Sara pe deal

de Mihai Eminescu

Sara pe deal buciumul sună cu jale,

Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând din fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.

Luna pe cer trece-așa sfântă și clară,

Ochi tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.

Nourii curg, raze-a lor șiruri despică,

Streșine vechi casele-n lună ridică.
Scârțâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Și osteniți oameni cu coasa-n spinare

Vin de la câmp, toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi împle de glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! În curând satul în vale-amuțește;

Ah, în curând pasu-mi spre tine grăbește:
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă:
Ore întregi spune-ți-voi cât îmi ești dragă!

Ne-on răzima capetele unul de altul

Și surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată
Cine pe ea n-ar da viața lui toată?

”Sara pe deal”, publicată la 1 iulie 1885 în ”Convorbiiri literare” este poemul

dorului de dragoste, al visului pur. E visul tânărului abia ieșit din adolscență care aspiră
spre ideal. Mânat de dor, de o pornire adâncă venită din sine, el își imaginează, înaintea
experienței, povestea iubirii, pe care o trăiește ca pe o dorință aprinsă și statornică. În
viziunea lui Eminescu, o astfel de iubire, în care ființele descoperă armonia sufletelor și
frumusețea universului, este reper de valoare supremă, echivalent cu valoarea vieții
înseși: ” Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viața lui toată?”
Ideea de aici poate fi comparată cu aceea din ”Luceafărul”: ”Reia-mi al
nemuririi nimb / și focul din privire, / și pentru toate dă-mi în schimb / o oră de iubire...”
sau din ”Pe lângă plopii fără soț”: ”O oră să fi fost amici, / Să ne iubim cu dor, / S-
ascult de glasul gurii mici / O oră și să mor.”
Poezia este o idilă cu puternice note de pastel, prin care se realizează un deplin
echilibru între planul erotic și planul naturii. Organizarea ei compozițională urmărește
să sugereze raportul de consonanță dintre cele două realități, prin încadrarea stării de
suflet în starea naturii. Pentru aceasta poetul insistă mai întâi asupra planului
descriptiv, precumpănitor în primele patru strofe, cu doar două versuri aparținând
celuilalt plan; apoi, în ultimele două strofe, pune accent pe gesturile de tandrețe ale
celor doi înndrăgostiți, refăcând un fragment din ceremonialul cunoscut al perechii
eminesciene.
Perspectiva naturală e panoramică, incluzând o dimensiune terestră și una
cosmică: aspectele de peisaj sunt prinse într-o mișcare a privirii, nu rămân imobile, și-și
potențează farmecul misterios prin încadrarea lor în spectacolul cerului de vară.
Spațiul poetic devine astfel larg, evocator. Detaliile nu particularizează excesiv,
dar nici nu abstractizează peisajul. Priveliștea care rezultă are o linie romantică
domoală, cu turme care urcă dealul, cu oameni care vin de la coasă, cu sate pitite în
vale. Totul e domestic și pastoral, cu un aer de vechime nealterată.
Imaginile pe care le construiește Eminescu sunt vizuale, cu alternanțe de umbră și
lumină, dar nu cromatice, și auditive. Sunetele, estompate, cu o intensitate redusă,
contribuie, în mod paradoxal, la accentuarea tăcerii generale. Ele sunt melodioase și
melancolice: ”buciumul sună cu jale”, ”apele plâng”, ”fluiere murmură-n stână”,
familiare: ”scârțâie-n vânt cumpăna de la fântână”, ”toaca răsună mai tare”, sau difuze
”clopotul împle cu glasul lui sara”, alcătuind un strat sonor secundar, ca o muzică
discretă a naturii.
În ciuda acestei bogății a paletei descriptive, Eminescu nu a scris pasteluri ca
Alecsandri, el nu înfățișează natura pentru a oferi un tablou al ei, ci pentru a încadra și
potența un sentiment. În prima parte a poemului, planul naturii este intersectat de
elementele planului uman, sugerându-se un paralelism psihic, realizat poetic printr-o
subtilă trecere a metaforei dintr-un plan în celălalt. Astfel, în strofa întâi, jalea
buciumului și plânsul apelor sunt stări în care se reflectă de fapt trăirile sufletești ale
fetei care așteaptă. Tot așa, epitetele din versul ”luna pe cer trece-așa sfântă și clară”
pot fi atribuie ochilor fetei care privesc cu dor prin ”frunza cea rară”, iar metafora
”stelele nasc umezi pe bolta senină” reprezintă echivalentul cosmic al lacrimilor care
apar fără voie și se sfărâmă între genele ființei copleșite de emoția așteptării.
Spectacolul general al naturii e creat ca să susțină prin efectele lui de rezonanță
afectivă izbucnirea de nestăpânit a dorului. Versul declamativ care notează
momentul:”Sufletul meu arde-n iubire ca para”: închide planul naturii și concentrează
poemul până la sfârșit în jurul poveștii de dragoste. Este însă un vis în care îndrăgostiții,
îmbătați de farmec, adorm ”surâzând sub înaltul, vechiul salcâm”, rezemați unul de
celălalt, se contopesc în natură și refac, prin pereche, unitatea primordială a mitului.
Întrebarea finală, a fericirii și a nostalgiei totodată, înalță problematica poemului
într-un plan dramatic profund, relevând aspirația omului spre ideal și neputința de a-l
atinge.
Din punct de vedere al versificației, ”Sara pe deal” are o somptuozitate deosebită
și un timbru specfic, de bucium al cărui sunet se stinge brusc. Impresia aceasta e
produsă de construcția lungă a versului de 12 silabe, fixat invariabil într-o schemă
neobișnuită de ritmuri: un coriamb, doi dactili și un troheu: Sa-ra pe deal bu-ciu-mul su-
nă cu ja-le (-/UU-/ // -/UU / -/UU / -/U)(coriamb, cezură, dactil, dactil, troheu). Rimele
perechi sunt feminine, cu ultima silabă neaccentuată, și produc o înmuiere, o catifelare a
tonului final. Astfel creat, versul eminescian susține prin muzicalitatea lui interioară, de
avânt, de precipitare, de stingere, însăși mișcarea sentimentului care izbucnește cu tărie,
evoluează cu febrilitate spre împlinire și se relaxează prin proiecția dorului în voluptatea
visului.

Bibliografie: Manualul de limba și literatura română, clasa a X-a, sub îndrumarea acad. Zoe Dumitrescu-
Bușulenga, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990.