Dr.

Cristian Andrei

AM FOST
ODATĂ, CA
NICIODATĂ
Partea întâi:
Pentru un frumos început de viață
 Am fost odată, ca niciodată, că dacă n-aș fi adult, nu aș povesti… Am fost copil, cum ai
fost și tu. Am crezut în povești așa cum şi tu ai crezut. Am plâns și m-am urcat în copaci,
am râs cu poftă și am fost curios.

Introducere Acum sunt medic neuropsihiatru pentru copii şi adolescenți tocmai datorită fascinației pe
care am simțit-o dintotdeauna în fața copilăriei. Stau uneori de-o parte și îi privesc pe cei

despre
mici cum se joaca în parc sau în pauzele de la școală; de fapt e clar că asta  nu este joacă,
ci este lucrul în care cred copiii cel mai mult. Când un copil vrea să alerge mai repede
decât celălalt, ai zice că-și dă sufletul pentru asta și ai face bine să îl iei în serios.

Copilul mic trăiește emoțiile în manieră totală. Pentru el bucuria e o mare sărbătoare, iar

această
supărarea este o mare tragedie; când râde își mișcă tot corpul, iar când plânge urlă. Și
atunci de ce nici eu și nici tu nu ne amintim marile emoții din copilaria mică?

Aceasta este o carte pe care o construiesc pe baze etologiste. Etologia este știința în care
am copilărit; ea se ocupă cu explicarea comportamentelor indivizilor din toate speciile,

carte
iar omul este una dintre aceste specii. Prin etologie am ajuns să confirm ceea ce
înțelesesem încă de pe vremea când eram mic: faptul că este natural să cauți, să domini,
să ai un teritoriu al tău, să te pui pe tine pe primul loc etc. Oamenii au instincte, ca toate
ființele de pe pământ; peste instincte și de multe ori împotriva lor, se stratifică atitudinile
colective ale societății umane. Cu toate astea, instinctele rămân în noi și continuă să ne
reglementeze viața din subterane.

În fiecare capitol al acestei cărți vei găsi o Această carte este fundamentată științific. Fundamentul ei este unul etologist.
întâmplare adevărată din copilăria mea, apoi o
explicație științifică a reacțiilor copilului in acea
situație, apoi instrucțiuni pentru părintele Mai mult decât la oricare altă vârstă, în copilărie instinctele sunt vizibile și îndreptățite:
bun și relaxat care ai vrea sa fii.  unui copil i se acceptă cu ușurință țipetele, lipsa folosirii toaletei, agresiunea, egoismul
etc. Aceste porniri instinctive și reflexe, odată supuse presiunilor din partea educatorilor
din jur, vor fi tot mai puțin vizibile, lăsând impresia că adultul educat nu mai dă prioritate
instinctelor.

Dr. Cristian Andrei

aprilie 2020

Grafica: Ioana Maria Andrei


Cei mai agresivi oameni sunt cei care au primit
ciocolată cu o mână și bătaie cu cealaltă mână,
de la aceeași persoană.
Cert este și că nu este bine să tolerezi acele
gesturi ale copilului care se dovedesc a fi
intenționat agresive. Cum îți dai seama că
micuțul   agresează cu intenție? În primul rând
vei observa că el își ațintește privirea asupra
potențialei victime. În al doilea rând, acțiunea lui
este bine țintită, controlată și urmată de o scurtă
contemplare a rezultatului.  În al treilea
rând,după ce agresează, el se uită către adultul
de apartenență, să vadă ce reacție are acesta.  mușcături îmi trece din braț în toată ființa. Îmi rămâne în cap o certitudine: că ființele care
Dacă aceste elemente se întrunesc, este necesar
să faci ceva pentru a institui controlul
comportamentului violent. Arată-i celui mic că tu
ești cel mare; asta presupune să te ridici în
picioare și să adopți o atitudine demnă. În vocea
ta trebuie să se simtă o autoritate calmă. Mesajul
trebuie să fie scurt și imperativ: Vino aici!
Așează-te! Ascultă! Este util să pui mâna pe copil
și să îl direcționezi puțin. Fața ta trebuie să spună
același lucru ca și vocea ta și atitudinea corpului
tău. Te așezi lângă copil și începi să ii explici
scurt consecința gestului agresiv (a sta în fața lui
înseamnă a-l invita la confruntare, la luptă). Îl
întrebi pe micul agresor  dacă a văzut și a înțeles
aceste consecințe asupra victimei  (doare, se
supără, plânge etc).  pot repezi la alt copil să îl muște; în unele situații, ei fac asta de drag, iar în altele
Până la grădiniță, drumul meu este lung, ca o devenire în fiecare zi. Toamna e atât de
noroios, încât pantalonii trebuie să fie suflecați până la genunchi, iarna merg prin șanțurile
adânci, făcute în zăpadă cu lopata de fiecare sătean. Ușa înaltă se deschide scârțâind ca o
poartă demnă de Sesam. Ne descălțăm de pantofii de drum și ne luăm cipicii de postav,
ca să nu zgâriem parchetul dat cu motorină. Astăzi avem repetiția pentru dansurile
populare pe care le vom face la serbare. Eu sunt în grupa mică, am cinci ani, iar mama mi-
a făcut rost de o bluză populară mare, ca să îmi fie bună și când voi merge la școală, doar
vor mai fi atâtea serbări! Brâul mi-a fost improvizat dintr-un fular tricolor, iar pantalonii sunt
cei de uniformă, cu care voi merge la școală. Dansul se numește Alunelul, iar noi trebuie
să îl dansăm cântând și textul, ceea ce ne cam taie respirația... Perechea mea de dans este
Irina, o fetiță grăsuță, cu ochii ca două steluțe ce răsar de după dealurile rumene ale
obrajilor ei, cu gropițe între care se întinde șiragul dinților ei, dintre care lipsește unul. 
Irina mă așează cum vrea ea, căci noi trebuie să ne ținem cu mâinile încrucișate la spate,
iar mie îmi vine la îndemână invers decât îi vine ei. Eu îmi trag iar mâinile din strânsoarea
ei și atunci Irina se uită scurt la Tovarășa, apoi mă prinde cu ambele mâini de brațul stâng
și mă mușcă prelung, tremurându-și capul. Rămân paralizat, pentru că veninul acelei
au două codițe, o ie cu  cruciulițe roșii și zâmbesc știrb sunt dureroase!
Plâng și dansez, iar textul îmi răsună în cap, dar nu pot să îl cânt: Alunelu, alunelu, hai la
joc! Să ne fie, să ne fie cu noroc. Tovarășa se uită la mine cu dispreț, ne numără pașii cu
voce tare, dar eu continui să plâng. Mă trage de mână după dânsa și mă duce în
cancelarie. Acolo mă scutură bine și mă întreabă: Ce ai, măi? Ce ai?? Eu plâng și mai tare
și, prin lacrimi, văd cum înoată peștișorii roșii din acvariul grădiniței, pe care noi, copiii, îl
întrezărim doar când se întredeschide ușa cancelariei. E atât de cald și bine aici, încât aș
mai plânge o vreme, chiar dacă Tovarășa și-a înmuiat vocea și își plimbă palma caldă pe
creștetul meu, în răspăr. 
Vaccinul pe care mi l-a adminiistrat Irina atunci este și acum sub pielea mea, ca un
misoginism precaut...
Copilul este o ființă care poate mușca uneori. Copiii care mușcă, fac asta până pe la
vârsta de 10-11 ani. Dar de de ce o fac, oare? Nu uita că, în primii ani de viață, gura
este principalul instrument aflat la dispoziția copilului. Cu ajutorul gurii, cel mic
cunoaște lumea, acționează și uneori își exprimă sentimentele. Așa se explică de ce
unii bebeluși de abia trecuți de șase luni își mușcă mama de obraz, iar mai târziu se
pentru a-l stimula pur și simplu pe celălalt.
Cînd agresiunea este îndreptată împotriva unui
obiect sau animal, este indicat să-i vorbiți
aceluia, să-i dați ocazia să “spună” ce suferință
are - ca într-un mic spectacol de teatru de
păpuși, chiar dacă vi se pare jenant să vă
“prostiți” așa. Prin astfel de metode, copilul
dezvoltă empatia, atât de utilă mai târziu în
conviețuirea lui socială.
Sunt situații în care cel mic se lovește pe sine.
Se trage de păr, dă cu capul de obiecte, se
aruncă pe jos cu zgomot. Și aceasta este tot o
stimulare a părinților, prin declanșarea
compasiunii lor. Instinctiv, copilul simte că
trebuie să adauge intensitate în manifestările
lui, pentru a obține răspunsul dorit din partea
părintelui. Pentru a evita repetarea unor astfel
de episoade, este recomandabil să ieșiți din
aria vizuală a copilului sau măcar să-i întoarceți
spatele când se manifestă așa.
Există și situații de boală în care un copil devine
autoagresiv; ar trebui să vă sfătuiți cu un medic
specialist în neuro-psihiatria copilului dacă
observați că manevrele auto-agresive ale
copilului sunt monoton repetate și îi înlocuiesc
activitatea de joc. În unele afecțiuni neurologice
sau psihice, diverse arii ale sistemului nervos al
copilului au un prag de stimulare destul de
ridicat, astfel încât, pentru a avea o stare
adecvată, cel mic găsește necesară
administrarea unor stimuli de intensitate mare.
Chiar și adulții au această tendință, de a-l mușca pe copil de fund sau de mânuțe,
spunând adesea "Mânca-te-ar mama!". Aceasta, vezi bine, nu este o agresivitate,
cum nu sunt agresivități nici unele acțiuni neașteptate ale copilului asupra unor
obiecte. Copiii aruncă obiecte sau chiar le sparg doar pentru a atrage atenția și
pentru a a-i stimula pe adulții din preajmă. O privire holbaltă a părintelui este de
neprețuit pentru copil, chiar dacă este însoțită de o pedeapsă.
Deși au o figură de îngeraș, copiii pot fi agresivi între ei, cu adulții sau cu alte ființe; acest
lucru poate fi rezolvat controlând mediul mai degrabă decât copilul…
Îți mai amintești de Măștile lui Darwin? Una dintre ele este masca de furie:
sprâncene încruntate, șanțurile de pe față adâncite, dinții la vedere, colțurile gurii
trase în jos, mușchii gâtului încordați. O astfel de expresie non-verbală este gata de
a se manifesta la copil încă dinainte de a se naște. La doar câteva săptămâni de
viață, bebelușul este capabil să schițeze o astfel de mască prin imitație, dacă o
zărește pe chipul mamei.
Apoi, din momentul în care cel mic are revelația conștiinței de sine, devine posibilă
manifestarea explicită a furiei din surse proprii. Primele manifestări agresive sunt
îndreptate împotriva obiectelor și ființelor de atașament, adică acelea care i-au fost
la îndemână suficient timp, încât să poată dispune de ele. Aici regăsim fie obrazul
mamei (care este mușcat temeinic cu cei doi dințișori aflați la dispoziție) fie o jucărie
care face zgomot sau emite alți stimuli. Asta înseamnă că primele acțiuni pe care
adulții le consideră agresive la copil sunt de fapt niște forme de stimulare…
Cu ocazia asta, am de enunțat două principii ale evaluării agresivității:
1. Agresiunea poate fi evaluată de către persoana care o suportă și nu de către
autor. Asta înseamnă că este posibil ca agresiunea percepută de adult să nu fie
conștientizată ca agresiune și din partea copilului.
2. Diferitele persoane au sensibilități diferite în perceperea durerii. În plus, durerea
poate fi cu ușurință modificată prin sugestie. Dacă un copil se lovește, iar mama
lui țipă, îngrozită, copilul plânge cu foc și se văicărește mult timp. Dacă mama
are o față calmă și folosește o voce cu timbru scăzut, durerea aproape că nu are
ecou. Atât de eficientă este o astfel de influență, încât sugestia este folosită ca
anestezie în lucrările stomatologice pentru copii.
Este mult mai indicat ca, într-o astfel de situație,
să vă ocupați de propria persoană. Pentru a fi
respectat de copilul dumneavoastră și a nu mai
fi agresat de el, este necesar să începeți să
existați pentru acel copil. Asta presupune să nu-
i vorbiți despre el, ci despre dumneavoatră; să
povestiți toată ziua ce faceți, ce vă doriți, ce
simțiți. Să vă jucați singur în preajma lui, să vă
puneți de mâncare, să faceți ce vă place (asta
face viața mult mai ușoară, nu-i așa?). Veți vedea
cum cel mic devine curios și, în virtutea imitației,
încearcă să se bage în activitățile
dumneavoastră. În scurt timp, veți putea să-i
dați mici ordine celui mic, care le va executa
prompt, doar ca să fie primit în
“jocul”dumneavoastră.
Dacă bebelușul te mușcă sau își înfige mâinile în părul tău, nu este cazul să-l
pedepsești, pentru că, neavând conștiință de sine, el nu știe că această agresiune
vine de la el și nici că este un lucru rău; prin gestul lui, pur și simpl își stimulează
părintele să fie acolo, să îi dea ce are nevoie. Ca să fie evitate inconvenientele unor
astfel de episoade, este suficient să ținem copilul în brațe cu spatele la noi, să-i
vorbim calm și să-i arătăm lucruri interesante.
O altă situație care poate declanșa accese de furie ale copilului este frustrarea
nereușitei. Dobândind autonomie în mișcare, micuțul se așteaptă ca lucrurile să-i
reușească tot mai bine și pe loc, fără amânare. Dacă părinții l-au obișnuit cu
îndeplinirea pe loc a dorințelor și s-au transformat în executanți ai ordinelor lui,
copilul începe să vrea lucruri din ce în ce mai greu de îndeplinit, uneori absurde.
Protestele lui sunt cu atât mai violente, cu cât părinții sunt mai umili și mai
protectivi, devenind niște simple prelungiri ale mâinilor celui mic. Ce-i de făcut într-
o astfel de situație?
Următorul capitol, săptămâna următoare :)