TEMA 3 .

SCHIMBAREA SOCIALĂ ȘI GLOBALIZAREA

Schimbarea socială este un fenomen care se desfășoară ca un proces continuu și presupune
evoluția societăților din trecut spre viitor, de la tradițional spre modern, de la comunitate spre societate
și de la comuniune spre individualism. Această dinamică face posibilă și necesară, explicația unui
amplu și neîncetat progres, care produce o serie de efecte asupra sistemului social și a membrilor
societății, la nivel de valori, cultură, trăire și comportament.
Schimbarea socială constituie una din problemele centrale ale științelor psihosociale și o
constanță a studiilor științifice. Schimbarea socială implică transformarea în timp a unui anumit sistem
în echilibru. Schimbarea este constrânsă sau suportată. Schimbarea socială ia în considerare două
situații distincte: schimbarea sistemului și schimbarea în sistem. Schimbarea poate fi planificată.
Adeseori schimbarea este spontană. Ea implică adaptarea continuă a organizării. Schimbarea este
stratificată și corespunde unui comportament de adaptare anticipată și voluntară a organizării.
Schimbările pot fi înregistrate la nivelurile individuale, de grup și de organizație.
Schimbarea socială – reprezintă o modificare a mecanismelor în structura
socială,caracterizată prin schimbări în simboluri culturale, reguli de comportament, organizații
sociale sau sisteme de valori.
Teoretic, sociologia presupune două niveluri vădite ale schimbării:
• schimbarea (macrosocială) a societății globale, cu referiri la creștere, dezvoltare, evoluție, progres,
regres;
• schimbarea (microsocială) a anumitor subsisteme sau componente ale societății.

Factorii schimbării sociale.

Pentru ca schimbarea să se întâmple, participă numeroși factori. Sociologii au stability un
număr de factori esențiali (mediul înconjurător fizic, factorii culturali și organizarea politică) care au
contribuit la schimbarea socială. Academicianul canadian și sociologistul Guy Rocher, a identificat
următorii factori: factorul demografic, tehnic, economic, cultural, ideologic și cel conflictual. Câțiva
dintre cei mai importanți factori (după părerea mea) care contribuie la schimbarea socială sunt: mediul
fizic, problema inovației, structura socială, acțiunea umană, știința și tehnologia.

Procesele culturale. Problema inovației. Nu prea des cultura este imuabilă, astfel aspectele materiale
și nemateriale ale culturii sunt în frecventă schimbare. De exemplu normele de etică și/sau politețe
(manierele și curtoazia) sunt total diferite precum erau în evul mediu, automobilul, avionul, telefonul
etc. au schimbat totalmente temperamentul vieții sociale actuale. La producerea acestor schimbări
contribuie un șir de procese culturale, cele mai importante fiind descoperirea, invenția și difuziunea.

Mediul fizic. Între societăți și mediul său fizic există o legătură foarte strânsă, de exemplu societățile
care sunt situate lingă întinderi mari de apă (Marea Britanie) devin națiuni navigatoare, iar cele ce sunt
înconjurate de uscat, nu. Încălzirea globală produce topirea calotelor de gheață polară provocând
ridicarea nivelului de apă a mărilor și oceanelor. Această schimbare cât și schimbările de temperatură
vor impune unele comunități să se mute sau să-și schimbe modul de prelucrare a pământului, adică –
agricultura. Râurile, munții, mările și oceanele sunt răscruci geografice, în urma cărora au apărut
așezările urbane, astfel, mediul înconjurător este un izvor esențial a schimbării sociale.

Structura social. Filozoful și sociologul german Karl Heinrich Marx susține că relațiile
structurale între clasele sociale duc sporadic și inevitabil la schimbarea socială, astfel sursa schimbării
se află permanent în structura socială, această sursă de schimbare se trage din alte feluri de inegalități.
1
Ca drept model de agenți potențiali a schimbării sociale servesc deosebirile dintre grupurile etnice,
religioase și rasiale.
Populația. Solicitarea resurselor societății și necesitatea unor adoptări la practicile existente se
datorează creșterii rapide a populației. Explozia demografică a luat naștere în anii patruzeci și a dus la
creșterea facilităților educaționale. Populațiile cu o natalitate sporită pretind la schimbări în modelul de
viață socială. Creșterea prea lentă a populației amenință persistența pe termen îndelunga a unei
societăți, la producerea resurselor necesare pot contribui mai mulți muncitori.
Știința și tehnologia .Schimbarea socială este rezultatul cunoștințelor științifice care au dus la
progrese tehnologice. Oamenii au devenit mai imobili datorită dezvoltării automobilului. Speranța de
viață a oamenilor practic în toate societățile s-a schimbat grație tehnologiilor medicale. Sociologistul
american William Fielding Ogburn afirmă că tehnologia este factorul de bază asupra schimbării
sociale și culturale. El de asemenea susține că schimbarea nu se egalează în toate fragmentele culturii.
Termenul de întârziere culturală a fost inventat de către Ogburn cu scopul de referire la tendința de
cultură materială ca să fie modificată mai rapid decât cultura nematerială. De exemplu, „frica de
tehnologie” cauzează o pregătire proastă a funcționarilor care folosesc rar calculatoarele, motivul de
bază fiind cyberphobia (frica de calculatoare).
Acțiunea umană. Schimbarea socială poate fi produsă de către oameni datorită acțiunilor
individuale și acțiunilor colective.
Acțiunea individuală a fost descrisă de către mulți istorici ca fiind „teoria marilor oameni ai
istoriei” datorită cărora s-a creat și se creează istoria. Această teorie susține că de nu s-ar fi născut Iisus
Christos, Iulius Caesar, Adolf Hitler, Karl Marx și alți indivizi, lumea noastră ar fi cu totul alta.
Sociologii susțin că fiecare dintre personalitățile remarcabile care au jucat un rol important în istoria
omenirii, este un produs respectiv epocii sale.
Acțiunea colectivă este izvorul de schimbare socială, acest tip de acțiune umană este studiată în
cadrul mișcărilor sociale.
Tipurile schimbării sociale.
Chiar dacă teoretic schimbarea socială este considerată a fi una artificială, ea concepe două
circumstanțe distincte: schimbarea sistemului și a doua – schimbarea în sistem.
Există mai multe tipuri de schimbare, de exemplu:
• schimbarea constrânsă/suportată (corespunde situației de ruptură la stadiul mediului
impunând societății în mod simultan o revizuire ageră a strategiei sale și o acomodare aspră a
structurilor sale, precum restructurarea și raționalizarea);
• schimbarea spontană (corespunde unei organizări „repusă în activitate” care și-a dezvoltat
datorită formațiunii sale profesionale de inovație și flexibilitate, o aptitudine de adaptare la
evoluțiile mediului, indiferent dacă aceste evoluții sunt așteptate sau nu, implicând în sine
adaptarea continuă a organizării);
• schimbarea planificată (acest tip de schimbare este una dificilă, capabilă să ducă la schimbări
neprevăzute care mai apoi pot cauza disfuncții la nivelul societății, pentru ca societatea să
poată anticipa sau a răspunde asupra schimbărilor din mediu și pentru a urmări noile
oportunități, schimbarea planificată se definește ca o schimbare proactivă);
• schimbarea stratificată (corespunde unui comportament de acomodare benevolă și prealabilă
a organizării, acest tip de schimbare poate fi clasificat la nivelurile particulare de organizație și
grup);
• schimbarea strategică/aleasă (acest tip de schimbare socială își furnizează mijloacele de
influență asupra mediului viitor).
O modalitate de a explica schimbarea socială estede a prezenta legăturile cauzale între două sau
mai multe procese. Schimbarea socială poate evolua de la o serie de surse diferite, inclusiv și cele de
2
contact cu alte societăți, modificări ale ecosistemului, schimbări tehnologice, precum și creșterea
populației. Schimbarea socială este stimulată de mișcări ideologice, economice și politice. Schimbările
în mediul natural pot avea loc independent de activitățile sociale umane. Despădurirea, eroziunea și
oluarea aerului pot avea consecințe colosale, modificând totalmente modul de viață a oamenilor, astfel
provocând o continuă schimbare socială. Creșterea populației și creșterea densității populației prezintă
forme demografice de schimbare socială. Creșterea populației poate duce la extinderea demografică a
unei societăți, conflicte militare etc. creșterea densității populației poate stimula inovațiile tehnologice
care la rândul lor pot crește diviziunea muncii, diferențierea socială, comercializarea și urbanizarea.
Mai multe teorii ale evoluției sociale identifică inovații tehnologice determinând schimbarea
socială, de exemplu introducerea plugului în agricultură, inventarea motorului cu aburi, computerul.
Aceste inovații au avut consecințe sociale de durată. Mecanismele de schimbare socială (tensiunea,
adaptarea, difuzarea inovațiilor) reprezintă un mod mai generos și teoretic de a explica schimbarea
socială. Nici una dintre teoriile schimbării sociale nu explică totalmente procesul de schimbare socială.
Teoreticienii funcționaliști se concentrează prea tare pe stabilitate și echilibru. Teoriile ciclice par
să fie „blocate” în explicațiile insuficiente cu privire la schimbările ce au loc în societățile occidentale.
Teoriei evoluționiste îi lipsesc explicațiile total necesare despre numeroase schimbări sociale
interne, de exemplu – migrația. Cu toate acestea, schimbarea este studiată ca fiind un proces produs în
mod artificial. Indiferent de forma schimbării sociale, orice tip de schimbare constituie trecerea unui
sistem social, a unei componente a sistemului de la o stare la altă stare diferită, calitativă și cantitativă.
Schimbării este specific faptul că schimbarea însăși este o stare chiar tranzitorie ce necesită a fi
considerată ca atare, totodată vizând diferențele dintre două stări succesive ale sistemului.

GLOBALIZAREA
Cuvântul „globalizare” stă pe buzele tuturor; a devenit rapid lozincă, incantaţie magică,
paşaportul capabil să deschidă porţile tuturor misterelor prezente şi viitoare. Pentru unii „globalizarea”
este ceva ce trebuie să realizăm neaparat dacă vrem să fim fericiţi; pentru alţii, sursa nefericirii noastre
rezidă tocmai din „globalizare”. Este sigur însă pentru toată lumea ca „globalizarea” reprezintă
destinul implacabil spre care se îndreaptă lumea, un proces ireversibil care ne afectează pe toţi în egală
măsură şi în acelaşi mod. Toate cuvintele „la modă” au aceeaşi soarta: cu cât aspiră să desluşească mai
multe experienţe, cu atât devin mai opace. Cu cât mai numeroase sunt adevărurile pe care le elimină şi
le înlocuiesc, cu atât mai rapid acestea se transformă în canoane tabu. Practicile umane pe care
conceptul de globalizare încerca să le denumească iniţial nu mai prezintă importanţă, acum termenul
pare să explice „schimbări ale materiei”, calitatea „lumii înconjurătoare”, pe care le invocă atunci când
vrea să îşi probeze trăinicia în faţa îndoielii.
Secolul 20 reprezintă perioada cea mai dinamică şi mai densă în derularea unor fenomene
contradictorii şi complexe care au avut consecinţe sau efecte în plan economic, social, politico-militar.
Secolul 20 este analizat ca fiind secolul extremelor în care omenirea a realizat cele mai spectaculoase
evoluţii (reuşind să comprime timpul şi să scurteze distanţele) cunoscând cel mai ridicat nivel de
dezvoltare economico-cultural. Este totodata şi secolul în care sute de mii de oameni au fost victimele
unor fenomene globale: războiul, “revoluţiile din domeniul economic, politic, ştiinţific şi tehnic” dar şi
a intoleranţelor ideologice sau ale sărăciei cronice.
Astazi, globalizarea înseamna “lumea în mişcare”. Globalizarea este un concept abstract, deoarece
aceasta nu se referă la un “obiect concret” nefiind pus în evidentă de dimensiunile sale fireşti, uşor
identificabile prin unităţi de masură consacrate. Putem spune că nu există nici un indicator sau indice
statistic obţinut prin calcule matematice care să poata cuantifica dimensiunea acestui fenomen.
Datorită acestui fapt, fenomenul nu este nici usor de definit.

3
 Termenul “globalizare” a apărut la sfârşitul anilor ’60 şi a fost lansat de un specialist canadian
în teoria mijloacelor de comunicare în masă, prof. Marshall McLuhan, Univ. din Toronto şi
specialistul american în “problemele comunismului”, Zbigniew Brzezinski, Univ. Columbia. McLuhan
a extrapolat lecţiile războiului din Vietnam şi a lansat expresia “stat global”.
Termenul de globalizare a intrat în dicţionar prima dată în 1961. În literatura de specialitate
există numeroase definiţii ale acestui fenomen contemporan.
Definiţii ale globalizării.
Globalizarea este definită ca fiind modalitatea sau sistemul de receptare şi abordare pe termen
lung a marilor probleme contemporane,determinate de interacţiunea multiplelor procese şi fenomene
economice, tehnice, politice, sociale, culturale, ecologice, etc. şi preconizarea soluţionarii lor într-o
largă perspectivă de către comunitatea internaţională. Într-o astfel de viziune globalistă, ansamblul
dobandeşte proprietăţi sau insuşiri pe care componentele nu le posedă. Abordarea globalistă în
domeniul economico-social a fost initiat de Clubul de la Roma, organism apolitic, fondat în 1968,
pentru care problematica mondială a devenit o preocupare emblematică. Putem enumera astfel,
următoarele definiţii:
Definiţia bunului-simţ comun: Globalizarea este procesul prin care oamenii de oriunde înţeleg
să accepte ceea ce-i aseamănă, punând în surdină ceea ce-i separă.
Definiţia pozitivă: Globalizarea este un proces de tranziţie care include toate formulele de
organizare socială ca finalitate atât a tranziţiei postcomuniste, cât şi a celei postcapitaliste, adică exact
ceea ce ar da sens ambelor procese, tranziţia globală
Definitia conventionalistă: Globalizarea este noua ordine economică şi politică a lumii, ca
sistem multidimensional şi corelativ în care coerenţa este dată de guvernanţa globală.
Definitia deschiderii: Globalizarea este expresia unui sistem al lumii în cel mai înalt grad de
integrare şi deschis permanent integrării.
Definiţia principială:Globalizarea este un sistem în care funcţia-obiectiv vizează întregul cu
scopul de a elimina adversitatea, iar concurenţa, de a genera distrugere creatoare.
Definiţia teleologică: Globalizarea este o potenţialitate şi o tendenţialitate a structurilor
coerente ale lumii, ca materializare progresivă a raţionalităţii şi raţiunii umane universale.
Definitia instrumentală: Globalizarea este procesul de ordonare a lumii, ca îndepărtare de haos,
bazându-se pe tehnologie occidentală, finanţe permisive şi informaţii libere, adică liberalizarea
accesului la randament şi modernitate, la acumularea de bogăţie şi la putere.
Definiţia integratoare: Globalizarea este procesul de funcţionalizare a economiei globale, care,
în cadrul societăţii globale, devine aptă să creeze structuri de decizie globală pentru soluţionarea
problemelor globale.
Globalizarea înseamnă de fapt creşterea interconexiunilor dintre societăţi, astfel încât
evenimentele ce se petrec într-o anumită parte a lumii influenţează într-o tot mai mare măsură oameni
şi societăţi situate la mare distanţă, într-o altă parte a lumii. O lume globalizată este una în care
evenimentele politice, economice, culturale şi sociale devin din ce în ce mai interconectate, precum şi
una în care aceste evenimente au un impact mai puternic. Cu alte cuvinte, societăţile şi comunităţile
umane sunt afectate într-o manieră tot mai extinsă şi, totodată, tot mai profundă de evenimentele ce se
produc în alte societăţi şi comunităţi şi care în mod convenţional pot fi împărţite în trei tipuri: sociale,
economice şi politice. Părăsim progresiv o lume în care economiile naţionale erau relativ izolate între
ele prin bariere ridicate în calea fluxurilor comerciale şi investiţionale transfrontaliere, prin distanţe
fizice, diferenţe de fus orar şi de limbă, prin reglementări guvernamentale, sisteme culturale şi medii
de afaceri diferite, pentru a ne îndrepta spre o lume în care economiile naţionale fuzionează într-un
imens sistem economic interdependent.

4
 Globalizarea mai poate fi definită ca un set de structuri şi procese economice, sociale,
tehnologice, politice şi culturale care reies din caracterul schimbător al producţiei, consumului si
comerţului de bunuri. S-au petrecut multe schimbări m economia mondiala, de altfel putem considera
globalizarea ca un rezultat a creării pieţei mondiale.
Însă globalizarea are şi latura ei negativă. În ţările mai puţin dezvoltate, mulţi au suferit din
cauza globalizării fără a primi un sprijin în ceea ce priveşte sistemul de securitate socială. Globalizarea
a produs o alocare defectuoasă a resurselor între bunuri private şi cele publice. Pieţele sunt capabile să
răspundă şi altor necesitaţi sociale. Pieţele financiare globale pot naşte crize. Este posibil ca locuitorii
din ţările dezvoltate să nu fie pe deplin conştienţi de urmările devastatoare ale crizelor financiare
deoarece acestea au tendinţa de a lovi mai crunt în ţările în curs de dezvoltare.

Cinci Dimensiuni Ale Globalizării

Lumea a devenit în aspectele importante un singur sistem social, ca rezultat al dezvoltării
legăturilor de interdependenta care afectează acum pe fiecare dintre noi. Legăturile sociale, economice
şi politice care traversează graniţele dintre state condiţionează în mod decisiv soarta celor care trăiesc
in fiecare din ele. Termenul general folosit pentru a caracteriza această interdependentă crescândă a
societăţii umane este acela de globalizare.
Ar fi o greşeală să ne gândim la globalizare ca la un simplu proces de creştere a lumii noastre.
Globalizarea relaţiilor sociale a fost de la început asociată cu inegalităţile dintre diferite regiuni ale
lumii, în acest sens de o importanţa deosebită fiind procesul prin care au fost create societăţile Lumii a
treia.
1. Globalizarea ca interdependenţă în creştere la nivel mondial.
Această dimensiune priveşte atât lărgirea cadrului spaţial al interdependenţei evenimentelor
cât şi intensificarea extinderii pe bazele unei complementarităţi a diferenţelor şi competitivităţi a
alternativelor. Odată cu intensificarea ,,comprimării spatio-temporale" devine imposibilă, spaţial
vorbind, ,,rezolvarea" problemelor prin ,,evitarea" lor (de exemplu suburbiile reprezintă o retragere, o
scăpare faţa de problemele din centrul urban).
2. Globalizarea ca expansiune a dominaţiei şi dependenţei
,,Societatea mondială" sau "sistemul mondial" nu apare doar pe baza interdependenţei şi a
legăturilor reciproce ale parţilor sale.
Dominarea şi dependenţa extinse la relaţiile internaţionale şi transnaţionale se aplica în
particular economiilor, politicienilor şi culturilor (conceptualizate ca ,,imperialism cultural"). Este
important ca acest mod de expansiune a relaţiilor mondiale nu este constant, fiind variabil în
funcţie de conexiunile existente între raporturile radiale şi cele laterale.
3. Globalizarea ca omogenizare a lumii
Astăzi, standardele universale, înlocuiesc omogenitatea particulară, specifică a unităţilor
teritoriale mici. În locul diferenţierilor din interiorul unităţilor teritoriale care erau reciproc exclusive,
acum este vorba de o uniformitate, reprezentând o infrastructura a „spaţiului expansiunilor" şi mişcări
libere de bunuri materiale, oameni şi idei la scară internaţionala şi mondială. Acesta este aspectul
referitor la globalizare la care reacţionează cel mai des criticii deoarece ei consideră că ,,indivizii vor
deveni la fel, peste tot în lume".
Un proces intens similar este în desfăşurare, la scală teritorială mai restrânsă, în
încercările ,,integrării europene".
4. Globalizarea ca diversificare în interiorul ,,comunităţilor teritoriale"
Nivelul globalizării poate fi caracterizat prin măsura în care mutaţiile teritoriale restrânse sunt
deschise şi permit accesul forţelor lumii ca întreg. Nu există globalizare acolo unde există ,,comunităţi
5
teritoriale" închise la niveluri locale, regionale sau naţionale deoarece, daca aşa ar sta lucrurile, lumea
ar fi în totalitate mecanică, un agregat de sisteme închise şi în interior omogene.
Globalizarea are loc atunci când exista o ,,redistribuire teritoriala a diversităţii lumii ca întreg".
Astfel, cu cât mai mare va fi participarea la diversitatea mondială, prezentă sau accesibilă în
interiorul comunităţilor teritoriale, cu atât mai mare va fi gradul de globalizare.
5. Globalizarea ca o unificare a discontinuităţilor temporale
Aşa cum, din punct de vedere spaţial, globalizarea duce de la un ,,spaţiu al locurilor specifice"
la un ,,spaţiu al expansiunilor", tot aşa se poate vorbi şi de o unificare a timpului. Astfel, se poate
considera că, globalizarea poate depăşi discontinuităţile temporale pe baza coerenţei ritmurilor
nesimultane ale diferitelor activităţi şi a ,,includerii temporale" ce rezultă din extinderea funcţionarii
serviciilor particulare la cadrele spaţiale mondiale.
În ,,oraşele mondiale" ale lumii putem găsi un număr mare de activităţi sau instituţii care
lucrează continuu în ,,timpul mondial", cum sunt aeroporturile internaţionale sau industria hoteliera.
Ne putem întreba care va fi rezultatul procesului de globalizare şi dacă este posibil ca în
viitor lumea să devină un sistem politic unic, condus de un guvern mondial. Globalizarea se
numără printre cele mai importante schimbări sociale cu care se confruntă lumea de azi. Multe dintre
problemele fundamentale din prezent, cum ar fi cele ecologice sau evitarea unei
confruntări militare la scară mondială sunt, în ceea ce priveşte scopul, de importantă mondială. În
ciuda creşterii accentuate a interdependenţei economice şi culturale, sistemul mondial este
caracterizat prin inegalităţi şi divizat într-un ,,mozaic" de state, ale căror preocupări pot fi comune
însă şi divergente. Nu există o dovadă clara a unui consens politic, în viitorul apropiat, care va
depăşi interesele conflictuale ale statelor. Un guvern mondial poate apărea în cele din urma însă
aceasta va fi rezultatul unui proces destul de îndelungat. În multe sensuri lumea devine mai unită,
iar unele surse de conflicte între naţiuni tind să dispară. Totuşi, diferenţele mari între societăţile
puternic dezvoltate şi cele sărace se pot constitui cu uşurinţa în sursele unor conflicte
internaţionale.
Istoria globalizării. Globalizarea nu poate fi considerată ca reprezentând un fenomen complet
nou în istoria lumii, ea având anumite antecedente istorice, numeroşi specialişti argumentând că ea nu
este altceva decât o nouă denumire pentru un fenomen mai vechi.
Există patru caracteristici principale care pot explica originile globalizării:
1. integrarea în pieţele mondiale ale economiilor naţionale
2. tranziţia de la economia ,,high volume" la cea „high value" care rezulta din cunoaşterea tot
mai buna a produselor şi serviciilor folosite pe piaţa
3. sfârşitul bipolarităţii între capitalism şi socialism în privinţa costurilor de producţie
4. configurarea noilor blocuri economice.
Aşa cum am definit-o, globalizarea este un fenomen relativ recent care deosebeşte
prezentul de ceea ce se petrecea acum 50 sau chiar 25 de ani.

Factorii determinanţi ai globalizării. Noul principiu ordonator al lumiii presupus de globalizare,

mută accentul de la valori definite ideologic, cum ar fi naţiunea, statul sau clasa socială, introducând în
scena istoriei alte valori şi alţi actori, alte motivaţii şi alte instrumente, alte funcţii şi alte finalităţi.
 creştere continuă a numărului de ţări care au adoptat ideologia economiei de piaţă. În acest sens,
mutaţia care a a loc de la "o mentalitate a planificării" la una "a pieţei" în ceea ce îi priveşte
decidenţii în domeniul politicii economice din ţările industrializate si din cele de dezvoltare, este
bine cunoscută si a fost pe larg analizată.
• mutarea centrului de greutate al activităţilor economice în plan mondial dinspre ţările
dezvoltate înspre ţările în dezvoltare. Este un lucru larg cunoscut şi acceptat că liberalizarea
6
economică încurajează concurenţa, promovează eficienţa şi inovaţia şi stimulează noile investiţii de
capital si, pe această cale, cresterea economică.
• progresele tehnologice ce au permis îmbunătăţirea constantă a comunicaiiilor. Costurile
transportului aerian, telecomunicaţiilor şi calculatoarelor s-au redus puternic din 1950 încoace. În
cazul transporturilor, diminuarea accentuată a costuritor a determinat si scăderea costurilor bunurilor
expediate.
• intensificarea concurenţei internaţionale. Deschiderea graniţelor în faţa fluxurilor comerciale
internaţionale, investiţiilor străine şi a transferului de tehnologie nu numai că a creat şi creează noi
oportunităţi de afaceri în străinătate pentru corporaţii, dar totodată a permis firmelor concurente din
străinătate să pătrundă chiar pe pieţele din propriile ţări.
Evenimente-cheie în istoria globalizării:
1865 - Crearea primei agenţii globale de reglementare (International Telegraph Union)
1866 - Darea în funcţiune a primei legături telegrafice permanente transoceanice prin cablu
1884 - Introducerea coordonării la scară mondială a orei exacte (prin raportare la Greenwich Mean
Time)
1891 - Primele convorbiri telefonice internaţionale (între Londra şi Paris)
1919 - Iniţierea primei linii de servicii aeriene regulate internaţionale
1929 - Iniţierea primelor aranjamente financiare off-shore (Luxemburg)
1930 - Prima emisiune de radio recepţionată global (cuvântarea regelui George al V-lea rostită la
deschiderea London Novel Conference, preluată simultan de 242 posturi de radio)
1946 - Realizarea primului calculator digital
1949 - Introducerea pachetelor de programe de vacanţă, ceea ce marchează trecerea la turismul global
pe scară largă
1954 - Crearea primei zone libere de prelucrare pentru export (Irlanda)
1954 - Lansarea campaniei promoţionale mondiale "Marlboro cow-boy"
1955 - Deschiderea primului restaurant McDonald's
1956 – Prima legătură telefonică transoceanică prin cablu
1957 - Contractarea primului împrumut în eurovalute (de către o bancă sovietică, în dolari SUA, pe
piaţa bancară londoneză)
1960 - Marshall McLuhan lansează sintagma „statul global”
Probleme permanente ale omenirii
Omenirea este confruntată cu o serie de probleme şi presiuni a căror soluţionare cere atenţie,
gândire şi acţiuni concret, la scară naţională şi internaţională.
Istoria civilizaţiei umane evidenţiază faptul că problemele omenirii înainte de a fi rezolvate
trebuie să fie descoperite, localizate în timp şi spaţiu, corect formulate cu ajutorul ştiinţei şi integrate
într-o strategie realistă de dezvoltare.
Dintre problemele urgente şi permanente ale omenirii se pot enumera:
• sprijinirea dezvoltării continue a ştiinţei şi punerea cuceririlor ei în slujba îmbunătăţirii
vieţii oamenilor;
• criza alimentară şi subdezvoltarea;
• degradarea mediului natural;
• creşterea rapidă a populaţiei;
• energia şi materiile prime;
• imensele cheltuieli militare;

7
 • asimilarea oceanului planetar şi a cosmosului pentru progresul şi bunăstarea
popoarelor;
• inflaţia şi crizele financiare – monetare şi economice;
• extinderea necontrolată a urbanizării;
• tranziţia la economia de piaţă a fostelor ţări comuniste.
Cunoaşterea acestor probleme grave cu care se confruntă omenirea, a cauzelor care le
determină şi a efectelor lor directe şi propagate, în timp şi spaţiu, reprezintă o condiţie esenţială pentru
a concepe şi înfăptui strategii şi măsuri cu caracter naţional, regional şi mondial care să permită, într-
un viitor previzibil, depăşirea limitelor actuale ale factorilor de producţie într-un mediu de viaţă
compatibil cu mediul natural. Cu cât gândirea şi acţiunea convergentă a popoarelor se vor angaja mai
repede şi pe fond în această direcţie, cu atât şansele de succes vor fi mai mari.

Efectele sociale ale globalizării.

Influenţa globalizării asupra culturii. Specialiştii declară că problema noastră actuală nu este
insufienţa schimbului economic, ci distrugerea coeziunii morale a societăţilor care au fost odinioară
legate de obiceiuri religioase, comunitate sau familie. Acestea au fost realităţi sociale solide despre
care teoreticienii liberali au crezut că vor rămâne intacte orice s-ar întâmpla. Nu ne putem baza pe asta.
Este foarte clar că cele mai de succes societăţi moderne vor fi cele care nu sunt în totalitate moderne,
cele care îmbină stiluri vechi şi noi, în care convieţuiesc tradiţia şi modernitatea, fără ca vreuna să
predomine.
În era globalizării unele ţării caută să-şi întărească identitatea în detrimentul dizolvării
identităţii altor ţări. Fenomenul este cât se poate de normal şi, raţiunile cât şi urmările sale trebuie
căutate ca într-o oglindă, în istorie. impactul globalizării pe termen lung la nivel cultural, nu este unul
distructiv. Culturile superioare vor continua să existe, se vor impune şi vor renaşte permanent.
Noţiunea “cultură globală” a intrat prin intermediul strategiilor de management şi marketing şi
ghidează vânătoarea de universalii culturale şi căutarea de mesaje cu cât mai mulţi destinatari.

Globalizarea şi piaţa muncii. Mutările de întreprinderi constituie aspectul cel mai vizibil al
competiţiei dintre vechile ţări industrializate şi ţările cu salarii mici. Competitivitatea sporită a ţărilor
cu salarii mici duce la creşterea comerţului cu ţările industrializate bogate, ceea ce are 2 efecte
“primare”: “consumatorii din ţările bogate pot consuma mărfuri mai ieftine decât cele pe care aceste
ţări le produceau înainte” consumatorii din ţările cu salarii mici, “au tot mai mult acces la bunuri pe
care aceste ţări nu ştiu încă să le fabrice sau pe care le fabrică, dar la preţuri mult mai mari sau de o
calitate mai proastă decât ţările industrializate bogate”.
În ţările industrializate putem vorbi de 3 categorii de persoane active: “<competitivii>, care
produc bunurile şi serviciile pe care ţările cu salarii mici nu ştiu încă să le producă; <expuşii>, care
sunt în competiţie directă cu persoanele active din ţările cu salarii mici (…) <protejaţii>, care produc
bunuri şi servicii care prin natura lor nu pot călători”.
Un efect mecanic al creşterii schimburilor cu ţările cu salarii mici este, într-o primă etapă,
faptul că numărul de locuri de muncă ale expuşilor care se distruge este mai mare decât numărul de
locuri de muncă ce se creează pentru competitivi, dar dacă ritmul de creare de locuri de muncă pentru
competitivi în ţările industrializate bogate compensează locurile de muncă desfiinţate ale expuşilor,
atunci nu se vor înregistra creşteri semnificative ale şomajului sau inegalităţilor.

8
Imigrarea şi globalizarea. Este bine ştiut că globalizarea accentuează mondializarea spaţiilor de
deplasare. Se înregistrează, de asemenea, mondializarea spaţiilor de recrutare a mâinii de lucru şi
diversificarea calitativă a fluxurilor.
“Transferurile de competenţă se îndreaptă din Sud către Nord, cuprinzând între altele “exodul
creierelor”, dar şi din Nord către Sud, cu firme multinaţionale care îşi trimit cadrele de conducere şi
tehnicienii în străinătate în funcţie de propria lor dezvoltare şi de mutări de întreprinderi. Din Nord,
muncitori care nu au o calificare specială se îndreaptă tot către Nord, ca britanicii şi portughezii din
Uniunea Europeană care au emigrat legal în Germania şi care lucrează “la negru” pe imensul şantier
berlinez de după 1989.
Se opinează că muncitorii necalificaţi ar fi uitaţi de globalizare în sensul că, pentru imensa lor
majoritate, frontierele sunt închise, cel puţin formal.
Sedentarizarea a dus la constituirea de minorităţi care doresc să-şi menţină legăturile cu propria
cultură, cu ţara de origine, cu compatrioţii din alte ţări, cu atât mai mult cu cât în ţara de rezidenţă
aceste persoane sunt adesea victime ale marginalizării sau rasismului.
În acest fel se creează reţele – de solidaritate sau culturale – dar şi comerciale, financiare,
mediatice, chiar politice – deosebit de active. Noile legături transnaţionale care se nasc conturează
spaţii policentrate, se sprijină pe multiple obligaţii de fidelitate naţională şi sunt adesea mai dinamice
şi mai eficace decât statele şi marile instituţii internaţionale, chiar dacă afişează în general ambiţii mult
mai modeste.

Sărăcie şi globalizare. Modelul unic şi constrângător de dezvoltare al economiei globale este

reproductibil, dar nu generalizabil: de aici decurg dezavantajele “dezvoltării mimetice”. “Pe de o parte,
<avangardiştii>, pe de altă parte, miliardul de fiinţe umane aruncate în sărăcie, aşa cum este ea definită
de Banca Mondială. <Noua sărăcie> mondială este structurală şi face parte din sistem. Oraşul, din ce
în ce mai uniformizat şi banalizat, este, prin excelenţă, locul unde se manifestă modernitatea. Creşterea
rapidă a oraşului merge mână în mână cu polarizarea sa între insule de privilegiaţi şi imense periferii
dezmoştenite. Valorile propuse lumii de către Occident (întreprindere, creştere, profit etc.) nu numai
că nu sunt accesibile marii majorităţi a oamenilor, dar le apar acestora total lipsite de sens. Fluxurile
migratoare mondiale trebuie, la rândul lor, să fie analizate ca o expresie a slăbirii şi a polarizării
generate de mondializare.
Globalizarea conduce la dereglarea demografică, accentuarea fenomenului de sărăcie la nivel
global, instabilitate economică, şi amplificarea şi degenerarea conflictelor.

Dispariţia frontierelor. Fiecare organizaţie este definită prin frontiere, care fac ca aceasta să poată fi
deosebită de mediul său. Frontierele creează identitate, întrucât ele determină cine sau ce aparţine
organizaţiei ca entitate şi unde se află punctul de separare de alte entităţi - lucru valabil atât pentru
simplele asociaţii, cât şi pentru firme şi mergând până la nivel de naţiune. Frontierele limitează
rezultatele la spaţii sau pieţe şi, prin aceasta, facilitează alocarea responsabilităţii pentru deciziile ce se
iau. Mai mult: frontierele fac posibil ca diferenţierile ce există să poată fi identificate, recunoscute şi
deosebite unele de altele. Ei bine, trăsătura centrală a globalizării constă tocmai în faptul că
frontierele existente până acum devin neclare şi tot mai vagi. Desigur, "sistemul frontierelor" ce
caracterizează planeta noastră rămâne încă în vigoare. Faptul că, astăzi, frontierele se modifică în mod
curent sau dispar în totalitate în atât de multe domenii, cum ar fi cultura, lumea afacerilor, stratificarea
socială şi sfera politicii, este ceea ce explică resorturile dinamicii pe care o cunoaşte globalizarea.

9
 Impactul globalizării asupra educaţiei. Profesorul Marcelo Suarez Orozco, auotor al cărţii
„Globalizarea culturii şi a educaţiei în noul mileniu” distinge patru aspecte majore ale globalizării:
- creşterea emigraţiei
- puterea şi ubicuitatea noilor tehnologii la scară globală
- post-naţionalizarea producţiei şi distribuţiei de bunuri şi servicii
- mişcările de tip „du-te vino” ale culturilor la nivel mondial, concept care se îndepărtează de
modelul „americanizării” culturale promovat de alţi autori.
El deplânge faptul că educaţia pe care o primesc astăzi în şcoli copiii şi tinerii, nu are în vedere
problemele globalizării. Globalizarea este un proces complex care necesită prelucrarea a enorme
cantităţi de informaţii şi date, ceea ce necesită dezvoltarea de capacităţi multifuncţionale şi capacitatea
de a rezolva probleme rapid.
Instituţiile de învăţământ superior sunt şi ele atinse de fluxurile globalizării, care declanşează
mai ultă concurenţă între universităţi, dornice să atragă cât mai mulţi studenţi de calitate în sălile lor de
curs. Concurenţa implică inevitabil o clasificare a acestor instituţii de învăţământ, care , într-o lume
globalizată, pune alături universităţi de pe tot mapamondul, ordonate după performanţele obţinute de
absolvenţii lor dar şi după multe alte criterii precum infrastructura, finanţarea, etc.
Printre problemele care pot apărea în urma unei asemenea politici expansioniste, s-au
menţionat: creşterea xenofobiei în cazul respectării culturilor locale şi a necesităţilor în educaţie ale
tării respective, calitatea slabă a filialelor, comparată cu cea a instituţiei mamă, polarizarea ţărilor
lumii datorită concentrării instituţiilor de învăţământ superior în anumite zone ale lumii.

Criza alimentară şi subdezvoltarea. Lipsa acută de alimente pentru o mare parte a populaţiei
globului este cunoscută drept criza alimentară. În domeniul alimentaţiei publice, România a elaborat
încă de la începutul lui 2001 o strategie care a acţionat pe linia modernizării, prelucrării şi producerii
alimentelor, însă mai trebuie făcute eforturi considerabile în această ramură. În ceea ce priveşte
calităţii alimentelor, lipsa resurselor care ar trebui alocate Agenţiilor Sanitar - Veterinare continua să
fie un obstacol important.
Aceasta este o problemă profundă şi de lungă durată, se întâlneşte într-o economie
subdezvoltată, caracterizată printr-o productivitate scăzută a exploatării agricole, rezultat al unui grad
redus de înzestrare tehnică a muncii în toate sectoarele, a unei eficienţe necorespunzătoare în utilizarea
factorilor de producţie în cadrul relaţiilor economice internaţionale.
Chiar dacă producţia mondială creşte, producţia de alimente pe locuitor în ţările slab
dezvoltate, abia dacă se menţine constantă, la un nivel deja necorespunzător. După rapoartele ONU
pentru alimentaţie şi agricultură, necesarul zilnic de proteine şi calorii nu este asigurat în marea
majoritate a regiunilor globului. Zonele în care se resimt lipsurile cele mai mari cuprind ţările din
regiunea Anzilor, Africa şi Orientul Apropiat, şi ţările dens populate din Asia. În schimb în America de
Nord, Europa Occidentală şi Japonia, consumul mediu de proteine şi calorii pe locuitor este cel mai
ridicat.
Crizele agricole de subproducţie se propagă asupra mediului urban; cresc cheltuielile pentru
alimente în bugetul familiilor cu venituri medii şi inferioare mediei, care-şi reduc consumul şi creşterea
de produse manufacturate, ca premisă pentru apariţia sau accentuarea supraproducţiei şi declanşarea de
crize în sectoarele neagricole. Crizele agricole apar în economiile slab dezvoltate şi în cele cu exploatări
agricole fărâmiţate, cu înzestrare tehnică şi metode agrotehnice rudimentare. Ele pot fi atenuate pentru
diversificarea producţiei agricole, dezvoltarea transporturilor şi comerţului mondial cu produse agricole
şi trecerea şa agricultura intensivă.

10
 BIBLIOGRAFIE
1. Agabrian, M. 2003. Sociologie Generală. Editura Institutul European, Iași.
2. Buzărnescu, Ș. 2007. Doctrine Sociologice Comparate. Editura de Vest, Timișoara.
3. Chiribucă, D. 2004. Tranziția Postcomunistă și Reconstrucția Modernității în România. Editura
Dacia, Eikon, Clu-Napoca.
4. David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Johnathan Perraton, Transformari globale.
Politică, economie şi cultură, traduceri de Ramona-Elena Lupascu, Adriana Straub, Mihaela
Bordea, Alina-Maria Turcu, Editura Polirom, Iasi, 2004.
5. Dinu Marin, Globalizarea şi apoximările ei, Editura Economică.
6. Eugen Ovidiu Clurovici, Naţiunea Vitruală. Eseu despre globalizare, Editura Polirom, Iasi, 2001.
7. Joseph E. Stiglitz, Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Editura Economică 2005.
8. Moore, W. E. 1967. Order and Change. Essays in Comparative Sociology. John Wiley & Sons,
New York.
9. Mesure, S. 2009. Auguste Comte. In Ferreol, Gilles (ed.), Istoria Gândirii Sociologice. Marii
Clasici, Institutul European, Iași.
10. Revista România între globalizare şi regionalizare, Editura Academiei Naţionale de Ionformaţie,
Bucureşti, nr.1,2/ 2003.
11. Vlăsceanu, L. 2001. Politică și Dezvoltare. România Încotro? Editura Trei, București.
12.Zygmunt Bauman, Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura Antet.

11