Sunteți pe pagina 1din 36

Universitatea Politehnica Bucuresti

Facultatea Stiinta si Ingineria Materialelor

Proiect Metrologie

Tema:
ETALONAREA MIJLOACELOR DE MĂSURARE

Masterand:
Grupa:

Bucuresti 2011
Cuprins

1. Etalonare. Scopul etalonării.............................................................................3


2. Etalonare şi ajustare. Dreapta de regresie......................................................4
3. Metode de etalonare..........................................................................................8
3.1. Etalonarea aparatelor de măsurat............................................................8
3.2. Etalonarea măsurilor..................................................................................9
3.3. Etalonarea traductoarelor de măsurare.................................................10
3.4. Metode speciale de etalonare a unor mijloace de măsurare.................13
3.5. Etalonarea pe intervale de valori ale măsurandului..............................13
3.5 Evaluarea incertitudinii de etalonare......................................................17
3.6. Exprimarea rezultatului etalonării.........................................................18
3.7. Asigurarea condiţiilor de referinţă la etalonări.....................................19
3.8. Urmărirea stabilităţii în timp a mijloacelor de măsurare.....................21
3.9. Comparaţii interlaboratoare de etaloane...............................................22
3.10. Testări metrologice................................................................................24
4. Exemplu practic..............................................................................................26
MICRO –TOP Consulting Engineering & Service S.R.L..............................26
Bibliografie.............................................................................................................36

1
ETALONAREA MIJLOACELOR DE MĂSURARE

1. Etalonare. Scopul etalonării

Precizia instrumentală este cea mai importantă caracteristică metrologică a


mijloacelor de măsurare. Ea poate fi obţinută, determinată şi verificată numai prin
compararea mijlocului de măsurare cu un etalon, operaţie denumită, în general,
etalonare. Prin etalonare se înţelege ansamblul acţiunilor prin care se stabileşte, în
condiţii specificate, relaţia dintre indicaţiile unui mijloc de măsurare (supus
etalonării) şi valorile corespunzătoare ale unui măsurand, determinate cu un etalon
de referinţă.
Termenul "indicaţie" are aici următoarea semnificaţie:
- în cazul aparatelor de măsurat indicatoare, înregistratoare sau integratoare:
valoarea indicată de aparat;
- în cazul măsurilor: valoarea nominală (valoarea înscrisă pe măsură) sau valoarea
înscrisă în documentaţia însoţitoare;
- în cazul traductoarelor: funcţia de conversie în anumite puncte ale ei (anumite
valori ale măsurandului) sau valorile mărimii de ieşire pentru anumite valori ale
măsurandului.
Etalonarea este o operaţie fundamentală în activitatea de metrologie. Ea
conferă calitatea de mijloc de măsurare obiectului căruia i se aplică. La fabricarea
mijlocului de măsurare, prin etalonarea iniţială, i se transferă acestuia o cantitate de
informaţie care poate fi numită "informaţie de etalonare"; mijlocul de măsurare
"înmagazinează" această informaţie, care este necesară la efectuarea oricărei
măsurări ulterioare (înainte de etalonare, mijlocul de măsurare fiind lipsit de
informaţia de etalonare, nu poate fi folosit pentru măsurări).
Scopul etalonării poate fi: gradarea sau ajustarea, verificarea metrologică,
certificarea etalonării ş.a.
a). Gradarea sau ajustarea mijlocului de măsurare se face la fabricare, după
reparare sau chiar în timpul exploatării (la unele tipuri de aparate). La aparatele
analogice (cu scară gradată) se pot deosebi:
- gradarea propriu-zisă, adică inscripţionarea reperelor la fabricaţie;
- ajustarea (reglarea) indicaţiei la începutul scării (reglarea zeroului), cu ajutorul
unui element aditiv (buton corector de zero, potenţiometru de zero), pentru
eliminarea erorii de zero.

1
- ajustarea (reglarea) indicaţiei la extremitatea superioară a scării, cu ajutorul
unui element multiplicativ (şunt magnetic, rezistor adiţional, şunt, atenuator de
intrare, rezistor de reacţie la un amplificator operaţional etc.), pentru eliminarea
erorilor de proporţionalitate;
Aparatele numerice sunt prevăzute de obicei cu posibilitatea reglării celor
două extremităţi ale intervalului de măsurare: reglaj de zero şi de câştig
(amplificare).
b). Verificarea metrologică este ansamblul operaţiilor care se efectuează în
scopul constatării că un mijloc de măsurare satisface sau nu condiţiile tehnice
prevăzute în aşa-numitele norme tehnice de verificare metrologică. In cadrul
acestui ansamblu, un loc important îl ocupă etalonarea, în urma căreia se constată
dacă erorile mijlocului de măsurare se încadrează sau nu în limitele erorilor
tolerate.
c). Certificarea etalonării are ca rezultat eliberarea unui certificat de etalonare
care consemnează toate corecţiile determinate (adică erorile sistematice cu semn
schimbat) în întregul interval de măsurare al aparatului. Rolul etalonării
mijloacelor de măsurare este acela de a le menţine în limitele tolerate (admise) ale
caracteristicilor metrologice. În vederea realizării
acestui deziderat este necesar ca pentru fiecare categorie de mijloace de măsurare
să se stabilească intervalul de timp între două etalonări succesive, precum şi
precizia, tipul şi alte caracteristici ale etalonului în raport cu care se face
etalonarea. Alegerea intervalului de timp optim între două etalonări este o
problemă tehnico-economică, ţinând seama de riscurile pe care le implică
depăşirea erorilor tolerate de către mijlocul de măsurare. Acest interval este
cuprins între 24 ore şi 10 ani, valorile mai mici corespunzând, în general,
mijloacelor de măsurare mai precise.
În orice operaţie de etalonare indicaţiile etalonului (eventual corectate) sunt
considerate valori (convenţional) adevărate.
Pentru etalonarea unui mijloc de măsurare poate să fie necesară utilizarea mai
multor etaloane (de exemplu, etalonarea unei punţi Wheatstone utilizând un set de
rezistoare etalon). Un alt caz este acela al mărimilor derivate pentru care nu se
dispune de etaloane şi se folosesc etaloane ale altor mărimi, legate funcţional de
măsurand (de exemplu, etalonarea unui fluxmetru cu ajutorul unor etaloane de
curent electric şi de inductanţă).

2. Etalonare şi ajustare. Dreapta de regresie

Unul din scopurile etalonării este - după cum s-a văzut – ajustarea mijlocului
de măsurare în vederea aducerii erorilor sale în limitele erorilor tolerate.
În legătură cu reglajele de zero şi de câştig, care se fac în acest scop, trebuie
făcute câteva precizări.

3
Fig. 1 Erori instrumentale: a) de zero; b) de castig; c) de neliniaritate; d) de
histerezis
Caracteristica ieşire-intrare a unui mijloc de măsurare se poate reprezenta în
mai multe moduri. Alegând însă drept mărime de ieşire y valoarea măsurandului
indicată de mijlocul de măsurare, iar ca mărime de intrare x valoarea măsurandului
aplicată acestuia, se obţine o reprezentare valabilă pentru orice mijloc de măsurare,
oricare ar fi natura şi domeniul mărimilor de intrare şi de ieşire. În acest caz,
caracteristica ideală a oricărui mijloc de măsurare este prima bisectoare (de fapt,
numai o porţiune a ei). În realitate, orice caracteristică ieşire-intrare poate fi
afectată de o serie de erori instrumentale: erori de zero, erori de câştig, erori de
neliniaritate, erori de histerezis, reprezentate respectiv în figurile 1 a, b, c şi d, în
care cu linie întreruptă s-a reprezentat în fiecare caz caracteristica ideală.
Reglarea optimă a zeroului şi a câştigului mijlocului de măsurare în sensul
unor erori instrumentale totale minime nu presupune în mod necesar ca acesta să
indice zero pentru x=0 şi ymax pentru x=xmax. În anumite cazuri s-ar putea să fie
necesar ca aparatul să indice valori diferite de zero, respectiv ymax, în vederea
minimizării erorilor instrumentale totale. O astfel de situaţie este exemplificată în
fig. 2 a şi b, din care reiese clar că reglajele de zero şi de câştig corespunzătoare
fig. 2 b conduc la erori de neliniaritate mai mici.

1
Fig. 2 Reglarea zeroului si a castigului ca in cazul b conduce la miscarea
erorilor instrumentale totale fata de cazul a; Δ = eroare absoluta.

Problema care se pune în practică este aceea de stabilire a reglajelor de zero şi


de câştig optime. Există mai multe soluţii, în funcţie de criteriul avut în vedere.
Astfel, dacă se ia în considerare criteriul celor mai mici pătrate, soluţia este oferită
de dreapta de regresie.
În urma etalonării se stabilesc perechile de valori (xi, yi), cu i=1,2,...,n, care
reprezintă puncte în planul caracteristicii ieşire-intrare. În principiu, există o
mulţime de drepte care pot aproxima dependenţa dintre mărimile y şi x. Cea mai
bună aproximare liniară a acestei dependenţe în sensul celor mai mici pătrate este
denumită dreaptă de regresie. Stabilirea ei este expusă în continuare.
Fie
ya=ax+b (1)

ecuaţia dreptei de regresie. Această dreaptă aproximează cel mai bine dependenţa
dintre mărimile y şi x, în sensul celor mai mici pătrate, atunci când a şi b
minimizează funcţia

F= i=1nyi-yai2 (2)

unde yai sunt valorile lui ya calculate pentru x = xi, deci

F= i=1nyi-axi-b2 (3)

Condiţia necesară ca F să aibă un minim este ca derivatele parţiale în raport cu


a, respectiv b, să se anuleze:

1
∂F∂a=0
(4)

∂F∂b=0
(5)

Ecuaţiile (4) şi (5) formează un sistem ale cărui soluţii sunt:

a=i=1nxiyi-1ni=1nxii=1nyii=1nxi2-1ni=1nxi2
(6)
si

b= 1ni=1nyi-ani=1nxi (7)

Dreapta (1) cu a şi b astfel determinaţi reprezintă cea mai bună aproximare


liniară a dependenţei dintre mărimile y şi x. Pentru minimizarea erorilor
instrumentale totale, această dreaptă trebuie adusă prin reglajele de zero şi de
câştig peste prima bisectoare, ceea ce - matematic - se realizează printr-o translaţie
şi o rotaţie. După efectuarea reglajelor, noile valori y0i indicate de mijlocul de
măsurare se pot determina cu relaţia:

y0i=yi-ba
(8)

Practic, reglarea mijlocului de măsurare se face în două etape (se presupune că


x1=0 şi xn = xmax):
a). Cu x=0, se reglează zeroul mijlocului de măsurare astfel încât acesta să
indice

y01=y1-ba
(9)

b). Cu x=xmax, se reglează câştigul mijlocului de măsurare astfel încât acesta


să indice

y0n=yn-ba (10)

3. Metode de etalonare

3
Se cunosc câteva metode generale pentru etalonarea mijloacelor de măsurare
de diferite categorii: aparate de măsurat, măsuri, traductoare etc.

3.1. Etalonarea aparatelor de măsurat

Etalonarea aparatelor de măsurat se poate face prin metoda măsurii etalon sau
prin metoda aparatului etalon.

a). Metoda măsurii etalon. Pentru etalonarea unui aparat de măsurat se


efectuează măsurarea cu aparatul a măsurandului de valoare cunoscută, furnizat de
o măsură etalon (fig. 3 a). Această metodă reprezintă calea directă de etalonare a
aparatelor de măsurat, în care nu intervine nici un element suplimentar. Exemple:
verificarea unui ohmmetru cu un rezistor în decade, verificarea unui voltmetru cu
ajutorul unui calibrator de tensiune ş.a.

b). Metoda aparatului etalon. Pentru etalonarea unui aparat de măsurat se


efectuează măsurarea, atât cu acesta cât şi cu un aparat etalon, asupra aceluiaşi
măsurand, de valoare necunoscută (fig. 3 b). În această metodă, care urmează o
cale indirectă de etalonare a aparatelor de măsurat, este necesară o "sursă" a
măsurandului (care să furnizeze mărimea de măsurat pentru cele două aparate).
Măsurandul este aplicat fie simultan, fie succesiv celor două aparate. Exemple:
etalonarea unui ampermetru cu ajutorul unui ampermetru etalon (conectate în serie,
pentru a măsura acelaşi curent), etalonarea unui ohmmetru cu ajutorul unei punţi
de măsurare (măsurând cu ele succesiv aceleaşi rezistenţe).

Fig. 3 Metode de etalonare a aparatelor de masurat: a) metoda masurii etalon; b)


metoda aparatului etalon
3
Cele două metode au o aplicabilitate largă în metrologie. Alegerea metodei de
etalonare este dictată de criterii tehnico-economice. În principiu, metoda măsurii
etalon este mai avantajoasă deoarece este o metodă directă. Aplicarea metodei
aparatului etalon reclamă "generarea" unui măsurand corespunzător care să poată fi
reglat în trepte fine sau chiar continuu şi să fie suficient de stabil pe durata
operaţiei de etalonare (pretenţiile asupra stabilităţii sunt mai mari în cazul în care
măsurandul se aplică succesiv aparatului de etalonat şi etalonului). În plus, operaţia
de etalonare este în general mai laborioasă decât în cazul metodei măsurii etalon.

3.2. Etalonarea măsurilor

Etalonarea măsurilor se poate face de asemenea prin metoda aparatului etalon


sau prin metoda măsurii etalon.
a). Metoda aparatului etalon. Pentru etalonarea unei măsuri, se efectuează
măsurarea cu aparatul etalon a măsurandului furnizat de măsura de etalonat (fig. 4
a). Metoda aparatului etalon urmează calea directă de etalonare a măsurilor întrucât
nu este necesar nici un element suplimentar. Exemplu: etalonarea unui condensator
în decade prin măsurarea capacităţilor sale cu o punte etalon.
b). Metoda măsurii etalon. Pentru etalonarea unei măsuri se efectuează
compararea între ele a celor două măsuri, cea de etalonat şi cea etalon, folosind de
regulă un aparat de comparaţie (fig. 4 b). Metoda are un character indirect, în
contrast cu metoda aparatului etalon. Exemple: etalonarea unui rezistor prin
comparaţie cu un rezistor etalon (folosind o punte pentru comparaţie), etalonarea
unei greutăţi prin comparaţie cu o masă etalon (folosind o balanţă pentru
comparaţie).

3
Fig. 4 Metode de etalonare a masurilor: a) metoda aparatului etalon; b) metoda
masurii etalon.

Dintre cele două metode de etalonare a măsurilor, se aplică mai frecvent


metoda măsurii etalon; metoda aparatului etalon, deşi mai simplă şi mai operativă,
poate fi folosită numai dacă se dispune de un aparat de precizie suficient de
ridicată.

3.3. Etalonarea traductoarelor de măsurare

Etalonarea traductoarelor de măsurare se poate face prin metode similare celor


care se aplică aparatelor şi măsurilor. Un traductor se comportă la intrare ca un
aparat de măsurat - unde "recepţionează" măsurandul - iar la ieşire se comport ca o
măsură întrucât "furnizează" mărimea de ieşire corespunzătoare. O metodă
specifică etalonării traductoarelor este metoda traductorului etalon.

a). Metoda directă. La intrarea traductorului se aplică un măsurand cunoscut,


furnizat de o măsură etalon, iar mărimea de ieşire a traductorului este măsurată cu
un aparat etalon (fig. 5 a). Metoda directă este deci o metodă "măsură etalon -

1
aparat etalon". Exemplu: etalonarea unui traductor electrotensometric de masă cu
ajutorul unor etaloane de masă şi un aparat electric indicator etalon.

b). Metoda semidirectă. Este fie o metodă "aparat etalon – aparat etalon", fie
o metodă "măsură etalon - măsură etalon". Cele două metode sunt ilustrate în fig. 5
b, respectiv 5 c. În primul caz, la intrarea traductorului de etalonat se aplică un
măsurand de valoare necunoscută, care se măsoară (simultan sau succesiv) cu un
aparat etalon, iar mărimea de ieşire se măsoară cu un aparat etalon. Exemplu:
etalonarea unui termocuplu prin comparaţie cu un termometru etalon, folosind un
milivoltmetru pentru măsurarea tensiunii de ieşire. În al doilea caz, la intrarea
traductorului se aplică un măsurand de valoare cunoscută, furnizat de o măsură
etalon, iar mărimea de ieşire se măsoară prin comparaţie cu o măsură etalon
corespunzătoare (este un caz mai rar în practica metrologică). Exemplu: etalonarea
unor electrozi de pH (traductor pH-tensiune) cu ajutorul unei soluţii etalon de pH,
al unei surse de tensiune de precizie şi al unui voltmetru diferenţial.

c). Metoda indirectă. Este o metodă în care ambele măsurări, atât la intrarea
cât şi la ieşirea traductorului, se fac indirect (metodă "aparat etalon - măsură
etalon"). Pentru aceasta, la intrarea traductorului se aplică un măsurand de valoare
necunoscută, care se măsoară cu un aparat etalon, iar mărimea de ieşire a
traductorului se determină prin comparaţie cu o măsură etalon (fig. 5 d). Exemplu:
etalonarea unui traductor frecvenţă - semnal unificat folosind un frecvenţmetru
etalon şi un generator etalon de semnal unificat.

d). Metoda traductorului etalon. Foloseşte un traductor etalon (traductor cu


caracteristică de conversie cunoscută), căruia i se aplică acelaşi măsurand ca şi
traductorului de etalonat (fig. 5 e). Exemplu: etalonarea unui termocuplu prin
comparaţie cu un termocuplu etalon.

2
Fig. 5 Metode de etalonare a traductoarelor: a) metoda directa; b),c) metoda
semidirecta; d) metoda indirect; e) metoda traductorului etalon

1
3.4. Metode speciale de etalonare a unor mijloace de măsurare

Pe lângă metodele descrise, în unele cazuri se folosesc şi alte metode de


etalonare, aplicabile unor categorii restrânse de mijloace de măsurare.
a). Metoda etalonării pe componente constă în etalonarea separată a unor
părţi care compun mijlocul de măsurare şi deducerea prin calcul a caracteristicilor
globale corespunzătoare. Metoda poate fi aplicată acelor mijloace de măsurare în
care se pot distinge părţi componente cu legi de interacţiune cunoscute; ea este de
preferat dacă etalonarea acestor părţi prezintă avantaje în comparaţie cu etalonarea
în ansamblu. De exemplu, etalonarea unei punţi Wheatstone prin măsurarea
separată a rezistoarelor individuale ce intră în componenţa sa.
b). Metoda autoetalonării se poate aplica etaloanelor unor mărimi care se
exprimă ca raport între două mărimi fizice de aceeaşi natură. Un exemplu tipic este
acela al divizorului de tensiune autocalibrabil. Un astfel de divisor este prezentat în
fig. 6, din care se observă că divizorul este astfel realizat încât rezistoarele
componente sau grupuri ale acestora să aibă rezistenţe nominale egale, ceea ce
permite ca întreaga autoetalonare să se facă prin comparaţii 1:1, care se pot realiza
cu precizie foarte ridicată (de exemplu, prin metoda substituţiei).

Fig. 6 Exemplu de dizixor de tensiune autocalibrabil

Pentru autocalibrare, rezistorul de 1 kΩ, pe care se obţine tensiunea de ieşire,


este comparat cu fiecare din următoarele patru rezistoare de 1 kΩ, deducându-se
corecţiile corespunzătoare treptelor *2, *3, *4 şi *5. Ansamblul primelor 5
rezistoare este comparat apoi cu rezistorul de 5 kΩ, obţinându-se corecţia pentru
treapta *10. Operaţia de autocalibrare nu necesită nici un etalon exterior ci numai
dispozitive auxiliare (de exemplu, punte pentru compararea rezistenţelor).

3.5. Etalonarea pe intervale de valori ale măsurandului

La etalonarea aparatelor de măsurat se urmăreşte, în principiu, determinarea


întregii funcţii de conversie y=f(x) a aparatului, pentru tot intervalul de variaţie a

3
măsurandului în care măsurarea este posibilă (intervalul de măsurare al aparatului).
Practic, această funcţie poate fi determinată numai într-un anumit număr de puncte,
adică la un număr n de valori x1, x2,..., xn ale măsurandului, cuprinse în intervalul
de măsurare al aparatului. Se pune următoarea întrebare: câte puncte de etalonare n
sunt necesare pentru o etalonare practic completă a aparatului de măsurat? Mai
precis, cât este numărul n suficient pentru a se reconstitui întreaga curbă f(x)
caracteristică aparatului de măsurat, prin interpolare convenabilă între punctele de
etalonare? Nu se poate da un răspuns general valabil pentru orice aparat de
măsurat.
Răspunsul trebuie să ţină seama de clasa de precizie a aparatului, de
incertitudinea de etalonare, de caracterul scării sale gradate (liniară sauneliniară),
de repartiţia erorilor aparatului în intervalul de măsurare, de particularităţi ale
utilizării sale etc.
Este evident că etalonarea unui aparat de măsurat de precizie ridicată (de
exemplu, un voltmetru analogic de clasă 0,2) trebuie făcută în mai multe puncte
decât etalonarea unui aparat de precizie redusă (un voltmetru analogic de clasă
1,5).
O importanţă deosebită are legea de repartiţie a erorilor aparatului de etalonat,
în funcţie de valoarea măsurandului. La etalonarea prin puncte se foloseşte de
obicei o interpolare liniară pentru intervalele dintre două puncte de etalonare; curba
astfel aproximată a corecţiilor are aspectul unei linii frânte. În fig. 7 este
reprezentat un exemplu de curbă reală a corecţiilor unui aparat de măsurat, în
funcţie de valoarea x a măsurandului. Se observă că în cazul etalonării în 5 puncte,
aproximaţia prin linii frânte este relativ grosolană (fig. 7 a) pe când în cazul
etalonării în 9 puncte, aproximarea curbei este mult mai bună (fig. 7 b). Cu cât
curba erorilor are mai multe zone cu variaţie rapidă în funcţie de x, cu atât numărul
de puncte de etalonare trebuie să fie mai mare, pentru a reda corect această curbă.
La unele tipuri de aparate de măsurat, alura curbei erorilor este o caracteristică
de construcţie şi se cunoaşte dinainte, cu oarecare aproximaţie (de exemplu, la
contoarele uzuale de energie electrică, la transformatoarele de curent). La aceste
aparate este suficientă etalonarea într-un număr mai mic de puncte.

2
Fig. 7 Exemplu de curba reala a corectiilor (C) si aproximarea ei prin interpolare
liniara cu 5 puncte (a) si cu 9 puncte (b).

Numărul necesar de puncte de etalonare ar putea fi determinat în fiecare caz,


printr-un studiu bazat pe elementele enumerate mai sus. În lipsa acestora, au fost
adoptate reguli mai mult sau mai puţin empirice, cum sunt cele ce urmează:
1). Aparatele indicatoare analogice cu un singur interval de măsurare se
etalonează la fiecare reper numerotat al scării gradate (de regulă, în 5 până la 15
puncte de etalonare). Această regulă este justificată prin faptul că aparatele de
precizie superioară sunt prevăzute cu mai multe repere numerotate, deci vor rezulta
în mod corespunzător mai multe puncte de etalonare.
2). Aparatele indicatoare analogice cu mai multe intervale de măsurare se
etalonează complet - după regula de mai sus - pe un singur interval de măsurare,
considerat "interval de bază". Dacă celelalte intervale de măsurare se obţin prin
elemente multiplicatoare (rezistenţe adiţionale, şunturi etc.), se admite ca pe aceste
intervale etalonarea să fie făcută în numai două sau trei puncte (de regulă, acolo
unde, pe intervalul de bază, s-a constatat eroarea maximă, precum şi la limita
superioară a intervalului de măsurare). Tabelul complet al corecţiilor (sau curba
corecţiilor) pe fiecare din aceste intervale, etalonate incomplet, poate fi dedus, dacă
este necesar, în funcţie de corecţiile de pe intervalul de bază şi de una din corecţiile
de pe intervalul considerat (de preferinţă, cea corespunzătoare limitei superioare a
intervalului).
3).Aparatele integratoare se etalonează la mai multe valori ale mărimii de
intrare (la aparatele integratoare mărimea de intrare x trebuie considerată mărimea
a cărei integrală în timp, ∫xdt, este afişată de aparat). Dacă mărimea de intrare
depinde, la rândul ei, de mai multe mărimi, etalonarea trebuie efectuată de regulă
la diferite valori ale acestor mărimi. De exemplu, mărimea de intrare a unui contor
de energie electrică activă este puterea activă P=UIcosϕ; etalonarea se face la

1
diferite valori ale curentului I, ale factorului de putere cosϕ şi eventual ale
tensiunii U.
4). Aparatele indicatoare numerice se etalonează de obicei la 5...10 valori ale
măsurandului. Pe intervalele suplimentare se face câte o singură etalonare. La
aparatele care folosesc principiul compensării, cu echilibrare în decade sau în
trepte binare, este necesar un număr de puncte de etalonare corespunzător
elementelor de compensare care intervin (la fiecare cifră a fiecărui rang, adică
pentru indicaţiile 1, 2, 3,..., 10, 20, 30,... în cazul echilibrării în decade; la indicaţii
de forma 999, 1000, 1999, 2000, 3999, 4000, 7999, 8000 etc. în cazul echilibrării
în trepte binare). În cartea tehnică a aparatului trebuie să fie menţionate punctele de
etalonare necesare.
5). Traductoarele de măsurare se etalonează într-un număr de 3...10 puncte, în
funcţie de caracteristica şi tipul traductorului. Ca regulă practică, etalonarea se face
la valorile exacte ale indicaţiei aparatului de etalonat (a nu se confunda cu
valoarea adevărată a măsurandului), conform punctelor de etalonare adoptate.
Aceste valori se exprimă de obicei prin numere rotunde (de exemplu, 0,5; 1; 1,5;...
sau 10; 20; 30;... unităţi ale măsurandului). La aparatele analogice, ele corespund
indicaţiilor pe repere principale ale scării gradate. Etalonarea se face, deci, variind
valoarea măsurandului până când aparatul de etalonat indică exact valoarea dorită,
iar valoarea adevărată a măsurandului se citeşte pe etalon (de exemplu, aparatul de
etalonat indică 30 unităţi, iar etalonul 29,7). Prin acest procedeu, al citirii pe etalon,
valoarea adevărată poate fi obţinută cu o rezoluţie în general bună, în funcţie de
etalonul folosit; trebuie avută însă grijă ca valoarea adevărată să fie exprimată
numai cu rezoluţia justificată de incertitudinea de etalonare, prin rotunjirea
corespunzătoare a rezultatelor, conform STAS 2872/1-86. Procedeul poate fi
aplicat în mod obişnuit atunci când se foloseşte metoda aparatului etalon. El nu
este aplicabil în cazul metodei măsurii etalon dacă măsurile folosite au valori
unice. În acest caz, etalonarea se face la valorile fixe ale măsurandului pe care le
furnizează măsura etalon; indicaţiile aparatului de etalonat nu vor coincide exact cu
valorile din punctele de etalonare. Etalonarea se face, deci, aplicând aparatului de
etalonat anumite valori cunoscute ale măsurandului şi citind pe acest aparat
indicaţia care rezultă. Acest procedeu, al citirii pe aparatul de etalonat, are
dezavantajul că rezoluţia cu care se obţine valoarea indicată este mai slabă, iar
citirea pe aparatul de etalonat reclamă un efort mai mare (din cauza necesităţii de
interpolare între repere); totuşi, procedeul este folosit pe larg la etalonarea
diferitelor categorii de aparate de măsurat.

3.5 Evaluarea incertitudinii de etalonare

2
Ori de câte ori se efectuează etalonarea unui mijloc de măsurare, este necesar
să se cunoască incertitudinea cu care se determină rezultatul etalonării, numită
incertitudine de etalonare. Operatorul care efectuează etalonarea trebuie să
evalueze această incertitudine în primul rând pentru a putea aprecia validitatea
rezultatului etalonării. De asemenea, beneficiarul etalonării trebuie să primească o
informaţie privind incertitudinea de etalonare, necesară pentru folosirea ulterioară
a rezultatului etalonării.
Evaluarea incertitudinii de etalonare se face prin procedeele cunoscute
referitoare la evaluarea incertitudinii de măsurare în general. Este necesar să fie
luate în considerare toate sursele semnificative de erori şi să fie estimate
contribuţiile acestora la eroarea globală. Estimarea se face atribuind anumite erori
medii pătratice parţiale σi corespunzătoare fiecărei surse de erori considerate şi
determinând eroarea medie pătratică rezultantă σ, numită şi incertitudine compusă,
cu relaţia

σ=i=1nσi2 (11)

unde n este numărul surselor individuale de erori. La aplicarea acestui procedeu se


admite că erorile parţiale nu sunt corelate între ele; în cazul în care există corelaţie
între erorile σi şi σj, în suma de mai sus intervine şi termenul 2rijσiσj, unde rij este
coeficientul de corelaţie dintre erorile σi şi σj (0≤ |rij| ≤1).
Sursele de erori care trebuie avute în vedere în mod deosebit sunt
următoarele :
– etalonul de referinţă (măsura etalon sau aparatul etalon), care furnizează
valoarea "adevărată" a măsurandului cu o anumită incertitudine, specificată în
certificatul său de etalonare;
– aparatul de comparaţie (dacă la etalonare se foloseşte un asemenea aparat);
– diferiţii factori de influenţă, ţinând seama de condiţiile în care se face etalonarea;
– erorile sistematice determinabile;
– mijlocul de măsurare supus etalonării, care contribuie şi el la incertitudinea
de etalonare prin erorile sale de repetabilitate.
Eroarea aleatoare de etalonare se evaluează prin repetarea măsurărilor în
fiecare punct de etalonare. Evident, eroarea aleatoare astfel determinată include
contribuţia cu componente aleatoare a tuturor surselor de erori enumerate mai sus.
Dacă eroarea aleatoare de etalonare este neglijabilă, incertitudinea de etalonare va
fi evaluată în întregime conform procedeului indicat.
3.6. Exprimarea rezultatului etalonării

Rezultatul unei etalonări reprezintă o corespondenţă între o valoare indicată şi


o valoare adevărată, sau între o serie de valori indicate şi o serie de valori
adevărate. Pentru exprimarea rezultatului etalonării, această corespondenţă poate fi

2
dată sub formă numerică, sub forma unui tabel de corespondenţă sau sub formă de
diagramă (grafic).
Rezultatul etalonării poate fi prezentat prin: valori adevărate (valorile
furnizate de etalon), erori, corecţii sau factori de corecţie. Toate aceste moduri de
prezentare sunt echivalente între ele. Modul direct de prezentare şi, în acelaşi timp,
cel mai recomandabil este sub forma de valoare adevărată. În celelalte cazuri,
valoarea adevărată poate fi obţinută prin:
– scăderea erorii din valoarea indicată;
– adăugarea corecţiei la valoarea indicată
– înmulţirea valorii indicate cu factorul de corecţie.
Pentru traductoarele de măsurare rezultatul etalonării se dă de obicei ca
perechi de valori ale mărimii de intrare şi ale mărimii de ieşire corespunzătoare.
Rezultatul etalonării trebuie să cuprindă şi incertitudinea de etalonare,
evaluată după cum s-a arătat mai sus. Incertitudinea de etalonare poate fi exprimată
ca o incertitudine globală tσ, unde t este un factor de amplificare care depinde de
repartiţia erorilor şi de nivelul de încredere impus (urmărit). Incertitudinea poate fi
exprimată în unităţi ale măsurandului (eroare absolută) sau sub formă relativă
(eroare relativă sau raportată).
Dacă rezultatul etalonării este o valoare unică, incertitudinea de etalonare
poate fi scrisă imediat după valoarea numerică a rezultatului. De exemplu,
rezultatul etalonării unui element normal poate fi exprimat sub forma: 1,018532 V
+3 μV.
Dacă rezultatul etalonării este dat sub forma unui tabel de valori,
incertitudinea de etalonare se scrie de obicei separat, sub forma unei expresii
valabile pentru toate valorile determinate. Exemple:
•+0,1 diviziuni pentru un aparat electric analogic;
•+0,01% pentru un condensator în decade;
• +(0,002%+1 μV) pentru un compensator de curent continuu.
În cazul în care mijlocul de măsurare etalonat este de precizie relative ridicată
(de exemplu, din categoria etaloanelor), este util să fie specificată separat
incertitudinea determinată prin prelucrarea rezultatelor unor măsurări repetate,
adică aşa-numita incertitudine de tip A.

2
3.6. Asigurarea condiţiilor de referinţă la etalonări

În cazuri obişnuite, la etalonare se determină caracteristicile metrologice ale


unui mijloc de măsurare în condiţii de referinţă, adică se urmăreşte aflarea erorilor
de bază ale acestuia. Numai în cazuri speciale este necesară etalonarea la diferite
valori ale mărimilor de influenţă; acestea constituie, de regulă, determinări
suplimentare. Exemplu: determinarea dependenţei de temperatură a rezistenţei unui
rezistor etalon. De aceea, la orice operaţie de etalonare este importantă asigurarea
tuturor condiţiilor de referinţă, adică menţinerea mărimilor de influenţă în
interiorul intervalelor de referinţă corespunzătoare.
Mărimile de influenţă provin de la obiectul supus etalonării şi de la mediul în
care are loc măsurarea. Prin urmare, la etalonare este necesar să se controleze atât
obiectul cât şi mediul, din punct de vedere al asigurării condiţiilor de referinţă.
Obiectul, în operaţia de etalonare este creat în laborator şi de aceea "puritatea"
lui poate fi obţinută şi controlată riguros. De exemplu, în cazul etalonării
voltmetrelor de tensiune alternativă, se cere ca forma tensiunii să fie practic
sinusoidală (coeficient de distorsiuni sub o anumită limită), frecvenţa să fie între
anumite limite, tensiunea şi frecvenţa să fie suficient de stabile etc. Toate aceste
condiţii se îndeplinesc mai uşor în cazul metodei măsurii etalon, deoarece o măsură
oferă un măsurand mai pur decât o sursă oarecare a aceluiaşi măsurand. De
exemplu, un calibrator de tensiune alternativă asigură stabilitate bună, formă
sinusoidală etc.
Mediul în care se face măsurarea (etalonarea) este sediul unor mărimi de
influenţă prin atmosfera ambiantă, câmpurile prezente, obiectele învecinate etc.
Temperatura ambiantă este mărimea de influenţă cu efectele cele mai
importante la etalonarea multor tipuri de mijloace de măsurare. Evitarea erorilor
suplimentare datorate temperaturii este posibilă prin aplicarea unuia din procedeele
următoare:
1) Executarea etalonării la o temperatură situată în intervalul de referinţă
comun mijlocului de măsurare şi etalonului;
2) Aplicarea corecţiilor de temperatură atunci când ele sunt cunoscute atât
pentru mijlocul de măsurare cât şi pentru etalon;
3) Aducerea la aceeaşi temperatură a mijlocului de măsurare şi a etalonului
atunci când ambele prezintă aproximativ acelaşi mod de variaţie cu
temperatura a indicaţiei.
Primul dintre aceste trei procedee este cel care trebuie aplicat ori de câte ori
este posibil. El necesită o temperatură ambiantă în limitele a +5°C faţă de
temperatura de referinţă (de regulă +20°C, uneori +23°C), pentru mijloacele de
măsurare uzuale, de precizie medie sau redusă. În cazul mijloacelor de măsurare
mai precise, intervalul de referinţă este de +2°C, +1°C sau chiar +0,5°C, ceea ce
1
reclamă termostatarea încăperii. Dacă se prescriu limite şi mai strânse, este
necesară utilizarea de incinte termostatate, de dimensiuni corespunzătoare; în
termostatele cu aer se poate obţine o temperatură în limitele +0,1°C, iar în
termostatele cu lichid (ulei, petrol etc.) se ajunge la +0,01°C sau chiar sub aceste
limite. De notat că într-o încăpere de laborator nu se poate asigura practic o
stabilitate mai bună de +0,5°C, în special din cauza surselor de căldură
necontrolabile (inclusiv operatorul uman).
Al doilea procedeu - aplicarea corecţiilor de temperatură - se poate folosi dacă
se cunoaşte variaţia cu temperatura a indicaţiei mijlocului de măsurare în cauză. În
general în jurul temperaturii de referinţă indicaţia unui mijloc de măsurare poate fi
exprimată prin relaţia

x = x0[1+α(t-t0)+β(t-t0)2 +...] (12)

în care x este indicaţia la temperatura t, x0 - indicaţia la temperatura de referinţă t0,


iar α şi β - coeficienţi de temperatură.
În cazurile obişnuite este suficient să se ia în considerare numai termenul
liniar. Coeficientul de temperatură α depinde de anumite mărimi de material care
determină caracteristicile mijlocului de măsurare. La multe tipuri de mijloace de
măsurare α este de ordinul (10-5...10-4)K-1; dacă eroarea tolerată este de cel puţin
+0,5%, se pot admite la etalonare intervale de temperatură până la +5°C fără
aplicarea corecţiilor. Dacă însă precizia mijlocului de măsurare este mai bună, este
necesară limitarea temperaturii ambiante la un interval mai îngust sau aplicarea
corecţiilor. Trebuie însă precizat că aplicarea corecţiilor de temperatură nu elimină
ci doar reduce erorile suplimentare datorate temperaturii, din cauza necunoaşterii
exacte a coeficienţilor de temperatură precum şi erorilor de măsurare a temperaturii
şi a neuniformităţii acesteia.
Înainte de executarea etalonării este important ca mijloacele de măsurare să
fie lăsate în laborator un timp suficient pentru a prelua temperatura încăperii. În
funcţie de dimensiuni şi construcţie, acest timp poate varia între 30 min şi 10 h.
La aparatele electronice este necesar şi un timp de preîncălzire de 1...2 h, cu
alimentarea conectată.
Ultimul dintre procedeele indicate - aducerea la aceeaşi temperatură a
mijlocului de măsurare de etalonat şi a etalonului - se aplică mai ales atunci când
acestea sunt de acelaşi tip constructiv şi din aceleaşi materiale. În aceste situaţii,
coeficienţii de temperatură ai mijloacelor de măsurare fiind apropiaţi, aplicarea
corecţiei de temperatură nu este necesară chiar dacă temperatura se abate destul de
mult faţă de temperatura de referinţă.
Măsuri asemănătoare trebuie luate şi în legătură cu celelalte mărimi de
influenţă caracteristice mediului: umiditatea şi presiunea aerului, câmpurile
electrice şi magnetice, perturbaţiile mecanice etc. Gradul în care acestea

2
influenţează etalonarea depinde foarte mult de tipul mijlocului de măsurare
etalonat.

3.6. Urmărirea stabilităţii în timp a mijloacelor de măsurare

Unul din scopurile principale ale etalonării este constatarea menţinerii în timp
a erorilor mijloacelor de măsurare în interiorul unor limite tolerate. Pentru aceasta,
etalonarea este efectuată periodic, la anumite intervale de timp.
Erorile instrumentale sistematice pot avea, pe lângă fluctuaţii neregulate, şi o
componentă importantă cu variaţie monotonă în timp datorată efectelor de lungă
durată, îmbătrânirii etc. Asemenea variaţii lente, cu un caracter de regularitate mai
mult sau mai puţin pronunţată, pot fi identificate şi urmărite prin confruntarea
rezultatelor unor etalonări succesive. Se pot descoperi astfel tendinţe al căror efect
poate fi - într-un viitor previzibil - depăşirea erorilor tolerate. Dimpotrivă, în alte
situaţii se poate constata o tendinţă de stabilizare. Urmărirea evoluţiei în timp
prezintă importanţă sporită la etaloane şi, îndeosebi, la etaloanele de precizie
superioară (fig. 8).

Fig. 8 Exemplu de diagramă pentru urmărirea stabilităţii în timp a etaloanelor: a).


comportare (stabilitate) bună; b). tendinţă de stabilizare;c). instabilitate şi
tendinţă de depăşire a erorii tolerate.

Dacă se dispune de mai multe etaloane de aceeaşi valoare nominală, se poate


forma un etalon colectiv (etalon de grup), a cărui valoare medie este considerată
valoare adevărată a grupului (exemple: grup de rezistoare etalon, grup de elemente
normale, grup de mase etalon). Valoarea medie a grupului este, cu o bună
probabilitate, mai stabilă în timp decât valorile individuale ale etaloanelor
componente. Prin intercompararea periodică a etaloanelor care compun grupul, se
determină valoarea individuală a fiecăruia în raport cu valoarea medie şi astfel se

3
poate urmări evoluţia în timp a fiecărui etalon individual. Un eventual etalon care
prezintă variaţii mari faţă de medie poate fi eliminat din grup şi înlocuit.

3.7. Comparaţii interlaboratoare de etaloane

Pentru controlul stabilităţii etaloanelor, verificarea suplimentară a valorilor


atribuite acestora şi creşterea în consecinţă a încrederii în conservarea unităţilor de
măsură, sunt de o importanţă deosebită comparaţiile între etaloanele deţinute de
laboratoare diferite, numite şi comparaţii interlaboratoare. Asemenea comparaţii
se efectuează între laboratoare de metrologie de un anumit nivel, de exemplu între
laboratoare teritoriale sau între laboratoare naţionale de metrologie (comparaţii
internaţionale de etaloane).
Comparaţiile interlaboratoare pot fi: bilaterale, circulare sau în stea (fig. 9).
La comparaţia bilaterală, un laborator îşi trimite etalonul altui laborator,
pentru comparaţie, sau cele două laboratoare îşi trimit reciproc câte un etalon,
comparaţiile făcându-se la ambele laboratoare.
La comparaţia circulară, un etalon este trimis succesiv de la un laborator la
altul şi măsurat la fiecare din laboratoare, unul dintre acestea asumându-şi sarcina
de a centraliza şi prelucra rezultatele.
La comparaţia în stea, unul din laboratoarele participante, care conduce
comparaţia, primeşte câte un etalon de la ceilalţi participanţi, pe care îl compară cu
etalonul propriu.
Etaloanele folosite în comparaţiile interlaboratoare sunt etaloane itinerante
(adaptate constructiv pentru transport). În orice astfel de comparaţie, etalonul
itinerant trebuie să fie dublat de un etalon martor, care în tot timpul comparaţiei
rămâne în acelaşi loc, cât mai bine păstrat.
Etalonul itinerant se compară cu etalonul martor atât la începutul cât şi la
sfârşitul comparaţiei interlaboratoare, pentru a se evidenţia eventual instabilitate a
etalonului itinerant în timpul comparaţiei. Dacă se constată diferenţe excesiv de
mari, întreaga comparaţie interlaboratoare îşi pierde validitatea.

2
Fig. 9. Comparaţii interlaboratoare de etaloane:a). bilaterale; b). circulară; c). în
stea.

Rezultatul principal al unei comparaţii interlaboratoare constă în obţinerea


diferenţei dintre valorile atribuite de fiecare laborator participant etalonului care
face obiectul comparaţiei. De aici se deduce abaterea dintre unităţile de măsură
reproduse sau conservate de cele două laboratoare. De exemplu, ca urmare a unei
comparaţii de tensiune electrică între două laboratoare A şi B, poate rezulta că

1 VB = 1VA + 3,4 μV, (13)

adică voltul laboratorului B este mai mare decât voltul laboratorului A cu 3,4 μV.
În mod asemănător, în urma unei comparaţii între mai multe laboratoare, voltul
fiecărui participant poate fi exprimat în funcţie de voltul unuia dintre participanţi,
luat ca referinţă. Deoarece laboratoarele care participă la comparaţie folosesc în
general metode şi mijloace diferite, eventualele abateri care depăşesc anumite
limite justificate de incertitudinile fiecărui laborator, constituie un indiciu că aceste
metode şi mijloace trebuie revăzute şi corectate.
Este deosebit de important ca fiecare laborator participant să declare
incertitudinea proprie cu care a determinat valoarea etalonului itinerant. Numai în
acest fel se poate face o evaluare corespunzătoare a rezultatelor obţinute. În fig. 10
este dat un exemplu de reprezentare a rezultatelor comparării unui etalon de
tensiune electrică între 6 laboratoare.

1
Fig. 10. Exemplu de reprezentare a rezultatelor unei comparaţii interlaboratoare
a unui etalon de tensiune electrică.

Valorile determinate de fiecare laborator sunt reprezentate printr-un punct, iar


incertitudinile asociate, printr-un segment vertical. Se observă că în acest caz
rezultatele obţinute sunt compatibile între ele, în sensul că abaterea dintre oricare
două valori măsurate nu depăşeşte suma incertitudinilor asociate.

3.8. Testări metrologice

Pentru constatarea posibilităţilor reale de măsurare cu precizie ale unor


laboratoare, una din metodele deosebit de eficace este testarea metrologică.
Această testare constă, în esenţă, în trimiterea la laboratoarele testate a unor
etaloane pentru a fi etalonate cu mijloacele de care acestea dispun şi apoi evaluarea
rezultatelor obţinute. În mod obişnuit fiecare laborator testat va compara etalonul
primit cu etaloanele proprii, folosind de asemenea metode proprii şi eventual alte
mijloace proprii (aparate de comparaţie, instalaţii şi dispozitive auxiliare etc.) şi va
consemna valoarea determinată precum şi incertitudinea estimată.
Testarea se desfăşoară după un plan prestabilit de către un laborator
organizator, care dispune de etaloanele itinerante necesare precum şi de etaloane
martor corespunzătoare şi care evaluează şi rezultatele obţinute.
O variantă a testării metrologice foloseşte metoda etalonului dublu, care
permite o apreciere mai relevantă a posibilităţilor laboratoarelor testate. Pentru
fiecare mărime fizică şi fiecare valoare la care se face testarea, se trimit câte două
etaloane de aceeaşi construcţie, cu valori nominale egale. Laboratoarele
participante măsoară valorile ambelor etaloane itinerante. Evaluarea rezultatelor se

1
face cu ajutorul diagramei de dispersie. Un exemplu de diagramă de dispersie este
dat în fig. 3.11, pentru o pereche de rezistoare etalon cu valoarea nominală de 100
Ω. Presupunând că valorile adevărate ale celor două rezistoare sunt 99,995 şi
100,003 Ω punctul de referinţă R al diagramei se va afla la intersecţia celor două
linii de coordonate respective, corespunzătoare celor două valori. Punctele
corespunzătoare măsurărilor efectuate de fiecare laborator se vor afla în vecinătatea
lui R, la distanţe mai mari sau mai mici de acesta, în funcţie de erorile cu care au
fost efectuate măsurările. Avantajul diagramei este că pune în evidenţă natura
erorilor predominante, sistematice sau aleatoare. Într-adevăr, dacă sunt prezente
numai erori sistematice, punctul reprezentativ se va afla pe dreapta cu o înclinaţie
de 45° care trece prin R (deoarece aceste erori afectează în mod egal ambele valori
măsurate).
Dacă sunt prezente şi erori aleatoare, atunci punctul reprezentativ se va afla în
afara acestei drepte întrucât aceste erori afectează, cu probabilitate mare, în mod
diferit cele două valori măsurate.

Fig. 11.Exemplu de diagramă de dispersie.

Presupunând că într-un laborator oarecare R1 şi R2 se determină cu


incertitudinile aleatoare σ1 şi σ2, incertitudinea laboratorului respectiv datorată
erorilor aleatoare va fi
σ=σ12+σ22 (14)

2
Impunând o valoare limită pentru σ, rezultă că zona admisibilă pentru
erorileσ1 şiσ2 va fi delimitată de un cerc cu centrul în R şi raza σ. Acest cerc este
denumit cercul de incertitudine.
În prezenţa erorilor sistematice, centrul cercului de incertitudine se va deplasa
pe dreapta paralelă cu prima bisectoare ce trece prin R (de exemplu în punctul 2
din fig. 11). Ca urmare, tangentele la cercul de incertitudine, paralele cu prima
bisectoare, vor delimita zona erorilor totale admise (sistematice şi aleatoare).
Punctele reprezentative de pe diagramă, corespunzătoare măsurărilor efectuate
de fiecare din laboratoarele testate, pot fi numerotate, pentru a se putea identifica
imediat laboratoarele cărora le aparţin.

4. Exemplu practic

MICRO –TOP Consulting Engineering & Service S.R.L.

Laboratorul de metrologie este acreditat de Asociaţia de Acreditare din


România – RENAR conform Standardului SR EN ISO/CEI 17025:2005, Certificat
de Acreditare nr. LE 010. Incertitudinea de măsurare declarată este cea mai bună
incertitudine cu care laboratorul nostru poate efectua etalonări. Incertitudinea
declarată este incertitudinea extinsă obţinută prin multiplicarea incertitudinii
standard a măsurării cu factorul de acoperire k = 2 care, pentru o distribuţie
normală, corespunde la un nivel de încredere de aproximativ 95 %.

DOMENII DE ETALONARE:

A. Localuri permanente
B. Etalonări la faţa locului

LUNGIME LUNGIME
1. Calibre filetate – filete externe 11. Maşini pentru măsurat în trei
(diametrul mediu) coordonate
2. Calibre filetate – filete interne 12. Maşini pentru măsurat în coordonate –
(diametrul mediu) o coordonată vertical
3. Calibre netede – inel 13. Maşini pentru măsurat în coordonate –
4. Calibre netede – tampon o coordonată orizontală
5. Cale plan paralele 14. Proiectoare de profile
6. Micrometre
7. Traductori lineari ABATERI DE FORMĂ ŞI POZIŢIE
8. Ceasuri comparatoare 15. Maşini pentru măsurat circularitatea
9. Comparatoare cu levier(pupitas) 16. Maşini pentru măsurat rugozitatea
1
10. Şublere
DURITATE
17. Instrumente pentru măsurat duritatea –
Rockwell

In cele ce urmeaza va prezentam in detaliu domeniile pentru care suntem


acreditati.

CALIBRE FILETATE

Etalonarea se face pe două diametre şi două secţiuni (în funcţie de cât de mare
este partea filetată). Procedura de etalonare “Etalonarea calibrelor filetate – PE -
MT LM - 10”.

CALIBRE NETEDE

Etalonarea se face pe două diametre şi două secţiuni(în funcţie de cât de mare este
partea activă). Procedura de etalonare “Etalonarea calibrelor netede – PE - MT LM
- 09”.

1
CALE PLAN PARALELE

Etalonarea se face pentru lungimea centrală a calei plan paralele.


Procedura de etalonare “Etalonarea calelor plan paralele - PE-MT LM-07”.

MICROMETRE

2
Etalonarea se face pentru determinarea justeţei totale şi repetabilităţii.
Procedura de etalonare „Etalonarea micrometrelor – PE-MT LM-11”.

TRADUCTORI LINEARI, CEASURI COMPARATOARE ŞI


COMPARATOARE CU LEVIER (PUPITAS)

Etalonarea se face pentru determinarea justeţei totale şi repetabilităţii.


Procedura de etalonare „Etalonarea comparatoarelor cu cadran (ceasurilor
comparatoare ) şi a traductorilor – PE-MT LM-08”.

1
ŞUBLERE

Etalonarea se face pentru determinarea justeţei totale şi repetabilităţii.


Procedura de etalonare „Etalonarea şublerelor – PE-MT LM-12”.

MAŞINI DE MĂSURAT ÎN TREI COORDONATE

1
Etalonarea se face pentru determinarea erorii de palpare P şi determinarea erorii de
măsurare dimensională E. Procedura de etalonare “ETALONAREA MASINILOR
DE MASURAT COORDONATE 3D - PE-MT LM-02”.

MAŞINI DE MĂSURAT O COORDONATA VERTICALĂ

3
Etalonarea constă în stabilirea corecţiilor pentru axa Z. Procedura de etalonare
„ Etalonarea maşinilor de măsurat în coordonate – 1D coloane de măsură – PE-MT
LM -03”

MAŞINI PENTRU MĂSURAT O COORDONATĂ ORIZONTALĂ

Etalonarea constă în determinarea repetabilităţii citirii şi determinarea preciziei


axului principal (variaţia pe punctul zero).
Procedura de etalonare „ETALONAREA MAŞINILOR DE MĂSURAT ÎN
COORDONATE 1D (ORIZONTAL) – PE-MT LM-01”.

PROIECTOARE DE PROFILE

3
Etalonarea constă în determinarea corecţiilor pentru axele X si Y, respectiv
repetabilitatea pentru fiecare axa.
Procedura de etalonare „Etalonarea proiectoarelor de profile – PE-MT LM-06

MAŞINI PENTRU MĂSURAT CIRCULARITATEA

Etalonarea consta in determinarea parametrilor ce sunt trecuţi în Programul de


Instalare si Mentenanta (IMS – Installation and Maintenance Schedule) – specific
fiecarui aparat în parte şi livrat cu acesta.

3
Procedura de etalonare “Etalonare aparate de măsurat caracteristicile de formă,
poziţie, orientare, bătaie şi starea suprafeţei – PE-MT LM-04”.

MAŞINI PENTRU MĂSURAT RUGOZITATEA

Etalonarea constă în determinarea parametrilor ce sunt trecuţi in Programul de


Instalare şi Mentenanţă (IMS – Installation and Maintenance Schedule) – specific
fiecărui aparat în parte şi livrat cu acesta.
Procedura de etalonare “Etalonare aparate de măsurat caracteristicile de formă,
poziţie, orientare, bătaie şi starea suprafeţei – PE-MT LM-04”.

1
INSTRUMENTE PENTRU MĂSURAT DURITATEA - ROCKWELL

Etalonarea constă în determinarea repetabilităţii „r”şi erorii „E” a maşinii de


încercat.

1
Procedura de etalonare „Etalonarea maşinilor de încercare pentru duritatea
Rockwell – PE-MT LM-05R“.

Bibliografie

1. http://cursmcf.3x.ro

2. w w w . m i c r o - t o p . r o