Caracteristicile generale ale aparatelor de măsurat şi

traductoarelor

Caracteristici statice. Indicatori de calitate pentru măsurări statice

Fig. 1 Schema funcţională restrânsă a unui aparat de măsurat sau

traductor
 Din punct de vedere funcţional, schema unui aparat de măsurat
prezentată în cursul 2, fig. 6, se poate restrânge la aceea din figura 1 în
care

- X este mărimea de măsurat considerată ca mărime de intrare,

- Y este mărimea perceptibilă sau semnalul furnizat de traductor, care
constituie mărimea de ieşire.

Mărimi care intervin în funcţionarea aparatului, simultan cu mărimea

de măsurat:

- comenzi: C1, C2, …, Cq

- mărimi de influenţă externe: 1 , 2 , …,  n
- mărimi de influenţă interne  1 ,  2 , …,  r , (generate de diversele
componente care intră în construcţia aparatului).

Determinarea valorii se realizează prin mărimea de ieşire Y, care

depinde, după o lege cunoscută, de mărimea de intrare X.
 Considerând cazul măsurărilor statice (când atât X cât şi Y pe durata
măsurării nu variază) dependenţa poate fi exprimată analitic prin relaţia:

Y = f (X), (1)

sau grafic printr-o curbă trasată pe baza perechilor de valori (X, Y).

Această dependenţă descrie funcţionarea aparatului în condiţiile

menţionate şi poartă denumirea de caracteristică statică.

Relaţia (1) reprezintă o dependenţă idealizată.

În realitate, mărimea de ieşire Y nu este determinată numai de X, ci şi
de celelalte mărimi reprezentate de figura 1.

Comenzile C1, C2, …, Cq nu provoacă modificări nedorite ale

caracteristicii statice ideale, ci ele servesc tocmai pentru adaptarea
aparatului în vederea obţinerii unei caracteristici adecvate domeniului de
variaţie al mărimii de măsurat, condiţiilor de experimentare şi scopului
urmărit.
 Exemple de comenzi:
- alegerea domeniului respectiv,
- calibrarea internă,
- reglarea zeroului,
- echilibrarea la comparaţia simultană,
- etc.

Comenzile pot fi aplicate fie de către operator, fie de către dispozitive

de automatizare.

Mărimile de influenţă, atât cele externe 1 ,  2 , …,  n cât şi cele interne

 1 ,  2 , …,  r , au efecte nedorite a căror consecinţă este o dependenţă
reală mai mult sau mai puţin diferită de cea ideală.
Mărimile perturbatoare externe cele mai importante sunt factorii de
mediu, temperatura, presiunea, umiditatea, intensitatea câmpurilor
electrice sau magnetice etc.

Ele acţionează asupra elementelor constitutive ale aparatului,

influenţând funcţionarea lor.
 Mărimile perturbatoare interne cele mai frecvente sunt:
- zgomotele generate de rezistoare, de semiconductoare,
- frecările în lagăre,
- modificarea proprietăţilor materialelor prin îmbătrânire etc.

Se recunosc în mărimile perturbatoare sursele de erori descrise

anterior, abaterile dependenţei reale de la cea ideală, reprezentând înseşi
erorile de influenţă care nu pot fi controlate.

Ca urmare, caracteristica statică reală a aparatului de măsurat este

descrisă printr-o funcţie de forma:

Y = f(X; 1 ,  2 , …,  n ;  1 ,  2 , …,  r ). (2)

Observaţie:

Ceea ce generează erori sunt variaţiile mărimilor de influenţă şi nu

valorile lor absolute, care dacă ar rămâne constante ar putea fi luate în
considerare ca atare în expresia caracteristicii.
 Pentru a evidenţia modul în care mărimile de influienţă se reflectă la
ieşire, (admiţând că variaţiile respective sunt relativ reduse), se dezvoltă
în serie relaţia (2) rezultând:

f f f f f
    1  ...   n   1  ...   r , (3)
 1  n  1  r

în care s-au neglijat termenii corespunzând derivatelor de ordin superior

care apar multiplicate cu puteri sau produse ale variaţiilor considerate ca
infiniţi mici.

Derivatele de ordinul întâi din relaţia precedentă au semnificaţiile unor

sensibilităţi.
f
Astfel reprezintă sensibilitatea utilă a aparatului, pe când celelalte

f f
şi sunt nişte sensibilităţi parazite.
 i  j
 Cu cât sensibilitatea utilă va fi mai mare şi nu va depinde de mărimile
perturbatoare, iar cele parazite vor fi mai reduse (neglijabile), cu atât
caracteristica reală este mai apropiată de cea ideală.

Acele sensibilităţi parazite care se menţin la valori ridicate impun

introducerea de dispozitive de compensare automată.

Se deduce astfel că, prin concepţie şi prin construcţie, aparatele de

măsurat şi traductoarele se realizează astfel încât mărimile de influenţă
să determine efecte minime, permiţând să se considere valabilă
caracteristica statică ideală Y = f (X), în limitele unei erori tolerate.

O importanţă deosebită pentru calitatea măsurării o prezintă

caracteristicile statice liniare, descrise de relaţii de forma:

Y = KX + Y0, (4)
sau caracteristicile statice proporţionale:

Y = KX . (5)
 Această importanţă, pentru aparatele de măsurat, rezidă în uşurinţa
realizării scării şi asimilării rezultatului.

Importanţa pentru traductoare constă în faptul că în cadrul unei

instalaţii automate sunt de preferat elemente liniare, care permit metode
simple şi precise de analiză şi sinteză a dispozitivelor de automatizare.

Dacă funcţia (2) este neliniară, atunci şi caracteristica statică se spune

că este neliniară.

În tabelul următor sunt reprezentate câteva dintre caracteristicile

statice liniare şi neliniare cele mai frecvent întâlnite pentru echipamentele
de măsurat analogice.
 Tipul
Reprezentarea grafică Expresia funcţiei f(*)
caracteristicii

y
y=Kx+y0

Liniară y0 K=tg

x0
0 x

y = K x2
Neliniară
parabolă
K x 0

0 x
 y
y0
y0
Neliniară
y
Kx  1
hiperbolă
x0
0 x

y 0 pentru x  x1
Neliniară cu +y s 
prag de  K ( x  x1 ) pentru x1  x  x2

insensibilitate -x2 -x1   cu  pt. x  0 si cu  pt . x  0
si saturaţie  x1 x2 x  y pentru x  x
 s 2
(liniară pe
-y s  cu  pt. x  0 si cu  pt . x  0
porţiuni)
K  tg
  
0 pentru x  x1 sau x  0
 
y  K ( x  x1 ) pentru x1  x  x2
Neliniară cu +y s  K ( x  x1 ) pentru x1  x  x2
prag de 
insensibilitate,  cu  pt. x  0 si cu  pt . x  0
-x2 -x1  x1  y pentru x  x sau x  x
cu histerezis x1 x1 x2 x2 2 2
x  s
şi saturaţie  cu  pt. x  0 si cu  pt . x  0
(liniară pe 
porţiuni) -y s x  mod ul crescator ;

x  mod ul descrescator
K  tg

Exemple:
-
ampermetru magnetoelectric, (caracteristica statică liniară)  = K I,
-
ampermetru feromagnetic (caracteristica statică neliniară)  = K I2
( - deviaţia acului indicator).
 Aparate pentru măsurarea unor mărimi prin metode indirecte, atunci
când acestea se pot exprima printr-o relaţie explicită în raport cu alte
mărimi direct măsurabile.
Caractersitica statică pentru astfel de aparate este de forma:

Y = f(X1,X2,...,XK), (6)
unde
Y este mărimea de ieşire prin care se reprezinta mărimea ce se
măsoară indirect, iar
X1, X2,..., XK sunt mărimile direct măsurabile care apar ca intrări.

Funcţia f(X1,X2,...,XK) include atât relaţia de definiţie a mărimii de

măsurat în raport de X1, X2,..., XK , precum şi dependenţa introdusă de
aparat în vederea obţinerii mărimii perceptibile, sau a semnalului de
ieşire din traductor.
 Dacă funcţia f(X1,X2,...,XK) este liniară ea reprezintă un plan.

Dacă funcţia f(X1,X2,...,XK) este neliniară ea reprezintă o suprafaţă în

spaţiul cu un număr de dimensiuni egal cu cel al mărimilor care intervin în
relaţia respectivă.

Reprezentarea grafică globală este dificilă şi uneori se recurge la mai

multe caracteristici statice care exprimă dependenţa mărimii de ieşire
numai de câte una dintre cele de intrare, celelalte fiind considerate
succesiv ca parametri ce pot lua diverse valori.

Caracteristicile statice sunt determinate de legile fizice pe care se

bazează funcţionarea elementelor componente şi ele se deduc prin
calcule sau experimental.

În general, raportate la un domeniu larg de variaţie a mărimii de

măsurat, ele sunt neliniare.
 Dat fiind avantajele unor caracteristici liniare, se aplică diverse
procedee, fie de limitare a utilizării pe anumite zone ale caracteristicii în
care neliniarităţile sunt reduse, fie de corectare şi liniarizare a acestora pe
porţiuni, cu ajutorul unor dispozitive special introduse în acest scop în
structura aparatului.

Erori de neliniaritate

Caracteristicile statice liniare constituie de fapt o aproximare a celor

reale neliniare care este acceptabilă pentru condiţile de folosire a
aparatului.

Această aproximare se exprimă prin ceea ce se numeşte abatere de

la liniaritate sau eroare de neliniaritate.

Ilustrarea modului în care se determină abaterea de la liniaritate rezultă

din figura 2.
Fig. 2 – Metoda grafică de determinare a erorii de neliniaritate
 În domeniul (Xmin, Xmax) în care interesează determinarea abaterii de la
liniaritate se trasează o dreaptă AB care să aproximeze cât mai bine
caracteristica reală.

Dreapta AB reprezintă caracteristica liniarizată în domeniul respectiv

şi trasarea sa se poate face prin procedee grafice sau determinând
parametrii săi prin calcul, pe baza valorilor citite pe curba reală (se poate
aplica de exemplu metoda celor mai mici patrate).

Paralel cu dreapta AB se trasează dreptele A’B’ si A’’B’’ , astfel încât să

se încadreze între ele caracteristica reală.

Cea mai mare dintre diferenţele Y’ si Y’’ reprezintă abaterea

absolută de la liniaritate.
 Abaterea relativă de la liniaritate se obţine prin raportarea abaterii
absolute de la liniaritate la domeniul (Ymin,Ymax) şi se exprimă în
procente:

εn = [Ymax /(Ymax – Ymin )] * 100% (7)

Pentru un aparat de măsurat cu ac indicator prin trasarea adecvată a

scării se pot lua in considerare neliniarităţile caracteristicii statice.

Erorile de neliniaritate în cazul traductoarelor trebuie reduse la valori

minime, astfel încât însumate cu celelalte erori să nu depaşească în
total eroarea admisibilă.

În practică, stabilirea finală a caracteristicii statice a unui aparat de

măsurat sau traductor se face experimental prin operaţia de etalonare şi
ea se reflectă prin scara sau curbele de intrare-ieşire specificate.
 Eroarea de histerezis

Eroarea de histerezis poate fi pusă în evidenţă pe carcteristicile

statice.

Fenomenul de histerezis se manifestă prin acea că se obţin două

nivele diferite ale semnalului de ieşire, pentru o aceeaşi valoare a mărimii
de intrare, în raport cu sensul crescător sau descrescător de variaţie prin
care aceasta atinge valoarea respectivă.

Eroarea de histerezis este dată de diferenţa dintre cele două nivele

ale semnalului de ieşire.

Pentru a asigura univocitatea valorii măsurate este evident că eroarea

de histerezis trebuie să se încadreze, ca şi eroarea de neliniaritate, sub o
limită admisibilă.
 Caracteristicile statice sunt utile pentru definirea unor indicatori de
calitate ai aparatelor, cum sunt:

- domeniul de măsurare;
- sensibilitatea;
- rezoluţia;
- pragul de sensibilitate;
- precizia.
 Domeniul (intervalul) de măsurare

Se exprimă prin intervalul Xmax – Xmin în cadrul căruia aparatul (sau

traductorul) permite efectuarea corectă a măsurării potrivit caracteristicii
statice şi este asigurată integritatea sa.

Domeniul de măsurare se situează de regulă pe caracteristica statică,

în zona în care aceasta este liniară, sau intr-o zonă în care se menţine o
dependentă Y = f(X) convenabilă cerinţelor utilizatorului.

Valorile limită minime atât la intrare Xmin , cât şi la ieşire Ymin pot fi:
zero sau diferite de zero;
de aceeaşi polaritate;
de polaritate opusă limitei maxime.

Există aşa-numitele aparate indicatoare cu zero la mijloc, la care limita

minimă se ia egală şi de semn opus celei maxime.
 Pentru traductoarele cu semnal unificat se întâlnesc cazuri în care
limita minimă a semnalului de ieşire Ymin = 0, pentru Xmin ≠ 0, precum şi
situaţia inversă Ymin ≠ 0, chiar dacă Xmin = 0, din raţiuni practice
(C2_pag_17).

Atunci când limita inferioară de măsurare este zero, se inţelege de

fapt valoarea minimă determinată de pragul de sensibilitate al aparatului.

Evident că aceasta va fi măsurată cu o eroare foarte mare.

De aceea, în unele cazuri domeniul de măsurare se defineşte pentru

intervalul în care eroarea rămâne în limitele admisibile.

Valorile limită maxime Ymax si Xmax sunt stabilite prin însăşi construcţia
aparatelor.

Depăşirea la intrare a valorii Xmax nu numai că nu poate fi sesizată la

ieşire, dar poate periclita însăşi securitatea aparatului respectiv.
 Pentru aparatele utilizate la măsurările indirecte limitele care
determină domeniul de măsurare se deduc din combinarea limitelor
corespunzătoare mărimilor direct măsurabile, conform relaţiei prin care
ele definesc mărimea ce se măsoară indirect.
Un aparat de măsurat este cu atât mai bun cu cât el are un domeniu
(Xmax , Xmin) mai extins, el având posibilităţi mai largi de utilizare.
Pe de alta parte, extinderea domeniului la intrare în condiţiile în care
limitele mărimii de ieşire ramân aceleaşi conduce la dificultăţi în
sesizarea variaţiilor mici ale mărimii de intrare.
Ele sunt prevăzute cu dispozitive care permit varierea după necesitate
a caracteristicii statice, astfel ca să rezulte domeniul corespunzător
limitelor dorite.

La traductoarele cu semnal unificat la ieşire limitele Ymin, Ymax se

menţin aceleaşi, indiferent de limitele intrării Xmax , Xmin , ele fiind dotate cu
dispozitive de ajustare similare celor mentionate mai sus la aparatele cu
domenii multiple.
 Sensibilitatea aparatului sau traductorului

Sensibilitatea este reprezentată de coeficientul termenului util din (3).

În condiţiile în care se consideră sensibilităţile parazite neglijabile,

admiţându-se caracteristica statică ideala Y = f(X), sensibilitatea
aparatului este dată de derivata funcţiei f(X).

Pentru variaţii mici Y, X, sensibilitatea se defineşte prin raportul

între variaţia ieşirii şi variaţia corespunzătoare a intrării.

Sensibilitatea se poate exprima valoric uşor în cazul unei caracteristici

statice liniare, întrucât ea este reprezentată de insuşi coeficientul
unghiular al dreptei. Cu referire la relaţia (4), sau la prima caracteristică
din tabelul 1 rezultă:

d 
S   K  tg (8)
d X
sau, sub o formă în care intervine domeniul de măsurare:
 max  min
S (9)
 max   min

Facilitatea exprimării sensibilităţii pentru aparatele cu caracteristici

statice liniare se datoreşte faptului că ea este aceeaşi (constantă) în
întreg domeniul de măsurare.

Pentru o caracteristică statică neliniară se pot defini numai valori ale

sensibilităţii sub forma:

d 
Si   (10)
d x  xi  x  xi

în care Y si X sunt variaţii locale reduse în jurul punctului de

coordonate Xi,Yi.
Sensibilitatea sub forma dată de (10) se numeşte şi sensibilitate
diferenţială.
 Deşi pentru o caracteristică neliniară nu se poate stabili o sensibilitate
globală, pentru anumite porţiuni în care aceasta se aproprie de o dreaptă,
sau pentru o evaluare aproximativă, se foloseşte o sensibilitate medie ce
se poate calcula cu relaţii de tipul:

 max  min
S (11)
 max   min

Din relatiile (8), (9) sau (10) rezultă că sensibilitatea este o mărime
ale cărei dimensiuni depind de cele ale mărimilor de intrare şi de ieşire,
iar valoarea sa depinde de unităţile de măsură utilizate pentru mărimile
respective.

În cazul caracteristicilor liniare, la care mărimile de intrare şi de ieşire

sunt de aceeaşi natură, dacă sensibilitatea are valori supraunitare se
numeşte factor de amplificare şi dacă sensibilitatea este subunitară se
numeşte factor de atenuare.
Factorul de amplificare şi factorul de atenuare sunt adimensionali şi
sunt utilizaţi pentru caracterizarea aparatelor electronice.
 Când domeniul mărimii de intrare este foarte extins, amplificarea sau
atenuarea se reprezintă prin logaritmul raportului dintre mărimea de
intrare si cea de ieşire:

A  20 lg (12)

şi se exprimă în decibeli [dB].

Deseori se foloseşte aşa-numita sensibilitate relativă, care este dată

de raportul între variaţia relativă a mărimii de ieşire pentru o variaţie
relativă dată a mărimii de la intrare:

d   
Sr   (13)
d   

Sensibilitatea relativă se exprimă printr-un număr fără dimensiuni şi

valoarea sa nu depinde de sistemul de unităţi.
Sensibilitatea relativă este utilă la compararea aparatelor din punctul
de vedere al sensibilităţii, atunci când ele au domenii diferite.
 Pentru aparatele destinate măsuratorilor indirecte se pot determina
sensibilităţi în raport cu fiecare dintre mărimile direct măsurabile
X1,X2,...,XK .

Dacă f(X1,X2,...,XK) este liniară, atunci aceste sensibilităţi sunt

constante şi ele sunt proporţionale cu cosinusurile directoare ale normalei
la plan, iar dacă funcţia respectivă este neliniară, se pot calcula
sensibilităţi diferenţiale locale pentru fiecare punct al suprafeţei, luând
derivatele parţiale în punctul considerat în raport cu fiecare dintre
mărimile X1,X2,...,XK, generalizând relaţia (10).

În mod asemănător, extinzând relaţia (13) se pot deduce şi

sensibilităţile relative.
În locul sensibilităţii se utilizează uneori inversa acesteia, denumită
constanta aparatului:
1
C (14)
S
 Constanta C pentru un aparat cu ac indicator reprezintă valoarea cu
care trebuie să varieze mărimea de măsurat pentru ca acul să devieze cu
o diviziune pe o scară uniformă.

Sensibilitatea unui aparat de măsurat este determinată de

sensibilităţile elementelor componente şi de modul în care acestea se
combină în cadrul schemei structurale.

Unul din avantajele elementelor cu caracteristici liniare este acela că

sensibilitatea totală (intrare-ieşire) se poate deduce usor din sensibilităţile
parţiale, care sunt constante în domeniul de funcţionare.
Considerând o structură în circuit deschis, care cuprinde mai multe
elemente conectate în serie, ca in figura 3, si ale căror sensibilităţi sunt
S1,S2, …Sn, sensibilitatea pe amsamblu S este dată de produsul
sensibilităţilor parţiale:

S = S1 S2…Sn (15)
Fig. 3 – Structură de elemente liniare conectate în serie în circuit deschis

O altă structură este cea în circuit închis, în care apare şi o reacţie de

la ieşire către intrare, aşa cum se arată în figura 4.

Fig. 4. Structura de elemente liniare conectate in circuit inchis (cu reactie)

 Dependenţa intrare-ieşire este dată de relaţia:

S1
Y Χ (16)
1  S1S2

De obicei, S1,S2 >> 1, astfel încât se poate scrie:

1
Y  Χ (17)
S2

de unde se vede că sensibilitatea elementului de pe reacţie (factorul de

reacţie) este determinantă în stabilirea sensibilităţii pe ansamblu.

Structura din figura 3 corespunde aparatelor cu conversie directă

(prin comparaţie succesivă), iar structura din figura 4 aparatelor cu
compensare, sau cu echilibrare (prin comparaţie simultană).
 Se observă din S = S1S2…Sn că sensibilitatea totală la prima
structură depinde de toate sensibilităţile parţiale şi de oricare abatere a
uneia dintre acestea de la valoarea fixată (prin calibrare) conform
caracteristicii ideale se manifestă sub forma unei erori.

Cea de a doua structură are avantajul că sensibilitatea este

conditionată practic numai de precizia şi de stabilitatea caracteristicii
unui singur element, cel de pe reacţie.

În cazul unor structuri mai complicate, care conţin elemente cu

caracteristici neliniare, determinarea caracteristicii statice şi a
sensibilităţii totale pe baza celor parţiale este mai dificilă.

Ea poate fi solutionată analitic prin eliminarea variabilelor

intermediare, sau pe cale grafică prin prelucrarea curbelor respective.
 Rezoluţia

Prin rezoluţie se întelege cea mai mică variaţie a mărimii de măsurat,

care poate fi citită la ieşire pe dispozitivul de afişare al aparatului, iar la
traductoare prin variaţia semnalului de ieşire, care poate fi sesizată de
dispozitivul de automatizare.

Termenul de rezoluţie (putere de rezoluţie) a fost adoptat prin

analogie cu cel de putere de separaţie utilizat pentru instrumentele optice,
în sensul de capacitate a aparatului de a permite distingerea unor valori
cât mai apropiate ale mărimii de măsurat.

La aparatele analogice rezoluţia este, de obicei, valoarea

măsurandului corespunzatoare unei diviziuni pe scara aparatului (sau cel
mult ½ diviziuni, presupunând că operatorul poate aprecia corect
fracţiunile de diviziune).
 Rezultă că dintre două aparate indicatoare având acelaşi domeniu, cel
a cărui scară are numărul de diviziuni mai mare, acela are rezoluţia mai
bună (se obţine prin extensia scării, multiplicarea optică a deviaţiei etc.).

Pentru aparatele functionând prin comparaţie simultană cu etalon

variabil în trepte, intervalul minim de variaţie a etalonului este cel care
defineşte rezoluţia.

În cazul aparatelor de măsurat şi traductoarelor numerice la care

mărimea de ieşire variază în mod discret rezoluţia este determinată de
intervalul de cuantificare ΔX al mărimii de intrare şi pentru un domeniu de
măsurare fixat ea stabileşte numărul de nivele analogice care pot fi
reprezentate de semnalul de ieşire.

La aparatele şi traductoarele numerice rezoluţia se exprimă prin

numărul de biţi.
 Exemplu:
Semnal de ieşire în cod binar natural având 10 biţi;
Domeniul de măsurat Xmax – Xmin este cuantificat în 210 = 1024 nivele
posibile (inclusiv zero);
Rezoluţia este de  0,1% din valoarea domeniului.

Pragul de sensibilitate

Pragul de sensibilitate se defineşte cu cea mai mică valoare a

măsurandului, care determină o variaţie certă a mărimii de ieşire în
condiţii normale de funcţionare a aparatului.

Pragul de sensibilitate este un indicator utilizat în deosebi pentru

măsurari de precizie ale unor mărimi de valori reduse.
 El este important întrucât condiționează, pe de o parte, valoarea
minimă care poate fi măsurată, iar pe de altă parte eroarea sistematică
necontrolabilă şi prin ea precizia maximă a aparatului.

În afara rezoluţiei, principalii factori care determină pragul de

sensibilitate sunt: fluctuaţiile datorate perturbaţiilor interne si externe (aşa-
numitele zgomote) în circuitele electrice, frecările statice şi jocurile în
angrenaje pentru dispozitive mecanice.
În cazul aparatelor electrice şi electonice, pragul de sensibilitate nu
poate fi coborât sub o anumită limită impusă de zgomotul de agitaţie
termică şi care se numeste zgomot propriu.

La acesta se mai adaugă, în condiţii normale de funcţionare,

zgomotul produs de fluctuaţiile menţionate denumit zgomot instrumental.
 Considerând ideal un aparat, la care zgomotul instrumental este nul,
se defineşte pentru aparatele reale asa-numitul factor de zgomot F prin
raportul între puterea totală şi puterea de zgomot propriu:

Pzp  Pzi  Pzi 

F  1  
 (18)
Pzp  Pzp 

unde Pzp este puterea de zgomot propriu, iar Pzi este puterea de zgomot
instrumental.
Factorul de zgomot este o caracteristică însemnată pentru
determinarea pragului de sensibilitate la aparatele electrice, în sensul că
el defineşte puterea minimă de măsurare necesară şi din aceasta se pot
deduce valorile de prag pentru tensiune sau pentru curent.
Factorul de zgomot este supraunitar şi poate lua valori de la ordinul
unităţilor şi zecilor pentru aparatele electronice prevăzute cu
amplificatoare de calitate, până la ordinul sutelor pentru cele de uz
curent.
 Concluzie:

Semnificaţiile noţiunilor de sensibilitate, rezoluţie şi de prag de

sensibilitate pot fi acum mai bine înţelese, dacă

rezoluţia se priveşte ca o caracteristică de ieşire a aparatului,

sensibilitatea ca o caracteristică de transfer iar
pragul de sensibilitate ca o caracteristică de intrare.

Calitatea aparatelor şi traductoarelor este cu atât mai bună, cu cât

sensibilitatea este mai mare, iar rezoluţia şi pragul de sensibilitate
sunt mai reduse.
În cazul traductoarelor, aceşti indicatori de calitate trebuie să fie
superiori celorlalte elemente ale sistemelor automate.