Personajul este privit din două ipostaze: 

Ștefan-domnul și Ștefan-omul, prima ipostază fiind prezentată

aproape supranatural, voința și dorința de a lăsa toate lucrurile în ordine după moartea sa acționând ca
o forță de nestăvilit în fața intrigilor boierilor trădători și a bolii și suferinței domnitorului.

Delavrancea a preluat imaginea domnitorului moldovean așa cum s-a păstrat ea în tradiția populară.
Acestei imagini autorul îi asociază frământările interioare, pe care Ștefan reușește să le învingă într-un
mod sublim.

Ulea, stolnicul Drăgan și jitnicerul Stavăr tremură la gândul sabiei și își pun nădejdea în boala și
bătrânețea domnitorului. Își păstrează entuziasmul și curajul viteazului dintotdeauna. Va întreprinde
expediția din Pocuția din care iese învingător, dar cu rănile agravate.

Conflictul psihologic se nuanțează și devine puternic în momentul în care află de uneltirile celor trei
boieri de la fiica sa, Oana. Convinși că rana de la picior va grăbi sfârșitul, boierii vorbesc despre el la
trecut. Ei  nu-i pot ierta lui Ștefan reducerea privilegiilor, sprijinirea pe răzeși și ridicarea în ranguri pe
merite.

Trăsăturile voievodului se individualizează mai mult prin vorbele celorlalți care relatează faptele trecutul