Decăderea reprezintă conform reglementărilor legale acea sancţiune de drept civil ce constă în stingerea

dreptului subiectiv prin neexercitarea lui înăuntrul termenului stabilit de lege sau de părţi. Este vorba de o
sancţiune ce operează de drept, independent de vreo culpă a titularului, prin simpla împlinire a termenului
de decădere.
Conform prevederilor art. 2545 N.C.civ. prin lege sau prin voinţa părţilorse pot stabili termene de decădere pentru
exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale. Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului
stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor .
Aşadar termenele de decădere îşi pot avea izvorul nu doar în lege, ci şi în voinţa părţilor (în sensul că şi acestea pot,
de comun acord, să stabilească un termen, dincolo de care dreptul subiectiv neexercitat să fie considerat stins). Mai
mult, un asemenea termen de decădere poate exista şi în legătură cu actele unilaterale, în cazul cărora,
nerespectarea intervalului pentru exercitarea dreptului conduce la împiedicarea săvârşirii actului.
Cu toate acestea, termenele de decădere nu pot fi instituite, fiind nulă clauza prin care se stabileşte un termen de
decădere ce ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârşirea actului de către persoana interesată (art.
2546 N.C.civ.).
Spre deosebire de termenele de prescripţie extinctivă, cele de decădere sunt considerate termene riguroase, de
drept strict, nesusceptibile în principiu, de suspendare, întrerupere sau repunere în termen.
În măsura în care această natură a termenului nu rezultă din conţinutul normei legale, urmează să fie aplicate regulile
de la prescripţia extinctivă (conform art. 2547 N.C.civ.). Ca atare, ori de câte ori nu va rezulta neîndoielnic faptul că
termenul este unul de decădere, regimul juridic aplicabil va fi acela specific prescripţiei extinctive.
Din punctul de vedere al regulilor care le sunt aplicabile, termenele de decădere se deosebesc esenţial de cele de
prescripţie, în sensul că ele nu sunt, de principiu, susceptibile de suspendare şi întrerupere (cu excepţia situaţiei în
care prin lege se dispune altfel).
Aşadar:
- în timp ce decăderea este, de principiu, o instituţie de drept public, întrucât organul de jurisdicţie este obligat să o
invoce şi să o aplice din oficiu, prescripţia extinctivă poate fi valorificată doar după cererea părţii interesate, instanţa
de judecată neputând să o invoce din oficiu;
- după izvorul lor, termenele de prescripţie extinctivă pot fi numai legale, în timp ce termenele de decădere pot fi atât
legale, cât şi convenţionale;
- în mod obişnuit, termenele de prescripţie sunt susceptibile de suspendare, întrerupere şi repunere în termen, în
timp ce termenele de decădere curg ireversibil;
- ca efecte juridice, în timp ce prescripţia extinctivă stinge doar dreptul la acţiune în sens material, decăderea este o
sancţiune mult mai drastică, ce stinge însuşi dreptul subiectiv, împiedicând astfel valorificarea dreptului, atât pe cale
de acţiune, cât şi pe cale de excepţie;
- ca mod de apărare, prescripţia nu acţionează de plin drept, ea trebuind să fie invocată de persoana protejată, în
timp ce decăderea de ordine publică poate fi invocată de instanţă din oficiu, chiar dacă persoana căreia i-ar profita
respectiva sancţiune nu o invocă.