egele Arthur este un rege britanic legendar reprezentând idealul cavaleresc, atât în război, cât și în pace.

De-a lungul
timpului, popularitatea poveștilor despre regele Arthur a crescut, depășind granițele Marii Britanii. În Europa și America mai
ales au apărut numeroase alte legende, povești, cărți și filme care măresc universul ficțional al acestor legende.
Puținele informații istorice despre Arthur provin din lucrările lui Nennius și Gildas și din Annales Cambriae. Arthur cel din
legendă s-a dezvoltat inițial prin pseudo-istoriile lui Geoffrey of Monmouth și prin poveștile anonime galeze cunoscute
colectiv sub numele de Mabinogion. Chrétien de Troyes a inițiat tradiția literară a ciclului arthurian, care a devenit una din
principalele teme ale literaturii medievale. Scrierile medievale despre Arthur au luat sfârșit cu Morte D'Arthur a lui Thomas
Mallory, apărută în 1485. Interesul în Arthur a reapărut ulterior, reprezentative fiind Un yancheu din Connecticut la curtea
regelui Arthur de Mark Twain, The Once and Future King de T.H. White și opera Parsifal de Richard Wagner.
Temele centrale ale ciclului arthurian variază în funcție de textele care sunt examinate. Ele însă includ accederea la tron a
lui Arthur prin episodul sabiei din stâncă, înființarea ordinului de cavaleri cunoscut ca Masa Rotundă și cavalerismul asociat,
sfaturile vrăjitorului Merlin, apărarea Britaniei de invadatorii saxoni, aventuri magice la care iau parte anumiți cavaleri, în
special Kay, Gawain, Lancelot, Percival și Galahad, sora lui Arthur (Morgan le Fay), căutarea sfântului Graal, adulterului lui
Lancelot și al soției regelui Arthur (Guinevere), bătălia finală cu Mordred, și legenda întoarcerii lui Arthur. Sabia
magică Excalibur, castelul Camelot și Doamna Lacului joacă de asemenea roluri importante. Un aspect stilistic important al
literaturii medievale arthuriene este că e invariabil anacronistă.[1] Lucrările moderne totuși, sunt plasate de obicei în evul
mediu sau în evul mediu întunecat.[2]

Cuprins

 1Baza istorică pentru regele Arthur

 2Numele lui Arthur
 3Note
 4Legături externe

Baza istorică pentru regele Arthur[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Autenticitatea istorică a regelui Arthur.
Autenticitatea istorică a regelui Arthur este de mult timp obiectul unei dispute între specialiști. O tabără, bazându-se pe
referințe din Historia Brittonum și Annales Cambriae, îl vede ca o figură istorică obscură, un conducător romano-
briton luptând cu anglo-saxonii invadatori undeva pe la sfârșitul secolului al V-lea sau începutul secolului al VI-lea. Historia
Brittonum ("Istoria britonilor"), o compilație istorică în limba latină din secolul al IX-lea atribuită clericului galez Nennius, dă o
listă de douăsprezece bătălii la care a luat parte Arthur, culminând cu Bătălia de la Mons Badonicus, unde se spune că a
omorât singur 960 de oameni. Annales Cambriae din secolul al X-lea ("Analele galeze"), datează această bătălie în anul
516, și menționează de asmenea Bătălia de la Camlann, în care Arthur și Mordred au fost ambii uciși, datată în 537. Niciun
text nu îl numește pe Arthur rege, deși acest lucru nu ar putea avea mare importanță, întrucât adesea se referă la regi fără a
le menționa titlul. Historia Brittonum îl numește dux bellorum sau "dux (duce, comandant) în bătălii (războaie)".[3] Istoricul
John Morris a plasat domnia ipotetică a lui Arthur la sfârșitul secolului al V-lea, însă nu a descoperit multe informații despre
el, ci doar ideea de rege, între contemporani precum Vortigern, Cunedda, Hengest și Coel Hen. Morris afirmă că centrul
regatului lui Arthur ar fi fost în zonele celte din Țara Galilor, Cornwall și sud-estul Angliei, sau în "Vechiul nord" britonic, care
se întindea peste Anglia de nord și Scoția de sud de astăzi.[4]
O altă tabără afirmă că Arthur nu a avut o existență istorică reală. Nowell Myres a scris, la publicarea cărții lui Morris, Age of
Arthur că "niciun personaj de la granița dintre mitologie și istorie nu a mai irosit vreodată atât de mult timpul unui
istoric[5] Gildas, în polemica sa din secolul al VI-lea De Excidio Britanniae ("Despre ruina Britaniei"), scrisă la scurt timp după
Bătălia de la Mons Badonicus, menționează această bătălie, dar nu și pe Arthur.[6] Unii susțin că ar fi fost inițial o zeitate
celtă pe jumătate uitată, care a evoluat într-un personaj istoric, bazându-se pe paralele cu presupusa evoluție a zeului
mării regele Lear, zeii-cal ai Kentului Hengest și Horsa, care au fost istoricizați în perioada relatării lui Bede și care au primit
un rol important în cucerirea anglo-saxonă a estului Britaniei, personajul fondator al Caer-fyrddin, Merlin (galeză Myrddin),
sau semizeul nordic Sigurd sau Siegfried, care a căpătat valoare istorică în Cântecul nibelungilor prin asociere cu o bătălie
din secolul al V-lea dintre huni și burgunzi.[7] Unii susțin o posibilă etimologie a numelui lui Arthur din galezul arth, "urs", și
consideră că regele-urs gal este precedentul pentru legendă, deși venerarea lui Artio nu e atestată în Britania.
Documentele istorice din acea perioadă sunt puține, așa că un răspuns definitiv pare improbabil. Mai multe locuri au fost
identificate ca "arthuriene" începând cu secolul al XII-lea,[8] dar arheologia nu poate descoperi nume decât prin intermediul
inscripțiilor. Așa numita "Piatră a lui Arthur" descoperită în 1998 între ruinele de la Castelul Tintagel din Cornwall, o așezare
importantă din Britania post-romană, a creat pentru scurt timp senzație.[9] Nu există alte dovezi arheologice pentru Arthur.
Mai multe persoane reale din istorie au fost propuse ca reprezentând baza istorică a legendei arthuriene, de la Lucius
Artorius Castus, un ofițer roman din Britania secolului al II-ea la împărați romani uzurpatori ca Magnus Maximus și
conducători britoni post romani ca Riothamus, Ambrosius Aurelianus,[7] Owain Ddantgwyn[8] și Athrwys ap Meurig.[8]
Numele lui Arthur[modificare | modificare sursă]
Originea numelui Arthur este ea însăși subiect de dispută. Unii consideră că provine din numele de familie latin Artorius,
însemnând "plugar" (varianta "Arturius" este cunoscută din inscripții).[necesită  citare] Alții consideră că ar proveni din
galezul arth (mai înainte art), însemnând "urs", sugerând că art-ur, "omul-urs", este forma inițială. Numele lui Arthur apare ca
Arturus în textele arthuriene timpurii în latină, niciodată Artorius, deși este posibil ca formele din latina vulgară ale lui
Artorius, pronunțate în limbile celtice, să dea atât Arthur cât și Arturus.
Toby D. Griffen de la Southern Illinois University leagă numele Arthur de Arcturus, cea mai strălucitoare stea din constelația
Boötes, în apropiere de Ursa Mare (Ursa Major - Marele urs). Arcturus din latina clasică ar fi devenit Arturus în latina
vulgară, iar strălucirea sa și poziția pe cer i-ar fi făcut pe oameni să o considere "paznicul ursului" și "conducător" al
celorlalte stele din Boötes. Griffin susține că "Arthur" nu e un nume personal, ci un nom de guerre, un epitet dat omului care
i-a condus pe britoni împotriva saxonilor,, pe care atât vorbitorii de latină, cât și vorbitorii de britonă l-ar fi asociat conducerii
și ferocității de urs.[10] O variantă a teoriei nom de guerre este că numele combina cuvintele galez și latin pentru
„urs”: art și ursus.[11] Numele Arthur și variantele sale au fost folosite ca nume de persoane de cel puțin alți patru conducători
care au trăit după datele presupuse ale bătăliilor lui Arthur, sugerând, după Griffin și alții, că a fost folosit ca nume de
persoană după ce "primul" Arthur l-a făcut faimos.
În noul film „Avalon High” (Liceul Avalon) se vorbește despre un anumit Ordin al Ursului. In acesta s