Luceafărul

Mihai Eminescu
I. Mihai Eminescu rămâne cunoscut universalității drept ultimul mare romantic european. În
poeziile sale apar marile teme ale romantismului, iubirea și natura, condiția omului de geniu,
timpul, istoria, dar și motivele literare cele mai cunoscute în romantismul european: noaptea, luna,
lacul, visul zborul, cuplul incompatibil.
“Luceafarul” a aparut in 1883, in “Almanahul Societatii Academice Social-Literare Romania Juna” din
Viena, fiind apoi reprodus in revista “Convorbiri Literare”.
Este un poem romantic, o alegorie pe tema geniului si o meditatie asupra conditiei umane.
Acesta apartine romantismului prin amestecul speciilor si al genurilor literare ( epic, liric si
dramatic). Imaginarul poetic este de asemenea de factura romantica pt ca iubirea se naste din
contemplatie in cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafarul, marea, castelul,
fereastra, oglinda, visul.
Temele poeziei sunt specifice romantismului: conditia omului de geniu, iubirea, cunoasterea,
timpul. Compozitia textului este de factura romantica, prin alternanta spatiului terestru cu spatiul
cosmic si prin cele doua ipostaze ale cunoasterii: geniul si omul comun.
Poemul valorifica surse de inspiratie specifice romantismului, atat de factura folclorica, cat si
de factura culta. De natura folclorica sunt basmele romanesti,”Fata in gradina de aur” si „Miron si
frumoasa fara corp” in care, se regaseste mitul „Zburatorului”. „Fata in gradina de aur” contine
povestea unei frumoase fete de imparat izolata de tatal ei intr-un castel, de care se indragosteste
un zmeu. Acesta ii cere sa il urmeze in lumea lui, insa fata se sperie si il respinge. Zmeul merge la
Demiurg si il roaga sa il dezlege de nemurire, dar este refuzat. Intors pe pamant, zmeul o vede pe
fata, care intre timp se indragostise de un pamantean, un fecior de imparat, alaturi de care fugise
in lume. Furios, zmeul se razbuna pe ei, pe fata ucigand-o, iar pe feciorul de imparat, lasandu-l sa
moara in Valea Amintirii.
Sursele de inspiratie filozofica trimit la filozofia antica (Platon, Aristotel si Socrate), din care
preia conceptul de tip stoic („cunoaste-te pe tine insuti”); la filozofia indiana; la filozofia romantica-
germana (Kant si Schopenhauer). Eminescu si-a insusit din romantismul german teoria romantica
a geniului din lucrarea „Lumea ca vointa si reprezentare”. In conceptia filozofului german, omul de
geniu se detaseaza de omul comun prin aspiratia spre absolut, prin capacitatea de a-si depasi
conditia, prin puterea de sacrificiu, prin izolare si solitudine. In opozitie cu acesta, omul comun se
defineste prin instinctualitate, prin incapacitatea de a-si depasi conditia si prin dorinta de a se
implini intr-o existenta mediocra. Aceeasi conditie a geniului este fixata chiar de Eminescu in
manuscrisul sau: „ Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca daca geniul nu cunoaste
nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici, pe pamant, nici e capabil a ferici pe
cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte dar n-are nici noroc. Mi s-a parut ca soarta Luceafarului
din poveste seamana mult cu soarta geniului pe pamant”.
II. Temele poemului sunt : conditia omului de geniu, iubirea, cunoasterea, timpul. Dincolo de
acestea, se pot identifica mai multe subteme: iubirea implinita, iubirea incompatibila, aspiratia catre
un alt univers, cosmogonia, cunoasterea prin eros. Pentru ilustrarea temei iubirii, Luceafarul
armonizeaza zborul spre primordial cu meditatia filozofica si cu aspecte fantastice ale naturii
terestre si cosmice. Iubirea se prezinta in anumite ipostaze: terestra (cuplul Catalina-Catalin),
cosmica (fata de imparat-Hyperion).
Zborul cosmic este un motiv literar ce accentueaza setea de iubire ca act de cunoastere
absoluta. Acest motiv se intersecteaza cu motive ale timpului, caci, zburand spre Demiurg,
Hyperion ajunge intr-un spatiu atemporal, care coincide cu momentul dinaintea nasterii lumilor :
„Caci unde ajunge nu-i hotar,/Nici ochi spre a cunoaste,/Si vremea incearca in zadar/Din goluri a se
naste.”
Tema iubirii, unicitatea ei se sustine prin motivul cuplului adamic, prin care Catalin este scos
din sfera terestra, fiind innobilat de iubire.
 Alte motive romantice se regasesc la inceputul poemului si sustine atmosfera de contemplatie
si de visare in care se naste iubirea dintre Luceafar si fata de imparat: marea, castelul, fereastra,
oglinda, visul. Alte motive: al ingerului si al demonului, sunt ipostazele in care se intruchipeaza
Luceafarul.
III. Compozitia romantica se realizeaza prin simetria celor 4 parti ale poemului, in care se
regasesc planul terestru si cosmic. Cele doua planuri se intrepatrund in prima si in ultima parte;
partea a doua reflecta doar planul terestru, iar partea a treia este consacrata planului cosmic.
Partea intai este o splendida poveste de iubire. Incipitul poemului se afla sub semnul basmului,
timpul este unul mitic( „illo tempore”) „A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata”. Cadrul este
umanizat, iar portretul fetei de imparat este realizat prin superlativul absolut de factura populara
(„O prea frumoasa fata”), pentru a scoate in evidenta unicitatea si superioritatea acesteia in plan
terestru. Nobletea se regaseste in versurile :”Cum e fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele”. Fata
aspira spre absolut, iar la randul lui, spiritul superior simte nevoia compensatorie a implinirii
lumesti. Astfel fata lanseaza chemarile catre Luceafar „Cobori in jos Luceafar bland,/ Alunecand pe-o
raza”. Luceafarul se smulge din sfera sa si se intrupeaza prima oara din cer si mare, ca un „tanar
voievod”, cu „par de aur moale”, „mort frumos cu ochii vii”. Cea de-a doua intrupare, din soare si
noapte, reda ipostaza demonica. Luceafarul vrea sa eternizeze iubirea lui, oferindu-i fetei mai intai
imparatia oceanului, apoi a cerului. Fata respinge chemarile pt ca Luceafarul reproduce forma
umana, dar nu si pulsatia vietii. Ochii lui ii provoaca suferinta sau ard „Ochiul tau ma-
ngheata/Privirea ta ma arde”. Fata este cea care fixeaza incompatibilitatea esentelor „Lucesti fara de
viata/ Caci eu sunt vie,tu esti mort”.
Partea a doua reda idila dintre fata de imparat si pajul Catalin. Este o alta ipostaza a iubirii,
opusa celei ideale. Asemanarea numelor sugereaza apartenenta la aceeasi categorie: omul
comun. Portretul lui Catalin este realizat in stilul vorbirii populare, in antiteza cu portretul
Luceafarului: Catalin este intruchiparea teluricului, a mediocritatii pamantene: „Viclean copil de
casa” , „Baiat din flori si de pripas/ Dar indraznet cu ochii”, „Cu obrajeii ca doi bujori”. Idila se naste cu
repeziciune si ia forma unui joc, catalin incercandu-si norocul si initiind-o pe Catalina in tainele
dragostei.
Zborul spre Demiurg constituie partea a treia si poate fi impartita la randul ei in urmatoarele
secvente: zborul cosmic, rugaciunea si raspunsul Demiurgului. In dialogul cu Demiurgul, Hyperion
este insetat de repaos, adica de viata finita, de stingere. De remarcat ca Demiurgul este cel care
rosteste pentru prima oara numele lui Hyperion, pentru ca el este creatorul si el cunoaste esenta.
Hyperion ii cere sa-l dezlege de nemurire pentru a cunoaste iubirea, in numele careia este gata de
sacrificiul suprem „Reia-mi al nemuriri nimb/ Si focul din privire, / Si pentru toate da-mi in schimb/ O ora
de iubire... „ .Demiurgul respinge cererea pentru ca el face parte din ordinea primordiala a
cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din nou la haos. De asemenea, pune in antiteza lumea
oamenilor cu nemurirea, oferindu-i lui Hyperion in compensatie, diferite ipostaze ale geniului:
intelepciune, creatie, putere. Un ultim argument este chiar infidelitatea fetei.
In ultima parte se revine asupra imaginarului poetic romantic, cu scene de iubire, departe de
lume, sub crengi de tei inflorite, in singuratate si liniste, sub lumina blanda a lunii. Se reface cuplul
adamic, Catalin fiind proiectat intr-o alta lumina decat in partea a doua a poemului. Setea lui de
cunoastere este redate in metafore „Noaptea mea de patimi” , „Visul meu din urma” , „Iubirea mea
dintai”.
In final, poemul capata caracter filozofic „Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/Ci eu
in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece”. Geniul se izoleaza indurerat de lumea comuna a norocului
trecator si isi asuma destinul de esenta nepieritoare. Ironia si dispretul sau se indreapta spre omul
comun (chip de lut), incapabil sa-si depaseasca limitele, ancorat in „cercul stramt”.
In concluzie, pentru ilustrarea conditiei geniului, poemul „Luceafarul”, sinteza a operei poetice
eminesciene, armonizeaza teme si motive romantice, elemente de imaginar poetic, procedee
artistice si simbolurile eternitatii si ale vietii. Luceafarul este o alegorie pe tema romantica a „locului
geniului in lume”, ceea ce inseamna ca povestea, personajele sunt transpuse intr-o suita de
metafore, personificari si simboluri pentru a ilustra opozitia majora omul de geniu-omul comun.