Sunteți pe pagina 1din 1

Revista VIP MAGAZINE anul 2008

Vasile Zubcu-Codreanu. De vorbă cu Eminescu


A fost în ochii şi în inimile noastre ani mulţi şi frumoşi, ca acum să dispară pentru majoritatea publicului spectator. Urmăriţi de gîndul
sinistru ca, nu cumva, maestrul Vasile Zubcu-Codreanu să se piardă în anonimat (ceea ce pentru un actor e similar cu dispariţia din
viaţă), aşa cum s-a întîmplat cu numeroase nume mari ale scenei basarabene, l-am „vînat” o bucată bună de vreme şi, iată-l, măcar pe
durata unei şedinţe foto şi a unui interviu, din nou în atenţia publică. Atenţie pe care, chiar dacă nu o spune, o regretă, o retrăieşte în
amintiri şi o aşteaptă. 
Maestru în Artă, Vasile Zubcu-Codreanu mai are o distincţie – cea de Om, după cum susţine actorul. E scump la vorbă – fiecare cu a mă-si,
cum spune artistul. Nu se exteriorizează şi nu trădează poziţia „pe baricade”, rezistînd la numeroasele tentative ale reporterului de a afla
lucruri mai puţin ştiute. Vorbeşte doar printre rînduri despre cele două divorţuri, de boala de care suferă şi de lipsa de roluri jucate. E clar –
vrea să lupte cu timpul şi să rămînă acel Vasile Zubcu-Codreanu care încînta spectatorul pe scenă, pe ecrane şi la seratele de creaţie. Schimbă
de cîteva ori subiectul şi, în plină discuţie întreabă: „Da tu ce mai faci?”. Zic, stau la o cafea cu Eminescu!

S-a născut în ’48, dar „nu ştie” cîţi ani are. Se întîmpla la Nisporeni - acolo unde se refugiază deseori şi acum - lîngă Biserica de jos. A făcut
şcoala de lîngă Biserică, după care s-a transferat în cea mare, cu trei etaje. După opt clase, a venit la Chişinău – vroia să se facă pictor şi a dat
la şcoala „Repin”. N-a susţinut concursul pentru că acolo veneau băieţi talentaţi, cum spune maestrul cu o mare doză de modestie. A dat
actele la Tehnicumul Electro-Mecanic pentru că nu vroia să se întoarcă la Nisporeni – nici nu ştia ce specialist o să iasă de acolo. După
absolvire, a fost distribuit la uzina „ Электроточприбор”, unde a lucrat mai mult de doi ani în postul de controlor de hală şi unde, peste o
căruţă de ani, s-a întors, deja, în calitate de actor renumit, la întîlniri de creaţie. Trăia sentimente aparte cînd întîlnea aceiaşi muncitori
cărora, cîndva, le întorcea piesele rebutate, dar care nu-i purtau pică. Nici n-aveau cum, pentru că ei rămăseseră la uzină, iar el era vedetă.
Mare mahăr, cum zice actorul…Nu prea-l trăgea inima în ale prelucrării metalelor prin aşchiere, aşa că Dumnezeu „l-a trimis” la Institutul de
Arte, facultatea de regie de teatru, după care s-a şi început „zăpăceala” asta cu actoria. “Acasă”, cînd mergea cu trupa de teatru prin sate, era
printre cei mai aclamaţi şi iubiţi de către cel mai obiectiv critic – omul de la ţară. Şi preşedinţii de colhoz nu-l luau în braţe doar pentru că era
bărbat frumos. În turneele teatrale de la sate se ştia: dacă nu mergea Urschi şi Zubcu, nu era nimic. 

Viaţa în cinci întrebări

- Despre cei de aproape…


- Tata e Andrei, mama-i Anastasia. Le mulţumesc că m-au adus pe lumea asta. Tătuţa, aşa cum îi spuneam, nu mai este, fie-i ţărîna uşoară,
iar mămicii îi doresc să fie sănătoasă. La fel cum le doresc tuturor sănătate. Prietenilor, cunoştinţelor, copiilor – Dorin, Doriana, Mihai şi
Ioana. Şi unei prietene la care ţin enorm. Iar Domnului îi mulţumesc că mă mai ţine!

- Rolul în teatru sau film care v-a marcat cel mai tare…
- Toate rolurile rămîn în suflet – pe toate trebuie să le joci ca pe cel mai iubit, pentru că asta o cere meseria noastră. Cel mai bun rol e cel pe
care îl joc în viaţă, pe care mi l-a „distribuit” Dumnezeu. Or, fiecare om are teatrul vieţii sale. Viaţa e un joc – să nu umblăm cu fofîrlica. 

Despre unul „aparte” putem vorbi în spectacolul „Un lucru caraghios care s-a întîmplat în drum spre  Forumul Roman” unde aveam un rol
micuţ, în care un orb înconjura colina de şapte ori în căutarea fiicei  sale şi o găseşte, iar rolul fiicei îl juca Doriana - fata mea. Toată sala
plîngea!

- Ce a însemnat rolul lui Eminescu în filmul „Luceafărul”?


- Nu am visat sa-l joc pe Eminescu şi nu ştiu cine o să mai aibă norocul acesta. Nu vorbim doar de folosirea talentului şi ale calităţilor
actoriceşti. E vorba de o responsabilitate enormă faţă de neamul nostru, de capacitatea de a pătrunde în gîndirea eminesciană – care m-au
costat nopţi nedormite. O viaţă! Nu pot să nu-i mulţumesc lui Dumnezeu şi maestrului Emil Loteanu că mi-a încredinţat acest rol.

- S-a făcut haz de plecarea Dvs. din „chilioara” de la „Eminescu”. De ce aţi plecat de acolo, dar, mai important, de ce aţi
stat acolo multă vreme?
- Este camera mea de machiaj, dar toţi spuneau că e „chilioara” lui Vasile Zubcu-Codreanu. Am sălăşluit ani mulţi acolo după cel de-al doilea
divorţ – o habă de vreme. O fi fost chiar vreo zece ani . Despre acest moment pot spune ca de un lucru sacru – am mai crescut un pic la minte
şi la suflet. Chiar şi acum, cînd locuiesc în garsoniera mea, cu sufletul tot în „chiliuţă” trăiesc. „C’est la vie”, cum spun francezii sau „aşă-i la
jie”, cum spun moldovenii.

- Teatrul de ieri şi teatrul de azi…


- Am avut marea fericire să lucrez cu toată trupa de la „Luceafărul” – Dumitru Caraciobanu, Ecaterina Malcoci, Sandri Ion Şcurea… Cei mai
frumoşi parteneri la talent şi la suflet, care m-au educat şi m-au crescut ca actor, dar şi ca om, ei fiind mai în vîrstă ca mine şi avînd o şcoală
„Şciukin”. Din generaţia de azi îi cunosc pe toţi – de la toate teatrele. Îi admir şi pe ei, pentru talentul lor şi munca pe care o fac. 

Şi-a amintit, fireşte, şi de rolul care i-a adus glorie. L-a obţinut printr-o minune. S-a întâmplat că tocmai se întorcea de la
Studioul „Moldova-Film”, unde făcuse nişte dublări. În întâmpinare îi veneau Emil Loteanu şi Eugen Doga. Loteanu îi spune
lui Doga: „Eugen, uite merge un Eminescu!”. Cei doi s-au oprit şi l-au întrebat: „Cine eşti dumneata?”. „Sunt Vasile Zubcu-
Codreanu, student la Institutul de Arte, Facultatea Regie de Teatru Popular”, le-a răspuns el. L-au luat la studio, unde a
susţinut o probă, după care a jucat mai întâi în filmul „Lăutarii”, apoi în „Luceafărul”. „Eu pot să mor chiar azi, după ce l-am
jucat pe Eminescu”, mi-a spus atunci hotărât Vasile Zubcu-Codreanu…(timpul )