A.

Poluant – poluare
Poluant= factorul care, produs de om sau de fenomene naturale, generează disconfort sau
are acţiune toxică asupra organismelor şi/sau degradează componentele nevii ale mediului,
provocând dezechilibre ecologice.
Conform legii toleranţei, orice factor util când depăşeşte optimul devine toxic sau chiar
letal, deci devine poluant.
Poluare – fenomenul de apariţei a factorilor menţionaţi anterior şi de producere a
dezechilibrelor ecologice. În prezent fenomenul constituie o problemă globală.

În absenţa antropizării (extinderii habitatulului uman), acest fenomen nu se produce cu

intensitatea şi volumul determinat de activităţile umane, în special din cauză că, în natură, toate
„deşeurile” (dejecţiile animalelor, organismele moarte) se reciclează, realizându-se circuitele
biogeochimice (circuitul azotului şi al carbonului) şi geologice ale substanţelor.
Astfel în natură se previne apariţia carenţelor în anumite substanţe.
Rezultă că, pentru a preveni poluarea mediului, este obligatorie reciclarea materialelor
(deşeuri) din industrie, agricultură etc. sub controlul strict al omului. În acest mod se evită atât
poluarea cât şi epuizarea rezervelor de materii prime.

B. APARIŢIA SUBSTANŢELOR POLUANTE:

Substanţe poluante pot fi:
1. Substanţele „vechi” care se găseau odinioară în cantităţi mici în natură, dar care acum
se află în cantităţi crescute, datorită:
a. Exploatării intensive a rezervelor minerale şi energetice din subsol şi punerii lor în
circulaţie (petrolul şi cărbunele, substanţele radioactive, carbonatul de calciu)
b. produşilor toxici rezultaţi din prelucrarea substanţelor menţionate anterior (ex.
CO2, NH3, sulfuri, hidrocarburi, oxizi de Pb, Fe)
2. substanţe noi, apărute prin sinteză chimică: erbicide, insecticide, materiale plastice,
detergenţii, freonii
Ritmul în care apar aceste tipuri de substanţe poluante noi depăşeşte ritmul cu care ele sunt
consumate şi reciclate sau stocate în depozite (roci) biogene de către organisme.

B.1. Clasificarea tipurilor de poluare

B.1.1.După provenienţa poluanţilor se disting:
a. poluare naturală– biologică; datorată unor fenomene fizico-chimice din natură
b. poluarea industială
c. poluare agricolă
B1.2.După natura poluanţilor:
a. poluare fizică: termică, sonoră (fonică), luminoasă, radioactivă, electrică
b. poluare chimică cu:
- cu derivaţi ai carbonuui şi hidrocarburi lichide;
- cu derivaţi ai sulfului, azotului etc,
- cu derivaţi ai metalelor grele (metale cu densitate mai mare de 5) Pb, Cr
etc,

1
 - cu derivaţi ai fluorului,
- cu mase plastice,
- cu pesticide,
- cu materii organice fermentescibile etc.
c. poluare Biologică:
- contaminare microbiologică a mediilor inhalate şi ingerate, precum şi a
solului. De exemplu contaminarea cu antrax, ciumă sau germeni fitopatogeni (pot
genera boli ale florei).
- modificări ale biocenozelor şi invazii de specii animale şi vegetale (de
exemplu introducerea unor seminţe de buruieni din alte zone sau favorizarea
înmulţirii unor specii de buruieni după aplicarea tratamentelor cu erbicide)
d. poluarea „estetică” ca figură de stil, dar şi în sens propriu, prin degradarea
peisajelor, ca urmare a urbanizării şi sitematizării eronat concepute.
B.1.3. După starea fizică a poluantului:
a. poluarea cu lichide
b. poluarea cu gaze – cu densităţi diferite şi cu pulberi care pot fi suspensie
c. poluarea cu obiecte solide, mai mult sau mai puţin solubile sau/şi degradabile

C. POLUAREA MEDIULUI ŞI ÎNSUŞIRILE SISTEMELOR BIOLOGICE

1. Prin caracterul istoric, organismele solicită doar condiţiile de mediu în care s-au format
speciile cărora aparţin, pentru care au fost pregătite să supravieţuiască şi să se reproducă;
deci ele nu sunt pregătite să supravieţuiască în medii poluate (pt. că specia nu s-a format
în condiţii de poluare).
2. Prin poluare este afectată integralitatea organismelor şi/sau a biocenozelor. Spre
exemplu aparatul foliar se poate necroza (se usucă, prezintă pete), iar unele specii pot
dispărea. În acest ultim caz rămân nişte nişe ecologice neocupate şi apar disfuncţionalităţi
în circuitul biologic natural.
3. Caracterul informaţional este afectat ca urmare a poluării. Pentru a se transmite
informaţia genetică trebuie să existe receptori ai informaţiei, dar aceştia pot fi distruşi ca
urmare a poluării sau informaţia poate fi alterată (informaţia genetică e afectată prin
acţiunea substanţelor radioactive în cantităţi ce definesc poluarea, care depăşesc limitele
„naturale”).
4. Organismele, şi prin ele biocenozele, nu au înscrise în „programe” (genetic vorbind)
noile situaţii create de poluare, deci ele dispar în prezenţa poluării.
5. Eterogenitatea internă a organismelor şi a biocenozelor este afectată odată cu afectarea
integralităţii lor (vezi pct.2 al acestui capitol!).
6. Echilibru dinamic (homeostazia) organismelor şi a biocenozelor nu mai poate fi realizată
(de ex. dispariţia speciilor de enomofagi ca urmare a tratamenelor cu insecticide
neselective are drept consecinţă înmulţirea insectelor dăunătoare)
7. Rezultă că autoreglarea nu se mai poate realiza în prezenţa poluării. Spre exemplu
reglarea respiraţiei frunzelor prin deschiderea sau închiderea ostiolelor (mici canale prin
care respira plantele) este împiedicată în cazul poluării aerului cu pulberi prin obturarea
ostiolelor de către pulberile sedimentate pe frunze. La fel în cazul poluării cu SO2, o
cantitate de 2,5 ppm (părţi per milion) SO2, în prezenţa a 300ppm CO2, provoacă
deschiderea generalizată a ostiolelor la plantele de muştar alb.

2
8. Din cauza poluării accidentale cu erbicide autoorganizarea are de suferit. La viţa de vie
creşterea frunzelor şi a lăstariilor se produce dezordonat, iar dirijarea substanţelor
elaborate prin fotosinteză nu mai poate fi făcută de plante conform „programelor”
stabilite genetic.
9. Autoreproducerea organismelor este puternic afectată ca urmare a poluării prin dereglări
fiziologice care întârzie creşterea şi dezvoltarea organismelor, sau prin distrugerea
parţială sau totală a florilor/seminţelor.

D. CIRCULAŢIA, DISPERSAREA ŞI CONCENTRAREA POLUANŢILOR ÎN

BIOSFERĂ
După ce poluanţii au fost emanaţi în mediu, ei sunt transportaţi cu ajutorul vectorilor
reprezentaţi de:
 Curenţii de aer
 curenţii de apă
 particule de sol
 organisme vii
 om
Principalul mijloc de transport e reprezentat de plante care preiau poluanţii din cele trei
medii: apă, aer, sol.
Urmează celelalte componente ale lanţurilor trofice: erbivorele consumă furajele
(plantele) contaminate cu poluanţi şi le includ în biomasa proprie sau, parţial, le elimină prin
dejecţii, bineînţeles, între timp deplasandu-se faţă de locul din care au consumat furajele
respective. Se continuă apoi, în lanţul trofic, consumul de către zoofagi de ordinul I şi II, apoi
deplasarea şi dispersarea conform piramidei inverse din biotop.
D.1.Sursele de poluare şi principalele substanţe poluante
1.Principalele surse industriale de poluare
1.1. Industria extractivă la zi sau în subteran. Exploatările la zi (cariere) trebuie
precedate de decopertarea terenului (solul cu strat strat fertil şi humus). Materialul va
fi luat, transportat şi depozitat separat. Apoi orizonturile următoare şi - în ultima fază
- este luat sterilul ce acoperă zăcământul. După epuizarea zăcământului stratele ar
trebui puse în ordinea lor naturală la loc (steril şi apoi solul). Dacă nu se respectă
această regulă terenul e definitiv scos din folosinţă. La exploatările în subteran – după
epuizarea zăcământului galeriile trebuie umplute cu material steril pentru a evita
producerea prăbuşirilor care se transmit până la suprafaţă şi pot afecta drumuri sau
aşezări.

1.2. Industria siderurgică. Poluează mediul prin emisii formate din pulberi,
combustibil nears, cenuşă, gaze de ardere (anhidrida sulfuroasă, oxid de carbon, fluor
etc.)
1.2.1. pulberile măresc nebulozitatea, acoperă frunzele, obturează ostiolele,
produc prin urmare disfuncţionalităţi ale fotosintezei
1.2.2. anthidrida sulfuroasă provine din sulful conţinut de combustibili. Chiar şi
la doze mici se poate distruge clofofila (Al. Ionescu, 1973)
1.2.3. oxidul de carbon rezultă din arderi incomplete ale combustibilului

3
 1.2.4. compuşii fluorului sunt emişi de cuptoarele care folosesc fluorura de
calciu. Ei pot diminua producţia de grâu cu 10 – 30%.
1.2.5. Coxeriile elimină permanent pulberi, gaze (CO2, SO2, SO3)

1.3. Industria matrialelor de construcţii.

1.3.1. Fabricile de ciment determină poluarea atmosferei cu pulberi care se pot
sedimenta. Pulberile din atmosferă în perimetrul fabricilor de ciment pot ajunge la
200 g/m2/24 h. În aceste condiţii vegetaţia este afectată prin obturarea ostiolelor
şi funcţionarea intermitentă a activităţii stomatelor.
1.3.2. Pulberile de ciment pot modifica pH-ul solului. Acesta e un efect benefic
în cazul solurilor acide (care pot deveni neutre sau chiar bazice în funcţie de
cantitatea de pulberi ce conţin Ca). Totuşi la Bârseşti (lângă Tg. Jiu) – unde exista
o staţiune de cercetare pomicolă – ea a trebuit să fie mutată după ce a fost
costruită fabrica de ciment. Datorită pulberilor de ciment rezultatele cercetărilor
pomicole erau eronate.
1.3.3. Azbestul utilizat în construcţii are efect cancerigen.

1.4. Industria termoenergetică şi a petrolului.

1.4.1. Ca urmare a folosirii combustibililor pe bază de petrol se degajă în
atmosferă SO2, fum şi hidrocarburi.
1.4.2. Centralele termice şi instalatiile industriale generatoare de vapori sunt şi
surse de SO2, dar şi de vapori calzi (deci poluare termică) şi cenuşă.
1.5. Industria chimică prelucrează produşi chimici minerali sau organici şi elimină o
gamă mare de noxe. De ex. industria producătoare de acid sulfuric elimină SO 2, SO3,
iar cea producătoarede acid azotic NO, NO2, fabricile de îngrăşăminte fosfatice
elimină compuşi ai fluorului.
1.6. Industria celulozei şi hârtiei determină poluarea apei cu mercaptan,
metilmercaptan, SO2, SH2, şi astfel zonele limitrofe sunt improprii culturilor irigate
sau pentru creşterea animaelor. Procedeele de albire a celulozei prin utilizarea
clorului, determină poluarea cu diverse combinaţii ale clorului printre care şi dioxină.
1.7. Industria materialelor plastice şi a fibrelor sintetice. Emană gaze de tip clorură
de vinil care e greu degradabil, precum şi sulfură de carbon S 2C, hidrogen sulfurat cu
mirosuri ce provoacă stări de disconfort. Stabilizatorii utilizaţi la fabricarea PVC-ului
(compuşi de Pb şi Cd) sunt cancerigeni.
1.8. Producerea erbicidelor – se pot înregistra „scăpări” de produse cu efecte
fitotoxice pentru culturile din apropiere.
1.9. Industria alimentară. Se caracterizează printre altele prin consum mare de apă. În
cazul conservării produselor alimentare prin frig se folosesc cloroflorocarboni (freon)
ca agenţi de răcire (utilizaţi şi în industria cosmetică la spray-uri). Aceştia afectează
stratul de ozon care are drept scop scăderea radiaţiilor UV. Creştere radiaţiilor UV la
nivelul organismului uman are efecte cancerigene.
2.Agricultura ca sursă de poluare
2.1. Pesticidele – în funcţie de toxicitatea substanţelor active, de conţinutul de impurităţi
sau toxicitatea produşilor rezultaţi din metabolizarea lor, pesticidele pot avea efecte
diferite asupra mediului. Toxicitatea se exprimă prin aşa-numita „doză letală”
pentru animalele de experienţă utilizate. Folosirea pesticidelor – mai ales a celor care

4
 se descompun greu – ridică probleme în ce priveşte poluarea solului, a apelor,
aerului şi produselor agricole.
2.2. Îngrăşămintele – mai ales cele chimice, folosite neadecvat pot avea efecte poluante.
Folosirea azotatului de amoniu pe o perioadă îndelungată poate determina acidifierea
unor soluri. Doze mari de îngrăşăminte chimice şi chiar organice, pot face să apară
nitraţi şi nitriţi în apa de suprafaţă sau subterană, în furaje sau alimente. Consumaţi
de oameni sau de animale nitraţii şi nitriţii se combină cu hemoglobina şi rezultă
forme specifice anemiilor care sunt uneori foarte grave şi pot determina creşterea
mortalităţii la organismele tinere (copii sau animale). Un caz înregistrat recent într-o
localitate din Subcarpaţii Dâmboviţei când unui sugar i s-a pregatit laptele praf cu un
pahar de apă infestată şi a decedat.
2.3. Sectorul zootehnic. Marile combinate de creştere a animalelor (porcine, ovine,
galinacee) pot fi surse importante de poluare prin cantităţile mari de dejecţii lichide
şi de coloizi din apele de spălare sau prin dozele exagerate de gunoi de grajd aplicate
pe solurile din apropiere. Există astfel pericolul poluării apelor de suprafaţă şi
freatice. Mirosurile dejecţiilor animale pot crea disconfort mai ales cand sunt prea
apropiate de localităţi sau pe direcţia dominantă a vantului.
2.4. Preindustrializarea produselor horticole – poate reprezenta o sursă de poluare prin
deşeurile rezultate din spălarea şi curăţarea materiei prime (resturi vegetale care,
dacă ajung în apele de suprafaţă, prin descompunere consumă oxigen).
2.5. Lucrările de îmbunătăţiri funciare – pot produce degradarea mediului dacă nu se iau
în considerare unele aspecte precum:
2.5.1. Nu se va folosi stratul de sol cu humus la constucţia de diguri, ramblee,
nivelări, deoarece produce deprecierea fertilităţii prin neuniformizarea
grosimii stratului de sol fertil şi prin aducerea la suprafaţă a stratului nefertil
(orezării, zonele cu nisipuri din Oltenia)
2.5.2. Irigarea abuzivă distruge structura solului, îl compactează, ridică nivelul apei
freatice şi crează pericolul sărăturării. Irigarea prin inundare influenţează
solul prin degradarea agregatelor structurale ale solului.
2.5.3. Apariţia băltirilor ca urmare a irigării abuzive sau pe terenuri denivelate
favorizează înmulţirea ţânţarilor ce crează pericolul răspândirii paludismului
(malarie, friguri) începând din zona temperată până în zonele calde.
2.5.4. Apele de drenaj pot conţine substanţe toxice (pesticide, nitraţi) poluând
râurile în care se varsă.
2.5.5. Crearea de lacuri de acumulare a însemnat, pentru vegetaţia lacustră,
întreruperea aprovizionării cu substanţe nutritive provenite din materialul
erodat de pe versanţi. Aceasta a determinat scăderea producţiei de fitomasă
şi, în lanţ, scăderea producţiei de peşte.
2.5.6. Dispariţia malurilor verticale ale ravenelor, odată cu combaterea eroziunii în
adâncime, înseamnă dispariţia locurilor de cuibărit pentru păsări (lăstunul de
mal, prigorii şi dumbrăvenci). La îndiguiri şi regularizări de cursuri de apă,
se omite faptul că unele suprafeţe trebuie lăsate inundabile, pentru ca peştii să
aibă unde să depună icrele sau unde să-şi procure hrana. Crapul spre exemplu
consumă iarba de pe terenurile inundate. Efectivele speciei sunt în contină
sădere datorită îndiguirilor din albiile majore (mai ales din lunca Dunării).
Tot prin lucrări de regularizare a cursurilor de apă dispar unele meandre în

5
 care albia era mai adâncă. Acestea erau locuri în care supravieţuiau peştii în
perioadele de secetă sau de îngheţ a apelor. Desecările pot determina
modificări ale topo şi microclimatului. În lunca Dunării, atunci când lacul
Greaca exista el avea rolul de a micşora amplitudinile termice din zona.
Acum se observă o creştere a valorii indicelui de ariditate de Martonne.
2.6. Activităţile menajere poluează prin deşeurile pe care le generează
2.6.1. Sticla spre exemplu are nevoie de 4-5000 de ani fără a fi
dezagregată fizic sau alterată,
2.6.2. Deşeurile. Depozitele de gunoi constituie excelente habitate pentru
proliferarea rozătoarelor, a şobolanilor, muştelor – vectori de
germeni patogeni. Poluează apele de surpafaţă sau freatice, scot
din circuitul agricol suprafeţe ocupate.
2.7. Motoare cu ardere internă
2.7.1. Mijloacele de transport emit CO, hidrocarburi (nearse, arse parţial)
oxizi de azot şi compuşi ai sulfului.

E. POLUAREA AERULUI – PREVENIREA ŞI COMBATEREA EI.

E.1. Compoziţia aerului atmosferic şi poluarea.
Aerul atmosferic este un amestec de gaze (Azot – 78, 09%, Oxigen 20,95%, Argon 0,93,
CO2 – 0,03, Heliu, Hidrogen, Xenon, Ozon, Radon, Metan - CH4, Oxid de azot, Dioxid de Azot,
Amoniac).
Pe lângă gaze în atmosferă se mai găsesc praf, vapori de apă, microoorganisme, polen.
E.2. Poluarea aerului constă în schimbarea compoziţiei sub aspectul proporţiei dintre
constituienţii săi şi /sau prin apariţia unor noi constituienţi cu efecte dăunătoare asupra
biocenozelor şi/sau biotopului.
E. 2.1.Surse de poluare a aerului
2.1.1.Clasificare după origine:
Surse naturale şi principalii poluanţi specifici :
- omul şi animalele – prin procese fiziologice evacuează CO2 şi viruşi
- plantele – prin fungi, polen, substanţe organice şi anorganice
- solul – prin virusi, pulberi (ca urmare a eroziunii)
- apa - în special cea maritimă – prin aerosoli încărcaţi cu săruri, sulfaţi, cloruri
- descompunerea materiilor organice vegetale şi animale – prin substanţele eliminate
(metan, hidrogen sulfurat, amoniac etc.)
- vulcanismul – prin cenuşă, compuşi de sulf, oxizi de sulf, de azot si de carbon
- incendiile de pajişti şi de pădure – prin cenuşă, oxizi de sulf, azot şi carbon
- radioactivitatea terestră şi cosmică – prin radionuclizii emişi de roci şi de provenienţă
cosmică
- descărcările electrice – prin ozon
- furtunile de praf şi nisip prin pulberi terestre
Surse antropice:
- orice activitate umană ce duce la evacuarea în atmosferă a unor substanţe care se găsesc
sau nu în compoziţia naturală a sa, este considerată sursă antropică de poluare.
2.1.2. Clasificarea după formă
Surse punctuale:

6
- jetul cu gaze este eliminat în atmosfera liberă printr-un sistem de dirijare (conductă, coş)
cu o gură de evacuare ale cărei dimensiuni sunt neglijabile în comparaţie cu topografia
locului;
Surse liniare:
- caracterizate printr-o dimensiune în plan orizontal a cărei mărime nu poate fi neglijată în
comparaţie cu topografia zonei (arteră de circulaţie cu trafic intens)
Surse de suprafaţă
- caracterizate prin arii ale căror dimensiuni nu pot fi neglijate în comparaţie cu topografia
zonei (de exemplu un cartier privit la scara oraşului, un oraş privit la scara unei zone
geografice mai largi)
Surse de volum:
- caracterizate prin emisii în cele trei dimensiuni.
2.1.3. Clasificarea după regimul înălţime:
- surse la sol
- joase sub 50 m de sol
- medii 50 – 100 m
- inalte peste 150 m
2.1.4 Clasificarea după mobilitate
- Surse fixe sau stationare (întreprinderi industriale, termocentrale, combinate de creştere a
animalelor etc.)
- Surse mobile: mijloace de transport rutier, feroviar, naval si aerian
2.1.5. Clasif după regimul de functionare
- surse continue - funcţionare continua cu emisie constanta pe perioade medii sau lungi de
timp – zile, luni, sezoane, ani;
- intermitente – funcţionare cu intreruperi semnificative ca durata (ore, zile, luni) în
perioada de funcţionare cu emisie constantă sau funcţionare cu emisie variabilă
- surse instantanee – emisia are loc într-un interval foarte scurt (minute) dupa care
incetează (accidente industriale sau avarii)
2.1.6. Clasificare după tipul de activitate
- arderea combustibililor fosili (cărbuni, produse petroliere, gaze naturale) în surse fixe
determină apariţia: CO2, CO, SO, Noxe, pulberi, N2O, compuşi organici volatili (COV)
- traficul determină apariţia în atmosferă a CO2, oxid şi dioxid de azot, compusi organici
volatili (COV), Pb (în cazul folosirii benzinei cu Pb), oxizi de sulf în cazul folosirii
motorinei
- petrochimia dtermină apariţia în atmosferă a COV, oxizilor de azot şi de sulf
- industria chimică (anorganică şi organică) determină apariţia în atmosferă a unei game
mari de poluanti
- metalurgie primară feroasă determină apariţia în atmosferă a unor pulberi cu continunt
de Fe, oxizi de sulf şi azot, a COV), iar cea neferoasă a unor pulberi cu continut de
metale grele: Pb, Cd, As, Zn, alătri de oxizi de sulf şi azot
- industria materialelor de constructie determină eliminarea în atmosferă a pulberilor, a
oxizilor şi monoxizilor de carbon, sulf, azot, a fluorului (industria sticlei).
- extractia, transportul si distribuţia petrolului si produselor petroliere, al gazelor naturalei
are aproximativ aceleaşi emisii ca şi petrochimia
- agricultura prin folosirea îngrăşămintelor determină apariţia amoniacului, oxizilor de
azot, a metanului şi a unor pesticide.

7
2.1.7. Dispersia poluanţilor în atmosferă.
Tipuri de dispersie a poluanţilor în funcţie de viteza şi direcţia vântului, temperatura
aerului, presiunea atmosferică, etc.

8
 E.3. Categorii de poluanţi ai aerului
După starea de agregare şi gradul de dispersie se disting:
3.1.Suspensiile din aer (aerosolii) care includ poluanţii dispersaţi în aer sub formă lichidă
sau solidă. Aerosolii au dimensiuni între 100 μm – 0,001 μm. Cei de dimensiuni mai mari
se depun foarte repede, iar cei de dimensiuni mai mici ajung la nivelul molecular al
dispersiilor gazoase (S.Mănescu, 1981). Cele mai raspândite suspensii sunt acelea
cunoscute sub numele de pulberi.
3.1.1.Pulberile se produc prin antrenarea de către curenţii de aer a solului sau a
deşeurilor depozitate în halde neacoperite de vegetaţie. Cel mai adesea este vorba de
curenţi turbionari (vîrtejuri). Pulberile măresc nebulozitatea atmosferei şi afectează
fotosinteza plantelor.
3.1.2. Cenuşa şi negrul de fum acţionează similar pulberilor
3.1.3. Pesticidele - sunt absorbite de sol sau pot fi dispersate sub formă de aerosoli în
timpul aplicării tratamentului
3.2.Gazele şi vaporii poluanţi aflaţi în aer sub formă de dispersie moleculară gazoasă pot
crea efectul de seră.
- Oxizii de carbon şi carbonul se găsesc în litosferă natural (sub formă de carbonaţi,
carbonaţi de magneziu, depozite de cărbuni, petrol şi gaze naturale), dar şi în hidrosferă,
atmosferă, în organismele vii.

9
 - Rocile alcaline şi apa mărilor preiau cantităţi mari de CO 2 din atmosferă. Astfel rocile
alcaline, în contact cu CO2, formează carbonaţi, iar apa mării dizolvă CO2 din atmosferă.
Deci ambele (roci alcaline şi apa mării) reduc cantitatea de CO2 din atmosfera.
- Plantele verzi acţionează asemănător prin fotosinteză. Iau Carbonul din CO 2 (din
atmosferă) şi eliberează O2.
- Intervenţia omului în circuitul biogeochimic al carbonului a început odată cu
descoperirea focului. Un alt moment important l-a constituit revoluţia industrială şi
folosirea combustibililor fosili prin ardre (secolul XVIII).
- În prezent tehnologia folosită mai ales în industrie, multiplicarea mijloacelor de
transport şi defrişările duc la creştrea cantităţii de CO2 în atmosferă.
- Solul încălzit emite radiaţii infraroşii. Ele ajung în atmosfera îmbogăţită cu CO 2 şi sunt
reflectate înapoi spre sol, mărind temperatura acestuia, deci provocând creşterea emisiilor
de raze infraroşii. Procesul tinde să se amplifice prin feed-back pozitiv. A rezultat efectul
de seră. Acesta determină creşterea temperaturii medii a aerului pe Glob, schimbarea
intensităţii şi frecvenţei circulaţiei atmosferice, topirea gheţarilor montani şi de calotă,
creşterea nivelului Oceanului Planetar. Au astfel loc furtuni mai frecvente şi mai intense,
uragane, inundaţii, etc.
- Oxidul de Carbon (CO) este inodor, insipid, incolor – nedetectabil organoleptic – deci
este un gaz axfixiant.
- Efecte similare are si oxidul de azot (NO), iar la nivelul plantelor provoacă necroze
foliare (uscarea frunzelor).
- Poluarea cu SO2 (anhidrită sulfuroasă) formează cu apa acidul sulfuros care se
transformă în acid sulfuric uneori în aer şi contribuie la acidifierea aerului. Şi aerul acidifiat
determină necrozarea aparatului foliar.
Câteva Plante rezistente la poluarea cu SO2 (după Al. Ionescu, 1979): Acer Platanoides
(platan), Acer Pseudoplatanus, Catalpa bignoninoides, Fagus silvatica (fag), Hedera helix
(iedera), Populus tremula (plop), Thuja occidentalis (tuia), Tulipa sp.(lalea).
Plante cu rezistenţă medie la poluarea cu SO2 sunt: Alnus glutinosa (alun), Betula alba
(mesteacăn), Carpinus betulus (carpen), Pinus cembra, P. Nigra (pin negru), Populus alba
(plop), Populus nigra, Prunus armeniaca (prun), Prunus domestica, P. Spinosa, Rosa sp.
(trandafir), Salix alba (salcie), Tilia cordata (tei).În amenajarea suprafeţelor oxigenante în oraşe
ar trebui să se ţină cont de gradul de suportabilitate al plantelor la poluarea cu dioxid de sulf.
- Poluarea cu fluor şi compuşi ai fluorului determină disfuncţionalităţi asupra clorofilei şi
deci a funţionării celulare.
- Poluarea cu plumb. Cele mai contaminate cu plumb sunt plantele şi solul aflate la o
distanţă de 50 – 100 m faţă de sectoarele de circulaţie cu trafic intens. Intoxicarea la
oameni sau animale provoacă saturnismul (termenul vine de la „saturnus”, denumire dată
de alchimişti plumbului). Această boală micşorează rezistenţa organismului la infecţii,
afectează sist nervos central, iar la copii poate determina un comportament dezordonat,
hiperactivitate, etc.
- „Smog-ul”. Termenul vine din limba engleză (smoke- fum şi fog- ceaţă). Smog-ul este un
amestec de diferiţi poluanţi în condiţiile unei atmosfere umede. Fenomen cunoscut în
trecut în Londra. Apoi a fost identificat şi în alte regiuni.

E.4. Autoepurarea aerului se poate face prin:

10
 a. curenţi de aer - se constată o deplasare a poluanţilor cu masele de aer. În acest mod
poate apare poluarea transfrontalieră.
b. sedimentarea particulelor de praf care este posibilă în perioda de calm atmosferic.
Pulberile ajung pe sol, în ape sau pe plante, iar consecinţele pot fi poluarea solului şi
apelor, micşorarea intensităţii fotosintezei.
c. Precipitaţiile contribuie la autoepurarea aerului prin antrenarea mecanică şi dizolvaea
poluanţilor. Prin combinarea poluanţilor cu apa şi rezultă ploile acide. Fenomenul e
frecvent în marile aglomerări urbane din ţări în curs de dezvoltare, în perimetrul marilor
combinate chimice sau petrochimice.

Prin autoepurare poluanţii nu dispar ci sunt transferaţi în alte medii.

Oamenii au creat coşuri de eliminare a pulberilor şi gazelor cât mai inalte cu scopul reducerii
efectului poluării. Dar, la Zlatna, prin înălţarea coşului de evacuare a gazelor, poluarea solului s-
a produs până la 32 km aval de sursă în timp ce înainte atingea doar 4 km.

F. POLUAREA APELOR. PREVENIREA ŞI COMBATEREA EI

F.1.Probleme generale
Resursele de apă ale planetei însumează 1,4 mld kmc din care 97,2% sunt în oceane şi mări,
2,2% în calote polare, iar pe continente doar 0,6%.
F.2.Poluarea apei reprezintă alterarea calităţilor fizice, chimice şi biologice ale acesteia,
produsă direct sau indirect de activităţi umane sau de procesele naturale ce o fac improprie
pentru folosirea normală în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni
alterarea (M. Negulescu, 1982, Protecţia calităţii apelor, Ed. Tehnică, Bucureşti).
F.2.1.Surse de poluare a apei
Surse organizate – produc murdărirea în urma evacuării unor substanţe în ape prin
intermediul unor instalaţii destinate acestui scop (oraşe canalizate, evacuării din industrie,
combinate de creştere a animalelor).
Surse neorganizate – produc murdărirea apei prin pătrunderea necontrolată a unor
substanţe în ape, localităţi necanalizate etc.
După acţiunea lor în timp:
- Surse de poluare permanente
- Surse de poluare nepermanente
- Surse de poluare accidentale
După modul de generare a poluării:
- Surse de poluare naturale
- Surse de poluare artificiale care pot fi divizate în: ape uzate, depozite de deşeuri,
etc.
Surse de poluare permanente naturale
Sursele naturale de poluare a apelor sunt, în cea mai mare parte a lor, surse cu caracter
permanent. Ele provoacă adesea modificări importante ale caracteristicilor calitative ale apelor,
influenţând negativ folosirea lor. Cu toate că, în legătură cu aceste surse, termenul de poluare
este oarecum impropriu, el trebuie considerat în sensul pătrunderii în apele naturale a unor
cantităţi de substanţe străine care fac apele respective improprii folosirii.
Condiţii în care e poate produce poluarea naturală a apelor:

11
 - Trecerea apelor prin zone cu roci solubile (zăcăminte de sare, sulfaţi) constituie
principala cauză a prezenţei sărurilor în cantităţi mari în apele de suprafaţă sau în
straturile acvifere. Acelaşi situaţie în cazul rocilor radioactive care pot duce atât la
contaminarea apelor de suprafaţă cât şi a celor subterane.
- Trecerea apelor prin zone cu fenomene de eroziune a solului provoacă imprificări prin
particule solide antrenate (când e vorba de soluri s-au format pe structuri geologice
precum marnele şi argilele) caare se menţin mult timp în suspensie. Ex. Râul Buzău care
traversează regiunea din ţară cea mai afectată de procese actuale (Subcarpaţii Buzăului) şi
care transportă mari cantităţi de aluviuni pe care le depune în albiile din zona câmpiei de
subsidenţă sub formă de ostroave.
- Vegetaţia acvatică fixă sau flotantă, în special în apele cu viteză mică de scurgere şi în
lacuri, conduce la fenomene de impurificare variabile în timp, în funcţie de perioadele de
vegetaţie.
- Vegetaţia de pe maluri produce şi ea o impurificare (prin căderea frunzelor sau chiar a
plantelor întregi). Elementele organice sunt supuse unui proces de putrezire şi
descompunere, care conduce la o impurificare a apelor, în special în perioade de ape mici
sau sub pod de gheaţă (lacurile din parcurile Bucureştiului).
Surse de poluare accidentală naturale
Sunt în general rare. Se datorează unor fenomene geologice – pătrunderea unor ape
puternic mineralizate în straturile subterane sau în apele de suprafaţă în urma unor erupţii sau
altor activităţi vulcanice, a deschiderii unor carsturi, a deschiderii unor noi căi de circulaţie a apei
subterane prin spălarea unor falii, etc.
Sursele de poluare permanentă artificială
- Apele uzate. Principala sursă de poluare permanentă o constituie restituţiile de ape după
utilizarea lor de către folosinţe. După provenienţa lor, există următoarele categorii de ape
uzate:
o Ape uzate menajere provenite din: nevoi gospodăreşti, igienico-sanitare şi
social-administrative
o Ape uzate publice : ape folosite pentru irigarea spaţiilor verzi, havuzuri, fântâni
etc.
o Ape uzate industriale rezultate din industrii de orice natură (inclusiv din
industria extractivă: ape de mină, ape de sondă, foraje) precum şi de la alte
activităţi asemnătoare din construcţii, transporturi
o Ape uzate din unităţi agrozootehnice şi piscicole
o Ape uzate rezultate din satisfacerea nevoilor tehnologice proprii de apă ale
sistemelor de canalizare cum sunt: spălarea canalelor colectoare, pregătirea
soluţiilor de reactivi, ape neepurate din staţiile de epurare, ape pentru evacuarea
zăpezilor
o Ape meteorice infectate reprezintă ape de preciitaţii care vin în contact cu
terenul unor zone sau incinte amenajate sau al unor contre populate, care, în
procesul scurgerii, antrenează sau dizolvă substanţe minerale şi organice.
o Depozitele de deşeuri sau de diferite reziduuri solide aşezate pe sol, sub cerul
liber, în halde neraţional amplasate şi organizate. Impurificarea de la aceste
depozite poate fi produsă prin antrenarea directă a reziduurilor în apele curgătoare
de către apele de ploaie, în cădere sau de către apele care se scurg, prin infiltraţie

12
 în sol. Deosebit de grave sunt impurificările apei provocate de haldele de deşeuri
amplasate în albiile majore ale cursurilor de apă şi antrenate de viiturile acestora.
După provenienţă apele uzate se pot împărţi în (după E. Gruia, 1979, Apa şi poluarea, Ed. Şt
şi Enciclopedică, Bucureşti)
a. ape uzate menajere: poluanţii sunt resturi alimentare, dejecţii, săpun, detergenţi,
microorganisme, ouă de paraziţi
a. ape uzate din zootehnie cu resturi de furaje, aşternut de grajd, dejecţii, substanţe
provenite de la spălare şi dezinfecţie, microorganisme
b. ape uzate industriale împărţite în:
i. ape de răcire (poluantul reprezentat de apele încălzite) folosite în industria
siderurgică, petrochimică, termoenergetică
ii. ape uzate de spălare şi transport rezultate de la prelucrarea materiilor
prime
iii. ape provenite din secţiile de producţie – utitilizate în procesul de fabricaţie
ca mediu de dizolvare sau de reacţie, iar poluanţii sunt substanţe provenite
din materii prime şi finite (acestea au efectul de poluant major)
F.3. Principalii poluanţi ai apelor: (E.Gruia, 1979) sunt de origine organică, anorganică
şi biologică.
Poluarea organică specifică mai ales fabricilor de celuloză care folosesc şi poluează
cantităţi foarte mari de apă. Chiar la o epurare puternică a acestora, de peste 95% rezultă cantităţi
mari de poluanţi, deci efluentul (apa uzată) trebuie să aibă un debit suficient de mare pentru o
diluţie corespunzătoare.
Alte surse de poluare organică a apelor sunt: abatoare, fabrici de conserve, de zahăr,
industria petrochimică şi a chimiei organice de sinteză (mase plastice, fibre sintetice), a
produselor fitofarmaceutice, detergenţilor, medicamentelor, coloranţilor.
Poluarea anorganică este caracteristică industriei clorosodice, de extracţie a petrolului,
petrochimică, etc.
Poluarea biologică prezentă mai ales în marile aglomerări umane, zootehnie, abatoare şi
e caracterizată de prezenţa microorganismelor patogene în ape.

F.4.Poluarea apelor de suprafaţă

4.1. Efluenţi. Receptori. Emisari
Efluenţi= ape uzate (poluate prin procesele de producţie la care au participat) care se
varsă în ape curgătoare sau stătătoare.
Ape receptoare = apele ce primesc ape uzate
Emisari = când receptorii (ape curgătoare, stătătoare, sau din bazine artificiale) au
posibiliatea de a curge către altă apă de suprafaţă căreia sa-i transmită substanţele poluante.
4.2. Variaţii sezoniere ale gradului de poluare a apelor
Debitul efluentului depinde de activitatea industrială care îl generează. Debitul
receptorului are variaţii sezoniere funcţie de debitul râului (receptor). Concentraţia substanţei
poluante (gradul de poluare) a receptorului va fi mai ridicată în perioade secetoase şi mai scăzută
în perioade umede.
4.3.Eutrofizarea apelor de suprafaţă şi consecinţele ei (grecescul trofe - hrană).
Eutrofizare = îmbogăţirea apelor cu substanţe nutritive (mai ales azot şi fosfor) în mod
direct sau prin acumularea de substanţe organice din care rezultă substanţe nutritive pentru
plante. Urmarea imediată a eutrofizării este creşterea luxuriantă a plantelor de apă, mai ales a

13
algelor (fenomenul cunoscut sub numele de „înflorirea apelor”) însoţite uneori şi de creşterea
conţinutului de oxigen. După moarte, biomasa acestor plante se descompune în stare de imersie.
Pentru descompunerea de către microorganisme se consumă oxigenul din apă (consum biochimic
de oxigen CBO).
Cand conţinutul de substanţe organice e în curs de descompunere, iar temperatura e
ridicată, CBO are valori mai mari şi oxigenul din apă scade. Deci organismele care au nevoie de
Oxigen pot muri. De exemplu Crapul (Cyprinus carpio) dispare fiind înlocuit de caras
(Carassius auratus) care e mai puţin valoros (economic) ca specie.
Când aprovizionarea cu oxigen e insuficientă, descompunerea aerobă e înlocuită cu
descompunerea anaerobă din care rezultă metan (CH 4), H2S (hidrogen sulfurat), amoniu (NH4)
toate determinând apariţia unui miros dezagreabil al apei.
Cantiatea de substanţă organică produsă depăşeşte capacitatea de mineralizare, iar
surplusul de materie organică se sedimentează contribuind la colmatarea lacului deoarece
descompunerea materialului aflat în suspensie în apă are drept rezultat micşorarea adâncimii
bazinului respectiv până la umplerea lui (V. Rojanschi, Gabriela Ivancea , 1990).
F.5. Poluarea apelor subterane
Calitatea apelor subterane este determinată de structura geologică a stratului străbătut şi
de factorii hidrodinamici. Prin poluare durata fenomenelor ce apar (fizice, chimce sau biologice)
se prelungeşte deoarece viteza de deplasare a apelor subterane este foarte mică (metri sau
km/an).
Poluarea apelor subterane are drept surse:
- Impurificări cu ape saline, gaze sau hidrocarburi, produse ca urmare a unor lucări
miiere sau foraje
- Impurificări produse la suprafaţa solului a tuturor categoriilor de ape care produc
şi impurificarea dispersară a surselor de suprafaţă
- Impurificări produse de secţiunea de captare, din cauza nerespectării zonei de
protecţie sanitară sau a condiţiilor de execuţie.

F.6. Autoepurarea apelor uzate

Fenomenul prin care apa din emisar, datorită unui ansamblu de procese autonome de
natură fizică, chimică şi biologică se „debarasează” de poluanţii pe care îi conţine este numit
autoepurare (E. Gruia, 1979)
6.1.Autoepurarea se face prin:
- procese fizice şi fizico-chimice
- procese biologice şi biochimice
6.1.1. Procese fizico-chimice şi fizice:
a. sedimentarea poluanţilor aflaţi în suspensie funcţie de dimensiunea acestora (cei
mai mari se sedimentează mai repede) şi de viteza apei (la viteză mică
sedimentare rapidă), de temperatura apei (la apă caldă mai repede la apă rece - cu
vâscozitate mare – sedimentare mai lentă)
b. pătrunderea radiaţiei solare, mai ales a UV are efect bactericid (omoară
bacteriile), şi bacteriostatic (opreşte înmulţirea lor).
c. Temperatura apei influenţează viteza reacţiilor chimice ce contribuie la
autoepurarea apelor. Unii germeni patogeni rezistă mai puţin în apă decât în
organismul uman spre exemplu doar pentru că temperatura apei e mai scăzută.
6.1.2. Procese biologice şi biochimice

14
 a. Concurenţa microbiană sau antagonismul dintre microflora saprofită şi cea patogenă
adăugată prin poluare se manifestă prin efectele antibiotice exercitate de flora
proprie apei şi microflora adăugată.
b. Biodegradarea substanţelor organice – are drept efect mineralizarea lor.
Biodegradarea se face cu consum de CBO (consum biochimic de oxigen)
Concentraţiile de echilibru ale oxigenului dizolvat în apă în contact cu aerul
atmosferic la presiunea de 760 mm Hg (după E. Gruia , 1979)
Temperatura Oxigen
(0C) dizolvat
0 14.65
10 11.27
20 9.02
30 7.44

Oxigenul are o importanţă majoră în autoepurarea apelor iar pentru a favoriza acest
proces se recurge la aşa-numita aerare a apei de suprafaţă prin:
- trecerea apei emisarului peste nişte trepte (praguri sau mici baraje)
- insuflarea de aer printr-o reţea de conducte aşezate pe fundul receptorului
- introducerea de „aeratoare mecanice”

G. POLUAREA SOLULUI – reprezintă orice acţiune care produce dereglarea

funcţionării normale a solului ca suport şi mediu de viaţă (mai ales pentru plantele terestre
superioare) în cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau create de om (antropice).
De cele mai multe ori lucrările de îmbunătăţiri funciare determină schimbări în circuitul
natural al substanţelor organice şi anorganice în sol. După obiectul activităţii de îmbunătăţiri
funciare există:
- lucrări pentru înlăturarea deficitului de apă din sol prin irigaţii
- lucrări pentru prevenirea şi combaterea excesului de apă prin – regularizarea cursurilor de
apă; îndiguiri, desecări şi drenaje
- Lucrări pentru prevenirea şi combaterea eroziunii solului, prin amenajarea terenurilor
agricole în pantă
- Lucrări pentru ridicarea fertilităţii solurilor slab productive şi luarea în cultură a unor
terenuri neproductive prin: ameliorarea terenurilor sărăturate şi amendarea solurilor
acide; defrişarea şi curăţirea terenurilor; nivelarea şi modelarea terenurilor.
G.1. Măsuri de prevenire si combatere a eroziunii solului care au drept scop păstrare unor
caracteristici ale solului cât mai apropiate de cele normale:
- folosirea de culturi ce acoperă solul cât mai bine (ierburi perene, cereale păioase),
mulcirea solului (acoperirea cu diverse resturi vegetale), agrotehnica antierozională,
nivelări
- lucrări de dirijare a scurgerii pe versanti prin colectarea apei în canale sau valuri înclinate
şi evacuarea ei într-un emisar apropiat
- lucrări de amenajare a versantilor ce urmăresc reducerea pantei longitudinale (terasări)
- consolidarea malurilor, regularizarea scurgerii, etc.
G.2.Principalele efecte ale poluării solului:
- diminuarea rezervei de humus acumulată de-a lungul a mii de ani
- apariţia unui grad ridicat de acidifere a solului

15
 - apariţia deficitului de microelemente în sol
- eroziunea solului prin eliminarea nutrienţilor având ca emisari apele
- sărăturarea solului
- deficitul potenţial de umiditate
- excesul potenţial de umiditate
- textura excesiv de nisipoasă
- riscul de destructurare ca efect al reducerii conţinutului de humus şi a levigării calciului
cu apariţia fenomenului de sterilizare
- riscul sărăturării secundare a solurilor
- riscul de formare a crustei de săruri la suprafaţa solurilor
- riscul de formare a crăpăturilor
- riscul de poluare a unor soluri prin irigare cu apă poluată
G.3. Clasificarea solurilor din punct de vedere al poluării se poate face după natura (fizică,
chimică, biologică şi radioactivă) şi sursa poluării, după gradul de poluare şi după activitatea
care generează poluarea.

Tipuri de poluare a solului, natura şi sursa poluanţilor

 poluarea solului prin lucrări de excavare la zi: miniere (la zi), balastiere, cariere,
foraje. Ar trebui să se facă o decopertare conform dispunerii naturale a orizonturilor
(steril, zăcămant şi apoi invers).
 Poluarea solului prin acoperirea cu deponii, halde, iazuri de decantare, depozite de
steril de la flotare. Blochează suprafeţe mari de teren, care sunt în continuă creştere ca
urmare a dezvoltării tehnologice.
 Poluarea solulului cu substanţe purtate de aer. Poluarea cu metale grele, spre
exemplu, se produce ca urmare a autoepurării aerului. Are loc poluarea cu fluor, cu
metale grele în apropierea unor întreprinderi sau a căilor rutiere. Ploile acide determină
scăderea pH-ului cu 1-2 unităţi în orizonturile superioare ale solurilor, ceea ce determină
degradarea calităţii materiei organice. Poluanţii dintr-o zonă determină şi perturbarea
activităţii microbiene din sol, afectând formarea humusului, fapt ce atrage după sine
deteriorarea însuşirilor fizice şi chimice ale solurilor. Ca urmare vegetaţia poate dispare.
Prin feed-back dispariţia vegetaţiei agravează degradarea solului şi sub acţiunea
precipitaţiilor se declanşează eroziunea solului (eroziune liniară, curgeri noroioase,
alunecări de teren (A. Vădineanu, 1991).
 Poluarea cu materii radioactive. Acestea provin din aer şi ape poluate. Radioactivitatea
aceasta se adaugă celei naturale în sol. Iradierea naturală e în medie de 1870 μSv/an 1, dar
prezintă variaţii mari în diferite zone de pe Glob, chiar la distanţe relativ mici. Datorită
experiementelor nucleare din emisfera nordică solurile de aici au o radioactivitate mai
mare decât cele din emisfera sudică. După accidentul de la Cernobâl (aprilie 1986) în
Romania doza a fost mai mare decât în alte ţări europene. Astfel EDE (echivalentul dozei
efective) individual de mediu a crescut cu 1250 μSv (care s-au adăugat iradierii naturale
estimată la 2000 μSv/an) pentru ca, în 1988, această iradiere suplimentară să scadă la 300
μSv. Radioactivitatea solului se urmăreşte pe suprafeţe necultivate, deoarece la solul

1
SV – Sievert (după numele savantului suedez) reprezintă echivalentul dozei de radiaţie ionizantă absorbită.

16
 cultivat, prin lucrările efectuate, se ajuge la o omogenizare relativ rapidă pe primii 30 –
40 cm.
 Poluarea solului cu deşeuri şi reziduuri organice de la industria alimentară şi uşoară
 Poluarea cu deşeuri şi reziduuri vegetale agricole şi forestiere se produce când acestea
sunt depozitate în mod dezordonat/necontrolat.
 Poluarea solului cu dejecţii animale şi umane prezintă transformării acestuia în focar de
germeni patogeni.
 Poluarea solului se realizează şi prin depozitarea nămolurilor rezultate în urma epurării
apelor din marile aglomerări urbane.
 Poluarea solului cu hidrocarburi se poate produce în jurul sondelor de extracţie, a
rezervoarelor de ţiţei, a rafinăriilor, pe traseul conductelor. Acest tip de poluare se
produce mai ales în partea superioară a solului.
 Poluarea solului prin sărăturare, acidifiere, exces de apă, exces sau carenţe de elemente
nutritive, compactare şi cu pesticide. Aceste fenomene apar ca urmare a dezvoltării
industriei extractive, prin autoepurarea aerului, prin administrarea în exces a
îngrăşămintelor sau prin surplusul de apă din irigaţii.
 Trecerea terenurilor agricole şi silvice la alte folosinţe este considerată tot un tip de
poluare pentru că se micşorează suprafeţele care contribuie la menţinerea echilibrelor
ecologice.

H. Poluarea fonică

Puţină fizică: undele sonore sunt unde mecanice longitudinale ce se pot propaga în
solide, lichide şi gaze. Atunci când vin în contact cu urechea dau naştere senzaţiei de sunet.
Urechea omenească este sensibilă la undele intervalul de frecvenţă situat între 20 şi 20 000 Hz
(un Hz reprezintă frecvenţa unui fenomen periodic a cărui perioadă este de 1 s).
Nivelul de intensitate sonoră se măsoară în decibeli (a X-a parte dintrul bel). Intensitatea
maximă pe care o poate suporta uechea corespunde unui nivel de intensitate sonoră de 120 dB,
numit prag de durere.
Înălţimea sunetelor este corelată cu frecvenţa. Se acceptă ca definiţie a noţiunii de
zgomot orice sunet ce depăşeşte limita de 35-40 dB, provocând disconfort urechii umane.
S-a constatat că zgomotele de intensitate scăzută, dar supărătoare, care pătrund în
locuinţa omului din circulaţia exterioară sau din încăperile învecinate, datorită acţiunii lor
permanente, ziua şi noaptea, se constituie în nişte iritanţi cronici ai organismului uman.
Zgomotele izolate de 40-50 dB sunt suficiente pentru a perturba odihna normală pe timpul nopţii.
Ziua aceleaşi zgomote pot induce disconfort doar dacă organismul este supraslicitat psihic.
Zgomotele foarte puternice al căror nivel de intensitate depăşeşte cu 85 -90 dB gradul de
audibilitate, pe lângă faptul că pot reduce la zero inteligilibilitatea vorbirii, cuzează o pierdere
treptată, până la surditae, a sensibilităţii auditive. Surditatea permanentă poate apare după 4-5 ani
de activitate în mediu cu zgomot deosebit de intens (ind. Siderurgică, textilă, etc.). afecţiunile
organului auditiv sunt însoţite aici şi de agravarea tulburărilor psihice fi fiziologice. Astfel după
numai 3-4 ani de lucru într-o industrie zgomotoasă, circa 70% din muncitori suferă de afecţiuni

17
nervoase (dureri de cap, ameţeli, stare de frică, iritiabilitate sau stare emotivă semnificativă), iar
dintre ei aproape 40% sunt bolnavi şi de gastrită sau ulcer duodenal iar aproximativ 10% suferă
şi de hipertensiune arterială.

Nu doar zgomotul este deranjant pentru om ci şi vibraţiile produse de sunete. În acest caz
numai anumite părţi ale corpului omenesc (îndeosebi mâinile) sunt supuse direct acţiunii
virbraţiilor produse de diverse unelte şi instalaţii. Astfel, se cunoşate sndroml de „degete albe” la
muncitorii ce utilizează fierăstraie mecanice şi care constă într-o degradare treptată a ţesutului
nervos şi vascular al mâinilor până la pierderea completă a sensibilităţii tactile.
Vibraţiile produc şi fenomenul de „oboseală” a materialului. Este vorba de mici fisuri
care se propagă în utilajele care produc vibraţii şi zgomote puternice.
Principalele tipuri de surse care produc vibraţii şi zgomote pot fi clasificate astfel:
- Maşini şi procese tehnologice (maşini unelte, maşini textile, ventilatoare, etc.)
- Subansamble şi organe de maşini (mecanisme cu roţi dinţate, rulmenţi, etc.)
- Instalaţii sanitare şi de condiţionare a aerului
- Mijloace de transport (zgomot exterior urban).
S-a constatat că în centrele polulate sursele de zgomot sunt numeroase. Cele mai
importante pot fi, totuşi, considerate următoarele: transportul urban, zborul avioanelor, circulaţie
liberă pe străzi, şantiere de construcţii, circulaţia trenurilor, echipamente cu manipulanţi şi
pietonii. În funcţie de zona în care locuieşte sau lucrează o persoană va suferi influenţa negativă
a unora sau altora din sursele enumerate mai sus.

18
 Tab. I. Distribuţia pe tipuri de zgomot a reclamaţiilor referitoare la zgomot
Surse Procente % Specificaţie Procente %
Transport 37,4 Transport rutier 46.4
Transport aerian 28.3
Parcuri, încărcări, opriri 19.3
Transport feroviar 5.3
Transport naval 0.5
Meşteşuguri şi 35,7 Zgomote de producţie, reparaţii 49.9
activităţi comerciale Instalaţii de condiţionare a aerului 19.5
Restaurante, baruri 19.0
Comerţ şi distribuţie 11.6
Vecini 17.9 Instalaţii casnice 46.8
Animale de casă 25.5
Copii şi adolescenţi 14.8
Instalaţii de încălzire 12.8
Şantiere de construcţii 7.2 Nespecificate 38.4
Unelte pneumatice 21.1
Maşini 17.3
Baterii piloţi 15.4
Vehicule (buldozere, tractoare) 15.4
Alte surse 1.7

Limita admisă a zgomotului este de 60 dB, iar ea este depăşită adesea, mai ales în mediul
urban. Pentru reducerea zgomotelor trebuie reduse sau antifonate sursele de zgomot. Materiale
care au rol absorbant sunt dintre cele mai diferite, de la tencuielile poroase, la plăcile din vată
minerală, fibre minerale sau vegetale rigidizate cu liant, pâslă etc.

I. Poluarea radioactivă
Radioactivitatea naturală, componenta de bază a mediului înconjurător, este determinată
de prezenţa în sol, aer, apă, vegetaţie, organisme animale, precum şi în om a substanţelor
radioactive de origine terestră, existente în mod natural din cele mia vechi timpuri, la care se
adaugă radiaţia cosmică extraterestră.
Omul trăieşte într-un mediu complex, fiind continuu sub acţiunea multor agenţi fizici
(lumina, sunetul, radiaţia ionizantă). Mediul înconjurător conţine surse naturale de radiaţii,
existente de miliarde de ani pe Pământ, acestora omul le-a adăugat, în ultimii aproape 100 de ani
şi pe cele artificiale, create de el. Raioactivitatea naturală prezintă, în ultimele decenii, modificări
semnificative datorită activităţilor omului (aducerea la suprafaţă a minereurilor radioactive,
extracţia şi utilizarea cărbunelui, a apelor termale).
Efectele radiaţiilor au la bază interacţiunea lor cu materia, fenomen bazat pe cedarea
energiei radiaţiilor incidente către substanţa străbătută. Iradierea ţesuturilor şi a organelor se
produce fie datorită unei surse de radiaţii din afara organismului (iradiere externă), fie datorită
radionuclizilor ajunşi în organism, ceea ce constituie contaminarea internă prin care se realizează
o iradiere internă a organismului.
Scopurile supravegherii radioactivităţii sunt:
- Cunoaşterea factorului fizic – radioactivitatea – existent pe Pământ şi, într-o bună măsură
determinant al evoluţiei vieţii;

19
 - Evaluarea expunerii omului la radiaţii şi, după caz, luarea de măsuri de radioterapie;
- Stabilirea oportunităţilor în refacerea ecologică a zonelor cu radioactivitate crescută ca
urmare a activităţilor umane (arme nucleare, depozite de deşeuri radioactive, exploatarea
minereurilor radioactive, accidente la centrale nucleare).
Surse naturale de iradiere odată „activate” prin exploatare pătrund în clădiri şi obiecte
casnice, industiale, etc.
- Radiaţia cosmică. Se presupune că are origine doar în galaxia noastra. Nu poate fi
controlată.
- Radiaţiile Gamma terestre. Toate materialele din scoarţa Pământului sunt radioactive.
Uraniul, toriul şi Potasiul 40 contribuie la această energie.
- Produsele de dezintegrare ale radonului. Când gazele de radon sau toron ies din
pământ şi se dispersează în aer au concentraţii în general mici. Concentraţia în încăperi
creşte dacă nu se face o infuzie de aer proaspăt de afară. Produsele de dezintegrare pot fi
îndepărtate prin creşterea ventilaţiei şi folosirea instalaţiilor de purificare a aerului.
- Radioactivitatea alimentelor. În aer, alimente şi apă sunt prezenţi radionuclizi ai
uraniului şi toriului, plumbului 210 şi poloniului 210 care iradiază ţesuturile interne ale
corpului.
Modificarea iradierii naturale ca urmare a activităţilor antropice se face prin:
- Tratamente medicale. Instalaţii de radiaţii X (Rontgen) folosite în spitale sunt probabil
cele mai cunoscute surse de radiaţie artificiale. O radiografie a toracelui transferă
plamânului un echivalent al dozei de 20 Sv (Sievert – unitate de măsură a radiaţiei).
Radiaţiile se utilizează şi pentru tratarea afecţiunilor maligne (canceroase) prin folosirea
radiaţiilor X sau Gamma date de surse de Cobalt-60, dar şi Iod-131 pentru tratamentul
cancerului tiroidian.
- Depuneri radioactive de la experienţe cu arme nucleare. se produc iradieri cu plutoniu
– 239, Carbon – 14, stronţiul – 90 şi cesiul 137. În urma experimentelor nucleare radiaţia
creşte la nivelul atmosferei superioare după care are loc o cădere gravitaţională care
expune organismele vii la radiaţii sau se depune pe sol.
- Deversări în mediu din industria energetică nucleară în care se foloseşte mai ales
Uraniul sub formă de combustibili în centralele atomoelectirce. Aceste deversări există
indiferent de tipul de centrală şi există o serie de recompense pe care le primesc oamenii
ce traiesc în preajma acestora. De exemplu populaţia din Cernavodă nu plăteşte curentul
electric.
- Expunerea profesională. Se referă la personele care lucrează în mediu radioactiv:
personal angajat în centrale atomo-electrice, sistemul medical, apărare, etc. Aici intră nu
doar radioactivitatea la care sunt expuse aceste persoane ci şi accidentele care pot apărea.
Cele mai cunoscute accidente la centrale nucleare sunt cele din martie 1979 în SUA
(Three Miles Island) şi cel de la Cernobâl (URSS) în 1986. În România, probabilitatea de
producere a unui accident este foarte redusă mai ales datorită tehnologiei folosite:
centrale de origine canadiana tip CANDU.

J. Poluarea morală
Numărul de locuitori ai planetei creşte în fiecare zi datorită inerţiei demografice dar şi
datorită dezvoltării elementelor de igienă, îngrijire medicală, condiţii tehnologice pentru
îmbunătăţirea calităţii vieţii.

20
 Un prim aspect al poluării morale se referă la securitatea alimentară. Lipsa sau
precaritatea acestui indicator implică apariţia malnutriţiei.
Condiţiile economice caracteristice diferitelor ţări ale lumii pot determina apariţia
insecurităţii locurilor de muncă, a apariţiei şomajului, a degradării condiţiilor de trai şi
implicit de calitate a vieţii.
Alte elemente ale poluării morale sunt: abuzul de alcool, tutun, consumul de droguri,
creşterea criminalităţii, apariţia terorismului în lumea modernă.

21
 PROTECŢIA MEDIULUI

A. Protecţia apelor
Protecţia apelor reprezintă activitatea desfăşurată pentru realizarea următoarelor
obiective:
- Menţinerea funcţiilor naturale ale apei în cadrul echilibrul ecologic;
- Păstrarea condiţiilor de dezvoltare pentru generaţiile viitoare în privinţa cantităţii şi
calităţii apei.
În prezent accentul principal se pune pe conservarea unor caracteristici calitative ale
apelor, se vorbeşte adesea numai de protecţia calităţii apelor. În realitate aceasta este doar o
latură a problemei, cu o importanţă majoră însă. Trebuie luate în considerare şi problemele de
conservare a cantităţiilor de apă (păstrarea unor debite minime în albii, limitarea extragerii apelor
subterane), probleme de conservare a albiiilor.
Tot în domeniul protecţiei apelor se încadrează şi acţiunile de regenerare, din punct de
vedere cantitativ şi calitativ a apelor.

Categorii de folosintă ale apei:

- Potabilă
- Industrială
- Pentru folosinţă agricolă

Condiţii de calitate a apei potabile

Apa destinată consumului uman nu trebuie să conţină nici un fel de substanţe chimice sau
organisme care să aducă prejudicii sănătăţii. În acelaşi timp, sistemele de alimentare cu apă
potabilă trebuie să asigure nu numai o apă lipsită de risc de contaminare dar să fie şi o apă
„atractivă” pentru băut. O temperatură mai scăzută, lipsa turbidităţii, a culorii şi a gustului dar şi
un miros neplăcut sunt la fel de importante în alimentarea cu apă potabilă. Din acest motiv, pe
măsura dezvoltării sistemelor centralizate de alimentare cu apă s-a pus problema elaborării unor
condiţii – norme – de potabilitate a apelor destinate consumului uman. Aceste norme de
potabilitate diferă în funcţie de zona climatică, de tipul aglomerării umane, de tipul de utilizare a
apei, etc.

Clasificarea resurselor de apă

- Ape de suprafaţă
- Ape subterane
- Ape meteorice – constituie sursă importană în perioade de secetă în unele zone din ţară.
Prin stocarea lor din topirea zăpezilor şi ploilor de primăvară se rezolvă cerinţe de apă
gospodăreşti în zone lipsite de alte surse sau deficitare din acest punct de vedere. Ex.
Platforma Cotmeana (bazinul râului Vedea) e caracterizată de formaţiuni geologice
permeabile şi de aici de deficit de apă (pânza de apă freatică e practic inexistentă). S-au
amenajat prin excavare aşa numitele benturi. Acelaşi lucru îl putem spune despre
lacurile de crov sau iazurile din câmpii.
- Apa de mare interesează doar regiunile unde aceasta este desalinizată (Franţa, Spania)
sau ar putea interesa ţări cu deficit de apă ( Mauritania).
Specificul calităţii diferitelor surse de apă (pag. 91 – 96 din V. Rojanschi, F.Bran, G.
Diaconu, Protecţia şi ingineria mediului, ed. a II-a, 2002, Ed. Economică).

22
 A.1. Protecţia surselor de apă
Acţiunile de prevenire a poluării apelor şi de combatere a efectelor acesteia sunt
coordonate în general în toate ţările, pe linie de stat, având la bază o legislaţie menită să
protejeze resursele de apă ale ţării respective. La noi există o coordonare europeană a legislaţiei
în domeniul protecţiei surselor de apă.
V. Rojanschi et. al. (2002) menţionează şase direcţii pe care trebuie acţionat:
1. realizarea unui complex de lucrări de amenajare (pe bazine hidrografice) care să fie
unitar în domeniul gospodăririi calitative şi cantitative a surselor de apă pentru satisfacerea
tuturor folosinţelor: energetice, potabile, de agrement sau industriale.
2. reglementări privind calitatea apelor naturale şi a efluenţilor
3. reducerea poluării prin:
- introducerea unor tehnologii nepoluante în procesele industriale
- reducerea cantităţilor de ape uzate evaucate în ape prin introducerea practicii recirculării
apelor
- recuperarea materialelor utile din apele uzate, având astfel avantajul asigurării unei
adevărate surse de materii prime;
- extinderea procedeelor de colectare şi evacuare pe cale uscată a reziduurilor mai ales la
crescătoriile de animale
- îmbunătăţirea randamentului de epurare prin perfecţionarea tehnologiilor, instalaţiilor şi
exploatării acestora.
4. Supravegherea şi controlul calităţii apelor – printr-un sistem de monitorizare a acestora
5. formarea de cadre bine pregătite în domeniu
6. sensibilizarea opiniei publice.
A.2. Prevenirea şi combaterea eutrofizării lacurilor
Probleme de calitate a apei din acumulări
Eutrofizarea reprezintă un proces natural foarte lent de îmbătrânire a unui lac.
Eutrofizarea artificială se datorează intervenţiei omului care, prin activităţile sale (chimizarea
agriculturii, defrişarea, creşterea animalelor, urbanizarea şi industrializarea) provoacă o încărcare
cu elemente nutritive a ecosistemelor acvatice de tip stagnant.
Simptomele pentru eutrofizarea artificială sunt: apariţia înfloririi apei, dezvoltarea
luxuriantă a plantelor acvatice superioare, formarea unie pelicule de alge plutitoare, miros
neplăcut al apei, diminuarea transparenţei apei, dezoxigenarea apei de la fund urmată de
formarea hidrogenului sulfurat şi moartea peştilor.
Eutrofizarea are consecinţe negative asupra folosinţelor de apă: industrie, alimentare cu
apă, pescuit, agrement.
Pentru aprecierea corectă şi obiectivă a stadiului trofic al unui ecosistem lacustru trebuie
să se ţină cont de:
- Caracteristicile morfometrice ale lacului:lungime, lăţime, adâncime maximă şi minimă,
suprafaţă, volum, lungimea malurilor,
- Caracteristici hidrologice: variaţia debitelor şi a cantităţii totale de apă afluentă, timp
mediu de staţionare a apei într-un lac
- Date geografice privind amplasarea lacului şi a bazinului său de alimentare şi altitudinea
sa
- Caracteristici geologice şi pedologice generale (importante pentru stabilirea eroziunii
solului )

23
 - Date climatice: temperaturi medii anuale, maxime, minime, perioada de îngheţ, vânturi,
evaporaţie, insolaţie, variaţia precipitaţiilor
- Caracteristici ale bazinului: mod de utilizare a terenurilor, tipuri de vegetaţie, descărcări
de ape uzate, impurificări permanente sau accidentale
- Date privind cantităţile de ape utilizate în diferite scopuri, compoziţia chimică a apelor
uzate.
În decursul exploatării, în lacurile de acumulare se produc anumite fenomene care nu
aveau loc în regim natural. Printre factorii modificatori care influenţează sau determină
schimbări ale caracteristicilor fizico-chimice ale apei sunt:
- Diferenţa de densitate care în diferite porţiuni caracteristice ale amenajărilor complexe
este determinată de diferenţe de temperatură, salinitate, materii în suspensie
- Variaţiile de viteză
- Evaporarea, curenţii de aer, dizolvarea sau precipitarea diferitelor minerale
- Activitatea biologică.
Aceşti factori sunt corelaţi, variaţia unuia aducând modificări apreciabile celorlalţi.
În România, cea mai frecventă măsură de îmbunătăţire a calităţii apelor din lacurile de
acumulare este „golirea de fund” sau sifonarea apei din adâncime.
A.3. Protecţia surselor de apă subterană
Acest tip de protecţie e tot mai dificil datorită multiplicării surselor de poluare.
Prevenirea poluării resurselor şi surselor de ape subterane, ca şi a celor de suprafaţă este mult
mai ieftină decât activitatea de depistare, tratare şi eliminare a efectelor poluării.
Normativele cu privire la calitatea apelor prezintă principiile de calcul pentru protecţia
sanitară, determinarea dimensiunilor unor zone în jurul sursei (amonte, aval şi lateral) astfel încât
apa infiltrată la marginea unei zone de protecţie să ajungă la captare după un interval de timp
(pentru autoepurarea apei subterane). Acest interval de timp este reglementat astfel încât să fie
suficient pentru dispariţia eventualilor germeni patogeni din apă sau să permită adoptarea unor
măsuri de protecţie a sursei.
Protecţia intrinsecă a sursei rezultă din:
- Modul de amplasare faţă de sursele de poluare existente sau potenţiale
- Protecţia superioară a sursei prin etanşarea, izolarea şi cimentarea acviferelor superioare
necaptate
- Închiderea şi etanşarea forajelor abandonate (foraje de studii, de exploatare)
Protecţia areală (teritorială) rezultă din:
- Determinarea şi instituirea zonelor de protecţie din cauza unor surse de poluare potenţiale
sau accidentale care se face prin studii hidrogeologice.
Zonele de protecţie sanitară pentru acviferele captate:
- Perimetrul de protecţie hidrologeologică e teritoriul în cadrul căruia este interzisă
executarea oricăror lucrări care ar putea să înrăutăţească regimul şi calitatea apelor
subterane, cuprinzând sursa respectivă, zona sa de alimentare şi cea de drenare
- Perimetrul de protecţie sanitară ese teritoriul din jurul surselor de ape subterane sau de
substanţe minerale terapeutice în care se interzice sau se limitează orice fel de activitate
care reprezintă vre-un risc de contaminare bacteriană sau poluare chimică a surselor.
Zonele de protecţie a surselor de apă subterană sunt:
- Zona I reprezintă zona de protecţie sanitară cu regim sever este localizată imediat
adiacent sursei de apă şi e proiectată să o protejeze pe aceasta împotriva efectelor
imediate ale activităţii umane. Ea este suprafaţa definită de asigurarea duratei de

24
 parcurgere de minim 20 de zile a unei picături de apă – potenţial contaminată – infiltrată
la limita sa şi care ar ajunge la sursa de apă subterană. Distanţa de protecţie minimă spre
amonte de sursă este de 50 m, iar aval 20 m. La sursele de adâncime dacă acviferul
freatic este protejat corespunzător, iar acviferul de medie adâncime sau de mare adâncime
captat este protejat corespunzător, distanţa de protecţie sanitară minimă spre amonte şi
spre aval s-ar putea reduce la 10 m.
- Zona II reprezintă zona de protecţie de restricţie şi cuprinde teritoriul din jurul zonei I.
Este proiectată să asigure protecţia sursei de apă faţă de contaminarea bacteriană şi
impurificarea chimică. Durata de parcurgere a unei picături de apă potenţial contaminată
sau impurificată va fi de minimum 50 de zile de la punctul de infiltrare la limita zonei I.
Această perioadă de timp e necesară pentru eliminarea bacteriilor umano-patogene.
- Zona III reprezintă zona de protecţie şi observaţia cu scop practic de atenţionare pentru
prevenirea poluării şi pe direcţia amonte este cea mia îndepărtată de sursa de apă
subterană. Definită astfel, zona III cuprinde întreg bazinul hidrogeologic al sursei de apă,
incluzând zona de alimentare şi pe cea de drenare, asigurând practic protecţia
hidrogeologică a sursei.
Fiecare din aceste zone permite desfăşurarea unor activităţi antropice cu impacte mai
mici sau mai mari în funcţie de distanţa faţă de sursa de apă (culturi, construcţii, amenajări, etc.)
dar cu numeroase restricţii (cel puţin în plan legislativ).
A.4. Epurarea apelor uzate
Reprezintă ansamblul de măsuri şi procedee prin care impurităţile de natură chimică
(minerală şi organică) sau bacteriologică, conţinute în apele uzate, sunt reduse sub anumite limite
astfel încât aceste ape să nu mia dăuneze receptorului în care este evacuat şi să nu pericliteze
folosirea apelor acestuia.
Procesele de epurare sunt în mare măsură asemănătoare cu cele care au loc în timpul
autoepurării, numai că sunt dirijate de către om şi se desfăşoară cu o viteză mult mai mare.
Procesele de epurare sunt de natură fizico-mecanică, chimică şi biologică. În urma
aplicării acestor procese rezultă ca principale produse următoarele:
- Ape epurate (efluent epurat) care sunt evacuate în receptor sau pot fi valorificate pentru
irigaţii sau alte folosinţe
- Nămoluri – care sunt îndepărtate din staţie şi valorificate
Epurarea apelor uzate cuprinde două mari grupe de operaţii succesive:
- Reţinerea şi/sau transformarea substanţelor nocive în produşi nenocivi
- Prelucrarea substanţelor rezultate din prima operaţie sub diverse forme (nămoluri,
emulsii, spume)
Pentru detalii despre epurarea apelor vezi lucrarea V. Rojanschi, F.Bran, G. Diaconu, Protecţia şi
ingineria mediului, ed. a II-a, 2002, Ed. Economică, pag. 114 – 137

B.Poluarea aerului

Din pagina Ministerului mediului http://www.mmediu.ro/protectia_mediului/calitate_aer.htm

TREBUIE SĂ VA SCOATE INFORMATII CU PRIVIRE LA:
- Obiectivele cheie ale HG 586/2004 – Strategia naţională privind protecţia atmosferei
- Obiectivele generale ale Planului naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei
HG 738/2004

25
 - Ce reprezintă Sistemul naţional de evaluare şi gestionare integrata a calităţii aerului
(SNEGICA) ?
 De cunoscut directivele europene în domeniul calităţii aerului
 Directiva Consiliului nr. 96/62/CE privind evaluarea şi gestionarea calităţii aerului înconjurator
(Directiva-cadru);
 Directiva Consiliului nr. 1999/30/EC privind valorile limită pentru dioxidul de sulf, dioxidul de azot şi
oxizii de azot, pulberile în suspensie şi plumbul din aerul înconjurător (Directiva fiică 1);
 Directiva 2000/69/EC privind valorile limită pentru benzen şi monoxidul de carbon din aerul
înconjurător (Directiva fiică 2);
 Directiva 2002/3/EC privind ozonul din aerul înconjurător (Directiva fiică 3);
 Directiva 2004/107/EC privind arseniul, cadmiul, mercurul, nichelul şi hidrocarburile aromatice
policiclice în aerul înconjurător (Directiva fiică 4);

C.Prevenirea poluării solului

Problema deosebit de importantă, prevenirea poluării solului este, în primul rând, o
activitate la nivel conceptual, de elaborare a unor norme tehnice de protecţie a calităţii solului, şi
în al dolea rând de respectare a a acestora în activitatea curentă.
Normele tehnice elaborate pentru România privind protecţia calităţii solului (C. Răuţă) se
referă la prevenirea poluării solului datorită:
- Degradării stării fizice
o Efectuarea lucrărilor de pregătire a solului numai în condiţii de umiditate optimă a
solului
o Reducerea la strictul necesar a lucrărilor de pregătire a solului, întreţinere a
culturilor, combatere a dăunătorilor, de recoltare şi transport al recoltei, de evitare
a executării lor când umiditatea solului este excesivă
o Întreruperea irigării terenurilor înainte de efectuarea unor lucrări pentru a evita
destructurarea solului
o Reducerea la minim a numărului de drumuri între tarlale şi a pătrunderii
tractoarelor pe aceste terenuri
- Acidifierii, ca urmare a aplicării unor îngrăşăminte chimice cu potenţial de acidifiere
o Folosirea sortimentelor de îngrăşăminte cu azot lipsite de potenţial de acidifiere,
pe soluri moderat şi slab acide (pH între 5.8 şi 6.8)
o Adiministrarea de amendamente calcice în cantităţi necesare combaterii acidifierii
- Dereglări ale regimului de nutriţie în sol (exces sau carenţă)
o Realizarea şi menţinierea în primii 20 cm ai solului a unei asigurări bune cu fosfor
şi potasiu
o Amendarea calcică a solurilor astfel încât să nu se ajungă la valori de pH în apă
mai mari de 6.2 – 6.5, în scopul prevenirii carenţelor cu microelemente
o Efectuarea studiilor agrochimice
- Eroziunii
- Excesului de apă
- Sărăturării secundare
o Menţinerea nivelului apei freatice mineralizate la adîncimi minime în funcţie de
zona climatică prin o bună funcţionare a sistemului de drenaj, reducerea
pierderilor din reţeaua de irigaţii, reducerea stagnării apei pe un teren (crovurile)
- Poluări chimice, biologice şi radioactive.

26
 Ministerul mediului transpune şi implementează reglementările Uniunii Europene privind:
- Prevenirea şi controlul integrat al poluării (IPPC)
- Plafoanele naţionale de emisie pentru anumiţi poluanţi atmosferici
- Instalaţii mari de ardere (IMA)
- Controlul activităţilor care prezintă pericole de accidente majore în care sunt implicate
substanţe periculoae (SEVESO II)
- Comuşi organici volatili (COV)
- Eticheta ecologică
- Schema europeană de eco-management şi audit (EMAS)
Ministerul mediului urmăreşte prin aces departament (al implementării reglementărilor
europene) îndeplinirea cerinţelor pentru următoarele convenţii:
- Convenţia de la Geneva asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanţe lungi
- Convenţia Helsinki privind accidentele industriale cu efecte transfrontiere
- Convenţia de la Stockholm privind poluanţii organici persistenţi (POP).

Bibliografie:

M. Negulescu (1982), Protecţia calităţii apelor, Ed. Tehnică, Bucureşti

E. Gruia (1979), Apa şi poluarea, Ed. Şt şi Enciclopedică, Bucureşti
V. Rojanschi, F.Bran, G. Diaconu (2002), Protecţia şi ingineria mediului, ed. a II-a, Ed.
Economică

27
 ECOSISTEMELE UMANE

Ecosistemul uman este ansamblul planetar în care interacţionează populaţiile umane cu

factorii de mediu. El poate fi considerat un ecosistem deoarece este locuit de o singură specie –
omul.
Omul – ca parte a biosferei, şi-a creat sisteme proprii implementate în ecosisteme
naturale. Ele păstrează elemente ale ecosistemelor naturale şi/sau le adaptează prin intervenţii
noi, fapt care crează interdependenţe şi/sau interacţiuni antagonice sau complementare.
Ecosistemele umane sunt sisteme deschise cu schimb de energie, materie şi informaţii cu
mediul natural. Faţă de ecosisteme naturale în care reglarea şi autoreglarea păstrează echilibrul,
cele umane sunt mai instabile, pentru că ele au la bază atât factorii de mediu cât şi constrângerile
instituţionale, tehnice, etc.
De foarte multe ori intervenţia antropică depăşeşte programarea biologică a ecosistemelor
naturale producând dezordine.
G. Oliver (1980) ecologia umană nu este o prelungire a ecologiei, ci o ştiinţă coplexă
care se bazează pe conceptele eco-biologice, şi care studiază toate relaţiile stabilite între
oameni, între aceştia şi mediul înconjurători, dar care trebuie să elaboreze strategii de
conservare a omenirii.
Fiinţa umană se adaptează mai mult faţă de toate celelalte componente biologice, pentru
că ea modelează mediul după nevoile sale sau se adaptează ea însăşi prin voinţă, gândire.
Factorii sociali şi tehnici au stat la baza procesului de umanizare, iar din interacţiunea
mediu-om se naţte mediul derivat, artificial numit şi noosferă.
Multitudinea problemelor legate de om ca fiinţă biologică, economică, socială, îi conferă
şi ecologiei umane caracteristica de ştiinţă pluridisciplinară, aflată la graniţa între domeniul
ştiinţelor naturale şi cele sociale.
Abordarea geografică a determinat apariţia termenului e geoecologie, derivat de la
ecologia peisajului (K. Troll, 1939) sau al peisajului geografic (J. Tricart, 1979). După A.
Kilnchenmann geoecologia este o ştiinţă care studiază procesele spaţio-temporale ce conduc la
schimbarea lumii, văzută ca oraş, ţară, regiune, etc.
În această perspectivă se poate înscrie şi studiul ecosistemelor umane numit de geografie
ecologia aşezărilor umane şi care studiază modul în care omul şi-a construit propriul sistem
pe baza cracteristicilor naturale, în conformitate cu nevoile sale materiale, sociale,
spirituale etc.
În cadrul acestei ştiinţe (cu definire şi metode de analiză) se individualizează două ramuri
diferite: ecologia aşezărilor urbane şi a aşezărilor rurale indisolubil legate de geografia urbană
respectiv rurală.
A. Mediul – suport al sistemelor ecologice umane
Omul – faţă de toată lumea vie se inserează în mediul geografic utilizând acele celemente
care îi sunt necesare, construind sisteme care încearcă să grefeze cît mai bine acest ansamblu
funcţional. Cu toate eforturile depuse de om, ecosistemele apărute nu funcţionează în armonie
completăcu natura, deoarece „intrărilor” naturale li se contrapun „ieşiri” negative, care pun în
pericol mediul natural, iar prin feed-back şi pe cel antropic sau antropizat.
A.1. Localizarea spaţiului geografic
Primul element legat de prezenţa unei aşezări umane într-un spaţiu sunt reperele
localizării spaţiale: coordonate geografice şi matematice care dau individualitate şi irepetabilitate

28
fiecărui ecosistem uman. Varietatea trăsăturilor geografice fizice impune soluţii de utilizare şi
adaptare la mediu fapt care crează caracteristici particulare fiecărei aşezări umane. Diferenţierile
existente în structura sau tipul ecosistemului provin de la interferenţele aşezării matematice cu
poziţia geografică propriu-zisă (caracteristici geologice, geomorfologice), din poziţia geo-
politică, achiziţiile tehnice, tradiţii etc. Poziţia geografică constituie un prim indiciu asupra
entităţii aşezării umane şi a funcţionalităţii într-un teritoriu (P. Gâştescu, 1998).
A.2. Rolul tectonicii şi al litologiei
O aşezare umană are nevoie de un substrat geologic favorabil, în care riscurile să fie
extrem de reduse. Doar 29% din suprafaţa Terrei e reprezentată de uscat, şi din aceasta doar o
mică parte este favorabilă instalării ecosistemelor umane. Atât zonele de orogen cât şi cele de
platfomă sunt acoperite de ecosisteme umane. Dar orogenul tânăr (lanţul alpino-carpato-
himalayan) este mai instabil şi pune probleme legate de mişcări tectonice. Dezvoltarea ştiinţei şi
a tehnicii a permis instalarea ecosistemelor chiar şi în aceste zone (mai mult decât în trecut) dar
costurile pentru asigurarea funcţionalităţii sistemelor sunt mai mari. Tot în această categorie
amintim şi regiunile cu vulcanism activ.
Litologia favorizează sau restricţionează un ecosistem uman. Ea trebuie corelată cu
compactitatea, rezistenţa, altitudinea, solurile. Unele ecosisteme umane s-au dezvoltat pe
structuri de gresii (cetăţile ţărăneşti din Transilvania), şisturi, calcare (castelul Bran), la altitudini
mari, pentru a da sitului o poziţie defensivă. Altele s-au adaptat la roci necimentate (Constanţa,
Giurgiu – parţial aşezate pe nisipuri).
2.3. Restricţii şi favorabilităţi ale reliefului pentru ecosistemele umane
Încă de la începuturile omenirii relieful a jucat un rol important în distribuirea şi
morfologia ecosistemelor urbane. Am putea menţiona faptul că primele aşezări în spaţiul
carpato-dunărean au fost în peşterile din munţi, apoi (paleolitic) în depresiunile intramontane şi
pe văile râurilor din Subcarpaţi. Aşezările din spaţiul de câmpie s-au individualizat şi mărit abia
după ce oamenii au căpătat puterea de a se apăra în faţa cotropitorilor. Câmpiile ofereau soluri cu
productivitate mare şi climat blând.
În cadrul relieful sunt parametrii morfologici şi morfometrici care sunt sau nu favorizanţi
pentru locuire. Pantele mici, hipsometria, versanţii însoriţi şi semiînsoriţi, fragmentarea reliefului
(dată de mulţimea şi lungimea reţelei hidrografice), suprafeţele cvasiorizontale (cu pante mai
mici de 3° sau între 3° şi 10°). La toate acestea se adaugă procesele geomorfologice actuale care
de cele mai multe ori au caracter de restrictivitate (Subcarpaţii Buzăului, ai Vâlcei).
Aproape toate ecosistemele umane au modelat relieful sau au utilizat configuraţia lui
pentru a obţine performanţe funcţionale. Prin modelare apare la aşezările vechi sttratul antropic
format din acumulări, uneori din dislocări. Compactitatea şi structura reliefului este chimbată nu
numai la suprafaţă ci şi în profunzie (galerii de exploatare subterană, canalizări, adăposturi).
Pe Terra cele mai ofertante pentru habitat sunt câmpiile (54%) din suprafaţa
continentelor, urmată de munţi şi dealuri (36%) şi podişuri (10%). Gradul de ocupare al acestora
cu aşezări este diferit însă deoarece intră în calcul şi alţi parametrii: microrelieful (depresiuni,
văi, terase, lunci), prezenţa resurselor, a apelor, apariţia unor căi de comunicaţie, deciziile
politice sau administrative.
Din punct de vedere hipsometric ecosistemele umane ajung la 4100 m altit. În America
de Sud (suburbiile capitalei La Paz), Asia (5300 m în Tibet), Africa (2424 m în Adis Abeba), iar
în Europa la peste 2000 m (M. Alpi).

29
 Între 0 şi 200 m (ce reprezintă un sfert din suprafaţa Terrei) există peste jumătate din
populaţie şi ecosisteme umane, iar aproape 80% din populaţia Globului trăieşte la sub 500 m
altitudine. La peste 1000 m trăieşte 8,2% din polulaţie iar la peste 2000 m doar 1,5%.
A.4. Clima
Are un rol major în viaţa ecosistemelor umane. Ea este considerată cel mai restrictiv
dintre factorii geografici. Datorită condiţiilor climatice populaţia stabilă există între 82°
latitudine N şi 54° latitudine sudică. Zona caldă este cea mai locuită (peste 50% din populaţia
Globului) fiind de altfel şi prima arie în care s-a format omenirea. Climatul tropical deţine 27,6%
din populaţie, urmat de cel temperat continental şi de cel temperat oceanic.
Etajarea climatică este responsabilă pentru dezvoltarea aşezărilor în egală măsură cu
distribuţia latitudinală.
Factorii climatici care condiţionează distribuţia ecosistemelor umane sunt: radiaţia solară,
circulaţia generală a atmosferei şi factorii fizico-geografici locali (relief, ape, vegetaţie, soluri).
Dintre parametrii climatici importanţi amintim: temperaturile precipitaţiile şi vânturile.
Temperatura aerului suferă variaţii periodice (anuale, anotimpuale, diurne) şi neperiodice
(accidentale- perioade cu temeperaturi foarte ridicate sau foarte scăzute).
Oriunde pe Terra variaţia diună reprezintă o oscilaţie simplă cu un minim dimineaţa
(ora 7) şi un maxim în jurul orei 14, iar cunoaşterea acestor parametrii reprezintă puncte de reper
pentru viaţa unei aşezări prin indicele de confort termic. Acesta este un index care coroborează
temeperatura aerului cu umiditatea relativă pentru a determina o temperatură aparentă, resimţită
de corpul uman, care se răceşte prin transpiraţie, iar căldura reţinută se reduce. Când umiditatea
relativă este mare, rata de evaporare a apei se diminuează, ceea ce produce o răcire mai lentă a
corpului, care reţine mai multă căldură decât e normal. Valoarea critică a acestuia este de 80 de
unităţi, iar depăşirea lui impune măsuri de protecţie a populaţiei. Cunoaşterea frecvenţei
incidenţei zilelor cu indice de confort termic mare ar trebui să stea în atenţia spaţiului de locuit
interior şi exterior.
Aspectele regimului termic, cu tendinţă de creştere a temperaturii aerului în cadrul
oraşelor şi formarea insulei de căldură urbană(CCMESI – temperature în central oraşului
Bucureşti este cu 1-2° mai mare faţă de periferie) sunt rezultatul condiţiilor speciale de absorbţie
şi radiere a fluxului radiativ, cu consecinţe majore asupra calităţii aerului din mediul urban.
Pentru reducerea acestui fenomen studiile au arătat că este necesară înlocuirea covorului asfaltic
clasic cu materiale care au albedou ridicat, creşterea suprafeţelor oxigenante (spaţii verzi),
realizarea perdelelor de vegetaţie dispuse modular în funcţie de scop pentru realizarea unui
microclimat de adăpost, etc.
Precipitaţiile reprezintă input-ul de apă necesar dezvoltării organismelor vii (plante şi
animale) într-un ecosistem. Ecosistemele umane sunt legate în dezvoltarea infrastructurii de
caracteristicile precipitaţiilor pentru dimensionarea rigolelor şi canalelor de colectare, irigarea
spaţiilor verzi, scurgerea de pe clădiri, dotarea cu tehnologie pentru intervenţie în caz de
inundaţii sau de căderi mari de zăpadă. Precipitaţiile au rolul de a „spăla atmosfera” în principal
de gaze.
Vântul este considerat cel mai important factor luat în calcul în poluarea unei aşezări.
Direcţia vântului reprezintă caracteristica cea mai importantă a mişcării aerului în relaţia ei cu
poluarea atmosferică, deoarece pe direcţia de mişcare se produce poluarea cea mia intensă a unei
aşezări. Pe baza rozei vânturilor se poate concepe şi o roză a pouării, care are braţele cele mai
mari pe direcţia opusă aceleia dominante de la roza vânturilor. Difuzarea este direct
proporţională cu viteza vântului. Vântul uniform cu viteză mică menţine concentraţii importante

30
de poluanţi în stratul de aer în care au ajuns. Vitezele mari ale vântului împing spre sol gazele
sau poluanţii eliminaţi de surse din cauza rezistenţei de frecare mai mare pe care o întâmpină
aerul din apropierea solului şi a vitezei mai mari de la înălţime.
Calmul atmosferic e cea mia nefavorabilă condiţie meterologică pentru poluarea aerului,
întrucât, pe măsura producerii de poluanţi de către diverse sure aceştia se acumulează în
vecinătatea loculuide eliminare şi concentraţia lor creşte progresiv.
Vânturile locale (brizele urbane) se datorează circulaţiei pe scară mică a curenţilor de aer
care apar sub influenţa condiţiilor locale ale unei zone (alternanţa apă-uscat, parcuri - zone
asfaltate, străzi umbrite şi însorite etc.).
Topoclimatul aşezărilor şi în special al oraşelor este determinat de particularităţile
suprafeţei active (densitatea şi înălţimea clădirilor, reţeaua stradală, obiectivele industriale,
spaţiile verzi, locurile de agrement) dar şi de particularităţile climatice ale oraşului (temperatura
scade de la centru spre periferie). Datorită contrastului termic dintre oraş şi regiunea limitrofă, în
jurul oraşului se formează o briză urbană, precipitaţiile sunt mai bogate datorită cantităţii mari
de particule care funcţionează ca nuclee de condensare.
A.5. Resursele de apă
Ecosistemul uman nu poate funcţiona în absenţa apei. Ca resursă directă, apa alimentează
aşezările umane prin diverse tipuri de aducţiuni (de aici şi opţiunea de dezvoltare a localităţilor
este predominant pe văile râurilor, pe ţărmuri, în jurul lacurilor). Ca resursă indirectă apa
alimentează solurile fertile, sistmele de irigaţii, activităţile de pescuit, vegetaţia higrofilă,
transporturile pe apă.
A.5.1. Utilizarea resurselor de apă
Practica arată că volumul de apă preluat din sistemele hidroogice este mai mare decât
volumul de apă consumat de om. La nivel mondial, volumul de apă preluat din hidrosferă este de
3 990 kmc (2000), consumul fiind de 2180 kmc. Din acesta ecosistemele umane deţin
aproximativ 6% din totalul utilizat, industria 20-21% iar agricultura 73%. Această structură
diferă de la ţară la ţară, statele industrializate alocă o parte mai mare industriei. Consumul de apă
se măreşte anual cu 6%, iar în numeroase regiuni depăşeşte programele de exploatare locală.
A.5.2. Apa în ecosistemele umane
Nici un ecosistem nu poate fi proiectat fără a ţine cont de input-ul şi output-ul resurselor
de apă. Multe din problemele care apar în mediu la nivelul hidrosferei încep în acest spaţiu. Apa
trebuie deplasată în sisteme de retenţie/stocare, apoi dirijată prin conducte în ecosistemele
umane, după care revine înapoi în mediul extern, dar, care, de cele mai multe ori, prezintă o
calitate schimbată faţă de cea iniţială.
În circuitul hidrologic, spaţiul ecosistemelor umane scurtcircuitează dinamica apei prin
transport, stocare, deversare, prin apariţia unui subcircuit/subsistem numit ciclul antropic.
Configuraţia circuitului hidrologic în mediile antropizate este însoţită de schimbarea
caracteristicilor fizice (temperatură), chimice (încărcare cu detergenţi, metale grele, fenoli,
hidrocarburi), biologice (agenţi patogeni). Circuitul apei în ecosisteme repetă practic circuitul
natural la care se adaugă poluarea.
Dacă ecosistemul funcţionează perfect cantitatea de apă potabilă utilizată se întoarce în
ecosistem (tratată parţial sau total).
Dacă ecosistemul nu funcţionează corect, apa se pierde prin evaporare mia mare (udarea
spaţiilor verzi, a străzilor) prin infliltrare sau schimbarea proprietăţilor prin poluare.
Un rol esenţial îi revine şi climei deoarece în climatele mai calde, aride, consumul de apă
este mai mare faţă de cele temperate sau umede.

31
 Consumul mediu pe locuitor este de 300 – 600 l/zi/loc, cu diferenţe mari între state. În
Europa şi Ameria de Nord el este de 500 – 800 l/zi/loc., în ţările bazate pe agricultură din Africa,
Asia, America Latină este de 50 – 10 l/zi/loc., iar în zonele aride şi subdezvoltate ale Africii de
exemplu este de 10 – 40 l/zi/loc.
Tendinţa mondială este de a realiza aducţiuni de apă, sisteme de livrare către consumator,
receptarea apei uzate cu performaţne mari în ceea ce priveţe reducerea pierderilor şi neutralizarea
poluării.
Ţările dezvoltate au scheme de gospodărire a apei pentru marile sisteme urbane. Baza
acestora vizează managementul urban integrat al apelor, care se focalizeaă pe cantitatea şi
calitatea resurselor de apă.
2.5.3. Utilizarea apei în industrie
În industrie, apa este folosită pentru procesele de răcire, transport, ca solvent sau chiar în
produse. Industria energiei electice necesită cele mai mari volume de apă. La acelaşi tip de
industrie clima poate modera sau accentua consumul de apă. Industria utilizează apa sub două
forme: directă sau circulată, indiferent de tiupul de utilizare apa are proprietăţi schimbate faţă de
cele iniţiale.
2.5.4. Apa în agricultură
Agricultura este cel mai mare consumator mondial de apă, dearece este un element
esenţial pentru irigaţii, plante şi animale. Terenurile irigate pe Terra erau în 2009 de 288 mil. ha,
iar în 2025 vor ajunge la 329 mil. ha. Această creştere va fi realizată pe seama statelor mai puţin
dezvoltate, cu populaţie în creştere, deoarece statele dezvoltare au stagnat suprafeţele irigate din
cauza efectelor induse de această practică: salinizare, deşertificare, pierderea resurselor de apă.
Mai mult, contaminarea apei prin spălare, infiltrare sau eliminarea dejecţiilor animaliere
constituie probleme de disfuncţionalitate pentru ecosistemele umane situate în spaţiile agricole.
2.6. Solurile
Solurile pe care se dezvoltă un ecosistem uman au evoluat în sistem natural. Impactul
ecosistemelor umane asupra solurilor naturale este diferit.
2.6.1. Solurile parţial modificate
Numite şi soluri de modificare, cuprind solurile pe care se grefează un ecosistem uman şi
care au avut înainte de extinderea antropică utilizări agricole, mai mult sau mai puţin influenţate
de lucrări ameliorative (amendare cu îngrăşăminte, pesticide, irigaţii, desecări, terasări). Este
cazul periferiei marilor oraşe din România în ultimele două decenii.
2.6.2. Solurile antropice
Sunt acele soluri în care s-au produs modificări în compoziţia, structura granulometrică,
nutrienţi, compoziţie climică, toate ca urmare a modelării pentru utilizări specifice: construcţii
rezidenţiale, depozite de deşeuri, construcţii industriale, etc. Aceste soluri prezintă dislocări ale
covorului pedologic natural, înlocuirea cu roci şi materile de construcţie, dezvoltarea sistemelor
de evacuare sau alimentare cu apă, curent, gaze naturale, etc. De multe ori se întâlnesc în funcţie
de evoluţia aşezărilor mai multe straturi de sol antropic suprapuse peste protosolurile anterioare.
2.6.3. Soluri acoperite cu cuverturi asfaltice, beton
Pentru crearea infrastructurii urbane au fost dislocate sau acoperite cu diferite materiale
de construcţie. Datorită modalităţilor de acoperire în aceste soluri nu mai funcţionează procesele
pedogenetice. Ele au intrat în regim de fosilizare.
2.7. Fauna şi vegetaţia

32
 Ecosistemele umane au depins de floră şi faună ca resure: alimentare, de construcţie,
pentru infrastructură, transport, îmbrăcăminte, estetică sau munci agricole, având rol sanitogen,
generând microclimate sau chiar rol strategic.
Pentru aşezări, pădurile (care acoperă circa 30% din suprafaţa uscatului) au cel mai
important rol, deoarece prin funcţiile lor multiple (ecologică, reglează raportul dintre dioxidul de
carbon şi oxigen, de agrement şi economică) reprezintă cele mai complexe ecosisteme car eau rol
esenţial în moderarea fenomenelor negative de mediu.
Resursele faunistice terestre şi marine cuprind elemente valoroase economice, care pot fi
utilizate prin vânat şi pescuit, sau au rol de cunoaştere, divertisment (grădini zoologice, acvarii),
la care se adaugă resurele agricole, reprezentate de animale domestice, crescute pentru asigurarea
resuselor de hrană, textile, etc.
De-a lungul timpului multe elemente ale biosferei s-au dezvoltat în strânsă legătură cu
omul aşa cum sunt spaţile verzi, plantele ruderale, culturile agricole, zootehnia, fauna urbigenă.

B. Resursele geodemografice ale ecosistemelor umane

Din cele 850 000 de specii ale lumii vii de pe Terra, omul este cea mai activă dintre
acestea în ceea ce priveşte raportul său cu mediul, răspândirea sa fiind extrem de largă prin
puterea de adaptare dată de inteligenţă.
F. Ratzel vorbeşte despre gradele de populare, modul de viaţă şi organizarea socială
enumerând: oicumena (suprafaţa populată a Globului, cu activităţi economice puternice şi
populaţie sedentară), suboicumena (areale cu densităţi reduse de populaţie, cuprinsă în activităţi
economice, dar în care populaţia nu este sedentară) şi anoicumena (regiuni nepopulate sau
populate temporar).
B.1. Dispersii şi concentrări demografice
Repartiţia populaţiei este grupată în ecosisteme umane permanente şi temporare. Factorii
naturali au jucat un rol determinant la începuturile omenirii. Odată cu dezvoltarea economiei şi
atehnicii, factorii naturali au un rol secundar.
Factorii istorici precum războaiele, eliberarea naţională a statelor, consolidarea
independenţei, relaţiile interstatale şi-au pus amprenta pe răspândirea populaţiei pe Glob. Ele au
generat mişcări centripede sau centrifuce contribuind în permanenţă la transformarea antropică a
mediului.
Condiţiile sociale au la ora actuală cel mai important rol mai ales în configurarea marilor
concentrări ale populaţiei sau în regresia lor (vezi fenomele de migrare spre spaţiul rural atunci
când condiţiile sociale şi economice în spaţiul urban au scăzut). Condiţiile sociale sunt strâns
legate de cele economice cu rol esenţial în repartiţia teritorială actuală a populaţiei.

Constrângerile zonelor nelocuite asupra dezvoltării aşezărilor umane (după Baudelle

Guy, cit. de Elena Matei (2007)
Zona Constângeri fizice Constrângeri economice Localizare
Deşerturi Precipitaţii sub limita Cheltuieli mari pentru irigaţii, Deşerturi reci:
evapotranspiraţiei, posibile dezvoltări ale unor Gobi, Tsungriei;
amplitudini termice mari aşezări în oaze sau pentru Deşerturi calde:
diurne şi sezoniere, soluri exploatare de hidrocarburi Sahara, Kalahari,
nedezvoltate, lipsa Atacama, Thar,
resurselor de apă Australiei, Arabiei
Păduri Climat umed, temperaturi Investiţii mari pentru eradicarea Amazonia, Africa

33
umede ridicate, riscul dezvoltării bolilor şi construirea unor ecuatorială, Asia
(tropicale, unor agenţi patogeni, boli aşezări, posibile exploatări de tropicală, Borneo,
ecuatoriale tropicale resure cu mari probleme de Noua Guineii,
mediu Kalimantan
Munţi înalţi Temperaturi reduse, Agricultură limitată, acces dificil M. Himalaya,
vânturi puternice, sau greu de construit, Anzi, Kenya,
presiune scăzută a vulnerabilitatea dezvoltării unor Kilimanjaro, Tian
aerului, pante mari, aşezări izolate sau risipite San, Caucaz, Alpi
perioadă scurtă de
vegetaţie, soluri sub-
evoluate
Zona Temperaturi reduse, sol Costuri mari pentru eliminarea N Europei (peste
subpolară neevoluate, procese factorilor fizici restrictivi, 60° lat. N), N.
şi polară pedogenetice slabe, posibile exploatări de resurse, Asiei şi Americii
perioadă de vegetaţie pescuit, vânat (peste 45°-50° lat.
scurtă N), insulele arctice,
Antarctica

Economiile primitive practicate încă de formaţiunile tribale din Africa, America de Sud,
Asia de Sud-Est sau Oceania conduc la concentrări şi densităţi reduse de populaţiei (3- 10
loc/kmp).
Economiile moderne din Europa, America de Nord, Asia de Est şi Sud-Est, Australia,
bazate pe supraproducţie, favorizează concentrarea şi creşterea demografică, în special explozia
urbană, crearea unor mari metropole, dezvoltarea suburbiilor.
Deschiderea accesului către toate regiunile lumii prin inserţia transporturilor în diferite
medii, a facilitat mobilitatea şi distribuţia spaţială a populaţiei.
Factorii demografici: natalitate, mortalitate, bilanţ demografic natural şi migratoriu,
modelează repartiţia populaţiei de la un stat la altul ori de la o regiune la alta.
În prezent populaţia Globului este de aproape 7 miliarde de locuitori, iar densitatea medie
este de 48, 6 loc./kmp.
Circa 18% din suprafaţa uscatului are densităţi peste medie.
Există trei mari concentraţii umane care deţin peste 50% din populaţia Globului. Acestea
sunt localizate în Asia între Mekong şi Manciuria (inclusiv Japonia), apoi India cu Delta Gange –
Brahmaputra până la New Delhi, iar a treia se află în Europa. La acestea se adaugă concentrările
din America de Nord (coasta de est, de vest, regiunea marilor lacuri, regiunea Golfului Mexic),
Brazilia, Venezuela, Chile, Nigeria, Africa de Sud, etc.
B.2. Regenerarea naturală a populaţiei
Comunităţile umane, în funcţie de schimbările cantitative şi structurale sunt rareori
sisteme închise, bazate doar pe mişcarea naturală, dar mai ales sisteme deschise, atunci când
intervine şi mişcarea migratorie.
Aşadar, bilanţul populaţiei se compune din mişcarea naturală şi mişcare migratorie
care la rândul lor constituie subsisteme ale sistemului demografic şi pot funcţiona independent
sau în comun.
Viabilitatea unei populaţii sub aspect demografic, depinde de reproductivitate
longitudinală (succesiunea generaţiilor) dar şi de mortalitate, ambele având caracter dual:
biologic şi socio-economic.

34
 Natalitatea reprezintă intrările într-un sistem demografic şi are caracter predominant
biologic în comunităţile primitive, iar în cele moderne se poate vorbi de raţionalitate prin
planificarea familială.
Ieşirile naturale din sistem sunt date de mortalitate. Aceasta are intensitate diferită funcţie
de factorii demografici, biologici, social economici, istorici.
Slăbirea rezistenţei unei populaţii este dată de morbiditate, respectiv numărul de
îmbolnăviri la 100 000 locuitori.
Ecosistemele umane se caracterizează printr-un fenomen numit tranziţie demografică
(F.W. Notestein), datorită căreia populaţia înregistrează oscilaţii de la o perioadă la alta.
În statele dezvoltate după o creştere remarcabilă a populaţiei în anii 50 (baby boom –
fenomen apărut după cel de-al doilea război mondial), se constată o scădere dramatică a
natalităţii pe fondul măririi duratei de viaţă, a îmbătrânirii populaţiei.
În ţările aflate în curs de dezvoltare (cea mai mare parte a statelor lumii) se constată o
descreştere a populaţiei după 1960, în condiţiile unei natalităţi şi mortalităţi reduse la o speranţă
de viaţă de 65 de ani. Aici tranziţia demografică este foarte avansată.
Statele sărace, ce suportă marginalizare economică şi socială sunt la începutul perioadei
de tranziţie, fiind caracterizate atât de mortalitate cât şi de natalitate ridicate şi un grad redus de
îmbătrânirea a populaţiei.
B.3. Mobilitatea populaţiei
Este un proces prin care persoanele îşi schimbă statutul rezidenţial (mobilitate spaţială),
profesional sau social. Complexitatea fenomenului constă în faptul că intensitatea cu care se
produce poate echilibra sau dezechilibra bilanţul demografic între zone sau localităţi, colectivităţi
etc.
Migraţia poate fi voluntară sau forţată/involuntară.
Migraţia forţată poate interveni atunci când presiunea demografică asupra resurselor
naturale şi sociale atinge o anumită limită. Colonizările, deportările, evacuările, demolările, pot fi
incluse în această categorie.
Reguli ale migraţiei (după Ravenstein, cit. Elena Matei)
1. Cea mai mare parte a celor care migrează au cel puţin o deplasare pe perioadă scurtă
şi distanţă redusă
2. Migraţia la distanţă mare este specifică pentru cei care provin din marile oraşe
3. Cea mai mare parte a migraţiei are loc din mediul rural spre cel urban
4. Cei care migrează mai mult sunt bărbaţii cu vârste cuprinse între 20 şi 45 ani
5. Orice migraţie produce cel puţin o contra-migraţie
6. Migraţia este organizată pas cu pas
7. Femeile rămân mobile în interiorul ţării, faţă de bărbaţi care migrează mai curând în
exterior
8. Migraţia se măreşte odată cu accesul la dezvoltarea industriei şi transporturilor
9. Economia este factorul major al migraţiei
10. Spaţiile de cazare, locuinţele în locul de sosire sunt reduse, astfel că, sunt condiţii
pentru apariţia de aşezări ilegale.

Consecinţele migraţiei
Tipuri Consecinţe
Consecinţe - Modificarea numărului şi distribuţiei populaţiei
demografice - Relaţii intermaritale cu naştere de noi grupe de

35
 oameni
- Feminizarea populaţiei din ariile de emigrare şi
masculinizarea ariilor de imigrare
Consecinţe sociale - Generarea de conflicete
- Perturbarea vieţii familiilor
- Deviaţii comportamentale ale copiilor
- Creşterea incidenţei divorţurilor
- Generarea unei mai bune înţelegeri
- Apariţia sărăciei, a aşezărilor ilegale
Consecinţe - Sunt legate de calitatea celor care migrează şi
economice cerinţele economice, profesionale
- Descongestionarea zonelor suprapopulate
- Reducerea dezvoltării prin emigrare
Consecinţe de mediu - Slăbirea calităţii mediului prin presiunile exercitate
asupra resurselor
- Incidenţa crescută a actelor ilegale, corupţia,
criminalitatea
- Consumul mare de energie
- Cereri de locuinţe

B.4. Structura populaţiei ecosistemelor umane

Structura pe grupe de vârstă, sexe, ocupaţională, etnică sau confesională asigură
echilibrul dezvoltrăii unui ecosistem. Aceste structuri variază funcţie de stat, regiune, grad de
dezvoltare economică, instituţională, securitate, condiţii de viaţă, migraţii, etc.
Piramida vârstelor demostrează evoluţa optimă a unei regiuni, aşezări, forţa de muncă
actuală şi de perspectivă. În ţările mai puţin dezvoltate (Africa, Asia, America Latină) piramida
„triunghiulară” arată grupa populaţiei tinere mai bine reprezentată, redusă la cea vârstnică, dar
din cauza mortalităţii mari, a condiţiilor sociale şi de mediu, această structură este vulnerabilă.
Ţările dezvoltte, caracterizate printr-o piramidă „clopot” au o populaţie tânără redusă,
adulţii şi vârstnicii fiind majoritari, natalitatea diminuată nu asigură viabilitatea resurselor
umane (Japonia, SUA, UE).
Statele aflate în tranziţie economică, cu o piramidă „amforă” prezintă proporţii
aproximativ egale ale populaţiei tinere şi vârstnice, şi mai mare a celei adulte. Se reduce astfel
dependenţa socială.
Din punct de vedere economic populaţia tânără însumează 2 miliarde de persone din care
4/5 sunt în statele mia puţin dezvoltate care consumă, nu produce. ONU arată că 16-18% din
aceasta este subnutrită, 40% nu are acces la resuse de apă potabilă, 30% nu locuieşte în condiţii
favorabile, 12% nu are acces la educaţie (3 din 10 copii sunt analfabeţi) sau servicii. Starea
populaţiei tinere pe Glob este foarte fragilă şi poate compromite armonoa fizică şi intelectuală a
generaţiilor viitoare.
Structura ocupaţională variază foarte mult în funcţie de gradul de dezvoltare al statelor.
Structura etnică pune din ce în ce mai multe probleme. Apare o formă de segregare a
unor etnii (etnici albanezi in Kosovo) care determină apariţia migraţiei involuntare.
B.5. Durata de viaţă a populaţiei şi starea de sănătate
Durata medie de viaţă (speranţa de viaţă la naştere) se obţine din numărul mediu de ani,
stabilit pe baza tabelelor de mortalitate, pe care îi are de trăit o persoană, în condiţiile mortalităţii

36
specifice din anul în care s-a întocmit tabela. Durata medie de viaţă a crescut progresiv pe
măsura eradicării unor boli considerate înnainte incurabile şi a ajus la cifre destul de mari în
ţările dezvoltate unde este de 85 ani în Japonia sau 83 de ani în Franţa.

C. Elemente socio-culturale ale ecosistemelor umane

Omul este o fiinţă socială. Ecosistemele umane cuprind grupări de oameni care
împărtăşesc o cultură, un teritoriu, o identitate, între care se nasc relaţii de interacţiune, formând
un ansamblu numit comunitate.
Mai multe comunităţi cu trăsături comune pot forma o societate.
În societate există diverse categorii sociale, colective sociale, grupuri sau organizaţii
sociale care au fost create pentru a deservi un scop.
În cadrul oricărei societăţi fiecare individ are un statut atribuit (sex, rasă, etnie) şi unul
dobândit (profesional, marital, prieten).
Pentru buna funcţionare a grupurilor s-au conturat de-a lungul timpului instituţii
economice, sociale (familia), politice (partide) educaţionale (şcoli, licee, universităţi), reliegioase
(creştinism, budism, etc.).
Un grup social este caracterizat de trei procese de interacţiune: comunicare, coeziune şi
conflict. La rândul său, grupul nu este izolat, ci întreţine relaţii de schimb cu exteriorul, relaţii de
care trebuie ţinut cont pentru a descrie şi înţelege morfologia şi dinamica ecosistemului.
Într-o aşezare umană pot exista grupuri primare (familia) şi secundare (societăţi
comerciale, şcoala etc.), în care un individ poate intra arbitrar sau prin aderare.
Orice grup social are nevoie de o latură materială care cuprinde locuinţa (la nivel
microspaţial) şi teritoriul care este locul de viaţă al grupului.
Modelarea spaţiului de către grupurile sociale oferă caracteristici ecologice sau fu
fiecărei aşezări (vezi cartiere rezidenţiale în care există un echilibru între suprafeţe oxigenante şi
spaţiul construit şi cartiere aflate la periferie, aglomerate, poluate, etc.).
Familia – este insituţia fundamentală a societăţii şi nucleul oricărei comunităţi şi apoi
societăţi. Valorile familiale variază de la ţară la ţară dar ele pun bazele sociale în orice ecosistem.
Comunităţile teritoriale rurale sunt caracterizate de :
- Dimensiuni mici ale grupului cât şi ale teritoriului
- Au o identitate vizibilă
- Omogenitate în activităţi economice
- Autonomie (în sensul autosusţinerii)
- Este o comunitate formată prin adăugare de case, deci rezultatul locuitorilor săi.
Comunităţile teritoriale urbane
Au apărut ca urmare a dezvoltării puternice a unor comunităţi rurale, care mai întâi au
fost structurare ca grupări meşteşugăreşti şi treptat s-a trecut la caracteristici eterogene. Structura
şi morfologia lor este complexă şi ilustrează diferenţierile dintre grupurile sociale. În oraşe
clasele sociale bogate ocupă părţile centrale, în altele cartierele rezidenţiale noi sunt în suburbii.
În comunităţile urbane relaţiile sunt impersonale, mai tensionate şi contranstante. Izolarea
individului este mare şi cu posibilitate de apariţie a stresului şi bolilor psihice.

D. Organizarea ecosistemelor umane

Apariţia ecosistemelor umane este rezultat al activităţii complexe de intervenţie antropică
a omului în spaţiul natural. Dar spaţiul geografic este limitat, prin urmare, în condiţiile creşterii
exponenţiale a populaţiei, a globalizării standardelor de viaţă de tip occidental, a evoluţiei

37
tehnice, este necesară o intervenţie organizată prin acţiunile de amenajare asupra acestuia.
Indiferent de planificarea naţională, locală, spaţiul a fost împărţit întotdeauna în cel care asigură
locuirea, cel destinat muncii (agricultură, comerţ, industrie, cultură), treptat inserându-se şi cel
pentru relaxare (sport, agrement, receere).
Amenajarea teritoriului aşezărilor umane reprezintă organizarea, compoziţia
tridimensională a spaţiului în concordanţă cu dezvoltarea socio-economică şi evoluţia
tehnologică pe un anumit sit, realizată de echipe integrate de specialişti din diferite domenii.
În acest sens se porneşte de la delimitarea spaţiului uman al aşezării în perimetrul urban
sau rural, vatra, zona activităţilor economice „in” sau „out” sit şi organizarea acestuia pe zone
funcţionale, asigurarea unei bune structuri în fiecare zonă funcţională, densitatea clădirilor,
înălţimea acestora, densitatea populaţiei, proporţia spaţiilor de transport, agrement, recreere,
comerciale, culturale, estetice de ansamblu şi în detaliu dar şi impactul lor asupra mediului.
În ecuaţia spaţiului intră, prin specializarea accentuată, dar şi organizare, zonele
rezienţiale, industriale sau agricole, comerciale, de recreere, culturale, ce gravitează în jurul
unui centru administrativ sau de afaceri caracterizat de obicei de monumentalitate, toate legate
de căi de circulaţie.
În dinamica ecosistemelor umane acţionează planificatori, arhitecţi, constructori,
proprietari, finanţatori, guvern, speculanţi, agenţi imobiliari şi alte forţe (judecători).
În România, planificarea dezvoltării se face în baza a două categorii de documente:
- Planul de amenajare a teritoriului naţional (PATN) divizat următoarele categorii:
- PATZ
o regional, interjudeţean şi frontalier
o interorăşenesc, intercomunal, metropolitan, periurban
- PATJ şi DOCUMENTAŢII DE URBANISM ce cuprind:
o PUG – plan de urbanism general - dau liniile generale de dezvoltare ale unui
teritoriu pe 25 de ani
o PUZ – plan de urbanism zonal – reprezintă modul de aplicare a PUG- urilor pe o
anumită arie a direcţiilor date de acestea.
o PUD – plan urbanistic de detaliu (foarte mici) care se realizează pe baza
regulamentului de urbanism.
D.1. Spaţiile rezidenţiale
Spaţiul rezidenţial reprezintă arealul destinat locuinţelor într-o aşezare umană. Utilizarea
rezidenţială permite unele servicii sau locuri de muncă sau poate exclude orice activitate de acest
gen. În acelaţi timp el poate avea o densitate mai mare sau mai redusă a clădirilor. Spaţiul de
locuit sub aspectul compoziţiei şi fizionomiei poate fi foarte variat, deoarece alături de locuinţă
pot apare anexe, alei de trecere, terenuri de agrement şi chiar unităţi economice.
Unitatea de bază este locuinţa. Spaţiul rezidenţial este ocupat de diferite tipuri de clădiri:
locuinţe individuale, multiple(blocuri de locuinţe), duplexuri, condominioane (o parte a
proprietăţii este parte comună) etc.
Istoria evoluţiei aşezărilor urbane se oglindeşte azi în structurarea locuinţelor pe cartiere
şi clase sociale.
Locuinţele nou apărute la periferii pot fi fie parte a unor cartiere elegante şi cu
personalitate estetică, fie spaţii ocupate de păturile sărace: bidonvilles, shanty – towns, favellas.
O categorie aparte o constituie cartierele muncitoreşti (situate în proximitatea unităţilor
industriale) cum sunt în oraşe din România, India, Africa de Sud.

38
 D.2. Materiale de construcţie
Utilizate pentru construcţia locuinţelor sunt lemnul, zidăria (cărămidă, amestecuri de
argilă, piatră, beton). Materiale naturale cum este granitul, lemnul, marmura, nu pun probleme
majore în transferul de energie al spaţiului urban, dar materiale precum BCA-ul (beton celular
autoclavizat) format dintr-un amestec de nisip silicios, ciment şi var, sau cu liant obţinut din
cenuşele din termocentrale au deschis discuţii aprinse în mediile ştiinţifice.
A apărut conceptul de case pasive care împiedică transferul de căldură sau locuinţe cu
energie zero, realizate mai ales în Germania şi Statele Unite.
D.3. Organizarea spaţiului de locuit
Spaţiul de locuit face parte din teritorul intravilan reprezentînd suprafaţa construită şi
amenajată pentru funcţia de locuit. El poate ocupa unul sau mai multe trupuri în spaţiul intravilan
sau chiar în extravilan, având însă legături funcţionale cu prima.
Sunt câteva reglementări ce ar trebui respectate în privinţa spaţiului de locuit: arterele de
circulaţie majore să nu tranziteze spaţiul de locuit, accesibilitatea să fie dată mai ales de
mijloacele de transport în comun, spaţiile pietonale să fie separate de cele cu circulaţie
motorizată, gradul de acoperire cu vegetaţie să fie cât mia mare.
În ceea ce priveşte dotările socio-culturale (şcoli, centre comerciale, ateliere de
reparaţie, biblioteci, parcări, garaje, centre medicale mici) să fie amplasate cât mai central pentru
a asigura accesul tuturor locuitorilor.
Dacă există firme care pot crea riscuri pentru sănătate locuitorilor prin producerea de
noxe, vibraţii, zgomote, praf, fum, ele trebuie amplasate la minimum 15 m de locuinţe.
D.4. Areale cu funcţii de servicii
Multe ecosisteme umane au apărut pe fondul dezvoltării activităţilor comerciale, iar ele
au devenit azi elementul intrinsec al oricărei aşezări, oricât de mici ar fi acestea.
Spaţial activităţile comerciale au evoluat diferit, potrivit politicilor de planificare urbană
sau rurală. În aşezările rurale ele ocupă arii punctuale, localizate mai ales în părţile lor centrale.
În oraşe situaţia este mult diferită. Factorii care induc schimbări sunt: modificările din
ariile rezidenţiale, atitudinea consumatorului, implicarea forţei de muncă feminine, independenţa
în deplasare şi mărirea capacităţilor de producţie.
Modelele de dezvoltare a acestor arii poate varia: nuclear în partea centrală a oraşului
formând CBD-ul acestuia (Central Business District), liniare, concentrate în lungul unor
coridoare sau artere de circulaţie, dispersate în cartiere, sau inelare, în jurul marilor oraşe.
Ecosistemele umane conţin areale cu funcţii de servicii ce asigură fie activităţi social-
culturale (oraşe precum Florenţa sau Cambridge), fie comerciale (Frankfurt) sau chiar de
transporturi.
D.5. Căi de comunicaţie
Căile de comunicaţie asigură funcţionalitatea atât a ecosistemelor urbane cât şi a celor
rurale. Pornind de la poteci, drumuri forestiere, şi până la autostrăzi, aeroporturi, porturi, toate
asigură circulaţia şi buna funcţionare a sistemelor.
Funcţionalitatea sistemului este dată şi de căile de transport speciale (conducte de apă,
gaz, linii de înaltă tensiune, fibră optică).
Toate căile de comunicaţie au caracteristici proprii funcţie de poziţionarea lor în
interiorul ecosistemelor sau între acestea.
În ecosistemele urbane, străzile se diferenţiază după funcţii şi intensitatea traficului astfel:
- I- magistrale care se leagă de drumurile naţionale

39
 - II – de legătură între magistrale şi cartiere de locuit sau zone funcţionale (bulevarde
importante)
- III – de colectare, care preiau fluxurile din zonele funcţionale şi îl dirijează spre
magistrale sau cele de legătură
- IV – de servire locală (străzi mici dintre blocuri)
Dimensiunile tramei strdale depind de numărul locuitorilor din ecosistem, de tipul de
gradul de motorizare, de viteza de deplasare a fluxurilor de pietoni şi vehicule.
Cerinţele de mediu ale unei străzi sunt la nivel sanitar, tehnic şi economic:
- Asigurarea scurgerii precipitaţiilor, sterilizarea faţă de agenţii patogeni sau alţi vectori de
contaminare, eliminarea poluanţilor emişi de mijloacele de transport, colectarea
structurată a deşeurilor, ecranare faţă de aerosolii poluanţi;
- Optimizarea traficului prin lăţime, suprafaţă, marcare, rugozitate, rezistenţă şi siguranţă.
D.6. Organizarea circulaţiei
Într-un ecosistem uman există o circulaţie fizică a bunurilor, informaţiei şi persoanelor.
Pentru fiecare tip de element deplasat există proiectate sisteme de circulaţie. Astfel informaţiile
pot circula fizic sau virtual (prin intermediul comunicaţiilor speciale).
Pentru circulaţia fizică a mărfurilor sau persoanelor sunt proiectate căi şi mijloace de
transport care consumă mari suprafeţe de teren, au nevoie de intervenţii directe de întreţinere,
reparaţii şi grad de uzură mai mare şi timp mai mare de deplasare.
Organizarea circulaţiei în aşezările umane este centrată pe realizarea unor obiective de
management cum sunt:
- Micşorarea distanţelor de parcurs
- Fluidizarea circulaţiei prin introducerea unor sensuri unice, inele de circulaţie, pasarele,
poduri, viaducte, trasporturi multimodale
- Reducerea poluării mediului
- Semnalizarea corectă şi vizibilă
Circulaţia trebuie să fie proiectată echitabil între deplasarea cu mijloace de trasnport sau
pietonală. Multe oraşe au o disproporţie între cele două tipuri.
Un element important pentru transportul în comun îl constituie nevoia şi dorinţa de
extindere a mijloacelor de transport puţin poluante sau nepoluante (tramvai, troleibuz, metrou) şi
mai puţin a autobuzelor.
Transportul individual este generator de probleme în ecosisteme, pentru că cel mai uzitat
mijloc este automobilul.
D.6.1. Utilizarea terenurilor şi transportul
Sunt două elemente ce se condiţionează reciproc. Diferenţierile privind necesitatea unui
consum mai mare de spaţiu sunt între cele două categorii de sisteme: rurale şi urbane şi
accenturarea implementării unor coridoare de penetraţie în special pentru mijloacele rutiere mult
mai ieftine şi uşor de construit.
Transportul poate influenţa forma unei aşezări umane, iar aceasta, la rîndul ei afectează
comportamentul deplasărilor. Pentru mediile deja construite schimbările utilizării terenului sunt
la scară mcă, astfel că impactul lor este nesemnificativ faţă de problemele de trafic, dependenţa
de automobil şi poluarea care cresc continuu. Un impact mai mare îl au deciziile de construire
între sistemele de aşezări ale unor rute pentru transporturi.
D.6.2. Spaţiile verzi

40
 Conceptul de ecosistem uman include şi existenţa unui sistem vegetal care să menţină
echilibrul mediului. Raportul dintre suprafaţa verde şi cea construită defineşte aportul vegetaţiei
la durabilitatea ecosistemelor urbane.
Spaţiile verzi sunt teritorii amenajate în perimetrul construibil sau în afara acestuia având
fondul dominant din vegetaţie la care se pot adăuga dotări cu caracter utilitar, recreere, cultural,
cu funcţii sanitare, ecologice, estetice.
Zonele cu spaţii verzi, recreative şi de agrement sunt bine conturate, au funcţii social-
culturale, utilitre, economice, estetice, decorative şi sunt reprezentate de scuaruri, parcuri, păduri,
perdele de protecţie, complexe sportive etc.
Termenul de „suprafaţă oxigenantă” subliniază funcţia ecologică a vegetaţiei mai ales în
ecosisteme urbane, de ameliorare a calităţii aerului.
Spaţiile verzi cuprind:
- plante naturale (provin din ecosisteme originale în care s-a dezvoltat ecosistemul urman
– Pădurea Băneasa),
- cultivate (prin inginerie horticolă)
- naturalizate (specii ce pot fi întâlnite în parcuri, grădini botanice, etc.).
După complexitatea amenajării spaţiile verzi din România cuprind:
- Parcuri publice – deservesc întreg oraşul
- Grădini publice – deservesc cartiere
- Scuaruri – destinate odihnei de scurtă durată
- Plantaţii de aliniamen/platbande însoţesc străzile/bulevardele importante
- Aliniamente de arbori – reprezintă un element de compoziţie peisagistică caracterizat prin
dispunerea regulată a arborilor pe trasee liniare
- Spaţii verzi din ansambluri de locuit
D.7. Zonele industriale
Pentru amplasarea şi încadrarea cât mai corectă se impune respectarea planificării
spaţiale şi mai ales întocmirea documentelor de mediu (bilanţ, audit, studii de impact),
dimensionarea lor în funcţie de forţa de muncă şi cerinţele dezvoltării durabile.
Amplasarea şi dimensionarea zonelor industriale exprimă fazele de evoluţie a
ecosistemului şi politicile de mediu şi arhitecturale.
Industriile zgomotoase, poluante sau care produc deşeuri şi necesită mult spaţiu sunt
împinse de legislaţia urbană spre periferie.
Extrem de importante în amplasarea unităţilor industriale sunt caracteristicile
meteorologice, în special cele legate de vântul dominant.
În contextul dezindustrializării, viabilitatea modelului zonelor industriale intră în declin,
iar fenomenele legate de reorientarea forţei de muncă din localităţi industriale spre alte activităţi
necesită politici şi trategii care să neutralizeze fenomene precum şomajul, migraţia forţei de
muncă şi chiar organizarea spaţiului.
D.8. Organizarea serviciilor publice
D.8.1. Alimentarea cu apă
Alimentarea cu apă a sistemelor urban şi rural are trei compoente: captarea – transportul
şi evacuarea.
Sistemele de captare a apei pot fi subterane sau de suprafaţă. Pentru ecosistemele care
captează ape de suprafaţă (râuri, lacuri) trebuie ţinut cont de calculul cerinţei de apă, iar priza de
captare să fie situată la distanţe mari de sursele de poluare (pentru asigurarea purificării naturale
a apei).

41
 Organizarea reţelei de distribuţie reprezintă cea mia mare investiţie într-un sistem de
aducţiune (de obicei peste 50%). Forma acesteia de mulează pe forma sistemului urban sau rural,
iar dimensiunile variază în funcţie de cerinţele de consum.
D.8.2. Sistemul de canalizare
Reprezintă o a două categorie de reţea ce trebuie proiectată sau construită într-un
ecosistem uman. El asigură atît evacuarea apelor uzate rezultate în urma activităţilor din
ecosistemul urma, care au un grad de poluare ridicat, cât şi a celor meteorice.
D.8.3. Alimentarea cu gaze naturale
Distribuţia gazelor naturale oferă o calitate ridicată a vieţii într-un ecosistem. Gazele
necesită conducte rezistente şi corect dimensionate pentru o bună funcţionalitate.
D.8.4. Alimentarea cu energie electrică
Energia electrică este un serviciu intrinsec al unei aşezări umane. Ea poate fi luată din
sistemul naţional de distribuţie sau din surse locale (eoliană, solară). Sistemul electro-energetic
este format din surse, staţii de transformare, linii de transport aeriene sau subterane, etc.
D.8.5. Servicii de salubrizare
Sunt asigurate de servicii publice şi au drept scop creşterea parametrilor de calitate a
vieţii locuitorilor dar şi „sănătatea ecosistemelor umane”.

E. Metabolismul ecosistemelor umane

Metabolismul unei aşezări umane reprezintă procesul complex de funcţionare al acesteia.
El presupune manifestarea pregnantă a unei/unor activităţi ce rezultă în funcţia aşezării
care pune în relaţie aşezarea cu spaţiul în care ea există, dar şi satisfacerea necesităţilor
fiziologice, sociale, spirituale ale populaţiei. Acestea sunt grupate în diferite tipuri de habitat
pentru a exercita mai bine un anumit fel de activitate, care poate deveni în cele din urmă factorul
determinant în evoluţia aşezării, în general, iar pe de alta, activităţile care pot fi desfăşurate
pentru satisfacerea cerinţelor locuitorilor ei.
Ecosistemul uman este proiectat să funcţioneze cât mai bine şi să răspundă în acelaşi timp
scopului pentru care a fost creat.
De aceea, metabolismul unei aşezări depinde de mediul extern apropiat sau mai
îndepărtat (politici globale) între care se nasc o serie de procese de interdependenţă, de schimburi
reciproce dar şi de capacitatea şi calitatea mediului intern.
Mediul extern oferă suport fizic pentru aşezări, resurse pentru activităţile economice,
procesele urbane sau rurale. Mediul extern poate fi exprimat de:
- Localizarea geografică
- Morfostructura aşezărilor umane,
- Forma
- Textura/structura acestora, iar sinergia mediilor externe-interne care generează
funcţia lor.
Mediul intern este partea de bază ce concentrează spaţiile rezidenţiale, reţeaua de
comunicaţii, serviciile între care se nasc relaţii speciale şi care trebuie să formeze un tot unitar
care să asigure buna funcţionare a fiecărei părţi şi a întregului în sine.
E.1. Interacţiunea mediului extern cu ecosistemele umane
Mediul exterior ecosistemelor umane prezintă, în funcţie de gradul de apopiere şi nu
numai, o serie de interacţiuni cu aşezările umane, generând diferite trepte de antropizare:
puternică, medie, slabă a mediului, dar şi caracteristici diferite de peisaj: agricol, silvic, piscicol,
industrial, minier, transport, turism, cultural pentru o anumită perioadă.

42
 Pentru o bună funcţionare, o aşezare trebuie să relaţioneze cu mediul exterior şi cu cel
interior pentru a răspunde unor cerinţe legate de populaţie, mediu, economie, în multe situaţii
disfuncţionalitatea acestora putând conduce la dispariţia acestora (Babilon, Troia) sau pierderea
rangului pe care îl deţinea la un moment dat (Suceava).
Funcţionarea unei localităţi este strâns legată de funcţia acesteia. Funcţia reprezintă rolul
economic pe care îl joacă o aşezare într-un anumit ansamblu de alte aşezări sau teritoriul din care
acesta face parte. Funcţia este cea care individualizează activitatea sa prin raportarea la exterior,
ceea ce contribuie la propria sa structuralitate spaţială şi la construcţia teritoriului.
Funcţia unei aşezări poate duce la specializarea acesteia. Specializarea modelează
populaţia locală, profilul social şi profesional, traiectoria de formare profesională, iniţiativa
antreprenorială. Specializarea asigură o dinamică rapidă a serviciilor şi resurselor financiare.
Stagnarea dinamicii face vulnerabilă o aşezare umană.
E.1.1. Funcţiile oraşelor
Oraşele prin specificitatea relaţiilro cu mediul exterior, în cadrul unui teritoriu, au rolul
de a asigura viabilitate pe termen cât mai lung populaţiei lor. În acest sens, soluţiile găsite pentru
susţinerea vieţii acestor comunităţi au generat activităţi diferite, unele mai pregnante decât altele,
care au schimbat raporturile în interiorul şi exteriorul ecosistemelor.
Oraşele mari sunt multifuncţionale, iar între principalele tipuri există şi categorii
intermediare. De aici şi caracterul dual al activităţilor economice şi al funcţiilor: de bază,
iniţiale, primare, externe şi fundamentale.
Ocupaţiile primare sunt determinate de numărul de persoane ocupate în ramurile
productive principale, numărul celor ocupaţi în industria de prelucrare, numărul celor ocupaţi în
industrie, etc.
Cea mai des întâlnită funcţie a oraşelor este cea de servicii, divizată în funcţie de
activităţile predominante. Funcţia comercială de exemplu determină funcţionalitatea
ecosistemului prin multiplicarea facilităţilor de transport. Dezvoltarea acestora determină apariţia
funcţiei de transport (Frankfurt, Lille, Amsterdam dar şi Braşov, Constanţa etc.).
Declanşată de necesitatea de consum dar şi de câştig, funcţia industrială a apărut pe
fondul producţiei de bunuri. Oraşele industriale au generat mari afluxuri de forţă de muncă şi au
impus redimensionarea ofertei rezidenţiale. Viaţa unui oraş industrial este în continuă evoluţie şi
transformare. Un oraş industrial la rândul său poate avea o funcţie specifică legată de tipul de
industrie dezvoltată dominant: minier, siderurgic, etc.
E.1.2. Funcţiile aşezărilor rurale
Metabolismul aşezărilor rurale este aparent mai simplu, nu prin excluderea unor imputuri
ci prin dimensiunile mai reduse spaţial, demografic şi economic. Relaţiile stabilite între sat şi
mediul natural sunt diferite depinzând cel mai mult de funcţia economică a acestuia.
Satul este practic, sinonim funcţiei agricole. Există în cadrul acestei funcţii diferenţieri
după tipul dominant de cultură (cereale, legumicultură, piscicultură, zootehnie). Alături de
această funcţie predominantă, datorită conjuncturii geografice, economice şi politice şi au apărut
de-a lungul timpului sate cu funcţii mixte, turistice şi industriale.
E.2. Caracteristicile funcţionale interne

43
 Aşezările umane sunt considerate sisteme deschise cu intrări şi ieşiri ce stau la baza
funcţionării lor. De cele mai multe ori metabolismul intern este cel mai vizat în analiza şi deciza
locală, poate şi datorită faptului că aici se concentrează populaţia, serviciile şi mai ales violentele
modificări ale mediului natural care pot genera confort sau disconfort. Caracteristicile
funcţionale interne depind de partea materială văzută prin prisma resurselor (apă, energie) intrate
în sistem, de servicii (produse alimentare, de uz casnic, transport, comunicaţii), partea virtuală
dată de informaţii, nivelul educaţional al comunităţii rezidente, de modul de proiectare al
spaţiului, de politicile autorităţilor naţionale şi locale, de implementarea acestora şi modul de
gestionare al aşezărilor.
E.2.1. Rolul energiei electrice în ecosistemele umane
Energia este fundamentală în orice ecosistem şi cu atât mai mult în ecosistemele umane.
Alături de energia soarelui care guvernează viaţa pe planetă, omul depinde de energie pentru
procesele biologice individuale, dar şi pentru confort. Funcţionalitatea oricărui ecosistem este
determinată de energie.
Sursele de energie sunt dintre cele mai diverse: hidraulică, energie solară, eoliană,
mareemotrică, termică (provenită din arderea combustibililor solizi sau lichizi, etc.).
Transportul energiei electrice asigură circulaţia în sistem.
Utilizarea energiei îmbracă forme dintre cele mai diverse, de la iluminat public la
consum casnic.
E.2.2. Influenţa energiei asupra mediului
Raportul energiei electrice cu mediul este unul extrem de complex prin gama largă de
surse utilizate pentru producerea ei.
Este vorba despre exploatarea combustibililor fosili care aduc mutaţii semnificative
mediului, prin apariţia reliefului antropic (halde, mine, excavaţii) sau poluarea aerului, apei,
solului, cu consecinţe locale sau globale grave prin prelucrarea lor. Amintim aici resursele de
petrol, cărbune, gaze naturale, minereuri radioactive, etc.
Toate au efecte nefaste asupra mediului atunci când administrate, transportate sau
depozitate incorect şi determină poluarea aerului, apei, solului, prăbuşiri, alunecări de teren, etc.
E. 3. Informaţia şi ecosistemele umane

44
 Polisemantica noţiuni de informaţie demonstrează că ecosistemele umane sunt construite,
funcţionează pe aproape toate formele acesteia, luate atât sub aspect de proces, fenomen cât şi de
factor şi care este considerată că stă alături de energie şi materie la originea universului.
În perioada actuală, informaţia este considerată ca resursă inepuizabilă pentru că ea
permite eficientizarea proceselor sociale, economice, politice, în funcţie de capacitatea celor care
o maneverază. Caracterul ei temporal nu se aplică decât în unele activităţi, însă spaţial difuzarea
ei este extrem de rapidă odată cu avansarea tehnologiei informaţionale. Nu întâmplător se
vorbeste despre faptul că cine are informaţie are putere. De aceea în prezent informaţia este un
serviciu indispensabil individului, colectivităţilor, firmelor, ştiinţei, educaţiei, managementului în
general şi implicit ecosistemelor umane.
E.4. Insituţiile
Definite ca ansambluri de reguli, legi, instituţiile sunt percepute ca grupări de oameni
care aplică normele pe care acestea le vehiculează. După scopul lor, acestea sunt: naţionale,
locale sau economice, politice, educaţionale, sociale, etc.
Datorită diferenţierilor mari de la stat la stat rolul instituţiilor centrale ale unei ţări este de
a dirija procesul de organizare, funcţionare al comunităţior şi al fiecărui cetăţean în parte.
Pentru administrarea corectă a lor, cel mai important rol îl au insituţiile publice locale,
care vin în contact cu persoanele fizice sau juridice ale unei comunităţi şi prin care se aplică
politicile generale ale administraţiei centrale.
Instituţiile care guvernează ecosistemele umane sunt de mai multe categorii:
- Administrative (primării, consilii locale)
- Financiare (banca centrală, bănci specializate, instituţii financiare/fiscale)
- Culturale şi religioase
- Insituţii de învăţământ
- Unităţi sanitare
- ONG-uri şi societatea civilă

F. Tipuri de ecosisteme umane

F.1. Conceptele de habitat uman, aşezări umane, ecosisteme umane
Habitatul uman = categoria geografică ce cuprinde totalitatea aşezărilor umane,
indiferent de mărimea sau funcţiile acestora, care este parte componentă a peisajului geografic al
oricărei enităţi spaţiale de pe Glob. Habitatul uman este expresia condiţiilor de viaţă umană, a
realităţii social-economice existene la un moment dat.
Există două tipuri majore de habitat: rural şi urban, care prezintă unele asemănări (funcţia
de adăpost) dar şi de deosebiri, ce au condus la diferenţierea lor (numărul de locuitori,
infrastructura, ser viciile.
Aşezarea umană = este un termen folosit în contextul referirilor asupra colectivităţilor
umane ca grupuri biologico-sociale, incumbă grupările de locluinţe şi de oameni ce îşi desfăşoară
activitatea pe un anumit teritoriu.
Ecosistem uman= se referă la modul de implementare a omului în natură, de funcţionare
a sa într-un anumit teritoriu, raporturile acestuia cu elementule cadrului natural, tot ceea ce a
contribuit la înfăţişarea actuală a peisajului geografic.
El reprezintă totalitatea habitatelor şi ahezărilor umane precum şi activităţile desfăşurate
de om în aceste spaţii. Dacă ecosistemele naturale au o funcţionalitate perfectă, ecosistemele
umane nu se înscriu pe această caracteristică, deoarece omul este în acelaşi timp componentă şi

45
factor modificator al mediului. El este de asemenea producător dar şi consumator, ori prin aceste
atribuţii, în mod inevitabil, produce dezechilibre în mediu.
Ecologia aşezărilor umane trebuie să furnizeze acele modalităţi de optimizare a
raporturilor dintre om şi mediu, dintre aşezări şi spaţiul geografic.
În geografie, între termenii aşezare şi habitat, există un raport de subordonare, de la
parte la întreg, habitatul incluzând aşezarea. Ţinta unui habitat uman, ca şi al unei aşezări, este
de a satisface cerinţele omului, dar a unui ecosistem uman este de a asigura condiţii optime
speciei umane fără a prejudicia mediul.
Acestea presupun:
- Un mediu natural ce cuprinde elemente naturale (relief, vegetaţie, ape, soluri,
litologie)
- Un mediu artificial creat de om (locuire, locuri de muncă, spaţii de instruire, cultură,
relaxare) însă noţiunea de ecosistem uman arată multitudinea interacţiunilor social-
economice, cerinţele echilibrului ecologic, ocrotirea mediului, planificare teritorială.
F.2. Satul ca ecosistem rural
Principalul criteriu de departajare a unui sat este numărul de locuitori. În Canada satul are
cel mult 1000 loc., cel din India 5000 loc, iar în SUA 2500 loc., iar cel japonez numără maxim
30 000 de locuitori.
Un al doilea criteriu îl constituie ocupaţia locuitorilor care de cele mai multe ori aparţin
sectorului primar.
Satul – ca parte componentă a habitatului rural – are trei componente fundamentale: vatra
(spaţiul în care se află locuinţele, depozite, adăposturi) unde se formează şi evoluează o
comunitate; moşia – sau teritoriul pe care comunitatea rurală îşi desfăşoară activitatea de bază;
populaţia – componentă dinamică de pendulează, modelează celelalte două componente prin
aspectele ei cantitative şi evolutive.
Satul trebuie să aibă o orgnizare care să satisfacă necesităţile sociale, economice şi
environmentale, dar să conserve elementele care îl individualizează : cultura, tradiţiile,
arhitectura, stabilite de-a lungul evoluţiei sale.
Satul are deci, în principal, o funcţie rezidenţială. Factorii care acţionează asupra vetrei
(spaţiul rezidenţial) sunt:
- Componente naturale care pot influenţa fizionomia vetrei satului (localizare, formă,
mărime, structură)
- Facotroi sociali, economice sau politici ce pot fi implicaţi în formarea fizionomiei
vetrei şi relaţia cu mediul.
Aşezarea rurală are o funcţie economică dată de modul de utilizare a unei părţi din vatră,
dar mai ales a moşiei.
Satul are o funcţie socială pentru că reprezintă spaţiul pe care se concretizează întreaga
acţiune a societăţii. Populaţia satului, este o grupare socială care atribuie, prin intermediul
tehnicilor de care dispune, funcţia de rezidenţă vetrei şi pe aceea de producţie a moşiei.
De modul de funcţionare socială a acestia depinde calitatea ei ca forţă de muncă şi
implicit cea a spaţiului rezidenţial, cele două categorii influenţându-se reciproc pe un fundament
geografic unitar.
F.2.1. Tipuri de ecosisteme rurale
Aşezările rurale pot fi permanente, nepermanente şi temporare – ca durată de utilizare
temporală.

46
 Din punct de vedere morfologic aşezările rurale sunt puternic influenţate de condiţiile
naturale de mediu şi sociale. Exemplele sunt dintre cele mai diverse: de la satele aşezate în oaze,
cele din ţinuturile nordice reci (cu adăposturi de tip iglu) sau la cele de tip cetate din centrul
Europei, până la satele cu caracteristici urbane din ţările dezvoltate.
F.3. Oraşul – ecosistem uman urban
Oraşul este un ansamblu material complex ce se înscrie în coordonatele habitatului urban
şi biologic social, care prin modul de organizare teritorială, prin funcţiile îndeplinite, se afirmă ca
un sistem economico-geografic complex numit ecosistem urban.
El este format din:
a. Componenta material-teritorială în care intră:
- Vatra, perimetrul locuibil, în care sunt clădirile destinate pentru locuit
- Intravilanul (perimetrul construibil) alcătuit atât din suprafeţele ocupate cu construcţii
cât şi spaţiile pentru diferite servicii (depozitare, comerţ, transport), spaţii verzi
- Extravilanul ce se află în restul teritoriului administrativ al oraşului, cu suprafeţe
agricole, zone de agrement, spaţii de depozitare a deşeurilor, unităţi de alimentare cu
energie etc. Şi care faţă parţial nevoilor alimentare ale oraşului.
b. Componenta social economică exprimată prin populaţie ocupată sau nu într-o formă
de activitate economică.
Oraşele sunt ecosisteme ce acoperă doar aproximativ 2% din suprafaţa terestră dar care
consumă peste jumătate din resursele Terrei, eliminând numeroşi poluanţi, fiind din acest punct
de vedere (cu foarte mici excepţii) nesustenabile, pentru că produc perturbări atât interne cât şi
pe arii largi.
Sistemul urban determină reducerea covorului vegetal şi a biodiversităţii, stocări şi
deteriorări ale apei de suprafaţă şi subterane, poluare a aerului (fizică, chimică, fonică, prin
lumină).
Populaţia urbană poartă cu ea probleme sociale grave, distrofice şi greu de rezolvat,
administrat.
F.3.1. Tipuri de ecosisteme urbane
Proiectat sau evoluat oraşul este produsul istoric al factorilor naturali, socio-umani aflaţi
într-un proces continuu de transformare exprimat prin forme teritoriale diferite. Oraşele
evoluează în primul rând în funcţie de originea lor, uneori dintr-o aşezare rurală, alteori după un
plan bine stabilit, în cazul celor construite prin decizie (Brasil).
Proiectarea oraşului are caracter istoric, deoarece în funcţie de dominanta aservită,
acestea au luat forme din cele mi diferite: liniare (Borşa), radiar-concentrice (Bucureşti) ,
rectangulare (Călăraşi), nucleare , polinucleare(Paris, Londra), mixte, etc. Morfostructura
reprezintă adaptarea reţelei de străzi la topografia locului, orientarea pe prioritatea epocii în care
acestea au apărut sau dezvoltat şi care poate da un anumit grad de funcţionalitate elementelor
componente ale unei aşezări urbane.
De fapt un oraş este similar unui organism: străzile jocaă rolul sistemului circulator,
spaţiile verzi sistemului respirator, celulele sunt indivizii, iar scheletul este situl oraşului. Fiecare
componentă are un rol bine determinat, iar mărimea, densitatea şi amplasarea lor în spaţiu poate
ajuta la funcţionarea ecosistemului.
Ecosistemul urban are nevoie de un spaţiu fizic bine proporţionat, de o calitate a
indivizilor ce acţionează în interiorul, dar şi exteriorul lui şi mai ales de mecanisme clare de
intercondiţionare, relaţionare, stabilite prin legile ştiinţelor naturii, umaniste (legi, morală, etică).

47
 Ecosistemele urbane simple pot fi considerate oraşele nucleu sau oraşele iniţiale cuprinse
în limite administrative bine determinate, fără localităţi componente în care locuiesc sub 50 000
de persoane.
Ecosisteme urbane dezvoltate ce se suprapun aglomeraţiei urbane însumează o arie
urbanizată formată dntr-un oraş cu peste 50 000 locuitori, dar în componenţa căreia intră şi zona
sa suburbană, cuprinsă pe o suprafaţă cu o rază de 50 – 60 km.
Ecosistemele complexe sunt materializate prin:
- Microregiunea urbană ce cuprinde un spaţiu relativ larg cu anumite similarităţi ale
cadrului natural (depresiune, vale, bazin) pe care se află grupări de aşezări rurale şi
urbane între care s-au stabilit o serie de relaţii de dependenţă economică, socială şi
urbană, conturându-se un anumit specific, avînd toate funcţiile esenţiale ale vieţii, de
la producţie la consum, manifestându-se ca un organism urban unitar;
- Conurbaţia reprezintă un oraş sau mai multe spre care gravitează (din punct de
vedere economic, cultural şi chiar administrativ) alte oraşe mai mici. Ea reprezintă un
exemplu al funcţionării ecosistemice, doarece pe un areal de 50 de km se nasc
legături strânse de producţie, transport, sisteme comune de alimentare cu apă,
gospodărire comunală (Tokyo – Yokohama, Osaka – Kobe).
- Metropole reprezintă marile oraşe cu o populaţie de peste 1 mil. de locuitori, extinse
în teritoriu, cu nuclee de tip satelit, cu funcţii distrincte şi arii urbanizate între acestea
(New York, Shanghai, Buenos Aires, Moscova).
- Megalopolisul este forma urbană foarte extinsă creată prin includerea succesivă a
zonelor suburbane şi a oraşelor învecinate. Ele pot avea aspect de nucleu extins sau
coridor caracterizat prin existenţa continuă de oraşe, individualizate administrativ, un
număr mare de locuitori, spaţii agricole reduse (SUA de la Boston până la
Washington formează „Boswash” sau „Bostywash”).
F.3.2. Probleme şi tendinţe în organizarea spaţială a aglomeraţiilor urbane
- statistic populaţia urbană creşte
- tendinţele sunt de polinucleizare a spaţiului urban (India) sau de dezvoltare lentă,
controlată (oraşe din Germania, Franţa, Rusia).
- ecosistemele rurale trec spre cele urbane
- are loc relocarea activităţilor industriale (pentru degrevarea oraşului Braşov de industria
dezvoltată prea puternic în anii 70 au apărut centrele urbane mai mici care au preluat funcţia
industrială – Săcele, Codlea, Râşnov).
- apar aşezări urbane în cadrul nodurilor de autostrăzi, căi ferate, aeroporturi (Otopeni)
chiar în apropierea marilor oraşe.
- dispersia spaţiului urban e văzută adesea ca o distrofie a mecanismului în vetrele
oraşului, ca un răspuns diferit la problemele economice, sociale şi de mediu a clasei mijlocii şi
mai nou a clasei bogate. Se remarcă o creştere a rolului suburbiilor nu numai pentru funcţiile de
locuit dar şi pentru apropierea de serviciu.
- presiunea dinamicii sociale prin ocuparea părţilor centrale de către categorii mai mult
sau mai puţin omogene au generat opţiunea de viaţă în suburbii (fenomen întâlnit în ţări cu
putere economică semnificativă)
- multe oraşe mari au centuri urbane cu aşezări foarte sărace (Rio de Janeiro).

48
 G. Calitatea vieţii
Mediul construit de om în aşezări furnizează o parte esenţială a calităţii vieţii, însă
parametrizarea este dificilă pentru că pot interveni subiectivismul sau reperele de apreciere, care
sunt diferite în funcţie de dezvoltarea economică, politicile naţionale sau locale, percepţie,
cultură, etc.
Calitatea vieţii reprezintă totalitatea condiţiilor materiale, spirituale şi estetice, sociale,
culturale, economice şi psihologice care asigură ralizarea armnioasă a unei persoane.
Din punct de vedere sociologic calitatea vieţii este ansamblul elementelor care se referă
la situaţia fizică, economică, socială, culturală, politică, de sănătate etc. În care trăiesc oamenii,
conţinutul şi natura activităţilor pe care le desfăşoară, caracteristicile relaţiilor şi proceselor
sociale la care participă bunurile şi serviciile la care au a cces, modelele de consum adoptate,
modul şi stilul de viaţă, evaluarea împrejurărilor şi rezultatelor activităţilor care corespund
aşteptărilor populaţiei precum şi stările subiective de satisfacţie/insatisfacţie, fericire, frustrare
(Mărginean I., 2002).
Analiza calităţii vieţii poate fi efectuată la nivel individual sau colectiv şi implică
dimensiuni economice, sociale, estice, politice şi estetice, culturale, vizând standardul de viaţă,
sănătatea, locuinţa, educaţia, locul de muncă, drepturile omului, mediul înconjurător (Mirela
Nae, 2005).
Amenajările, organizaea spaţiului, funcţionarea ecosistemelor urmane de fapt au drept
scop satisfacerea nevoilor umane deci calitatea vieţii.
Indicatorii de calitatea vieţii sunt dintre cei mai diferiţi. Chiar fiecare ţară în parte sau
grupurile politici ia în calcul elemente proprii. Aceşti indicatori pot fi grupaţi în general după
cum urmează:
a. Standardul de viaţă exprimat prin:
- Indicatori macroeconomici precum venitul naţional brut, produsul intern brut,
veniturile populaţiei, consumul populaţiei sau costurile de viaţă (servicii utilizate,
coşul zilnic sau consumul alimentar
b. Starea de sănătate ca o condiţie sine qua non a calităţii vieţii. Starea de sănătate este
rezultatul unor factori genetici interni (fiziologici, psihici) dar şi externi (sociali, de
locuire, hrană, servici medicale), stil de viaţă. Pentru evaluarea stării de sănătate se
ţine cont de:
- Stilul de viaţă, activitatea fizică, obiceiurile alimentare dar şi de indicatori statistici
precum speranţa de viaţă la naştere, mortalitatea, morbiditatea, funcţionalitatea şi
eficienţa serviciilor medicale.
c. Locuinţa are caracteristici fizice (dimensiune, poziţie spaţială, vechime, compoziţie
de materiale, design, dotări) şi funcţionale (adăpost, odihnă, siguranţă, muncă şi
distracţie). Dimensionarea ei ca şi funcţionalitatea sunt legae de factori interni:
venituri, tradiţii, educaţie, scop şi factori externi: politici sociale şi economice ale
unui teritoriu. Indicatorii luaţi în calcul sunt: calitatea spaţiului de locuit, utilizarea
spaţiului locuit, segregarea rezidenţială.
d. Coeziunea comunităţii se referă la o latură esenţială a omului – el este o fiinţă
socială. Are nevoie de relaţii de familie, prietenie, colegialitate. Acest indicator este
mai puternic în comunităţile rurale mici. Pentru o îmbunătăţire a coeziunii comunităţii
urbane este necesară o îmbunătăţire a managementului localităţii în sprijinul realizării
unei conectivităţi sociale, a creşterii spiritului comunitar.

49
e. Siguranţa personală şi comunitară într-un ecosistem uman este un alt element
important. Nu ne referim doar la siguranţa faţă de excesele unor persoane asociale
este vorba de siguranţa economică asigurată de guverne, de siguranţa politică
(asigurată în asociaţii militare de tipul NATO). Siguranţa personală determină chiar
apariţia unui fenomen de tip „gated communities” şi accenturarea fenomenului de
segregare spaţială şi socială (cartiere rezidenţiale noi în Băneasa, Tunari, Pipera etc.).
f. Petrecerea timpului liber e strâns legată de coeziunea comunităţi. Modul cum este
acesta folosit depinde de oferta ecosistemului, de educaţie, venituri, profesie etc.
Organizarea spaţiilor aşezărilor umane, a oraşelor şi staţiunilor în special, cere
structurarea locurilor de petrecere a timpului liber în raport cu dimensiunea populaţiei
şi utilizarea complexă a potenţialului antropic sau natural cu exigenţele funcţiei lor.
g. Educaţia – o comunitate nu este omogenă în ceea ce priveşte achiziţiile formative,
pentru că orice ecosistem uman are nevoie pentru buna funcţionare de o diversitate
profesională deobândită prin şcoli şi, tinde către o înaltă ţinută privind
comportamenului uman. Aceste particularităţi se datorează faptului că educaţia are
loca atât în familie cât şi în societate (sistemul de învăţământ). În ecosistemele umane
educaţia se asigură în unităţi de învăţământ.
h. Calitatea mediului înconjurător. Prin activităţile sale, desfăşurate în ecosistemele
umane sau în afara acestora, omul contribuie la schimbarea compoziţiei normale a
componentelor mediului înconjurător prin pătrunderea unor elemente străine cu efecte
nocive, pe termen lung sau scurt, apărând fenomenul de poluare. Indicatorii de
calitate a mediului înconjurător se sprijină pe analiza intensităţii şi efectelor poluării
aerului, apei şi solului.

50
RISC, HAZARD, DEZECHILIBRU DISFUNCŢIONAL

Risc = degradare deja produsă şi substituit acesteia. El nu poate fi înţeles/explicat decât

sub aspect relaţional, dinamic, referindu-se de drept şi de fapt – nu doar şi nu în primul rând la
degradarea unuia sau altuia dintre elementele utile omului, ci la posibilitatea ca evoluţia
interacţiunii interne şi externe ale întregii structuri sistemice căruia acel element îi aparţine să se
orienteze într-o direcţie disfuncţională.
Astfel, evoluînd riscant, structura respectivă poate ajunge nu numai la forme degradate
ale unuia sau altuia dintre elementele componente ci, în primul rând la degradarea unor
mecanisme funcţionale importante, la dezorganizare, pierzându-şi calitatea în sistem.
Vulnerabilitate – din punct de vedere semantic trimite la susceptibilitatea de a fi
destructurat, dezorganizat un sistem, ceea ce corespunde variantei negative a riscului. I.
Ungureanu spune că „ar fi util pentru acurateţea ştiinţifică a limbajului specific să se aibă în
vedere faptul că structurile sistemice complexe, eterogene, cu funcţionalitate puternic
diversificată, au o sensibilitate deosebită, o mare aptitudine de a reacţiona la stimuli diferiţi,
interni sau externi, dintre care nu toţi sunt agresivi, având capacitatea de a răni”. Vulnerabilitatea
nu este în realitate decât una dintre formele sensibilităţii structurilor interactive.
Vulnerabilitatea este considerată (în mod corect) o premisă a riscului. Este clar că ea este
rezultatul unei sensibilizări în care strutura/structurile urmărite îşi menţin comportamenul
sensibil şi pot fi agresate, rănite.
Dezorganizarea în sisteme poate „îmbrăca” forme din cele mai diferite:
- Degradarea/epuizarea unor resurse naturale, tradiţionale,
- Îmbătrânirea populaţiei active,
- Degradarea sub limita eficienţei a reţelei de comunicaţii, sau de alimentare cu energie
electrică
- Restructurări economice severe şi rapide ce poate anihila structuri social – economice
întregi.
Intervenţiile pentru reducerea riscurilor trebuie să fie întotdeauna gandite sistemic.
Trebuie găsite soluţii pentru „asigurarea funcţionalităţii sistemului”. De exemplu interzicerea
vânătorii carnivorelor mari, în scopul protecţiei acestora, poate determina creşterea necontrolată
a numărului acestora într-o regiune şi la perturbarea lanţului trofic, sau chiar la conflicte cu
populaţia umană. La fel, dorinţa de a păstra un grad ridicat de naturalitate al peisajului rural într-
un parc naţional de exemplu, poate duce la reducerea la minim a investiţiilor. Dar asta determină
apariţia sărăciei (un risc social) iar oamenii încep să taie pădurea, să braconeze specii protejate
(din nevoia de hrană) şi apare riscul degradării unui peisaj, al pierderii biodiversităţii.
Confundat frecvent cu riscul, hazardul diferă totuşi de acesta. Hazardul reprezintă
probabilitatea. El este aleatoriu şi exprimă tipul de evoluţie în care determinări/motivaţii
neînsemnate pot declanşa modificări ample, rapide şi care, spre deosebire de risc, nu sunt
previzibile, şi cu atât mai puţin antecalculabile. Foarte multe fenomene naturale de mare
anvergură (vulcanism, seismicitate) se produc ca efecte ale hazardului (sau cel puţin sunt
percepute/considerate astfel, datoriă precarităţii mjloacelor de cercetare actuale, care nu permit
încă studierea şi cunoaşterea completă a contextului dinamic generator). De asemenea,
complexitatea structurală şi ritmurile grăbite ale sistemului social-economic produc hazard, atât
în cadrul intern cât şi în afara lui.

51
 Dezechilibrele care conduc spre risc sau hazard nu sunt dezechilibre funcţionale (praguri
în geosistem) ci sunt dezechilibre disfuncţionale, care produc perturbări ale circuitele naturale
sau socio-economice.
Hazardul natural (az-hazar din limba arabă = joc de noroc) are o conotaţie strict negativă
presupunând probabilitatea apariţiei unui fenomen potenţial devastator într-o anumită perioadă
şi pe un anumit areal (Iuliana Armas, 2006).
În înţelesul terminologic actual, hazardul capătă valenţă de risc numia din perspectiva
lezării potenţiale a intereselor unei comunităţi umane, expusă şi vulnerabilă la un anumit
eveniment natural.
Riscul natural este probabilitatea de a fi afectat ca şi comunitate umană de un hazard. El
este dat de nivelul aşteptat al pierderilor în cazul producerii evenimentul natural aşteptat.
Riscul este indisolubil legat de prezenţa omului în teritoriu, capabil de a conştientiza
cauzele şi consecinţele fenomenului aleator, dispunând, totodată de liber arbitru. În absenţa
comunităţii umane, nu ar exista risc ci doar hazard, indiferent de dimensiunile şi consecinţele
fenomenelor extreme asupra spaţiului natural.
Ca singură entitate capabilă a se conştientiza pe sine ca parte componentă şi diferită de
lumea exterioară, omul se înscrie cu o dublă calitate în relaţia sa cu riscul natural – ca factor
potenţial sau declanşator, dar şi ca factor care poate minimiza riscul natural.
În relaţia comunităţii umane cu evenimentele naturale extreme, se poate diferenţia între
un risc perceput ca fiind tolerabil, sub aspectul pierderilor, de către autorităţile locale şi
dezastrul sau catastrofa, care implică disfuncţionalităţi grave la nivelul societăţii în cauză. În
această ultimă situaţie, refacerea se poate realiza doar cu ajutor extern.
Dezastrul redă situaţia în care evenimentul de risc s-a produs şi efectele sale depăşesc
capacitatea de adaptare imediată din partea comunităţii umane. Dezastrul este expresia gradului
de vulnerabilitate al comunităţii afectate de un hazard natural şi capacitatea insuficientă a
măsurilor de adaptare la risc.
Susceptibilitatea se referă la o predispoziţie pentru anumite mecanisme specifice de
reorganizare internă, în funcţie de condiţiile iniţiale ale sstemului.
De exemplu, un versant care evoluează în condiţii specifice de substrat, climă, resurse de
apă, etc., devine susceptibil la alunecări în situaţia unor modificări în sfera condiţiilor iniţiale.
Hazardele de mediu sunt: hazarde naturale, tehnologice şi hazarde de context (care ţin de
schimbările de mediu) (după K. Smith, 2007).
Hazardele naturale sunt evenimentele geofizice şi biologice extreme:
 Geologice – cutremure, erupţii vulcanice, alunecări de teren, avalanşe
 Atmosferice – cicloni tropicali, tornade, căderi puternice de zăpadă, ploi torenţiale
excepţionale
 Hidrologice – inundaţii pe văi, inundaţii pe ţărmuri, secete
 Biologice – dezastre epidemice, incendii naturale de pădure
Hazardele tehnologice (accidente majore)
 Accidente de transport – aviatice, pe căile ferate, pe mări şi oceane
 Accidente industriale – explozii şi incendii, pierderi de substanţe toxice sau
radioactive
 Clădiri publice sau private nesigure – prăbuşiri, incendii
 Materiale periculoase – depozitare, transport, folosirea şi manipularea
incorectă a acestora
Hazardele de context

52
 Poluarea transfrontalieră a aerului – schimbări climatice, ridicarea nivelului
Oceanului Planetar
 Degradarea mediului – despăduriri, deşertificare, pierderea resurselor naturale
 Presiunea antropică – urbanizare intensivă, concentrarea infrastructurii,
agricultura intensivă

53
54