CINSTIREA SFINTELOR ICOANE

Contemplând interiorul bisericilor acoperite de icoane, nu ne simţim singuri. Suport pentru

meditaţie, icoanele duc la contemplarea celor nevăzute.
Manifestarea văzută a ceea ce nu se poate vedea, icoana este mijlocul prin care suntem conduşi
spre fiinţe. Ea este un obiect sfânt prin care simţim prezenţa personală a lui Hristos, a Maicii
Domnului, a sfinţilor. Este o reprezentare perceptibilă a divinului.
În Ortodoxie, icoana este locul prezenţei tainice, în chip haric a lui Hristos, a Maicii Domnului
sau a Sfinţilor zugrăviţi pe ea.
Sfântul Ioan Damaschin descrie înrâurirea icoanelor asupra sufletelor astfel: „Nu am prea multe
carţi şi nici timp liber pentru a citi; intru însă în Biserică, spitalul obştesc al sufletelor, înăbuşit ca
de nişte spini; podoaba picturii mă atrage să mă uit, îmi desfătează vederea ca o livadă, şi, pe
nesimţite slava lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am primit răbdarea mucenicului, răsplata
cununilor şi mă aprind ca prin foc cu dorinţa de a-l imita”.
Nu ne închinăm Sfintelor Icoane ca unor idoli, căci prin cinstirea lor, noi nu considerăm icoanele
ca fiind Dumnezeu, ci numai o reprezentare a Lui. De asemenea, noi nu ne închinăm lemnelor
sau vopselelor, materiile din care e confecţionată icoana, ci celor închipuiţi pe icoană, adică lui
Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor.
Icoana nu este nici un portret; portretul înfăţişează numai aspectul pământesc al omului, pe când
icoana înfăţişează şi starea lui lăuntrică.
Aşa cum un pictor care face portretul unui om nu îl redă lipsit de viaţă, ci, dimpotrivă, omul
rămâne viu, iar pictura se numeşte portretul lui pentru că i se aseamănă, tot aşa cel ce face o
icoană a Mântuitorului,de exemplu, nu reprezintă doar umanitatea sau numai divinitatea, ci
persoana divino-umană a Sa, icoana reprezentând astfel o asemănare a prototipului. „De aceea
icoana primeşte numele Domnului. Doar prin aceasta icoana este în comuniune cu El; şi din acest
motiv este vrednică de cinstire şi este sfântă”. (Documentele Sinodului al VII-lea Ecumenic,
doc.6).
Altfel spus, CINSTIND ICOANELE, CINSTIM PERSOANELE reprezentate în icoane, şi nu
materialul din care sunt făcute acestea. Deci inchinarea la icoane nu este o încălcare a poruncii a
doua din Decalog: „Să nu-ţi faci chip cioplit” (Ieşire 20,4).
Această poruncă ne cere să nu adorăm creatura în locul Creatorului şi nu se referă la icoane, ci
la idolii care erau cinstiţi ţn locul lui Dumnezeu.
Biserica Ortodoxă prăznuieşte în prima Duminică a Postului Mare[1], biruinţa
asupra iconoclasmului [2] (luptei împotriva sfintelor icoane) şi restabilirea cultului icoanei, în
urma hotărârilorSinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea în anul 787. Atunci s-a arătat că
Biserica consideră că icoana conţine şi transmite acelaşi adevăr ca şi Scripturile, adevăr subliniat
şi de Sf. Vasile cel Mare care spunea: „Ceea ce cuvântul transmite prin auzire, pictura arată în
tăcere prin imagine”.
CARACTERUL CINSTIRII SFINTELOR ICOANE – Sinodul VII Ecumenic – „Icoanelor
trebuie să li se dea aceeaşi cinstire ca şi Sfintei Cruci, Sfintei Evanghelii şi celorlalte lucruri
sfinţite...”
SFINŢENIA ICOANELOR rezultă din legătura dintre prototip şi icoană precum şi din faptul că
acestea sunt sfinţite printr-o slujbă specială.
ROLUL CATEHETIC AL ICOANEI – icoana învaţă şi educă. Prin icoane, credincioşii învaţă să
cunoască viaţa Mântuitorului, faptele şi minunile săvârşite de Acesta., Virtuţile Sfinţilor...
Ele sunt un mijloc de trezire, de întreţinere şi de întărire a vieţii religioase.
 „Urmând dumnezeieştilor învăţături ale Sfinţilor Părinţi şi ale Tradiţiei bisericeşti universale,
rânduim ca chipul cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci să se pună în sfintele biserici ale lui
Dumnezeu, pe vasele şi pe veşmintele cele sfinţite, pe pereţi şi pe scânduri, în case şi în drum;
aşa şi cinstitele şi Sfintele icoane, zugrăvite în culori şi din pietre scumpe şi din altă materie
potrivit făcute, precum icoana Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi
a Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, precum şi a sfinţilor îngeri şi a preacuvioşilor
bărbaţi. Căci de câte ori ni se fac văzuţi prin închipuirea în icoane, de atâtea ori se vor îndemna
cei ce privesc la ele să pomenească şi să iubească pe cei închipuiţi pe dânsele şi să-i cinstească cu
sărutare şi cu închinăciune respectuoasă, nu cu adevărata închinăciune dumnezeiască (adorare),
care se cuvine numai Unicei Fiinţe dumnezeieşti, ci cu cinstire după acel mod care se dă cinstitei
cruci şi prin tămâierea şi prin aprinderea de lumânări, precum era pioasa datină veche. Căci
cinstirea care se dă chipului, trece la prototip şi cel ce se închină icoanei, se închină persoanei
celei închipuite pe ea. Astfel se întăreşte învăţătura Sfinţilor Părinţi; aceasta este Tradiţia
Bisericii Universale care a primit Evanghelia de la o margine la alta a pământului, (hotărârile
Sinodului al VII-lea ecumenic – 787)”.
TEMEIURILE CINSTIRII ICOANELOR:
1. Adam a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 26-27)
2. Iisus Hristos, ca om, este chipul lui Dumnezeu (II Cor. 4, 4; Col. 1, 15).
3. Iisus Hristos este “chipul fiinţei lui Dumnezeu” (Evrei 1, 3).
4. În Iisus Hristos, Dumnezeu S-a aratat în Trup (I Tim. 3, 16) şi cu chip de om (Filip. 2, 7-8).
5. Sfântul Duh S-a arătat la Iordan în chip de porumbel (Matei 3, 16-23).
6. Sfântul Duh la Sfânta Cincizecime S-a arătat în chip de limbi ca de foc (Fapte 2, 3). Şi toate
acestea sunt chipuri fără să fie idolatrie.
7. În Testamentul Vechi icoanele au fost făcute chiar cu porunca lui Dumnezeu (vezi Ies. 25, 18-
22; 26, 31 ş.a.).
8. Dumnezeu Însuşi – Care a poruncit categoric prin porunca I a Decalogului a nu ne închina la
idoli – a poruncit a se face chipurile de heruvimi, ceea ce înseamnă că aceşti heruvimi lucraţi de
mână de om sunt icoane şi nu idoli.
9. Aceste icoane ale Vechiului Testament se chemau “heruvimii slavei” (Evrei 9, 5).
10. Perdelele, covoarele şi alte obiecte din biserica veche au fost făcute cu chipuri de heruvimi,
la porunca lui Dumnezeu (Ies. 36, 8 şi 37, 7-9; II Paral. 3, 10-14; III Regi 6, 23-28).
11. Înaintea icoanelor din Vechiul Testament se aduceau jertfe (III Regi 3, 15).
12. Înaintea acestor icoane ale heruvimilor se cântau lui Dumnezeu cântări de laudă şi de
preamărire (Ps. 137, 1).
13. Înaintea icoanelor din Vechiul Testament se aprindeau candele, preoţii le tămâiau cu mare
cinste, după porunca lui Dumnezeu şi iudeii le venerau şi se închinau la ele (vezi Ies. 30, 6-8; 27,
20-21, Iosua 7, 6).
14. Cinstirea acestor chipuri de heruvimi – ce erau în templu – niciodată nu a fost dezaprobată de
Hristos sau de Sfinţii Apostoli.
15. Atât Mântuitorul cât şi Sfinţii Apostoli au cinstit şi s-au închinat în templu înaintea acestor
chipuri făcute de mâini omeneşti (Marcu 11, 7; Fapte 24, 11ş.a.).
16. În Testamentul Nou închinarea la idoli este oprită cu anatema, iar închinarea la sfintele
icoane nicidecum, nefiind totuna icoana cu idolul; idolii se socoteau a fi zei sau dumnezei, pe
cand icoana este numai o închipuire, a cărei cinste trece la chipul cel dintâi, adică la cel zugrăvit
pe ea: fie a lui Dumnezeu, fie al Maicii Domnului sau al vreunui sfânt.
17. Istoria Sfintei Tradiţii şi practica dintotdeauna a Bisericii şi până azi, sfintele icoane au fost
cinstite şi venerate.
18. Icoanelor şi sfinţilor li se aduce venerare iar nu adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu.
19. În faţa icoanelor ceri mijlocire şi ajutor duhovnicesc, nicidecum nu le rosteşti: “Miluieşte-mă,
căci tu eşti dumnezeul meu.”