Relația dintre stima de sine, tipuri de atașament și

personalitate la adolescenții cu deficiență de auz

Adolescenţa începe după ieşirea din pubertate-de la 14 ani până la 18-20 de ani.
Adolescența“ reprezintă etapa în care are loc trecerea din familie și mediul școlar, într-un mediu
mai larg socio-cultural. Adolescenţa este perioada în care se formează identitatea de sine.
Procesul de formare se produce la nivelul persoanelor mature şi în cadrul unor contexte sociale.
Familia constituie un context social major în formarea identităţii de sine (Bodner-Johnson &
Sass-Lehrer, 2003). Formarea identităţii de sine se dezvoltă prin interacţiuni sociale, chiar dacă
aceste interacţiuni se realizează cu alte persoane cu deficienţe de auz (Schirmer, 2001). În cazul
adolescenţilor cu deficienţe de auz, această perioadă de dezvoltare este extrem de complexă.
Aceştia sunt, de cele mai multe ori captivi între două lumi, cea a persoanelor cu deficienţe de auz
şi cea a auzitorilor, trăind un conflict al negocierii între cele două domenii distincte (Bodner-
Johnson & Sass-Lehrer, 2003). Rezultatele unui studiu întreprins de Schirmer ( 2001 ) a scos la
iveală unele implicaţii interesante în ceea ce priveşte decizia asumării identităţii prin care trec
aceşti adolescenţi. Acest studiu, realizat la o şcoală pentru copii cu deficienţe de auz, a urmărit
evaluarea identităţii pe care şi-o asumă aceştia: de auzitori, de persoane cu deficienţă de auz sau
ambele variante. Elevii care s-au identificat mai mult cu persoanele auzitoare au prezentat cele
mai slabe rezultate şcolare şi cele mai reduse interacţiuni sociale, precum şi adaptare şi percepere
a acceptării din partea proprii familii deficitare ( Schirmer, 2001 ).
Dezvoltarea personalităţii este o componentă majoră a psihicului adolescentului, este
unică pentru copilul cu deficienţă de auz datorită depedenţei sale de dezvoltarea limbajului.
Conform lui Marschark (2007), s-a demonstrat faptul că dezvoltarea timpurie a limbajului are un
impact puternic asupra dezvoltării personalităţii, indiferent dacă copilul este auzitor sau prezintă
o deficienţă de auz. Mai mult, cel mai important factor în dezvoltarea limbajului este modalitatea
de comunicare, mai specific , dacă aceasta este bidirecţională (comunică atât copilul, cât şi
părinţii acestuia); acest lucru este valabil indiferent dacă comunicarea este orală sau gestuală).
Astfel, datorită întârzierilor la nivelul limbajului, lucru întâlnit la mulţi copii cu deficienţă de
auz, pot să apară şi complicaţii la nivelul dezvoltării personalităţii.
Stima de sine reprezintă componenta evaluativă a sinelui şi se referă la trăirea afectivă,
emoţiile pe care le încearcă persoana atunci când se refera la propria persoană.( Constantin T. ,
2004 ).
Stima de sine reprezintă o evaluare pe care o facem despre noi însine si care poateavea
diferite forme ( globale sau multidimensionale, de stare sau dispoziţionale, personale sau
colective). De exemplu Rosenberg ( 1979 ) face distincţia dintre stima de sine ridicată (pozitivă )
şi stima de sine scazută ( negativă ). Lutanen şi Crocker, în 1992, vorbesc de stima de sine
personală - cu trimitere la evaluarea subiectivă a atributelor care îi sunt proprii, specifice
individului şi stima de sine colectivă - cu trimitere la judecaţi de valoareasupra caracteristicilor
grupului sau grupurilor cu care persoana se identifică.
Cei mai mulţi psihologi definesc stima de sine ca fiind evaluarea globală a valoriiproprii în
calitate de persoană. Este vorba de evaluarea pe care o persoană o face cuprivire la propria sa
valoare, cu alte cuvinte, asupra gradului de mulţumire faţă de propria persoană. ( Harter, 1998 ).
Identitatea este un concept cheie la E. Erikson a cărui abordare este de inspiraţie
psihanalitică ( Crawford Th., Cohen P., 2004 ). El distinge identitatea personală-sentimentul unei
continuităţi existenţiale în timp, sentimentul de a fi acelaşi şi recunoaşterea de către ceilalţi a
acestei continuităţi şi similititudini), şi identitatea eului ( sentimentul de a fi întru-un anume fel,
de a fi o anume persoană, de a avea un anume stil de individualitate ).
Construcţia identităţii unei persoane se explică prin geneza sentimentelor sale de
identitate, care în viziunea lui Erikson sunt legate de viitor şi se enunţă ca: “ sunt ceea ce voi fi ”.
Cu alte cuvinte, imaginea despre sine în viitor este cea care determină formarea identităţii
prezente. Menţionând o anume profesie pe care vrea să o exercite adolescentul se identifică – el
se descrie şi o face aşa cum ar vrea să fie – speranţa pe care o are, ceea ce poate să vrea în mod
liber, ceea ce îşi imaginează că va fi, ceea ce învaţă să facă să funcţioneze, idealurile la care
aderă.
Comparativ cu stadiile anterioare de dezvoltare, la vârsta adolescenţei are loc o
amplificare a percepţiei de sine, în sensul trecerii de la simple constatări a ceva privind propria
persoană la o observaţie, analiză şi reflecţie a tot ce reprezintă propria fiinţă începând cu
imaginea corporală, trăsăturile propriei personalităţi şi relaţiile sale cu semenii. Astfel,
adolescentul încearcă să se cunoască şi mai ales să-şi definească propria identitate, răspunzând în
acest fel la întrebări precum “cine sunt?”, “ce pot ?”, “ce voi fi ?”.
Creţu T. ( 2001 ), consideră că accentuarea trebuinţei de autocunoaştere şi
autoafirmare duce la structurarea imaginii şi conceptului de sine precum şi la găsirea
răspunsurilor la întrebările fundamentale privind identitatea de sine.
Aceste trei aspecte imaginea de sine, conceptul de sine şi identitatea de sine sunt abordate
diferit în literatura de specialitate. G.W. Allport distinge imaginea de sine, care include
aspiraţiile şi speranţele, de identitate de sine care are la bază simţul corporal şi tot ce, întru-un fel
sau altul, are legătură cu fiinţa proprie, adică suprapunerea parţială a stărilor succesive de
conştiinţă care generează simţul continuităţii eu-lui, retrospectiva amintirilor, numele propriu,
legăturile cu familia etc. (Creţu T., 2001).
 Studiul relaţiilor dintre copii şi parinţi şi influenţa experienţelor timpurii în dezvoltarea
copilului şi a viitorului adult au o istorie lungă şi au fost obiectul unor abordări diferite. Teoria
psihanalitică a pus accentul pe rolul părintelui de liniştire,conţinere şi
reducere a‘arousalului’copilului, teoria învaţarii sociale accentuează rolul de învăţător al
părintelui, iar teoria ataşamentului subliniază rolul de protector al părintelui, asigurând
securitatea copilului (Skolka, 2006).Conceptul deataşament a fost introdus în psihologie
de John Bowlby, ca urmare a investigaţiilor etologice (Sillamy, 1996), considerând ataşamentul
un process înnascut.Bowlby(1953) a fost printre primii specialişti care a recunoscut faptul că
noul născut vine pe lume cu predispoziţia de a participa activ la interacţiunea cu adultul.
Începînd cu secolul XIX, cu studierea problemei dezvoltării sferei emoțional-volitive la
copiii cu deficiențe de auz s-au ocupat diferiți specialiști din domeniu. Așadar, Neitan (1822) în
calitate de particularitate caracteristică a sferei emoțional-volitive la copiii cu deficiențe de auz a
evidențiat impulsivitatea și nivelul scăzut de autoafirmare . Е.С.Боришпольский (1900) remarcă
faptul că deficienților de auz le este cunoscut sentimentul de dragoste părintească, atașamentul
copilăresc, prietenia, stima, respectul.
Calitatea interacţiunilor în copilăria timpurie între mamele auzitoare şi copiii lor cu
deficienţă de auz pare să fie invers proporţională cu vârsta copilului, descoperire care contrazice
datele disponibile cu privire la relaţiile stabilite în primul an. Studiile au arătat faptul că
dificultăţile apar în perioada antepreşcolară în cadrul diadelor mamă auzitoare-copil cu deficienţă
de auz MacKay-Soroka, Trehub, & Thorpe, 1987; K. Meadow, Greenberg, Erting, &
Carmichael, 1981; Schlesinger & Meadow, 1972; Swisher, 1984), Roșan, 2016.
Comparativ cu mamele auzitoare cu copiii auzitori, mamele auzitoare ale copiilor cu
deficienţă de auz sunt percepute au o stare de tensiune mai maree şi cu o nevoie mai mare de
control, precum şi supraprotective şi intruzive, întreţinând relaţii cu o mai mică complexitate
interacţională (Meadow et al, 1981).
Având în vedere ipoteza conform căreia consecinţele deficienţei de auz devin mai
evidente odată cu creşterea în vârstă, noile studii au scos la iveală faptul că, la vârsta de 3 ani ,
competenţa comunicativă a acestor diade mamă auzitoare - copil cu deficienţă de auz scade
semnificativ, contrar diadelor formate din ambii membri auzitori. Mai mult, în interacţiunile cu
mama, copiii cu deficienţă de auz la această vârstă au prezentat o iniţiativă mai redusă de
socializare, mai puţină creativitate, complianţă şi plăcere (Lederberg, 1993), oferind suport
premisei conform căreia patternurile de comunicare complexă sunt prerechizite ale dezvoltării
aspectelor complexe ale interacţiunilor. ( Roșan, 2016 ). În concluzie, deşi frecvenţa
ataşamentului insecurizant la antepreşcolari nu este în mod atipic mare, există dovezi ale faptului
că solicitările ulterioare ale unei comunicări deficitare pot afecta direct relaţiile viitoare de
ataşament între copiii cu deficienţă de auz şi părinţii lor auzitori.