ce se naşte pe acest
pământ are în sine deja germenul morţii, acel germene care, în
realitate, a fost distrus – sau mai bine recalificat – de însuşi Isus al
tău mort. Mântuitorul a reuşit să introducă chiar şi în moarte o
sămânţă de speranţă: tocmai în această speranţă am fost mântuiţi.
Fă-ne Marie adevăraţi fiii ai tăi, oameni care cred în viaţa care
se dobândeşte prin moarte, oameni care speră dincolo de orice
speranţă tipic omenească. Mijloceşte-ne harul de a suferi suspinând
spre viaţa veşnică, tinzând din toate puterile spre gloria viitoare care
va fi revelată fiilor lui Dumnezeu.
Slavă Tatălui …
Doamne Isuse Cristoase, care dăruieşti speranţă de pe cruce!
Calea Crucii “paulinã”- Izvoarele 2009 5
Staţiunea a II-a: Isus ia crucea pe umeri
Ne-nchinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm…
“Fraţilor, fiţi imitatorii mei şi priviţi cu atenţie la aceia care se
poartã dupã modelul pe care îl aveţi în noi. Cãci, v-am spus de multe
ori şi vã spun şi acum plângând: mulţi se poartã ca duşmani ai crucii
lui Cristos. Sfârşitul lor este pieirea, Dumnezeul lor este pântecele,
iar mãrirea lor este în ruşinea lor, fiind frãmântaţi numai de cele
pãmânteşti. Însã patria noastrã este în ceruri, de unde îl aşteptãm ca
Mântuitor pe Domnul Isus Cristos. El va schimba trupul umilinţei
noastre, fãcându-l asemãnãtor cu trupul gloriei sale prin puterea cu
care este în stare sã-şi supunã toate. Fraţii mei iubiţi şi doriţi, bucuria
şi coroana mea, rãmâneţi astfel statornici în Domnul, iubiţii mei!”. (Fil
3,17-4,1)
Nu ne place crucea; ba chiar ne înspăimântă. “Omul îşi dă
seama de valoarea şi frumuseţea vieţii atunci când suferă” (C.S.
Lewis). Şi pe Isus l-a înspăimântat “paharul crucii”. Iar Paul vorbeşte
des de suferinţele îndurate din cauza lui Isus.
Însă Isus (şi, după exemplul său, Paul şi alţii ca ei) prin
exemplul vieţii sale, ne spune că viaţa adevărată se obţine prin
suferinţă; pentru că suferinţa este “cealaltă faţă a iubirii adevărate”,
trăite cu responsabilitate şi perseverenţă. A accepta crucea
înseamnă a alege viaţa, aceea adevărată. (cf. In 10,10). De aceea
Isus a luat crucea pe umeri şi a dus-o până la capăt: a murit pe ea
pentru ca apoi să renască la o viaţă nemuritoare.
Ajută-ne Doamne să alegem şi noi să iubim cu adevărat; să
iubim crucea ta şi a noastră pentru ca să învăţăm să trăim mereu ca
nişte demni imitatori ai tăi. Nu lăsa să ne oprim la suferinţă, ci dă-ne
harul să vedem dincolo de ea, departe… să te vedem pe Tine care
ne aştepţi să fim cu tine şi să ne dăruieşti viaţa deplină, adevărată.
Slavă Tatălui…
Doamne Isuse Cristoase, iubitor al crucii!
 Calea Crucii “paulinã”- Izvoarele 2009 6 Calea Crucii “paulinã”- Izvoarele 2009
Staţiunea a III-a: Isus cade întâia oară
Ne-nchinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm…
“Cãci, deşi sunt liber faţã de toţi, m-am fãcut sclavul tuturor ca
sã-i câştig pe cât mai mulţi. Am devenit iudeu pentru iudei, ca sã-i
câştig pe iudei. [Am devenit] supus Legii pentru cei supuşi Legii, chiar
dacã eu nu sunt sub Lege, ca sã-i câştig pe cei supuşi Legii. Am
devenit un fãrãdelege pentru cei fãrãdelege, ca sã-i câştig pe cei
fãrãdelege chiar dacã nu sunt fãrã Legea lui Dumnezeu, dar sub
legea lui Cristos. Am devenit slab pentru cei slabi, ca sã-i câştig pe
cei slabi. M-am fãcut totul pentru toţi, ca sã-i câştig mãcar pe unii.
Toate le fac pentru evanghelie, ca sã am şi eu parte de ea”. (1Cor
9,19-23).
La cât suferise deja în timpul arestării şi procesului, puterile
fizice ale lui Isus încep să dea semne de slăbiciune. Se prăbuşeşte
sub cruce. Este prima cădere datorată greutăţii crucii pe care o are
pe umeri.
Câte căderi provoacă crucea vieţii! De câte ori nu te doboară
cu faţa în praf făcându-te să guşti amărăciunea vieţii! Dacă nu ai
motivaţii “mai puternice decât cele strict omeneşti”, renunţi să te ridici
şi încerci să te convingi că, la urma urmelor, praful pe care îl ai în
gură nu e chiar atât de amar, că e bine să te obişnuieşti cu târâtul
prin praf, să te obişnuieşti să fi ca şi ceilalţi. “M-am făcut totul pentru
toţi ca să-i câştig măcar pe unii… Totul fac pentru evenghelie”.
Dă-ne Doamne harul de a iubi curajul de a ne ridica, de a
avea coloană vertebrală într-o lume aplecată la pământ care se
complace de praful superficialităţii, al mizeriei morale, al egoismului.
Ridică-ne ochii spre tine, spre cer, şi dă-ne curajul să reluăm cu mai
mult entuziasm purtarea crucii, purtarea ei pe umeri, nu târâirea ei.
Slavă Tatălui…
Doamne Isuse Cristoase, căzut şi ridicat de sub cruce!
15
Staţiunea a XII-a: Isus moare pe cruce
Ne-nchinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm…
„Sã aveţi în voi acleaşi sentimente care sunt în Cristos Isus.
El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu
egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiati pe sine luând firea
sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, dupã felul lui de a fi, a
fost socotit ca un om. S-a umilit pe sine, fãcându-se ascultãtor pânã
la moarte, şi încã moartea pe cruce. Pentru aceasta şi Dumnezeu l-a
înãlţat şi i-a dãruit numele care este mai presus de orice nume,
pentru ca în numele lui Isus sã se plece tot genunchiul: al celor din
ceruri, al celor de pe pãmânt şi al celor de dedesubt, şi orice limbã sã
dea mãrturie cã Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu
Tatãl”. (Fil 2,5-11).
Stând în faţa crucii tale, Doamne, mă întreb ce fel de
“înălţare” poate fi aceasta? Da, eşti înălţat pe cruce, însă nu este
înălţarea la care tinde inima omului. Poate oare această “scânteie de
eternitate” (cf. Qoh 3,11) care este omul să înţeleagă ceva, să lege
câteva cuvinte când te “contemplă” răstignit şi mort pe cruce?
Răspunsul, dacă e profund, este teribil de evident.
Poate doar o rugăciune reuşeşte să îngâne: Doamne, care ai
acceptat să te umileşti până la a muri pe cruce, nu lăsa ca să ne
descurajăm în faţa ta. Dă-ne harul ca, privind des şi insistent la
crucea pe care atârni, să putem absorbi forţa care emană din coasta
ta străpunsă; să percepem lumina care izvorăşte din ochii tăi; să
simţim iubirea care ţâşneşte din inima ta. Fă Doamne să venim la
tine mereu cu inima deschisă şi “golită” de eu-l nostru pentru ca doar
tu să o umpli de fiecare dată cu iubirea ta de neînţeles.
Slavă Tatălui …
Doamne Isuse Cristoase, mort pe cruce!
 Calea Crucii “paulinã”- Izvoarele 2009 14
Staţiunea a XI-a: Isus este răstignit pe cruce
Ne-nchinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm…
„Într-adevãr, cuvântul crucii este nebunie pentru cei care se
pierd, dar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui
Dumnezeu. Cãci este scris: Voi nimici înţelepciunea celor înţelepţi
Şi ştiinţa celor învãţaţi o voi distruge. Unde este înţeleptul? Unde-i
cãrturarul? Unde-i cercetãtorul acestui veac? Oare n-a dovedit
Dumnezeu cã înţelepciunea acestei lumi este nebunie? Dar pentru
cã lumea, prin înţelepciunea ei, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, a
binevoit Dumnezeu sã-i mântuiascã pe cei care cred prin nebunia
predicãrii. În timp ce iudeii cer semne, iar grecii cautã înţelepciunea,
noi îl predicãm pe Cristos cel rãstignit, scandal pentru iudei şi nebu-
nie pentru pãgâni, dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos
este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Cãci
nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptã decât oamenii şi slãbiciu-
nea lui Dumnezeu este mai puternicã decât oamenii”. (1Cor 1,18-25).
Nebunie curată, scandal inaccesibil, lucru nemaiauzit ca
Dumnezeu să atârne ca un spânzurat de un par! Mintea omului se
scurtcircuitează, inima îi devine ca un fir de praf, entuziasmul
credinţei devine entuziasmul ateismului sau al indiferenţei. Cum să
crezi într-un “Dumnezeu blastemat, mort pe instrumentul bleste-
mului?”. Cine ştie ce greu i-a fost evreului, fariseului Saul să
abordeze crucea lui Isus!
Cine ştie câţi oameni – şi mai ales câţi tineri – azi nu se
“împotmolesc” în faţa crucii! O pot accepta ca simbol al pacifismului,
al suferinţei, dar nicidecum ca instrument al mântuirii. Şi totuşi…
ceea ce e nebunie în ochii oamenilor, este înţelepciune la
Dumnezeu. “Cât de departe este cerul de pământ, tot aşa de departe
sunt gândurile mele de gândurile voastre”. (Is 55).
Doamne, dă-ne harul să ne încredem în planurile tale, în
modul tău bizar de a ne purta de mână spre mântuire. Marie,
exemplu de înţelepciune, mijloceşte pentru noi harul de a spune ca şi
tine mereu: “Facă-se voia ta, Doamne”.
Slavă Tatălui …
Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce!
Calea Crucii “paulinã”- Izvoarele 2009 7
Staţiunea a IV-a: Isus o întâlneşte pe Maria, mama sa
Ne-nchinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm…
“Dacã aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu aş
avea iubire, aş deveni o aramã sunãtoare sau un chimval zãngãnitor.
Şi dacã aş avea darul profeţiei, şi dacã aş cunoaşte toate misterele şi
toatã ştiinţa, şi dacã aş avea toatã credinţa aşa încât sã mut munţii,
dacã n-aş avea iubire, n-aş fi nimic. Şi dacã toatã averea mea aş da-
o ca hranã sãracilor, şi dacã mi-aş da trupul ca sã fie ars, dar n-aş
avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic. Iubirea este îndelung rãbdãtoare,
iubirea este binevoitoare, nu este invidioasã, iubirea nu se laudã, nu
se mândreşte. Ea nu se poartã necuviincios, nu cautã ale sale, nu se
mânie, nu ţine cont de rãul [primit]. Nu se bucurã de nedreptate, ci se
bucurã de adevãr. Toate le suportã, toate le crede, toate le sperã,
toate le îndurã. (1Cor 13,1-7)”.
De-abia se ridicase de la pământ că Isus încrucişează ochii
Mariei, mama sa: ochi plini cu siguranţă de suferinţă şi, în acelaşi
timp, ochi strălucitori de speranţă. Ea, care ca şi Abraham, “spera
împotriva oricărei speranţe”. Cu mare probabilitate nu şi-au spus
niciun cuvânţel, dar cu aceeaşi probabilitate nici nu era nevoie de
cuvinte, întrucât ei cunoşteau un alt limbaj, cel al iubirii care nu are
nevoie de cuvinte: iubirea adevărată este empatie, este sintonie…
este simfonie, adică a vorbi cu acelaşi limbaj.
Marie, tu care eşti maestră a limbajului mut al iubirii,
mijloceşte-ne harul de a avea mereu o ştachetă înaltă, un nivel ridicat
al iubirii spre care să tindem. Nu lăsa ca să ne sufocăm prin multe
cuvinte, prin cuvinte frumoase, ci ajută-ne să fim totdeauna atenţi,
delicaţi, prompţi şi fideli în a trăi din iubire şi pentru iubire, asemenea
ţie.
Bucură-te Marie …
Doamne Isuse Cristoase, purtător curajos al crucii!
 Calea Crucii “paulinã”- Izvoarele 2009 8 Calea Crucii “paulinã”- Izvoarele 2009
Staţiunea a V-a:
Simon din Cirene îl ajută pe Isus să ducă crucea
Ne-nchinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm…
“Iar noi, cei tari, suntem datori sã purtãm slãbiciunile celor
slabi şi sã nu ne complacem în noi înşine. Fiecare dintre noi sã se
facã plãcut aproapelui sãu în ceea ce este bine spre edificare, cãci
nici Cristos nu s-a complãcut în sine, ci, dupã cum este scris:
Insultele celor care te insultã au cãzut asupra mea. De fapt, tot ce a
fost scris de mai înainte a fost scris pentru învãţãtura noastrã pentru
ca, prin statornicia şi mângâierea Scripturilor, sã avem speranţã.
Dumnezeul statorniciei şi al mângâierii sã vã facã sã aveţi aceleaşi
sentimente unii faţã de alţii, ca ale lui Cristos Isus, pentru ca, într-un
cuget şi într-un singur glas, sã-l preamãriţi pe Dumnezeu şi pe Tatãl
Domnului nostru Isus Cristos. De aceea, primiţi-vã unii pe alţii dupã
cum şi Cristos v-a primit pe voi spre gloria lui Dumnezeu”. (Rm 15,1-7).
“Tinerii de azi nu au nevoie de maeştrii, ci de prieteni care să
le stea alături” (Ioan Paul II). De câte ori nu auzim tineri (şi nu numai)
că se simt singuri, că nu mai fac faţă greutăţilor vieţii! Pentru Isus
care ducea crucea extenuat, ajutorul îi vine de la un necunoscut, de
la un anume Simon din Cirene. Ce trist! Nu s-a găsit nici un prieten
să-l ajute! Ce trist! “Unde sunt prietenii mei?”, este strigătul des
întâlnit între oamenii timpului nostru.
Este nevoie mai mult ca oricând de “Simon-i din Cirene”, de
oameni curajoşi şi cu iniţiativa care să vină în ajutorul atâtor persoa-
ne singure, neputincioase, strivite de suferinţele vieţii. Atâta timp cât
vom avea grijă fiecare de pătrăţica lui, nu facem altceva decât să ne
construim singurătatea viitoare. Azi o trăiesc alţii pentru că noi
suntem prea ocupaţi de noi înşine; dar mâine o vom trăi pe pielea
noastră. Şi cine ştie dacă se va găsi un Simon care să ne ajute!
Doamne, nu ne lăsa să fim egoişti! Nu ne lăsa să ne închidem în
noi şi să ne gândim doar la noi şi la fericirea noastră. Fă-ne să ne
purtăm greutăţile unii altora: împreună sunt mai uşoare. Împreună, nu
singuri, ajungem la tine.
Slavă Tatălui…
Doamne Isuse Cristoase, ajutat să duci crucea!
13
Staţiunea a X-a: Isus este despuiat de hainele sale
Ne-nchinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm…
„Sã nu datoraţi nimic nimãnui, decât sã vã iubiţi unii pe alţii,
pentru cã cel care îl iubeşte pe altul a împlinit deja Legea. Iubirea nu
face nici un rãu aproapelui: aşadar, plinãtatea Legii este iubirea. Şi
[faceţi] aceasta cunoscând timpul [în care trãim]: cãci este deja
ceasul sã vã treziţi din somn. Într-adevãr, acum mântuirea noastrã
este mai aproape decât atunci când am primit credinţa. Noaptea este
pe sfârşite, ziua este aproape. Aşadar, sã ne dezbrãcãm de faptele
întunericului şi sã îmbrãcãm armele luminii. Sã ne purtãm cuviincios,
ca în timpul zilei: nu în chefuri şi beţii, nu în necurãţii şi desfrâuri, nu
în certuri şi invidii, ci îmbrãcaţi-vã în Domnul Isus Cristos. Şi sã nu
aveţi grija trupului spre a-i împlini poftele”. (Rm 13,8.10-14)
Violenţa asupra persoanei a fost şi este condamnată mereu
de oameni. Dezbrăcarea forţată denotă o violenţă teribilă, nu doar la
nivel fizic, ci mai ales moral: e ca şi cum cel care te despoaie de
haine te-ar călca în picioare, ca şi cum îţi denigrează demnitatea.
A fost o bătaie de joc publică cumplită şi fără cuvinte ceea ce
soldaţii i-au făcut lui Isus: pe lângă faptul că îl tratau ca pe un tâlhar
oarecare, îi neagă chiar şi minimul respect.
„Iubirea nu face nici un rău”, însă contrariul ei e capabil de
orori inimaginabile. Câţi au fost umiliţi în lagărele de concentrare?
Cine ştie? Câţi sunt umiliţi azi prin violenţa presei?
Învaţă-ne Doamne să preţuim demnitatea omului. Dă-ne harul
să vedem trupul nostru şi al altora ca un templu al Duhului tău Sfânt,
de la începutul până la sfârşitul lui natural. Fă din noi adevăraţi
apostoli ai vieţii umane şi ai demnităţii ei.
Slavă Tatălui …
Doamne Isuse Cristoase, despuiat de haine pentru a fi răstignit
pe cruce!
 Calea Crucii “paulinã”- Izvoarele 2009 12
Staţiunea a IX-a: Isus cade a treia oară
Ne-nchinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm…
“Dacã Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva
noastrã? El, care nu l-a cruţat pe propriul sãu Fiu, ba chiar l-a dat la
moarte pentru noi toţi, cum nu ne va dãrui toate împreunã cu el? Cine
va aduce acuzã împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este cel
care justificã! Cine ne va despãrţi de iubirea lui Cristos? Oare
necazul, sau strâmtorarea, sau persecuţia, sau foametea, sau lipsa
de haine, sau primejdia, sau sabia? Dar în toate acestea noi suntem
mai mult decât învingãtori prin cel care ne-a iubit. Cãci sunt convins
cã nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stãpânirile, nici cele
prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înãlţimile, nici adâncurile
şi nici vreo altã creaturã nu va putea sã ne despartã de iubirea lui
Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru. (Rm 8,31-35.37-
39).
O cădere, două… şi a treia oară. Şi primele dăţi ridicarea este
greoaie, altminteri când se înmulţesc: ajungi să începi să te
obişnuieşti cu praful, cu gustul lui sau să te resemnezi că trebuie să
te târăşti pe pământ fără să ai posibilitatea reală de a privi cerul. A
treia cădere devine confirmarea solitudinii absolute, a abandonării
totale şi definitive. Se mai poate iubi când se repetă căderile?
Dacă răspunsul ar fi negativ, s-ar nega în mod incontestabil
identitatea lui Dumnezeu, adică faptul că “Dumnezeu este iubire”. Da,
iubirea poate să ridice nu doar a treia oară, ci a treizeci de ori trei…
adică de fiecare dată. Dacă am fi convinşi că Isus a venit pentru cei
care au căzut – şi recunosc lucrul acesta – nu pentru cei care stau în
picioare, nu ne-am mai condamna la resemnare. Şi pentru că
Dumnezeu este iubire, cine poate să ne despartă de iubirea sa
manifestată în Cristos… manifestată chiar în căderile sale pe drumul
crucii? Oare căderile noastre repetate nu doar de trei ori, ci cine ştie
de câte ori trei? Nicidecum! Dacă Dumnezeu este cu noi, cine poate
să ne stea împotrivă?
Ajută-ne Doamne să credem cu adevărat în iubirea ta, singura
care ne poate ajuta să ne ridicăm de fiecare dată!
Slavă Tatălui…
Doamne Isuse Cristoase, care nu te resemnezi niciodată să stai
căzut sub cruce!
Calea Crucii “paulinã”- Izvoarele 2009 9
Staţiunea a VI-a:
Veronica şterge faţa desfigurată a lui Isus
Ne-nchinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm…
“Vã îndemn deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, sã
vã oferiţi trupurile voastre ca jertfã vie, sfântã şi plãcutã lui
Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual. Nu vã conformaţi lumii
acesteia, ci schimbaţi-vã prin înnoirea minţii ca sã înţelegeţi care este
voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plãcut, ce este desãvârşit.
Prin harul care mi-a fost dat, spun fiecãruia dintre voi sã nu vã
consideraţi mai mult decât trebuie sã vã consideraţi, ci fiecare sã aibã
despre sine o apreciere corectã, fiecare dupã mãsura credinţei pe
care i-a dat-o Dumnezeu. Dar avem daruri diferite dupã harul care
ne-a fost dat: dacã cineva are [darul] de a îndemna, sã îndemne.
Cine dã [sã dea] cu simplitate, cine conduce [sã o facã] cu zel, cine
face milostenie [s-o facã] cu bucurie”. (Rm 12,1-3.6.8).
Cine dintre noi ar fi avut curajul Veronicăi? Câţi dintre noi
când văd sau ştiu pe cineva care suferă nu zic: “nu e treaba mea”?
Sau “nu am cu ce”. Nici a Veronicăi nu era! Cu siguranţă nu se consi-
dera mai mult decât era! Şi totuşi, şi-a făcut curaj - “după măsura
credinţei pe care i-a dat-o Dumnezeu” - şi a şters faţa lui Isus.
Un gest simplu, un gest făcut din milă, din compasiune! Cu
siguranţă nu se pregătise pentru aşa ceva! Dar ce rezultate mari a
adus acel gest! Tradiţia ne spune că Isus, din recunoştinţă, a lăsat pe
acel ştergar sau maramă, să se întipărească chipul său, al lui Isus.
De câte ori nu aş vrea să fiu în locul Veronicăi… să pot avea
o “amintire” vie despre Isus, o “poză de a sa?”. Sau măcar să îl am
înscris în Hi5... Chiar şi cu ajutorul altora!
Dă-ne Doamne să tânjim după chipul tău! Fă Doamne să-ţi
întâlnim chipul în cei mici, săraci, suferinzi, nevoiaşi: să te
recunoaştem în ei.
Slavă Tatălui…
Doamne Isuse Cristoase, alinat în durerea crucii!
 Calea Crucii “paulinã”- Izvoarele 2009 10
Staţiunea a VII-a: Isus cade a doua oară
Ne-nchinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm…
“Cine eşti tu ca sã-l judeci pe servitorul altuia? De stã în
picioare sau de cade, îl priveşte pe stãpânul sãu. Dar va sta în
picioare pentru cã stãpânul îl poate face sã stea. Fiecare sã rãmânã
liniştit în convingerea lui. Cãci nimeni dintre noi nu trãieşte pentru
sine şi nimeni nu moare pentru sine. De fapt, dacã trãim, pentru
Domnul trãim, şi dacã murim, pentru Domnul murim. Aşadar, fie cã
trãim, fie cã murim, ai Domnului suntem. Cãci pentru aceasta a murit
şi a înviat Cristos, ca sã fie Domn şi peste morţi şi peste vii. Dar tu,
de ce îl judeci pe fratele tãu sau de ce îl dispreţuieşti tu pe fratele
tãu?”. (Rm 14,4.7-10.15-16).
Căderea face parte din tine, omule! Pot fi căderi datorate
suferinţei, pot fi căderi datorate altora sau chiar împreună cu alţii.
Isus cade – se pare – chiar ajutat fiind de Simon. Oare trebuia să se
descurajeze de tot? Puterile sigur i-au scazut toate. Însă convingerea
lui în faptul că parcurgea acel drum pentru alţii, din voinţa lui
Dumnezeu, îl face să se ridice.
Când trăieşti numai pentru tine, repetarea căderilor este
teribilă, uneori fatală. Dar căderea poate fi primul pas necesar pentru
o ridicare spre un alt mod de a trăi. “Îl priveşte pe Stăpânul vieţii
noastre”.
Dă-ne Doamne harul de a ne ridica mereu. Nu ne lăsa să
stăm căzuţi prea mult, îndoiaţi spre pământ, în praf. Ridică-ne tu spre
tine: căci pentru aceasta a murit şi a înviat Cristos: să ne ridice la
tine. Să nu fie zadarnic pentru nimeni ceea ce a suferit Isus.
Slavă Tatălui…
Doamne Isuse Cristoase, care te-ai ridicat din nou de sub cruce!
Calea Crucii “paulinã”- Izvoarele 2009 11
Staţiunea a VIII-a: Isus mângâie femeile care plâng
Ne-nchinăm ţie Cristoase şi te binecuvântăm…
„Binecuvântat sã fie Dumnezeu şi Tatãl Domnului nostru Isus
Cristos, Tatãl îndurãrilor şi Dumnezeul oricãrei mângâieri, care ne
mângâie în orice necaz al nostru ca sã putem şi noi sã-i mângâiem
pe cei care se aflã în orice necaz cu mângâierea cu care noi înşine
suntem mângâiaţi de Dumnezeu. Cãci după cum prisosesc pãtimirile
lui Cristos în noi, tot la fel prin Cristos prisoseşte şi mângâierea
noastrã. Aşadar, dacã suntem în necaz, suntem astfel pentru
mângâierea şi mântuirea noastrã. Dacã suntem mângâiaţi, suntem
astfel pentru mângâierea care vã întãreşte ca sã suportaţi cu
statornicie pãtimirile pe care le îndurãm şi noi. Şi speranţa noastrã
pentru voi este neclintitã ştiind cã aşa cum sunteţi pãrtaşi ai
suferinţelor, la fel [veţi fi pãrtaşi] ai mângâierii”. (2Cor 1,3-7).
În mod normal, un om copleşit de suferinţă nu mai are
capacitatea de a privi în jur: se vede doar pe sine şi suferinţa sa.
Orice altă suferinţă a altcuiva i se pare minoră faţă de ceea ce el
suferă. Cu Isus nu se întâmplă aşa: printre răni şi sânge, printre praf
şi povara apăsătoare a crucii, Isus vede lacrimile femeilor şiroind pe
obrazul lor. I se face milă şi le mângâie.
De unde puterea asta? De unde “nebunia” de a uita de
propriile suferinţe pentru a da spaţiu suferinţei celuilalt? “Dumnezeu
ne mângâie pentru ca şi noi să-i mângâiem pe cei din jurul nostru”.
Fă Doamne ca să nu blocăm mângâierea pe care ne-o dai în
noi. Fă să devenim instrumente ale mângâierii tale faţă de oamenii
singuri, trişti, deprimaţi, blazaţi, plini de probleme şi suferinţe. Dă-ne
harul să vedem şi noi, printre suferinţele noastre, şi suferinţele celor
din jurul nostru. Căci povara este mai uşoară atunci când este dusă
împreună şi mângâierea este mult mai profundă când este
împărtăşită!
Slavă Tatălui…
Doamne Isuse Cristoase, care mângâi deşi porţi crucea!