LUCRARE PRACTICA I + II

AXE, PLANURI, POZIŢII

Pentru a putea fi studiat un os în afara corpului, trebuie raportat la poziţia lui din
organism, deci trebuie pus în poziţie anatomică. Poziţia anatomică se face în funcţie de
elementele caracteristice ale osului, dar şi în funcţie de anumite axe şi planuri convenţionale
ale corpului.
Superior
Plan frontal Plan sagital

Extremitatea proximală a
membrului
Marginea laterală Plan orizontal

Marginea medială Segment superior

sau cranial
Segment inferior sau
caudal Secţiune orizontală
Faţa palmară a mâinii Faţa dorsală a mâinii
Extremitatea dorsală

a membrului superior

Faţa laterală
Faţa medială

Faţa dorsală a piciorului

Faţa plantară a piciorului

Principalii termeni anatomici generali care definesc planurile de orinetare ale corpului uman - privire
anterioară

Poziţia anatomică a corpului uman este verticală, cu membrele superioare întinse în

lungul corpului şi orientate cu palmele anterior (degetul mic lângă corp).
La om se descriu trei axe şi trei planuri. Cele trei axe sunt: axul longitudinal care
corespunde lungimii, axul transversal care corespunde lărgimii şi axul sagital sau
dorsoventral care corespunde grosimii. Axul longitudinal este vertical, celelalte două sunt
orizontale.
Planurile fundamentale (principale) ale omului, în număr de trei, trec prin câte două
din axele descrise mai sus. Orientarea lor se face în raport cu direcţiile spaţiului.
 Plan frontal Superior

Plan sagital

Faţa posterioară sau Faţa ventrală sau

dorsală a corpului anterioară a corpului

Sens cranial
Plan orizontal

Sens caudal

Plan sagital

Inferior
Principalii termeni anatomici generali care definesc planurile de orinetare ale corpului uman - privire
laterală

Planul mediosagital (planul de simetrie) este vertical, trece prin axele longitudinal şi
dorso-ventral, împărţind corpul omenesc în două jumătăţi simetrice, dreaptă şi stângă. Toate
planurile paralele cu el se numesc planuri sagitale.
Planul frontal principal este de asemenea un plan vertical, perpendicular pe
precedentul. El trece prin axele longitudinal şi transversal şi împarte corpul în două jumătăţi,
una dorsală (posterioară) şi alta ventrală (anterioară). Toate planurile paralele cu acest plan
se numesc planuri frontale.
Planul transversal sau orizontal principal (ecuatorial), perpendicular pe primele
două, trece prin axele transversal şi dorso-ventral. El împarte corpul într-o porţiune superioară
sau cranială şi o porţiune inferioară sau caudală. Planurile paralele cu el se numesc planuri
transversale sau orizontale.
În anatomia descriptivă se mai întrebuinţează termenii medial şi lateral, cât şi termenii
proximal şi distal.
Termenul medial se întrebuinţează pentru a indica ceva ce este mai apropiat de planul
mediosagital, iar termenul lateral indică ceva mai depărtat faţă de acelaşi plan.
Termenii proximal şi distal se folosesc în special la studiul membrelor. Termenul
proximal indică ceva mai apropiat de rădăcina membrului, iar termenul distal, ceva mai
îndepărtat de rădăcina membrului.
Pentru membrul superior se mai întrebuinţează termenii: radial şi ulnar (cubital),
palmar (volar) şi dorsal, iar pentru membrul inferior: tibial şi fibular (peronier), plantar şi
dorsal.
Termenul cranial (rostral sau superior) indică ceva existent deasupra planului
orizontal, deci mai apropiat de craniu, iar termenul caudal (caudat sau inferior) indică ceva
situat sub planul orizontal.
Termenul anterior (ventral) indică ceva situat anterior planului frontal, iar termenul
dorsal (posterior), ceva situat posterior planului frontal.
 Termenul intern defineşte tot ce priveşte planul mediosagital, iar tot ce priveşte în afară
se defineşte prin termenul extern. În mod obişnuit intern este sinonim cu medial şi extern cu
lateral, cu condiţia ca termenii intern şi extern să nu indice gradul de profunzime. Pentru a
indica gradul de profunzime sau de superficialitate se folosesc termenii de interior (pentru un
element îndreptat spre interiorul corpului) şi exterior (pentru un element îndreptat spre
suprafaţa corpului).

ALCĂTUIREA SCHELETULUI

Scheletul corpului este format din: scheletul trunchiului, scheletul membrelor

(extremităţilor) superioare şi inferioare şi scheletul capului (extremităţii cefalice).

Scheletul extremităţii cefalice

Clavicula
Omoplatul
Sternul
Coaste

Coloana vertebrală
Scheletul membrelor superioare
Sacrumul
Coxalul

Scheletul membrelor inferioare

Scheletul uman

Trunchiul osos este format în partea posterioară şi mediană dintr-un schelet axial,
reprezentat de coloana vertebrală de care se prind în regiunea toracală coastele, articulate
anterior cu sternul.
Scheletul membrului superior este legat de scheletul trunchiului prin centura
scapulară, formată din cele două oase: clavicula şi scapula (omoplatul).
Scheletul membrului inferior se leagă de coloana vertebrală prin centura pelviană,
formată din cele două oase coxale, care împreună cu sacrumul, cu care se articulează în
partea posterioară, formează scheletul bazinului (pelvisul osos).
Scheletul extremităţii cefalice sau craniul se află situat în partea superioară a corpului,
deasupra coloanei vertebrale.
 COLOANA VERTEBRALĂ
Coloana vertebrală sau rahisul constituie scheletul de sprijin al trunchiului şi al
întregului organism. Este situată în partea mediană şi posterioară a trunchiului şi este formată
prin suprapunerea a 33 - 34 piese osoase numite vertebre. Vertebrele poartă denumiri
împrumutate de la regiunile respective:
- vertebrele cervicale, în număr de 7 (C1 - C7), formează coloana cervicală;
- vertebrele toracale, în număr de 12 (T1 - T12, sau D1-D12), formează coloana
toracală (dorsală);
- vertebrele lombare, în număr de 5 (L1 - L5) formează coloana lombară;
- vertebrele sacrale în număr de 5;
- vertebrele coccigiene în număr de 4 - 5, corespund împreună cu cele sacrale
pelvisului.
Vertebrele cervicale, toracale şi lombare sunt libere, mobile, independente şi articulate
între ele, numindu-se vertebre adevărate, constituind coloana vertebrală propriu-zisă.
Vertebrele sacrale şi coccigiene, primitiv independente, sunt sudate la adult şi formează
două oase distincte, sacrumul şi coccisul. Fiind oase sudate între ele se mai numesc şi
vertebre false.
Vertebrele adevărate prezintă:
a. caractere generale, datorită cărora le putem deosebi de restul oaselor scheletului;
b. caractere regionale, prin care vertebrele unei regiuni se deosebesc de vertebrele
altei regiuni;
c. caractere individuale, prin care se diferenţiază între ele vertebrele din aceeaşi
regiune; aceste caractere le prezintă în special vertebrele de trecere (de tranziţie) de la o
regiune la alta.

CARACTERELE GENERALE ALE

VERTEBRELOR ADEVĂRATE

Vertebra adevarată este formată dintr-o masă osoasă anterioară numită corp vertebral
şi dintr-o porţiune posterioară numită arc vertebral. Arcul vertebral este legat de corpul
vertebral prin pediculii vertebrali. Între aceste trei elemente se găseşte gaura vertebrală.
Corpul vertebral este porţiunea cea mai voluminoasă, prezentând două feţe,
superioară şi inferioară, o suprafaţă circumferenţială şi două margini.
Pediculii vertebrali prezintă marginea inferioară mai scobită şi delimitează cu marginea
superioară a pediculului vertebral subiacent (care este mai puţin scobită), gaura
intervertebrală sau gaura de conjugare prin care trec nervul rahidian şi vase.
 Corpul vertebral

Pediculul vertebral
Gaura vertebrală

Procesul articular
superior

Procesul transvers Lama

Procesul spinos

Vertebra tip - vedere superioară

Arcul vertebral este format din următoarele elemente:

- procesele articulare în număr de patru, două superioare şi două inferioare ce
contribuie la articulaţia vertebrelor între ele;
- procesele transverse în număr de două, unul drept şi altul stâng;
- procesul spinos orientat posterior şi median.
- lamele vertebrale sunt în număr de două, dreaptă şi stângă. Ele unesc baza
procesului spinos cu baza proceselor transverse.
Gaura vertebrală este cuprinsă între corpul vertebral, pediculii vertebrali şi lamele
vertebrale. Din suprapunerea tuturor găurilor vertebrale ia naştere canalul vertebral, care
adăposteşte şi protejează măduva spinării şi învelişurile sale.

Procesul articular
superior

Pediculul vertebral

Corpul vertebral
Procesul

spinos
Procesul articular
inferior

Vertebra tip - vedere laterală

 CARACTERELE REGIONALE ALE VERTEBRELOR

VERTEBRELE CERVICALE

Corpul vertebrelor cervicale este mic, alungit transversal. Pe marginile laterale ale feţei
superioare a corpului vertebral se găseşte câte o proeminenţă osoasă numită proces uncinat
sau proces semilunar.
Gaura vertebrală este triunghiulară.

Corpul vertebral Tuberculul anterior

Tuberculul posterior

Pediculul vertebral
Gaura transversară

Procesul articular superior

Procesul spinos bifid Lama vertebrală

(bituberculat)

Vertebra cervicală - vedere cranială

Procesul spinos este scurt şi are vârful bifid.

Procesele transverse au baza străbătută de gaura transversară, iar pe faţa superioară
prezintă un şanţ pentru nervul spinal cervical .
Vârful procesului transvers se termină prin doi tuberculi: unul anterior şi altul
posterior.
Procesele articulare sunt două superioare, ce privesc posterosuperior şi două
inferioare, ce privesc anteroinferior.
Lamele vertebrale sunt patrulatere.
 VERTEBRELE TORACALE

Corpul vertebral prezintă pe părţile laterale suprafeţe costale destinate să se

articuleze cu capul coastelor. Acestea sunt în număr de patru, câte două pe fiecare parte a
corpului vertebral, una superioară şi alta inferioară.
Gaura vertebrală este aproape circulară.
Procesul spinos de formă prismatic triunghiulară, este foarte lung şi foarte înclinat
inferior, având vârful unituberculat.

Procesul articular
superior
Feţişoara transverso-
costală
Faţeta costală superioară
Pedicul vertebral

Corpul vertebral
Procesul
Faţeta costală inferioară spinos
Procesul articular
inferior

Vertebra toracală - vedere laterală

Procesele transverse sunt unituberculate şi prezintă pe faţa lor anterioară o suprafaţă

articulară pentru tuberculul costal.
Procesele articulare superioare privesc posterior, iar cele inferioare anterior.
Lamele vertebrale sunt pătrate.
 VERTEBRELE LOMBARE
Corpul vertebral este foarte voluminos şi are aspect reniform.
Gaura vertebrală are forma unui triunghi isoscel.
Procesul spinos este patrulater şi aproape orizontal.
Procesele costiforme sau costale sunt omologul coastelor. Sunt poziţionate în locul
proceselor transverse, care sunt reprezentate de mici proeminenţe pe faţa posterioară a
proceselor costiforme, numite procese sau tuberculi accesorii.

Corpul vertebral
Gaura vertebrală

Lama vertebrală
Pediculul vertetebral
Procesul costiform

Procesul accesor
Procesele articulare
superioare Procesul spinos

Vertebra lombară - vedere cranială

Procesele articulare sunt verticale, cele superioare au suprafeţele articulare concave,

privesc posteromedial şi au aspect de segment de cilindru gol, iar cele inferioare au suprafeţele
articulate convexe, privesc anterolateral şi au aspect de segment de cilindru plin.
Lamele vertebrale sunt patrulatere.

Procesul costal
Pediculul vertebral
Procesul accesor

Procesul spinos
Corpul vertebral

Vertebra lombară - vedere laterală

Procesul articular superior

Procesul costiform

Lama vertebrală Procesul accesor

Procesul spinos Procesul articular inferior

Vertebra lombară - vedere posterioră

 CARACTERELE INDIVIDUALE ALE VERTEBRELOR

Caractere individuale mai evidente prezintă vertebrele cervicale I, II, VI, VII, vertebrele
toracale I, IV, X, XI, XII şi a V-a vertebră lombară.

ATLASUL
Atlasul este prima vertebră cervicală, căreia îi lipseşte corpul vertebral.
Atlasul este alcătuit din două mase laterale, care sunt unite între ele, anterior şi
posterior, prin două arcuri osoase, delimitând împreună gaura vertebrală.

Tuberculul anterior
Cavitatea glenoidă
Arcul anterior
Gaura transversară

Procesul transversar
Şanţul arterei vertebrale

Arcul posterior Tuberculul posterior

Atlasul - vedere cranială

Masele laterale prezintă pe faţa superioară, suprafaţa articulară superioară sau

cavitatea glenoidă a atlasului, destinată să se articuleze cu condilul occipitalului.
Pe faţa inferioară prezintă suprafaţa articulară inferioară sau faţeta axoidiană, care
se va articula cu procesul articular superior al axisului.

Tuberculul anterior
Faţa articulară inferioară
Arcul anterior
Procesul transvers

Fovea dentis
Gaura transversară

Arcul posterior
Tuberculul posterior

Atlasul - vedere caudală

Arcul anterior prezintă pe faţa lui anterioară tuberculul anterior iar pe faţa posterioară,
prezintă o suprafaţă articulară ovalară, fovea dentis, care se articulează cu dintele axisului.
Arcul posterior prezintă pe faţa sa posterioară tuberculul posterior .
Procesele transverse au vârful unituberculat.
Gaura vertebrală este împărţită de ligamentul transvers în două compartimente: unul
anterior, pentru dintele axisului şi celălalt posterior, care corespunde măduvei cu meningele
rahidian şi rădăcinilor medulare ale nervilor accesori (XI).
 AXISUL
Axisul este cea de a doua vertebră cervicală.
Corpul axisului prezintă pe faţa lui superioară, un proces vertical numit dintele axisului
sau procesul odontoid al axisului. Dintele axisului prezintă o suprafaţă articulară
anterioară, pentru arcul anterior al atlasului şi o suprafaţă articulară posterioară, pentru
ligamentul transvers.
Procesele transverse sunt scurte şi vârful lor este unituberculat.

Faţa articulară
Dintele axisului
posterioară

Suprafaţa articulară
superioară

Procesul transvers

Procesul articular
inferior Lama vertebrală

Procesul spinos
Axisul - vedere cranială

A şasea vertebră cervicală - prezintă mai proeminent tuberculul anterior al procesului

transvers numit tuberculul carotidian sau tuberculul lui CHASSAIGNAC. Acest tubercul se
poate palpa şi reprezintă punct de reper pentru descoperirea arterei carotidei comune.
A şaptea vertebră cervicală sau vertebra proeminentă prezintă procesul spinos mai
lung ca la celelalte vertebre cervicale, punct de reper pentru numărarea vertebrelor. Procesul
spinos este unituberculat.
Prima vertebră dorsală prezintă corpul vertebral asemănător vertebrei cervicale. Pe
faţa superioară a corpului său are procese uncinate, caracteristice vertebrelor cervicale.
A patra vertebră dorsală prezintă pe partea laterală stângă o depresiune dată de
pulsaţiile aortei, amprenta aortică.

Dintele axisului

Faţa articulară anterioară

Suprafaţa articulară
superioară

Corpul vertebral

Procesul transvers

Suprafaţa articulară inferioară

Axisul - vedere anterioară

A zecea vertebră dorsală se deosebeşte de celelalte vertebre dorsale prin prezenţa

unei singure semifaţete articulare costale pentru capul coastei a zecea.
A XI-a şi a XII-a vertebră dorsală prezintă o singură faţetă articulară pentru capul
coastelor şi nu prezintă faţete articulare pentru tuberculul costal.
A cincea vertebră lombară are corpul vertebral mai înalt în partea anterioară decât în
partea posterioară, având aspect cuneiform.
 SACRUMUL
Sacrumul este situat în partea posterioară a bazinului, inferior coloanei lombare,
deasupra coccisului şi între cele două oase coxale.
Sacrumul prezintă patru feţe (anterioară, posterioară şi două laterale), o bază şi un vârf.
Orientare. Se pune superior extremitatea mai voluminoasă, iar posterior faţa convexă.
Faţa pelvină sau anterioară este concavă şi prezintă pe linia mediană o coloană
osoasă ce provine din sudarea celor cinci corpuri vertebrale componente, ale căror locuri de
sudură sunt indicate de patru linii (creste) transversale. La extremităţile fiecărei linii
transversale există câte o gaură sacrală anterioară.
Faţa posterioară prezintă:
- creasta sacrală mediană, rezultată din unirea proceselor spinoase ale vertebrelor sacrale.
Inferior creasta sacrală se bifurcă, formând coarnele sacrale ce vor delimita orificiul inferior
al canalului sacral, numit hiatusul sacral.
- şanţul sacral care continuă inferior şanţurile vertebrale;
- creasta sacrală intermediară, formată de procesele articulare ale vertebrelor sacrale;
- găurile sacrale posterioare;
- creasta sacrală laterală, formată de procesele transverse ale vertebrelor sacrale.

Feţele laterale prezintă, suprafaţa auriculară a sacrumului , destinată să se articuleze

cu o suprafaţă asemănătoare de pe coxal şi tuberozitatea sacrală.

Aripioara
sacrumului

Linie
transversală

Găurile
sacrale
anterioare

Coccisul

Sacrumul şi coccisul – vedere anterioară

 Orificiul superior Procesul articular

al canalului sacral superior

Creasta sacrală
laterală

Creasta sacrală

mediană
Şanţul sacral
Creasta sacrală
intermediară

Cornul sacral
Hiatul sacral

Cornul coccigian Unghiul lateral al coccisului

Sacrumul şi coccisul – vedere posterioară

Baza sacrumului prezintă:

- faţa superioară a corpului primei vertebre sacrale;
- orificiul superior al canalului sacral;
- o suprafaţă triunghiulară, numită aripioara sacrumului;
- două procese articulare superioare, destinate articulaţiei cu ultima vertebră
lombară.
Vârful sacrumului se articulează cu coccisul.

Procesul articular
al sacrumului
Faţa
auriculară

Creasta sacrală
mediană

Creasta sacrală
laterală

Unghiul lateral al
coccisului

Sacrumul şi coccisul – vedere laterală

 COCCISUL
Coccisul este situat dedesubtul sacrumului, cu care se articulează. Are o formă
triunghiulară, cu baza superior şi prezintă două feţe (anterioară şi posterioară), două margini,
o bază şi un vârf.
Orientare. Se pune superior extremitatea mai voluminoasă şi anterior faţa concavă.
Baza coccisului are o suprafaţă eliptică destinată să se articuleze cu vârful sacrumului.
Posterior acestei suprafeţe se găsesc coarnele coccisului, care se articulează cu coarnele
sacrumului, contribuind astfel la delimitarea hiatusului sacral.
De pe părţile laterale ale coccisului pleacă două prelungiri numite unghiurile laterale
ale coccisului.
Vârful coccisului se termină printr-un mic tubercul.

COLOANA VERTEBRALĂ ÎN GENERAL

Coloana vertebrală reprezintă scheletul axial al trunchiului, având o lungime în medie
de 60 - 63 cm, la femeie şi 70 - 73 cm la bărbat.
Coloana vertebrală se împarte în patru segmente: cervical, toracal, lombar şi
sacrococcigian. Primele trei segmente reprezintă segmentul mobil sau articulat al coloanei
vertebrale, iar cel de al patrulea segment reprezintă segmentul fix al coloanei vertebrale.

Coloana cervicală

Coloana toracală

Coloana lombară

Sacrum

A B C
Coloana vertebrală în întregime
A – vedere posterioară; B – vedere laterală; C – vedere anterioară.
 Coloana vertebrală nu este rectilinie. Ea prezintă curburi care se produc, unele în plan
mediosagital, curburile sagitale şi altele în plan frontal, curburile laterale (frontale).
Curburile sagitale sunt în număr de patru: cervicală, dorsală (toracală), lombară şi
sacrococcigiană. Curburile cervicală şi lombară au convexitatea anterior şi se numesc
lordoze, iar curburile dorsală şi sacrococcigiană au convexitatea posterior şi se numesc
cifoze.
Curburile laterale se numesc scolioze şi sunt mai puţin pronunţate ca cele în plan
sagital. În mod obişnuit întâlnim curburile cervicală şi lombară cu convexitatea la stânga şi
curbura toracală cu convexitatea la dreapta. Curbura toracală, numită şi principală, este
determinată de activitatea mai intensă a muşchilor membrului superior drept. Celelalte două
curburi sunt compensatorii. La stângaci curburile laterale sunt îndreptate în sens invers.
Coloana vertebrală poate prezenta şi curburi patologice ca urmare a exagerării curburilor
normale.
Conformaţia exterioară. Coloanei vertebrale i se descriu: o faţă anterioară, o faţă
posterioară şi două feţe laterale.
Faţa anterioară este formată de corpii vertebrali şi discurile intervertebrale.
Faţa posterioară prezintă pe linia mediană creasta spinală, formată din procesele
spinoase ale vertebrelor şi şanţurile vertebrale.
Feţele laterale sunt formate din: procesele transverse, pediculii vertebrali (care
delimitează găurile intervertebrale) şi părţile laterale ale suprafeţelor circumferenţiale ale
corpilor vertebrali.
Canalul vertebral sau rahidian rezultă din suprapunerea găurilor vertebrale. El se
continuă superior cu cavitatea neurocraniului prin gaura occipitală, iar inferior se deschide prin
hiatusul sacral.
Importanţa funcţională a coloanei vertebrale
Coloana vertebrală îndeplineşte un triplu rol: static, mecanic şi protector.
Rolul static. În staţiune verticală coloana vertebrală transmite bazinului şi de aici
membrelor inferioare, prin intermediul sacrumului, toată greutatea capului, trunchiului şi
membrelor superioare.
Rolul mecanic. Coloana vertebrală este formată din piese articulate între ele, care sunt
mobilizate de muşchii şanţurilor vertebrale, fiind astfel antrenată în mişcări numeroase şi
variate ale corpului.
Rolul de protecţie. Coloana vertebrală conţine în canalul rahidian: măduva spinării,
rădăcinile nervilor spinali şi meningele.