Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Organismul tutelar care se ocupã cu verificarea aparatelor se numeşte metrologie iar ĩn România
este Institutul de Metrologie Legalã care are sucursale ĩn toate marile oraşe ale ţãrii.
Activitatea de metrologie este stipulatã ĩn prevederile art. 107 din Constituţia României iar ĩn art. 37
alin.1 din Ordonanţa Guvernului nr. 20/1992 se reglementeazã activitatea de metrologie. Aceastã
activitate este aprobatã şi modificatã prin legea nr. 11/1994 cu modificãrile şi completãrile ulterioare.
Astfel ĩn data de 01.X. 2001, ĩn Hotãrârea Guvernului României nr.854 sunt aprobate Instrucţiunile de
metrologie legalã I.M.L. 9-01 cu privire la Unitãţile de mãsurã.
1.2. Unitãţi de mãsurã legale*
Sunt unitãţi de mãsurã legale unitãţile Sistemului Internaţional (S.I.), multiplii şi submultiplii
zecimali ai unitãţilor S.I. şi unele unitãţi din afara S.I. care sunt admise a fi utilizate cu S.I.
Denumirea de unitãţi S.I. este datã de ansamblul de unitãţi fundamentale şi derivate ale Sistemului
Internaţional de unitãţi (S.I.), sistem mondial de unitãţi, unic şi practic, formã modernã a sistemului
metric, adoptat de cea de-a 11-a Conferinţã Generalã de Mãsuri şi Greutãţi (CGPM, 1960).
1.2.1. Unitãţi S.I., multiplii şi submultiplii lor
1.2.1.1.Unitãţi S.I. fundamentale
Sunt unitãţi fundamentale ale S.I. un numãr de 7 unitãţi care s-a convenit sã fie considerate ca
independente din punct de vedere dimensional. Acestea sunt date ĩn tabelul 1.1:
Tabelul 1.1
Denumiri şi simboluri
Unitatea SI fundamentalã
Mãrimea fundamentalã
Denumirea Simbolul
Lungime Metru m
Masã Kilogram kg
Timp Secundã s
Curent electric Amper A
Temperaturã termodinamicã Kelvin K
Cantitate de substanţã Mol mol
Intensitate luminoasã Candelã cd
1.2.1.2.Definiţii
Unitatea de lungime - Metrul este lungimea drumului parcurs de luminã ĩn vid ĩntr-un interval de
timp de 1/299.792.458 dintr-o secundã.[Cea de-a 17-a CGPM (1983); Rezoluţia 1]
Unitatea
*Extras de
dinmasã - Kilogramul,
Monitorul Oficial al unitate
Românieide nr.
masã, este egal cu masa prototipului internaţional al
616/01.X.2001.
kilogramului. [Cea de-a 3-a CGPM (1901); Raportul conferinţei, pag. 70]
Unitatea de timp - Secunda este durata a 9.192.631.770 perioade ale raţiei corespunzãtoare tranziţiei
ĩntre cele douã niveluri de energie hiperfine ale stãrii fundamentale a atomului de cesiu 133. [Cea de-a
13-a CGPM (1967-1968); Rezoluţia 1] – definiţia se referã la un atom de cesiu ĩn repaus, la o temperaturã
de 0 K- confirmare a Comitetului Internaţional de Mãsuri şi Greutãţi (CIPM) sesiunea din anul 1997;
Unitatea de curent electric – Amperul este intensitatea unui curent electric constant care, menţinut
ĩn douã conductoare paralele, rectilinii, de lungime infinitã şi de secţiune circularã neglijabilã, aşezate ĩn
vid la o distanţã de 1 m unul de altul, ar produce ĩntre aceste conductoare o forţã de 2x10-7 dintr-un
newton pe o lungime de 1 metru. [CIPM (1946); Rezoluţia 2, aprobatã de cea de-a 9-a CGPM (1948)]
Unitatea de temperaturã termodinamicã – Kelvinul, unitate de temperaturã termodinamicã, este
fracţiunea 1/273,16 din temperatura termodinamicã a punctului triplu al apei. [Cea de-a 13-a CGPM
(1967-1968); Rezoluţia 4]; Temperatura termodinamicã, simbol T se exprimã, ĩn uz curent, ĩn funcţie de
diferenţa sa ĩn raport cu temperatura de referinţã T0 = 273,15 (punctul de solidificare al apei), diferenţã de
temperaturã denumitã temperaturã Celsius, simbol t, definitã prin relaţia t = T – T0 şi care are unitatea de
mãsurã gradul Celsius, simbol 0C. Valoarea numericã a unei temperaturi Celsius t, exprimatã ĩn grade
Celsius este datã de relaţia: t (0C) = T/K – 273,15.
Unitatea de cantitate de substanţã – Molul este cantitatea de substanţã a unui sistem care conţine
atâtea entitãţi elementare câţi atomi existã ĩn 0,012 kilograme de carbon 12. Ori de câte ori se utilizeazã
molul trebuie specificate entitãţile elementare, care pot fi atomi, molecule, ioni, electroni, alte particule
sau grupuri specificate de asemenea particule. [Cea de-a 14-a CGPM (1971); Rezoluţia 3]
Unitatea de intensitate luminoasã – candela este intensitatea luminoasã, ĩntr-o direcţie specificatã a
unei surse care emite o radiaţie monocromaticã cu frecvenţa de 540x1012 hertzi şi a cãrei intensitate
radiantã ĩn acea direcţie este 1/683 dintr-un watt pe steradian. [Cea de-a 16-a CGPM (1979); Rezoluţia 3]
1.2.1.3.Unitãţi S.I. derivate
Sunt unitãţi S.I. derivate acele unitãţi ale mãrimilor derivate care se formeazã combinând unitãţi
fundamentale pe baza relaţiilor algebrice ce leagã mãrimile corespunzãtoare. Denumirile şi simbolurile
acestor unitãţi sunt exprimate cu ajutorul denumirilor şi simbolurilor unitãţilor fundamentale. Unele
dintre ele pot fi ĩnlocuite prin denumiri şi simboluri speciale ce pot fi utilizate pentru exprimarea
denumirilor şi simbolurilor altor unitãţi derivate.
Unitãţile SI derivate ĩmpreunã cu unitãţile fundamentale formeazã un ansamblu coerent de unitãţi,
adicã un sistem de unitãţi legate ĩntre ele prin reguli de ĩnmulţire şi ĩmpãrţire fãrã un factor numeric
diferit de 1.
Tabelul 1.2
Unitãţi SI derivate exprimate în funcţie de unitãţi SI fundamentale
Unitatea SI derivatã
Mãrimea derivatã
Denumirea Simbolul
Arie metru pãtrat m2
Volum metru cub m3
Vitezã metru pe secundã m/s
Acceleraţie metru pe secundã la pãtrat m/s2
metru la puterea minus
Numãr de undã m-1
unu
Masã volumicã/densitate kilogram pe metru cub kg/m3
Volum masic metru cub pe kilogram m3/kg
Densitate de curent amper pe metru pãtrat A/m2
Câmp magnetic amper pe metru A/m
mol/m
Concentraţie (de cantitate de substanţã) mol pe metru cub
3
Tabelul 1.7
Unitãţi utilizate cu Sistemul Internaţional ale cãror valori ĩn unitãţi S.I. sunt obţinute experimental
Unitatea
Mãrimea
Denumirea Simbolul Valoarea
unitate de u –unitatea de masã atomicã
1 u = 1,660.538.73(13) x
masã masã este egalã cu 1/12 din masa unui
10-27kg
atomicã atom al nuclidului 12C.
eV – este energia cineticã
câştigatã de un electron care 1 eV = 1,602.176.462(63)
energie electronvolt
traverseazã o diferenţã de x 10-19 J
potenţial de 1 volt ĩn vid.
Tabelul 1.8
Unitãţi şi denumiri de unitãţi admise numai ĩn domenii specializate
Unitatea
Mãrimea
Denumirea Simbolul Valoarea
suprafaţa
terenurilor ar a 1 a = 102 m2
agricole
masa pietrelor
carat metric - carat metric = 2 x 10-4 kg
preţioase
presiunea
milimetru coloanã
sângelui şi a altor mm Hg 1 mm Hg = 133,322 Pa
de mercur
fluide din corp
(x i xm ) 2
).
2 D( x) n lim i 1
n
Conform acestor relaţii, densitatea de probabilitate a erorilor va avea o reprezentare asemãnãtoare
celei din figura 2.3, ştiind densitatea de
probabilitate a erorilor W() (fig.2.4): W()
2
1 2
W ( ) e 2 . (2.7)
2
Deoarece ĩn practicã este greu de
realizat un numãr mare de mãsurari (care tind -6 -4 -2 2 4 6 sã
fie spre infinit), valoarea dispersiei erorilor se Fig.2.4 Densitatea de probabilitate a erorilor
1 n 2 n=4
S d2 ui ;
n i 1
(2.8)
n=1
unde: Sd – este eroare medie pãtraticã, ui – eroare
tn
aparentã ( ui xi x ) iar x - este media de -tp tp
Fig.2.5 Limitele repartiţiei Student
n
selecţie ( x i
).
x i 1
n
X
t
S-a notat cu Y repartiţia Student care are N grade de libertate şi cu X şi Y douã variabile
N
aleatoare independente. Ĩn acest caz repartiţia W(tn) va fi situatã (fig. 2.5) ĩntre anumite valori (-tp;tp).
2.3.3. Erori grosolane
Aceste erori sunt de natura celor ĩntâmplãtoare care depãşesc valorile normale a domeniului de
mãsurare şi sunt cauzate ĩn principal de defectarea aparatelor de mãsurã, lipsa de pregãtire sau greşeli ale
operatorului ĩn manevrarea aparatului sau nerespectarea domeniilor de mãsurare.
Ĩn cazul apariţiei erorilor grosolane, se impune oprirea mãsurãrii şi analizarea cu atenţie mãritã a
cauzelor care au generat apariţia lor.
Se pune problema stabilirii criteriului de detectare a erorilor grosolane şi eliminarea lor din şirul de
mãsurãtori.
Un exemplu este criteriul Grubbs-Smirnov. Presupunem cã avem un şir de rezultate x1, x2,...,xi (i =
1...n). Din şirul ordonat crescãtor al rezultatelor pot fi suspectate de a conţine erori grosolane valorile
extreme x1 şi xn. Aceste se mai numesc valori aberante. Identificarea lor constã ĩn calcularea statisticii
n x x1 x x
V . Pentru cele douã valori se calculeazã Vinf numitã valoarea inferioarã şi Vsup n
s s s
numitã valoarea superioarã. Cunoscând distribuţia lui V, se poate calcula valoarea lui V ĩn funcţie de
mãsurãri cu ajutorul relaţiei P (VV) = . Criteriul Grubbs-Smirnov constã ĩn a compara Vinf şi Vsup cu
V , corespunzãtor numãrului de mãsurãtori efectuate n şi a riscului ales. Dacã Vinf > V sau Vsup < V ,
atunci rezultatul respectiv se considerã aberant deci el conţine o eroare grosolanã şi ca atare se eliminã
din şir.
Ĩn tabelul 2.1 sunt date câteva valori pentru V .
Tabelul 2.1
Valorile lui V ĩn funcţie de n şi
0,1 % 0,5 % 1% 5%
n
5 1,78 1,76 1,75 1,672
10 2,6 2,48 2,41 2,176
50 3,786 3,483 3,336 2,956
2.3.4. Calculul erorilor de mãsurare indirecte
Dacã mãrimea y se determinã indirect prin mãsurarea mãrimilor x1,x2,...,xk (k = 1...n) pe baza relaţiei
y=f(x1,x2,...,xk), atunci rezultatul obţinut va fi afectat de erorile fiecãreia dintre mãrimile xi notate xi.
Valorile adevãrate xi nu se cunosc ci numai cele rezultate din mãsurare şi care sunt de forma:
xi1 xi xi . (2.10)
Introducând ĩn relaţia y=f(x1,x2,...,xk) valorile din relaţia 2.10 se va obţine:
y 1 f ( x1 x1 ; x 2 x2 ;...; xk xk ) y y ; (2.11)
Considerând cã erorile sunt mici, relaţia 2.11 se poate dezvolta ĩn serie Taylor reţinând numai
primii termeni:
f f f
y y f ( x1 , x2 ,..., xn ) x1 x2 ... xk ; (2.12)
x1 x2 xk
Pentru fiecare clasã de precizie se prevãd ĩn norme şi erorile suplimentare admisibile. Este foarte
important de reţinut cã pentru fiecare mãrime de influenţã dacã existã abatere de valoare faţã de cea de
referinţã, atunci se va genera o eroare suplimentarã. Cu alte cuvinte, un mijloc de mãsurare pus ĩn alte
condiţii decât ĩn cele de referinţã poate avea erori mult mai mari decât indicele de clasã.
Eroarea suplimentarã se determinã ca diferenţa dintre valoarea sau indicaţia mijlocului de mãsurare
când o singurã mãrime de referinţã s-a modificat, conform normelor, iar restul condiţiilor rãmânând
neschimbate ĩn condiţiile de referinţã. Eroarea suplimentarã se raporteazã la valoarea convenţionalã ca şi
eroarea de bazã şi se exprimã procentual. Cu cât mãrimile de influenţã se modificã mai mult cu atât
erorile suplimentare sunt mai mari.
3.3.2. Variaţia
Prezenţa erorilor ĩntâmplãtoare face ca valoarea unei mãrimi obţinute ĩn aceleaşi condiţii şi cu
aceleaşi mijloace sã difere de la o mãsurare la alta. Caracterizarea mijloacelor din acest punct de vedere
ar necesita cunoaşterea legii de distribuţie a erorilor şi a parametrilor acesteia.
Erorile ĩntâmplãtoare se observã prin diferenţa numitã şi variaţie a indicaţiilor obţinute când
aceeaşi valoare a mãrimii mãsurate este atinsã ĩn urma variaţiei crescãtoare şi apoi descrescãtoare a sa. Ĩn
acest mod, variaţia reprezintã intervalul ĩn care se vor gãsi erorile ĩntâmplãtoare, fãrã a putea preciza
probabilitatea acestui eveniment. Normele prevãd valori admisibile ĩn funcţie de clasa de precizie a
aparatului, valori care de obicei sunt egale cu indicele de clasã.
3.3.3. Sensibilitatea
Sensibilitatea unui mijloc de mãsurare este raportul dintre variaţia mãrimii de ieşire y şi a celei de
intrare x, care o produce:
dy
S . (3.1)
dx
Sensibilitatea se poate determina dacã se cunoaşte legãtura ĩn regim permanent dintre cele douã
mãrimi de forma y = f(x). Dacã aceastã legaturã este liniarã, sensibilitatea este constantã, situaţie spre
care se tinde ĩn construcţia mijloacelor de mãsurare. Ĩn multe cazuri, datoritã proprietãţilor funcţionale ale
aparatelor nu se poate asigura o sensibilitate constantã. Ĩn alte cazuri, când sunt zone cu valori ale
parametrului controlat de aparat care prezintã o importanţã deosebitã, acesta se construieşte ĩn mod
intenţionat astfel ĩncât zona respectivã sã prezinte o sensibilitate mai mare.
Sensibilitatea variabilã are influenţã asupra caracterului scãrii instrumentului. Pentru a se facilita
citirea, scara instrumentelor analogice se construieşte astfel ĩncât valoarea mãrimii mãsurate sã rezulte
direct din indicaţia sa ĩnmulţitã cel mult cu o constantã. Dacã se noteazã cu a numãrul de diviziuni
(fig.3.1) iar mãrimea de ieşire a instrumentului este unghiul de deviaţie a acului indicator, vor rezulta
urmãtoarele relaţii:
x C a ; (3.2)
0
d
S ; (3.3) 1
dx 2
-1 1
ĩn care: x – reprezintã mãrimea de intrare; C – constanta
aparatului sau valoarea unei diviziuni; S – sensibilitatea -2 2
Fig.3.1 Influenţa sensibilitãţii
aparatului; d - unghiul cu care deviazã acul indicator faţã de
asupra diviziunilor
poziţia de nul.
Din figurã se observã cã este proporţional cu S deci se poate scrie =S∙C, iar ca şi concluzie
unde sensibilitatea este mai mare şi diviziunile sunt mai mari (reperele sunt mai rare) şi invers.
Ĩn cazul aparatelor care prezintã scãri neuniforme, poate exista o porţiune de scarã care este
neutilizabilã din cauza reperelor care ar trebui sã fie foarte dese. Ĩn aceste cazuri, ĩnceputul util al scãrii
este notat printr-un punct.
3.3.4. Capacitatea de suprasarcinã
Construcţia mijloacelor de mãsurare este fãcutã astfel ĩncât sã suporte fãrã defecţiuni, sarcini care
depãşesc condiţiile de referinţã sau intervalul de mãsurare.
Solicitãrile suplimentare care rezultã din suprasarcinã, condiţii termice, mecanice etc., dacã
depãşesc anumite limite pot deteriora mijlocul de mãsurare. Ĩn scopul evitãrii deteriorãrii acestora, ele se
construiesc pentru o anumitã capacitate de suprasarcinã iar ĩn funcţie de tipul aparatului, valoarea de
suprasarcinã poate fi mai micã sau mai mare. Corespunzãtor destinaţiei sale şi ĩn funcţie de tipul
mãsurãrii, aparatul trebuie ales şi dupã capacitatea sa de suprasarcinã, care poate fi permanentã sau de
scurtã duratã.
3.3.5. Consumul propriu
Ĩn procesul de mãsurare şi ĩn unele cazuri, aparatul consumã de la obiectul mãsurat o anumitã
cantitate de energie (putere) necesarã obţinerii informaţiei. Existenţa acestui consum duce la modificarea
câmpului ĩn care se executã operaţia. Câmpul este diferit dupã introducerea mijlocului faţã de situaţia ce
exista ĩnainte. Ceea ce se mãsoarã este ĩntotdeauna valoarea existentã ĩn prezenţa mijlocului de mãsurare.
Pentru ca diferenţa rezultatã sã fie cât mai micã, este necesar ca puterea absorbitã sâ fie cât mai micã.
Totodatã trebuie fãcutã distincţie ĩntre consumul de la obiectul mãsurat şi cel de la sursele auxiliare care
alimenteazã instalaţia şi care nu influenţeazã condiţiile de mãsurare.
3.3.6. Fiabilitatea
Ĩn timpul exploatãrii unui mijloc, acesta se uzeazã treptat şi ĩşi pierde calitãţile sale metrologice.
Erorile cresc şi la un moment dat vor depãşi erorile admise de clasa aparatului iar din acest moment
aparatul trebuie scos din uz, reparat şi verificat.
Problema care se pune este dupã cât timp aparatul nu mai corespunde iar acest timp reprezintã o
variabilã aleatoare.
Dacã notãm timpul de bunã funcţionare a unui aparat cu τ şi funcţia de repartiţie a lui τ va fi P(τ<t),
atunci:
P ( t ) F (t ) , (3.4)
iar probabilitatea ca aparatul sã funcţioneze ĩn timpul t este:
P ( t ) 1 F (t ) R(t ) . (3.5)
R(t) se numeşte funcţia de fiabilitate a aparatului exprimatã prin probabilitatea ca acesta sã-şi
ĩndeplineascã funcţiile ĩn condiţiile prescrise ĩn cursul unei perioade t date.
Funcţia de fiabiliate se determinã experimental. Pentru aceasta, se supun ĩncercãrilor un numãr N de
aparate ĩntr-un interval de timp t0. La sfârşitul perioadei respective se constatã cã nu s-au defectat n
aparate. Raportul:
n
R (t 0 ) (3.6)
N
se numeşte fiabilitatea sistemului de aparate. Modificându-se durata ĩncercãrilor se obţin anumite puncte
ale funcţiei R(t) a cãrei alurã este datã de figura 3.2.
Ĩn realitate, pe baza datelor experimentale, curba R(t)
defectãrilor are reprezentarea datã de figura 3.3.
Zona I corespunde aşa numitei perioade de tinereţe
a aparatelor. Unele dintre ele se defecteazã rapid dupã (t) punerea
lor ĩn funcţiune datoritã unor defecte de fabricaţie ascunse
t
care nu s-au descoperit la control. Zona II corespunde Fig.3.2 Forma funcţiei de zonei
de maturitate sau de funcţionare normalã ĩn care rata fiabilitate
I II III
t
Fig.3.3 Curba ratei
defectãrilor (t)
defectãrilor este aproximativ constantã. Zona III reprezintã zona de ĩmbãtrânire sau de uzurã când
aparatele ĩncep sã se defecteze dupã o lege exponenţialã.
Ĩn normative se gãsesc clasele de fiabilitate ĩn funcţie de nişte parametrii: timpul de functionare (h),
fiabilitatea minimã Rmin(t), rata defectãrilor (t) şi media timpului de bunã funcţionare-MTBF-(h).
3.4. Caracteristicile dinamice ale aparatelor de mãsurare
3.4.1. Funcţia de transfer
Un sistem de mãsurare se compune din mai multe elemente funcţionale conectate ĩn serie. Fiecare
element ĩn parte trebuie sã realizeze o dependenţã ĩntre mãrimea sa de ieşire y şi cea de intrare x, sub
forma generalã y = f(x). La modificarea mãrimii de intrare apar modificãri şi a mãrimii de ieşire,
rezultând un proces tranzitoriu la sfârşitul cãruia se restabileşte relaţia anterioarã. Ĩn sistemele de
mãsurare se cere uneori acest lucru, chiar fiind normat ca procesul tranzitoriu sã aibe o duratã relativ
scurtã.
Pentru studierea comportãrii elementului de mãsurare (traductor, schemã, component) ĩn regim
dinamic trebuie sã se cunoascã ecuaţia diferenţialã care descrie procesul. Dacã elementele au o
comportare liniarã şi ĩn plus circuitele pot fi considerate cu parametrii constanţi, ecuaţia diferenţialã este
şi ea liniarã, având coeficienţi constanţi de forma:
dy dny dx d mx
b0 y b1 ... bn n a0 x a1 ... a m m . (3.7)
dt dt dt dt
Ecuaţia 3.7 poate fi rezolvatã ĩn mai multe moduri. Unul dintre aceste moduri se bazeazã pe
utilizarea transformatei Laplace.
Transformatele Laplace ale câtorva funcţii uzuale sunt date ĩn tabelul 3.2.
Tabelul 3.2
Transformatele Laplace ale funcţiilor uzuale
Funcţia y(t) Transformata Laplace Graficul funcţiei
y
1
Treaptã unitarã (t)
0 t
y
(t)sint
2 2
0 t
y
(t)cost
2 2
0 t
Aplicând transformata Laplace ecuaţiei 3.7 şi considerând cã toate condiţiile iniţiale sunt nule se
obţine:
b0 y ( ) b1 y ( ) ... bn n y ( ) a0 x( ) a1 x( ) ... am m x( ) (3.8)
adicã:
a0 a1 ... am m
y( ) x( ) H ( ) x( ) . (3.9)
b0 b1 ... bn n
Funcţia H() = y()/x() se numeste funcţia de transfer a elementului. Dacã existã mai multe
elemente conectate ĩn serie având funcţiile de transfer H1, H2,...,Hk atunci funcţia de transfer a lanţului va
fi:
y ( ) y1 ( ) y 2 ( ) y( )
H ( ) ... H 1 ( ) H 2 ( ) ... H k ( ) . (3.10)
x( ) x( ) y1 ( ) y k 1 ( )
De cele mai multe ori rezultã cã funcţia de transfer este o funcţie raţionalã de , cu numãrãtorul ca
fiind un polinom de gradul m iar numitorul un polinom de gradul n. Ĩn general ĩn probleme reale m n
deci H() poate fi descompus ĩn fracţii simple de forma:
A1 A2 Ai Aj
H ( ) ... , (3.11)
p p1 p p2 p pi ( p p j ) r
unde 1, 2,..., i sunt rãdãcini simple iar j este o rãdãcinã multiplã de ordinul r al polinomului de la
numitor. Aceste rãdãcini se mai numesc polii funcţiei de transfer.
3.4.2. Procese tranzitorii
Pentru aprecierea duratei proceselor tranzitorii se vor introduce două mărimi: timpul de stabilizare
şi timpul de răspuns. Introducerea acestor două mărimi este determinată de faptul că în mod teoretic,
procesele tranzitorii se încheie după un timp infinit.
Prin timp de stabilzare ts se înţelege intervalul de timp care trece de la conectarea mărimii de intrare
de valoare egală cu 2/3 din limita superioară a domeniului de măsurare al elementului şi până când
mărimea de ieşire nu se mai abate faţă de valoarea de regim permanent cu mai mult decât o anumită
cantitate Δ, care este stabilită pentru fiecare instrument de măsură.
Pentru definirea timpului de răspuns este necesar în prealabil să fie precizate următoarele noţiuni:
- dacă se notează cu g(t) răspunsul la treapta unitate (X = 1), atunci răspunsul normal la treapta
1
unitate este g (t ) . Se observă că în regim permanent valoarea răspunsului normat este 1. Timpul
H ( 0)
şi reprezintă aria cuprinsă între curba care reprezintă treapta unitate şi cea corespunzătoare răspunsului
normat. Timpul de răspuns poate fi exprimat prin funcţia de transfer în modul următor:
1 1 1 1
T p lim 0 e pt [1 g (t )]dt p lim 0 [ G ( p )] p lim 0 [1 p G ( p )] . (3.13)
0
H (0) p H (0) H (0)
Subansamblu
si Subansamblu de Subansamblu Subansamblu se
traductor 1 transmitere şi traductor 2 vizualizare
prelucrare
Fig.3.4 Schema generalã a mijloacelor de mãsurare
Mijloacele de mãsurare pasive au nevoie de o energie de activare datã din exterior. Structura
acestora este prezentatã ĩn figura 3.5.
Energie de
activare
Mijlocelor de mãsurare active preiau energia de activare direct de la mãrimea mãsuratã (figura 3.6).
Subansamblul traductor are rolul de a prelua semnalul şi de a-l transmite convertit ĩntr-un alt
semnal. Ĩn anumite cazuri acest subansamblu are rolul de a prelua semnalul şi a-l transmite nemodificat
ansamblului urmãtor (ex. palpatorul comparatorului) sau de a-l supune unei transformãri ĩn vederea
transmiterii subansamblului urmãtor.
Subansamblurile de transmitere şi prelucrare a semnalului au rolul de a prelucra şi transmite
informaţia şi uneori când este necesar se realizeazã şi amplificarea sau demultiplicarea semnalului. Dupã
mijlocul de mãsurare utilizat, acestea pot fi subansambluri mecanice, optice şi electronice.
Subansamblurile de ieşire sunt subansambluri indicatoare necesare parametrilor mãsuraţi şi care pot
fi indicatoare analogice (la care vizualizarea variaţiei mãrimii mãsurate se face continuu – ex. deplasarea
unui ac indicator pe un cadran) sau indicatoare digitale (cu indicare numericã mãrimii mãsurate).
Indicii metrologici ai mijloacelor de mãsurare sunt: scara gradatã, reperele, diviziunea, valoarea
diviziunii, limitele de mãsurare şi domeniul de mãsurare.
Scara gradatã – reprezintã totalitatea reperelor de-a lungul unei curbe sau drepte care au ca şi
corespondent un şir de valori de mãrimi mãsurate.
Reperele – reprezintã semne, linii, puncte şi alte marcaje trasate de-a lungul unei scãri gradate. Din
punct de vedere al reperului 0 (zero) scãrile gradate pot fi cu zero la un capãt, cu zero la mijloc şi cu zero
ĩn afara scãrii gradate (fig.3.7).
0 1 -10 0 10 10 20 30
30
0 20
0 10
-N - aparat cu termocuplu;
-N - aparat cu redresor.
IA 1 R
RS R A RA A
I IA I
1 k 1 , unde k=I/IA – se mai numeşte factor de amplificare a şuntului;
IA
RA
rezistenţa şuntului va fi: RS ;
k 1
La ampermetrele cu mai multe domenii de mãsurare se monteazã din construcţie şunturi multiple ĩn
interiorul cutiei instrumentului iar schimbarea se face cu ajutorul unui comutator.
4.6.3. Mãsurarea tensiunii electrice
Funcţionarea elementelor acţionate electric din cadrul utilajelor specifice industriei alimentare se
face cu ajutorul circuitelor electrice care, dacã funcţioneazã defectuos, produc ĩncãlzirea componentelor
şi ulterior distrugerea lor. De aceea o
R
importanţã deosebitã o prezintã mãsurarea
tensiunii electrice la care sunt supuse
RV
circuitele şi subansamblurile utilajelor. V
Mãsurarea tensiunii electrice se face cu ajutorul
Fig.4.9 Montarea voltmetrului ĩn circuit
voltmetrelor care se monteazã ĩn paralel ĩn circuit
şi la care se considerã rezistenţa voltmetrului ca fiind o rezistenţã adiţionalã (fig. 4.9).
Valoarea cititã a diviziunii ĩn dreptul acului indicator al aparatului indicã tensiunea din circuit.
Din punct de vedere a curentului folosit voltmetrele se clasificã ĩn voltmetre de curent continuu şi
voltmetre de curent alternativ.
4.6.4. Multimetre
Sunt aparate care se caracterizeazã prin posibilitatea mãsurãrii cu acelaşi aparat a mai multor
mãrimi (tensiune, intensitate, rezistenţã, a capacitãţii, frecvenţelor de lucru etc). Avantajele utilizãrii
acestor aparate constau ĩn faptul cã sunt mai economice, mai versatile şi concentreazã funcţiile mai
multor aparate diferite.
Dezavantajele lor constau ĩn faptul cã precizia de mãsurare este mai micã, preţul de cost mai ridicat
decât a unui aparat care mãsoarã o mãrime individualã, deci se impune achiziţionarea unui asemenea
aparat ĩn urma unor condiţii economice şi de lucru bine determinate.
În figura 4.10 este prezentat un multimetru ale cãrui elemente componente sunt: 1 – comutator cu
care se alege domeniul de mãsurã; 2 – display; 3 – borna de COM;
4 – borna pentru mãsurare în curent alternativ; 5 – borna pentru
mãsurare în curent continuu.
Comutatorul 1 prezintã în partea superioarã un punct care indicã
în ce domeniu se aflã precum şi valorile maxime ale
domeniului de mãsurã.
Fig.4.10 Multimetru
5. INSTRUMENTE ŞI APARATE DE
MÃSURARE A TEMPERATURII
5.1. Generalitãţi
Temperatura este o mãrime de stare care reflectã energia ĩnmagazinatã prin ĩncãlzire ĩntr-un corp,
indiferent de starea lui de agregare. În general punctul de referinţă pentru temperatură în industria
alimentară este fie punctul de fierbere a apei fie punctul de îngheţ a acesteia. Procesul de ĩncãlzire-rãcire
este foarte utilizat atât pentru materii prime cât şi pentru transformãrile ulterioare pe care le suferã acestea
pe parcursul procesului tehnologic de obţinere a produsului final. Totodatã, activitatea microbiologicã
este stimulatã cu creşterea temperaturii, fie ĩn sens pozitiv fie negativ, din punct de vedere a calitãţii
produsului obţinut.
Există o mare varietate de metode de măsurare a temperaturii, iar cele utilizate în tehnica
automatizărilor specifice industriei alimentare sunt următoarele:
metode bazate pe dilatarea termică a solidelor, lichidelor şi gazelor;
metode bazate pe variaţia cu temperatura a rezistenţei electrice a unui conductor;
metode bazate pe variaţia cu temperatura a tensiunii termoelectromotoare (fenomenul
termoelectric).
Alegerea unei anumite metode pentru măsurarea temperaturii necesită alegerea unei scări de
temperatură adecvate metodelor practice de măsurare.
Metodele de mãsurare a temperaturii au la bazã un element care transformă sau converteşte o
mărime fizică de o anumită natură într-o mărime fizică de o altă natură, cunoscut sub denumirea de
traductor.
În general un traductor este alcătuit din două elemente distincte: primul element este elementul
sensibil a cărui construcţie este specifică mărimii măsurate şi adaptorul, care converteşte şi prelucrează
semnalul dat de elementul sensibil într-o mărime direct utilizabilă în sistemul automat. Traductorul mai
conţine pe lângă cele două elemente menţionate mai sus şi sursa auxiliară de energie precum şi elementul
de legătură şi transmisie dintre elementul sensibil şi adaptor.
termometre care funcţionează pe principiul dilatării corpurilor (solide, lichide, gazoase) şi care sunt
de două tipuri: cu bimetal şi manometrice;
termometre care funcţionează pe principiul variaţiei rezistenţei electrice cu temperatura cunoscute
sub denumirea de termometre cu termorezistenţă;
termometrele bazate pe efectul termoelectric cunoscute şi sub numele de termocupluri;
Alegerea tipului de termometre depinde în primul rând de domeniile de temperatură care sunt
analizate, de alegerea unei scări de temperatură adecvate metodelor practice de măsurare, de precizia cu
care este necesară să se facă măsurarea şi de preţul de cost al termometrelor. Cerinţele care sunt cerute de
la termometre sunt: exactitatea măsurătorii, precizia de măsurare, constanţa măsurătorilor în timp,
mentenabilitatea, interschimbabilitatea şi ciclul durată de folosire-cost.
Cerinţele enumerate mai sus determină alegerea traductoarelor şi pentru urmărirea proceselor de
producţie.
a) b) c)
Gazul utilizat este azotul sau heliul care prezintã o variaţie mare a presiunii cu temperatura şi
permit mãsurãri cu precizie de 1,5 % pânã la temperaturi de 500 0C. Pentru temperaturi cuprinse ĩntre
0 ... 200 0C se folosesc vapori de acetonã, clorurã de metil, clorurã de etil sau benzen, iar uneori se
construiesc termometre manometrice cu lichid (mercur, alcool etilic sau glicerinã) folosite la mãsurarea
temperaturilor ĩn domeniul – 40....+550 0C.
Lichidele manometrice utilizate sunt: pentan (-200...20 0C), alcool etilic (-110...75 0C), toluen (-
80...100 0C), mercur (-35...800 0C) şi aliaj de galiu (-0...1050 0C).
Acest tip de termometre sunt alcãtuite dintr-un tub de sticlã termorezistent care are amplasat la un
capãt rezervorul cu mercur, care se introduce ĩn mediul a cãrui temperaturã se mãsoarã. Ĩn tubul de sticlã
se gãseşte un tub capilar care este ĩn contact şi ĩn prelungirea rezervorului. Ĩnãlţimea mercurului din tubul
capilar se citeşte pe scara gradatã amplasatã lângã capilar, care corespunde temperaturii mediului ĩn care
este amplasat termometrul.
În cadrul termometrelor de sticlã se mai folosesc o serie de termometre de construcţie mai specialã:
- termometre extremale – permit reţinerea valorilor maxime sau minime ale temperaturii care s-a
atins în timpul unui proces pânã la un anumit moment, nefiind necesarã monitorizarea continuã a
temperaturii;
- termometre tehnice – folosite în industrie, care sunt plasate în armãturi metalice normalizate
(pentru protecţie la variaţii de debite) şi care funcţioneazã în imersie parţialã.
5.3.Termometre cu termorezistenţã
Funcţionează pe principiul variaţiei rezistenţei electrice cu temperatura şi sunt de două tipuri: cu
termorezistoare metalice şi cu termorezistoare semiconductoare (termistoare).
Termometrele cu termorezistoare metalice, îşi bazează funcţionarea pe variaţia rezistenţei electrice
a unui conductor metalic cu temperatura. Relaţiile de calcul sunt în funcţie de domeniul de temperaturi:
- pentru domeniul de temperaturi cuprinse între –190 0C şi 0 0C:
Rt R0 [1 K1 t K 2 t 2 K 3 (t 100)t 3 ]; (5.1)
- pentru domeniul de temperaturi cuprinse între 0 0C şi 630,5 0C:
Rt R0 [1 K1 t K 2 t 2 ]; (5.2)
în care Rt este rezistenţa la temperatura t, R0 – rezistenţa la temperatura 0 0C, iar K1…3 – constante de
material.
Termorezistenţele constau dintr-o sârmă rezistivă cu o rezistenţă fixă de 100 la 0 0C care este
înfăşurată pe un suport de mică sau pe un alt material izolator, rezistent la temperatură şi care este închis
prin topire într-o ţeavă de sticlă sau de cuarţ. Acest element se montează într-o teacă în care se găseşte o
substanţă pulverulentă (de exemplu oxid de magneziu), fiind astfel ferit de umezeală şi rezistent la şocuri.
Alegerea materialului a cărui rezistenţă variază cu temperatura se face în funcţie de:
- uşurinţa obţinerii metalului pur şi a trefilării la diametre mici;
- posibilitatea de urmărire a variaţiilor rapide de temperatură;
- reproductibilitatea coeficientului termic al rezistenţei;
- liniaritatea.
Din aceste motive, pentru construcţia acestui tip de traductoare se utilizează metale specifice
prezentate în tabelul 5.1.
Tabelul 5.1
Tipuri de rezistenţe utilizate la traductoare de temperatură cu termorezistenţă
Interval de
Metal Observaţii
măsurare
Platină -180…+600 0C -
prezintă cea mai mare variaţie a
Nichel +60…+250 0C
rezistivităţii cu temperatura
0
Wolfram peste 1000 C -
Cupru -50…+150 0C este oxidabil şi îşi pierde puritatea
R/R0
electric prin intermediul unor circuite de
măsurare (de obicei punte Ni
2 3
Wheatstone). Pt
1
Pentru termistori sunt folosiţi 3
Teaca de protecţie are de regulă o formă de bară dreaptă dar în unele cazuri poate fi şi curbă, după
cum este arătat în figura 5.8.
Peste 1600 0C se folosesc termocupluri bazate pe aliaje de platinã, iridiu, rodiu sau molibden-
wolfram respectiv taliu-molibden.
La măsurările cu termocupluri este vorba în principiu despre măsurarea diferenţei de temperatură
între punctul de măsurare şi punctul de referinţă. Dacă trebuie să se măsoare temperatura absolută a unui
punct de măsurare, trebuie ori ca temperatura punctului de referinţă să fie menţinută constantă cu ajutorul
unui termostat sau se foloseşte un bloc de compensare (fig.5.11 e) care are rolul de a corecta influenţa
temperaturii variabile a punctului de referinţă. Blocul de compensare conţine în principal un montaj în
punte cu o rezistenţă de cupru care sesizează temperatura în calitate de termometru cu rezistenţă.
Montajul în punte produce o tensiune de compensaţie U k dependentă de temperatura punctului de
referinţă. Această tensiune Uk se însumează la tensiunea termoelectrică şi prin aceasta se compensează
variaţia temperaturii cu punctul de referinţă.
5.4. Schema de principiu a unui dispozitiv de mãsurare a temperaturii
R3
R4
Termocuplul 1 se conectează la o punte Wheatstone 2 prin intermediul unui reostat R1, care are
rolul că la variaţiile de temperatură sesizate de termocuplul 1 îşi modifică valoarea rezistenţei. Puntea 2
este alimentată de la un generator de curent constant 3. În momentul modificării valorii rezistenţei, în
diagonala de ieşire a punţii apare un semnal proporţional cu variaţia temperaturii mediului în care se
găseşte traductorul. Acest semnal este amplificat de amplificatorul 4 şi este afişat sau prelucrat de
circuitul cu afişare numerică 5. Puntea se echilibrează în funcţie de temperatura de referinţă a mediului cu
care se lucrează.
Montajul se mai poate utiliza şi la reglarea temperaturii în cadrul unui palier de valori, între un tmin
şi tmax caz în care este necesară înlocuirea elementului 5 cu un releu care comandă instalaţia cu
termostatare.
Modul de analiză şi control a parametrilor (în cazul de faţã temperaturi) este prezentat în figura
5.13. Cei doi parametri controlaţi sunt temperaturile minime şi maxime ale secţiunii coloanei unui utilaj
de distilare, pentru care procesul se găseşte în cadrul valorilor normale de obţinere a produsului finit.
Pentru a decide cât de mult să deschidem robinetul de alimentare cu abur a utilajului, scădem din
valoarea măsurata pe cea de referinţa şi obţinem o valoare a cărei mărime (numită şi eroare) ne va da cât
de aproape de necesar este deschiderea. În mod evident că la un timp de reacţie mai scurt se va lucra cu
erori mai mari deoarece sistemul are o inerţie a lui.
Fig.5.13 Diagrama bloc de control a parametrilor tmin şi tmax a temperaturii din secţiunea coloanei
de distilare
valori de răspuns valori de răspuns valori de răspuns
a b c
d e f g
h i
În
cazul în care
este necesar
să se
măsoare
diferenţa de
presiune a
fluidului în
două
instalaţii
diferite se
utilizează
manometre
cu burdufuri
(siflon).
Fig.6.3 Tipuri de traductoare tensometrice: a – pelicular; b –pelicular montat Capetele
suprapus;c - cu montaj la 1200;d- cu montaj la 900; e - spiral
închise ale
celor două tuburi silfon 1 şi 2 (fig. 6.4) acţionează asupra lamei elastice 3 pe care se găsesc aplicate cele
patru traductoare (câte două pe fiecare faţă). Deformaţia lamelei se datorează diferenţei de presiune p =
p1 – p2 a fluidului care pătrunde în interiorul celor două burdufuri. În figura 6.5 se prezintã cinematic
modul de indicare al presiunii unui manometru cu burdufuri. În figura 6.6 se prezintã un manometru cu
membrane precum şi mecanismul alcãtuit din roatã dinţatã-sector dinţat care pune în mişcare de rotaţie
acul indicator.
3
1 2
a
6.7
prezintã
s
r douã braţe
t
care sunt
construite
din fire de
platinã
m
identice,
ĩncãlzite
de acelaşi
Fig. 6.6 Manometru cu membrane: Fig. 6.7 Punte pentru mãsurarea
elemente constructive: m – membrane; presiunilor curent,
t- tijã; s – sector dinţat; r – roatã care sunt
dinţatã; a – ac indicator
plasate ĩn
capsule identice. Un fir considerat de referinţã este ĩnconjurat de un gaz la presiunea p 0 cunoscutã.
Asupra firului de mãsurã acţioneazã un gaz a cãrui presiune trebuie determinatã (p). Dezechilibrul punţii
este pus ĩn evidenţã de indicatorul I, acesta putându-se grada direct ĩn unitãţi de presiune.
Ca observaţie generală la toate manometrele care au element elastic tubular, la măsurare trebuie
avută în vedere şi compresibilitatea fluidului ce influenţează asupra răspunsului semnalului, ceea ce în
unele cercetări în regim dinamic creează erori relativi mari, de aceea toate manometrele trebuie etalonate
static şi după caz dinamic.
6.3. Manometre cu traductor
inductiv
Un alt tip ĩl reprezintã manometrele cu 2
membranã elasticã şi traductor inductiv
L2
prezentat ĩn figura 6.8. Membrana elasticã 1 este
legatã de miezul 2 al bobinei traductorului. Sub
presiunea fluidului se produce deformarea L1
membranei 1 şi deplasarea miezului 2
modificându-se totodatã şi inductanţele L1 şi L2 ale
bobinelor diferenţiale care sunt conectate la 1 o
P
punte de mãsurare. Semnalul mãsurat pe Fig.6.8 Manometru cu membranã elasticã
braţele punţii şi convertit reprezintã şi traductor inductiv
presiunea de acţionare. Domeniul de mãsurã al presiunilor cu acest aparat este 0...150 daN/cm2, cu
condiţia ca temperatura fluidului de lucru sã nu depãşeascã 120 0C.
6.4. Manometre tensometrice
Manometrele tensometrice sunt un tip de aparate mult utilizate în cercetările experimentale din
tehnică datorită construcţiei simple şi posibilitatea aplicării foarte uşoare în instalaţii.
Determinarea
presiunii din interiorul unui
element al instalaţiilor se
poate realiza măsurând
deformaţiile care apar în
exteriorul acestuia, pe
pereţii lui. În figura 6.9 este
prezentat un manometru cu
traductoare tensometrice
rezistive şi cu element
elastic sub forma unui tub
Fig.6.9 Manometru tensometric rezistiv
cilindric astupat la un
capăt. Manometrul este construit dintr-un corp monobloc 1 prevăzut la partea inferioară cu o porţiune
filetată pentru montare, şi cu o porţiune elastică sub forma unui cilindru cu pereţi subţiri pe care se
montează traductoarele T1 şi T3. La partea superioară tubul este închis, având o porţiune masivă în care nu
apar deformaţii şi pe care se aplică traductoarele T2c şi T4c pentru compensarea influenţei rezistenţei
traductoarelor active datorată variaţiilor de temperatură.
Porţiunea cu traductoare este protejată printr-un tub de protecţie 2 prevăzut cu orificiu pentru
scoaterea firelor de legătură a captorilor la puntea electrică.
Elementul elastic cu membranã circularã încastratã pe circumferinţa supusã acţiunii presiunii de
mãsurat prezintã avantajul amplasãrii traductoarelor direct pe membranã, pe suprafaţa opusã celei pe care
acţioneazã presiunea, astfel încât determinarea presiunii se face direct pe baza deformaţiilor diafragmei
prin etalonarea captorului.
În figura 6.10 este prezentatã amplasarea traductoarelor pe membranã iar în figura 6.11 se prezintă
distribuţia eforturilor unitare radiale r şi a celor tangenţiale t pe faţa membranei opusă aceleia pe care
acţionează presiunea, astfel încât determinarea presiunii se face direct pe baza deformaţiilor membranei.
Dezavantajele acestor manometre sunt date de dimensiunile membranei (care nu poate fi prea
micã), precum şi faptul că la membrane foarte subţiri (necesare la sensibilităţi mari) prezenţa
traductoarelor poate modifica caracteristicile elastice ale membranei. De asemenea liniaritatea captorului
este
elasticitate foarte mare şi nu influenţează liniaritatea captorului. Membrana 1 este pusã în legaturã (cu
ajutorul unui ansamblu de piese) cu lamela elasticã 2 pe care se aplicã patru traductoare tensometrice
rezistive douã pe o faţã a lamelei iar ultimele douã pe cealaltã faţã a lamelei în scopul mãririi sensibilitãţii
şi compensãrii semnalelor datorate variaţiei de temperaturã.
Manometrele inductive sunt construite în general cu membrană, iar deformaţia acesteia
transformându-se în deplasarea miezului sau a armăturii unui traductor inductiv care provoacă variaţia
reluctanţei circuitului magnetic şi respectiv a inductanţei bobinei.
În figura 6.13 este prezentat un manometru inductiv la care membrana este solidară cu miezul unui
traductor diferenţial, deci deplasarea acestuia
ca urmare a deformării membranei sub acţiunea
presiunii fluidului creează modificarea
inductanţei celor două bobine montate în braţele
adiacente ale unei punţi electrice.
Avantajul principal al acestor tipuri de
manometre îl constituie liniaritatea mai Fig.6.13 Manometru cu piston bunã
decât a manometrelor cu membranã.
6.5. Manometre cu traductor de
presiune piezoelectric
Acestea sunt caracterizate de faptul că au o bună
stabilitate, nu depind de temperatură chiar şi la utilizări de sute
de grade Celsius. Elementul piezoelectric folosit este cristalul
de cuarţ, turmalinã, sare Seignette sau titanat de bariu (ultimele
până la fluide ce nu depăşesc 120 0C). În general se
utilizeazã cuarţul care îmbinã proprietãţi piezoelectrice bune cu
o rezistenţã mecanicã mare, proprietãţi izolante ridicate Fig.6.14 Manometru piezoelectric şi
independenţa în limite largi raportatã la variaţia temperaturii. Constanta piezoelectricã k a cuarţului este
practic independentã de temperaturã pe intervalul 0…500 0C, însã aceastã proprietate se anuleazã la
temperatura de 570 0C, adicã cuarţul îşi pierde proprietãţile piezoelectrice la aceastã temperaturã.
Presiunea fluidului de lucru (fig. 6.14) este transmisă membranei 1 care este suficient de flexibilă,
de unde prin tija 2 şi membrana 3 a bucşei de protecţie se aplică coloanei de elemente piezoelectrice 4. La
capetele coloanelor se prevăd discuri izolatoare. Membrana 3 serveşte pentru aplicarea unei
precomprimări iniţiale a elementelor piezoelectrice. Existenţa mai multor cristale care sunt legate electric
în paralel face ca traductorul să aibă o capacitate proprie mare. Presiunile măsurate de captorul prezentat
sunt cuprinse în domeniul 0…150 daN/cm2.
Manometrele piezoelectrice prezintã o problemã legatã de principiul de funcţionare a lor: sarcina
electricã care apare la electrozi este proporţionalã cu forţa aplicatã. Dacã în paralel pe traductor nu s-ar
conecta nici o rezistenţã, atunci diferenţa de potenţial la bornele lui este egalã cu sarcina electricã produsã
care raportatã la capacitatea totalã dintre electrozi nu va indica nimic, lucru care se datoreazã încãrcãrii
rezistive datorate rezistenţei de intrare în circuitul de mãsurã.
6.6. Traductoare de presiune cu coloanã de lichid
Se realizeazã ĩn douã tipuri constructive: manometre diferenţiale şi manometre cu balanţã inelarã.
Cu acest tip de aparate se poate mãsura atât suprapresiunea cât şi depresiunea. Presiunea de mãsurat se
„pune în legãturã” cu unul din capetele tubului, celãlalt capãt rãmânând în legãturã cu presiunea
atmosfericã. Cea mai mare dintre presiuni împinge lichidul în tub în celalatã ramurã, diferenţa de nivel
apãrutã între cele douã ramuri fiind direct proporţionalã cu diferenţa dintre cele douã presiuni. De obicei
valoarea presiunii este exprimatã direct în unitãţi de mãsurã datoritã scãrii gradate amplasate lângã tubul
manometric.
Ca lichide manometrice aceste tipuri de aparate folosesc apã, mercur, benzen, toluen, alcool etilic.
Manometrul diferenţial este alcãtuit dintr-un tub ĩn formã de U (fig.6.15) şi mãsoarã presiunea p ĩn
funcţie de presiunea atmosfericã şi diferenţa de nivel h dintre cele douã coloane de lichid pe baza relaţiei:
P Patm g h . (6.1)
Relaţia 6.1 se foloseşte pentru a determina presiunea manometricã P ştiind presiunea atmosfericã
Patm . Ĩn cazul ĩn care presiunea atmosfericã este mai mare decât presiunea P, atunci aceasta se numeşte
presiune vacuumetricã şi se calculeazã cu relaţia:
Pvac Patm g h . (6.2)
Relaţia generalã pentru determinarea presiunii absolute este:
P Patm Pr ; (6.3)
ĩn care P – reprezintã presiunea absolutã, Pr – reprezintã presiunea relativã (∙g∙h).
Sensibilitatea acestor aparate este invers proporţionalã cu greutatea specificã a lichidului
manometric.
Pentru aceeaşi presiune, denivelarea produsã în tub va fi cu atât mai mare cu cât densitatea
lichidului este mai micã.
Patm Patm
Constructiv
P P
tuburile se
construiesc
pânã la o
h
h
înãlţime de
a b
circa 2 m,
Fig.6.15 Manometru diferenţial: a – folosit ca manometru; b – folosit ca vacuumetru iar în cazuri
speciale (pentru gaz metan la instalaţiile de gaz sau pentru laboratoare) se pot construi pânã la înãlţimi de
3 m. Limita inferioarã de mãsurare pentru acest tip de aparate este 100 mm H2O deoarece sub aceastã
limitã erorile relative de mãsurare cresc foarte mult.
Pentru mãsurarea micropresiunilor de ordinul milimetrilor coloanã de apã se folosesc aparate cu
rezervor şi cu tub înclinat faţã de orizontalã cu un unghi minim de 150, înclinare care poate fi fixã sau
variabilã. Scara aparatului se gradeazã în mm col. H2O, domeniile de mãsurare ale acestor aparate este
cuprins între 100...200 N/m2 iar erorile de mãsurare variazã între 0,5...1,5% din limita superioarã a
domeniului de mãsurare.
Manometrele cu balanţã inelarã conţin un
lichid introdus ĩntr-un inel circular (fig. 6.16),
despãrţit de un perete ĩn douã camere A şi B. Ĩn
condiţii de echilibru (p1 = p2) nivelul
lichidului din cele douã camere este acelaşi. Când
p1 > p2, cele douã coloane diferã şi sistemul ĩşi
modificã echilibrul, rotindu-se cu un unghi
proporţional cu diferenţa de presiune p1 - p2: Fig. 6.16 Manometru diferenţial cu balanţã
inelarã: a – la echilibru; b - dezechilibrat
SR
arcsin ( p1 p 2 ) ; (6.4)
unde: S – aria
Gr transversalã a tubului inelar; R – raza medie a tubului; r – distanţa dintre centrul de greutate
al sistemului şi articulatie; G – greutatea sistemului mobil.
Manometrele diferenţiale cu balanţã inelarã folosesc ca lichide de lucru apã şi ulei având scãrile
0...25 pânã la 0...250 mm col.H2O iar cele umplute cu mercur au scãrile de la 0...400 pânã la 0...2500 mm
col. Hg.
Erorile aparatelor pentru mãsurat presiunea cu lichid manometric depind mai puţin de calitatea
execuţiei aparatului şi mai mult de erorile de citire. Erorile de citire sunt cauzate în mare parte de
capilaritatea lichidului manometric care este produsã de forţele de tensiune superficialã formând
meniscuri convexe (orientate înspre interiorul lichidelor) sau concave (orientate înspre exteriorul
lichidelor). Aceste erori se eliminã prin aplicarea de corecţii care se gãsesc în tabele. Totodatã
fenomenele de capilaritate se reduc prin folosirea de tuburi cu diametre mai mari de 5 mm.
Temperatura la care se face citirea este un alt factor generator de erori deoarece tubul se dilatã
diferit de lichidul manometric (datorate densitãţilor diferite) ceea ce face ca precizia citirii sã scadã.
Pentru evitarea acestori tipuri de erori se fac corecţii tot cu ajutorul tabelelor.
7. INSTRUMENTE ŞI APARATE DE MÃSURARE A DEBITELOR
7.1. Generalitãţi
Ĩn instalaţiile utilizate ĩn industria alimentarã unul din punctele esenţiale necesare menţinerii
procesului tehnologic sub control ĩl reprezintã determinarea ĩn orice moment a debitelor agenţilor şi
materiilor prime care intervin. Ĩn general agenţii cei mai importanţi sunt: apa, aburul, aerul etc.
Debitul reprezintă cantitatea de fluid care trece prin secţiunea unei conducte în unitatea de timp şi
se exprimă în cantităţi de volum (debitul volumic) sau unităţi de masă (debitul de masă).
Debitul de volum Qv se defineşte prin relaţia:
Qv =dV/dt = d(Av)/dt= Av [m3/s]; (7.1)
în care A reprezintă secţiunea conductei iar v viteza de curgere a fluidului. Alte unitãţi de mãsurã folosite
la exprimarea debitului de volum sunt: m3/h, l/s, l/h.
Debitul de masă Qm se exprimă prin relaţia:
Qm = dm/dt = d(V)/dt = ∙Qv [kg/s]; (7.2)
în care ρ reprezintã densitatea fluidului, V reprezintã volumul. Alte unitãţi de mãsurã folosite la
exprimarea debitului de masã sunt: kg/h, t/s, t/h.
Din formulele 7.1 şi 7.2 rezultă că măsurarea debitului de volum se reduce la măsurarea vitezei de
curgere v a fluidului printr-o secţiune cunoscută, în timp ce măsurarea debitului de masă implică şi
cunoaşterea densităţii fluidului, care depinde de temperatură.
Viteza de curgere a fluidului se determină indirect prin convertirea acesteia într-o altă mărime
electrică sau neelectrică (presiune, forţă).
Aparatele care se folosesc pentru măsurarea debitelor se numesc debitmetre. Pentru măsurarea
debitelor s-au pus la punct mai multe metode care sunt acoperitoare pentru o gamă largă de situaţii:
lichide sau gaze, debite mai mari sau mai mici, pentru fluide corozive, acide sau neutre. Aceste metode
se bazeazã pe: determinarea presiunii diferenţiale, determinarea presiunii dinamice, determinarea vitezei
medii de deplasare, inducţia electromagneticã, propagarea ultrasunetelor în fluid şi efecte calorice asupra
fluidului. Metodele folosite sunt: metoda volumetricã, metoda gravimetricã, metoda micşorãrii locale a
secţiunii de curgere, metoda centrifugalã, metoda rezistenţei opuse de un corp la înaintarea fluidului,
metoda câmpului de viteze, metoda electromagneticã şi metoda injectãrii sau diluţiei.
Ajutajele sunt dispozitive de reducere localã a secţiunii de curgere a fluidului prin conducta sub
presiune, fiind conceput ca un orficiu circular axial. Mãsurând cãderea de presiune în amonte şi în aval se
a) b)
deduce valoarea debitului.
TubulFig.7.2
VenturiDispozitive
este tot unde mãsuraredea reducere
dispozitiv debitelor:a asecţiunii
– ajutaj;deb-curgere
tub Venturi
ca şi în cazul diafragmei cu
deosebirea cã acesta are o formã convergent-divergentã, între cele douã porţiuni existând o porţiune
cilindricã scurtã numitã gâtuire. Cele douã porţiuni au rolul de a face trecerea lentã la dimensiunile
normale ale conductei, mãsurarea fãcându-se între diametrul normal şi diametrul minim.
Prin comparaţie, diafragmele, ajutajele
şi tuburile Venturi sunt caracterizate prin
pierderi remanente de presiune cu mult mai
mici, însă au coeficienţii de debit mult mai mari
(fig.7.3).
g (V p p A f l p ) F f Fd
1 , (7.5)
g V p ( p )
2 gV p ( p )
K , (7.6)
Af
în care - densitatea fluidului, - coeficient de debit, l – lungimea plutitorului, F d – forţa
corespunzătoare presiunii dinamice pe plutitor, A – aria secţiunii efective de curgere pe lângă plutitor,
care este în funcţie de înălţimea h de ridicare a plutitorului. Produsul 1·K este constant pentru un anumit
fluid, la valori ale cifrei Re suficient de mari. Profilând tubul astfel încât secţiunea A să varieze liniar cu
înălţimea h, se poate obţine o relaţie liniară între debitul Q şi înălţimea de ridicare a plutitorului.
Aparatul se etalonează separat pentru fiecare tip de fluid, iar intervalul de măsurare este de circa 10
la 1 cu o eroare de măsurare de 1…2 % la început de scară şi 0,5…0,9 % la sfârşit de scară.
Aparatele de acest tip sunt caracterizate de o construcţie simplã, deservire uşoarã şi o pierdere de
presiune de lucru în aparat neglijabilã, eroarea de mãsurare fiind constantã. Ca dezavantaj se poate indica
fragilitatea datoritã folosirii tubului de sticlã, de unde şi limitarea acestora ca folosinţã din punct de
vedere al presiunii, debitului şi temperaturilor de lucru.
7.3.2. Debitmetrele de tip electromagnetic
Debitmetrele de tip electromagnetic fac parte din categoria debitmetrelor neperturbatoare cu
inducţie, având următorul principiu de funcţionare: într-un lichid conductor care curge printr-un câmp
magnetic se induce o tensiune electromotoare U, după ecuaţia generală:
U =B·D·w·10-8 , [V] (7.7)
în care B – este inducţia magnetică, D – lungimea conductorului proporţională în acest caz cu diametrul
conductei, w – viteza conductorului proporţională cu viteza medie de curgere (fig.7.5).
Ionii pozitivi şi negativi formaţi sunt deplasaţi spre părţile opuse ale jetului, rezultând distribuţia de
potenţial din fig. 7.5, care este limitată la partea din curent interioară câmpului magnetic.
Debitmetrele construite pe acest
principiu au o conductă dintr-un material
neconductor şi nemagnetic, cu doi
electrozi plasaţi la nivelul peretelui în zona unde
diferenţa de potenţial este maximă. Câmpul
magnetic este în general alternativ,
rezultând un semnal de ieşire alternativ.
Debitul volumetric măsurat este
Fig.7.5 Debitmetrul electromagnetic
independent de vâscozitatea şi densitatea
lichidului, iar pentru distribuţia vitezelor pe secţiune se impune condiţia ca aceasta să fie simetrică.
Răspunsul în timp al instrumentului este limitat de frecvenţa câmpului.
Instalaţia electrică a debitmetrului electromagnetic este prevăzută în general cu un servosistem cu
reacţie, graţie căruia semnalul de ieşire devine independent faţă de micile variaţii ale densităţii fluxului
magnetic. Se foloseşte mai mult în instalaţiile de reglare automată a debitelor materiilor prime lichide din
cadrul proceselor tehnologice, având o vitezã de rãspuns foarte mare.
7.3.3. Debitmetre ultrasonice sunt aparate care funcţioneazã pe baza diferenţei dintre viteza de
propagare a oscilaţiilor ultrasonore în direcţia curgerii fluidului şi în direcţie opusã.
Mãsurarea se face prin intermediul a doi senzori
care sunt montaţi în portiunea de conductã în care se
mãsoarã debitul (fig.7.6). Aceşti doi senzori transmit
şi receptioneazã pulsaţii ultrasonice. Dacã debitul este
zero, amândoi senzorii transmit şi recepţioneazã
simultan pulsaţii. Dacã fluidul curge prin
secţiunea conductei, semnalul înregistrat va fi decalat
cu o valoare proporţionalã cu viteza de curgere şi Fig.7.6 Debitmetru ultrasonic implicit
cu debitul de fluid.
Acest tip de aparat este utilizat la fluide cu agresivitate mãritã sau fluide cu presiune ridicatã, fiind
independent de temperaturã, presiune, conductivitate sau vâscozitate. Un alt avantaj al acestor aparate îl
constituie faptul ca nu conţin elemente în mişcare, mod de utilizare îndelungat, nu sunt pierderi de
presiune. Se poate folosi pentru conducte având diametrul cuprins între 15...4000 mm, indiferent de
materialul din care este confecţionatã conducta.
7.3.4. Debitmetrele cu ionizare funcţioneazã pe baza ionizãrii fluidului prin diferite mijloace (ex. cu
ajutorul izotopilor radioactivi). În cazul unei ionizãri continue, la trecerea prin camera de ionizare a
gazului al cãrui debit urmeazã a fi determinat, o parte din ioni sunt antrenaţi de gaz afarã din camerã, ceea
ce produce o scãdere a curentului de ionizare proporţionalã cu mãrimea vitezei gazului.
În cazul unei ionizãri periodice, modulate, în interiorul conductei se formeazã pachete de ioni care
se deplaseazã antrenate de gaz prin conductã. Mãsurând timpul mediu de parcurgere a unei distanţe de
cãtre aceste pachete de ioni prin frecvenţa impulsurilor produse într-un detector, se determinã viteza
fluidului.
Construcţia acestor debitmetre este foarte simplã, sunt utilizate în special la mãsurarea debitelor
gazelor şi mai rar a lichidelor, având o eroare de mãsurare de 3...5% din valoarea maximã a scãrii.
7.3.5.Debitmetrele cu turbină (contoare) se utilizează în general pentru fluide necorozive deoarece
implică mişcarea unor piese metalice în mediul respectiv. Funcţionarea lor se bazează pe relaţia liniară
care există între viteza de deplasare a unui fluid şi turaţia unei turbine cu palete care poate avea axul
orientat fie perpendicular pe direcţia de curgere a fluidului (fig.7.7 a – turbină tangenţială) sau cu axul
orientat pe direcţia de curgere a fluidului (fig.7.7 b - turbină axială). Mecanismul de transmitere din
interiorul aparatului are rolul de a prelua mişcarea de rotaţie şi de a transmite dispozitivului integrator
format dintr-un cadran cu ace indicatoare care totalizeazã lichidul trecut prin aparat.
Pentru reducerea la minimum a pierderilor (în lagăre) se realizează pentru un fluid de o anumită
vâscozitate, o dependenţă liniară K a debitului Q faţă de viteza de rotaţie n :
Q = K·n, (7.8)
pe o gamă de debite suficient de mare. Viteza de rotaţie se poate măsura precis prin metoda reluctanţei
variabile, folosind un magnet permanent fixat în roata turbinei şi un traductor de tip inductiv sau fixat în
carcasă, în planul roţii, sau cu ajutorul traductoarelor electrice cu impulsuri (electromagnetice,
fotoelectrice) sau cu tahogeneratoare .
7.3.6. Anemometrele: sunt aparate care mãsoarã debitul gazelor având o construcţie asemãnãtoare
cu debitmetrele cu turbinã axialã. Astfel, acţiunea presiunii gazului asupra unui rotor axial cu palete
produce o mişcare de rotaţie a acestuia cu o turaţie proporţionalã cu viteza fluidului. Viteza medie de
deplasare a curentului de gaz se considerã ca fiind raportul dintre distanţa parcursã de rotor datã de un
integrator şi de timpul în care s-a parcurs acestã distanţã. Debitul se calculeazã cu relaţia:
Q = vmed ·S, (7.9)
unde vmed reprezintã viteza medie a fluidului iar S secţiunea de trecere a gazului.
Din punct de vedere constructiv, anemometrele sunt aparate simple cu care se poate mãsura debitul
şi viteza gazelor lipsite de impuritãţi. Sunt folosite în ventilaţie pentru a mãsura direct viteza efectivã de
deplasare a curentului în limite de 5...50 m/s şi indirect debitul, temperatura de lucru fiind sub 120 0C.
Rotorul se confecţioneazã în douã feluri: cu aripioare pentru viteze a curentului de pânã la 15 m/s şi
cu cupe pentru viteze cuprinse între 15...50 m/s.
Pe acelaşi principiu al vitezei medii de deplasare se construiesc şi debitmetrele cunoscute sub
denumirea de termoanemometre. Cantitatea de cãldurã cedatã de un corp încãlzit continuu este
dependentã de viteza curentului de gaz. Ca dezavantaje, aceste tipuri de aparate prezintã dificultãţi de
etalonare a scãrii, dependenţa indicaţiilor de temperatura gazului, variaţia indicaţiilor printr-un proces de
îmbãtrânire al rezistenţei, construcţie fragilã.
7.3.7. Contoare volumetrice rotative sunt realizate în mai multe variante constructive, funcţionând
în general ca motoare antrenate de curgerea
fluidului. Debitul total de fluid este proporţional cu
numărul de rotaţii ale axului rotorului în
intervalul de timp pentru care se face măsurarea,
înregistrat de un contor mecanic.
În figura 7.8 este prezentată schema unui
contor volumetric în varianta cu rotor excentric cu
Fig.7.8 Schema unui contor volumetric
palete. cu rotor în excentric
Măsurările cu contoare volumetrice rotative se efectuează în regim staţionar de curgere cu o
precizie de 0,5…2 % şi o cădere de presiune de 0,4 daN/cm2 la debitul maxim.
Pentru mãsurarea volumetricã a gazelor se utilizeazã
contoarele cu tambur. Contoarele cu tambur sunt cele mai vechi
aparate pentru mãsurãri volumetrice ale gazelor. Principiul lor de
funcţionare se bazeazã pe mãsurarea şi citirea continuã a
volumelor egale de gaz. Numãrul acestor volume este înregistrat de un
mecanism calculator care aratã în unitãţi de volum cantitatea totalã
de gaz trecut prin aparat. Schema de principiu a contorului cu
tambur este prezentatã în fig.7.9.
Caracasa cilindricã 1 închisã ermetic, umplutã mai mult de
Fig.7.9 Schema contorului
jumãtate cu un lichid tampon va roti tamburul concentric 2, care cu tambur este
împãrţit în patru compartimente radiale notate I...IV şi unul
cilindric V. Camerele I...IV comunicã cu spaţiul carcasei 1 prin fantele a, b, c, d dar şi cu camera V prin
intermediul fantelor a1, b1, c1, d1. În camera V prin axul tubular intrã conducta de alimentare cu gaz 3, iar
în partea superioarã se gãseşte amplasat tubul de evacuare 4. Dspãrţiturile radiale şi fantele de legãturã
sunt situate astfel încât gazul intrã succesiv în camerele I...IV. Cãderea de presiune din tuburile 3 şi 4 face
ca tamburul sã se roteascã în sens orar. Fantele de intrare şi de ieşire din fiecare camerã nu pot fi
niciodatã simultan deasupra nivelului lichidului şi prin urmare se exclude trecerea directã a gazului din
tubul 3 în tubul 4. Gazul umple fiecare camerã la un volum anumit, constant, dizlocat din camerã şi
transmis în carcasa aparatului la ieşirea fantei de evacuare deasupra nivelului lichidului tampon. Rotaţia
tamburului 2 se transmite mecanismului calculator situat în exteriorul carcasei. Într-o singurã rotaţie
completã a tamburului, gazul care trece prin tambur este egal cu suma volumelor camerelor, separate de
lichid.
Ca lichid tampon se foloseşte de obicei apa, iar în cazul în care aceastã poate îngheţa se foloseşte
soluţie apoasã de clorurã de magneziu sau glicerinã. Contoarele cu tambur se folosesc pentru gazele care
nu se dizolvã în lichidul tampon şi nu cţioneazã asupra materialului din care este confecţionat contorul.
Precizia aparatelor de acest fel este de ± 2% şi au o productivitate mai mare de 3 m3/h.
Contoarele volumetrice cu tambur cu scurgerea liberã a
lichidului sunt prezentate în figura 7.10. Aceste aparate sunt
confecţionate dintr-o carcasã externã închisã având forma
cilindricã în interiorul cãreia este situat concentric tamburul de
mãsurare 1 cu fantele externe e1, e2, e3, separat prin
despãrţiturile 2 în trei camere de mãsurare I...III de volum egal.
Tamburul 1 se poate roti în jurul axului tubular 4 prin care
lichidul mãsurat intrã în tamburul distribuitor intern 3, care
conţine fantele interne b1, b2, b3. Tamburul poate fi alimentat Fig.7.10 Schema contorului cu
volumetric cu tambur
lichid sub presiune care nu depãşeşte 0,4 N/cm2. Pentru
lichide uşor volatile carcasa contorului se confecţioneazã ermetic închisã, dimensionatã pânã la o
presiune de 2 N/cm2.
Avantajele aparatului sunt: precizia relativ mare a mãsurãtorilor (± 0,5...± 1 % din cantitatea
mãsuratã), variaţia admisibilã mare a debitului la care se pãstreazã precizia de mãsurare, simplitatea
construcţiei.
7.3.8. Mãsurarea altor fluide în afarã de apã şi gaz se face prin urmãtoarele soluţii:
o mãsurarea aburului saturat sau supraîncãlzit se face cu debitmetre de tip vortex;
o mãsurarea uleiurilor alimentare sau minerale, a produselor petroliere se face folosind debitmetre
cu ultrasunete;
o mãsurarea lichidelor alimentare, lichidelor corozive sau abrazive se face cu debitmetre
electromagnetice;
o mãsurarea lichidelor vâscoase şi pãstoase se face cu debitmetre masice;
o mãsurãrile de înaltã precizie, comanda şi controlul instalaţiilor de dozaj, procedee de
înlocuire secvenţialã se face cu debitmetre masice.