„De cine râdeţi? De voi înşivă râdeţi!”, sună o replică din Revizorul.

Într-un ungher
nevăzut, se află, întotdeauna, autorul înzestrat cu o cuprinzătoare oglindă. În ea
se reflectă realitatea unică a râsului. A râsului satiric, al cărui hohot supune pentru
a contracara. În oglindă te judeci mai întodeauna mai bine.
În teatrul lui Gogol, ca şi în proza sa, râsul nu e convertit de accente academice,
de riscuri convenţionale. Dacă, vorbind de râs, am face câteva legături între

operele marilor scriitori,
ar putea observa detaşat că râsul revizorului Gogol se împleteşte cu râsul
rabelaisian, păstrează tonalităţi moliereşti, are aripa de vis din lumea lui Don
Quijote, dar se pliază şi în cutele spiritului ironic al lui Caragiale.

Este oare cu putinţă să fie descris farmecul teatrului? Este posibil să cuprinzi
întreaga lui putere magică exercitată asupra sufletului omenesc? Dacă râsul de pe
scenă răsfrânge o realitate, dezvăluindu-i articulaţiile, poate el corecta
moravurile? Opera fiecărui scriitor, în cazul nostru cea a lui Gogol, gravitează în
jurul acestor întrebări ce pot deveni, la rândul lor, răspunsuri.

Într-o lume scufundată în grotesc, într-o lume caricaturală, pentru care însăşi
ideea de justiţie este o iluzie îndepărtată, numai râsul rămâne serios. Măruntului
funcţionar obedient i se substituie în Procesul jalnica înfăţişare o omului urcat în
jilţul puterii. Instituţiile statului sunt aidoma oamenilor care le cârmuiesc. Sub
scutul protector al autorităţii se ascunde viclenia veninoasă a individului rapace.