Precizia

Un indicator important de calitate a aparatelor de măsurat şi

traductoarelor definit pe baza noţiunilor referitoare la erorile de măsurare,
dar şi în raport de caracteristica statică, este precizia (denumită şi
precizie instrumentală).

Precizia reprezintă calitatea aparatului de a permite obţinerea de

rezultate cât mai apropiate de valoarea reală a mărimii de măsurat.

Precizia aparatelor de măsurat include cele două componente

menţionate anterior: justeţea caracterizată de erorile aleatoare şi
repetabilitatea determinată de erorile sistematice.

Tipuri caracteristice de erori de aparat:

eroarea de zero, şi
eroarea de proporţionalitate.
 Eroarea de zero are un caracter aditiv şi este constantă pe întregul
domeniu.
Eroarea de proporţionalitate este de natură multiplicativă şi creşte
proporţional cu valoarea măsurandului.
În figurile 5 si 6 sunt reprezentate efectele acestor erori asupra
caracteristicilor statice.

Fig.5 – Eectul erorii de zero asupra caracteristicii statice

Fig.6 – Efectul erorii de proporţionalitate asupra caracteristicii statice
 Exprimarea cantitativă a preciziei se face prin însumarea erorilor
elementare, din care rezultă eroarea admisibilă (tolerată) a
aparatului (traductorului).

Erorile admisibile (tolerate) sunt date sub formă normată, adică

raportate la anumite condiţii de utilizare a aparatelor.

În scopul normării se face separarea în

erori de bază denumite şi erori intriseci;
erori suplimentare sau erori de influenţă.

Erorile de bază (intriseci) ale aparatelor de măsurat sunt cele care

apar în condiţii de referinţă, adică pentru valori date ale factorilor de
mediu (temperatură, umiditate, câmpuri electrice, magnetice, etc.), efecte
de interacţiune redusă (consumul de putere preluat de la mărimea de
măsurat), prevederi speciale pentru alimentare, conectare, poziţie etc.
 Erorile de bază (intrinseci) sunt prevăzute în:

- norme sau standarde, atunci când au un caracter general;

- documentaţia de însoţire a aparatelor.

Întrucât variaţiile mărimilor de influenţă se situează în aceste condiţii

de referinţă în plaje înguste de valori, efectele lor sunt reduse şi astfel
erorile de bază (intriseci) sunt erori sistematice necontrolabile.

Erorile suplimentare sunt cele provocate de variaţia mărimilor de

influenţă în afara limitelor prevăzute de condiţiile de referinţă.

Erorile suplimentare sunt normate pentru fiecare mărime de

influenţă separat şi pe intervale de variaţie determinate.
 Erorile admisibile intriseci pot fi normate sub formă de:

- erori absolute,
- erori relative,
- erori raportate sau
- combinaţii ale acestora.

Normarea sub formă de eroare admisibilă absolută se practică la

etaloane fixe şi se exprimă sub forma:

 ad   a (19)

unde a este o mărime constantă a cărei valoare este dată în aceleaşi

unităţi cu măsurandul X.
 Eroarea admisibilă sub formă relativă este dată procentual:

 ad a
 adr    100    100  b %  (20)
X X

unde b este un număr adimensional constant.

Exprimarea erorii admisibile sub formă de eroare relativă se aplică

atunci când eroarea absolută variază în funcţie de valoarea
măsurandului; de regulă este proporţională cu aceasta.

În asemenea cazuri, eroarea relativă este constantă pe întreg

domeniul deşi eroarea absolută variază.

Acest mod de normare, independent de domeniu, este util pentru

aparatele care cuprind etaloane variabile în raport de care se modifică
intervalul de măsurare.
Exemple: punţile pentru rezistenţe şi compensatoarele de c.c.
 Atunci când eroarea absolută a aparatului (traductorului) se menţine
la o valoare constantă într-un domeniu fixat se utilizează eroarea
admisibilă raportată.

Acest mod de normare se aplică la marea majoritate a aparatelor de

măsurat şi a traductoarelor, întrucât el permite compararea (şi
coordonarea) din punct de vedere al preciziei a unor aparate cu domenii
diferite.

Eroarea admisibilă raportată se exprimă prin raportarea erorii

absolute constante la o valoare convenţională Xc, (care reprezintă
domeniul), şi se dă de asemenea în procente:

 ad a
 adR    100    100   c %  (21)
Xc Xc

unde c este un număr adimensional.

 X c poate avea următoarele semnificaţii:

 limita superioară a domeniului Xmax atunci când limita inferioară Xmin

este zero;

 diferenţa algebrică a celor două limite Xmax - Xmin (sau cea mai mare în
valoare absolută atunci când au semne diferite);

 valoarea nominală a măsurandului X atunci când este specificată o

asemenea valoare (măsurarea se referă în asemenea cazuri la
abateri faţă de valoarea nominală);

lungimea scării gradate la aparatele cu scară neliniară (în acest caz a

se exprimă în aceleaşi unităţi ca lungimea scării).

Pentru aparatele din această categorie eroarea relativă  r este

variabilă în cadrul domeniului şi anume ea creşte cu cât mărimea de
măsurat se aproprie de limita inferioară (eroarea absolută constantă
tinde să devină de acelaşi ordin cu măsurandul):
 c
 r   adR % (22)

Variaţia erorii relative la un aparat la care este normată eroarea
raportată este reprezentată în figura 7

Fig. 7 Variaţia erorii relative la un aparat, având eroarea raportată

normată (constantă)
 OBSERVAŢII:

Eroarea relativă creşte când valoarea măsurandului X este situată în

porţiunea iniţială a scării.

Se recomandă alegerea domeniului pentru aparatele din această

categorie astfel ca indicaţia aparatului să se afle în ultima treime a scării,
cât mai apropiată de limita maximă.

Această concluzie este valabilă pentru aparatele cu scară liniară;

La aparatele cu scară neliniară citirile se fac cel mai bine în treimea

mijlocie a scării.

În acest mod, eroarea relativă se reduce tinzând către valoarea

minimă, care este eroarea admisibilă (tolerată) raportată.
 Eroarea admisibilă (tolerată) se exprimă în cazul general sub formă
de combinaţii de erori relative şi raportate.

Eroarea absolută de aparat are atât o componentă constantă,

independentă de valoarea măsurată, cât şi o componentă variabilă,
proporţională cu aceasta (aşa cum ar rezulta din combinarea erorilor
reprezentate în figurile 5 şi 6.

Expresia erorii admisibile (tolerate) combinate este aceea a unei

erori relative:
 X max 
 adr   b  c %  (23)
 X 
unde

b şi c au semnificaţii similare cu cele menţionate mai sus şi valorile lor

sunt specificate uneori sub denumirile (improprii) de eroare din citire şi
eroare din cap de scară.
 În figura 8 sunt reprezentate modurile în care cele trei forme de
exprimare a erorii admisibile determină zone de incertitudine pentru
caracteristica statică, respectiv cum se reflectă ele (în valori absolute)
asupra ieşirii.

y y y
y max y max y max

0 xma x x 0 xma x x 0 xma x x

a) b) c)

Fig. 8 Zonele de incertitudine asupra caracteristicilor statice determinate

de diversele moduri de normare a erorii admisibile (tolerate)

a)- eroare raportata constantă; b)- eroare relativă constantă; c)- combinaţie de eroare
relativă şi eroare raportată constante
 În scopul unificării reprezentării cantitative a preciziei aparatelor de
masură – indiferent de modul în care este exprimată eroarea admisibilă
(tolerată) – se utilizează indicatorul denumit clasă de precizie.

Clasa de precizie (la aparatele la care se normează eroarea relativă

sau eroarea raportată) are semnificaţia erorii admisibile (tolerate)
intinseci (în condiţii de utilizare specificate).

Ca urmare, clasa de precizie este dată în procente.

Valorile uzuale ale clasei de precizie (denumite uneori şi indice al

clasei de precizie) sunt:

0,001; 0,002; 0,005; 0,01; 0,02; 0,05; 0,1; 0,2; 0,5; 1; 2; 2,5; 5.

Valorile mai mici sunt specifice aparatelor de laborator pentru

masurări de înaltă precizie, cele mai mari sunt reprezentative pentru
aparatele industriale şi traductoare.
 Pentru aparatele la care eroarea admisibilă (tolerată) normată este
de forma unei combinaţii de eroare relativă şi eroare raportată, atribuirea
clasei de precizie nu este încă stabilită în mod unic.

Pentru aparatele cu compensare – punţile de rezistenţă şi

compensatoarele de c.c., care intră în această categorie – se defineşte
clasa de precizie punând relaţia (23) sub o forma modificată:

 adr   b  X max  X  %

c
(24)
b 

În relaţia de mai sus, care exprimă eroarea tolerată sub formă

absolută, factorului b i se atribuie semnificaţia de clasă de precizie.

Totodată se specifică şi valoarea raportului c/b.

 Este de subliniat faptul că din clasa de precizie nu rezultă direct
precizia unei măsuri individuale, întrucât clasa de precizie nu permite
singură deducerea erorii.

Exemplul cel mai pregnant îl constituie cazul discutat, în care clasa

de precizie reprezintă eroarea raportată; pentru deducerea erorii relative
este necesar să se ştie raportul Xc/X.

Cunoscând însă clasa de precizie, semnificaţia ei şi alte informaţii

despre aparatul de măsurat, adesea direct disponibile cum este
domeniul, forma scării etc., se poate deduce uşor eroarea intrinsecă a
aparatului.

Pentru determinarea erorii totale de aparat în condiţiile reale în care

se efectuează măsurarea, trebuie adaugată eroarea suplimentară
provocată de valorile mărimilor de influenţă, atunci când ele sunt
diferite de cele corespunzatoare condiţiilor de referinţă.
 Erorile suplimentare sunt în general reduse, astfel că pentru măsurări
uzuale adesea se neglijează.

Ele se iau în considerare la măsurările de înalta precizie, mai ales

atunci când intervin etaloane sensibile la mărimile de influenţă.

Normarea lor are un caracter mai particular decât a celor de bază şi,
de la caz la caz, este specificată în documentaţia de insoţire sau în
certificatele de calitate ale aparatelor.

Un exemplu de normare a erorii suplimentare exprimată în procente

din cea intrisecă este dat în tabelul următor.
Exemplu de normare a erorii suplimentare în raport cu eroarea intrisecă:

Limitele
Eroarea suplimentară
Mărimea de Valoarea de Clasa de domeniului
exprimată în procente
influenţă referinţă precizie nominal de
din eroarea intrinsecă
utilizare
0,0005...0,001 20oC± 2oC 20%
Temperatura
20oC 0,002...0,01 20oC± 5oC 50%
ambiantă
0,02...0,1 20oC±10oC 100%
Umiditatea
40%...60% 0,0005...0,1 25%...75% 30%
relativă

În cazul traductoarelor, se prevăd dispozitive pentru compensarea

automată a erorilor suplimentare, astfel încât precizia să fie determinată
numai de eroarea intrinsecă chiar la variaţii largi ale factorilor de mediu.
 În final, eroarea admisibilă (tolerată) de aparat, sub formă absolută,
prin care se poate exprima corect precizia măsurării efectuate cu aparatul
respectiv în condiţiile reale de funcţionare, este dată de relaţia:

 adT   b   s (25)

în care
ΔXb este eroarea admisibilă (tolerată) intrinsecă (de bază)
determinată prin clasa de precizie;
ΔXs este eroarea admisibilă (tolerată) suplimentară calculată
corespunzator intervalelor în care se află mărimile de
influenţă.
 Precizia aparatelor de măsurat destinate măsurarilor indirecte bazate
pe relaţii explicite se stabileşte şi se normează prin metode
asemănatoare.

Se poate proceda prin:

- determinarea unor erori tolerate corespunzător fiecărei mărimi direct

măsurabile şi combinarea lor conform celor arătate anterior;

- deducerea directă a erorii tolerate pe cale experimentală (prin

comparaţie cu aparate de precizie mai ridicată).
 Criterii de evaluare a preciziei aparatelor de măsurat şi a
traductoarelor.

Precizia este calitatea unui aparat de măsurat (sau traductor) de a da

rezultate cât mai apropiate de valoarea adevărată a măsurandului.
Această calitate se exprimă cantitativ prin indicele de clasă (un
număr scris pe cadran) care la rându-i se stabileşte după nivelul erorii de
bază şi al erorii suplimentare.

Eroarea de bază,  b , sau eroarea intrinsecă a unui aparat de

măsurat (traductor), reprezintă eroarea totală, determinată în condiţii de
referinţă (standard), adică în situaţia când factorii de influenţă au valori
controlate, cunoscute.
Sunt precizate şi toleranţele în jurul acestor valori.
De exemplu: temperatura 20 0C 10 C ; factorul de formă 1,11%  1% ;
câmpul electromagnetic 10 V / m .
 În intervalele menţionate variaţia mărimilor de influenţă respective are
un efect neglijabil asupra aparatului.

Eroarea suplimentară,  s , reprezintă eroarea (peste nivelul erorii

de bază) care apare la variaţia unui singur factor de influenţă, ceilalţi fiind
menţinuţi la valorile de referinţă.
Limitele de variaţie sunt precizate de standarde.
De exemplu pentru temperatură se prevede o variaţie de 10 0C în
jurul lui 20 0C .

Standardele prevăd că la un aparat de măsură eroarea suplimentară

poate fi cel mult egală cu eroarea de bază

 s   b (26)

În caz contrar aparatul trebuie reproiect at, pentru micşorarea lui

 s sau trebuie trecut într-o clasă de precizie inferioară.
 Stabilirea indicelui de clasă la aparatele de măsură analogice

1. Alegerea valorii indicelui de clasă

Indicele de clasă (c) este standardizat. Pentru aparatele cu ac indicator

poate avea una din valorile trecute în tabelul următor

c 0,1 0,2 0,5 1 1,5 2 2,5 3 5

 ad  0,1  0,2  0,5 1  1,5 2  2,5 3 5

La aparatele de măsurat de înaltă precizie (etaloane, voltmetre şi

frecvenţmetre numerice, etc) se întâlnesc şi indicii de clasă:
0,0001; 0.001; 0.002; 0,005; 0,01; 0,02; 0,05.

Alegerea indicelui de clasă se face pe baza inegalităţilor obligatorii:

 b %  c  b   s (27)
 Având valoarea numerică a lui  b se alege din seria standardizată
din tabelul de mai sus valoarea superioară cea mai apropiată.
De exemplu, dacă  b = 1,35 se alege indicele de clasă c=1,5.

2. Determinarea erorii de bază

Fig. 9. Determinarea erorii de bază la un voltmetru analogic

 Se compară indicaţia aparatului de măsurat (X) cu cea a unui aparat
de măsurat etalon (X0), în maniera arătată în fig. 9 pentru un voltmetru, şi
se determină   X  X 0 pentru 5 – 10 diviziuni principale pe scara
primului aparat, fig. 9.b.
Datorită diverselor cauze de erori prezente la aparatul de măsurat (X),
abaterea  nu rămâne constantă pe parcursul scării gradate ci variază
aleator, conform fig. 9.c.
Din şirul acestor valori ale lui  se alege cea maximă
 max  ( X  X 0 )max

Eroarea de bază se calculează cu relaţia convenţională (standard):

 max
 b   100 (%) (28)
Xn

în care Xn reprezintă limita superioară de măsură (cap de scară) a

aparatului de măsurat (X), fig 9.b.
 Se observă că relaţia (28) de calcul a erorii de bază diferă de eroarea
X i V -X
relativă  Xir = = i (cursul 5, relaţia (3)).
X X
Din acest motiv, eroarea de bază  b se mai numeşte şi eroare
raportată sau eroare de cap de scară (cs).

Relaţia (28) este valabilă numai în cazul aparatelor de măsurat cu

scară uniformă (aparate magnetoelectrice, micrometre cu cadran, etc.)

În cazul aparatelor de măsurat cu scară neuniformă (ohmetre),

eroarea de bază se calculează cu relaţia:

 max
 b   100 (%) (29)
n

în care  max  (    0 )max reprezintă eroarea absolută maximă, iar αn

este unghiul total al scării gradate, fig. 9.b.
OBSERVAŢII:

a. La determinara erorii de bază s-a neglijat eroarea proprie a

aparatului etalon (X0).
Pentru a se putea face o asemenea neglijare este necesar ca
etalonul să fie de cel puţin (3 – 5) ori mai precis decât aparatul de
măsurat (X). De exemplu dacă aparatul de măsurat (X) este în
clasă 1, etalonul trebuie să fie în clasă 0,2.
b. Modul de determinare a erorii maxime  max sau  max , prezentat
mai sus, adică printr-o singură citire a abaterii   X  X 0 sau
  (    0 ), este valabil numai la aparate de măsurat de
precizie obişnuită (clasă 0,5 – 2,5), deoarece la acestea
predomină componenta de justeţea erorii de bază  b .
La aparatele de măsurat de înaltă precizie (clasă 0,1 sau mai
bune), unde componenta de fidelitate a erorii de bază  b devine
importantă, eroarea   X  X 0 sau   (    0 ) trebuie tratată
ca o eroare de fidelitate.
c. Eroarea de bază  b poate fi calculată şi analitic în funcţie de
sensibilitatea (S) a aparatului respectiv

S
 b  (30)
S

O astfel de expresie este utilă în proiectare.

d. La aparatele de măsurat electronice de tip multimetru, unde
cauzele de erori sunt mai numeroase (atenuatorul, amplificatorul,
zgomotele, etc.) precizia se exprimă prin eroarea admisibilă
(tolerată)
 ad  a % ( ct )  b % ( cs ) (31)

şi nu printr-un indice de clasă unic (c).

In relaţia (31) (ct) este valoarea citită la aparat, (cs) este valoarea
de cap de scară, iar a% şi b% sunt valori indicate de producătorul
aparatului în prospect.
 3. Eroarea admisibilă (tolerată)  ad (  t )

Pentru a înţelege ce este eroarea admisibilă (tolerată) a unui aparat

de măsurat trebuie răspuns la întrebarea

Ce informaţii oferă indicele de clasă (c)?

Din relaţiile (27), (28) şi (29) rezultă că indicele de clasă (c)

informează pe utilizator asupra erorii maxime ce poate apărea la
măsurarea cu aparatul rspectiv, în condiţii de referinţă, acul indicator fiind
la finele scării gradate.
Atât garanteză constructorul aparatului pentru utilizator.
Această eroare se numeşte eroare admisibilă (tolerată)  ad (  t ).
Valorile erorilor admisibile (tolerate) sunt prezentate în tabelul de la
punctul 1.
Se observă că eroarea admisibilă (tolerată) este numeric egală cu
indicele de clasă (c).
 Dacă aparatul de măsurat este utilizat în alte condiţii decât cele de
referinţă (caz general în practica industrială) eroarea de măsurare va fi
mai mare decât eroarea admisibilă (tolerată)  ad (  t ).

Dar, chiar şi în condiţii de referinţă, eroarea de măsurare creşte dacă

acul indicator nu este la finele scării gradate (α = αn).

Eroarea de măsurare tinde la infinit când acul se apropie de reperul

zero (α = 0).

OBSERVAŢII:

a. Noţiunea de precizie a unui aparat de măsură include atât noţiunea

de justeţe cât şi pe cea de fidelitate.
Corelaţia dintre aceste noţiuni poate fi înţeleasă prin următoarele
exemple.
Precizia unui stabilizator Zener de 8 V.

Dacă tensiunea de ieşire (8 V) este stabilă spunem că dispozitivul

are fidelitate bună.

Dacă tensiunea de ieşire măsoară exact 8 V sau nu, este o

problemă de justeţe.

Numai când simultan ambii parametri sunt buni (fidelitate şi

justeţe) se poate afirma că precizia dispozitivului este bună.
Precizia unui oscilator cu cuarţ

Dacă un oscilator cu cuarţ de 1 MHz, are stabilitate bună a

frecvenţei înseamnă că are fidelitate bună.

Dacă frecvenţa oscilatorului nu este exact 1 MHz (ci 1,0001 MHz)

înseamnă că are justeţe redusă, şi deci precizie redusă.

Numai în cazul când şi exactitatea (justeţea) frecvenţei este bună

se poate afirma că precizia oscilatorului este bună.

În concluzie, stabilitatea în timp a frecvenţei ocilatorului este o

problemă de fidelitate, iar exactitatea acesteia (la un moment dat)
este o problemă de justeţe.
 Din exemplele prezentate rezultă că justeţea este sinonimă cu
exactitatea iar fidelitatea cu reproductibilitatea indicaţiei pentru
orice valoare a mărimii de măsurat.

b. De regulă erorile de fidelitate sunt mici şi de aceea la stabilirea

indicelui de clasă (c) la aparatele de precizie obişnuită
(clasă 0,5 – 1) se are în vedere doar eroarea limită (globală).

La aparatele de precizie (mai bune ca 0,2 – 0,1) trebuie ţinut cont

de ambele tipuri de erori, justeţe şi fidelitate.