Tema : Coordonate teoretice ale medierii

1. Conceptul Justiţiei Restaurative, origini şi evoluţie

2. Paradigma, obiectivele şi principiile Justiţiei Restaurative
3. Noţiune de mediere, formele şi rolul ei
4. Sarcinile mediatorului
5. Concluzii privind Justiţia Restaurativă

Bibliografia selectivă:
1. Consedine Jim, Bowen Hellen- Restorative Justice-Contemporary Themes and Practice,
Ploughshares Publications, 1999;
2. Demet S., Jacqmain C.,Parello E. - Le development d’un concept de justice restaurative
dans le cadre carceral, Universite de Liege, 2000;
3. Duff, R.A. – Punishment, Communication an Community, Oxford University Press, 2001;
4. Galaway, Burt; Hudson, Joe (coord.) – Restorative Justice: International Perspectives,
Criminal Justice Press,Monsey,NY,USA, 1996;
5. Garland, David – Punishment and Modern Society, Ed. Oxford Press, 1998;
6. Gheorghe Florian - Dinamica Penitenciară, Ed. Oscar Print, 1999;
7. Graef, Roger – Why Restorative Justice?, Calouste Gulbenkian Foundation, Londra,
2001;
8.Jacqmain C.,Malempre H. – Orienter l’execution de la peine vers la reparation, Universite
de Liege, 2000;
9. Mace Anne – The Restorative Prison Project, International Centre for Prison Studies,
nov.2000;
10. Paşcu Andrei – Justiţie Restaurativă, Revista de Ştiinţă Penitenciară, nr.3/2000;
11. Stern Vivien - A Sin Against the Future-Imprisonment in the World, Penguin Group,1998;
12. Zehr, Howard – Changing Lenses, Herald Press, Scottdale, Pennsylvania, USA, 1990;
13. * * * - O nouă agendă pentru reforma penală, document prezentat la Conferinţa
Internaţională pentru Reformă Penală,13-17.04.1999, Royal Holloway College – elaborat
de Penal Reform International şi International Centre for Prison Studies;
14. * * * - Guide for Implementing the Balanced and Restorative Justice Model, U.S.
Department of Justice, Office of Juvenile Justice and Delinquency Prevention, 1998;
 Conceptul Justiţiei Restaurative, origini, evoluţie
Evaluările pe plan mondial a nenumăratelor încercări ale sistemelor penale de a stopa
fenomenul infracţional şi a reduce recidiva – au condus la concluzia că acestea încă nu au găsit
reţeta optimă pentru rezolvarea situaţiei. Astfel s-a născut ideea că un răspuns viabil ar putea fi
oferit de justiţia restaurativă.
Dar ce este această Justiţie Restaurativă? Ea reprezintă o încercare de redescoperire a
adevăratei justiţii, a acelei justiţii morale de care diferitele interese care au marcat societăţile şi
Statele lumii secole de-a rândul ne-au făcut să ne îndepărtăm atât de mult. Conceptul, care este
nou numai prin modalitatea de interpretare şi practicile mai rafinate, mai civilizate care sunt
utilizate pentru aplicarea lui, înseamnă în fapt revigorarea atât de simplei şi curatei atitudini
morale pe care vechile comunităţi umane o aveau faţă de membrii lor. Această atitudine, demnă
de cea mai înaltă consideraţie din partea generaţiilor epocii actuale de dezvoltare a societăţilor
umane, se observă deosebit de clar în practicile justiţiare care au caracterizat începuturile
organizării comunităţilor umane, atunci când răufăcătorul şi păgubitul veneau în faţa
colectivităţii - a sfatului bătrânilor sau cel al înţelepţilor - şi îşi prezentau punctele de vedere
referitor la situaţia conflictuală care a intervenit între părţi înaintea, în timpul sau după comiterea
unei fapte care contravenea regulilor de convieţuire stabilite de acea colectivitate şi cereau
satisfacţie. De cele mai multe ori, acest proces se încheia şi se încerca detensionarea situaţiei
create pe calea dialogului şi a negocierii directe dintre pãrţi. Astfel de practici se regăsesc în
istoria tuturor marilor popoare, fie că este vorba de celţii, geţi, franci sau alte popoare Europene,
fie de maorii din Noua Zeelandă sau aborigenii din Australia, fie de amerindieni sau alte popoare
a căror existenţã este menţionată de istoria mondialã. Una dintre cele mai complete definiţii ale
conceptului de Justiţie Restaurativă este cea a dr.Mark S. Umbreit (Universitatea
MinnesotaS.U.A.):
“Justiţia Restaurativă este un răspuns dat infracţiunii care oferă oportunităţi celor care
sunt cei mai afectaţi de aceasta – victima, infractorul, familiile acestora şi comunitatea - de
a fi direct implicaţi în a răspunde răului produs de comiterea infracţiunii. Justiţia
Restaurativă se bazează pe valori care accentuează importanţa oferirii posibilităţii de
implicare mai activă în procesul de: oferire de suport şi asistenţă victimelor infracţiunilor;
responsabilizarea infractorilor faţă de persoanele şi comunităţile cărora le-au făcut rău;
restaurarea pierderilor emoţionale şi materiale ale victimelor (în limita posibilului);
oferirea unei game mai largi de oportunităţi de dialog şi de rezolvare a problemelor între
victime, infractori, familii şi alte persoane; oferirea infractorilor de posibilităţi crescute de
dezvoltare corectă şi reintegrare în viaţa comunitară; şi întărirea siguranţei publice prin
construcţie comunitară.”
Termenul de „justiţie restaurativă” îşi are originile în limba engleză, ceea ce
demonstrează originile anglo-saxone ale conceptului. Într-adevăr, aplicarea practică a noului
concept s-a născut în ţările aflate în zona de influenţă a dreptului anglo-saxon: Australia, Canada,
Marea Britanie, Noua Zeelandă şi Statele Unite ale Americii. Cu toate că abordări asemănătoare
se regăsesc în istoria popoarelor din întreaga lume, mişcarea contemporană pentru
conceptualizarea şi dezvoltarea justiţiei restaurative ca modalitate inovatoare prin care se caută
să se dea un răspuns viabil şi eficient infracţiunii şi conflictului, s-a aplicat practic pentru întâia
dată în anul 1974. Doi canadieni, Mark Yantzi şi Dave Worth, au rugat un judecător din
Kitchener, Ontario, să le permită să încerce o abordare diferită în intervenţia justiţiei asupra a doi
tineri infractori arestaţi pentru distrugere de bunuri. Ideea a fost de a permite victimelor şi
infractorilor să joace rolurile principale în luarea deciziei referitoare la cea mai adecvată metodă
de răspuns faţă de răul produs. De atunci încoace, a crescut continuu utilizarea justiţiei
restaurative şi acest concept s-a deplasat de la periferia politicilor penale spre o zonă centrală,
fapt ce i-a conferit un binemeritat loc în cadrul practicilor penale.
Pe continentul European termenul este mai puţin cunoscut în forma sa anglo-saxonă –
aceea de justiţie restaurativă –, dar acest lucru nu înseamnă că nu există o fundamentare similară:
dezbaterile teoretice asupra modului în care pot fi rezolvate consecinţele infracţiunilor de către

2
cei direct implicaţi, au început să se facă simţite în Europa încă de la sfârşitul anilor 1960. În
acea perioadă au fost formulate propuneri concrete de proiecte inovatoare în diferite ţări
europene şi, mai mult de atât, multe iniţiative din S.U.A. şi Canada au fost influenţate de
lucrările teoretice şi gândirea academică europeană.
Entuziasmul adeseori exagerat datorat primelor rezultate pozitive obţinute în cadrul
studiilor desfăşurate, au făcut ca mulţi cercetători să creadă că au descoperit reţeta miraculoasă în
lupta împotriva infracţionalităţii şi să încerce fundamentarea teoretică a unui sistem de justiţie
restaurativă ca substitut al sistemelor clasice de justiţie penală. Acumulând rezultatele obţinute
din experimentele practice desfăşurate în diferite colţuri ale lumii şi beneficiind de un aport
teoretic de mare valoare, practicile specifice justiţiei restaurative au fost apoi privite ca
alternative la sistemele penale.
Dar Justiţia Restaurativă nu este o mişcare paralelă sau împotriva sistemelor actuale de
justiţie penală. Tot mai multe voci se fac auzite în susţinerea integrării acestei abordări în
sistemele de justiţie penală în scopul modificării fundamentelor, modurilor de operare şi
rezultatelor obţinute de acestea. A devenit tot mai clar că „justiţia restaurativă” nu înseamnă doar
o anumită metodă, tehnică sau program, ci că acest concept este un anumit mod de abordare şi o
viziune globală. Aşa cum şi-a intitulat Howard Zehr cartea scrisă în 1990, este vorba de o
„schimbare a lentilelor”. Această evoluţie a abordării şi interpretării conceptului nu reprezintă o
slăbiciune ci, dimpotrivă, o maturizare şi o dovadă a unei tot mai puternice ancorări a acestuia în
realităţile sociale.
Oare utilizarea acestui concept poate într-adevăr transforma sistemul de justiţie penală?
Prin cercetarea tuturor laturilor naturii umane, ştiinţele specializate au adus multe date preţioase
în favoarea conştientizării cauzelor apariţiei sentimentului de insecuritate, permiţând o profundă
reflecţie asupra fenomenului şi găsind răspunsuri viabile la întrebările care încep cu “de ce”,
“cum”, “unde” şi “ce” . Toate aceste date au fost transpuse în diferite demersuri pentru găsirea
unor noi şi eficiente practici de “tratare” a individului delincvent. Foarte multe dintre acestea şi-
au demonstrat viabilitatea. Găsirea acestor noi metode de “tratare” a delincvenţei reprezintă una
dintre cele mai frumoase provocări pe care evoluţia comunităţilor umane o pune în faţa instituţiei
abilitate în luarea unor decizii de care atârnă viitorul multor membrii ai societăţii: Justiţia.
Provocare? Da, deoarece trebuie să găsim voinţa necesară pentru a ne ajuta concetăţenii să se
elibereze din sfera fenomenului infracţional: nu numai să declarăm că trebuie ci şi să trecem la
fapte, chiar dacă pentru a reuşi trebuie să “rănim” pe unii răsturnând mentalităţi, ierarhii,
atitudini, clasificări, mijloace sau modalităţi de abordare.
În anul 1996, criminologul britanic Tony Marshall a oferit lumii o definiţie procedurală a
conceptului, definiţie recunoscută ca fiind valabilă de întreaga mişcare mondială din domeniul
Justiţiei Restaurative:
“Justiţia Restaurativă este un proces prin care toate părţile implicate într-o anumită
infracţiune se adună la un loc pentru a decide în mod colectiv modul cum trebuie rezolvate
consecinţele infracţiunii şi implicaţiile viitoare”.
Dar şi această definiţie, cu toate că este mai concisă decât cea oferită de Mark Umbreit,
necesită câteva clarificări: cine sunt “părţile implicate” în infracţiune; cum pot ajunge la o
concluzie colectivă; ce înseamnă “a rezolva consecinţele infracţiunii”; şi ce “implicaţii viitoare”
trebuie luate în considerare?
La aceste întrebări a încercat să răspundă canadianca Susan Sharpe în lucrarea “Justiţia
Restaurativă: O Viziune pentru Vindecare şi Transformare” (Edmonton, Alberta: Edmonton
Victim Offender Mediation Society, 1998). Ea a propus cinci principii cheie care ajută la
clarificarea definiţiei lui Marshall.
Primul este că Justiţia Restaurativă invită la o participare totală şi la consens. Acest lucru se
traduce prin faptul că sunt implicate atât victimele cât şi infractorii, dar că se oferă posibilitatea
de a participa şi altor persoane care au fost, direct sau indirect, afectate de infracţiune – familii,
prieteni, vecini, etc. Caracteristica principală este că participarea tuturor este voluntară.

3
 Al doilea arată că Justiţia Restaurativă caută să vindece ceea ce a fost stricat. Întrebarea
centrală a oricărui proces restaurativ este “De ce are nevoie victima pentru vindecare, recuperare
şi recâştigarea sentimentului de siguranţă?”
Cel de-al treilea se referă la asumarea deplină şi directă a responsabilităţii. Această
asumare a responsabilităţii nu înseamnă doar că infractorul recunoaşte că a încălcat legea: el
trebuie să se confrunte cu cel/cei cărora le-a făcut un rău şi să vadă cum acţiunea lui i-a lezat pe
toţi ceilalţi; el trebuie să îşi explice comportamentul astfel încât victima şi comunitatea să-i
găsească acestuia un sens; şi trebuie să îşi recunoască obligaţia de a repara răul făcut.
Al patrulea face trimitere la încercarea de a reuni ceea ce a fost divizat: una dintre cele
grave consecinţe este că infracţiunea provoacă rupturi între oameni şi comunităţi. Procesele
restaurative încearcă o reconciliere a victimei cu infractorul şi reintegrarea ambilor în
comunitate. Din perspectiva Justiţiei Restaurative victima şi infractorul nu trebuie să aibă roluri
permanente ci doar temporare, oferindu-se posibilitatea ca în viitor să se poată rupe de trecutul
lor şi să nu mai fie definiţi în funcţie de răul pe care l-au suferit sau l-au provocat cândva.
Cel de-al cincilea reprezintă încercarea Justiţiei Restaurative de a ajuta comunitatea în
prevenirea unor acţiuni infracţionale viitoare: infracţiunea produce pagube, dar ea poate şi să
scoată la iveală injustiţii deja existente caracteristice unei mai vechi “dispute între “infractor” şi
“victimă” şi care au culminat cu comportamentul infracţional. Poate fi orba de inegalităţi
economice sau etnice care, cu toate că nu scuză infractorul, pot ajuta comunitatea să le rezolve şi
să devină, astfel, un loc pentru o viaţă mai sigură şi mai liniştită.
Origini
Dacă ne referim la relaţiile de apărare socială aşa cum sunt ele definite în dreptul penal,
încă din perioada societăţilor antice este consemnată existenţa unor modalităţi de rezolvare a
raporturilor juridice de conflict care prezintă asemănări semnificative cu ceea ce este astăzi
cunoscut sub denumirea de Justiţie Restaurativă.
Mai întâi a existat o perioadă a răzbunării individuale şi apoi colective, situaţie care nu a
putut fi tolerată datorită riscului de a slăbi grupul social în care aveau loc acţiunea agresorului şi
răzbunarea părţii vătămate; ca urmare, a fost limitată reacţia victimei, iar prima formă de limitare
a fost regula talionului în baza căreia riposta trebuia să fie proporţională cu intensitatea
agresiunii.
Deoarece, pe de o parte, prin aplicarea acestei reguli, valorile vătămate prin agresiune,
respectiv prin acţiunea de răzbunare, nu aveau aceeaşi însemnătate pentru titularii lor, iar pe de
altă parte deoarece ducea întotdeauna la o pierdere pentru societate, regula talionului a fost
înlocuită cu compoziţiunea, care avea semnificaţia unei înţelegeri între părţile aflate în conflict,
în baza căreia victima primea o indemnizaţie pentru răul suferit. Compoziţiunea, la început
facultativă, a devenit cu timpul obligatorie, iar după apariţia statului indemnizaţia revenea
acestuia. Apariţia acestui mod de rezolvare a conflictelor a reprezentat un real progres faţă de
legea talionului, compoziţia fiind atestată documentar în codul lui Hammurabi, primele cinci
cărţi ale Bibliei şi în legea celor douăsprezece table.
În textele romane, infracţiunile erau desemnate prin termenul generic de delicte,
indiferent dacă erau sancţionate de norme ale dreptului public sau ale dreptului privat. Cu toate
acestea, încă din epoca veche, delictele publice dobândesc o identitate proprie în raport cu cele
private (furt, lovire), identitate dată de regimul lor juridic specific în materia procedurii de
judecată, precum şi de felul pedepselor ce li se aplicau. Delictele private erau judecate după
normele procedurii civile de către judecători aleşi dintre persoane particulare, fiind sancţionate
prin plata unor sume de bani în scopul despăgubirii victimei.
În perioada contemporană, originile justiţiei restaurative pot fi identificate în jurul anilor ’70,
când forţele sociale şi politice din ţările democratice şi-au conjugat eforturile în direcţia
reformării sistemului sancţionator penal, ceea ce a determinat anumite mutaţii cu rezonanţă în
trei planuri diferite:
• cercetări în domeniul justiţiei informale şi în zona mecanismelor de elaborare a deciziei;

4
 • creşterea scepticismului oamenilor de ştiinţă privitor la efectele sistemului sancţionator
tradiţional;
• apariţia unei mişcări de sprijinire a victimelor.
Demn de remarcat este, în această perioadă de început pentru justiţia restaurativă, rolul important
jucat de anumite mişcări şi curente religioase în promovarea modelului restaurativ pe plan
mondial. Printre acestea se numără în primul rând comitetele menonite pentru justiţie penală din
SUA şi Canada, dar şi alte minorităţi religioase şi organizaţii înfiinţate de acestea (presbiterieni,
quackeri, Consiliul Bisericilor, Prison Fellowship etc.), ale căror eforturi combinate cu practica
şi cu cercetările victimologice anterioare au constituit şi constituie, din toate punctele de vedere,
un solid suport pentru promovarea acestui model de soluţionare a conflictelor penale.
Evoluţie
În ţările europene, forma actuală în care este întâlnită medierea victimă-infractor şi-a făcut
apariţia în anii ’80. Cu toate că reacţiile faţă de experimentele desfăşurate erau pozitive, chiar şi
din partea victimelor şi a infractorilor implicaţi, un anumit conservatorism a determinat ca
această mişcare să nu primească imediat sprijinul aşteptat. Totuşi, experimentele desfăşurate au
oferit într-o primă fază date concrete în baza cărora s-a conchis că această modalitate de
abordare a criminalităţii are un puternic potenţial inovator.
În anii ’90, numărul programelor de mediere a crescut considerabil, în anumite ţări medierea
victimă/infractor devenind o practică bine fundamentată, acordându-se o atenţie deosebită
selectării cazurilor adecvate, precum şi sprijinirii profesionale a mediatorilor.
Cu toate că în unele ţări europene accentul se pune în continuare mai ales pe delincvenţa
juvenilă, aplicarea acestui nou tip de intervenţie tinde să se generalizeze în justiţia penală.
Medierea, ca principală formă a Justiţiei Restaurative, este tot mai mult utilizată în
diferitele etape ale procesului penal, dar şi după condamnare. Se observă o mare diversitate şi în
tipul relaţiei pe care serviciile de mediere o au cu sistemele de justiţie penală: de la tipul bazat
exclusiv pe aceste sisteme, până la tipul total comunitar. În unele ţări, voluntarii joacă un rol
important în desfăşurarea cotidiană a medierii, în timp ce în altele justiţia restaurativă este
puternic profesionalizată.
Deşi medierea victimă/infractor este cel mai important model restaurativ în contextul european
actual, justiţia restaurativă reprezintă o abordare mult mai vastă, orientată pe repararea răului
produs prin comiterea infracţiunii, participarea activă a victimei, infractorului şi a altor părţi
implicate reprezentând unul din elementele fundamentale în succesul procesului restaurativ. Aşa,
în anul 1998 în statele membre ale UE au fost estimate mai mult de 900 de programe de mediere.
La sfârşitul anilor ’90, s-a constatat intrarea într-o nouă etapă a dezvoltării medierii
victimă/infractor la nivel european, alături de ţări cum sunt Germania, Norvegia, Franţa, Austria,
Belgia, dezvoltându-se un cadru legal adecvat şi în alte state – Marea Britanie, Finlanda, Polonia,
Cehia.

Paradigma, obiectivele şi principiile Justiţiei Restaurative

Analiza comparativă a sistemului de justiţie tradiţională şi a justiţiei restaurative pune în evidenţă
o serie de particularităţi specifice fiecărui sistem luat în consideraţie:16
Termenul de justiţie restaurativă a fost utilizat pentru prima dată de către
psihologul american Albert Eglash în 1977, pentru a descrie orientările din domeniul justiţiei
penale. Cu această ocazie, Eglash a identificat trei paradigme diferite de justiţie:
paradigma retributivă, distributivă şi restaurativă.
Spre deosebire de paradigma retributivă care pune accentul pe sancţionarea infractorului şi
paradigma distributivă care se centrează pe reabilitarea infractorului, justiţia restaurativă are la
bază ideea reparării prejudiciului produs victimei.
Deşi iniţial Eglash a limitat justiţia restaurativă identificвnd-o cu reparaţia, în
prezent acest concept a fost redefinit şi dezvoltat, sfera conceptului extinzându-se prin includerea
unor noi forme.

5
 În Justiţia tradiţională victimele au un rol periferic în cadrul procesului, accentul este pus
pe pedepsirea sau tratarea infractorului. Comunitatea este reprezentată de Stat. Părţile se situează
pe poziţii adverse. Victimele au un rol central în cadrul procesului restaurativ. Accentul este pus
pe repararea răului produs între infractor şi victimă, şi poate între infractor şi comunitatea largă.
Membrii şi organizaţiile comunităţii au un rol activ. Procesul este caracterizat de dialog şi
negociere între părţi.
Deosebirile dintre modelul restaurativ şi paradigma clasică de justiţie retributivă sunt
vizibile. În primul rând, în cazul justiţiei restaurative infracţiunea nu mai este văzută ca o violare
a legilor, a Statului, ci ca un prejudiciu produs persoanelor şi comunităţii. Dacă în cadrul
sistemului penal victimele sunt cel mai adesea ignorate, unii autori vorbesc chiar de o re-
victimizare a acestora, în cadrul justiţiei restaurative victimele au un rol central. Primul obiectiv
al procesului de justiţie restaurativă este, după cum am amintit deja, acela de a repara prejudiciul
produs victimei, de a răspunde nevoilor acesteia. În acelaşi timp, victima are posibilitatea de a-şi
exprima opinia cu privire la modul de sancţionare a infractorului.
La rîndul lor, infractorii sunt trataţi într-o manieră mult mai adecvată nevoilor lor. Justiţia
restaurativă pune accentul pe responsabilizarea infractorilor şi pe compensarea/ reparaţia pe care
aceştia o pot oferi victimelor. În acelaşi timp, se pune accentul pe reintegrarea socială a acestora
atît ca modalitate mult mai umană de a trata infractorii, cît şi ca modalitate concretă de a se evita
recidiva
Dezbaterile pe tema Justiţiei Restaurative pornesc de la compararea acesteia cu sistemele de
justiţie penală utilizând, invariabil, prezentarea oferită de dr.Howard Zehr.
Paradigmele Justiţiei
Justiţia Retributivă Justiţia Restaurativă

1.Infracţiunea atacă Statul şi legile acestuia.
2.Se pune accentul şi se concentrează pe
stabilirea vinovăţiei astfel ca dozele de durere
şi suferinţă aplicate prin pedeapsă să poată fi
măsurate.
3.Actul de justiţie este înfăptuit printr-un
conflict între avocat şi procuror, infractorul şi
victima fiind pasivi şi chiar ignoraţi.
1.Infracţiunea este un rău făcut oamenilor şi
relaţiilor dintre aceştia.
2.Încearcă să identifice drepturile, nevoile şi
obligaţiile infractorului şi victimei.
3.Se pune accent pe rezolvarea problemei astfel
încât situaţia creată să poată fi îndreptată şi răul
produs să poată fi reparat, infractorul şi victima
având roluri active şi principale.

4.Infractorul este tras la răspundere prin 4.Infractorul dă socoteală demonstrând empatie

pedeapsă şi reacţia este concentrată asupra ajutând direct la repararea răului făcut, reacţia
unui comportament din trecut. fiind concentrată asupra consecinţelor
comportamentului infracţional.

5.Un proces strict raţional, dependent de reguli
şi intenţii care influenţează şi direcţionează
rezultatele în direcţia dorită de Stat: o parte
câştigă şi cealaltă pierde.
5.Permite exprimarea liberă a emoţiilor şi
sentimentelor, implică pe toţi cei care au fost
afectaţi - direct sau indirect - de infracţiune,
asumă responsabilităţi, sunt satisfăcute nevoile
şi este încurajată vindecarea atât a victimei, a
infractorului şi a comunităţii, cât şi a relaţiilor
dintre aceste părţi.

În viziunea lui Howard Zehr, Justiţia Retributivă – considerată caracteristică tuturor

sistemelor penale actuale – porneşte de la un mod particular de interpretare a infracţiunii: aceasta
este privită ca “o violare a Statului, definită prin încălcarea legilor şi vinovăţie. Justiţia stabileşte
blamarea şi administrează suferinţa într-o competiţie dintre infractor şi Stat, competiţie

6
desfăşurată după reguli sistematice”(Howard Zehr, Changing Lenses: A new focus for crime and
justice, Herald Press,1990). Justiţia Restaurativă priveşte lucrurile într-un mod diferit. Tot
Howard Zehr spune: “Infracţiunea este un rău făcut oamenilor şi relaţiilor dintre aceştia. Ea
creează obligaţia de a îndrepta lucrurile. Justiţia implică victima, infractorul şi comunitatea în
căutarea soluţiilor care să promoveze reparaţie, reconciliere şi reasigurare”.
Justiţia Retributivă se focalizează pe violarea legilor, în timp ce Justiţia Restaurativă se
concentrează pe agresarea oamenilor şi a relaţiilor. Justiţia Retributivă caută să apere legea prin
determinarea blamului şi administrarea pedepsei, în timp ce Justiţia Restaurativă caută să apere
victimele prin recunoaşterea lezării acestora şi prin crearea de obligaţii pentru cei responsabili să
îndrepte lucrurile. Justiţia Retributivă implică Statul şi infractorul într-un proces formal de
pronunţare a unei sentinţe, în timp ce Justiţia Restaurativă implică victimele, infractorii şi alţi
membri ai comunităţii în căutarea şi găsirea de soluţii. Cu toate că de-a lungul anilor, s-au
încercat diferite reprezentări şi definiri ale Justiţiei Restaurative, analiza comparativă oferită de
Howard Zerh este folosită pe toate meridianele atunci când este vorba de prezentarea conceptului
deoarece ea demonstrează foarte clar cum “a privi vechile probleme în noi feluri ne ajută să
înţelegem altfel şi să ajungem la noi răspunsuri”(Daniel Van Ness, vicepreşedinte Prison
Fellowship International, Justiţia Restaurativă în lume, Congresul ONU, Viena 2000). Putem
răspunde în mai multe feluri comportamentului care încalcă legea: fie focalizându-ne exclusiv pe
regula care a fost încălcată, fie pe răul pe care îl cauzează oamenilor şi relaţiilor dintre aceştia.
Modul în care privim infracţiunea ne va conduce automat la răspunsul pe care îl vom considera
logic şi drept. Iar Justiţia Restaurativă se concentrează pe repararea răului produs.
Obiectivele
Justiţia restaurativă s- a dezvoltat ca alternativă la sistemul penal retributiv. Ea pleacă de la
premiza că toate părţile trebuie să fie implicate în răspunsul la infracţiune, respectiv victima,
infractorul, precum şi comunitatea. În cadrul acestei filosofii penale, răspunderea se întemeiază
pe înţelegerea de către infractor a răului produs prin fapta sa ilicită, acceptarea răspunderii şi
repararea pagubei produse. Justiţia restaurativă porneşte de la premisa că cel mai bun răspuns pe
care îl putem da conflictului îl reprezintă repararea răului produs de un act necugetat.
Pentru agresor, justiţia restaurativă propune un rol nou, acela de „asumare a responsabilităţii
faptei lui şi reparare a pagubelor produse”. În acelaşi timp, „justiţia restaurativă permite
colectivităţii să se exprime în cadrul sistemului penal, şi să manifeste un sentiment de teamă faţă
de criminalitate mult diminuat în intensitate”
Alţi autori (Denis Cooley) apreciază că: “justiţia restaurativă are la bază o idee simplă:
modul eficient de a răspunde unui conflict prin repararea prejudiciului cauzat de actul reprobabil.
Măsurile de reparaţie, materiale şi simbolice, reprezintă punctul de plecare, dar reparaţia în sens
larg nu se limitează la despăgubirea victimei”9. De asemenea, modelul restaurativ reuşeşte “să
dea răspuns la un conflict imediat şi favorizează dezvoltarea relaţiilor bazate pe respect între
delincvent, persoanele care au suferit prejudiciul şi membrii comunităţii10.
La rândul său, Tony Marshall definea justiţia restaurativă ca „procesul în cadrul căruia părţile
implicate într-o infracţiune stabilesc împreună cum să trateze consecinţele infracţiunii şi
implicaţiile sale pentru viitor”
În opinia autorului mai sus menţionat, justiţia restaurativă are ca obiective
principale:
 să răspundă nevoilor victimelor - materiale, financiare, emoţionale şi sociale
(inclusiv nevoile celor apropiaţi victimei, care pot fi şi ei afectaţi);
 prevenirea recidivei prin reintegrarea infractorilor în comunitate;
 să le permită infractorilor să-şi asume în mod activ responsabilitatea pentru actele sale;
 să recreeze o comunitate care să sprijine reabilitarea infractorilor şi victimelor şi care să
fie activă în prevenirea criminalităţii;
 furnizarea unor mijloace de evitare a încărcării sistemului penal şi a costurilor şi
întârzierilor”
Din perspectiva lui Howard Zehr şi Harry Mika, „justiţia restaurativă încearcă

7
să vindece şi să îndrepte răul produs”13. Infracţiunea este văzută ca „un prejudiciu produs
persoanelor şi relaţiilor personale,[...] prejudiciu care creează obligaţii şi responsabilităţi.
Infractorul are obligaţia de a îndrepta prejudiciul provocat victimelor (directe şi indirecte), iar
comunitatea are obligaţia de a sprijini victimele infracţiunii şi infractorii în vederea reintegrării
sociale a acestora.
Procesul de justiţie este orientat spre satisfacerea nevoilor victimei fără a neglija însă
nevoile infractorilor care sunt sprijiniţi pe parcursul întregului proces. Dialogul între victimă,
infractor şi membrii comunităţii este încurajat şi face posibilă asumarea responsabilităţilor ce
decurg din săvârşirea faptei şi implicarea membrilor comunităţii în procesul de justiţie.
Aşa cum sublinia Vivien Stern, în cadrul procesului penal se minimalizează
responsabilitatea infractorilor. Aceştia sunt concentraţi asupra propriei persoane, încearcă să-şi
demonstreze nevinovăţia, să convingă instanţa să aplice o sancţiune uşoară, participanţii ignorînd
total victima. Dimpotrivă, Justiţia Restaurativă acordă un loc important victimei şi reuşeşte să-l
responsabilizeze pe infractor.
Principiile
Principiile generale ale justiţiei restaurative reflectă elementele esenţiale ale acestei
metode de abordare a criminalităţii, elemente ce clarifică locul important pe care îl poate ocupa
medierea în sistemul de justiţie penală, principalele sale caracteristici şi faptul că poate fi un
serviciu în folosul victimei, infractorului şi al comunităţii.
Justiţia Restaurativă are la bază un set de principii care conferă specificitate acestui nou
model de prevenire şi control al criminalităţii, trasându-i în acelaşi timp coordonatele generale:
• infracţiunea este percepută ca un prejudiciu;
• activitatea restaurativă este centrată într-o mai mare măsură pe prejudiciul cauzat prin
infracţiune decât pe transgresiunea normei penale;
(Recomandarea nr. 19/1999 a Consiliului Europei privind medierea în materie penală;
Memorandumul explicativ la Recomandarea nr. 19/1999 a Consiliului Europei privind medierea
în materie penală; Harry Mika, Howard Zehr, http://ssw.che.umn.edu/rjp)
•acordă un egal interes victimei şi infractorului, implicându-i în aceeaşi măsură în
înfăptuirea actului de justiţie;
•pune accent pe reabilitarea victimelor, acordându-le sprijin şi răspunzând nevoilor
acestora, aşa cum sunt ele percepute de către victimă;
•acordă sprijin infractorilor, încurajându-i să înţeleagă, să accepte şi să-şi îndeplinească
obligaţiile faţă de victimă şi faţă de comunitate;
•punctul de vedere al victimei este esenţial pentru a decide modalitatea şi măsura în care
se face repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune;
•oferă ocazia unei comunicări, directe sau indirecte, între victimă şi infractor;
•comunitatea este un factor esenţial, încurajând colaborarea părţilor, reabilitarea victimei,
reintegrarea infractorilor, deziderate care în anumite cazuri sunt mai greu de atins prin coerciţie
şi izolare;
•arată respect faţă de toate părţile implicate – victimă, infractor comunitate;
•rezultatele actului de justiţie sunt cuantificate prin gradul în care reparaţia morală şi
materială a fost realizată şi nu prin gravitatea pedepsei aplicate.
Noţiune de mediere, formele şi rolul ei
Medierea este una dintre tehnicile cheie ale Justiţiei Restaurative. Ea răspunde atât
drepturilor victimei cât şi necesităţii de reabilitare а infractorului.
Propunem câteva definiţii ale medierii, care reflectă contextul şi particularităţile acesteia:
 Medierea este un proces prin care victima şi infractorul au posibilitatea, în circumstanţe
sigure şi aflate sub control, de a se concilia fiind asistate de mediator;
 Medierea este un proces privat, confidenţial, în care părţile colaborează cu mediatorii,
persoane cu pregătire specială, imparţiale, care ajută la rezolvarea conflictelor şi a disputelor, pe
care nu le pot rezolva singure;

8
  Medierea este practica relativ neformală, lipsită de complicaţiile şi durata procedurilor
juridice legale. În toate cazurile medierea implică costuri (financiare şi de timp) incomparabil
mai mici faţă de procedurile clasice;
 Medierea este o alternativă viabilă pentru evitarea impunerii de către instanţă căii de
rezolvare a conflictului, excluzând din acest proces părţile implicate;
Medierea nu este un proces care trebuie să determine vinovăţia sau inocenţa. Mediatorii susţin
părţile în definirea şi clarificarea problemelor aflate în dispută, facilitează procesul de
comunicare, ajută părţile să rezolve neînţelegerile, conduc pe participanţi în explorarea opţiunilor
şi facilitează alegerea unei căi de urmat care să fie conformă cu interesele specifice ale părţilor
implicate. Părţilor le este acordată posibilitatea şi puterea de a-şi defini aşteptările şi interesele şi
de a construi împreună soluţiile care conduc la realizarea acestor interese.
Obiectivele medierii sunt:
1. Rezolvarea restaurativă a conflictului care implică activ victima şi infractorul în efortul de a
repara prejudiciul emoţional şi material cauzat de crimă.
2. Crearea oportunităţii pentru victimă şi infractor să discute despre infracţiunea comisă, de a
obţine răspunsuri la întrebări, de a exprima emoţiile, şi de a se focaliza pe restaurare şi vindecare,
3. dezvoltarea unui plan acceptabil bilateral privind prejudiciul cauzat de crimă.
Medierea oferă victimei o posibilitate reală de a beneficia de repararea prejudiciului şi a
evita dubla victimizare.
Medierea oferă infractorului posibilitatea să participe la luarea deciziei privitor la
propriul său caz. Medierea educă/reeducă infractorul, creează o şansă de a evita stigmatizarea şi
o sancţiune penală severă.
Implicarea activă a ambelor părţi le dă posibilitatea de a-şi exprima emoţiile ce le au în
legătură cu conflictul şi transformă efectiv lupta între părţi în activităţi care au ca scop
soluţionarea problemei comune. Astfel scopul medierii nu este doar semnarea acordului de
împăcare, ci şi de a asigura un dialog constructiv între părţi.
Formele
Pe plan mondial sunt puse în aplicare o diversitate de forme ale instituţiei medierii,
fiind utilizate cu succes peste tot în lume:
a) Medierea directă victimă/infractor. Reprezintă modelul clasic de “proces restaurativ”, în care
victima şi infractorul se întâlnesc faţă în faţă, în prezenţa unui mediator. Este cea mai delicată
metodă de abordare, mediatorul necesitând aptitudini deosebite pentru pregătirea şi desfăşurarea
întâlnirii. Concluziile la care
ajung, de comun acord, părţile participante, fac cel mai adesea obiectul unei înţelegeri scrise.
b) Medierea indirectă victimă/infractor, este o formă folosită în cazurile în care una dintre părţi,
cu toate că îşi afirmă dorinţa de a participa la o activitate restaurativă, are motive temeinice să
evite întâlnirea directă. În acest caz, mediatorul alege fie o „navetă” ca mesager între victimă şi
infractor, fie propune şi supraveghează desfăşurarea unei corespondenţe între părţile implicate.
c). Întâlniri Familiale Victimă / Infractor sunt caracterizate de o deosebit de puternică
încărcătură emoţională şi moralizatoare. În acest tip de întâlniri, victima şi infractorul sunt
însoţiţi de familiile acestora şi de alte persoane apropiate afectate indirect de comiterea
infracţiunii, care iau atitudine şi îşi exprimă punctele de vedere referitor la situaţia creată. La
aceste întâlniri, alături de mediatori pot participa şi profesionişti din domeniul justiţiei penale.
d). Întâlniri Comunitare Victimă / Infractor. Acest tip de întâlniri sunt cele mai apropiate de
practicile ancestrale care fundamentează conceptul modern de justiţie restaurativă: întreaga
comunitate poate participa, alături de victimă, infractor şi familiile acestora, la găsirea celor mai
adecvate soluţii pentru îndepărtarea cauzelor care au condus la comiterea infracţiunii şi la
rezolvarea consecinţelor provocate de această situaţie. Întâlnirile sunt conduse, în general, de un
mediator dar există multe practici în care acestea sunt conduse chiar de un judecător.
e). Grupuri Victime / Infractori. Această metodă este utilizată în cazul în care infractorii nu au
fost descoperiţi sau dacă una dintre părţi refuză să participe la orice fel de acţiune restaurativă. În
asemenea situaţii se formează grupuri care sunt constituite din infractori şi victime care nu au o

9
legătură directă dar care au comis sau au suferit acelaşi tip de infracţiune. Este o metodă prin
care se reuşeşte o ventilare a sentimentelor şi se obţine stabilitatea emoţională necesară
recuperării.
f. Mediere Surogat Victimă / Infractor. Există cazuri în care una dintre părţi refuză participarea
la o acţiune restaurativă, iar cealaltă este prea timidă sau vulnerabilă pentru a participa la o
întâlnire de grup. În aceste situaţii se asigură o întâlnire faţă în faţă dar se face apel la o victimă
sau un infractor surogat – o persoană care a suferit sau a comis acelaşi tip de infracţiune şi se află
în aceeaşi situaţie de refuz sau vulnerabilitate.
Rolul
Acţiunile derulate în spiritul conceptului de Justiţie Restaurativă ce presupune medierea
se caracterizează printr-o întâlnire faţã în faţă între infractor şi victima sa.
Obiectivul urmărit în aceste întâlniri este de a facilita un schimb de opinii, emoţii,
sentimente, gânduri şi trăiri între cele două părţi. Totul se petrece într-o atmosferă care conferă
tuturor - şi în special victimei - un sentiment de siguranţă, într-un mediu propice “vindecării”, în
care fiecare parte poate învăţa ceva despre celălalt şi unde se poate obţine o îndepărtare de
infracţiunea în sine astfel încât să poată fi identificate adevăratele probleme. Cu alte cuvinte se
încearcă o “demistificare” a infracţiunii. Din punct de vedere psihic, în cele mai multe cazuri,
pentru victimă momentul comiterii infracţiunii îngheaţă în timp. Simplul fapt că victima se
întâlneşte cu infractorul şi are posibilitatea de a primi răspunsuri la multele întrebări care o
frământă, face ca cel puţin o mare parte din starea de frică, vulnerabilitate şi neputinţă să se
disipeze. În urma discuţiilor, momentul comiterii faptei se dezgheaţă, infracţiunea este privită ca
aparţinând trecutului şi apare posibilitatea de a discuta despre opţiuni viitoare, în final despre un
viitor mai bun atât pentru victimă cât şi pentru infractor. Cu alte cuvinte, medierea infractor-
victimă nu urmăreşte un rezultat predeterminat. Transformările pe care le suferă relaţia victimă-
infractor apar prin şi în cadrul derulării procesului.
Nu este absolut necesar ca acest proces să rezolve în totalitate problema sau toate
problemele legate de cazul respectiv. Reuşita principală a acestui tip de abordare constă în faptul
că în urma întâlnirii cei doi nu mai sunt doi străini, ci fiecare conştientizează că şi celălalt este o
fiinţă umană cu care se poate sta de vorbă, care are aceleaşi sentimente şi trăiri, şi nu un simplu
obiect sau un necunoscut. Ambii se pot concentra pe găsirea de soluţii pentru viitor şi nu să
continue să trăiască în trecut, în fantasmele provocate de gândul la ceea ce s-a întâmplat,
blamându-se şi blamând fiecare la rândul şi în felul său. În acest context se obţine o adevărată
personalizare a infracţiunii, ceea ce duce la o mai bună înţelegere a fenomenului şi la o
schimbare profundă în atitudinea unuia faţă de celălalt.
Procesul de Justiţie Restaurativă începe în momentul în care infractorul recunoaşte sau, în
cel mai rău caz, nu neagă comiterea infracţiunii şi, în urma unei prime scurte întâlniri cu
mediatorul, îşi exprimă în mod voluntar dispoziţia de a se întâlni cu victima. Numai după
obţinerea acordului infractorului, mediatorul face următorul pas, anume contactarea victimei
pentru ca aceasta, la rândul său, să se decidă dacă doreşte sã se întâlnească cu infractorul. Acest
mod de abordare este extrem de important deoarece, dacă s-ar contacta la început victima şi s-ar
obţine consimţământul acesteia, iar ulterior nu s-ar obţine consimţământul infractorului,
victimele ar putea trăi un puternic sentiment de revictimizare datorită, în primul rând, faptului că
şi-au construit speranţe pentru rezolvarea problemelor şi au fost respinse - cu alte cuvinte
infractorul ar câştiga din nou. Atât decizia infractorului, cât şi cea a victimei, trebuie să fie la
libera alegere a acestora, fără nici o presiune, morală sau materială, din partea mediatorului. În
continuare, mediatorul va avea o serie de întâlniri separate cu victima şi cu infractorul. Rolul
acestor întâlniri este, în principal, acela de a explica părţilor ce se urmăreşte prin procesul de
mediere infractor-victimă şi care este modul de desfăşurare a întâlnirii.
McGillis evidenţiază o listă a beneficiilor medierii:
1. beneficii pentru indivizii aflaţi în conflicte: o cale mai bună de a soluţiona conflictul, pentru
că părţile pot explora problemele ascunse care stau la baza conflictului, fără avocaţi sau restricţii
din partea procedurilor legale.

10
2. beneficii pentru comunitate: îmbunătăţirea puterii comunităţii vis-a-vis de autorităţi, prin
învăţarea cetăţenilor a unei noi tehnici de soluţionare colectivă a problemelor; îmbunătăţirea
calităţii vieţii prin creşterea participării cetăţenilor în luarea unor decizii importante; reducerea
tensiunilor din comunitate prin soluţionarea efectivă a conflictelor.
3. beneficii pentru sistemul de justiţie: preluarea cazurilor de la instanţele de judecată, astfel ei,
la rândul lor, se pot ocupa de cazuri mai dificile.
Analizând importanţa instituţiei medierii care are ca bază
necesităţile victimei, este necesar să punctăm principiile care
ghidează medierea. Putem evidenţia următoarele principii de bază:
1. Asigurarea securităţii victimelor;
2. Respectarea opţiunii victimei:
- Participare
- Sprijin
- Programare pentru şedinţa de mediere
- Locul de desfăşurare a medierii
- Aşezarea în sală
- Primul vorbitor
- Încheierea şedinţei
- Rezolvarea;
3. Utilizarea unui limbaj ce demonstrează sensibilitate faţă de victimă;
4. Selectarea cu atenţie a cazurilor.

Sarcinile mediatorului
Mediatorul este persoana care ajută să fie stabilit un acord, este cel care facilitează părţile
conflictului să ajungă la un acord şi, de asemenea, este supraveghetorul procedurii medierii.
Mediatorul este o a treia parte implicată în rezolvarea conflictului, imparţială, având cunoştinţe
specifice şi experienţă în rezolvarea conflictelor, care asigură asistenţa permanentă а părţilor în
timpul procesului de ajungere la o soluţie acceptabilă. Mediatorul este imparţial faţă de părţile
implicate în conflict, acordându-le acelaşi tratament şi aceeaşi atenţie, fiind echidistant faţă de
interesele aflate în discuţie. În contrast cu metodele tradiţionale
de rezolvare a conflictelor (în care un judecător sau arbitru, în cadrul unei proceduri prestabilite,
face audieri ale cauzei prin intermediul reprezentanţilor legali ai părţilor, după care emite o
hotărâre obligatorie), în mediere, mediatorul are rol de catalizator, ajutând la crearea unui pachet
de posibile soluţii, dintre care părţile pot alege - de comun acord calea de urmat. Mediatorul
facilitează procesul de negociere şi oferă părţilor asistenţă activă în alegerea căilor de urmat.
În cadrul întâlnirii iniţiale cu infractorul, mediatorul caută, în primul rând sã stabilească o
punte de încredere şi credibilitate, care să facă infractorul sã fie cât mai sincer şi deschis în
cadrul procesului ce urmează a se desfăşura. Mediatorul caută să îndeplinească următoarele
sarcini:
 să asculte punctul de vedere al infractorului referitor la comiterea infracţiunii şi
consecinţele acesteia,
 să înţeleagă emoţiile şi sentimentele pe care acesta le încearcă,
 să ofere informaţii şi să răspundă întrebărilor care, cu siguranţă, nu vor fi puţine.
 Prin discuţiile purtate în cadrul întâlnirilor, mediatorul ajunge să cunoască şi să înţeleagă
realităţile trăite de infractor, iar acesta reuşeşte să îşi ventileze emoţiile şi sentimentele astfel
încât să dobândească un tot mai puternic sentiment de încredere şi siguranţă.
În urma întâlnirilor, infractorul trebuie să fie informat despre natura şi rolul programului de
mediere, despre relaţia acestuia cu sistemul de justiţie, despre drepturile sale şi despre resursele
şi opţiunile pe care le are la dispoziţie. Existã o mare probabilitate ca infractorul sã cearã diferite
informaţi despre victimã şi atitudinea acesteia. Este interzis ca mediatorul să ofere informaţii
fără acordul prealabil al victimei. La dorinţa infractorului, sau în urma consideraţiilor
mediatorului se pot desfăşura mai multe asemenea întâlniri, atâtea câte se consideră necesare

11
pentru ca, în final, infractorul să dorească sincer să se întâlnească cu victima şi sã îi fie foarte
clare riscurile şi beneficiile participării la întâlnirea de mediere.
În paralel, dar numai după ce a obţinut acordul infractorului de a participa la
întâlnirea de mediere, mediatorul se întâlneşte cu victima. Această întâlnire trebuie, în
principiu, sã se desfăşoare acasă la victimă, cu excepţia cazurilor în care victima propune un alt
loc de întâlnire. În toate cazurile victima este cea care decide asupra locului şi momentului pe
care le considerã convenabile pentru a se întâlni cu mediatorul. Scopul acestei întâlniri este de a
stabili o relaţie de credibilitate şi încredere astfel încât victima sã se simtă cât mai în siguranţã în
derularea întregului proces de mediere. Identic cu cele prezentate mai sus, mediatorul are sarcina
să asculte punctul de vedere al victimei referitor la comiterea infracţiunii, să înţeleagă
consecinţele acesteia asupra vieţii victimei, să cunoască emoţiile şi sentimentele pe care le
trăieşte victima, să ofere informaţii şi sã răspundă întrebărilor care frământã victima. Mediatorul
trebuie sã ofere victimei informaţii referitoare la rolul programului de mediere, la modul de
desfăşurare a întâlnirii propriu-zise, la participanţi şi orice alte informaţii solicitate de victimã.
Este foarte probabil ca aceasta sã solicite informaţii referitoare la infractor: este interzis
mediatorului a oferi asemenea informaţii fără acordul prealabil al infractorului. Victima trebuie
ajutatã sã îşi ventileze emoţiile şi sentimentele şi sã simtă cã ea reprezintă o prioritate. În acest
sens, mediatorul trebuie sã ofere victimei posibilitatea de alege locul şi momentul întâlnirii - cu
condiţia ca sã nu existe alte impedimente obiective care sã oblige la un anumit loc şi o anumitã
orã -‚ să decidă dacã întâlnirea va începe cu povestea sa sau dacã vrea sã înceapă infractorul,
dacã doreşte participarea unor anumite persoane oficiale, etc. Totodată, mediatorul trebuie sã
asigure victima că poate întrerupe oricând întâlnirea, dacã nu se simte în siguranţă sau dacă
încearcă un sentiment de revictimizare.
În momentul în care mediatorul constatã cã atât victima, cât şi infractorul sunt deplin
pregătiţi pentru a se putea întâlni, va face preparativele necesare şi va informa pãrţile asupra
locului şi orei de începere. Întâlnirea propriu-zisã începe cu reamintirea de către mediator a
regulilor de desfăşurare care trebuie respectate de toţi participanţii. În încheierea introducerii,
mediatorul prezintă faptele aşa cum sunt ele cuprinse în actele oficiale – rechizitoriu, sentinţă,
etc. - după care dã cuvântul victimei sau infractorului - aşa cum s-a stabilit în întâlnirile
prealabile - pentru a-şi expune punctul de vedere.
Acest lucru se petrece sub formă narativă, cealaltă parte ascultând fără să intervină. După
epuizarea fazei narative, mediatorul va încuraja dialogul dintre părţi şi va permite intervenţiile -
directe sau indirecte - ale celorlalţi participanţi. Atât faza narativã, cât şi cea de dialog trebuie sã
beneficieze de o durată nelimitată în timp: pauzele şi momentele de tăcere trebuie respectate şi
trebuie lăsat timp suficient exprimării părerilor sau derulării dialogului, cu condiţia ca acesta sã
nu degenereze. Oricare dintre pãrţi poate solicita şi obţine întreruperea întâlnirii dacã va
considera cã nu este în siguranţă sau că această întâlnire nu îşi mai are rostul. Mediatorul nu
poate întrerupe întâlnirea decât dacã existã riscul ca discuţiile sã degenereze în violenţă şi, în
acest caz, va discuta din nou separat cu cele douã pãrţi. Dacã acestea doresc să continue dialogul,
dorinţa lor trebuie satisfăcută, dar numai dupã ce mediatorul îşi ia toate mãsurile pentru
desfăşurarea întâlnirii în condiţii de siguranţã.
După cum se poate observa, schema de desfăşurare a procesului este destul de simplã.
Infractorul îşi asumă responsabilitatea acţiunilor şi conştientizează consecinţele acestora asupra
celor din jurul său - apropiaţi sau străini. Acest fapt se petrece de faţã cu familia sa şi cu
persoanele, la început total necunoscute, care vin în sprijinul victimei. Relaţia infractor-victimã,
la început conflictuală şi tensionatã datoritã faptului cã se bazează doar pe momentul, îngheţat în
timp, al comiterii faptei, se modificã pe parcursul procesului de mediere, atunci când victima
începe să realizeze dorinţa sinceră a infractorului de a-şi asuma responsabilitatea, de a căuta
iertarea pentru faptele sale şi de a găsi soluţii pentru comportamentul său viitor. Centrul de
greutate al relaţiei se deplasează astfel de la o iniţialã blamare a infractorului, spre dorinţa
victimei şi a comunităţii de a găsi soluţii pentru a-l ajuta pe acesta sã nu mai recidiveze.
Schimbul de opinii, de informaţii, cunoaşterea mai bunã a unuia de către celălalt, acceptarea

12
responsabilităţii şi a obligaţiei morale de reparare a răului făcut, permit părţilor să considere
infracţiunea ca un fapt aparţinând trecutului şi să-şi concentreze atenţia asupra consecinţelor pe
care le va avea pe viitor de înfruntat, de această dată, infractorul şi a beneficiilor care pot apărea
pentru victimã şi comunitate. O consecinţă logică a acestei acţiuni este conştientizarea de către
infractor a faptului cã ajutarea victimei şi a comunităţii nu reprezintă un act de slăbiciune ci o
dovadă de umanism şi că este nu numai în beneficiul acestora ci şi al propriei persoane.
La dorinţa uneia sau ambelor părţi, concluziile şi rezultatele întâlnirii de mediere pot fi
cuprinse într-o înţelegere scrisă, astfel încât întâlnirea sã primească o şi mai mare încărcătură
moralã prin încheierea unui act. Copii ale documentului se remit părţilor, mediatorului şi, după
caz, judecătorului sau procurorului.
Spre deosebire de Justiţia Retributivă - care întăreşte atitudinile de negare şi
depersonalizează infracţiunea – în procesul de Justiţie Restaurativă infractorul trage multe şi
profunde învăţăminte din “confruntarea” directă cu victima. Pus faţă în faţă cu o victimă plină de
mânie pentru tot ceea ce s-a întâmplat, orice infractor “normal” trăieşte cel puţin un sentiment de
jenă. Faptul că întâlnirea are loc în prezenţa familiei sale şi a mai multor persoane străine, face ca
acest sentiment de jenă să se transforme într-un sentiment de ruşine. Iar acest sentiment de ruşine
reprezintă primul pas pe calea “restaurării”, pe calea unei evoluţii pozitive în procesul de
reintegrare socială a infractorului. Mulţi dintre infractorii care au trăit experienţa unor astfel de
întâlniri - acolo unde acestea se practică pe o scară tot mai largă - au afirmat că preferau să nu fi
fost “obligaţi” să facă faţă acestei încercări şi că era mai bine dacă “judecătorul s-ar fi ocupat
singur de problemă”. Aceste întâlniri au un puternic impact asupra infractorilor: cuvintele
victimei dor, indiferent de tonul folosit, consecinţele faptei comise le explodează în faţă iar ei
sunt obligaţi să accepte această confruntare şi să-şi asume direct şi de faţă cu martori
responsabilitatea pentru fapta comisă. Pe acest gest se clădeşte ulterior întregul eşafodaj al
reintegrării sociale.

Concluzii privind Justiţia Restaurativă

Au fost scrise volume întregi şi vor mai fi încă scrise pentru a analiza, evalua şi îmbunătăţii
conţinutul teoretic şi practic al acestui concept, practica restaurativă putând fi rezumată astfel:
1.Esenţa infracţiunii o reprezintă agresiunea sau răul produs (a) victimelor, (b) comunităţii şi (c)
înşişi infractorilor;
2.Scopul justiţiei este de a identifica nevoile şi de oferi o vindecare a rănilor produse (a)
victimelor, (b) comunităţii, (c) infractorilor şi (d) relaţiilor dintre aceste părţi;
3.Derularea procesului de înfăptuire a actului de justiţie (a) implică activ victimele, infractorii şi
comunitatea în găsirea soluţiilor şi (b) maximizează schimbul de informaţii între părţi;
4.Tuturor părţilor li se oferă posibilitatea pentru (a) a-şi exprima emoţiile şi sentimentele şi a
conştientiza fapta şi consecinţele acesteia, (b) a decide ce trebuie făcut pentru a îndrepta lucrurile
şi (c) a discuta despre intenţiile şi comportamentele viitoare;
5.Înţelesul restaurativ al responsabilităţii recunoaşte că agresiunea creează obligaţii: obligaţia
principală este (a) a infractorilor - pentru a conştientiza consecinţele şi a-şi asuma
responsabilitatea răului produs victimei - dar şi (b) societatea este responsabilă faţă de victimă şi
faţă de infractori.
Totul se reduce la a face pace în vieţile şi lumile noastre. Acest lucru nu necesită o modificare a
naturii umane ci doar de o recunoaştere că absolut toţi, indiferent de provenienţa socială sau de
comportamentul afişat la un moment dat, suntem caracterizaţi şi de o latură bună şi că putem în
orice moment recanaliza energiile dinspre violenţă înspre blândeţe.
 Învăţăm să respectăm dacă suntem respectaţi şi nu dacă suntem trataţi fără pic de respect.
 O justiţie care vindecă este o justiţie care se respectă.
Citatul de mai jos îi aparţine d-nei Helen Bowen din cartea “Justiţie Restaurativã – Teme şi
Practici Contemporane” , publicatã împreunã cu dl. Jim Consedin, unul dintre pionierii acestui
concept în Noua Zeelandă:

13
 “Justiţia Restaurativă este singura modalitate prin care putem reduce numărul tot mai
mare al acelora care sunt trimişi la închisoare. Cercetările au demonstrat că închisorile dau
naştere la infractori. Probabilitatea ca o persoană sã recidiveze creşte foarte mult odată cu
intrarea acesteia în închisoare. Închisorile încurajează negarea şi permit infractorilor să-şi
împărtăşească unii altora această negare. Negarea în grup dă forţă, întăreşte. În acest cadru
remuşcările şi bunăvoinţa sunt virtual inexistente. În schimb, un sistem care permite victimei să-
şi exprime durerea resimţită personalizează infracţiunea şi obligã infractorul sã asculte şi sã
conştientizeze. Negarea este dificilã şi acceptarea responsabilităţii e singura posibilitate logică.
Infractorul înţelege şi conştientizează direct, în mod participativ, consecinţele faptelor sale şi nu
prin intermediul unei bucăţi de hârtie, fie ea proces-verbal sau rechizitoriu, sau a unei terţe
persoane. Victima poate spune infractorului cât de mult şi de ce doare. Infractorul poate spune
victimei de ce a comis fapta. Ambele pãrţi se găsesc în situaţia beneficã de a oferi şi a primi
informaţii pe care, altfel, nu le puteau deţine. Dacă asemenea schimburi au loc într-un mod sigur
şi structurat, cu siguranţă că pot fi constituite şi comunităţi care pot să trăiască în pace.”
În concluzie, ce aşteaptă cu adevărat societatea de la actul de justiţie şi de la pedeapsă?
Toată lumea este de acord că scopul urmărit este acela de a îi face pe infractori să înţeleagă
gravitatea acţiunii întreprinse şi să reducă riscul ca aceştia să recidiveze. Dorim ca, în şi prin
executarea pedepsei, infractorii să înveţe să facă alegeri corecte şi cinstite în viaţă, să
dobândească sentimentul de valoare personală dat de unicitatea şi irepetabilitatea fiinţei umane,
să recunoască şi să respecte faptul că şi cei din jurul lor au aceleaşi drepturi şi libertăţi care nu
trebuie încălcate, să conştientizeze consecinţele grave, directe sau indirecte, pe care actul
infracţional le are asupra unei multitudini de persoane - victima şi familia acesteia, propria
persoană şi propria familie, comunitatea în ansamblul ei -, să înţeleagă şi să înveţe că a-ţi păsa de
ceilalţi şi a-i respecta nu reprezintă un semn de slăbiciune ci unul de forţă, să înveţe să îşi asume
responsabilitatea propriilor acţiuni, să îşi dezvolte acele aptitudini şi abilităţi care să îi ajute să
ducă o viaţă normală, cu respectarea legilor, în societatea liberă. Oare nu acestea sunt adevăratele
scopuri ale pedepsei?
Cităm o prezentare făcută de dl. Dennis Challeen, judecător în Wisconsin, S.U.A.:
"Vrem ca ei să aibă stimă şi valorizare de sine . . .
Aşa că le distrugem stima de sine.

Vrem ca ei să fie responsabili . . .

Aşa că le luăm orice responsabilitate.

Vrem ca ei să fie parte a comunităţii . . .

Aşa că îi izolăm de comunitate.

Vrem ca ei să gândească pozitiv şi constructiv . . .

Aşa că îi înjosim şi îi facem nefolositori.

Vrem ca ei să nu fie violenţi . . .

Aşa că îi punem într-un loc unde sunt înconjuraţi de violenţă.

Vrem ca ei să fie oameni blânzi şi iubitori . . .

Aşa că îi supunem urii şi cruzimii.

Vrem ca ei să nu mai fie nişte duri . . .

Aşa că îi punem acolo unde numai durii sunt respectaţi.

Vrem să nu se mai întovărăşească cu rataţii . . .

Aşa că punem toţi rataţii sub acelaşi acoperiş.

14
 Vrem ca ei să nu ne mai exploateze . . .
Aşa că îi punem acolo unde toţi se exploatează unii pe alţii.

Vrem ca ei să-şi controleze propriile vieţi şi probleme, să nu mai fie paraziţi...

Aşa că îi facem să devină total dependenţi de noi."
Un asemenea mod de abordare a actului de justiţie va fi benefic pentru o schimbare
majorã nu numai a atitudinii comunităţii faţă de instituţiile justiţiei penale, ci şi a membrilor
comunităţii unii faţă de alţii, ajutând astfel la crearea unor comunităţi mai sigure, mai interesate
şi mai responsabile de soarta “aproapelui”, mai deschise spre rezolvarea comunã a problemelor
sociale şi mai oneste.

15