Prelucrarea matematică a datelor experimentale

I. Noţiuni teoretice
A. Indicatori de tendinţă centrală
Indicatorii de tendinţă centrală sunt valori ce localizează într-un fel oarecare
mijlocul setului de date. Dintre indicatorii de tendinţă centrală menţionăm:
Modul - valoarea care apare cel mai frecvent.
Un set de date poate fi non-modal (dacă toate valorile posibile au aceeaşi
frecvenţă), mono-modal (o singură valoare maximală), multi-modal (cu mai multe valori
ce apar cu aceeaşi frcvenţă maximală).
Mijlocul - media aritmetică a valorilor extreme ale setului de date.
Mediana - valoarea ce împarte setul de date în două grupe egal populate.
Pentru setul de date S={X1,..., Xn}, ordonat crescător, când n=2k+1 (număr impar
de date), mediana este Me=Xk+1. În cazul aceluiaşi set dar pentru n=2k (număr par de
date), mediana este:
Xk Xk 1
Me
2
Media - cele mai folosite sunt: media aritmetică (Xma), geometrică (XG), armonică
(XH) şi cuadratică (XQ). Se poate arăta uşor că aceste medii se află în relaţia:
XH XG X ma XQ

B. Indicatori de poziţie
Indicatorii de poziţie sunt folosiţi pentru localizarea unui anumit subgrup de date
în relaţie cu restul eşantionului. Se numesc -cuantile acei indicatori ce împart
eşantionul în părţi egal populate. Cele mai utilizate sunt: cvartila (qk), decila şi
percentila (pk), valori ce împart datele în părţi conţinând o pătrime, o zecime, sau o
sutime din elemente.
Să considerăm un set de date ordonat crescător unde L este valoarea cea mai
mică din set iar H valoarea cea mai mare.
 Percentila de ordinul pk este valoarea numerică pentru care k% din date sunt
mai mici decât pk iar (100-k)% sunt mai mari. Se observă că p50 = q2.
C. Indicatori de împrăştiere (dispersie)
Indicatorii de împrăştiere descriu variabilitatea datelor. Datele grupate strâns au
valori mici pentru indicatorii de dispersie, în timp ce datele împrăştiate au valori mari.
Principalii indicatori de împrăştiere sunt: domeniul, varianţa, deviaţia şi
momentele.
Domeniul – reprezintă intervalul de valori al datelor.
=[Xmin, Xmax]
Uneori se indică lărgimea domeniului (amplitudinea împrăştierii):
x= Xmax - Xmin
Toate deviaţiile medii faţă de un indicator de tendinţă centrală (media aritmetică,
geometrică, cuadratică, armonică sau modul, mediana, notate generic prin <x>) se
definesc în acelaşi fel, ca medii ale diferenţei între valoarea măsurată şi indicatorul
respectiv.
Mai general este momentul centrat de ordin q, mq(x) faţă de media x. În
continuare vom analiza semnificaţia şi utilitatea unora dintre momentele centrate:
- m1(x)=0, momentul centrat de ordinul 1, nu aduce nici o informaţie, întrucât ia
valoarea zero oricare ar fi distribuţia datelor; din această cauză nu este folosit.
- m2(x) se numeşte varianţă (V); rădăcina pătrată a varianţei se numeşte
deviaţie pătratică, notată cu . Ambele mărimi arată împrăştierea datelor.
Orice rezultat experimental trebuie prezentat prin media aritmetică deviaţia.
Intervalul (<x>- , <x>+ ) se numeşte interval de încredere sau confidenţă.
Întrucât în biologie şi medicină sunt în general puţine date de procesat, trebuie
să se înlocuiască varianţa V cu varianţa standard SV şi deviaţia n cu deviaţie
standard n-1 sau SD (se utilizează indicatorii standard n-1 şi SV când n<30, adică
setul are mai puţin de 30 de valori).
- m3(x) este numit înclinare sau oblicitate şi se utilizează la definirea
coeficientului de asimetrie, ac (numit în engleză skewness şi notat SKEW)
m3
ac 3
SKEW ( x )

Funcţie de valorile acestui coeficient există trei tipuri de distribuţii: cu înclinare

pozitivă, nulă şi negativă, aşa cum reiese din cazurile prezentate mai jos, unde
Mo=modul, Me=mediana, <x>=media.

- m4(x) se numeşte exces şi arată cât de aplatizată este distribuţia. Se foloseşte

la definirea coeficientului de aplatizare sau boltire, (numit în engleză kurtosis, notat
prin KURT):
 m4
4
3 KURT ( x )

II. Parte experimentală

A. Determinarea intervalului de confidenţă
Să presupunem că în urma unui experiment se obţin „n” date experimentale: x1,
x2, ...., xn. Pentru acest set de date putem defini următoarele valori:
x1 ... x n
- media aritmetică: X med
n
- eroarea absolută: i xi X med

1
- deviaţia standard: n 1
2
1 ... 2
n
n 1
Rezultatul determinărilor (R) în urma prelucrărilor statistice a datelor, se prezintă
sub forma:
R X med n 1

După efectuarea acestor calcule, putem trage concluzia că valoarea reală X a

mărimii cătuate se află în intervalul:
I (X med n 1 , X med n 1 )

Acest interval se numeşte interval de confidenţă sau interval de încredere.

Problemă: Pentru etalonarea unui colorimetru s-au realizat un număr de n = 5
determinări, iar valorile transmisiei au fost următoarele: 50.2, 49.1, 49.6, 50.3, 48.9. Să
se calculeze rezultatul determinărilor (R) şi intervalul de confidenţă (I).
B. Reprezentarea grafică a datelor
Procesele fizice, chimice, biologice, etc., procese ce depind de mai mulţi
parametrii, pot fi reprezentate folosind un sistem de referinţă format din două drepte
concurente în plan, sau trei drepte concurente în spaţiu, numite axe. Dacă axele sunt
perpendiculare câte două, atunci sistemul se numeşte rectangular.
Coordonatele (xa, ya) ale unui punct A într-un sitem rectangular având originea O
măsoară proiecţiile segmentului OA pe axă.

Figura 1.1. Legătura dintre sistemul de referinţă rectangular şi cel polar.

În practică se mai utilizează şi sistemul de coordonate polare. În acest caz

coordonatele punctului A se definesc prin mărimile: r = OA (rază polară) şi unghiul φ
dintre OA şi axa OX. Această reprezentare se utilizează în momentul când funcţia
reprezentată depinde de unghi.
Legătura între cele două sisteme de coordonate este următoarea:
x r cos , y r sin
x
r x2 y2 , arctg
y

Pentru ca reprezentarea grafică a datelor în coordonate rectangulare să fie cât

mai clară, se recomandă să se ţină cont de următoatele indicaţii:
-asigurarea unei reprezentări grafice cât mai intuitive constă în alegerea scării
corespunzătoare atât pe scara absciselor cât şi pe scara ordonatelor (atunci când
valorile variabilelor x sau y încep de la un număr oarecare, acest număr se recomandă
să fie reprezentat cât mai aproape de originea axei respective).
-indicaţiile de pe axele x şi y trebuie să fie cât mai simple, adică cu cât mai puţine
cifre (de regulă indicaţiile de pe axe nu trebuie să conţină numere cu mai mult de două
cifre; dacă numerele sunt mai mari trebuie indicat un factor de multiplicare la sfârşitul
axei alături de unităţile de măsură).
-pe fiecare axă trebuie să se indice denumirea sau simbolul mărimii reprezentate
pe axa respectivă şi în mod obligatoriu unităţile de măsură.
 Să urmărim în continuare un exemplu simplu: presupunem că la anumite
intervale de timp măsurăm temperatura unui bolnav (datele obţinute se regăsesc în
tabelul de mai jos) şi dorim să reprezentăm grafic acest proces: temperatura = f (timp).

Tabelul 1
Timp
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
(ore)
Temp.
37,1 37,5 37,9 38 38,2 38,4 38,8 39 39,2 39,5
(C0)

Ţinând cont de precizările de mai sus se trasează graficul prin puncte (dar fară a
le uni), având grijă să reprezentăm numai zona de interes (figura 1.2).

40

39,5
Tem peratura (grd C)

39

38,5
38

37,5
37

36,5
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Tim p (ore)

Figura 1.2. Reprezentarea grafică a datelor din tabelul 1.

Privind graficul de mai sus, ne putem pune următoarea întrebare: care este
valoarea de temperatură a pacientului la un moment de timp la care nu a fost făcută
măsurătoarea efectivă?
În această situaţie suntem nevoiţi să determinăm, pornind de la datele noastre,
„curba ce se potriveşte” cel mai bine cu punctele experi-mentale. În cazul graficului
reprezentat în figura 1.2, putem presupune o dependenţă de tip liniar: y a 0 a1x , unde
coeficienţii a 0 , a1 sunt necunoscute.
Cea mai simplă variantă de determinare a coeficienţilor, o oferă programul de
calcul tabelar Microsoft Excel.
 După introducerea datelor în foaia de lucru şi trasarea graficului se utilizează
opţiunea Insert Trendline. Din fereastra de dialog (figura 1.3) se alege de la grupul Type
tipul de Trend dorit (în cazul nostru liniar), iar de la grupul Options se selectează
Display Equation on Chart. Rezultatul este prezentat în figura 1.4.

Figura 1.3. Fereastra de dialog „Format Trendline” a programului Microsoft Excel.

Facem menţiunea că utilizatorul este lăsat să aleagă, ţinând cont de distribuţia

punctelor, tipul funcţiei cu care urmează să fie făcută fittarea: liniară, logaritmică,
exponenţială, putere şi polinomială (până la gradul 6).

40

39,5
Tem peratura (grd C)

y = 0,2521x + 36,973
39

38,5
38

37,5
37

36,5
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Tim p (ore)

Figura 1.4. Determinarea coeficienţilor a0 şi a1 cu ajutorul programului Microsoft Excel.

Revenind la exemplul nostru, rezultatul este:

y 36.973 0.2521 x

Aşa cum se poate vedea din graficul prezentat în figura 1.4, punctele
experimentale sunt apropiate de dreapa trasată. În cazul în care există puncte
depărtate de dreptă, atunci în acea regiune putem avea o altă dependenţa şi este
necesar reluarea procedeului cu alegerea unui trend adecvat.
Problemă: Să se reprezinte grafic datele din tabelul de mai jos y=f(x) şi apoi
utilizând programul Microsoft Excel să se traseze „curba ce se potriveşte” cel mai bine
cu punctele experimentale.
x 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
y 37.1 37.5 37.9 38.33 38.4 38.4 38.2 37.85 37.43 36.93
 Microscopia de transmisie - Microscopia de reflexie

I. Noţiuni teoretice
Microscopul reprezintă un instrument optic alcătuit dintr-un ansamblu de dioptrii
(sferici) şi centraţi ce are rolul de a forma imagini mult mărite ale unor obiecte de
dimensiuni mici.
Microscopul este alcătuit din :
- sistemul mecanic
- sistemul electric
- sistemul optic

Figura 2.1. Schema microscopului de transmisie şi de reflexie (sistemul optic).

Microscopia de transmisie: se foloseşte pentru preparate ce nu au grosimi mai

mari de un micron şi prezintă un contrast bun.
Microscopia de reflexie: se foloseşte pentru preparate ce nu permit o
transmisie eficientă a luminii. Obiectivul poate juca rol de condensor sau poate exista
un condensor special dispus coaxial cu obiectivul.
Sistemul mecanic (principalele elemente componente):
-măsuţa microscopului prevăzută cu doi cavaleri (sau călăreţi) ce asigură fixarea
preparatului pe măsuţă.
 -şuruburi de punere la punct a imaginii (macroviza pentru acordul brut şi
microviza pentru acordul fin).
-şuruburi de centrare a componentelor optice pe acelaşi ax.
-revolverul cu obiective şi diafragmele (fante circulare cu diametrul variabil ce au
rolul de a modifica fluxul de lumină pe preparat).
Sistemul optic (principalele elemente componente):
-condensorul – focalizează razele de lumină ce vin de la sursă, pe preparat.
-obiectivul – format dintr-un ansamblu de lentile convergente ce formează o
imagine reală, mărită şi răsturnată.
-ocularul – format dintr-un ansamblu de lentile convergente ce formează o
imagine virtuală, mărită şi dreaptă.
Sistemul electric (principalele elemente componente):
-sursa de tensiune.
-aparate de măsură.
Mărimi caracteristice microscopului:
y2
mărirea transversală:
y1

unde: y2 = dimensiunea imaginii (perpendiculară pe axa optică)

y1 = dimensiunea obiectului (perpendicular pe axul optic)
tg 2
grosismentul: G G ob G oc
tg 1

unde: α2 = unghiul sub care se vede obiectul privit prin microscop,

α1 = unghiul sub care se vede obiectul atunci când este privit cu ochiul liber şi
situat la distanţa optimă de citire (0.25m pentru un ochi normal),
Gob = grosismentul obiectivului, Goc = grosismentul ocularului.
1 2n sin
puterea separatore: P
1,22

unde: ε = distanţa dintre două puncte ale obiectului care pot fi separate,
n = indicele de refracţie dintre preparat şi obiectiv,
λ = lungimea de undă a radiaţiei utilizate,
α = unghiul dintre axa optică şi razele cele mai depărtate de axă care mai
pătrund în obiectiv.
 Figura 2.2. Reprezentare schematică a elementelor prezentate mai sus.

II. Parte experimentală

A. Determinarea diametrului eritrocitelor
Materiale necesare:
preparat
microscop
micrometru ocular
Mod de lucru: se aşează preparatul pe măsuţa microscopului şi se pune la punct
imaginea. Se înlocuieşte ocularul cu micrometul ocular. Se localizează apoi o celulă
(eritrocit) şi se determină diametrul în diviziuni (figura 2.3).

.
Figura 2.3. Eritrocitele văzute la microscop prin micrometrul ocular.

Diametrul în microni se calculează cu ajutorul formulei:

1
m div 100 , unde ( G ob 40 )
G ob

Datele experimentale se trec în tabelul de mai jos.

No. div m med n-1
1
....
 Să se determine intervalul de confidenţă şi să se compare rezultatul obţinut cu
intervalul fiziologic admis în literatura de specialitate pentru hematii.
B. Determinarea grosismentului obiectivului
Materiale necesare:
microscop
micrometru obiectiv
micrometru ocular
Mod de lucru: se aşează micrometrul obiectiv pe măsuţa microscopului şi se
pune la punct imaginea. Se înlocuieşte ocularul cu micrometul ocular. Se aliniază cele
doua scale la stânga şi se caută diviziuni ce coincid atât pe scala micrometrului obiectiv
cât şi pe cea a ocularului (figura 2.4).

Figura 2.4. Determinarea grosismentului obiectivului (n = numărul de diviziuni

pe micrometrul ocular, m = numărul de diviziuni pe micrometrul obiectiv).

Grosismentului obiectivului se calculează cu ajutorul formulei:

n
g ob 10
m
Datele experimentale se trec în tabelul de mai jos.
No. n m gob gmed n-1
1
......

Să se determine intervalul de confidenţă.

 Tehnici speciale de microscopie

Această lucrare urmăreşte studierea metodelor de observare a preparatelor ce nu

pot fi vizualizate cu ajutorul microscopului în transmisie sau în reflexie.

I. Noţiuni teoretice
Metodele clasice de microscopie nu pot pune în evidenţă detaliile preparatelor
atunci când acestea au dimensiuni foarte mici (sub 1 m) sau nu prezintă un contrast bun
(detaliile au aceeaşi culoare ca şi restul preparatului). În această situaţie, la dispoziţia
observatorului stau metodele de colorare a preparatului sau tehnicile speciale de
microscopie.
Tehnicile de colorare (ce se vor studia în cadrul disciplinei de Histologie) prezintă
în anumite situaţii câteva dezavantaje: necesită o cantitate mare de timp, manopera şi
substanţe chimice; nu pot fi observate celule sau organisme vii; imaginea obţinută diferă
mai mult sau mai puţin de structura reală.
Pentru înlăturarea acestor deficienţe pot fi utilizate tehnicile speciale de
microscopie. Dintre acestea amintim:
- Microscopia de imersie
- Microscopia în ultraviolet (UV)
- Microscopia de câmp întunecat
- Microscopia de polarizare
- Microscopia de fluorescenţă
- Microscopia de contrast de fază
- Microscopia electronică

1. Microscopia de imersie
Cele două tehnici de microscopie prezentate (transmisie şi reflexie) nu permit o
mărire mai mare de 1000 de ori deoarece apare fenomenul de difracţie a luminii pe
detaliile preparatului.
Pentru a permite observarea unor detalii mai fine una din soluţii este introducerea
între obiect şi obiectiv a unui lichid omogen, transparent şi izotrop cu indice de refracţie
cât mai mare, numit lichid de imersie. De obicei, se utilizează ulei de cedru (n=1.3-1.5)
sau compuşi sintetici (n=1.3-1.6). În acest mod se poate creşte mărirea până la cca. 2000
de ori fără să apară fenomenul de difracţie. Un alt avantaj al folosirii imersiei este mărirea
luminozitatii imaginii:
2h
(1  )
E d h 

E0 n2 1
unde:
E - iluminarea imaginii cu lichid de imersie
E0 - iluminarea imaginii în absenţa lichidului
h - distanţa obiectiv-obiect
d - diametrul obiectivului
n - indicele de refracţie al lichidului de imersie
E=(1.2-4)·E0
În cazul utilizării tehnicii de imersie este necesar ca preparatul să fie acoperit cu o
lamelă pentru ca lichidul de imersie să nu modifice structura acestuia. De asemenea, se
utilizează obiective speciale (de imersie) ce sunt inscripţionate ”Apo” caracterizate prin
distanţă focală mică, având totodată posibilitatea de a culisa, în scopul evitării contactului
brutal dintre obiectiv şi lamelă.
Au fost studiate aproape toate tipurile de bacterii. Performanţele microscoapelor
cu lumină vizibilă merg pana la mărimi de ordinul 2000-3000 de ori (=0.25m).

2. Microscopia de ultraviolet
O altă modalitate de a creşte puterea separatoare este micşorarea lungimii de
undă a radiaţiei folosite până în domeniul ultraviolet UV (6·10-10, 3.8·10-7)m. În acest mod
s-au putut distinge obiecte de dimensiuni de 0,15m, atingându-se o mărire de 6000-
7000 de ori.
În cazul folosirii radiaţiei UV este necesar ca toate componentele optice ale
microscopului să fie realizate din cuartz deoarece sticla comună este opacă la acest tip
de radiaţii.
Imaginea finală va fi obţinută pe un ecran de proiecţie acoperit cu o substanţa
fluorescentă. În cazul folosirii radiaţiei UV este obligatorie folosirea ochelarilor şi a
ecranelor de protecţie deoarece retina este foarte sensibilă în acest domeniu de lungimi
de undă.

3. Microscopia de câmp întunecat

Tehnica de câmp întunecat este utilizată pentru observarea preparatelor
transparente şi se bazează pe împrăştierea luminii pe detaliile preparatului. Orice
neomogenitate din preparat va determina o modificare a direcţiei razelor de lumină. Din
punct de vedere constructiv se utilizează un condensor special alcătuit dintr-o oglindă
concavă şi una convexă (figura 3.1) astfel încât doar razele de lumina împrăştiate pe
neomogenităţile preparatului să ajungă în obiectiv.

Figura 3.1. Microscopia de câmp întunecat.

Condensoarele de câmp întunecat oferă înclinări diferite razelor de lumina trimise

spre preparat. Când se doreşte observarea detaliilor foarte fine, se folosesc condensoare
ce produc înclinări mari fascicolului incident, fiind necesar în acelaşi timp mărirea
intensităţii luminoase, deoarece fluxul de lumină ce pătrunde în obiectiv este foarte mic.
Ataşate la microscop, condensoarele de câmp întunecat trebuiesc centrate foarte bine
pe axul optic al microscopului, în caz contrar obţinându-se imagini cu ”umbre”.

4. Microscopia de polarizare
Microscopia de polarizare se utilizează în evidenţierea şi observarea substanţelor
optic active ce se găsesc în preparat. Substanţele optic active au proprietatea de a roti
planul luminii polarizate.
 Figura 3.2. Microscopia de polarizare.

Pentru utilizarea acestei tehnici este necesar să se ataşeze la microscop un

polarizor şi un analizor, ambele confecţionate din Spat de Islanda, ce au proprietatea de
a lăsa să treacă doar razele de lumină ce au un anumit unghi de polarizare.
Aceasta tehnică se utilizează atât în microscopia de transmisie cât şi în
microscopia de reflexie. În cazul montării corecte a polarizorului şi a analizorului doar
razele de lumina ce străbat zonele din preparat ce conţin substanţe optic active vor ajunge
la observator.

5. Microscopia de fluorescenţă
Fluorescenţa este proprietatea anumitor substanţe de a emite lumină (radiaţie
vizibilă) atunci când sunt excitate cu radiaţie UV. Deoarece multe substanţe de interes
medical prezintă fluorescenţă (acizi nucleici, proteine) această tehnică este foarte utilizată
în practica de laborator şi de cercetare medicală.
Fiecare substanţă ce prezintă fluorescenţă este caracterizată de o lungime de
undă de excitaţie (în UV) şi de o lungime de undă de emisie (în vizibil), astfel încât tehnica
poate nu doar pune în evidentă dar şi identifica substanţele respective. În acest scop, se
utilizează filtre optice şi de UV pentru selectarea radiaţiei de excitaţie şi de emisie a
substanţei ce urmează a fi observată. Filtrele se dispun ca în figura 3.3.
 Figura 3.3. Microscopia de fluorescenţă.

În cadrul acestei tehnici, pentru observarea substanţelor ce nu prezintă

fluorescenţă în mod direct, se utilizează ”markeri de fluore-scenţă”, substanţe ce au
următoarele proprietăţi:
- fluorescenţă intrinsecă
- aditivitate foarte mare
- deteriorează minim structura (substanţa) de care se fixează
Cele mai utilizate sunt substanţele din clasa flavinelor.

6. Microscopia de contrast de fază

Este o tehnică ce se utilizează în special pentru observarea celulelor şi
organismelor vii atunci când tehnicile de colorare nu pot fi folosite. Metoda pune în
evidenţă diferenţa de drum optic pe care o face lumina trecând prin diferite zone ale
preparatului (reamintim că drumul optic este produsul dintre drumul geometric şi indicele
de refracţie al mediului pe care îl parcurge raza de lumină).
Deci această tehnică pune în evidenţă atât diferenţe de grosime între diferitele
zone ale preparatului cât şi diferenţe de indice de refracţie între acestea. Sunt utilizate
obiective speciale (inscripţionate Cf) care au dispuse în planul focal o placa de fază, ce
defazează lumina cu o semilungime de unda (în + se numeşte contrast de fază pozitiv
sau în – contrast de fază negativ), şi un inel parţial absorbant.
De asemenea, condensorul prezintă o fanta inelară ce este specifică fiecărui
obiectiv folosit. Pentru punerea la punct a micros-copului este necesar un ocular special
cu ajutorul căruia se pot observa simultan atât inelul parţial absorbant cât şi fanta inelară
în scopul suprapunerii acestor două imagini.

II. Parte experimentală

Materiale necesare:
1. Microscop de cercetare MC9
2. Microscop Biorom
3. Condensoare de câmp întunecat
4. Polarizor, analizor
5. Obiective de imersie
6. Obiective de contrast de fază
7. Lame cu diferite preparate

Modul de lucru:
A. Observarea nucleilor celulelor
-se aşează lama cu preparat pe masuţa microscopului şi se fixează cu ajutorul
călăreţilor;
-se aduce pe axul optic obiectivul x40 (sau x25) şi se localizează zona cu preparat;
-se coboară măsuţa microscopului fără a deplasa preparatul;
-se aduce pe axul optic obiectivul Apo xl00;
-se aplică o picătură de lichid de imersie pe preparat (în dreptul obiectivului);
-cu foarte mare atenţie se coboară obiectivul pâna ce se imer-sează în lichid;
-privind prin ocular se pune la punct imaginea.

B. Determinarea depozitelor glucidice

-se montează la microscopul MC9 polarizorul şi analizorul;
-se fixează preparatul pe măsuţă;
-se pune la punct imaginea;
-se deplasează în plan orizontal preparatul pe măsuţă până când se găseşte o
zona liberă;
-se roteşte încet polarizorul până în momentul în care imaginea este maxim de
întunecată;
 -se aduce din nou preparatul în câmpul vizual; zonele luminoase reprezintă zonele
în care se găsesc substanţe optic active.
C. Determinarea încărcăturii biologice a apei
-se montează la microscopul Biorom condensorul şi obiectivele de contrast de
fază;
-se înlocuieşte un ocular cu ocularul de punere la punct;
-din şuruburile de punere la punct se centrează sistemul astfel încât inelul parţial
absorbant din obiectiv să corespundă cu fanta inelară a condensorului;
-se montează din nou ocularul microscopului;
-pe o lamă curată se pune o picătură de apă stătută (24h);
-se fixează lama la microscop şi se caută observarea germenilor existenţi în apă
atât prin tehnica de microscopie clasică cât şi prin cea de contrast de fază.
 Determinarea coeficientului de vâscozitate a lichidelor
biologice

I. Noţiuni teoretice
Vâscozitatea este fenomenul de frecare internă ce apare în sistemele lichide.
Fenomenul de vâscozitate se manifestă în două ipostaze: când o particulă se mişcă în
raport cu un lichid staţionar – vâscozitate statică şi când straturile adiacente de lichid se
mişca unele în raport cu altele – vâscozitate dinamica.
Vâscozitatea statică – face obiectul unei alte lucrări practice de tehnici de
separare (sedimentarea).
Vâscozitatea dinamică – În cazul lichidelor reale care curg se constată că acest
proces are loc în straturi subţiri vecine, moleculele din acelaşi strat având aceeaşi
viteză, în timp ce moleculele din straturile vecine au viteze diferite.
Între moleculele straturilor vecine (ca şi între moleculele aceluiaşi strat) se
exercită forţe de atracţie, forte ce se opun deplasării relative a acestor straturi,
determinând apariţia unei frecări interne în lichide numită vâscozitate.
Dacă în timpul curgerii straturile de lichid rămân paralele, curgerea este
cunoscută sub numele de curgere laminară. Pentru curgerea laminară, forţa de
vâscozitate este dată de legea lui Newton:
dv
Fv S
dx
unde: = coeficientul de vâscozitate dinamica a lichidului
dv
= gradientul de viteză
dx
S = aria comună a celor doua straturi
Coeficientul de vâscozitate depinde de natura lichidului şi de temperatură
(scăzând cu creşterea temperaturii). Lichidele pentru care este valabilă relaţia de mai
sus se numesc lichide Newtoniene. Marea majoritate a lichidelor de interes medical
(lichidul cefalorahidian, plasma sangvină, serul sangvin, urina) sunt lichide Newtoniene.
Vâscozitatea dinamică este un fenomen foarte important în circulaţia sângelui.
 Să consideram un vas de sânge de lungime L şi raza R la capetele căruia
acţionează o diferenţă, de presiune p=p1–p2>0 (unde p1 este proiecţia presiunii
sistolice până în acel teritoriu iar p2 rezistenţa periferică). La peretele vasului aderă o
peliculă fină de lichid ce rămâne în repaus. Dacă diferenţa de presiune nu este foarte
mare, atunci curgerea are loc în pături cilindrice paralele, cu viteze din ce în ce mai mari
de la periferie spre axă (figura 9.1).

Figura 9.1. Curgerea unui fluid printr-un tub cilindric de lungime L şi raza R; p1, p2 sunt
presiunile ce acţionează la capetele tubului ( p = p1 – p2>0)

Se poate determina în acest context fluxul de sânge (volumul ce trece în

unitatea de timp) prin secţiunea transversală a vasului:
R 4 (p1 p 2 )
(1)
8 L

Pentru lichidele care curg în conducte se introduce aşa numitul număr Reynolds:
v r
Re

unde: r = raza conductei

= densitatea fluidului
v = viteza de curgere
= coeficientul de vâscozitate dinamică a lichidului
Pentru sângele din arterele mari există o valoare critică a numărului Reynolds
(ReCR) egală cu 1000. În funcţie de această valoare există mai multe regimuri de
curgere a sângelui :
a) pentru Re< 1000, curgerea este laminară
b) pentru 1000< Re<2000, curgerea este nestabilă
c) pentru Re > 2000, curgerea devine turbulentă (cu vârtejuri)
În sistemul cardiovascular uman, curgerea turbulentă poate să apară în aorta,
imediat deasupra valvulelor sigmoide, în perioada de expulzie a sângelui (când viteza
sângelui atinge cea mai mare valoare). Această curgere turbulentă este caracterizată
prin zgomote caracteristice. Turbulenţa (consumatoare de energie) poate să apară şi în
alte vase, în stări patologice, când vâscozitatea sângelui este mult mai scăzută
(anemie, sau în cazul scăderii CO2 din sânge).
Vâscozitatea sângelui
Vâscozitatea sângelui, la temperatura de 37oC, este de aproximativ 4 ori mai
mare decât cea a apei, sângele fiind un lichid nenewtonian. Mai mult, sângele nu
constituie o fază omogenă, ci un sistem dispers heterogen, mai precis, o suspensie de
elemente figurate în plasmă.
Tot lichidele nenewtoniene sunt şi soluţiile coloidale şi macromoleculare, pentru
care coeficientul de vâscozitate depinde de concentraţia particulelor dispersate,
conform legii lui Einstein:
η=ηd(1+KV)
unde: ηd = coeficientul de vâscozitate dinamică al mediului respectiv,
V = volumul fazei dispersate din unitatea de volum a suspensiei,
K = constantă ce depinde mărimea şi natura particulelor
dispersate (pentru proteine globulare K=4-10)

II. Parte experimentală

Determinarea coeficientului de vâscozitate a unor lichide
Principiul metodei: Determinarea vâscozităţii cu vâscozimetrul Ostwald se
bazează pe măsurarea timpului de scurgere a unui volum determinat de lichid printr-un
tub capilar etalonat sub acţiunea unei diferenţe de presiune cunoscută.
Pornind de la relaţia (1) şi ţinând cont că diferenţa de presiune este de tip
hidrostatic p1-p2= gh se poate arăta că expresia coeficientului de vâscozitate se poate
scrie sub forma:
= K· ·t
unde: K = o constantă ce depinde numai de vâscozimetrul utilizat.
Dacă un volum V de lichid al cărui coeficient de vâscozitate este necunoscut
curge în timpul t printr-un tub capilar între doua repere şi dacă acelaşi volum de apa V
având coeficientul de vâscozitate cunoscut 0 parcurge aceeaşi distanţă în timpul to
putem determina vâscozitatea relativa a lichidului rel:

t t
rel d (2)
0 0 to t0

unde: d reprezintă densitatea relativă.

0

Dacă cunoaştem însă şi 0 se poate calcula vâscozitatea absolută a lichidului .

Dispozitivul experimental:
Pentru determinarea vâscozităţii unor lichide se foloseşte dispozitivul Ostwald.
Acesta este confecţionat dintr-un tub de sticlă în forma literei "U" având o ramură (A) cu
un diametru de aproximativ 2cm prevăzută cu un rezervor de 3ml capacitate şi respectiv
o ramură (B) având un diametru de aproximativ 0.8cm cu un rezervor de 2ml capacitate
situat în partea superioară. Acest rezervor este delimitat de două tuburi capilare şi este
prevăzut cu două repere R1 si R2.
Ramura (B) continuă cu sistemul de aspiraţie alcătuit dintr-un tub de cauciuc, un
tub de sticlă prevăzut cu un orificiu lateral şi o pompă de cauciuc.

Figura 9.2. Vâscozimetrul Ostwald.

Mod de lucru:
Se introduce apa distilată în ramura A. Cu ajutorul sistemului de aspiraţie se
ridică apa în ramura B undeva deasupra reperului R1. Se eliberează pompa iar în
momentul când suprafaţa lichidului se află în dreptul reperului R1 se porneşte
cronometrul şi se măsoară intervalul de timp necesar apei să curgă între R1 si R2.
 Se înlocuieşte lichidul de referinţa (apă distilată) cu lichidul de studiu şi se repetă
procedeul prezentat mai sus. Pentru calcul coeficientului de vâscozitate se va folosi
relaţia (2).
Se vor efectua 15 determinări pentru fiecare lichid în parte iar datele
experimentale se vor introduce în tabelul de mai jos.

No tapa tapa t d rel rel n-1

(s) mediu lichid (Ns/m2) med (Ns/m
2
(s) (s) (Ns/m )
2
)
1.
....
 Determinarea coeficientului de tensiune superficială
a lichidelor biologice

I. Noţiuni teoretice
_O substanţă lichidă este separată de atmosfera înconjurătoare (în care se
găsesc şi vaporii săi) printr-o pătură superficială. Moleculele din pătura superficială se
găsesc în condiţii care se deosebesc de cele din interiorul lichidului astfel:

Figura 10.1. Moleculele din pătura superficială se găsesc în condiţii diferite dată de
moleculele din interiorul lichidului: (a1) moleculă situată în interiorul lichidului,
(a2) moleculă situată în stratul superficial.

- fiecare moleculă din interiorul lichidului este înconjurată complet de moleculele

lui. Corespunzător, forţele de interacţiune care se manifestă între această moleculă şi
moleculele vecine sunt repartizate aproximativ simetric. Rezultanta acestor forţe este
apropiată de zero şi influenţează puţin mişcarea moleculelor în interiorul lichidului.
- moleculele de la suprafaţă se găsesc la limita de separare între starea lichidă şi
atmosfera înconjurătoare. Ele interacţionează concomitent cu moleculele din cele două
stări astfel încât rezultanta forţelor de interacţiune este îndreptată spre interiorul
lichidului.
Forţe de tensiune superficială apar ca rezultat macroscopic al forţelor de
interacţiune între moleculele lichidului. Forţele de tensiune superficială sunt tangente la
suprafaţa lichidului şi acţionează în sensul micşorării ei.
Mărimea fizică care caracterizează lichidul din acest punct de vedere se numeşte
coeficient de tensiune superficială ( ). Acesta se poate defini în două moduri:
- coeficientul de tensiune superficială este numeric egal cu lucrul mecanic
efectuat de forţele de tensiune superficială pentru a mării suprafaţa lichidului
cu o unitate:
W
S
sau
- coeficientul de tensiune superficială este numeric egal cu forţa de tensiune
superficială care se exercită asupra unităţii de lungime:
F
l
_La suprafaţa de contact solid – lichid apar de asemenea forţe de atracţie
moleculară care au fost denumite forţe de adeziune. Din experienţă se ştie că unele
lichide udă pereţii solidelor cu care intră în contact iar altele nu, aceasta depinzând de
valorile forţelor de coeziune şi de adeziune.

Figura 10.2. Forma pe care o ia o picătură de lichid, pentru un lichid care nu udă pereţii
vasului şi pentru un lichid care udă pereţii vasului.

Dacă forţele de coeziune Fc sunt mai mari decât forţele de adeziune Fa atunci
lichidul nu udă solidul cu care este în contact, unghiul de racordare (900,1800).
Dacă forţele de coeziune Fc sunt mai mici decât forţele de adeziune Fa atunci lichidul
udă solidul cu care este în contact iar (00,900).
Valoarea unghiului depinde de compoziţia chimică a solidului, lichidului si
gazului; de puritatea celor trei componenţi; de temperatură.
_Dacă turnăm un lichid într-un vas marginea suprafeţei lichidului o să primească
o formă determinantă. Se numeşte menisc suprafaţa liberă curbată a unui lichid în
vecinătatea unui corp solid. Pentru un lichid care nu udă pereţii vasului suprafaţa
meniscului este convexă, iar pentru un lichid care udă pereţii vasului suprafaţa
meniscului este concavă.
 Figura 10.3. Forma suprafeţei meniscului în cazul a două lichide:
mercur - suprafaţă convexă (stânga), apă - suprafaţă concavă (dreapta).
_În cazul unui tub capilar, ascensiunea capilară (h), adică înălţimea la care urcă
lichidul este dată de următoare relaţie:
2
h
g r

unde: = este densitatea lichidului

= coeficientul de tensiune superficială
r = raza capilarului
h = ascensiunea capilară

Figura 10.4. Lichid care urcă într-un tub capilar.

II. Parte experimentală

Determinarea coeficientului pentru lichide biologice

A. Metoda stalagmometrică
Este o metodă dinamică de determinare a tensiunii superficiale a unui lichid
biologic constând în numărarea picaturilor ce se formează la curgerea unui volum bine
determinat de lichid printr-un orificiu capilar. Pornind de la condiţia de desprindere a
unei picături se poate determina expresia coeficientului de tensiune superficială:
 F=2 r V
F G 2 r g
G=m g= v g n

V g
2 r n

K (1)
n
unde: K = constantă ce depinde de tipul stalagmometrului utilizat
ρ = densitatea lichidului
n = număr de picături
Dispozitivul experimental folosit (stalagmometrul) este prezentat în figura 10.5.
Este alcătuit dintr-un tub de sticlă prevăzut cu două porţiuni capilare, una verticală (A) şi
una orizontală (B), un tub vertical (C) ce prezintă un rezervor de volum V şi un sistem
de aspiraţie (D) alcătuit dintr-un tub de cauciuc, un tub de sticlă prevăzut cu un orificiu
lateral şi o pară de cauciuc.

Figura 10.5. Dispozitivul experimental pentru determinarea coeficientului

de tensiune superficială (metoda stalagmometrică).

În cazul în care nu cunoaştem constanta K, pentru determinarea lui este

necesar folosirea unui lichid de referinţă pentru care cunoaştem 0 şi 0. Astfel relaţia
(1) de determinare a lui devine:
n0 l
l 0 (2)
nl 0

Mod de lucru:
Se aspiră lichidul de referinţa în stalagmometru până deasupra diviziunii R2. Se
lasă apoi să curgă liber lichidul şi se numără picăturile ce se formează la curgerea
acestuia între cele două repere R2 si R1. Se înlocuieşte lichidul de referinţă (apă
distilată) cu lichidul de studiu şi se repetă procedeul prezentat mai sus. Pentru calcul
coeficientului de tensiune superficială se va folosi relaţia (2). Se vor efectua 15
determinări pentru fiecare lichid în parte iar datele experimentale se vor introduce în
tabelul de mai jos.

B. No. n0 n0 nl mediu n-1 Metoda

mediu (SD)
ascensiunii 1. capilare
Este o .... metoda foarte
simplă de determinate a coeficientului de tensiune superficială ce se bazează pe faptul
că ascensiunea capilară (înălţimea la care urcă un lichid) pentru un tub capilar este dată
de relaţia:
2
h
g r

Metoda presupune folosirea a două tuburi capilare de diametre diferite D 1 şi D2

pe care le imersăm într-un lichid (figura 10.6) al cărui coeficient de tensiune superficiala
dorim să-l determinăm.

Figura 10.6. Dispozitivul experimental pentru determinarea coeficientului

de tensiune superficială (metoda ascensiunii capilare)

Notând cu h1 si h2 înălţimile la care urcă lichidul în cele două capilare şi

considerând că D1 > D2 putem scrie următoarele relaţii:
4 4
h1 , h2
g D1 g D2

de unde, prin diferenţă, se obţine expresia coeficientului de tensiune superficială:

(h 2 h1 ) g D1 D 2
(3)
4 ( D1 D 2 )
 Diametrele D1 si D2 respectiv diferenţa de nivel h2-h1, se vor determina la un
microscop prevăzut cu un micrometru ocular, mai întâi în diviziuni, iar apoi folosind
relaţiile de mai jos se vor face transformările în microni ( m):
1 1
h1, 2 h1diviziuni
,2 100 , D1, 2 D1diviziuni
,2 100
g ob1 g ob 2

Cu valorile astfel determinate se calculează din relaţia (3).

 Sedimentarea si centrifugarea

I. Noţiuni teoretice
1. Sedimentarea
Sedimentarea - Este o tehnică de separare ce se bazează pe diferenţa de
densitate dintre componentele amestecului. În practica medicală se utilizează nu numai ca
tehnică de separare dar şi ca o metoda de analiză (VSH - viteza de sedimentare a
sângelui).
Pentru o înţelegere mai bună a procesului se poate modela comportarea unei
hematii în câmp gravitaţional.
Să consideram o suspensie de particule sferice de rază R şi densitate aflate într-
un lichid de densitate 0 ( 0). Asupra particulelor acţionează următoarele forte:
4
- forţa de greutate: G m g R3 g
3
4
- forţa Arhimedică: FA m0 g R3 0 g
3
- forţa de frecare cu moleculele lichidului - forţa de vâscozitate; pentru particule
sferice şi viteze mici de deplasare, forţa de vâscozitate este dată de legea lui Stokes:
FV 6 R v

unde: v este viteza, coeficientul de vâscozitate iar R raza particulei.

La echilibru dinamic rezultanta acestor forţe este nulă şi particula coboară cu
viteză constantă (figura 5.1).

Figura 5.1. Forţele ce acţionează asupra unei particule

de rază R şi densitate aflată într-un lichid de densitate 0 ( 0).
 4 4 2 2
R3 g R3 0 g 6 R v v R g 0
1
(1)
3 3 9
L
Considerând v unde L este spaţiul parcurs în mişcare rectilinie şi uniformă
t
iar t timpul de sedimentare, obţinem:
9 2 1 1
t L R g 0
2
După cum se constată din relaţia (1) viteza de sedimentare depinde atât de
mărimea particulelor (R) cât şi de interacţiunea acestora cu lichidul în care se află, prin
coeficientul de vâscozitate .
Sedimentarea poate fi deci folosită nu numai ca tehnică de separare a unor
particule de interes dar şi ca metodă de cercetare în vederea obţinerii unor informaţii
legate de aceste particule.
De mare importanţă clinică este determinarea vitezei de sedimentare a
eritrocitelor. În tabelul următor sunt prezentate valorile normale obţinute prin metoda
Westergreen.

Subiect 1 ora 2 ore

barbat 2 - 8 mm 5 - 18 mm
femeie 4 - 10 mm 6 - 20 mm
nou - nascut 1 - 2 mm -
sugar 5 - 10 mm -
copil mic 7 - 12 mm -

2. Centrifugarea
Centrifugarea - reprezintă o tehnică de separare a componentelor unui amestec
cu densităţi diferite sub influenţa unui câmp centrifugal.
Deoarece viteza de sedimentare pentru particule de mărimea hematiilor, sau mai
mici, este deosebit de scăzută, este necesară o metodă care să crească forţa activă
(greutatea în cazul sedimentarii). Astfel, în cazul centrifugării, rolul forţei de greutate îl
joacă forţa centrifugă.
 Figura 5.2. Forţele ce acţionează asupra unei particule
de raza R şi densitate aflată într-un lichid de densitate 0 ( 0).

16 3
Fcf m ac R3 2
x
3
Neglijând forţa de greutate şi considerând că migrarea duce la creşterea razei
traiectoriei circulare, avem următoarele relaţii:
Fa Fv Fcf

dx
Fv 6 R
dt
16 3
Fa R3 2
0 x
3
9 2 2 2 1 dx
dt R 0
8 x
Prin integrare obţinem timpul necesar separării:
9 2 1 xf
tc ( R ) 0 ln .
8 xi

Ultracentrifugarea - Pentru particule foarte mici cum ar fi proteinele plasmatice

sedimentarea prin centrifugarea obişnuită este practic nerealizabilă din cauza
fenomenelor de difuzie. Sunt necesare în acest caz turaţii deosebit de mari
15000rot/min.
Ultracentrifugele ce realizează aceste turaţii trebuie să fie bine stabilizate
mecanic (pentru a evita fenomenul de ‘bătăi’ care ar duce la ruperea axului) şi bine
termostatate (pentru a împiedica degradarea termică).
Când sistemul este monodispers apare o limită netă de separaţie între solvent şi
particulele dispuse la fundul eprubetei.
Când sistemul este polidispers apar mai multe câmpuri şi este necesară o
ultracentrifugare fracţionată. Se centrifughează pe rând la fiecare turaţie de interes şi se
recoltează sau sedimentul sau super-natantul.
 II. Parte experimentală
A. Determinarea vitezei de sedimentare a eritrocitelor
(metoda Westergreen)
Materiale necesare:
-sânge venos, 1.6 ml, recoltat pe anticoagulantul citrat trisodic 3.8%, în cantitate
de 0.4 ml;
-materiale pentru puncţie venoasă;
-eprubete de hemoliză;
-hemosedimentrul Westergren, alcătuit dintr-un stativ metalic prevăzut cu pipete
Westergren, de aproximativ 300mm lungime şi 2.5–3mm diametru.
Mod de lucru:
-se aspiră cu seringa, în condiţii sterile, o cantitate de 0.4ml citrat trisodic 3.8%;
-se puncţionează vena pacientului şi se aspiră sânge până la diviziunea de 2ml;
-după omogenizare sângele se pune într-o eprubetă de hemoliză;
-se aspiră sângele în pipetele Westergren până la diviziunea zero;
-se fixează pipetele în stativ (într-o poziţie perfect verticală), apoi se notează
timpul (momentul se start) şi numele pacientului.
Citirea rezultatului se face la o oră şi/sau la două ore, valoarea fiind dată de
înălţimea coloanei de plasmă apărută în partea superioară a tubului exprimată în mm,
pe unitate de timp.

B. Centrifugarea sângelui
Materiale necesare:
- seringă şi ac pentru puncţie venoasă
- eprubete de hemoliză
- stativ
- pipete gradate
- citrat trisodic 3,8%
- balanţă de echilibrare
 - ser fiziologic
- eprubete de centrifugare
Mod de lucru:
-se recoltează o cantitate de 5-6 ml sânge după metoda descrisă anterior;
-se introduce în eprubeta de centrifugare 1ml citrat trisodic 3,8%, 4ml ser
fiziologic şi 5ml sânge după care se asează eprubeta pe balanţa de echilibrare;
-pe platanul opus se asează o eprubetă identică în care se introduce apă distilată
până la echilibrarea balanţei;
-se aşează cele două eprubete în centrifugă în poziţii diametral opuse una faţă
de alta, se închide capacul centrifugii şi se reglează la 2000rotatii/min, după care se
centrifughează 2minute;
-se scoate eprubeta şi se masoară deplasarea frontului eritrocitar, apoi se
continuă centrifugarea.

Probleme:
1._Cunoscând valorile fiziologice ale coeficientului de vâscozitate la bărbat
ηB=0,047Kg/ms şi la femeie ηF=0,043Kg/ms, densitatea eritrocitului ρ=1095Kg/m3 şi a
plasmei ρo=1027Kg/m3 calculaţi din formula vitezei de sedimentare cât ar trebui să fie raza
eritrocitului presupus sferic.
2._Determinaţi viteza de sedimentare a unor particule de cretă suspendate într-un
lichid şi raza acestor particule presupuse sferice cunoscând ρapa=1 g/cm3, ηapa=1.05
10-3Kg/ms, ρcreta=1,545 g/cm3.
3._Cunoscând raza particulei de cretă determinată anterior, evaluaţi folosind
modelul matematic al centrifugării, timpul de centrifugare pentru aceste particule
suspendate într-un mediu vâscos (glicerină). Se cunosc:
- ν=1000rot/min, (500rot/min)
- ηglicerina=13,93 10-3Kg/ms
- ρglicerina=1,26 g/cm3
- ln(x2/x1)=0,143
Verificaţi experimental rezultatul obţinut.
 Fenomene de transport

I. Noţiuni teoretice
1. Difuzia
Difuzia pasivă reprezintă fenomenul de transport pasiv, datorat agitatiei termice,
a unor particule din zonele de concentratie, densitate mai ridicate, spre zonele cu valori
mai mici ale acestor mărimi, printr-un mediu suport omogen.
Fenomenul de difuzie pasivă este cel mai intens la gaze, unde viteza termică
este foarte mare şi cel mai lent în cazul solidelor, unde moleculele (sau ionii) au poziţii
relativ fixe în spaţiu.
Înainte de a prezenta legile difuziei, vom face unele precizări în legatură cu
anumiţi termeni folosiţi: flux şi gradient.
Fluxul reprezintă cantitatea de substanţă, sarcină, energie transportată printr-o
suprafaţă în unitatea de timp.
Prin gradient se întelege variaţia unei mărimi (concentraţie, densitate, potenţial
electric etc.) între două puncte ale spaţiului, raportată la distanţa dintre cele două
puncte.
În aceste condiţii definim difuzia ca cel mai general tip de transport pasiv
(spontan), produs de gradientul de concentraţie (pentru gaze), sau de gradientul de
activatate chimică (pentru materia condensată).
Difuzia pasivă într-un mediu omogen se supune la două legi, cunoscute sub
numele de legile lui Fick:
(1) Cantitatea de substanţă difuzată printr-o suprafaţă , în unitatea de timp este
proporţională cu aria suprafeţei, cu gradientul de concentraţie şi depinde de condiţiile de
mediu. Factorul de proporţionalitate se notează cu D şi reprezintă coeficientul de
difuzie.
dm dc
D S
dt dx
dc
m=masa de substanţă, S=supraţa de difuzie, D=coeficientul de difuzie, = gradientul
dx
de concentraţie, t = timpul.
 (2) Viteza de variaţie a concentraţiei este proporţională cu variaţia spatială a
gradientului de concentratie.
2
dc c c
D D
dt x2 x x

Reprezentare grafică a variaţiei de concentratie cu distanţa (într-un solvent) oferă

o imagine a gradientului sub forma unei pante de-a lungul căreia "coboară" solvitul.

Figura 8.1. Reprezentarea schematică şi grafică a dependenţei concentraţiei unui solvit

(molecule difuzante) care se injectează în partea stângă a unui solvent (faza omogenă).

Transportul de substanţă prin difuzie conduce la modificarea concentraţiei în

fiecare punct al spaţiului ocupat de ansamblul solvit-solvent, în final ajungându-se la o
egalizare a concentraţiei.

Figura 8.2. Distribuţia spaţială a concentraţiei la diferite momente de timp (t0 t1 t2 ...t )
după începerea procesului de difuzie, în urma contactului dintre solvit şi solvent.

Prima lege a lui Fick permite calcularea cantităţii de substanţa ce strabate o

membrana permeabilă:
m P S c t

unde: c = diferenţa de concentraţie, t = intervalul de timp.

Fie două vase de volume V1 si V2 despărţite de o membrană semipermeabilă, ce
conţin solvent, respectiv o soluţie de concentraţie C0 cunoscută.
 În timpul difuziei lichidul din vasul V2 trece de la concentraţia C0 la concentraţia
C2 (mai mica), iar în vasul V1 concentraţia creşte de la C01(=0) la C1. Conform legii
conservării masei se poate scrie relaţia:
V2 C0 V1 C1 V2 C2

din care explicitând variaţia masei:

m C1 V1

se ajunge la coeficientul de permeabilitate al membranei:

C1 V1
P
V1 V2
S C0 C1 t
V2

Problema în aceasta situatie o reprezintă determinarea concentraţiei C1. Pentru

aceasta se foloseşte metoda conductometrică deoarece pentru substanţele ionice, între
anumite limite ale concentraţiei, aceasta este proportională cu conductivitatea solutiei
(σ).
Conductanţa este inverul rezistenţei şi se măsoară în -1
(mho):
1
G
R
2. Osmoza
În unele situaţii solvitul este împiedicat să difuzeze între compatimente datorită
existenţei unei membrane semipermeabile. În această situaţie sistemul tinde spre o
stare stationară (steady state) şi nu spre o stare de echilibru, prin difuzia solventului prin
membrană.
Osmoza duce la apariţia unei asimetrii a presiunii hidrostatice în sistemul
considerat. Diferenţa de presiune hidrostatică ce blochează difuzia solvitului se
numeşte presiune osmotică.

Figura 8.3. Procesul de osmoză.

 Pentru soluţii diluate presiunea este dată de legea lui Van't Hoff:
V n R T

unde: = presiunea osmotică

n = numărul de moli de substanţă osmotic activă dizolvaţi
R = constanta universală a gazelor
T = temperatura absolută
În cazul soluţiilor de electroliţi se introduce un factor de corecţie (i) dependent de
gradul de disociere al electrolitului:
V i n R T

II. Parte experimentală

A. Determinarea concentraţiei unor soluţii ionice prin conductometrie
Materiale necesare:
- sursa de tensiune 12V cc
- punte Wheastone
- electrozi
- soluţii ionice de concentraţie cunoscută
Mod de lucru: Se realizează montajul experimental ca în figura 8.4. Se introduce
prima soluţie până ce aceasta acoperă complet electrozii, după care se apasă butonul
(K) punţii; dacă acul deviază se va ajusta valoarea rezistenţei până la atingerea
echilibrului punţii. Valoarea rezistenţei se introduce în tabelul de mai jos. Se procedează
analog şi pentru celelalte soluţii.

-1
No. C (mol/l) R( ) G( )
1
....

Se trasează graficul conductanţă = f (concentraţie), iar cu ajutorul metodei celor

mai mici pătrate se trasează curba ce se potriveşte cel mai bine datele experimentale
(vezi prelucrarea matematică a datelor).
 Figura 8.4. (1) sursă de tensiune, (2) punte Wheastone, (3) cuvă cu electrozi.

B. Determinarea coeficientului de permeabilitate al unei membrane

Materiale necesare:
- sursa de tensiune 12V cc
- punte Wheastone
- electrozi
- membrane sintetice
- vas de difuzie
- cronometru
Mod de lucru: Se realizează montajul experimental ca în figura 8.5. Se umple
compartimentul din stânga al cuvei cu o soluţie concentrată de NaCl iar cel din dreapta
cu apă distilată. Se masoară conductanţa soluţiei din cuva cu electrozi la fiecare 3
minute. Datele obtinute se trec în tabelul de mai jos.

Figura 8.5. (1) sursă de tensiune, (2) punte Wheastone, (3) vas de difuzie.

-1
No. t (min) R( ) G( ) P (m/s)
1.
.....

Să se traseze garficele G = f(t) şi R = f(t).

C. Determinarea presiunii osmotice a unor soluţii

 Materiale necesare:
- osmometru
- membrane semipermeabile
- soluţii de glucoză
- vas de 500ml
- apă distilată
Mod de lucru: Se montează la osmometru prima membrană, după care se
introduce în vasul cu apă distilată până când suprafaţa lichidului din vas se află la
diviziunea 0 a osmometrului. Se introduce prima soluţie de analizat în osmometru tot
pana la diviziunea 0. Dupa 5 minute se măsoară diferenţa de nivel şi se calculează
presiunea osmotică a soluţiilor. Datele se trec în tabelul de mai jos. Se goleste
osmometrul, se spală cu apă distilată şi se reia procedeul pentru soluţiile următoare.

Figura 8.6. Determinarea presiunii osmotice cu ajutorul osmometrului.

No. Soluţia h (mm) (atm)

1.
...
CROMATOGRAFIA SI ELECTROFOREZA
I. NOŢIUNI TEORETICE
1. CROMATOGRAFIA
Cromatografia reprezintă o tehnică de separare a componentelor unui amestec, între două faze:
una mobilă şi alta staţionară, ca urmare a deplasării fazei mobile de-a lungul celei staţionare şi a
antrenării componentelor amestecului în mişcare, cu viteze diferite, ocupând astfel poziţii diferite de-a
lungul fazei staţionare. În acest mod componentele sunt separate şi apoi identificate.
În funcţie de natura fazelor se disting următoarele tipuri de cromatografie:
• metode bazate pe afinitatea diferită a componenţilor (repartiţie de fază, adsorbţie, absorbţie, schimb
ionic, afinitate);
• metode bazate pe mărimea diferită a componenţilor (excluziune sferică).
Din punct de vedere practic cele mai utilizate metode de cromatografie sunt: cromatografia pe
coloană, cromatografia pe hârtie, cromatografia în strat subţire, gaz cromatografia.

1.A.CROMATOGRAFIA PE COLOANĂ
Coloanele cromatografice sunt confecţionate din sticlă.
Pentru o bună rezoluţie se folosesc coloane lungi dar în condiţiile în
care se doreşte separarea unei cantităţi mari de substanţe se
folosesc coloane cu un diametru mai mare.
În interiorul coloanei se introduce faza staţionară ce
trebuie, într-o primă etapă, echilibrată cu solventul de lucru.
Amestecul ce urmează a fi separat se pipetează în partea superioara
a tubului. Se conectează rezervorul cu solvent (faza mobilă) la
coloană şi se aşteaptă până ce are loc separarea.
Datorită deplasării fazei mobile de-a lungul celei staţionare
are loc antrenarea componentelor din amestec într-o mişcare
descendentă, în lungul coloanei astfel încât în timp vor ocupa poziţii
diferite. Fracţiile sunt colectate în tuburi şi apoi analizate.

1.B. CROMATOGRAFIA PE HÂRTIE

Reprezintă una din cele mai simple metode de analiză. În această metodă faza fixă este
reprezentată de o suprafaţă de hârtie specială sau hârtie de filtru, iar faza mobilă (eluentul) de un lichid
ce se deplasează de-a lungul fazei fixe datorită forţelor de adeziune şi forţelor gravitaţionale. Se împarte
în: cromatografie pe hârtie verticală (ascendentă sau descendentă) şi orizontală (Pfeiffer). În figura se
poate urmări diferenţa dintre aceste metode.

Identificarea compuşilor izolaţi în timpul cromatografiei se face fie cu ajutorul spoturilor martor, fie
calculând timpul de reţinere al fiecărui component separat (Rj ), definit ca raportul dintre distanţa faţă
de linia de start pe care a migrat componentul respectiv (notată cu Xj ) şi distanţa pe care a migrat
eluentul (notată cu Y):
Xj
R j=
𝑌
Timpul de reţinere depinde de: natura fazei fixe, natura fazei mobile, natura substanţei,
temperatură; se găseşte tabelat pentru diferite substraturi, eluenţi şi substanţe, de regulă pentru
temperaturi de 200C.

2. ELECTROFOREZA
Reprezintă metoda de separare bazată pe migrarea sub influenţa câmpului electric a
substanţelor încărcate cu sarcină electrică.
Eletroforeza poate fi folosită atât în scop analitic (separarea componenţilor şi dozarea lor), preparativ
(obţinerea unor componenţi în stare pură) dar şi ca metodă de studiu a proprietăţilor superficiale ale
unor celule sau organite celulare.
O particulă încărcata electric, când este dizolvată sau suspendată într-un mediu lichid, sub
influenţa unui câmp electric uniform, atinge o viteză constantă de migrare. Speciile încărcate pozitiv se
vor îndrepta către catod, iar speciile încărcate negativ către anod. Viteza de migrare a ambelor specii va
fi determinată de forţele care acţionează asupra lor.
Aceste forte sunt:
• forţa de atracţie electroforetică: F1  QE
• forţa de frecare Stokes: F2= 6rv
• forţa de frânare electroforetică: F3  Q    rE
• forţa datorata efectului de relaxare
Imediat după aplicarea câmpului electric, suma vectorială a acestor patru forte este egală cu
zero şi viteza electroforetică devine constantă. Neglijând efectul de relaxare şi ţinând cont de direcţiile
celor trei forte se obţine viteza electroforetică:
ε = permitivitatea absolută a mediului
  𝐄 ξ = potenţialul electrocinetic
v= E = intensitatea câmpului electric
𝟔 η = coeficientul de vâscozitate

𝒗
Mobilitatea electroforetică se defineşte ca raportul dintre viteză şi intensitatea câmpului electric: 
𝑬
Datorită încărcării electrice nete de la suprafaţa particulelor biologice, în acestă regiune se
organizează, se structurează, un strat dublu electric alcătuit dintr-o zonă compactă de grosime (a) şi una
difuză, în care pentru simplitate, suprafaţa de demarcare a particulei faţă de mediu este considerată
plană Când particula este pusă în mişcare de către câmpul electric aplicat, aceasta antrenează o dată cu
ea un strat de lichid mai gros decât cel compact, notat cu (b). Planul care se află la distanţa ba de
particulă se numeşte plan hidrodinamic de alunecare, iar potenţialul în acest plan se numeşte potenţial
electrocinetic (ξ).
Valoarea potenţialului electrocinetic se poate determina indirect pe baza măsurării mobilitătii
electroforetice a particulei în câmp electric.
2.A. METODA MICROSCOPICĂ DE ELECTROFOREZĂ
Acestă metodă este singura tehnică disponibilă pentru determinarea vitezei electroforetice a
particulelor mari, cum ar fi celulele sanguine, microorganisme, particule coloidale, etc.
Se bazează pe observarea directă, la microscop a migrării particulelor suspendate într-o soluţie
tampon adecvată ca urmare a aplicării unui câmp electric creat de un curent continuu.

Pentru această tehnică este necesară o celulă electroforetică, prevăzută cu doi electrozi, un
sistem de umplere şi golire, ce se poate introduce în câmpul unui microscop. Celula poate fi plană sau
cilindrică (capilară).

2.B. ELECTROFOREZA LA JOASĂ TENSIUNE

Este o metodă ce permite separarea proteinelor plasmatice. Ca suport al electrolitului (al
soluţiei tampon) se foloseşte atât hârtie specială pentru electroforeză (de tip Whatman) cât şi
membrane de celuloză.
Dintre avantajele utilizării membranelor de celuloză amintim, în primul rând: rezoluţia mult mai
bună şi un timp de migrare mai mic. După separarea proteinelor urmează un procedeu de fixare şi
colorare. În primul rând, mediul suport este fixat prin introducere în etanol, metanol sau acid, ori prin
încălzire făcând astfel proteinele insolubile.
Benzile sunt colorate cu ajutorul unor coloranţi specifici proteinelor
(albastru de brom fenol), se spală în mai multe băi cu acid acetic 2% şi
sunt trecute prin vapori de amoniac pentru regenerarea colorantului.
După aceste procedee
benzile sunt scanate cu
ajutorul unor
densitometre prin reflexie, transmisie sau combinate, ce permit trasarea spectrelor caracteristice
probelor oferind totodată cantitatea în g/100ml. Electroforeza pe un mediu suport acetat de celuloză a
serului uman este reprezentata in figura din stanga.

Este cunoscut faptul că scaderea albuminemiei survine de regulă în toate disproteinemiile, fiind
însă mai accentuată în cazul unui deficit în aportul de proteine, în deficitul de sinteză (ciroză hepatică),
sau în pierderi de proteine (sindrom nefrotic, arsuri).
N.B.! Scaderea albuminemiei duce la scaderea presiunii coloidosmotice in vase, fapt care duce la
aparitia edemelor, deoarece presiunea de fitrare la nivelul capilarului este dependenta de presiunea
coloid-osmotica care este responsabila de retinerea apei in capilare si de presiunea hidrostatica capilara.
Membrana capilara este permeabila pentru apa si electroliti, dar impermeabila pentru proteine, iar in
cazul in care avem un deficit al albuminelor in sange, scade presiunea coloid-osmotica in vase iar apa din
spatiul intravascular va trece in spatiul interstitial, ducand la aparitia edemelor. Creşterea α1 , α2 –
globulinelor se însoţeşte de regulă de o creştere a fibrinogenului şi a glicoproteinelor şi de o accelerare a
VSH-ului. O creştere marcantă a α2 – globulinelor se întâlneşte în sindromul nefrotic.
Modificările β – globulinelor au o importanţă mai redusă, dar creşterea γ – globulinelor indică
prezenţa unor inflamaţii cronice, sau sugerează o proliferare reactivă sau tumorală a imunocitelor
producătoare de imunoglobuline. Scăderea γ – globulinelor survine în sindromul nefrotic, malnutriţie.
Toate aceste modificări au ca rezultat forme diferite ale spectrelor electroforegramelor analizate

Tipuri de

disproteinemie: (A) Inflamatie acuta, (B) Inflamatie cronica, (C) Sindrom nefrotic, (D)
Enteropatie exudativa, (E) Ciroza hepatica, (F) Mielom multiplu, (G) Hipogamaglobulenemie.

2.C. FOCALIZAREA IZOELECTRICA (ELECTROFOCUSING)

Reprezintă o metodă de separare a particulelor cu puncte izoelectrice diferite într-un gradient
de pH sub acţiunea unui câmp electric omogen. Punctul izoelectric al unei particule (sau molecule)
corespunde valorii pH-ului la care sarcina electrica netă este nulă.
Dispozitivele de electrofocusing folosesc o coloana în care se realizează un gradient natural de
pH prin utilizarea unor amfoliţi transportori cu următoarele proprietăţi: bună capacitate de tamponare şi
bună conductivitate la punctul izoelectric, masă moleculară mică, solubilitate bună la punctul izoelectric,
absorbţie mică a luminii peste 260nm, nu reacţionează chimic cu componenţii amestecului ce urmează a
fi descompus. Cei mai utilizaţi sunt acizii poliaminopolicarboxilici având masa moleculară între 300-
1000D şi puncte izoelectrice situate în domeniul de pH=3-10.
SPECTROFOTOMETRIA DE ABSORBŢIE ÎN ULTRAVIOLET ŞI VIZIBIL
I. NOŢIUNI TEORETICE
În această lucrare încercăm să prezentăm aplicaţiile spectrofotometriei în ultraviolet şi vizibil
pentru substanţe în stare lichidă, lichide pure, amestecuri şi în special soluţii.
Spectrele urmărite sunt spectre moleculere electronice la care structura de rotaţie nu mai apare iar cea
de vibraţie se manifestă numai în anumite cazuri printr-o structurare a benzilor de absorbţie care, în
general, sunt largi şi nerezolvate în linii.
Benzile de absorbţie din aceste domenii spectrale corespund tranziţiilor de pe nivelul electronic
fundamental pe cele mai joase nivele electronice excitate, pentru care tranziţiile sunt permise conform
legilor de selecţie. În aceste condiţii tranziţiile electronice implică cele mai mari variaţii de energie, iar
frecvenţele cuantelor absorbite se situează atât în domeniul vizibil cât şi de ultraviolet al spectrului.
La aceste tranziţii electronice participă electronii unor anumite grupări structurale ale
moleculelor numite cromofori. În cazul substanţelor organice asemenea grupări structurale sunt
reprezentate de legătura simplă, dublă şi triplă, gruparea bazică, etc. Interacţia cromoforilor între ei sau
cu alte grupări atomice provoacă importante modificari ale spectrului de absorbţie atribuit cromoforului
singur.
În aceste condiţii pot apare următoarele efecte:
• efectul batocromic - de deplasare a maximului de absorbţie spre lungimi de undă mai mari (deplasarea
spre rosu),
• efectul hipsocromic - de deplasare a maximului de absorbţie spre lungimi de undă mai mici
(deplasarea spre albastru),
• efectul hipercromic - de creştere a intensităţii de absorbţie,
• Efectul hipocromic - de descreştere a intensităţii de absorbţie.
Proprietăţile de absorbţie ale mediului pot fi caracterizate prin mărimile: absorbanţă, trasmitanţă,
extincţie, coeficient de extincţie.
Legea Bouguer-Lambert exprimă relaţia cantitativă dintre intensitatea I, a luminii emergente,
intensitatea I0 , a luminii incidente, grosimea x a substanţei absorbante şi natura substanţei.

Expresia legii Beer–Lambert-Bouguer se poate scrie:

Prin definiţie transmitanţa (T), sau coeficientul de

transmisie al unei substanţe este dată de formula:
iar extincţia naturală En , este dată de relaţia:
unde kn reprezintă coeficientul natural de extincţie. Se poate arăta
uşor că 0  En  .
 Avantajul folosirii extincţiei este acela al proprietăţii de aditivitate pe care o are această mărime:
un amestec de mai multe soluţii diluate având extincţiile E1 ,...,En se comportă ca o singură soluţie cu
extincţia globală E, dată de relaţia: E=E1+…+En
Prin absorbanţă (A), sau coeficient de absorbţie se înţelege:

În practică, deoarece logaritmii naturali sunt mai puţin comozi se

foloseşte o relaţie asemănătoare în care intervin, însă logaritmii zecimali:
unde k reprezintă coeficientul zecimal de extincţie iar E extincţia
zecimală sau densitatea optică.
Lege Beer – este valabilă numai pentru soluţii diluate şi
stabileşte o legătură matematică între extincţia E, concentraţia C a substanţei şi coeficientul molar de
extincţie care depinde de natura substanţeişi de lungimea de undă.
unde C se măsoară în mol/dm3 .

În aceste condiţii legea Beer-Lambert-Bouguer se poate scrie:

Curbele care dau dependenţă E=f(), T=f(), A=f(), =f() sau f(), sunt
cunoscute sub numele de spectre de absorbţie.Un exemplu de astfel de
spectru este reprezentat în figura

Factorii care pot influenţa spectrul de absorbţie al unei substanţe:

• natura solventului – nivelele energetice electronice ale moleculelor în stare condensată pot fi
modificate prin prezenţa moleculelor solventului datorită interacţiilor ce apar.
• concentraţia soluţiei şi temperatura – cu creşterea concentraţiei apar asocieri moleculare care dau un
spectru distinct de cel al monomerului substanţei de studiat, temperatura favorizează deplasarea
echilibrului dintre concentraţiile de monomer şi dimer iar temperaturile ridicate pot produce chiar
transformări ireversibile ale spectrelor de absorbţie.
• valoarea pH-ului soluţiei – la valori diferite de pH, punctul izosbestic apărut în spectru indică prezenţa
în amestec a unor specii moleculare ce se transformă una într-alta într-o proporţie depinzând de pH.
• iradierea substanţelor – iradierea optică a probei poate conduce la polimerizarea unei specii
moleculare şi de aici modificări în spectrul de absorbţie.
• formarea de complecşi – cationii prezenţi în solvent pot duce la formarea complecşilor şi deci
influenţarea spectrului probei.
• fluorescenţa – datorită fenomenului de fluorescenţă, intensitatea radiaţiei reemise va duce la o
valoare aparent mai mică a absorbţiei probei decât cea reală.
• fenomene de oxidare
• probele nu sunt dizolvate total sau precipită ulterior
• fenomene de hidroliză

DESCRIEREA INSTALAŢIEI SPECTROFOTOMETRICE

Un spectrofotometru conţine o parte optică şi una electrică. Componentele de bază ale părţii
optice sunt: sursa, monocromatorul, compartimentul probelor şi detectorul împreună cu sistemul de
înregistrare

Spectrofotometrele se pot clasifica atât după sistemul dispersiv cât şi după sistemul constructiv.
Astfel, în funcţie de primul criteriu există spectrofotometre cu prismă, spectrofotometre cu reţea,
spectrofotometre mixte, iar în funcţie de al doilea criteriu spectrofotometre cu monofascicul şi cu dublu
fascicul.

II. PARTE EXPERIMENTALĂ

Trasarea spectrelor de absorbţie ale diferitelor tipuri de Hb
(A)PENTRU OBŢINEREA HEMOGLOBINEI:
• se centrifughează sângele uman la 5000 rot/min
• se îndepărtează supernatantul
• se suspendă celulele roşii în tampon izoton 0.9% NaCl.
• se centrifughează 10 min la 5000 rot/min (supernatantul trebuie să fie cât mai limpede)
• se lizează globulele roşii astfel: se adaugă la un volum de eritrocite 1.5 volume de apă şi 0.5 volume
cloroform
• se îndepărtează cloroformul
• se foloseşte soluţia de hemoglobină pentru citire la spectrofotometru.
(B) PENTRU OBŢINEREA METHEMOGLOBINEI (DE CULOARE BRUNĂ):
• se tratează o parte din soluţia de hemoglobină cu soluţie de fericianură de potasiu 3%
(C) PENTRU OBŢINEREA HEMOGLOBINEIREDUSE:
• se adaugă la soluţia iniţială de hemoglobină ditionit de sodiu în exces până la observarea culorii
violete.

Mod de lucru: O posibilitate simplă şi rapidă de trasare a unui spectru este utilizarea
programului în varianta de lucru „Immediate mod”.
Acest mod permite scanarea probei între două lungimi de undă, mărirea şi micşorarea unor
zone prestabilite, deplasare cursorului în zonele dorite obţinânduse valorile de absorbţie şi de lungime
de undă, afişarea datelor sub formă de tabel, derivatele 1-4 ale spectrului, salvare şi printare a graficului.
Primul pas îl constituie selectarea tipului de grafic dorit absorbţie sau transmisie; acest lucru
făcându-se foarte uşor prin selectarea cu ajutorul mouse-lui a butoanelor Abs sau %T. Se selectează apoi
Scan , pe ecran apărând o fereastră „Enter scan wavelengths” pentru selectarea intervalului de lungimi
de undă. După introducerea datelor se apasă OK.
 Se aşteaptă câteva secunde până spectofotometrul îşi atinge lungimea de undă de start.
Fără probă în compartimentul cuvelor sau de preferat cu o cuvă conţinând numai solventul în care a fost
preparată soluţia, se trasează zeroul prin
apăsarea butonului Set Zero.
După obţinerea zeroului şi primirea
mesajului de confirmare se trece la trasarea
spectrului propriu-zis prin apăsarea butonului
Start. Folosind butonul ID se poate face o fişă
de identitate a probei iar apăsând butonul Disk
graficul poate fi salvat pe disk în zona dorită.
Butonul Data permite listarea valorilor
obţinute, Zoom(+/-) mărire şi micşorare a unor
zone prestabilite iar Deriv trasarea derivatelor
spectrului. Se trasează spectrele de absorbţie
ale diferitelor tipuri de hemoglobină (A), (B), (C)
preparate şi se compară cu datele din
literatură.

DETERMINAREA CONCENTRAŢIEI UNOR SOLUŢII PRIN INDICE DE REFRACŢIE

REFRACTOMETRUL ABBE

I. NOŢIUNI TEORETICE
Prin refracţie se înţelege schimbarea direcţiei unei raze de lumină la trecerea prin suprafaţa de
separaţie a două medii transparente cu indici de refracţie diferiţi.
 Fie o rază de lumină care cade pe suprafaţa de separaţie a două medii sub un unghi de incidenţă
(i). Raza suferă fenomenul de refracţie (figura) şi intră în al doilea mediu sub unghiul de refracţie (r).
Între cele două unghiuri există relaţia:
unde: v1 = viteza de propagare a luminii în mediul cu indice de refracţie
n1 v2 = viteza de propagare a luminii în mediul cu indice de refracţie n2
n21 = indice de refractie relativ (al mediului 2 faţă de mediul 1)

Dacă n1 < n2 unghiul de incidenţă (i) este mai mare decât cel de refracţie (r). Indicele de
refracţie absolut este definit ca raportul dintre viteza luminii în vid şi viteza luminii în mediul respectiv: v
c n  Indicele de refracţie al unei substanţe depinde de o serie de factori, cum ar fi: natura substanţei,
lungimea de undă a luminii utilizate, temperatură etc. În cazul în care lumina trece dintr-un mediu optic
mai dens într-un mediu mai puţin dens (n1 > n2 ), din legea refracţiei se observă că i < r, deci raza
refractată se îndepărtează de normala dusă la suprafata de separaţie în punctul de incidenţă.
În cazul în care lumina trece dintr-un mediu optic mai puţin dens într-unul mai dens (n1 < n2 ), i
> r, raza se apropie de normală.
Dacă raza de lumină cade normal (perpendicular) pe suprafaţa de separaţie (i=0), ea trece
nedeviată în al doilea mediu.
În cazul în care raza de lumină cade pe suprafaţa de separaţie a două medii, al doilea având
indicele de refracţie mai mic decât primul pentru anumite valori ale unghiului de incidentă are loc
reflexia totală a razei după cum urmează:
• dacă i = l caz în care raza de lumină se refractă sub
un unghi r = 90° , fiind tangentă la suprafaţa de separaţie,
valoarea unghiului limita (l) este dată de relaţia:

• dacă i > 1 raza de lumină suferă reflexie totală pe suprafaţa de separaţie întorcându-se în
mediul din care a venit. Unghiul limită se determină cu ajutorul refractometrului Abbe.
Cunoscând indicele de refracţie al aerului n1 = 1.0003, din formula:

se poate determina indicele de refracţie al substanţei de cercetat.

Refractometrul Abbe permite citirea directă a produsului n1 ·sin l.
 II. PARTE EXPERIMENTALĂ
Descrierea dispozitivului experimental
1. Corpul prismei de măsurare care cuprinde: - prisma de măsurare -
prisma de iluminare Bazele celor două prisme închid între ele un
volum mic în care se introduce proba de cercetat. Corpul prismei are
racorduri pentru termostat, un termometru şi o oglindă de iluminat.
2. Luneta de punere la punct - privind prin ea se observă două
câmpuri inegal iluminate
3. Compensatorul - serveşte la înlăturarea haloului colorat care apare
la linia de separaţie a celor două câmpuri, iar cu ajutorul scalei 4 se

poate aprecia cifra de dispersie.

5. Tambur pentru rotirea corpului prismei;
6. Luneta de citire - este cuplată rigid cu luneta de punere la
punct şi indică valoarea indicelui de refracţie a probei.
Domeniul de măsurare al refractometrului Abbe
cuprinde indici între 1.3 si 1.7. Scala permite citirea indicelui
de refractie păna la zecimala a treia şi aprecierea celei de-a
patra zecimale.
Mod de lucru - Verificarea aparatului:
• corpul refractometrului se roteşte înainte până în poziţia extremă;
• cu ajutorul şurubului se deschide corpul prismei şi se aduce faţă lucioasă în poziţie perfect orizontală;
• cele două feţe ale prismelor se degresează cu amestec de alcool-eter;
• cu ajutorul unei pipete se pun 2-3 picături de apă distilată pe faţa lucioasă;
• menţinând orizontalitatea prismei de măsurare se închide corpul prismelor şi se readuce
refractometrul în poziţia iniţială;
• privind prin luneta de citire (6) se roteste tamburul (5) până la capătul scalei (valoarea 1.3 a indicelui
de refracţie);
•cu ajutorul oglinzii se realizează o iluminare uniformă şi maximă a câmpului observat în luneta de
măsurare;
• prin rotirea tamburului (5) se observă o întunecare a câmpului de jos în sus; se continuă rotirea până
când linia de demarcaţie lumină/întuneric ajunge la intersecţia celor două fire perpendiculare;
• în această poziţie se citeşte în luneta (6) indicele de refractie al apei distilate, care la temperatura de
20°C are valoarea de 1.3330;
• se repetă determinările de 3 ori, iar valorile citite se trec în tabel, calculându-se media lor aritmetică.
Modificarea indicelui de refracţie în funcţie de concentraţie şi temperatură. Construirea curbei
de etalonare. Scopul lucrării este de a studia dependenţa indicelui de refracţie de concentraţie la diferite
temperaturi (t0 = temperatura camerei; t1 = 37°C). Totodată se va construi curba de etalonare în
vederea determinării concentraţiilor necunoscute ale unor soluţii.
A. Determinarea indicelui de refracţie în funcţie de concentraţie la temperatura camerei
• după etalonarea aparatului cu apă distilata se degresează locaşul probei cu amestec alcool-eter şi cu
ajutorul unei pipete se pun două, trei picături din soluţia 1 pe suprafaţa lucioasă a prismei;
• se citeşte indicele de refracţie ca la etalonare şi valoarea acestuia se trece în tabel;
• determinările se repetă încă de două ori pentru soluţia dată.
• Operaţia se repetă pentru toate soluţiile inclusiv pentru cele cu concentraţie necunoscută (X1 şi X2 ).
B. Determinarea indicelui de refracţie în funcţie de concentraţie la temperatura de 37°C
• în vederea aducerii şi menţinerii corpului prismelor la temperatura de 37°C se pune în funcţiune
termostatul Höppler;
• se repetă determinările de la punctul (A), având grijă ca în urma umplerii spaţiului dintre prisme să se
aştepte 3 minute pentru realizarea echilibrului termic, după care se efectuează citirea indicelui de
refracţie;
• pentru fiecare soluţie se execută câte 3 determinări, iar rezultatele se trec în tabel.
• După executarea determinărilor se şterg prismele cu amestec alcool-eter, se lasă deschise până la
uscare apoi aparatul se aduce în poziţie de lucru.
C. Construirea curbei de etalonare
Construirea curbei de etalonare se efectuează în felul următor:
Pentru o serie de soluţii de concentraţii cunoscute (în cazul nostru 10 soluţii cu concentraţii
diferite de alcool în apă) se determină indicele de refracţie.

DETERMINAREA DENSITĂŢII LICHIDELOR BIOLOGICE CU DENSIMETRUL ŞI

PICNOMETRUL
I. NOŢIUNI TEORETICE
Densitatea unei substanţe este o mărime fizică caracteristică substanţei respective. Densitatea
absolută se defineşte ca fiind masa unităţii de volum.
având ca unitate de măsură g/cm3 şi kg/m3
Mărimile prin care se defineşte densitatea, respectiv masa şi volumul, sunt dependente de
presiune şi temperatură, aceşti factori influenţând valoarea densităţii. De aceea, determinarea densităţii
corpurilor solide şi lichide se va face la temperatură constantă în tot timpul determinării, iar pentru gaze
trebuie respectată şi condiţia menţinerii constante a presiunii.
Deoarece determinarea densităţii presupune măsurarea masei şi a volumului, în practică se
determină densitatea prin comparatie cu densitatea unui corp de referinţă (densitatea relativă), de
obicei apa distilată pentru solide şi lichide şi aerul atmosferic uscat pentru gaze.
Astfel, densitatea relativă se defineşte ca fiind raportul dintre densitatea ρ a unui corp şi ρ0
densitatea corpului de referintă:

iar pentru volume egale ale corpului de studiat şi a celei de referintă, relaţia devine:
Cele mai utilizate metode pentru determinarea densităţii lichidelor
- cu densimetre
- cu picnometre
- cu balanta Mohr-Westphal
A) DETERMINAREA DENSITĂŢII CU DENSIMETRUL
Densimetrul numit şi plutitor liber sau areometru, fiind un instrument bazat pe principiul plutirii
corpurilor, este format dintrun tub de sticlă, având prevăzută la partea inferioară o umflătură unde se
introduce mercur sau alice de plumb pentru menţinerea sa în poziţie verticală la introducerea în lichide.
Citirea valorii densităţii relative se face cu ajutorul unei scări gradate aflată pe tija densimetrului.
Se utilizează truse de densimetre gradate diferit pentru intervale de densitate diferite. Lichidul
de analizat se introduce într-un cilindru uscat şi se aduce la temperatură constantă. Densimetrul perfect
uscat se introduce în lichid, iar măsurarea densităţii se face când densimetrul ocupă o poziţie verticală
fără să atingă pereţii vasului. Se citeşte gradaţia de la nivelul meniscului lichidului. Pentru o precizie mai
mare citirea se repetă de mai multe ori şi se face media determinărilor.
B) DETERMINAREA DENSITĂŢII CU PICNOMETRUL
Picnometrele sunt vase de sticlă de diferite forme în funcţie de tipul de determinare. Au
capacitate cunoscută înscrisă pe vas, ca de altfel şi temperatura de lucru.
În cadrul lucrării se va urmări determinarea:
- punctului zero al balanţei;
- masei picnometrului gol;
- masei picnometrului pentru soluţii date şi pentru apa distilată;
- densităţii relative
IMPORTANŢA DENSIMETRIEI ÎN PRACTICA MEDICALĂ
Determinarea densităţii lichidelor biologice are multe aplicaţii clinice.
De exemplu: determinarea densitătii urinii permite, alături de alte metode, diagnosticarea unor
afecţiuni renale. Creşterea densitătii urinii peste 1.022 (valoarea normală este cuprinsă între 1.015 şi
1.022), apare în nefropatii glomerulare compensate; în cazul glicosuriei atinge 1.030 şi chiar mai mult.
Scăderea densităţii urinii apare în insuficienţa renală decompensată, în nefropatii cu lezarea
predominantă a tubilor distali (sub 1.010).
De menţionat şi variaţii fiziologice ale densităţii urinii:
• în raport excesiv de apă,
• în pierderi extrarenale de apă,
• în funcţie de vârsta pacientului. Densitatea urinii se determină în urina colectată pe 24 de ore.
II. PARTE EXPERIMENTALĂ
Mod de lucru:
A. Determinarea densităţii absolute a unui lichid biologic:
• se determină punctul zero al balanţei;
• înainte de folosire, se spală picnometrul cu apă distilată, se clăteşte cu
acetonă şi se şterge cu un tifon uscat;
• se cântăreşte picnometrul gol împreună cu dopul, valoarea masei se
notează cu m1 ;
• se umple picnometrul cu lichidul de studiu (soluţia 1);
• se închide picnometrul cu dopul rodat care este prevăzut cu un
canal capilar (sau tub lateral) prin care se elimină surplusul de lichid.
• se citeşte masa picnometrului cu soluţia 1, masa respectivă
notându-se cu m2 .
Densitatea absolută se calculează cu
formula:

unde: V = volumul picnometrului, în cm3 (scris pe vas) ρaer = densitatea aerului în conditii normale
(0.0012g/cm3 )
• Se procedează în mod asemănător, cu determinarea densitătiisoluţiei 2
B. Determinarea densitătii relative a unui lichid biologic:
Densitatea relativă d este raportul dintre densitatea ρ a unui corp şi densitatea ρo a lichidului de
referintă - apă distilată:
unde: m3 = masa picnometrului
cu apă distilată.
• se goleşte picnometrul şi se blochează balanţa. Rezultatele experimentale se trec în tabelul de mai jos.

Masa picnometrului
Solutia d
m1 m2 m3
1
2

DETERMINAREA CONCENTRAŢIEI SUBSTANŢELOR OPTIC ACTIVE PRIN METODA

POLARIMETRICĂ
I. NOŢIUNI TEORETICE
Lumina, ca orice undă electromagnetică, constă dintr-un câmp electric (E) şi un câmp magnetic
(B). Cele două câmpuri oscilează în fază, perpendicular pe direcţia de propagare (figura), fiind
perpendiculare şi între ele. Lumina este o unda transversală.
 S-a stabilit pe cale teoretică şi experimentală că acţiunile luminoase (impresionarea retinei) se
datoreaza în exclusivitate vectorului electric şi nu celui magnetic. Lumina este emisă sub formă de unde
electromagnetice de atomii excitati ai sursei de lumină şi ca atare se poate afirma că fiecare atom emite
lumină polarizată.
Datorită faptului că fiecare atom emite unde electromagnetice de polarităti diferite, lumina
emisă de multitudinea de atomi este în ansamblu nepolarizată. Lumina emisă deci, în acest mod nu are
o direcţie preferenţială de oscilatie şi poartă numele de lumină naturală.
În lumină naturală planul de oscilaţie
al vectorului electric se deplasează de-a lungul
directiei de propagare cu viteza luminii (figura
a).
Dacă vectorul electric are o singură
direcţie de oscilaţie avem de a face cu lumină
total polarizată sau lumină liniar polarizată
(figura b).
Dacă vectorul electric oscilează după
mai multe direcţii (figura c) dar care sunt
cuprinse într-un anumit interval unghiular
avem lumină parţialial polarizată.
Lumina naturală poate fi polarizată prin reflexie, respectiv refracţie (figura 3) sau prin dublă
refracţie (figura 4).
 În lucrarea de faţă ne vom ocupa doar de polarizarea luminii prin dublă refracţie, utilizând un
cristal de spat de Islanda. Cristalul este tăiat după una din diagonale, iar feţele astfel obţinute se lipesc
cu balsam de Canada. Ansamblul astfel obţinut poartă denumirea de nicol.
Polarizarea luminii prin dublă refracţie generează două raze polarizate, având planele de
polarizare perpendiculare (figura):
• raza ordinară, care se supune legilor refractiei;
• raza extraordinară, care nu se supune legilor refractiei.

Polarimetrul Polaris
Balsamul de Canada are pentru raza extraordinară un indice de refracţie foarte apropiat de cel al
spatului de Islanda şi ca atare aceasta va trece practic nedeviată prin nicol.
Raza ordinară, odată intrată în nicol suferă reflexie totală pe faţa AB (pentru această rază
balsamul de Canada are indicele de refractie considerabil mai mic faţă de spatul de Islanda) şi este
eliminată.
Unele substanţe (în majoritate organice), datorită prezenţei unuia sau mai multor atomi de C
asimetrici prezintă proprietatea de a roti planul de polarizare a luminii incidente. Astfel de substante se
numesc substanţe optic active.
Dacă planul de polarizare este rotit spre dreapta, substanţa se numeşte dextrogiră (de exemplu:
glucoza, lactoza, alanina, progesteron etc).
În cazul în care planul de polarizare este rotit spre stânga, substanţa se numeşte levogiră (de
exemplu: fructoza, serina, colesterolul etc). Substanţele optic inactive nu rotesc planul de polarizare.

Unghiul de rotatie depinde de concentraţia substanţei, de lungimea de undă a luminii folosite şi

de lungimea stratului de substanţă străbătut conform relaţiei:
unde: c = concentraţia procentuală a substanţei (g la 100ml soluţie); l = lungimea
stratului de substanţă străbătut (l = 0.19014m); α = unghiul de rotaţie determinat;
20 D [] = unghiul de rotaţie specifică dat de o coloană de lichid de lungine l, de
concentraţie 1g/ml, la temperatura de 20°C pe care cade o radiaţie având
lungimea de undă λ=589.2nm şi valoarea de 52.75° pentru glucoza pură.

II. PARTE EXPERIMENTALĂ

Descrierea aparatului:
Polarimetrul circular "SM" (figura) se compune din următoarele elemente:
• polarizor, care este un nicol pe care cade lumina provenită de la o sursă de lumină; la ieşirea din
polarizor se obtine lumină plan polarizată;
• tub de sticlă în care se introduce soluţia de cercetat;
• analizor, care este tot un nicol; în cazul în care planul de vibraţie a luminii este paralel cu planul
analizorului, lumina trece prin analizor, deci în ocular luminozitatea este maximă; în cazul în care planul
de vibratie este perpendicular pe planul analizorului, în ocular luminozitatea este minimă;
• vernier, constituit dintr-un inelar circular fix pe care sunt înscrise unghiuri între 0 şi 360° şi o placă
circulară legată solidar cu analizorul, care poate fi rotită cu ajutorul unui dispozitiv de rotire fină şi pe
care sunt gravate două seturi de câte 20 de diviziuni începând cu 0 şi terminând cu 10.

Citirea: în momentul în care diviziunea 0 de pe inelul exterior coincide cu diviziunea 0 de pe una

din scările gravate pe placa circulară interioară, avem extinctie (luminozitate minimă) datorită poziţiei
perpendiculare a planului polarizorului faţă de cel al analizorului.
În momentul introducerii soluţiei de cercetat în tub, datorită rotirii planului de polarizare se
modifică luminozitatea câmpului vizual; pentru a ajunge din nou la luminozitatea minimă initială, se
roteşte vernierul; unghiul obţinut care reprezintă unghiul de rotire a planului de polarizare se citeşte în
felul următor:
• gradele se citesc pe inelul exterior, diviziunea 0 de pe placa interioară depăşeşte diviziunea 3 de pe
inelul exterior, numărul de grade va fi deci, egal cu 3;
• zecimalele de grad se citesc pe placa interioară; se caută acea diviziune de pe placa interioară care se
suprapune cu o diviziune de pe inelul exterior; în exemplul nostru suprapunerea perfectă apare la
diviziunea 6.5 de pe placa interioară; deci unghiul de rotire va fi în cazul nostru 3.65°.
• manşonul prevăzut la capăt cu un ocular, care permite obţinerea unei imagini circulare clare prin
deplasarea înainte înapoi. În cadrul lucrării se va determina:
• α0 corespunzător tubului gol;
• α1 corespunzător tubului umplut cu soluţia numărul 1;
• se calculează unghiul de rotire a planului de polarizare;
• în mod asemănător se determină α2

Imaginea văzută prin ocular în timpul determinărilor

Mod de lucru:
• privind prin ocular se potriveşte sursa de lumină (dacă este cazul) prin mişcarea stânga dreapta a
suportului becului;
• pentru a obţine α0 se lucrează cu tubul gol;
• prin rotirea plăcii interioare se observă o imagine divizată net în trei campuri (o bandă întunecată
mărginită de două câmpuri luminoase (figura 5a); rotind în continuare se caută imaginea în care banda
luminoasă este mărginită de două campuri întunecate (figura 5b); între cele două imagini extreme se
caută obţinerea unui câmp cu luminozitate uniformă şi minimă (figura 5c).
• se citeşte unghiul de rotire în modul descris mai sus; se efectuează mai multe determinări cu tubul gol
şi se calculează media aritmetică a citirilor, notându-se cu α0med valoarea obţinută;
• se scoate tubul şi se umple cu soluţia de cercetat; se introduce tubul plin cu soluţie în jgheab şi se
acoperă cu capacul metalic;
• privind în ocular se observă că imaginea a devenit neuniform iluminată; se roteşte placa interioară şi
se obtine din nou un câmp de luminozitate minimă şi uniformă (situat tot între cele două poziţii extreme
descrise mai sus); se citeşte unghiul de rotire şi se notează cu α1 ; se repetă procedeul de mai multe ori;
• se calculează media aritmetică şi se notează cu α1med
• se calculează diferenţa: α = α1med – α0med
• se repetă operaţiile de mai sus şi pentru celelalte soluţii de cercetat, iar rezultatele obţinute se trec în
tabelul de mai jos;
• cu ajutorul formulei se calculează concentraţia

𝜶0 𝜶1 𝜶2
Solutia1
Solutia2
Solutia3
Media (𝜶i)
𝝈𝒏− 1
𝜶
c