Bernard Werber

Trilogia

Furnicile

Vol. 1 – Furnicile …………………………… 2

Vol. 2 – Ziua furnicilor ………………….. 326
Vol. 3 – Revolutia furnicilor ………….. 850

MB
 Bernard Werber
FURNICILE

În cele câteva secunde necesare pentru a citi aceste

patru rânduri:
― pe Pământ se nasc 40 de oameni şi 700 de milioane de
furnici.
― pe Pământ mor 30 de oameni şi 500 de milioane de
furnici.

OM: Mamifer a cărui talie variază între 1 şi 2 metri.

Greutate: între 30 şi 100 kg. Perioada de gestaţie a
femelelor: 9 luni. Modul de nutriţie: omnivor. Populaţia
estimată: peste cinci miliarde de indivizi.

FURNICA: Insectă a cărei talie variază între 0,01 şi 3

centimetri. Greutatea: între 1 şi 150 mg. Ouă depuse:
oricâte, în funcţie de numărul de spermatozoizi. Mod de
nutriţie: omnivor. Populaţia probabilă: peste un miliard de
miliarde de indivizi.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

2
 1
TREZIREA

― VEŢI VEDEA, nu e deloc ceea ce vă aşteptaţi să fie.

Notarul îi spuse că imobilul fusese catalogat ca
monument istoric şi că în el locuiseră nişte bătrâni
înţelepţi din Renaştere, cărora le uitase numele.
Urcară scara şi pătrunseră pe un culoar întunecat unde
notarul bâjbâi îndelung, apăsând zadarnic pe un buton
înainte de a exclama înciudat:
― Ah, la naiba! nu funcţionează.
Se afundară în întuneric, pipăind cu zgomot pereţii.
După ce găsi în sfârşit uşa, o deschise şi, de data asta,
apăsă cu succes pe întrerupătorul electric, notarul îşi văzu
clientul schimbat la faţă.
― Nu vă simţiţi bine, domnule Wells?
― Am un fel de fobie. Dar nu-i nimic.
― Vă e frică de întuneric?
― Exact. Dar mi-e deja mai bine.
Vizitară împreună locul. Era un subsol de două sute de
metri pătraţi. Deşi nu comunica cu exteriorul decât prin
câteva răsuflători înguste, situate la nivelul tavanului,
apartamentul îi plăcu lui Jonathan. Cenuşiul pereţilor era
uniform şi praful se lăfăia peste tot... Dar nu era cazul să
facă mofturi.
Actualul lui apartament era cu mult mai mic decât
acesta. Şi nici nu mai avea cu ce plăti chiria; atelierul de
lăcătuşerie la care lucra hotărâse de curând să se lipsească
de serviciile lui.
Moştenirea lăsată de unchiul Edmond era într-adevăr
un chilipir nesperat.
3
 Două zile mai târziu, Jonathan se instala la nr. 3 de pe
strada Sibariţilor împreună cu nevasta lui, Lucie, cu fiul
lor, Nicolas, şi căţeluşul Ouarzazate, un caniş pitic corcit.
― Mie îmi plac zidurile astea cenuşii, zise Lucie
ridicându-şi părul des şi roşcat. Vom putea tapeta cum
vrem noi. Totul trebuie refăcut aici. E ca şi când ai avea de
transformat o închisoare în hotel.
― Unde e camera mea? întrebă Nicolas.
― În capăt, la dreapta.
― Hau, hau, făcu Ouarzazate, şi începu s-o muşte în
joacă pe Lucie de pulpe, fără să ţină seama de faptul că
stăpâna lui avea în braţe serviciul de veselă din zestre.
Drept pentru care a fost închis imediat la toaletă; cu
cheia, pentru că sărea până la clanţe şi ştia să apese pe
ele.
― Îl cunoşteai bine pe generosul tău unchi? reluă Lucie.
― Pe unchiul Edmond? De fapt, tot ce-mi amintesc
despre el e că mă lua de mâini şi mă învârtea când eram
mic de tot. O dată mi-a fost aşa de frică încât am făcut pipi
pe el.
Râseră amândoi.
― Încă de pe atunci erai fricos! îl tachină Lucie.
Jonathan se prefăcu a nu auzi.
― Nu s-a supărat. I-a spus doar atât mamei: "Bun, ştim
deja că nu-l putem face aviator..." Mai târziu, mama
spunea că-mi urmărea cu atenţie evoluţia, dar nu l-am mai
văzut.
― Ce meserie avea?
― Era savant. Biolog, mi se pare.
Jonathan căzu pe gânduri. La urma urmei, nici măcar
nu-şi cunoştea binefăcătorul.

4
 La 6 km de acolo:
BEL-O-KAN,
1 metru înălţime
50 de etaje sub sol
50 de etaje deasupra solului
Cel mai mare oraş din regiune
Populaţie estimată: 18 milioane de locuitori.
Producţie anuală
― 50 litri de mierat de păduche-de-frunză.
― 10 litri de mierat de coşenilă.
― 4 kilograme de ciuperci agaricacee.
― Pietriş expulzat: 1 tonă.
― Kilometri de culoare practicabile: 120
― Întinderea la suprafaţă: 2m2.

O rază de soare a reuşit să pătrundă. Un picior s-a

mişcat. Primul gest de la intrarea în hibernare, în urmă cu
trei luni. Un alt picior, terminat cu două gheare care se
depărtează puţin câte puţin, se deplasează lent înainte. Al
treilea picior se întinde şi el. Apoi un torace. Apoi un
individ. Apoi doisprezece indivizi.
Tremură pentru a-şi ajuta sângele transparent să circule
prin reţeaua arterelor. Sângele devine din vâscos fluid, apoi
lichid. Treptat, pompa cardiacă se pune din nou în
mişcare. Ea împinge lichidul vital până la extremitatea
membrelor. Structurile biomecanice se încălzesc.
Articulaţiile hipercomplexe pivotează. Peste tot, rotulele cu
plăcile lor protectoare se mişcă până la punctul extrem de
răsucire.
Se ridică. Corpurile lor îşi recapătă răsuflarea. Mişcările
sunt descompuse. Dans cu încetinitorul. Se agită uşor, se
scutură. Picioarele din faţă se împreunează în faţa gurii de
parcă ar vrea să se roage, dar nu, îşi umezesc ghearele
pentru a-şi lustrui antenele.
5
 Cele douăsprezece creaturi sculate din somn se
fricţionează unele pe altele. Apoi încearcă să-şi trezească
vecinii. Dar abia au destulă putere pentru a-şi mişca
propriile lor corpuri, nu au energie de oferit. Renunţă.
Apoi pornesc greoi printre corpurile încremenite ale
surorilor lor. Se îndreaptă spre marele Exterior.
Organismul lor cu sânge rece trebuie să capteze caloriile
soarelui.
Înaintează istovite. Fiecare pas e o adevărată durere. Ar
dori atât de mult să se culce din nou şi să fie liniştite cum
sunt milioane asemenea lor! Dar nu. Ele s-au trezit
primele. Acum trebuie să reînsufleţească întreaga cetate.
Traversează scoarţa oraşului. Lumina solară le orbeşte,
dar contactul cu energia pură este nemaipomenit de
reconfortant.

Soare, intră în trupurile noastre flămânde

Pune în mişcare muşchii care ne dor
Şi uneşte-ne gândurile împrăştiate

E o veche serenadă a furnicilor roşcate din mileniul o

sută. Încă de pe atunci simţeau în creierul lor pornirea de a
cânta în momentul primului contact cu căldura.
Ajunse afară, încep să se spele metodic. Secretă o salivă
albă cu care îşi ung maxilarele şi picioarele.
Se perie. E un întreg ceremonial imuabil. Mai întâi ochii.
Cele o mie trei sute de mici hublouri care formează fiecare
ochi sferic sunt curăţate de praf, umezite, uscate. La fel
procedează cu antenele, cu picioarele din spate, cu cele de
la mijloc şi cu cele din faţă. Iar la sfârşit, îşi lustruiesc
platoşele roşcate până când strălucesc ca nişte picături de
foc.
Printre cele douăsprezece furnici trezite din somn se află
şi un mascul de reproducere. Corpul lui e ceva mai mic
6
decât talia mijlocie a populaţiei belokaniene. Are mandibule
înguste şi este programat să trăiască doar câteva luni, în
schimb se bucură de avantaje necunoscute celorlalţi din
neamul lui.
Primul privilegiu al castei sale: fiind sexuat, el are cinci
ochi. Doi ochi mari şi globuloşi, care îi conferă o percepţie
vizuală amplă de 180 de grade, plus trei oceli mici plasaţi
în formă de triunghi pe frunte. Ultimii sunt de fapt nişte
captatori de radiaţii infraroşii care îi permit să detecteze de
la distanţă orice sursă de căldură, chiar şi atunci când e
întuneric beznă.
O astfel de caracteristică se dovedeşte cu atât mai
preţioasă, cu cât majoritatea locuitorilor din marile cetăţi
ale acestei sute de mii de milenii au devenit complet orbi ca
urmare a faptului că şi-au petrecut întreaga existenţă sub
pământ.
Dar nu e singura lui particularitate. El mai are (ca şi
femelele) aripi care într-o zi îi vor permite să zboare ca să
facă dragoste.
Are toracele protejat cu o placă-scut specială, numită
mezotonum.
Antenele lui sunt mai lungi şi mai sensibile decât
antenele celorlalţi locuitori.
Acest tânăr mascul reproducător zăboveşte îndelung pe
dom, ghiftuindu-se de soare. Apoi, după ce s-a încălzit
bine, se întoarce în cetate. Temporar, face parte din casta
furnicilor "mesagere termice". Circulă pe culoarele etajului
trei de la subsol. Aici, toată lumea încă mai doarme
profund. Corpurile îngheţate stau încremenite. Antenele
zac în dezordine.
Furnicile încă mai visează.
Tânărul mascul îşi întinde piciorul spre o lucrătoare pe
care vrea să o trezească din somn cu căldura corpului său.
Contactul călduţ provoacă un şoc agreabil.
7
 După ce apăsă a doua oară pe butonul soneriei, se auzi,
în sfârşit, un pas de şoricel. Uşa se deschise, cu un
moment de pauză, în care bunica Augusta desfăcu lanţul
de siguranţă.
De la moartea copiilor, bătrâna trăia retrasă în acest mic
apartament de treizeci de metri pătraţi, rememorând
întruna vechile amintiri. Desigur că asta nu putea să-i facă
bine, dar rămăsese la fel de cumsecade.
― Ştiu că e ridicol, dar pune-ţi tălpicii. Am dat parchetul
cu ceară.
Jonathan se conformă. Bătrâna o porni repede înaintea
lui, conducându-l spre un salon plin de mobile acoperite cu
huse. Jonathan se aşeză cu multă grijă pe marginea marii
canapele; în ciuda străduinţei sale, plasticul scârţâi.
― Îmi pare tare bine c-ai venit... Poate că n-ai să mă
crezi, dar aveam de gând să-ţi dau un telefon.
― Serios?
― Închipuie-ţi că Edmond îmi dăduse ceva pentru tine.
O scrisoare. Mi-a spus: "Dacă mor, va trebui să-i dai
neapărat această scrisoare lui Jonathan."
― O scrisoare?
― O scrisoare, da, o scrisoare... Mmm, nu mai ştiu unde
am pus-o... Stai o clipă... Mi-a dat scrisoarea; îi spun că
mă duc s-o pun bine şi o pun într-o cutie. Trebuie să fie
într-una din cutiile de tablă din dulapul cel mare.
Bătrâna îşi puse în mişcare tălpicii, dar se opri după a
treia alunecare.
― Vai, ce proastă sunt! Uite cum te primesc! Bei un ceai
de verbină?
― Cu plăcere.
Bunica intră în bucătărie şi zdrăngăni cratiţele.
― Spune-mi cum o mai duci, Jonathan! îi strigă ea.
8
 ― Păi, nu prea grozav. Am fost concediat.
Bătrâna îşi scoase la iveală capul de şoricel alb, apoi
apăru în întregime, cu un aer grav, înfăşurată într-un şorţ
lung de culoare albastră.
― Te-au dat afară?
― Da.
― De ce?
― Ştii, lăcătuşeria e o meserie specială. Societatea
noastră, SOS Serrure, funcţionează douăzeci şi patru de ore
din douăzeci şi patru în toate cartierele din Paris. Numai că
de când unul din colegii mei a fost agresat, am refuzat să
mă mai deplasez seara în cartierele dubioase. Atunci mi-au
făcut vânt.
― Ai făcut foarte bine. Mai bine să fii şomer şi sănătos
decât invers.
― Şi pe urmă, nu mă prea înţelegeam cu şeful meu.
― Dar experimentele tale de comunităţi utopice? Pe
vremea mea, asta se numea "comunităţile NewAge", se
amuză ea, pronunţând "nuiaj".
― Am renunţat după eşecul fermei din Pirinei. Lucie se
săturase să tot gătească şi să spele vasele pentru toată
lumea. Aveam mulţi paraziţi printre noi. Ne-am certat cu
ei. Acum trăiesc numai cu Lucie şi cu Nicolas... Dar tu,
bunico, ce mai faci?
― Eu? Exist. E şi asta o ocupaţie care-ţi umple tot
timpul.
― Norocoaso! Ai trăit trecerea de la un mileniu la altul...
― Oh! Ştii, ceea ce mă frapează cel mai mult e faptul că
nimic nu s-a schimbat. Înainte, când eram tinerică de tot,
se spunea că după anul două mii se vor petrece nişte
lucruri extraordinare, şi, după cum vezi, nu s-a întâmplat
nimic. Şi acum avem bătrâni singuri, şi acum avem şomeri,
şi acum maşinile scot fum. Nici măcar ideile n-au evoluat
Uită-te şi tu, anul trecut au redescoperit suprarealismul,
9
cu un an înainte rock n roll-ul, iar ziarele anunţă deja,
pentru această vară, marea întoarcere la minijupe. Dacă o
s-o ţinem tot aşa, în curând vom dezgropa vechile idei de la
începutul secolului trecut: comunismul, psihanaliza şi
relativitatea...
Jonathan zâmbi.
― S-au făcut totuşi şi unele progrese: a crescut durata
medie a vieţii omului, după cum au crescut şi numărul
divorţurilor, şi nivelul de poluare al aerului, şi lungimea
liniilor de metrou...
― Mare scofală. Eu credeam că toţi vom avea avioanele
noastre personale şi că vom decola de pe balcon... Ştii,
când eram tânără, oamenilor le era frică de războiul
atomic. O frică grozavă. Să mori la o sută de ani în
vâltoarea unei ciuperci nucleare gigantice, să mori o dată
cu planeta... era totuşi o chestie. Aşa, o să mor ca un cartof
stricat. Şi nimănui n-o să-i pese.
― Ba nu, bunico, ba nu.
Bătrâna îşi şterse fruntea.
― Şi mai e şi cald, mereu mai cald. Pe vremea mea nu
era aşa de cald. Aveam ierni adevărate şi veri adevărate.
Acum canicula începe din martie.
Se întoarse la bucătărie unde se repezi să apuce, cu o
dexteritate neobişnuită, toate instrumentele necesare
pentru pregătirea unui adevărat ceai de verbină. Aprinse
un chibrit şi, după ce auzi şuieratul gazului care trecea
prin vechile conducte ale bucătăriei, reveni mult mai
destinsă.
― Dar ia spune, probabil că ai venit la mine cu un motiv
anume. În zilele noastre nimeni nu-i vizitează pe bătrâni
doar aşa...
― Nu fi cinică, bunico.
― Nu sunt cinică, dar ştiu pe ce lume trăiesc, asta e tot.
Haide, destul cu fasoanele, spune-mi ce te aduce la mine.
10
 ― Aş vrea să-mi vorbeşti despre "el". Îmi lasă moştenire
apartamentul lui şi eu nici măcar nu-l cunosc.
― Nu ţi-l aminteşti pe Edmond? Cu toate astea îi plăcea
tare mult să te învârtească când erai mic. Chiar îmi aduc
aminte că odată...
― Da, asta-mi amintesc şi eu. Dar în afară de această
anecdotă totul e beznă.
Bătrâna se instală într-un fotoliu mare, având grijă să
nu şifoneze prea tare husa.
― Edmond este... Hm, era o figură. Unchiul tău mi-a
făcut necazuri încă de mic. Nu era floare la ureche să fii
mama lui. Uite, de exemplu îşi distrugea sistematic toate
jucăriile ca să le demonteze, mai rar ca să le şi monteze la
loc. Şi dacă ar fi fost numai jucăriile! Desfăcea totul:
ceasul, picupul, periuţa de dinţi electrică. Odată a
demontat chiar frigiderul.
De parcă ar fi vrut să-i confirme spusele, vechea
pendulă din salon începu să bată lugubru. Micul Edmond
îi făcuse şi ei zile fripte.
― Şi mai avea o dambla: ascunzătorile. Răsturna casa
cu fundul în sus pentru a-şi construi adăposturi.
Construise în pod unul din cuverturi şi umbrele, altul, din
scaune şi haine de blană, în camera lui. Îi plăcea să stea
ascuns în ele, în mijlocul comorilor pe care le îngrămădise
înăuntru. Odată m-am uitat şi eu şi am văzut că era plin
de perne şi de tot felul de mecanisme pe care le scosese de
la aparate. De altfel, arăta destul de confortabil.
― Toţi copiii fac aşa...
― Se poate, numai că la el chestia asta lua proporţii
uimitoare. Nu se mai culca în pat, nu mai voia să doarmă
decât într-unul din culcuşurile lui. Stătea uneori zile
întregi fără să se mişte de-acolo. De parcă hiberna. Mama
ta spunea despre el că trebuie să fi fost veveriţă într-o viaţă
anterioară.
11
 Jonathan zâmbi pentru a o încuraja să continue.
― Într-o zi a vrut să-şi construiască adăpostul între
picioarele mesei din salon. Asta a fost picătura de apă care
a umplut paharul; bunicul tău s-a înfuriat rău de tot, lucru
care i se întâmpla foarte rar. I-a tras o bătaie la fund, i-a
distrus toate culcuşurile şi l-a obligat să doarmă în patul
lui.
Bătrâna suspină.
― Din ziua aceea l-am pierdut definitiv. De parcă am fi
rupt cordonul ombilical. Nu mai făceam parte din lumea
lui. Dar cred că această experienţă era necesară, trebuia să
ştie că universul nu se va pleca veşnic în faţa capriciilor
lui. După aceea, crescând, a început să ne facă probleme.
Nu suporta şcoala. Îmi vei spune din nou: "Ca toţi copiii".
Dar la el aversiunea asta mergea prea departe. Cunoşti
mulţi copii care se spânzură la toaletă cu cureaua de la
pantaloni pentru că i-a certat învăţătorul? El a făcut asta
la şapte ani. L-a dat jos de acolo omul de serviciu.
― Poate că era prea sensibil...
― Sensibil? Aiurea! Un an mai târziu a încercat să-şi
înjunghie unul din profesori cu o foarfecă. A ţintit inima.
Din fericire, nu a reuşit decât să-i prăpădească tabachera.
Bătrâna ridică ochii în tavan. Prin minte îi zburătăceau
tot felul de amintiri, ca nişte fulgi de zăpadă.
― După aceea treaba a început să meargă mai bine,
pentru că unii profesori reuşeau să-l pasioneze. Avea zece
la materiile care îl interesau şi doi la toate celelalte. Nu lua
decât doi sau zece.
― Mama îl considera genial.
― Era fascinată pentru că el îi explicase că încerca să
dobândească "cunoaşterea absolută". Mama ta, crezând de
la vârsta de zece ani în vieţile anterioare, era convinsă că el
e o reîncarnare a lui Einstein sau a lui Leonardo da Vinci.
― Pe lângă cea a veveriţei?
12
 ― De ce nu? "E nevoie de multe vieţi pentru plămădirea
unui suflet..." a spus Buddha.
― A făcut teste QI?
― Da. Şi a ieşit tare prost. A fost notat cu douăzeci şi trei
de puncte din o suta optzeci, ceea ce se traduce prin "puţin
debil". Educatorii credeau că e nebun şi că trebuie internat
într-un centru specializat. Totuşi eu ştiam că nu era
nebun. Era doar "altfel". Îmi aduc aminte că odată ― nu
cred că avea mai mult de unsprezece ani ― mi-a spus că n-
am să fiu în stare să fac patru triunghiuri echilaterale cu
numai şase chibrituri. Să ştii că nu e uşor, stai să încerci
ca să vezi...
Bătrâna plecă la bucătărie, aruncă o privire spre ceainic
şi se întoarse cu şase chibrituri. Jonathan ezită un
moment. Lucrul părea realizabil. Aşeză cele şase beţişoare
în diferite feluri, dar după câteva minute de încercări trebui
să renunţe.
― Care e soluţia?
Bunica Augusta se concentră.
― Ei bine, cred că de fapt nu mi-a dezvăluit-o niciodată.
Nu-mi amintesc decât de cuvintele pe care mi le-a spus, ca
să mă ajute la rezolvare: "Trebuie gândit în mod diferit, nu
aşa cum se obişnuieşte, altfel nu ajungi la nimic." Îţi
închipui, un mucos de unsprezece ani să debiteze astfel de
chestii! Oh! mi se pare că aud fluieratul ceainicului.
Probabil că s-a încălzit apa.
Bătrâna se întoarse cu două ceşti pline cu un lichid
gălbui foarte parfumat.
― Ştii, îmi face plăcere că te văd interesându-te de
unchiul tău. În zilele noastre oamenii mor şi nu se mai ştie
nici măcar că s-au născut.
Jonathan lăsă chibriturile şi sorbi delicat de câteva ori
din ceaiul de verbină.
― Şi pe urmă ce s-a întâmplat?
13
 ― Nu mai ştiu. După ce şi-a început studiile la
universitatea de ştiinţe n-am mai ştiut nimic de el. Am
auzit vag de la mama ta că şi-a luat în mod strălucit
doctoratul, că a lucrat pentru o societate de produse
alimentare, că după aceea a plecat în Africa, apoi că s-a
întors şi locuieşte pe strada Sibariţilor, iar de atunci
nimeni nu a mai auzit de el până când a murit.
― Cum a murit?
― Ah! nu ştii? O poveste incredibilă. Toate ziarele au
scris despre asta. Închipuie-ţi că a fost omorât de nişte
viespi.
― De viespi? Cum aşa?
― Hoinărea singur prin pădure. Probabil că a deranjat,
fără să vrea, un roi. S-au năpustit asupra lui. "N-am văzut
niciodată o persoană cu atâtea înţepături!", ar fi zis
medicul legist. A murit cu 0,3 grame de venin la litrul de
sânge. Ceva ce nu s-a mai văzut.
― Are un mormânt?
― Nu. Ceruse să fie îngropat în pădure sub un pin.
― N-ai nici o fotografie?
― Ba da, colo, pe perete, deasupra comodei. La dreapta e
mama ta, Suzy (ai mai văzut-o aşa tânără?). Iar la stânga e
Edmond.
Edmond avea un început de chelie, o mustaţă mică şi
ascuţită, iar urechile, fără lob, à la Kafka, depăşeau nivelul
sprâncenelor. Zâmbea cu maliţie. Un adevărat drăcuşor.
Lângă el, Suzy era de o frumuseţe strălucitoare în rochia
ei albă. Se măritase cu câţiva ani mai târziu, dar ţinuse să-
şi păstreze numele de Wells. De parcă n-ar fi dorit ca
bărbatul ei să-şi lase urma numelui asupra progeniturii
sale.
Uitându-se mai de aproape, Jonathan băgă de seamă că
Edmond ţinea două degete ridicate deasupra capului
surorii sale.
14
 ― Era tare poznaş, nu?
Augusta nu răspunse. Un văl de tristeţe îi înceţoşase
privirea când revăzuse chipul radios al fiicei sale. Suzy
murise cu şase ani în urmă. Un camion de cincisprezece
tone condus de un şofer beat îi împinsese maşina într-o
râpă. Agonia durase două zile. Dorise să-l vadă pe
Edmond, dar Edmond nu venise. Şi de data asta era
plecat...
― Mai cunoşti pe cineva care ar putea să-mi vorbească
de Edmond?
― Mmm... Avea un prieten din copilărie cu care se
întâlnea deseori. Fuseseră colegi şi la universitate. Jason
Bragel. Cred că încă mai am numărul lui de telefon.
Augusta îşi consultă rapid ordinatorul şi îi dădu lui
Jonathan adresa acestui prieten. Îşi privi cu dragoste
nepotul. Era ultimul supravieţuitor al familiei Wells. Un
băiat de treabă.
― Haide, bea-ţi ceaiul, o să se răcească. Am şi
prăjiturele, dacă vrei. Le fac chiar eu, cu ouă de prepeliţă.
― Nu, mulţumesc, trebuie să plec. Treci într-o zi pe la
noi, am terminat cu aranjatul noului apartament.
― Bine, dar aşteaptă, nu pleca fără scrisoare.
După ce scotoci cu îndârjire în dulapul cel mare şi prin
cutiile de tablă, bătrâna găsi în sfârşit un plic alb pe care
fusese trecut cu un scris febril: "Pentru Jonathan Wells."
Deschizătura plicului era protejată cu mai multe straturi
de bandă adezivă pentru a evita orice intervenţie nedorită.
Jonathan rupse cu grijă plicul la un capăt. Din el căzu o
foaie ruptă dintr-un carnet de şcolar. Citi cele câteva
cuvinte scrise pe hârtia mototolită:

"SĂ NU COBORI NICIODATĂ ÎN PIVNIŢĂ!"

15
 Furnica tremură uşor din antene. E ca o maşină pe care
ai lăsat-o multă vreme sub zăpadă şi pe care te străduieşti
s-o faci să pornească. Masculul insistă. O fricţionează. O
unge cu salivă caldă.
Trăieşte. Gata, motorul se pune din nou în mişcare.
Perioada a trecut. Totul reîncepe de parcă această "moarte
scurtă" nici n-ar fi fost.
Masculul o freacă din nou pentru a-i transmite calorii.
Acum ea se simte bine. În timp ce el îşi continuă
strădaniile, furnica îşi îndreaptă antenele în direcţia lui. Îl
gâdilă uşor. Vrea să ştie cine e.
Îi atinge primul segment pornind de la cap şi îi citeşte
vârsta: o sută şaizeci şi trei de zile. Al doilea segment o
ajută pe lucrătoarea oarbă să-i repereze casta: mascul
reproducător. Al treilea îi dezvăluie specia şi cetatea:
furnică roşcată de pădure provenind din oraşul-mama Bel-
o-kan. Pe segmentul al patrulea descoperă numărul pe
care-l avea în seria lui de ouă depuse şi care îi serveşte ca
denumire: este al 327-lea mascul ouat de la începutul
toamnei.
Furnica îşi opreşte aici descifrarea olfactivă. Celelalte
segmente nu sunt emiţătoare. Al cincilea segment serveşte
la recepţionarea moleculelor-urme. Al şaselea e folosit
pentru dialogurile simple. Al şaptelea permite dialogurile
complexe de tip sexual. Al optulea este destinat
comunicărilor cu matca. În sfârşit, ultimele trei au rolul
unor mici ciomege.
Gata, a pipăit toate cele unsprezece segmente ale celei
de a doua jumătăţi a antenei. Dar nu are ce să-i spună
masculului. Aşa că se îndepărtează şi se duce să se
încălzească şi ea pe acoperişul Cetăţii.
El îi urmează exemplul. S-a sfârşit cu munca de
mesager termic, încep activităţile de refacere!
Masculul 327 ajunge sus în vârf şi cercetează
16
stricăciunile. Cetatea este construită în formă de con,
pentru a suferi cât mai puţin de pe urma intemperiilor,
totuşi iarna a fost distrugătoare. Vântul, zăpada şi grindina
au smuls primul strat de crenguţe. Găinaţul păsărilor a
astupat unele ieşiri. Trebuie să se apuce repede de treabă.
327 se repede spre o pată mare de culoare galbenă şi
smulge cu mandibulele materia tare şi fetidă. De cealaltă
parte se întrezăreşte deja silueta unei insecte care sapă din
interior.

Vizorul se întunecase. Cineva îl privea prin uşă.

― Cine e?
― Domnul Gougne... Pentru legatul cărţii.
Uşa se întredeschise. Numitul Gougne îşi coborî privirea
spre un băieţel blond, de vreo zece ani, apoi şi mai jos, spre
un câine micuţ care, scoţând nasul printre picioarele
copilului, începu să mârâie.
― Tata nu e acasă!
― Eşti sigur? Profesorul Wells trebuia să treacă pe la
mine şi...
― Profesorul Wells este unchiul meu. Dar a murit.
Nicolas vru să închidă uşa, dar omul puse piciorul în
deschizătură, insistând.
― Sincere condoleanţe. Dar eşti sigur că n-a lăsat un fel
de mapă mare plină cu hârtii? Sunt legător de cărţi. M-a
plătit dinainte ca să-i leg notele de lucru într-o copertă de
piele. Cred că voia să facă o enciclopedie. Trebuia să treacă
pe la mine şi n-am mai avut nici o veste de la el de multă
vreme...
― V-am spus că a murit.
Omul îşi împinse şi mai mult piciorul înainte, forţând
uşa cu genunchiul de parcă ar fi vrut să intre dând brânci
băiatului. Miniatura de câine începu să latre furios. Omul
17
încremeni pe loc.
― Înţelegi, aş fi tare stingherit dacă nu mi-aş putea ţine
promisiunea, chiar şi cu titlu postum. Te rog, verifică.
Trebuie să fie neapărat undeva un registru mare roşu.
― O enciclopedie, ziceţi?
― Da, el numea acest ansamblu "Enciclopedia
cunoaşterii relative şi absolute", dar m-ar surprinde să fi
scris aşa pe copertă...
― Dacă ar fi fost la noi am fi găsit-o deja.
― Scuză-mă că insist, dar...
Canişul pitic reîncepu să vocifereze. Omul se trase
puţintel înapoi, suficient ca băiatul să-i trântească uşa în
nas.

Acum, întreaga Cetate s-a trezit. Culoarele sunt pline de

furnici mesagere-termice care îşi dau toată osteneala să
încălzească Roiul. Totuşi, la unele intersecţii au mai rămas
trupuri inerte. Zadarnic le scutură mesagerele, zadarnic le
lovesc: nu mişcă.
Şi nici nu se vor mai mişca. Sunt moarte. Pentru ele,
hibernarea a fost fatală. Nu oricine poate sta trei luni cu o
activitate cardiacă practic inexistentă. N-au suferit. Au
trecut din somn în moarte brusc, cât i-ar trebui unei pale
de vânt să învăluie Cetatea. Cadavrele sunt scoase afară şi
aruncate la groapa de gunoi. Cetatea se debarasează astfel,
în fiecare dimineaţă, de celulele ei moarte, ca şi de celelalte
mizerii.
După curăţarea drumurilor de impurităţi, oraşul
insectelor începe să palpite. Picioarele mişună peste tot.
Maxilarele sapă. Antenele zvâcnesc de informaţii. Totul se
reia ca înainte. Ca înainte de anestezia iernii.

18
 În timp ce masculul 327 transportă o crenguţă cam de
şaizeci de ori mai grea decât el, o războinică în vârstă de
peste cinci sute de zile se apropie de el. Îi pipăie ţeasta cu
segmentele-ciomege pentru a-i atrage atenţia. Masculul
înalţă capul. Ea îşi lipeşte antenele de ale lui.
Războinica vrea ca el să-şi lase munca de refacere a
acoperişului pentru a pleca împreună cu un grup de furnici
într-o expediţie de vânătoare.
El îi atinge gura şi ochii.
Ce expediţie de vânătoare?
Ea îi dă să adulmece o bucată de carne destul de
uscată, ascunsă într-o cută a articulaţiei toracelui.
Se pare că a fost găsită, exact înainte de începerea iernii,
în regiunea vestică, la un unghi de 23 de grade faţă de
soarele amiezii.
El gustă. E, cu siguranţă, carne de coleopteră. Mai
exact, de crisomelă. Ciudat. În mod normal, coleopterele
sunt încă în hibernare. După cum ştie toată lumea,
furnicile roşcate se trezesc când aerul atinge temperatura
de 12 grade, termitele la 13 grade, muştele la 14 grade iar
coleopterele la 15 grade.
Bătrâna războinică nu se dă bătută în faţa acestui
argument. Ea îi spune că bucata de carne provine dintr-o
regiune deosebită, încălzită artificial de un izvor subteran.
Acolo nu există iarnă. E un microclimat unde s-au
dezvoltat o faună şi o floră specifice.
Şi apoi, Roiului îi e totdeauna foarte foame când se
trezeşte. Are urgentă nevoie de proteine pentru a se pune
din nou în mişcare. Căldura nu e suficientă.
El acceptă.

Expediţia e formată din douăzeci şi opt de furnici din

casta războinică. Cele mai multe sunt, precum cea care îl
19
solicitase pe mascul, bătrâne asexuate. Masculul 327,
singurul care face parte din casta sexuaţilor, îşi scrutează
de la distanţă însoţitoarele prin mozaicul ochilor săi.
Cu miile lor de faţete, furnicile nu percep aceeaşi
imagine repetată de mii de ori, ci mai curând o imagine
văzută ca printr-un grilaj. Acestor insecte le este greu să
distingă detaliile. În schimb sesizează cele mai mici
mişcări.
Exploratoarele din această expediţie par, toate, deprinse
cu călătoriile îndepărtate. Abdomenele lor grele sunt pline
de acizi. Capetele le sunt prevăzute cu armele cele mai
puternice. Platoşele poartă urmele numeroaselor lovituri de
mandibulă primite în lupte.
Merg drept înainte de câteva ore. Trec pe lângă mai
multe oraşe ale Federaţiei, care se înalţă spre cer sau la
adăpostul copacilor. Oraşele-fiice ale dinastiei Ni: Yodu-lu-
baikan (cel mai mare producător de cereale); Giu-li-aikan
(ale cărui legiuni ucigaşe au învins în urmă cu doi ani o
coaliţie a termitelor din sud); kedi-bei-nakan (celebru
pentru laboratoarele sale chimice, capabile să producă
acizi de luptă hiperconcentraţi); Li-viu-kan (al cărui alcool
de coşenilă are un gust de răşină foarte solicitat).
Căci furnicile roşcate se organizează nu numai în cetăţi,
ci şi în coaliţii de cetăţi. Unirea face puterea. În Jura s-au
putut vedea federaţii de furnici roşcate formate din 15 000
de furnicare, ocupând o suprafaţă de 80 de hectare şi
având o populaţie totală de peste 200 de milioane de
indivizi.
Bel-o-kan nu a ajuns încă la o asemenea dezvoltare. Ea
este o federaţie tânără, a cărei dinastie originară a fost
întemeiată în urmă cu cinci mii de ani. Mitologia locală
spune că o fiică rătăcită din cauza unei furtuni cumplite ar
fi eşuat demult pe aceste locuri. Fiindu-i cu neputinţă să
mai ajungă la propria ei federaţie, aceasta ar fi creat Bel-o-
20
kan, iar din Bel-o-kan ar fi luat naştere Federaţia şi sutele
de generaţii de regine Ni din care este formată.
Prima regină se numea Belo-kiu-kiuni. Ceea ce
înseamnă "furnica rătăcită". Dar toate reginele care au
ocupat cuibul central şi-au luat acest nume.
Deocamdată, Bel-o-kan e alcătuită doar dintr-o mare
cetate centrală şi 64 de cetăţi-fiice, răspândite la periferia
ei, dar se impune deja ca cea mai mare forţă politică din
această parte a pădurii de la Fontainebleau.
După ce au trecut de cetăţile aliate, şi mai ales de La-
chola-kan, cetatea belokaniană situată cel mai la vest,
exploratorii ajung în faţa unor mici muşuroaie: cuiburile de
vară sau "posturile avansate". Deocamdată sunt goale. Dar
327 ştie că în curând, odată cu începerea vânătorilor şi
războaielor, ele se vor umple de luptătoare.
Trupa îşi continuă drumul în linie dreaptă. Străbat o
pajişte de culoare turcoaz şi coboară o colină mărginită de
scaieţi. Părăsesc zona teritoriilor de vânătoare. În
depărtare, către nord, se zăreşte deja cetatea duşmană Shi-
gae-pou. Dar locuitorii ei probabil că încă mai dorm la
această oră.
Merg mai departe. Cele mai multe animale din jurul lor
sunt cufundate încă în mrejele somnului hibernal. Ici-colo,
câteva mai vrednice îşi scot capul din vizuină. Dar se
ascund înfricoşate de îndată ce văd armurile roşcate.
Furnicile nu sunt prea prietenoase. Mai ales când
înaintează aşa, înarmate până-n antene.
Acum, exploratorii au ajuns la limită teritoriului
cunoscut. Cetăţile lor au rămas în urmă. La orizont nu se
mai zăreşte nici un post avansat. Nici cea mai mică potecă
săpată de picioarele ascuţite. Abia câteva urme infime ale
unei vechi cărărui parfumate care arată că belokanienele
au trecut cândva pe-acolo.
Ezită. Frunzişul din faţa lor nu e trecut pe nici o hartă
21
olfactivă. El formează un acoperiş întunecat prin care
lumina nu mai pătrunde. Această masă vegetală prin care
se fac simţite prezenţe animale pare că vrea să le înghită.

Cum să le spună să nu se ducă acolo?

Îşi scoase haina şi-şi sărută nevasta şi băiatul.
― Aţi terminat cu despachetatul?
― Da, tată.
― Bine. Apropo, aţi văzut uşa din fundul bucătăriei?
― Tocmai voiam să-ţi vorbesc despre ea, zise Lucie,
trebuie să fie acolo o pivniţă. Am încercat s-o deschid dar
este încuiată. Are o crăpătură mare. După cât se poate
vedea prin ea, pare o pivniţă destul de adâncă. Va trebui să
forţezi broasca. Măcar la atâta lucru să fie bun un bărbat
lăcătuş.
Lucie zâmbi şi veni să se ghemuiască în braţele lui. Ea şi
Jonathan erau împreună de treisprezece ani. Se întâlniseră
în metrou. Într-o zi, un derbedeu care nu avea ce face
aruncase o bombă lacrimogenă într-un vagon. Toţi
pasagerii ajunseseră imediat la podea, plângând şi tuşind
de mama focului. Lucie şi Jonathan căzuseră unul peste
celalalt. După ce-şi reveniseră din accesul de tuse şi din
lăcrimat, Jonathan îi propusese s-o conducă până acasă.
Apoi o invitase într-una din primele lui comunităţi utopice:
o locuinţă destinată demolării, la Paris, pe lângă Gara de
Nord. După trei luni, luau hotărârea să se căsătorească.
― Nu.
― Cum adică, nu?
― Nu, nu vom forţa broasca şi nu ne vom folosi de
această pivniţă. Nu mai vorbim despre ea, nu ne mai
apropiem de ea, şi mai ales trebuie să ne iasă din cap
deschiderea ei.
― Glumeşti? Fii mai explicit!
22
 Jonathan nu se gândise să-şi întocmească un
raţionament logic pentru interzicerea accesului în pivniţă.
Fără să vrea, provocase contrariul a ceea ce dorea. Nevasta
şi fiul lui erau acum teribili de curioşi. Ce putea să facă?
Să le explice că asupra unchiului binefăcător plana un
mister şi că el însuşi ţinuse să-i avertizeze că era periculos
să coboare în pivniţă?
Nu era o explicaţie. Era, în cel mai bun caz, o
superstiţie. Oamenilor le place logica, aşa că Lucie şi
Nicolas n-ar fi înghiţit asta pentru nimic în lume.
― Notarul mi-a atras atenţia, bolborosi el.
― În ce privinţă?
― Această pivniţă e năpădită de şobolani.
― Ptiu! Şobolani? Dar cu siguranţă că vor trece prin
crăpătură, protestă băiatul.
― Nu vă faceţi griji, vom astupa totul.
Jonathan era mulţumit de efectul pe care-l produsese.
Noroc că îi trecuse prin minte ideea cu şobolanii.
― Bun, atunci ne-am înţeles, nimeni nu se apropie de
pivniţă, da?
Jonathan se îndreptă spre baie. Lucie veni imediat după
el.
― Ai fost la bunica ta?
― Exact.
― Şi asta ţi-a luat toată dimineaţa?
― Întocmai.
― Doar n-o să-ţi pierzi timpul în felul ăsta! Îţi aminteşti
ce le spuneai celorlalţi la ferma din Pirinei: "Lenea e mama
tuturor viciilor." Trebuie să găseşti de lucru în altă parte.
Banii se-mpuţinează!
― Tocmai am moştenit un apartament de două sute de
metri pătraţi într-un cartier select, lângă pădure, şi tu-mi
spui să-mi găsesc de lucru. Chiar nu ştii să te bucuri de
clipa de faţă?
23
 Vru s-o ia în braţe dar ea se trase înapoi.
― Ba da, ştiu. Dar ştiu să mă gândesc şi la viitor. Eu n-
am nici o situaţie, tu eşti şomer, cum vom trăi peste un
an?
― Mai avem rezerve.
― Nu te prosti! Avem cu ce s-o ducem câteva luni, şi pe
urmă...
Îşi puse pumnişorii în şolduri şi-şi umflă pieptul.
― Ascultă Jonathan, ţi-ai pierdut slujba pentru că nu
voiai să te duci seara în cartierele primejdioase. Bine, te
înţeleg, dar nu se poate să nu găseşti altceva!
― Sigur că am sa caut de lucru, lasă-mă doar să răsuflu
puţin. Îţi promit că după aceea, să zicem peste o lună,
consult mica publicitate.
Îşi făcu apariţia un cap blond, urmat în curând de o
blăniţă cu labe. Nicolas şi Ouarzazate.
― Tată, mai adineauri venise un domn ca să lege o carte.
― O carte? Ce carte?
― Nu ştiu. Vorbea de o mare enciclopedie scrisă de
unchiul Edmond.
― Ei, drăcie... A intrat? Aţi găsit-o?
― Nu, nu mi-a plăcut de el, şi cum tot nu era nici o
carte...
― Bravo, fiule, ai făcut foarte bine.
Această veste îl surprinse pe Jonathan, apoi îi stârni
curiozitatea. Scotoci prin tot subsolul, dar zadarnic. După
aceea rămase un timp în bucătărie, inspectând uşa
interzisă, broasca ei mare şi crăpătura. Ce mister sălăşuia
dincolo de ea?

Trebuie să pătrundă în acest hăţiş.

Una dintre cele mai bătrâne exploratoare lansează o
sugestie: să se aşeze în formaţia "şarpe cu cap mare",
24
modul cel mai bun de a înainta pe un teren neospitalier.
Consens imediat, toate au avut aceeaşi idee în acelaşi
moment.
În faţă, cinci cercetaşe plasate în formă de triunghi
inversat constituie ochii trupei. Cu paşi mici şi bine
cumpăniţi, ele pipăie solul, adulmecă aerul, inspectează
muşchiul. Dacă totul e în regulă, lansează un mesaj
olfactiv care înseamnă: "Nimic în faţă!" După aceea se
aşază la coada şirului pentru a fi înlocuite de indivizi "noi".
Acest sistem de rotaţie transformă grupul într-un soi de
animal lung al cărui "nas" e în permanenţă hipersensibil.
Mesajul "Nimic în faţă!" răsună clar de vreo douăzeci de
ori. A douăzeci şi una oara, e întrerupt de un "hâc"
dezgustător. Una din cercetaşe s-a apropiat în mod
imprudent de o plantă carnivoră. O dionee. Furnica a fost
atrasă de parfumul ei ameţitor şi şi-a prins picioarele în
clei.
E pierdută. Contactul cu perişorii declanşează
mecanismul capcanei organice. Cele două frunze mari,
articulate, se închid inexorabil. Franjurile lungi servesc
drept dinţi. Se îmbină, transformându-se în gratii solide.
Când victima e complet strivită, fiara vegetală îşi secretă
enzimele vorace, capabile să digere cele mai dure carapace.
Furnica se topeşte. Tot corpul se transformă într-o sevă
efervescentă. Lansează un abur de disperare.
Dar nu mai poate fi ajutată cu nimic. Este unul din
incidentele obişnuite în orice expediţie îndepărtată. Nu le
mai rămâne decât să semnaleze "Atenţie, pericol în
vecinătatea capcanei naturale.
Furnicile îşi reiau drumul pe poteca mirositoare, uitând
incidentul. Feromonii-pistă le indică direcţia. Traversează
hăţişul şi-şi continuă calea spre vest. Mereu la un unghi de
23 de grade faţă de razele soarelui. Abia dacă se odihnesc,
atunci când timpul e prea rece sau prea cald. Trebuie să se
25
mişte repede, altfel se vor întoarce în plin război.
Se mai întâmplase ca exploratoarele să constate la
întoarcere că cetatea lor era încercuită de trupe inamice. Şi
forţarea încercuirii nu era niciodată o treabă uşoară.
În sfârşit, găsesc feromonul-pistă care indică intrarea în
grotă. Solul emană căldură. Furnicile se afundă în
adâncurile pământului stâncos.
Cu cât coboară mai mult, cu atât mai puternic percep
susurul unei ape. Este izvorul de apă caldă. Scoate aburi
degajând un miros puternic de sulf.
Furnicile se adapă.
La un moment dat reperează un animal ciudat: ai zice că
e o bilă cu picioare. E de fapt un gândac de bălegar.
Împinge o sferă de balegă şi nisip în interiorul căreia şi-a
închis ouăle. Precum Atlas, cel din legendă, îşi poartă
globul. Când drumul e în pantă, sfera se rostogoleşte
singură şi el vine după ea. Când panta îi e potrivnică se
opinteşte, alunecă şi deseori trebuie să coboare iar în vale
după sferă. E un animal care trăieşte mai ales în zonele
calde...
Belokanienele îl lasă să treacă. Oricum, carnea lui nu e
prea bună, iar carapacea îl face greu de transportat.
O siluetă neagră ţâşneşte în stânga lor şi se ascunde
într-o scobitură a stâncii. O urechelniţă. Asta, în schimb, e
delicioasă. Cea mai bătrână exploratoare este cea mai
rapidă. Îşi basculează abdomenul sub gât, se plasează în
poziţie de tir echilibrându-se cu picioarele din spate,
ocheşte din instinct şi trimite de foarte departe o picătură
de acid formic. Lichidul coroziv cu o concentraţie de peste
patruzeci la sută despică aerul.
Ţinta a fost atinsă.
Urechelniţa e fulgerată în plină goană. Acidul cu o
concentraţie de patruzeci de grade nu e un fleac. Înţeapă şi
când are doar patruzeci la mie, aşa că la patruzeci la sută
26
treaba se-mpute! Insecta se prăbuşeşte, şi toate se reped
să-i devoreze carnea arsă. Exploratoarele de astă-toamnă
au lăsat feromoni buni. Zona pare bogată în vânat.
Expediţia va fi rodnică.
Furnicile coboară într-un puţ artezian şi terorizează tot
soiul de specii subterane până atunci necunoscute. Un
liliac încearcă să pună capăt vizitei lor, dar ele îl gonesc
învăluindu-l într-un nor de acid formic.
În zilele următoare continuă cercetarea grotei calde,
adunând rămăşiţele unor mici animale albe şi bucăţele de
ciuperci de un verde deschis. Cu glandele anale împrăştie
noi feromoni-pistă, care le vor permite suratelor lor să vină
să vâneze aici fără probleme.
Misiunea a reuşit. Teritoriul şi-a întins un braţ până
aici, trecând de hăţişul de la vest. Încărcate cu de-ale gurii,
înainte de a porni pe drumul de întoarcere, furnicile
instalează drapelul chimic federal. Parfumul lui flutură în
aer: "BEL-O-KAN!"

― Vreţi să repetaţi?
― Wells, sunt nepotul lui Edmond Wells.
Uşa se deschide lăsând să apară un tip înalt de aproape
doi metri.
― Domnul Jason Bragel?... Scuzaţi-mă că vă deranjez,
dar aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră despre unchiul
meu. Nu l-am cunoscut iar bunica mi-a spus că eraţi
prietenul lui cel mai bun.
― Hai, intră... Ce vrei să ştii despre Edmond?
― Totul. Nu l-am cunoscut şi regret...
― Mmmm. Înţeleg. Oricum, Edmond era dintre aceia
care sunt adevărate mistere vii.
― Îl cunoşteaţi bine?
― Cine poate pretinde să cunoască pe altcineva? Să
27
zicem că persoanele noastre mergeau adesea umăr la umăr
şi că nici el, nici eu nu aveam nimic împotrivă.
― Cum v-aţi întâlnit?
― La Facultatea de biologie. Eu mă omoram cu plantele,
el cu bacteriile.
― Alte două lumi paralele.
― Da, numai că a mea e mult mai sălbatică, preciză
Jason Bragel arătând spre talmeş-balmeşul de plante verzi
care îi invadau sufrageria. Le vezi? Toate sunt rivale, gata
să se ucidă unele pe altele pentru o rază de lumină sau
pentru o picătură de apă. De îndată ce o frunză se află la
umbră, planta o abandonează şi frunzele vecine cresc mult
mai mari. Lumea vegetalelor este într-adevăr o lume care
nu cunoaşte mila...
― Dar bacteriile lui Edmond?
― El însuşi declara că nu făcea decât să-şi studieze
strămoşii. Să zicem că-şi lua arborele genealogic mai de
departe decât ar fi fost normal...
― De ce bacteriile? De ce nu maimuţele sau peştii?
― Voia să înţeleagă celula în stadiul ei cel mai primitiv.
Omul nefiind pentru el decât un conglomerat de celule,
trebuia să înţeleagă temeinic "psihologia" unei celule
pentru a deduce funcţionarea ansamblului. "O problemă
mare şi complexa nu este în realitate decât o
înmănunchere de probleme mici şi simple." A luat această
maximă în sensul strict al cuvintelor.
― Nu a studiat decât bacteriile?
― Nu, nu. Era un soi de mistic, un adevărat generalist,
ar fi vrut să ştie totul. Mai avea şi ciudăţeniile lui... de
exemplu, voia să-şi controleze bătăile inimii.
― Dar e cu neputinţă!
― S-ar părea că unii yoghini hinduşi şi tibetani
realizează această performanţă.
― Şi la ce serveşte asta?
28
 ― Nu ştiu... El dorea să reuşească pentru a se putea
sinucide oprindu-şi singur bătăile inimii. Credea că astfel
va fi în măsură să iasă din joc în orice moment.
― Pentru ce?
― Poate că îi era frică de durerile inerente bătrâneţii.
― Hm... Şi ce-a făcut după ce şi-a dat doctoratul în
biologie?
― A lucrat în sectorul particular, la o societate care
producea bacterii vii pentru iaurturi. "Sweetmilk
Corporation". I-a mers bine acolo. A descoperit o bacterie
capabilă să creeze nu numai un gust, ci şi un parfum! A
obţinut atunci premiul pentru cea mai bună invenţie a
anului 1963...
― Şi pe urmă?
― Pe urmă s-a însurat cu o chinezoaică. Ling-mi. O fată
dulce, veselă. Reuşise să-i schimbe firea ursuză. Era foarte
îndrăgostit. Din acel moment l-am văzut mai rar. Normal.
― Am auzit că a plecat în Africa.
― Da, dar după aceea.
― După ce?
― După dramă. Ling-mi avea leucemie. Cancerul
sângelui, o boală care nu iartă. În trei luni a murit.
Sărmanul... El, care declara pe faţă că celulele erau
pasionante iar oamenii neglijabili... Lecţia a fost dură. Şi n-
a putut face nimic. Concomitent cu acest dezastru s-a
certat şi cu colegii de la "Sweetmilk Corporation". Şi-a
părăsit munca şi a rămas închis în apartamentul lui. Ling-
mi îi redase încrederea în oameni, pierderea ei l-a făcut să
recadă şi mai rău în mizantropie.
― A plecat în Africa s-o uite pe Ling-mi?
― Poate. În orice caz, a dorit mai mult să-şi cicatrizeze
rana consacrându-se cu disperare muncii sale de biolog.
Probabil că a găsit o altă temă de studiu pasionantă. Nu
ştiu exact ce anume, dar nu mai era vorba despre bacterii.
29
S-a instalat în Africa pentru că probabil această temă de
lucru putea fi tratată mai uşor acolo. Mi-a trimis o ilustrată
în care-mi scria doar că e cu o echipă de la CNCS şi că
muncea împreună cu un oarecare profesor Rosenfeld. Un
domn pe care nu-l cunosc.
― Dar mai târziu l-aţi revăzut pe Edmond?
― Da, o dată, întâmplător, pe Champs-Elysées. Am stat
puţin de vorbă. Era limpede că îşi recăpătase gustul pentru
viaţă. Dar a fost foarte evaziv şi a ocolit toate întrebările
legate de profesie.
― Se pare că scria şi o enciclopedie.
― Asta e ceva mai vechi. Era marea lui chestie. Să-şi
adune toate cunoştinţele într-o lucrare.
― Aţi văzut-o cumva?
― Nu. Şi nu cred că a arătat-o vreodată cuiva. După
cum îl cunosc pe Edmond, probabil că a ascuns-o în
Alaska şi a pus de pază lângă ea un balaur care scuipă
flăcări. "Mare vrăjitor", asta era una din faţetele lui.
Jonathan se pregătea să-şi ia rămas bun.
― Ah! încă o întrebare. Ştiţi cum să formaţi patru
triunghiuri echilaterale din şase chibrituri?
― Evident. Era testul lui de inteligenţă preferat.
― Atunci care e soluţia?
Jason izbucni în râs.
― Asta, poţi fi sigur că n-am să ţi-o spun! Cum zicea
Edmond: "Fiecare trebuie să-şi găsească singur calea." Şi
vei vedea, satisfacţia descoperirii e de zece ori mai mare.

Cu toată carnea aceea în spinare, drumul la întoarcere

pare mai lung. Trupa înaintează voiniceşte pentru a nu fi
surprinsă de frigul nopţii.
Furnicile sunt capabile să lucreze douăzeci şi patru de
ore din douăzeci şi patru, din martie până în noiembrie,
30
fără odihnă.
Cu toate astea, fiecare scădere a temperaturii le
adoarme. De aceea, rare sunt cazurile când o expediţie
durează mai mult de o zi.
Cetatea furnicilor roşcate studiase multă vreme această
problemă. Era important să-şi extindă teritoriile de
vânătoare şi să cunoască ţări îndepărtate, unde cresc altfel
de plante şi unde trăiesc alte animale cu alte obiceiuri.
În mileniul opt sute cincizeci, Bi-stin-ga, o regină
roşcată din dinastia Ga (dinastie din est, dispărută de o
sută de mii de ani), avusese ambiţia nebunească de a
cunoaşte "marginile" lumii. Trimisese sute de expediţii în
cele patru puncte cardinale. Nici una nu se mai întorsese.
Actuala regină, Belo-kiu-kiuni, nu era chiar atât de
lacomă. Curiozitatea ei se limita la descoperirea acelor mici
coleoptere aurii care seamănă cu nişte pietre preţioase (şi
care se găsesc în sudul extrem), sau la contemplarea
plantelor carnivore care i se aduceau uneori vii, cu rădăcini
cu tot, şi pe care spera că într-o zi va reuşi să le
domesticească.
Belo-kiu-kiuni ştia că cel mai bun procedeu de a
cunoaşte noi teritorii era mărirea constantă a Federaţiei.
Cât mai multe expediţii până hăt departe, cât mai multe
cetăţi-fiice, cât mai multe posturi avansate şi un război
necruţător împotriva tuturor celor care ar avea pretenţia să
împiedice această înaintare.
Fireşte, cucerirea capătului lumii va fi o acţiune de
durată, dar această politică a paşilor mici şi înverşunaţi se
potrivea perfect cu filozofia generală a furnicilor. "Încet, dar
mereu înainte."
Federaţia Bel-o-kan cuprindea pentru moment 64 de
cetăţi-fiice. 64 de cetăţi cu acelaşi miros. 64 de cetăţi legate
între ele printr-o reţea de 125 de km de piste săpate şi de
780 km de piste odorante. 64 de cetăţi solidare în timpul
31
bătăliilor ca şi în perioadele de foamete.
Conceptul de federaţie de cetăţi permitea unor oraşe să
se specializeze. Iar Belo-kiu-kiuni visa chiar la ziua când o
cetate s-ar fi ocupat numai cu prelucrarea cerealelor, alta
numai cu aprovizionarea cu carne, a treia numai cu
războiul.
Dar încă nu ajunseseră până acolo.
În orice caz, era un concept care se potrivea bine cu un
alt principiu al filozofiei globale a furnicilor: "Viitorul
aparţine specialiştilor."
Exploratoarele sunt încă departe de posturile avansate.
Grăbesc pasul. Când trec din nou pe lângă planta
carnivoră, o luptătoare propune ca aceasta să fie scoasă
din rădăcini pentru a-i fi dusă reginei Belo-kiu-kiuni.
Forumul antenelor. Furnicile discută emiţând şi recepţi-
onând minuscule molecule volatile şi odorante. Feromoni.
Nişte hormoni care reuşesc să iasă din corpul lor. Ne-am
putea închipui fiecare din aceste molecule ca pe un borcan
în care fiecare peşte ar fi un cuvânt.
Datorită feromonilor, furnicile întreţin dialoguri ale căror
nuanţe sunt practic infinite. După nervozitatea cu care se
mişcă antenele, dezbaterea pare animată.
E prea incomod.
Mama nu cunoaşte acest gen de plantă.
Riscăm să avem pierderi şi asta va însemna mai puţine
braţe pentru a transporta prada.
După ce vom domestici plantele carnivore, ele vor fi pentru
noi adevărate arme, cu care vom putea susţine fronturi
întregi doar plantându-le aliniate.
Suntem obosite, vine noaptea.
Hotărăsc să renunţe, ocolesc planta şi-şi continuă
drumul. Pe când grupul se apropie de un boschet înflorit,
masculul 327, aflat în spate, reperează o părăluţă roşie. Nu
a mai văzut până acum un astfel de specimen. Nu are nici
32
o ezitare.
Nu am luat dioneea, dar o vom duce pe asta.
Rămâne puţin în urmă şi taie cu precauţie tija florii.
Clic! Apoi, ţinându-şi strâns descoperirea, dă fuga să
prindă din urmă trupa.
Trupa însă nu mai există. Expediţia numărul unu a
noului an este, fireşte, în faţa lui, dar în ce stare... Şoc
emoţional. Stres. Picioarele lui 327 încep să tremure. Toate
războinicele zac moarte.
Oare ce s-o fi întâmplat? Atacul trebuie să fi fost
fulgerător. Nici măcar nu avuseseră timp să se aşeze în
poziţie de luptă; şi acum sunt tot în formaţie "şarpe cu cap
mare".
Inspectează corpurile. Nu s-a tras nici un jet de acid.
Furnicile roşcate nici măcar n-au avut timp să-şi elibereze
feromonii de alarmă.
Masculul 327 continuă ancheta.
Cercetează antenele unei luptătoare. Contact olfactiv.
Nici o imagine chimică nu a fost înregistrată. Mergeau şi
dintr-o dată totul s-a întrerupt brusc.
Trebuie să înţeleagă, trebuie să înţeleagă. Există
neapărat o explicaţie. Mai întâi să-şi cureţe aparatul
senzorial. Cu ajutorul celor două gheare curbate ale
piciorului din faţă îşi răzuie tijele frontale, ştergând spuma
acidă produsă de începutul de stres. Le îndoaie spre gură
şi le linge. După aceea le usucă pe micul pinten perie,
subtil plasat de natură în partea de sus a celui de al treilea
cot.
Apoi îşi coboară antenele curate până în dreptul ochilor
şi le activează uşurel la 300 de vibraţii pe secundă. Nimic.
Accelerează mişcarea: 500, 1000, 2 000, 5 000, 8 000 de
vibraţii pe secundă. A ajuns la două treimi din puterea lui
receptoare.
Instantaneu, captează cele mai infime efluvii care
33
plutesc în jur: vapori de rouă, polen, spori şi o aromă
slabă, cunoscută, dar pe care nu o poate identifica.
Accelerează şi mai mult. Putere maximă: 12 000 de
vibraţii pe secundă. Învârtindu-se în toate sensurile,
antenele lui stârnesc mici curenţi de aer care aspiră şi
aduc spre el toate pulberile.
Gata: a identificat acel parfum uşor. Este mirosul lăsat
de agresoare. Da, nu pot fi decât ele, vecinele necruţătoare
din nord, care le provocaseră atâtea necazuri şi anul
trecut.
Sunt furnicile pitice din Shi-gae-pou...
Prin urmare se treziseră şi ele. Probabil că organizaseră
o ambuscadă şi utilizaseră o nouă armă fulgerătoare.
Nu mai are nici o secundă de pierdut, trebuie să
alarmeze toată Federaţia.

"- Toţi au fost ucişi cu o armă laser de mare

amplitudine, şefule.
― O rază laser?
― Da, o armă nouă capabilă să topească la distanţă
navele noastre cele mai mari. Şefule...
― Crezi că...
― Da, şefule, numai venusienii au putut să facă asta. E
mâna lor.
― În cazul acesta, represaliile vor fi cumplite. Câte
rachete de luptă mai avem staţionate în Centura lui Orion?
― Patru, şefule.
― Nu va fi de ajuns, va trebui să cerem ajutorul trupelor
din..."
― Mai vrei ciorbă?
― Nu, mulţumesc, zise Nicolas, complet hipnotizat de
imagini.
― Haide, uită-te puţin şi la ce mănânci că altfel
34
închidem televizorul!
― Oh! mămico, te rog...
― Nu te-ai mai săturat de poveştile astea cu omuleţi
verzi şi planete cu nume de mărci de detergenţi? întrebă
Jonathan.
― Mă interesează. Sunt sigur că într-o zi vom întâlni
nişte extratereştri.
― Da de unde... De când se tot vorbeşte de ei!
― A fost trimisă o sondă spre steaua cea mai apropiată ―
Marco Polo se numeşte sonda ―, aşa că s-ar putea să aflăm
în curând cine sunt vecinii noştri.
― Va da şi ea chix ca toate celelalte sonde care au fost
trimise să polueze spaţiul. Ascultă-mă pe mine, e prea
departe.
― Poate, dar de unde ştii că n-or să vină extratereştrii să
ne vadă? În fond, încă n-au fost elucidate toate mărturiile
despre OZN-uri.
― Chiar dacă. La ce ne-ar folosi să întâlnim alte popoare
inteligente? Până la urmă am ajunge fatalmente la război.
Nu crezi că există deja destule probleme între pământeni?
― Ar fi ceva exotic. Poate că am avea noi locuri unde să
mergem în vacanţă.
― Am avea mai curând necazuri noi.
Îl prinse pe Nicolas de bărbie.
― Lasă, băiete, ai să vezi tu că atunci când ai să fii mai
mare o să gândeşti ca mine: singurul animal cu adevărat
pasionant, singurul animal a cărui inteligenţă este cu
adevărat diferită de a noastră este... femeia!
Lucie protestă de formă. Râseră împreună. Nicolas se
încruntă. Ăsta era probabil umor pentru adulţi... Mâna lui
porni în căutarea blăniţei liniştitoare a căţelului.
Dar sub masă nu era nimic.
― Unde-o fi Ouarzazate?
Nu era în sufragerie.
35
 ― Ouarzi! Ouarzi!
Nicolas începu să fluiere printre degete. De obicei efectul
era imediat: se auzea un lătrat urmat de zgomotul labelor.
Fluieră din nou. Nici un rezultat. Plecă să-l caute prin
numeroasele încăperi ale apartamentului. Părinţii veniră
după el. Nici urmă de căţel. Uşa era încuiată. N-ar fi putut
să iasă cu propriile lui mijloace; câinii încă nu ştiu să
folosească cheile.
Se îndreptară cu toţii instinctiv spre bucătărie, mai
exact spre uşa de la pivniţă. Crăpătura încă nu fusese
astupată. Şi era destul de lată ca să poată trece prin ea un
animal de mărimea lui Ouarzazate.
― E acolo înăuntru, sunt sigur că e acolo! se tângui
Nicolas. Trebuie să ne ducem după el.
Ca un răspuns parcă, din pivniţă se auzi un lătrat
sacadat. Părea că se aude de destul de departe.
Se apropiară de uşa interzisă. Jonathan se aşeză în faţa
lor.
― Am spus: nimeni nu coboară în pivniţă!
― Scumpule, zise Lucie, dar trebuie să-l scoatem de-
acolo. Poate că e atacat de şobolani. Ai spus că acolo sunt
şobolani:..
El se întunecă la faţă.
― Cu atât mai rău pentru câine. Mâine o să ne
cumpărăm altul.
Puştiul era stupefiat.
― Dar tăticule, eu nu vreau "altul". Ouarzazate e
prietenul meu, nu-l poţi lăsa să moară aşa.
― Ce te-a apucat, adăugă Lucie, lasă-mă pe mine să
cobor dacă ţie ţi-e frică!
― Eşti fricos, tăticule, eşti laş?
Jonathan nu se mai putea stăpâni. Bolborosi: "Bine, mă
voi duce să arunc o privire", şi plecă să aducă o lanternă.
Lumină crăpătura. Era întuneric, complet întuneric, un
36
întuneric care absorbea totul.
Se înfioră. Ar fi luat-o imediat la sănătoasa. Dar nevasta
şi fiul lui îl împingeau spre acel hău. Gânduri neplăcute îi
invadară mintea. Îl năpădea tot mai mult frica lui de
întuneric.
Nicolas izbucni în plâns.
― A murit! Sunt sigur că a murit! E vina ta!
― Poate că e rănit, îl domoli Lucie, ar trebui să mergem
să vedem.
Jonathan se gândi din nou la mesajul lui Edmond.
Tonul era imperativ. Dar cum să facă? Mai mult ca sigur că
într-o zi unul din ei nu va mai rezista şi se va duce să
cerceteze. Trebuia să ia taurul de coame. Acum ori
niciodată. Îşi trecu mâna peste fruntea umedă de sudoare.
Nu, n-o s-o lase baltă. Avea în sfârşit ocazia să-şi
înfrunte spaimele, să facă pasul, să ţină piept primejdiei.
Întunericul voia să-l înghită? Foarte bine. Era pregătit să
meargă până la capăt. Oricum, nu mai avea ce pierde.
― Mă duc!
Îşi aduse sculele şi forţă broasca.
― Orice s-ar întâmpla, să nu vă mişcaţi de-aici, mai ales
nu încercaţi să veniţi după mine sau să chemaţi poliţia.
Aşteptaţi-mă!
― Vorbeşti cam ciudat! La urma urmelor, nu e decât o
pivniţă ca toate pivniţele.
― Nu sunt chiar atât de sigur...

Luminat de ovalul portocaliu al soarelui care scăpăta,

masculul 327, ultimul supravieţuitor al primei expediţii de
vânătoare a primăverii, aleargă singur. Insuportabil de
singur.
De multă vreme bâjbâie cu picioarele prin bălţi, noroi şi
frunze mucezite. Vântul i-a uscat buzele. Praful i-a acoperit
37
corpul cu un veşmânt de ambră. Nu-şi mai simte muşchii.
Are câteva gheare rupte.
Dar la capătul firului olfactiv pe care a pornit îşi zăreşte
în curând obiectivul. Printre muşuroaiele cetăţilor
belokaniene, o formă cunoscută devine cu fiecare pas tot
mai mare: enorma piramidă Bel-o-kan, cetatea-mamă,
farul odorant care îl magnetizează şi îl aspiră.
327 ajunge în sfârşit la poalele impozantului furnicar şi
se uită în sus. Oraşul lui s-a făcut şi mai mare. S-a început
construcţia noului strat protector al domului. Vârful
muntelui de crenguţe gâdilă luna.
Tânărul mascul caută un moment, găseşte la nivelul
solului o intrare încă deschisă şi pătrunde înăuntru.
Era şi timpul. Toate lucrătoarele şi soldaţii care
activează în exterior s-au întors deja. Gărzile se pregăteau
să astupe ieşirile pentru a păstra căldura din interior. De
altfel, nici n-a trecut bine pragul că zidăriţele s-au şi pus
pe treabă iar gaura se închide în urma lui. Aproape cu
zgomot.
Gata, nu se mai vede nimic din lumea exterioară, rece şi
barbară. Masculul 327 a pătruns din nou în civilizaţie. Se
poate pierde acum în Roiul liniştitor. Nu mai e singur, aici
sunt o sumedenie ca el.
Se apropie santinelele. Stratul subţire de praf îl face de
nerecunoscut, 327 emite repede parfumurile de identificare
şi ceilalţi se liniştesc.
Toate furnicile au în abdomen un fel de buzunar, de fapt
un stomac secundar, care nu digeră alimentele. Rezerva. În
ea se poate stoca hrana, care rămâne proaspătă şi intactă
la infinit. Pot după aceea s-o înghită din nou pentru a o
trimite în stomacul care digeră. Sau să o scoată pentru a o
oferi semenelor lor.
Gesturile sunt totdeauna aceleaşi. Cea care oferă o
acostează pe cea cu care vrea să facă schimbul de hrană
38
pipăindu-i capul. Dacă furnica astfel anunţată acceptă,
atunci îşi lasă în jos antenele. Dacă însă le ridică drept în
sus, acesta e un semn de refuz, nu-i e foame.
Masculul 327 nu ezită. Rezervele sale de energie sunt
atât de slabe încât este pe punctul de a cădea în catalepsie.
Gurile se îmbucă. Hrana urcă. Cea care oferă dă mai întâi
afară salivă, apoi mierat şi un terci de cereale. E bun şi
foarte întăritor.
Schimbul a luat sfârşit, masculul se desprinde imediat.
Îşi reaminteşte de tot ce s-a întâmplat. De furnicile moarte.
De ambuscadă. Nu e nici o clipă de pierdut. Îşi ridică
antenele şi pulverizează informaţia de jur împrejur în
picături fine.
Alarmă. E război. Piticele ne-au distrus prima expediţie.
Au o armă nouă cu efecte distrugătoare. Pregătire de luptă.
S-a declarat război.
Santinela se îndepărtează de el. Aceste mirosuri de
alertă îi agasează creierul. Deja s-a format un grup în jurul
masculului 327.
Ce este?
Ce s-a întâmplat?
Zice că s-a declarat război.
Are dovezi?
Furnicile vin în fugă de peste tot.
Vorbeşte de o armă nouă şi de o expediţie decimată.
E grav.
Are dovezi?
În jurul masculului se află acum o sumedenie de furnici.
Alarmă, alarmă, s-a declarat război, pregătiri de luptă!
Are dovezi?
Toate furnicile repetă această frază.
Nu, nu are dovezi. Era atât de şocat încât nu s-a gândit
să aducă vreuna. Mişcări de antene. Capetele se clatină
neîncrezătoare.
39
 Unde s-a petrecut asta?
La vest de La-chola-kan, între noul punct de vânătoare
găsit de cercetaşe şi cetăţile noastre. O zonă în care
patrulează adesea piticele.
E imposibil, spioanele noastre s-au întors. Ele sunt
categorice: piticele nu s-au trezit încă!
Acest feromon-frază a fost emis de o antenă anonimă.
Mulţimea se împrăştie. Pe ea o cred. Pe el nu-l cred. Are,
desigur, accente de adevăr, dar relatarea lui este foarte
puţin plauzibilă. Războaiele de primăvară nu încep
niciodată atât de devreme. Ar fi o nebunie din partea
piticelor să atace când nici măcar nu s-au trezit toate.
Fiecare îşi reia activitatea fără să ţină cont de informaţia
transmisă de masculul 327.
Unicul supravieţuitor al primei expediţii de vânătoare
este năucit. Furnicile acelea moarte, fir-ar să fie, nu le-a
inventat el! Până la urmă vor băga de seamă că efectivul
uneia dintre caste nu este complet.
Antenele îi recad prosteşte pe frunte. Are sentimentul
degradant că existenţa sa nu mai serveşte la nimic. De
parcă n-ar mai trăi pentru ceilalţi, ci doar pentru el însuşi.
Acest gând îl face să se înfioreze de oroare. Se repede
înainte, aleargă febril, asmute şi interpelează lucrătoarele.
Celelalte ezită să se oprească, până şi atunci când
pronunţă formula consacrată:

Am explorat cu piciorul
Am văzut cu ochii
M-am întors ca stimul nervos.

Nimănui nu-i pasă. Îl ascultă fără să-i dea atenţie. Apoi

toată lumea pleacă mai departe fără să-şi facă griji. Ia să
termine cu îmbolditul!

40
 Trecuseră deja patru ore de când Jonathan coborâse.
Nevasta şi fiul lui stăteau ca pe ace.
― Chemăm poliţia, mămico?
― Nu, nu încă.
Lucie se apropie de uşa pivniţei.
― Tăticu a murit? Spune-mi, mămico, tăticu a murit tot
aşa cum a murit Ouarzi?
― Ba nu, ba nu, scumpule, ce prostii poţi să spui!
Lucie era foarte îngrijorată. Se aplecă să examineze
crăpătura. La lumina puternică a lămpii cu halogen pe care
o cumpărase de curând i se părea că întrezăreşte ceva mai
departe o... scară în spirală.
Se aşeză pe podea. Nicolas veni lângă ea. Ea îl sărută.
― Se va întoarce, trebuie să avem răbdare. Ne-a cerut să
aşteptăm, aşa că mai aşteptăm.
― Şi dacă nu se mai întoarce?

327 e ostenit. Are impresia că se zbate în apă. Se mişcă,

dar nu înaintează.
Hotărăşte să se adreseze reginei Belo-kiu-kiuni în
persoană. În vârstă de paisprezece ierni, Matca are multă
experienţă, pe când furnicile asexuate care formează grosul
populaţiei trăiesc cel mult trei ani. Numai ea îl poate ajuta
să găsească un mijloc de a transmite informaţia.
Tânărul mascul o porneşte pe drumul cu sens unic care
duce până în inima cetăţii. Prin această galerie largă se
agită câteva mii de lucrătoare încărcate de ouă. Îşi urcă
poverile de la etajul patruzeci al subsolului până în spaţiile
pentru nou-născuţi din solariul situat la etajul treizeci şi
cinci deasupra solului. Un flux mare de cochilii albe
purtate de jos în sus şi de la dreapta la stânga.
E nevoit să meargă în contra curentului. Nu e deloc
41
uşor. 327 îmbrânceşte câteva doici care se plâng imediat de
acest vandal. Este şi el izbit, călcat, împins, zgâriat. Din
fericire, culoarul nu este complet ocupat. Reuşeşte să-şi
croiască un drum prin masa viermuitoare.
O ia apoi prin micile tuneluri, itinerar mai lung dar mai
puţin dificil, mergând cât poate de repede. Din artere trece
în arteriole, din arteriole în vine şi vinişoare. Parcurge
astfel kilometri întregi, trece poduri, arcade, traversează
pieţe goale sau arhipline.
Se orientează fără greutate în întuneric, graţie celor trei
oceli frontali cu vedere în infraroşu. Pe măsură ce se
apropie de Cetatea interzisă, mireasma dulceagă de Matcă
devine din ce în ce mai apăsătoare iar numărul gărzilor e în
continuă creştere.
Sunt acolo indivizi din toate subcastele războinice, de
toate mărimile, de la toate armele. Furnici mici cu
mandibule lungi şi zimţate, altele solide, echipate cu plăci
toracice tari ca lemnul, altele bondoace, cu antene scurte,
precum şi artileriste, al căror abdomen scurt şi subţire e
plin de otrăvuri.
Înarmat cu mirosuri-paşaport valabile, masculul 327
trece fără probleme de posturile lor de control. Soldaţii
sunt calmi. Se simte că marile războaie teritoriale încă n-
au început.
Ajuns foarte aproape de ţintă, masculul se identifică în
faţa furnicilor portărese, apoi pătrunde pe ultimul culoar
care duce la loja regală.
Se opreşte în prag, copleşit de frumuseţea pe care o
degajă acest loc unic. În faţa lui se află o sală mare,
circulară, construită după regulile arhitecturale şi
geometrice foarte precise pe care reginele mame le transmit
fiicelor lor din antenă în antenă.
Bolta principală are o înălţime de douăsprezece capete şi
un diametru de treizeci şi şase (capul este unitatea de
42
măsură a Federaţiei; un cap este echivalent cu trei
milimetri). Pilaştri din cimenturi rare susţin acest templu
de insectă care, cu forma concavă a podelei, este conceput
astfel încât moleculele odorante emise de indivizi să
ricoşeze timp cât mai îndelungat fără să impregneze pereţii.
Este un remarcabil amfiteatru olfactiv.
În centru se odihneşte o doamnă voluminoasă. Stă
culcată pe burtă şi din când în când îşi întinde piciorul
spre o floare galbenă. Floarea se închide uneori brusc. Dar
piciorul a fost deja retras.
Această doamnă este Belo-kiu-kiuni.
Belo-kiu-kiuni, ultima regină a furnicilor roşcate din
cetatea centrală.
Belo-kiu-kiuni, singura care ouă, generatoarea tuturor
corpurilor şi spiritelor Roiului.
Belo-kiu-kiuni, care domnea deja în timpul marelui
război cu albinele, în timpul cuceririi termitierelor din sud,
în timpul pacificării teritoriilor cu păianjeni, în timpul
cumplitului război de uzură impus de viespile stejarului,
iar de anul trecut ea coordona efortul cetăţilor pentru a
rezista presiunii exercitate de furnicile pitice la frontierele
de nord.
Belo-kiu-kiuni, care bate recordurile longevităţii.
Belo-kiu-kiuni, mama lui.
Acest monument viu e acolo, foarte aproape de el, ca
altădată. Numai că acum e umezită şi mângâiată de vreo
douăzeci de tinere lucrătoare servile, în timp ce pe vremuri
el, 327, o îngrijea cu picioruşele lui încă neîndemânatice.
Tânăra plantă carnivoră îşi pocneşte maxilarele şi Matca
emite o mică tânguire odorantă. Nu se ştia de unde îi
venise această pasiune pentru fiarele vegetale.
327 se apropie. Văzută de aproape, Matca nu e foarte
frumoasă. Are craniul alungit înainte, înzestrat cu doi ochi
enormi, globuloşi, care par că privesc peste tot în acelaşi
43
timp. Ocelii infraroşii sunt adunaţi în mijlocul frunţii. În
schimb antenele sunt exagerat de depărtate. Sunt foarte
lungi, foarte uşoare şi vibrează cu zvâcniri scurte, perfect
controlate.
Belo-kiu-kiuni se trezise de câteva zile din marele somn
şi de atunci oua întruna. Abdomenul ei, de zece ori mai
voluminos decât în mod normal, e parcurs de spasme
continue. Chiar în momentul acela dă drumul la opt ouă
firave, de un cenuşiu deschis cu reflexe sidefii, ultima
generaţie de belokanieni. Viitorul rotund şi lipicios se
desprinde din măruntaiele ei pentru a se rostogoli prin
cameră, imediat luat în primire de doici.
Tânărul mascul recunoaşte mirosul acestor ouă. Sunt
luptătoare sterile şi masculi. Este încă frig şi glanda care
produce "fiice" nu s-a activat încă. De îndată ce vremea îi
va permite, Matca va oua indivizi din fiecare castă, după
nevoile exacte ale Cetăţii. Lucrătoarele vor veni să-i spună
că "e lipsă de personal pentru măcinatul cerealelor sau de
artileriste", iar ea va furniza după comandă. Se mai
întâmplă şi ca Belo-kiu-kiuni să iasă din încăperea ei şi să
se ducă să adulmece culoarele. Antena ei este destul de
fină pentru a detecta cel mai mic deficit în cadrul unei
anumite caste. Şi completează imediat efectivele.
Matca mai dă naştere altor cinci unităţi plăpânde, apoi
se întoarce spre vizitatorul ei. Îl atinge şi îl linge. Contactul
cu saliva regală este totdeauna un moment extraordinar.
Această salivă este nu numai un dezinfectant universal, ci
şi un adevărat panaceu pentru vindecarea tuturor rănilor,
cu excepţia totuşi a celor din interiorul capului.
Dacă Belo-kiu-kiuni nu e în măsură să recunoască
personal nici unul din nenumăraţii ei copilaşi, în schimb
arată prin acest exerciţiu salivar că i-a identificat
mirosurile. E al ei.
Dialogul antenelor poate să înceapă.
44
 Bine ai venit în sexul Roiului. M-ai părăsit, dar iată că ai
venit din nou.
Fraza rituală a unei mame pentru copiii ei. După ce o
transmite, regina adulmecă feromonii celor unsprezece seg-
mente, cu un calm care insuflă respect tânărului 327... I-a
înţeles deja motivele vizitei... Prima expediţie trimisă în vest
a fost complet nimicită. Împrejurul locului unde avusese
loc catastrofa detectase mirosurile furnicilor pitice. Probabil
că descoperiseră o armă secretă.

A explorat cu piciorul,
A văzut cu ochii,
S-a întors ca stimul nervos.

Fireşte. Numai că nu reuşeşte să stimuleze Roiul. Efluvi-

ile lui nu conving pe nimeni. Consideră că numai ea, Belo-
kiu-kiuni, va şti cum să transmită mesajul şi să dea
alarma.
Matca îl adulmecă cu o atenţie sporită. Îi captează cele
mai mici molecule volatile de la articulaţii şi picioare. Da,
acolo se găsesc semnele morţii şi ale misterului. Ar putea fi
vorba de război... Şi tot aşa de bine ar putea să nu fie.
Ea îi dă de înţeles că, oricum, nu deţine nici o putere
politică. În Roi, hotărârile se iau în urma unei concentrări
permanente, prin formarea unor grupuri de lucru axate
asupra unor proiecte liber alese. Dacă nu e în stare să
genereze un asemenea centru nervos, pe scurt, să excite un
grup, experienţa lui nu serveşte la nimic.
Ea nici măcar nu-l poate ajuta.
Masculul 327 insistă. Acum că are o interlocutoare care
pare dispusă să-l asculte până la capăt, emite cu toată
puterea moleculele lui cele mai seducătoare. După părerea
lui, această catastrofă ar trebui să fie grija prioritară.
Imediat ar trebui să se trimită spioane pentru a afla care
45
era această armă secretă.
Belo-kiu-kiuni răspunde că Roiul e copleşit de "griji
prioritare". Nu numai că trezirea de primăvară nu s-a
încheiat complet, dar încă se lucrează la scoarţa Cetăţii. Şi,
atâta timp cât ultimul strat de crenguţe nu va fi aşezat, ar
fi riscant să plece la război. Pe de altă parte, Roiul duce
lipsă de proteine şi de glucoză.. În sfârşit, trebuie deja să se
gândească la pregătirile pentru sărbătoarea Renaşterii.
Toate astea necesită energiile vii ale tuturor. Chiar şi
spioanele sunt supraaglomerate. Asta ar explica de ce
mesajul lui de spaimă nu a putut fi ascultat.
Urmează o pauză. Nu se aud decât buzele lucrătoarelor
care ling carapacea reginei. Matca începe să sâcâie din nou
planta carnivoră. Se răsuceşte până când îşi aduce
abdomenul sub torace. Cele două picioare din faţă îi
atârnă. Îşi trage repede piciorul când maxilarele vegetale se
închid, apoi îi spune lui 327 ce armă formidabilă ar putea
fi acestea.
Am putea înălţa un zid de plante carnivore pentru a
proteja toate frontierele de la nord-vest. Singura problemă
este că deocamdată aceşti mici monştri nu ştiu să facă
deosebirea între populaţia Cetăţii şi străini...
327 revine asupra subiectului care îl obsedează. Belo-
kiu-kiuni îl întreabă câţi indivizi au murit în "accident".
Douăzeci şi opt. Toţi din subcasta războinicelor
exploratoare? Exact, el era singurul mascul din această
expediţie. Matca se concentrează şi ouă succesiv douăzeci
şi opt de perle, care sunt tot atâtea surori lichide.
Au murit douăzeci şi opt de furnici, aceste douăzeci şi
opt de ouă le vor lua locul.

ÎNTR-O ZI, FATALMENTE: Într-o zi, fatalmente, nişte

degete se vor aşeza pe aceste pagini, nişte ochi vor parcurge
46
aceste cuvinte, nişte minţi le vor interpreta sensul.
Nu vreau ca acest moment să sosească prea devreme.
Consecinţele ar putea fi cumplite. Iar acum, când scriu
aceste fraze, încă mai lupt pentru a-mi apăra secretul.
Totuşi, va trebui ca într-o zi să se afle ce s-a întâmplat.
Chiar şi cele mai bine ascunse secrete sfârşesc prin a ieşi la
suprafaţă. Timpul este duşmanul lor cel mai aprig.
Oricine ai fi, mai întâi te salut. În momentul în care îmi
citeşti rândurile, probabil că am murit de vreo zece, dacă nu
chiar de vreo sută de ani. Cel puţin aşa sper.
Uneori regret că am ajuns la această cunoaştere. Dar
sunt o fiinţă omenească şi, chiar dacă solidaritatea mea de
specie se află în acest moment pe treapta cea mai de jos, cu-
nosc îndatoririle pe care mi le impune simplul fapt că m-am
născut într-o zi printre voi, oameni din acest univers.
Trebuie să transmit povestea mea.
Dacă eşti atent, vezi că toate poveştile seamănă între ele.
Există la început un subiect "în devenire" care moţăie.
Subiectul suferă o criză. Această criză îl forţează să
reacţioneze. După felul cum se va comporta, va muri sau va
evolua.
Prima poveste pe care am să v-o istorisesc este povestea
universului nostru. Pentru că trăim în interiorul lui. Şi pentru
că toate lucrurile, mici sau mari, se supun aceloraşi legi şi
au aceleaşi legături de interdependenţă.
De exemplu, tu, care întorci această pagină, îţi freci într-
un punct arătătorul de celuloza hârtiei. Din acest contact se
naşte o încălzire infimă, totuşi foarte reală. Raportată la
lumea microscopică, această încălzire provoacă saltul unui
electron care îşi părăseşte atomul şi ciocneşte altă particulă.
Dar această particulă, raportată la ea însăşi, este de fapt
imensă. Astfel încât şocul cu electronul constituie pentru ea o
adevărată perturbare. Înainte era inertă, goală, rece. Pentru
că tu ai întors pagina, iat-o intrată în criză. Scântei gigantice
47
o străbat. Prin acest simplu gest ai provocat un lucru ale
cărui consecinţe nu le vei cunoaşte niciodată în întregime.
Poate că au luat naştere lumi, populate de indivizi, iar aceşti
indivizi vor descoperi metalurgia, bucătăria provensală şi
călătoriile stelare. S-ar putea dovedi chiar mai inteligenţi
decât noi. Dar ei n-ar fi existat niciodată dacă n-ai fi avut în
mână această carte şi dacă degetul tău n-ar fi provocat o
încălzire chiar în acel loc al hârtiei.
Tot aşa şi universul nostru îşi găseşte cu siguranţă locul
în colţul unei pagini de carte, al unui toc de pantof sau în
spuma unei căni de bere a vreunei alte civilizaţii gigante.
Fără îndoială că generaţia noastră nu va avea niciodată
posibilitatea de a verifica acest lucru. Dar ceea ce ştim este
că, în urmă cu multă vreme, universul nostru, sau în orice
caz particula în care se află lumea noastră, era gol, rece,
nemişcat. Şi apoi ceva sau cineva a provocat criza. Cineva a
întors o pagină, a călcat pe o piatră, a curăţat spuma unei
căni de bere. Fapt este că a avut loc un traumatism. Par-
ticula noastră s-a trezit. În cazul nostru, ştim că a fost o
explozie gigantică. I s-a spus Big Bang.
În fiecare secundă, în lumea infinit de mare, în lumea infi-
nit de mică, în lumea infinit de îndepărtată, poate că se
naşte un univers, aşa cum s-a născut al nostru, în urmă cu
mai mult de cincisprezece miliarde de ani. Pe celelalte nu le
cunoaştem. Dar în ceea ce ne priveşte pe noi, ştim că totul a
început cu explozia celui mai "mic" şi mai "simplu" atom:
hidrogenul.
Închipuie-ţi acest vast spaţiu de tăcere trezit brusc de o
deflagraţie uriaşă. De ce a fost întoarsă pagina, acolo sus?
De ce a fost curăţată spuma berii? N-are importanţă. Oricum,
hidrogenul arde, explodează, pârjoleşte. O lumină imensă
străbate spaţiul imaculat. Criză. Lucrurile încremenite încep
să se mişte. Lucrurile reci se încălzesc. Lucrurile tăcute
zumzăie.
48
 În focarul iniţial, hidrogenul se transformă în heliu, atom
abia cu puţin mai complex decât el. Dar din această trans-
formare se poate deduce deja prima mare regulă a jocului
din universul nostru: TOT MAI COMPLEX.
Această regulă pare evidentă. Dar nimic nu dovedeşte că
în universurile vecine ea nu e diferită. În altă parte poate că
este TOT MAI CALD, sau TOT MAI TARE, sau TOT MAI
COMIC.
Şi la noi lucrurile devin mai calde, sau mai tari, sau mai
comice, dar nu aceasta este legea iniţială. Ele sunt doar
secundare. Legea noastră de bază, în jurul căreia se orga-
nizează toate celelalte, este: TOT MAI COMPLEX.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Masculul 327 rătăceşte pe culoarele de sud ale oraşului.

Nu s-a liniştit. Rumegă în gând faimoasele cuvinte:

Am explorat cu piciorul,
Am văzut cu ochii,
M-am întors ca stimul nervos.

De ce nu merge? Unde e greşeala? Corpul lui clocoteşte

de informaţie neprelucrată. Roiul a fost rănit şi nici măcar
nu a băgat de seamă, crede el. Or, el este stimulul de
durere. Deci trebuie să facă Cetatea să reacţioneze.
Oh, cât de greu e să deţii un mesaj de durere, să-l
păstrezi în tine, fără să găseşti nici o antenă dispusă să-l
primească. Ar dori atât de mult să se descarce de toată
această povară, să împartă cu alţii cumplita lui informaţie.
O furnică mesageră-termică trece pe lângă el. Simţindu-l
deprimat, crede că nu s-a trezit bine şi îi oferă caloriile ei
49
solare.
Asta îi redă puţină forţă, pe care o foloseşte imediat
încercând s-o convingă.
Alarmă, o expediţie a fost distrusă într-o ambuscadă pusă
la cale de pitice, alarmă!
Dar nici măcar nu mai are accentele de adevăr de la
început. Mesagera-termică pleacă mai departe de parcă nu
s-ar fi întâmplat nimic. 327 nu renunţă. Aleargă pe culoare
lansându-şi mesajul de alarmă.
Din când în când, războinicele se opresc, îl ascultă, ba
chiar dialoghează cu el, dar povestea lui cu arma
pustiitoare e foarte puţin credibilă. Nici un grup capabil să-
şi ia în sarcină o misiune militară nu se formează.
Merge abătut...
Deodată, în timp ce parcurge un tunel pustiu de la
etajul patru al subsolului, detectează un zgomot în spatele
lui. Cineva îl urmăreşte.
Masculul 327 se întoarce. Inspectează culoarul cu ocelii
lui infraroşii. Pete roşii şi negre. Nu e nimeni. Ciudat.
Trebuie să fie o greşeală. Dar zgomotul de paşi se aude din
nou în urma lui. Scârţ... ţîîî, scârţ... ţîîî. E cineva care
probabil că şchioapătă cu două picioare din şase, şi care se
apropie.
Ca să se asigure că nu se înşală, coteşte la fiecare inter-
secţie, apoi se opreşte un moment. Zgomotul se întrerupe.
De îndată ce porneşte: Scârţ... ţîî, scârţ... ţîî, scârţ... ţîî,
zgomotul se aude din nou.
Nu poate fi nici o îndoială, cineva îl urmăreşte.
Cineva care se ascunde când se întoarce spre el. Ciudat
comportament, cu totul inedit. De ce o celulă a Roiului ar
urmări o alta fără să-şi declare identitatea? Aici fiecare e cu
toată lumea şi nu are nimic de ascuns.
Şi totuşi "prezenţa" e acolo. Mereu la distanţă, mereu
ascunsă. Scârţ... ţîî, scârţ... ţîî. Ce să facă? Încă de pe când
50
era larvă, doicile îl învăţaseră că totdeauna trebuie să
înfrunte primejdia. Se opreşte şi se preface că se spală.
Prezenţa nu mai e foarte departe. Aproape că o simte. În
timp ce mimează că îşi face toaleta, îşi mişcă antenele.
Gata, percepe moleculele odorante ale urmăritorului. E o
mică războinică de un an. Degajă un parfum ciudat, care îi
acoperă identificările curente. Greu de definit. S-ar zice un
miros de stâncă.
Mica războinică nu se mai ascunde. Scârţ... ţîîî scârţ...
ţîîî... Acum o vede în infraroşu. Într-adevăr, îi lipsesc două
picioare. Mirosul ei de stâncă devine mai puternic.
Masculul emite.
Cine e acolo?
Nici un răspuns.
De ce mă urmăreşti?
Nici un răspuns.
Vrând să uite incidentul, 327 îşi reia mersul, dar în
curând detectează o a doua prezenţă, care soseşte din faţă.
O războinică mare de data asta. Galeria este îngustă, nu va
putea să treacă.
Să se întoarcă din drum? Asta ar însemna s-o înfrunte
pe şchioapă, care de altfel se grăbeşte spre el.
E prins la înghesuială.
Acum simte: sunt două războinice. Şi amândouă au acel
parfum de stâncă. Furnica mare îşi deschide foarfecile
lungi.
E o cursă!
E de neconceput ca o furnică a Cetăţii să vrea să ucidă o
alta. Să fie o dereglare a sistemului imunitar? Nu i-au
recunoscut mirosurile de identificare? Îl iau drept un corp
străin? Era pur şi simplu absurd, ca şi cum stomacul lui ar
fi hotărât să-i asasineze intestinul...
Masculul 327 măreşte forţa de emisie:
Sunt, ca şi voi, o celulă a Roiului. Aparţinem aceluiaşi
51
organism.
Sunt nişte luptătoare tinere, probabil că se înşală. Dar
mesajele lui nu le potolesc pe cele care îl încolţiseră. Mica
şchioapă îi sare în spinare şi îl ţine de aripi, în timp ce
furnica mare îi strânge capul între mandibule. Cele două
războinice îl târăsc astfel spre locul unde sunt aruncate
murdăriile.
Masculul 327 se zbate. Cu segmentul său de dialog
sexual, victima emite tot felul de emoţii pe care asexuatele
nici măcar nu le cunosc. Li se par de neînţeles până la
panică.
Pentru a nu fi murdărită de aceste idei "abstracte",
şchioapa, lipită de placa lui protectoare, îi răzuieşte
antenele cu mandibulele. Îl uşurează cu acest gest de toţi
feromonii şi mai ales de parfumurile-paşaport. Oricum,
acolo unde îl duc nu-i vor servi la mare lucru...
Sinistrul trio înaintează anevoie pe culoarele cel mai
puţin frecventate. Mica şchioapă îşi continuă metodic
munca de curăţire. S-ar zice că nu vrea să lase nici o
informaţie pe acel cap. Masculul nu se mai zbate.
Resemnat, se pregăteşte să moară, încetinindu-şi bătăile
inimii.

"De ce atâtea violenţe, de ce atâta ură, fraţilor? De ce?

Unul, nu suntem decât unul, toţi împreună suntem
copiii Pământului şi ai Domnului.
Să punem capăt certurilor noastre deşarte. Secolul XXII
va fi spiritual sau nu va fi deloc. Să renunţăm la vechile
noastre dispute bazate pe orgoliu şi pe duplicitate.
Individualismul, iată adevăratul nostru duşman! Dacă
lăsaţi să moară de foame un frate aflat în nevoie, atunci nu
mai sunteţi demni să faceţi parte din marea comunitate a
lumii. Dacă o fiinţă pierdută vă cere sprijin şi ajutor iar voi
52
îi închideţi uşa, atunci nu sunteţi de-ai noştri.
Vă cunosc bine, conştiinţe împăcate, cocoloşite în puf!
Nu vă gândiţi decât la confortul vostru, nu doriţi decât
gloria individuală, fericirea, da, dar numai a voastră şi a
cercului strâmt al familiei voastre.
Vă cunosc, ascultaţi la mine. Tu, tu, tu şi tu! Nu mai
zâmbiţi în faţa ecranelor, vă spun lucruri grave. Vă vorbesc
despre viitorul omenirii. Situaţia asta nu poate dura. Acest
mod de viaţă e lipsit de sens. Irosim totul, distrugem totul.
Pădurile sunt tăiate pentru a face din ele batiste de unică
folosinţă. Totul a devenit de unică folosinţă: tacâmurile,
stilourile, hainele, aparatele fotografice, maşinile, şi fără să
băgaţi de seamă veţi deveni voi înşivă de unică folosinţă.
Renunţaţi de această formă de viaţă superficială. Trebuie
să renunţaţi chiar azi, mai înainte ca mâine să fiţi forţaţi s-
o faceţi.
Veniţi printre noi, alăturaţi-vă armatei noastre de
credincioşi. Fraţilor, toţi suntem soldaţii Domnului."
Imaginea unei crainice. "Această emisiune evanghelică
ne-a fost propusă de părintele Mac Donald de la noua
Biserică adventistă de ziua a 45-a şi de societatea de
produse congelate «Sweetmilk». Ea a fost difuzată prin
satelit în mondovision. Şi acum, înaintea serialului nostru
SF «Sunt mândru că sunt extraterestru», câteva minute de
publicitate."
Lucie nu reuşea, aşa cum făcea Nicolas, să nu se mai
gândească la nimic în timp ce se uita la televizor. Trecuseră
opt ore de când Jonathan era acolo jos şi nici o veste!
Îşi apropie mâna de telefon. El îi spusese să nu
întreprindă nimic, dar dacă murise, dacă se prăbuşise ceva
peste el?
Încă nu avea curajul să coboare. Ridică receptorul.
Formă numărul politiei.
― Alo, poliţia?
53
 ― Îţi cerusem să nu telefonezi, făcu o voce slabă şi
lipsită de sonoritate, din direcţia bucătăriei.
― Tăticule! Tăticule!
Lucie închise în timp ce din receptor se auzea: "Alo,
vorbiţi, daţi-mi adresa."
Clac.
― Da, da, eu sunt, nu trebuia să vă, îngrijoraţi. Vă
spusesem să mă aşteptaţi liniştiţi.
Să nu se îngrijoreze? Asta era bună!
Jonathan nu numai că ţinea în braţe rămăşiţele a ceea
ce fusese Ouarzazate şi care nu mai era decât o grămadă
de carne sângerândă, dar chiar el era transfigurat. Nu
părea înfricoşat sau copleşit, mai curând era zâmbitor. Nu,
nu asta, mai degrabă aveai impresia că îmbătrânise sau că
era bolnav. Avea o privire febrilă, tenul livid, tremura şi
părea la capătul puterilor.
Văzând corpul fără viaţă al câinelui său, Nicolas izbucni
în lacrimi. Ai fi zis că bietul caniş fusese sfâşiat cu sute de
lovituri scurte de brici.
Îl aşezară pe un ziar desfăcut.
Nicolas plângea nemângâiat pierderea tovarăşului său.
Se sfârşise. Niciodată nu-l va mai vedea sărind pe perete
când i se spunea cuvântul "pisică". Niciodată nu-l va mai
vedea deschizând clanţele uşilor cu o săritură veselă.
Niciodată nu-l va mai scăpa de ciobăneştii germani
homosexuali.
Ouarzazate nu mai era.
― Mâine îl vom duce la cimitirul câinilor de la Père-
Lachaise, îi promise Jonathan. Îi vom cumpăra mormântul
acela de patru mii cinci sute de franci, ştii, cel la care îi
vom putea pune fotografia.
― Oh, da! oh, da! zise Nicolas printre suspine, merită
măcar atât.
― Şi apoi vom merge la SPA şi îţi vei alege un alt animal.
54
De ce n-ai lua de data asta un căţeluş maltez? Sunt tare
drăguţi.
Lucie nu reuşea să-şi vină în fire. Nu ştia cu ce întrebare
să înceapă. De ce stătuse atât de mult? Ce i se întâmplase
câinelui? Dar lui, ce i se întâmplase? Voia să mănânce? Nu
se gândise la spaima lor?
― Ce e acolo jos? făcu ea în cele din urmă cu o voce
ştearsă.
― Nimic, nimic.
― Dar nu vezi în ce hal te-ai întors? Şi câinele... Parcă ar
fi nimerit într-o maşină de tocat electrică. Ce-a păţit?
Jonathan îşi trecu o mână murdară peste frunte.
― Notarul avea dreptate, e plin de şobolani acolo jos.
Ouarzazate a fost făcut bucăţele de nişte şobolani furioşi.
― Dar tu?
Bărbatul rânji.
― Eu sunt un animal mai mare, de mine se sperie.
― E curată nebunie! Ce-ai făcut acolo jos timp de opt
ore? Ce e în fundul acestei pivniţe blestemate? se înfurie
ea.
― Nu ştiu, n-am ajuns până la capăt.
― N-ai ajuns până la capăt!
― Nu, e foarte adâncă.
― În opt ore n-ai ajuns la capătul... la capătul pivniţei
noastre!
― Nu. M-am oprit când am văzut câinele. Peste tot era
numai sânge. Ştii, Ouarzazate s-a luptat cu îndârjire. E
incredibil cât de mult a putut să reziste un câine atât de
mic.
― Dar unde te-ai oprit? La jumătatea drumului?
― De unde să ştiu? Oricum, nu puteam să merg mai
departe. Îmi era şi mie frică. Ştii că nu suport întunericul şi
violenţa. Oricine ar fi fost în locul meu s-ar fi oprit. Nu poţi
merge la nesfârşit aşa, în plin necunoscut. Şi pe urmă m-
55
am gândit la tine, la voi. Nici nu-ţi poţi închipui cum e... E
tare întunecos. E ca moartea.
La aceste ultime cuvinte un fel de tic îi ridică în sus
colţul gurii. Lucie nu-l mai văzuse niciodată aşa. Înţelese
că trebuia să-l lase în pace. Îşi petrecu braţele pe după
mijlocul lui şi îl sărută pe buzele reci.
― Linişteşte-te, s-a terminat. Vom sigila această uşă şi
n-o să mai vorbim despre ea.
El se trase uşor înapoi.
― Nu. Nu s-a terminat. Acum m-am lăsat oprit de acea
zonă roşie. Oricine s-ar fi oprit. Violenţa ne sperie
totdeauna, chiar şi atunci când victime sunt animalele. Dar
nu pot să rămân aşa, poate doar la un pas de ţintă...
― Doar n-ai să-mi spui că vrei să te întorci acolo?
― Ba da. Dacă Edmond a putut, voi putea şi eu.
― Edmond, unchiul tău Edmond?
― A făcut ceva acolo jos, şi vreau să ştiu ce anume.
Lucie îşi înăbuşi un geamăt.
― Dacă ţii la mine şi la Nicolas, te rog să nu mai cobori.
― N-am de ales.
Avu din nou acelaşi tic al gurii.
― Totdeauna am făcut lucrurile pe jumătate. Totdeauna
m-am oprit când raţiunea îmi spunea că primejdia e
aproape. Şi uite ce-am devenit. Un om care, fireşte, n-a
ştiut ce e primejdia, dar nici n-a reuşit în viaţă. Tot făcând
jumătăţi de drum, n-am mers niciodată până la capătul
lucrurilor. Ar fi trebuit să rămân la lăcătuşerie, să fiu
agresat, chiar dacă m-aş fi ales şi eu cu nişte cucuie. Ar fi
fost ca un botez, aş fi cunoscut violenţa şi aş fi învăţat cum
să reacţionez la ea. Dar eu, tot evitând necazurile, sunt ca
un copilaş fără experienţă.
― Delirezi.
― Nu, nu delirez. Nu poţi trăi veşnic într-un cocon.
Această pivniţă îmi oferă ocazia unică să fac pasul. Dacă
56
nu-l voi face, nu voi mai îndrăzni niciodată să mă privesc
în oglindă; n-aş vedea decât un laş. De altfel chiar tu m-ai
împins să cobor, adu-ţi aminte.
Jonathan îşi scoase cămaşa pătată de sânge.
― Nu insista, hotărârea mea e irevocabilă.
― Bun, atunci vin şi eu cu tine! declară ea apucând
lanterna.
― Nu, tu rămâi aici!
O apucase ferm de încheieturile mâinilor.
― Dă-mi drumul, ce te-a apucat?
― Scuză-mă, dar trebuie să înţelegi, această pivniţă e
ceva care nu mă priveşte decât pe mine. E încercarea mea,
e drumul meu. Nimeni nu trebuie să se amestece, înţelegi?
În spatele lor, Nicolas încă mai plângea în faţa
rămăşiţelor lui Ouarzazate. Jonathan o lăsă pe Lucie şi se
apropie de fiul său.
― Haide, revino-ţi, băiete!
― M-am săturat! Ouarzi a murit iar voi vă certaţi.
Jonathan vru să-i îndrepte gândurile în altă parte. Luă o
cutie de chibrituri, scoase din ea şase beţe şi le puse pe
masă.
― Uită-te aici, îţi voi arata o enigmă. Cu aceste şase
chibrituri putem forma patru triunghiuri echilaterale.
Încearcă, trebuie să reuşeşti.
Băiatul, surprins de propunerea tatălui său, îşi şterse
lacrimile şi-şi trase nasul. Începu imediat să aranjeze
chibriturile în diferite feluri.
― Şi-ţi dau un sfat. Ca să găseşti soluţia, trebuie să
gândeşti altfel. Dacă o faci ca de obicei, nu ajungi la nimic.
Nicolas reuşi să formeze trei triunghiuri. Nu patru. Îşi
ridică ochii mari şi albaştri spre tatăl lui şi clipi de câteva
ori.
― Tu ai găsit soluţia, tăticule?
― Nu, nu încă, dar simt că sunt pe-aproape.
57
 Jonathan îşi liniştise momentan fiul, nu şi nevasta.
Lucie îi arunca priviri mânioase. În seara aceea se certară
destul de violent. Dar Jonathan nu voi să spună nimic
despre pivniţă şi misterele ei.
A doua zi, Jonathan se sculă de dimineaţă şi îşi petrecu
prima parte a zilei instalând la intrarea în pivniţă o uşă de
fier prevăzută cu un lacăt mare. Apoi îşi agăţă cheia de gât.

Salvarea vine sub forma neaşteptată a unui cutremur de

pământ.
Mai întâi pereţii sunt supuşi unei mari zguduiri laterale.
Din tavane nisipul începe să curgă în cascadă. Aproape
imediat urmează a doua zguduire, apoi a treia, a patra...
Zguduiturile surde se succed din ce în ce mai repede,
apropiindu-se din ce în ce mai mult de cei trei. E un vuiet
enorm care nu se mai opreşte şi care face să vibreze totul.
Reînsufleţit de această trepidaţie, tânărul mascul îşi
accelerează din nou inima, loveşte de două ori cu
mandibulele, surprinzându-şi călăii, şi o rupe la fugă prin
tunelul spart. Îşi agită aripile încă embrionare pentru a-şi
accelera fuga şi a-şi prelungi salturile pe deasupra
dărâmăturilor.
Fiecare zguduitură mai puternică îl obligă să se
oprească şi să aştepte, lipit de sol, sfârşitul avalanşelor de
nisip. Bucăţi întregi de zid se prăbuşesc în mijlocul altor
culoare. Poduri, arcade şi cripte se năruie, antrenând în
căderea lor milioane de siluete năucite.
Mirosurile de alarmă prioritară zboară prin aer răspân-
dindu-se în toate direcţiile. În prima fază, feromonii
excitatori învăluie în ceaţă galeriile superioare. Toţi cei care
adulmecă acest parfum încep imediat să tremure, să alerge
în toate sensurile şi să producă feromoni şi mai tari. Astfel
încât panica se transmite ca rostogolirea unui bulgăre de
58
zăpadă.
Norul de alarmă se răspândeşte ca o ceaţă, strecurându-
se prin toate vinele regiunii suferinde, până în arterele
principale. Obiectul străin infiltrat în corpul cetăţii produce
ceea ce tânărul mascul a încercat zadarnic să declanşeze:
toxine de durere. În consecinţă, sângele negru format de
mulţimile de belokanieni începe să circule mai repede.
Populaţia evacuează ouăle din apropierea zonei sinistrate.
Luptătoarele se regrupează în unităţi de luptă.
Zguduiturile încetează în momentul în care masculul
327 ajunge într-o intersecţie mare, pe jumătate astupată
de nisip şi de mulţime. Urmează o tăcere plină de groază.
Toţi încremenesc, temându-se de ceea ce va urma.
Antenele ridicate în sus zvâcnesc. Aşteptare.
Deodată, în locul acelui toc-toc dureros de adineauri se
aude un soi de gâfâit surd. Toţi îşi dau seama că blana de
crenguţe a Cetăţii a fost perforată. Ceva imens pătrunde în
dom, sfărâmă zidurile, se strecoară printre crenguţe.
Un tentacul fin de culoare roz se iveşte brusc în mijlocul
intersecţiei. Vântură aerul şi mătură solul cu o viteză
nebună, în căutarea unui cât mai mare număr de cetăţeni.
Luptătoarele se năpustesc asupra lui pentru a încerca să-l
muşte cu mandibulele, formând la capătul lui un ciorchine
mare şi negru. Suficient de încărcată, limba se retrage cu
repeziciune în sus şi dispare, vărsând mulţimea în
interiorul unui gât, apoi se întoarce, tot mai lungă, tot mai
lacomă, fulgerătoare.
Atunci se declanşează faza a doua a alarmei.
Lucrătoarele lovesc solul cu extremitatea abdomenului
pentru a-i alerta pe soldaţii de la etajele inferioare, care n-
au aflat încă nimic din această dramă.
Întreaga Cetate răsună de zgomotul acestui tam-tam
primitiv. S-ar zice că "organismul Cetate" gâfâie: tac, tac,
tac! Toc... toc... toc... răspunde străinul care a început din
59
nou să ciocăne domul pentru a pătrunde mai adânc.
Fiecare se lipeşte de pereţi, încercând să scape de acel
şarpe roşu dezlănţuit care scotoceşte galeriile. Când
lipăitura e considerată prea săracă, limba se întinde şi mai
mult. Urmată de un cioc şi de un cap uriaş.
E o ciocănitoare verde! Teroarea primăverii... Aceste
păsări insectivore lacome sapă în acoperişul cetăţilor de
furnici până la o adâncime de şaizeci de centimetri şi se
ghiftuiesc cu populaţia lor.
E timpul să se treacă la a treia fază a alarmei. Unele
lucrătoare, practic înnebunite de surescitarea neexprimată
în acte, încep să danseze dansul spaimei. Mişcările sunt
foarte sacadate: salturi, plesnete de mandibule, scuipat...
Alţi indivizi, complet isterici, aleargă pe culoare şi muşcă
tot ce mişcă. Efectul perfid al fricii: nereuşind să distrugă
obiectul agresor, Cetatea sfârşeşte prin a se autodistruge.

Cataclismul e localizat la etajul cincisprezece de sus, în

partea de vest, dar alerta trecând prin toate cele trei faze,
întreaga Cetate se află acum pe picior de război.
Lucrătoarele coboară cât mai adânc în subsol pentru a
pune ouăle la adăpost. Se întâlnesc pe drum cu şiruri
întregi de luptătoare grăbite care îşi agită mandibulele.
Cetatea furnicilor a învăţat, de-a lungul nenumăratelor
generaţii, să se apere împotriva unor astfel de neajunsuri.
În mijlocul acestor mişcări dezordonate, furnicile din casta
artileristelor alcătuiesc grupuri de comando şi îşi
repartizează operaţiunile prioritare.
Încercuiesc ciocănitoarea verde în zona ei cea mai vulne-
rabilă: gâtul. Apoi se aşază în poziţie de tir apropiat.
Abdomenele lor ţintesc zburătoarea. Foc! Artileristele
propulsează cu toată puterea sfincterelor jetul de acid
formic superconcentrat.
60
 Pasărea are brusc impresia neplăcută că cineva îi
strânge gâtul cu un fular de ace. Se zbate, vrea să se
elibereze. Dar a înaintat prea mult. Are aripile prinse în
pământul şi rămurelele domului. Îşi lansează din nou
limba pentru a ucide cât mai multe dintre aceste adversare
minuscule.
Alte luptătoare iau locul primului val. Foc! Ciocănitoarea
verde are o tresărire. De data asta nu mai sunt ace, ci ţepi.
Loveşte nervoasă cu ciocul. Foc! Acidul, ţâşneşte din nou.
Pasărea tremură, începe să respire cu greutate. Foc! Acidul
îi roade nervii şi e complet imobilizată.
Tirul încetează. De peste tot, luptătoare cu mandibule
mari se năpustesc să muşte din rănile făcute de acidul
formic. În acelaşi timp, o legiune se deplasează în exterior,
pe ceea ce a mai rămas din dom, reperează coada
animalului şi începe să foreze partea cea mai odorantă:
anusul. Genistele lărgesc repede orificiul şi pătrund în
măruntaiele păsării.
Prima echipă a reuşit să despice pielea gâtului. Când
încep să curgă primele picături de sânge roşu, emiterea
feromonilor de alarmă încetează. Partida e câştigată.
Deschizătura gâtului e din ce în ce mai largă şi prin ea se
reped batalioane întregi. În laringele animalului mai sunt
încă furnici vii. Se trece la salvarea lor.
Apoi luptătoarele pătrund în interiorul capului, căutând
orificiile care le vor permite să ajungă la creier. O
lucrătoare găseşte o trecere: carotida. Trebuie însă reperată
direcţia bună: cea care merge de la inimă la creier, nu
invers. Iat-o!
Patru lucrătoare sparg canalul şi se aruncă în lichidul
roşu. Duse de curentul cardiac, temerarele sunt în curând
propulsate până la emisferele cerebrale. Sunt gata să sape
în materia cenuşie.
Ciocănitoarea verde, înnebunită de durere, se tăvăleşte
61
la dreapta şi la stânga, dar nu are nici un mijloc de a se
opune tuturor acelor invadatori care o tranşează din
interior. Un pluton de furnici pătrunde în plămâni şi
aruncă acid. Pasărea tuşeşte cumplit.
Altele, un întreg corp de armată, pătrund în esofag
pentru a face joncţiunea în sistemul digestiv cu colegele lor
care au intrat prin anus. Acestea din urmă escaladează cu
rapiditate intestinul gros şi distrug în trecere toate organele
vitale aflate la îndemâna mandibulelor. Scormonesc carnea
vie aşa cum obişnuiesc să scormonească pământul, luând
cu asalt, pe rând, pipota, ficatul, inima, splina şi
pancreasul, ca pe nişte fortăreţe.
Se întâmplă ca un val neaşteptat de sânge sau de limfă
să înece câţiva indivizi. Aşa păţesc însă numai
neîndemânaticele care nu ştiu unde şi cum să taie.
Celelalte înaintează metodic prin cărnurile roşii şi negre.
Ştiu să se eschiveze înainte de a fi strivite de un spasm.
Evită să se atingă de zonele pline de bilă sau de acizi
digestivi.
Cele două armate se întâlnesc până la urmă în dreptul
rinichilor. Pasărea nu a murit încă. Inima ei, crestată de
lovituri de mandibulă, continuă să trimită sânge prin
conductele sparte.
Fără să se aştepte ultima suflare a victimei, şiruri de
lucrătoare îşi trec din mână în mână bucăţile de carne încă
palpitânde. Nimic nu rezistă micilor chirurgi. Când încep
să taie bucăţile de creier, ciocănitoarea verde are o
convulsie, ultima.
Tot oraşul dă fuga să ciopârtească monstrul. Culoarele
colcăie de furnici care duc ca amintire fie o pană, fie un fir
de puf.
Echipele de zidăriţe au intrat deja în acţiune. Se
lucrează la refacerea domului şi a culoarelor deteriorate.
De departe ai putea crede că furnicarul e pe cale de a
62
mânca o pasăre. După ce a înghiţit-o, o mistuie,
distribuind carnea şi grăsimea, pielea şi penele în toate
punctele unde ele vor fi de folos Cetăţii.

GENEZA: Cum s-a constituit civilizaţia furnicilor? Pentru a

înţelege acest lucru trebuie să ne întoarcem cu mai multe
sute de milioane de ani în urmă, în momentul în care viaţa a
început să se dezvolte pe Pământ.
Insectele s-au aflat printre primii nou-sosiţi. Păreau prost
adaptate pentru lumea lor. Mici, fragile, ele erau victimele
ideale pentru orice prădător. Pentru a reuşi să se menţină în
viaţă, unele, precum lăcustele, au ales calea reproducerii.
Ouau în asemenea cantităţi încât era musai să rămână şi
supravieţuitori.
Altele, precum viespile şi albinele, au ales veninul,
dotându-se de-a lungul generaţiilor cu ace otrăvite care le
făceau de temut.
Altele, ca gândacul-de-bucătărie, au ales să devină neco-
mestibile. O glandă specială dădea un gust atât de rău
cărnii lor încât nimeni nu voia s-o mănânce. Altele, precum
călugăriţele sau fluturii de noapte, au ales camuflajul.
Semănând cu iarba sau cu scoarţa copacilor, ele treceau
neobservate în natura neospitalieră. Şi totuşi, în această
junglă a primelor zile, multe insecte n-au găsit nici o
"şmecherie" pentru a supravieţui şi păreau condamnate la
dispariţie.
Printre aceste "defavorizate" au fost mai întâi termitele.
Apărută acum aproape o sută cincizeci de milioane de ani pe
scoarţa terestră, această specie consumatoare de lemn nu
avea nici o şansă de perenitate. Prea mulţi prădători, prea
puţine atuuri naturale pentru a le rezista... Ce avea să se
întâmple cu termitele?
Multe au pierit, iar supravieţuitorii erau atât de încolţiţi
63
încât au ştiut să găsească la timp o soluţie originală: "Să nu
mai lupte nimeni singur, să se creeze grupuri de solidaritate.
Duşmanilor noştri le va fi mai greu să atace douăzeci de
termite care fac front comun decât una singură care încearcă
să fugă." Termitele deschideau astfel una din căile regale ale
complexităţii: organizarea socială.
Aceste insecte au început să trăiască în grupuri mici,
familiale, adunate în jurul unui nucleu: Matca ouătoare. Apoi
familiile au devenit sate, satele au căpătat amploare şi s-au
transformat în oraşe. Cetăţile lor de nisip şi ciment s-au
înălţat în scurt timp pe toată suprafaţa globului. Termitele au
fost primii stăpâni inteligenţi ai planetei noastre, şi prima ei
societate.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Masculul 327 nu-şi mai vede ucigaşele cu parfum de

stâncă. Înseamnă că l-au abandonat. Cu puţin noroc,
poate că au murit sub dărâmături...
Nu trebuie să se bucure prea tare însă. N-a scăpat chiar
aşa uşor. Nu mai are nici un parfum-paşaport. La prima
întâlnire cu o războinică, s-a terminat cu el. Semenele lui îl
vor considera în mod automat un corp străin. Nu-l vor lăsa
nici măcar să le explice. Vor trage în el cu acid sau îl vor
lovi cu mandibulele fără somaţie, acesta era tratamentul
rezervat celor care nu puteau să emită mirosurile-paşaport
ale Federaţiei.
Era absurd! Cum de-a ajuns în situaţia asta? Vina o
poartă numai blestematele acelea de războinice cu parfum
de stâncă. Ce le-a apucat? Probabil că erau nebune. Deşi
cazul e rar, se întâmplă ca greşeli de programare genetică
să ducă la accidente psihologice de acest tip; ceva
64
asemănător cu acele furnici isterice care loveau în toată
lumea în faza a treia a alarmei.
Totuşi, cele două furnici care îl atacaseră nu păreau nici
isterice, nici degenerate. Chiar aveau aerul că ştiu foarte
bine ce fac. S-ar fi zis... Nu există decât o singură situaţie
în care nişte celule distrug cu bună ştiinţă alte celule ale
aceluiaşi organism. Doicile numesc asta cancer. Ai fi zis...
nişte celule atinse de cancer.
Acea aromă de stâncă era deci un miros de boală... Şi în
privinţa asta ar trebui să dea alarma. Masculul 327 are
acum două mistere de elucidat: arma secretă a piticelor şi
celulele canceroase ale Bel-o-kan-ului. Dar nu poate să
comunice cu nimeni. Trebuie să se gândească. S-ar putea
foarte bine să găsească în el o resursă ascunsă... o soluţie.
Începe să-şi spele antenele. Umezire (i se pare tare
ciudat să-şi lingă antenele fără să recunoască gustul
caracteristic al feromonilor-paşaport), curăţire, lustruire cu
peria de la cot, uscare.
Ce să facă, fir-ar să fie?
Mai întâi, să rămână în viaţă.
O singură persoană îşi poate aminti imaginea lui în
infraroşu fără să aibă nevoie de confirmarea parfumurilor
de identificare: Matca. Totuşi, Cetatea interzisă e arhiplină
de luptătoare. Cu atât mai rău! În fond, Belo-kiu-kiuni
avea o veche maximă: Deseori, în mijlocul primejdiei eşti cel
mai în siguranţă!

― Edmond Wells n-a lăsat aici amintiri plăcute. Şi de

altfel, atunci când a plecat nimeni nu l-a oprit.
Cel care vorbea astfel era un bătrân amabil, unul din
subdirectorii societăţii "Sweetmilk Corporation".
― Totuşi se pare că descoperise o nouă bacterie
alimentară, cea care făcea iaurturile să miroase frumos...
65
 ― Da, trebuie să recunosc că în chimie avea uneori idei
de-a dreptul geniale. Dar asta nu se întâmpla în mod
regulat, ci din când în când.
― Aţi avut necazuri cu el?
― Sincer să fiu, nu. Să spunem mai curând că nu se
integra în echipă. El se ţinea de-o parte. Şi chiar dacă
bacteria lui ne-a adus milioane, cred că aici nimeni nu l-a
apreciat vreodată cu adevărat.
― Aţi putea fi mai explicit?
― Într-o echipă există şefi. Edmond nu suporta şefii, ca
de altfel nici o formă de autoritate ierarhică. Totdeauna i-a
dispreţuit pe directori, care nu fac decât "să conducă doar
ca să conducă, fără să producă nimic", cum zicea el. Or, cu
toţii suntem obligaţi să lingem pantofii superiorilor noştri.
Aşa cere sistemul. El era mândru. Cred că asta ne agasa pe
noi mai mult decât pe şefi.
― Cum a plecat?
― S-a certat cu unul din subdirectori pentru un fapt în
privinţa căruia, la drept vorbind... avea perfectă dreptate.
Acest subdirector îi scotocise prin birou, iar pe Edmond îl
apucase damblaua. Când a văzut că toată lumea prefera
să-l susţină pe celălalt, a fost obligat să plece.
― Dar mi-aţi spus că avea dreptate...
― Uneori e mai bine să te comporţi ca un laş în
avantajul unor cunoscuţi, chiar antipatici, decât să fii
curajos în avantajul unor necunoscuţi, chiar dacă-ţi sunt
simpatici. Edmond nu avea prieteni aici. Nu mânca
împreună cu noi, nu bea cu noi, totdeauna părea cu capul
în nori.
― Atunci de ce-mi mărturisiţi "laşitatea"
dumneavoastră? Nu eraţi obligat să-mi povestiţi asta.
― Hm, de când a murit, îmi zic că totuşi nu ne-am
purtat cum trebuia. Dumneata eşti nepotul lui, spunându-
ţi toate astea mi se ia o piatră de pe inimă...
66
 În fundul unui culoar îngust şi întunecos se zăreşte o
fortăreaţă de lemn. Cetatea interzisă.
Acest edificiu este de fapt un butuc de pin în jurul
căruia s-a construit domul. Butucul serveşte drept inimă şi
coloană vertebrală. Inimă, căci el conţine încăperea regală
şi rezervele de alimente preţioase. Coloană vertebrală, căci
permite Cetăţii să reziste furtunilor şi ploilor.
Văzut mai de aproape, peretele Cetăţii interzise este
încrustat cu motive complexe. Ca nişte inscripţii într-o
scriere barbară. Acestea sunt de fapt culoarele săpate pe
vremuri de primii ocupanţi ai trunchiului: nişte termite.
Când fondatoarea Belo-kiu-kiuni aterizase în regiune, în
urmă cu cinci mii de ani, intrase imediat în conflict cu ele.
Războiul durase foarte mult, peste o mie de ani, dar până
la urmă belokanienii câştigaseră. Şi descoperiseră cu
încântare un oraş "beton", cu tunele de lemn care nu se
năruiau niciodată. Acest buştean de pin le deschidea noi
perspective urbanistice şi arhitecturale.
Sus, tăblia plată şi supraînălţată: jos, rădăcinile adânci,
care se împrăştie în pământ. Era i-de-al. Cu toate acestea,
în curând trunchiul nu a mai fost suficient pentru a
adăposti populaţia în continuă creştere a furnicilor roşcate.
Atunci se săpase subsolul, în prelungirea rădăcinilor. Iar
peste trunchiul retezat fuseseră îngrămădite crenguţe
pentru a-i lărgi vârful.
Cetatea interzisă este acum aproape pustie. În afară de
Matcă şi de santinelele ei de elită, toată lumea trăieşte la
periferie.
327 se apropie de trunchi cu paşi prudenţi şi neregulaţi.
Vibraţiile regulate sunt percepute ca prezenţa cuiva care
merge, în timp ce sunetele neregulate pot să treacă drept o
uşoară surpare. Mai ales trebuie să spere că nu se va
67
întâlni cu nici o luptătoare. Începe sa se târască. Nu mai e
decât la două sute de capete de Cetatea interzisă. Zăreşte
zecile de ieşiri care străpung trunchiul: mai exact, capetele
furnicilor "portărese" care astupă orificiul.
Prin nu se ştie ce anomalie genetică, acestea au un cap
mare, rotund şi turtit, care le face să semene cu un cui
mare potrivit exact pe dimensiunea orificiului pe care-l
supraveghează.
Aceste porţi vii îşi dovediseră deja eficacitatea în trecut.
Cu ocazia Războiului Fragilor, în urmă cu şapte sute
optzeci de ani, Cetatea fusese invadată de furnicile galbene.
Toţi belokanienii supravieţuitori se refugiaseră în Cetatea
interzisă, iar furnicile portărese, intrând de-a-ndăratelea,
închiseseră ermetic intrările.
Furnicile galbene avuseseră nevoie de două zile pentru a
reuşi să forţeze aceste zăvoare. Portăresele nu numai că
astupau găurile, dar şi muşcau cu mandibulele lor lungi.
Furnicile galbene se strângeau câte o sută pentru a lupta
împotriva unei singure portărese. Până la urmă au reuşit
să treacă, săpând în chitina capetelor. Dar sacrificiul
"porţilor vii" nu fusese zadarnic. Celelalte cetăţi din
Federaţie avuseseră timp să strângă întăriri, şi, câteva
ceasuri mai târziu, oraşul fusese eliberat.
Sigur, masculul 327 nu are de gând să înfrunte singur o
portăreasă, dar intenţionează să profite de momentul
deschiderii uneia din aceste porţi, ca să lase să iasă o doică
încărcată cu ouă, de exemplu. Ar putea da buzna înăuntru
mai înainte ca ea să se poată închide.
Iată că un cap tocmai se mişcă, apoi face loc... unei
santinele. Ocazie ratată, nu poate încerca nimic, santinela
s-ar întoarce imediat şi l-ar omorî.
Altă mişcare de cap a portăresei. Se lasă uşor pe cele
şase picioare, gata să se năpustească. Nu! Alarmă falsă.
Portăreasa îşi schimba doar poziţia. Probabil că amorţea şi
68
ea stând aşa, cu capul ca într-un jug de lemn.
Cu atât mai rău, nu mai are răbdare, se repede către
obstacol. De cum ajunge în raza antenei, portăreasa
descoperă absenţa feromonilor-paşaport. Se trage înapoi
pentru a astupa şi mai bine orificiul, apoi lansează
molecule de alarmă.
Corp străin în Cetatea interzisă! Corp străin în Cetatea
interzisă! repetă ea ca o sirenă.
Îşi învârteşte cleştii pentru a-l intimida pe nepoftit. Ar
înainta să se lupte cu el, dar ordinul este categoric: mai
întâi blocarea intrării!
Trebuie să se mişte repede. Masculul are un avantaj:
vede în întuneric, în timp ce ea e oarbă. Se avântă, evită
mandibulele dezlănţuite care lovesc la întâmplare, şi
plonjează pentru a le apuca de la rădăcină. Le taie una
după alta. Sângele transparent curge. Două cioturi
inofensive continuă să se agite.
Totuşi, masculul 327 nu poate trece, cadavrul blochează
intrarea. Picioarele înţepenite continuă să apese pe lemn
din reflex. Cum să facă? Îşi plasează abdomenul lângă
fruntea portăresei şi trage cu acid. Corpul tresare, chitina
roasă de acidul formic începe să se topească eliberând un
fum cenuşiu. Dar craniul e rezistent. Trebuie să repete
figura de patru ori pentru a-şi putea croi un drum prin el.
Trece. În partea cealaltă descoperă un torace şi un
abdomen atrofiate. Furnica nu era decât o uşă, nimic
altceva.

RIVALII: După cincizeci de milioane de ani, când au

apărut primele furnici, habar n-aveau ce le aşteaptă. Urmaşe
îndepărtate ale unei viespi sălbatice şi solitare, tiphiida, ele
nu aveau nici mandibule mari, nici ac. Erau mici şi
plăpânde, dar nu şi proaste, aşa că au înţeles repede că
69
aveau tot interesul să le imite pe termite. Trebuia să se
unească.
Şi-au creat satele lor; şi-au clădit cetăţi grosolane. Ter-
mitele se neliniştiră destul de repede de această concurenţă.
După părerea lor, pe Pământ nu era loc decât pentru o
singură specie de insecte sociale.
De acum înainte războaiele erau inevitabile. Cam peste tot
în lume, în insule, în copaci şi în munţi, armatele cetăţilor de
termite au luptat împotriva tinerelor armate ale cetăţilor de
furnici.
Nu se mai văzuse niciodată aşa ceva în regnul animal.
Milioane de mandibule luptau umăr la umăr pentru un scop
care nu era nutritiv. Un scop "politic "!
La început, termitele, mai experimentate, câştigau toate
bătăliile. Dar furnicile s-au adaptat. Au copiat armele
termitelor şi au inventat altele noi. Războaiele mondiale
termite-furnici cuprinseră planeta, vreme de aproape
douăzeci de milioane de ani. Cam prin această perioadă au
reuşit furnicile, descoperind armele cu jet de acid formic, să
obţină un avantaj decisiv.
Chiar şi în zilele noastre continuă bătăliile intre cele două
specii duşmane, dar rareori se întâmplă ca legiunile ter-
mitelor să învingă.

EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi

absolute.

― L-aţi cunoscut în Africa, nu-i aşa?

― Da, răspunse profesorul. Edmond avea o supărare
mare. Mi se pare că-i murise nevasta. S-a aruncat cu
disperare în studiul insectelor.
― De ce tocmai insecte?
― De ce nu? Insectele exercită o fascinaţie ancestrală.
70
Strămoşii noştri cei mai îndepărtaţi se temeau deja de
ţânţari, care le transmiteau frigurile, de purici, care le
provocau mâncărimi, de păianjeni, care îi înţepau, de
gărgăriţe, care le devorau rezervele alimentare. Asta a lăsat
urme.
Jonathan se afla în laboratorul nr. 326 al centrului
CNCS de entomologie de la Fontainebleau, în compania
profesorului Daniel Rosenfeld, un bătrânel drăguţ, cu părul
strâns într-o coadă de cal, zâmbitor şi volubil.
― Insecta derutează, e mai mică şi mai fragilă decât noi,
şi totuşi ne sfidează şi chiar ne ameninţă. De altfel, dacă
stăm bine să ne gândim, toţi sfârşim în stomacul
insectelor. Căci larvele muştelor se delectează cu cadavrele
noastre...
― Nu mă gândisem la asta.
― Insecta a fost multă vreme considerată ca o
întruchipare a răului. Belzebut, unul dintre sfetnicii
Satanei, este reprezentat cu un cap de muscă. Nu e o
întâmplare.
― Furnicile au o reputaţie mai bună decât muştele.
― Depinde. Toate culturile vorbesc diferit despre ele. În
Talmud, ele sunt simbolul onestităţii. Pentru buddhismul
tibetan, ele reprezintă latura derizorie a activităţii
materialiste. Pentru băştinaşii de pe Coasta de Fildeş, o
femeie însărcinată muşcată de o furnică va da naştere unui
copil cu cap de furnică. În schimb, unii polinezieni le
consideră nişte mici divinităţi.
― Edmond lucrase înainte pe bacterii, de ce le-a lăsat
baltă?
― Bacteriile nu-l pasionau nici pe departe atât de mult
cât l-au pasionat cercetările lui asupra insectelor, în
special asupra furnicilor. Şi când spun "cercetările lui", mă
refer la un angajament total. El este autorul petiţiei
împotriva furnicarelor jucării, acele cutii de plastic vândute
71
în toate supermagazinele, cu o regină şi şase sute de
lucrătoare. Şi s-a mai luptat pentru folosirea furnicilor ca
"insecticid". Voia să fie instalate sistematic colonii de
furnici roşcate în păduri, pentru a le curăţa de paraziţi. Nu
era o idee rea. Furnicile au mai fost folosite în trecut: în
Italia împotriva omizilor care atacă pinii, iar în Polonia
împotriva unor insecte care distrug brazii.
― A folosi insectele unele împotriva altora, asta e ideea?
― Mmmm, el numea asta "a se amesteca în diplomaţia
lor". S-au făcut atâtea prostii cu insecticidele chimice în
secolul trecut! Niciodată nu trebuie să ataci insectele de-a
dreptul, şi mai ales să nu le subestimezi niciodată vrând să
le domesticeşti, aşa cum se procedează cu mamiferele.
Insecta reprezintă o altă filozofie, un alt spaţiu-timp, o altă
dimensiune. Insecta are de exemplu o ripostă împotriva
tuturor otrăvurilor chimice: obişnuinţa progresivă. Nu
reuşim niciodată să înlăturăm invaziile de lăcuste pentru
că afurisitele se adaptează la orice. Dacă le combaţi cu
insecticid, nouăzeci şi nouă la sută mor dar unu la sută
supravieţuiesc. Iar cele care au scăpat nu numai că sunt
imunizate, dar dau naştere unor mici lăcuste sută la sută
"vaccinate" împotriva acelui insecticid. Astfel, acum două
sute de ani s-a făcut greşeala creşterii continue a toxicităţii
produselor. În aşa fel, încât acestea omorau mai mulţi
oameni decât insecte. Şi am format serii întregi
hiperrezistente, capabile să consume otrăvurile cele mai
tari fără să păţească nimic.
― Vreţi să spuneţi că nu avem nici un mijloc de a lupta
împotriva insectelor?
― Poţi constata şi singur. Mereu avem ţânţari, lăcuste,
gărgăriţe, muşte ţe-ţe şi furnici. Rezistă la orice. În 1945,
oamenii şi-au dat seama că numai furnicile şi scorpionii
supravieţuiseră exploziilor nucleare. S-au adaptat chiar şi
la asta!
72
 Masculul 327 a vărsat sângele unei celule a Roiului. A
acţionat cu cea mai mare violenţă asupra propriului său
organism. Asta îi lasă un gust amar. Dar oare avea altă
soluţie, el, hormonul informaţiei, pentru a supravieţui şi a-
şi continua misiunea?
Dacă a ucis a făcut-o tocmai pentru că s-a încercat
suprimarea lui. Este o reacţie în lanţ. Precum cancerul.
Dacă Roiul se comportă anormal faţă de el, se vede
constrâns să acţioneze în mod identic. Trebuie să se
deprindă cu această idee.
A ucis o celulă soră. Poate că va mai ucide şi altele.

― Dar de ce venise în Africa? Din moment ce, după cum

spuneţi, furnici sunt peste tot.
― Sigur, dar nu aceleaşi furnici... Cred că Edmond nu
mai ţinea la nimic după ce-şi pierduse nevasta, acum chiar
mă întreb dacă nu cumva aştepta ca furnicile să-l
"sinucidă".
― Poftim?
― Au fost gata să-l hăpăie, fir-ar să fie! Furnicile magnan
din Africa... N-ai văzut niciodată filmul Când vuieşte
Maraburita?
Jonathan clătină negativ din cap.
― Marabunta este masa de furnici magnan dorylines sau
annoma nigricans, care înaintează în câmpie distrugând
totul în calea ei.
Doctorul Rosenfeld se ridică în picioare de parcă ar fi
vrut să înfrunte un val invizibil.
― Mai întâi se aude un freamăt puternic compus din
ţipetele, piuiturile, bătăile din aripi şi paşii tuturor
animalelor mici care încearcă să fugă. În acest stadiu,
73
furnicile încă nu se văd; apoi, câteva războinice se ivesc
brusc din spatele unei coline. După aceşti cercetaşi,
celelalte vin repede, în coloane cât vezi cu ochii. Colina
devine neagră. E ca o scurgere de lavă care topeşte tot ce
atinge.
Profesorul se plimba de colo până colo prin încăpere,
gesticulând, prins de ceea ce povestea.
― Ele sunt sângele veninos al Africii. Acid viu. Numărul
lor e înspăimântător. O colonie de furnici magnan ouă în
medie cinci sute de mii de ouă în fiecare zi. Destul ca să
umpli găleţi întregi... Deci, acest râuleţ de acid sulfuric
negru curge, trece peste taluzuri şi peste copaci, nimic nu-l
opreşte. Păsările, şopârlele sau mamiferele insectivore care
au ghinionul să se apropie sunt imediat fărâmiţate.
Imagine de Apocalips! Furnicile magnan nu se tem de nici
un animal. O dată am văzut o pisică prea curioasă nimicită
cât ai clipi din ochi. Traversează chiar şi cursurile de apă,
făcând poduri plutitoare din propriile lor cadavre!... Pe
Coasta de Fildeş, în regiunea învecinată cu centrul de la
Lamto, unde le studiem, populaţia n-a găsit nici un mijloc
de protecţie împotriva invaziei lor. Când se anunţă că
aceşti minusculi Attila vor traversa oraşul, oamenii fug,
ducând cu ei bunurile cele mai de preţ. Pun picioarele
meselor şi scaunelor în găleţi de oţet şi se roagă la zeii lor.
La întoarcere, constată că totul a fost curăţat, de parcă ar
fi trecut taifunul. N-a mai rămas nici o fărâmă de hrană
sau de oricare altă substanţă organică. Însă nici cea mai
mică urmă de insecte parazite. Furnicile magnan sunt
până la urmă cel mai bun mijloc de a-ţi curăţa în întregime
locuinţa.
― Cum făceaţi să le studiaţi dacă sunt atât de feroce?
― Aşteptam amiaza. Insectele n-au sistem de reglare a
căldurii, ca noi. Când afară sunt optsprezece grade,
optsprezece grade sunt şi în corpul lor, iar atunci când e
74
caniculă, sângele li se înfierbântă. Lucru insuportabil
pentru ele. De aceea, la primele raze fierbinţi, furnicile
magnan îşi sapă un cuib bivuac unde aşteaptă o vreme mai
răcoroasă. E ca o mini-hibernare, numai că sunt blocate de
căldură, nu de frig.
― Şi?
Jonathan nu prea ştia să dialogheze. Considera că
discuţia era făcută pentru a servi ca vas comunicant.
Există unul care ştie ceva, ― vasul plin ― şi unul care nu
ştie, ― vasul gol ― acesta fiind de obicei chiar el. Cel care
nu ştie e numai urechi şi aţâţă din când în când râvna
interlocutorului prin "şi?", "vorbeşte-mi de asta", şi mişcări
din cap.
Alte mijloace de comunicare nu cunoştea. De altfel i se
părea, observându-şi contemporanii, că aceştia nu făceau
decât să se dedea unor monoloage paralele, fiecare căutând
să-l folosească pe celălalt ca psihanalist gratuit. În aceste
condiţii prefera propria lui tehnică. Poate că avea aerul că
nu deţine nici o cunoştinţă, dar cel puţin învăţa mereu. Un
proverb chinez spune: "Cine pune o întrebare e prost timp
de cinci minute, cine n-o pune, rămâne aşa toată viaţa."
― Şi ne-am dus peste ele, parascovenia lor! Şi crede-mă
că n-a fost puţin lucru. Speram s-o găsim pe afurisita aia
de regină a lor. Faimoasa fătătoare care face cinci sute de
mii de ouă pe zi. Nu voiam decât s-o vedem şi s-o
fotografiem. Ne-am pus nişte cizme mari de vidanjori.
Edmond n-a avut noroc. Purta 43 şi nu mai rămăsese
decât o pereche 40. Aşa că a mers în bocanci... Îmi
amintesc de parcă s-ar fi întâmplat ieri. La douăsprezece şi
jumătate am trasat pe sol forma probabilă a unui cuib
bivuac şi am început să săpăm de jur împrejur o tranşee
adâncă de un metru. La unu şi jumătate am ajuns la
camerele exterioare. A început să curgă un fel de lichid
negru care pârâia. Mii de luptătoare surescitate îşi
75
clămpăneau mandibulele care, la această specie, sunt
tăioase ca nişte lame de brici. Toate se înfigeau în cizmele
noastre, în timp ce ne continuam treaba cu lopata şi
cazmaua înaintând în direcţia celulei nupţiale. Am găsit în
sfârşit comoara. Regina. O insectă de zece ori mai
voluminoasă decât reginele noastre europene. Am foto-
grafiat-o din toate părţile în timp ce ea probabil că urla God
save the Queen, în limbajul ei odorant... Efectul n-a
întârziat.
Luptătoarele au venit din toate părţile, formând moviliţe
pe picioarele noastre. Unele reuşeau să se caţere, suindu-
se pe semenele lor deja înfipte în cauciuc. De acolo intrau
în pantaloni şi apoi în cămaşă. Parcă eram nişte Gulliveri,
dar liliputanii noştri nu se gândeau decât cum sa ne
transforme în fâşiuţe comestibile! Mai cu seamă trebuia să
fim atenţi să nu intre în nici unul din orificiile noastre
naturale: nas, gură, anus, timpan. Altfel eram terminaţi, ne
săpau pe dinăuntru!
Jonathan asculta în tăcere, oarecum impresionat.
Profesorul părea că retrăieşte scena pe care o mima cu
forţa omului tânăr care nu mai era.
― Ne dădeam palme ca să le alungăm. Ele se orientau
după răsuflarea şi transpiraţia noastră. Toţi făcuserăm
exerciţii de yoga pentru a respira lent şi a ne controla frica.
Încercam să nu ne gândim, să uităm de ciorchinii de
luptătoare care voiau să ne ucidă. Şi am făcut două filme
întregi, la unele fotografii folosindu-ne şi de blitz. Când am
terminat, am sărit din tranşee. În afara de Edmond.
Furnicile îl acoperiseră până la cap, se pregăteau să-l
înfulece! L-am apucat de braţe şi l-am scos de acolo, l-am
dezbrăcat şi am ras de pe el cu maceta toate maxilarele şi
capetele care i se înfipseseră în piele. Şi noi încasasem câte
o porţie de furnici, dar nu în aceeaşi măsură ca el, care n-
avea cizme. Mai ales că se speriase şi emisese feromoni de
76
frică.
― E oribil!
― Nu, e un noroc că a scăpat cu viaţă. Asta nu l-a
dezgustat de furnici. Dimpotrivă, le-a studiat cu şi mai
mare îndârjire.
― Şi pe urmă?
― S-a întors la Paris. Şi n-am mai ştiut nimic de el. Tipul
nici măcar nu i-a mai telefonat vreodată bătrânului său
Rosenfeld. În sfârşit, am citit în ziare că a murit.
Odihnească-se în pace!
Dădu la o parte perdelele de la fereastră ca să examineze
un termometru vechi montat în tablă emailată.
― Hm, treizeci de grade în aprilie, incredibil. În fiecare
an e din ce în ce mai cald. Dacă o ţine tot aşa, în zece ani
Franţa va deveni o ţară tropicală.
― Credeţi?
― Lumea nu bagă de seamă pentru că transformarea se
petrece progresiv. Dar noi, entomologii, ne dăm seama
după detalii foarte precise: găsim în bazinul parizian specii
de insecte tipice pentru regiunile ecuatoriale. N-ai remarcat
că fluturii devin din ce în ce mai viu coloraţi?
― Într-adevăr, chiar ieri am găsit unul roşu cu negru,
fluorescent, aşezat pe o maşină...
― Cu siguranţă o zigenă cu cinci pete. E un fluture
veninos care nu se găsea până acum decât în Madagascar.
Dacă o ţine tot aşa... Îţi închipui furnicile magnan la Paris?
Atunci să vezi panică. Ar fi nostim...

După ce şi-a curăţat antenele şi a mâncat câteva

bucăţele calde din portăreasa "spartă", masculul fără miros
se grăbeşte pe culoarele de lemn. Încăperea maternă e în
direcţia aceea, o simte. Din fericire sunt 25 de grade şi la
temperatura asta nu e prea multă lume în Cetatea
77
interzisă. Ar trebui să se poată strecura fără probleme.
Deodată percepe mirosul a două războinice care vin din
sens invers. Una mare şi una mică. Iar celei mici îi lipsesc
nişte picioare...
Îşi adulmecă reciproc efluviile de la distanţă.
De necrezut, e chiar el!
De necrezut, sunt chiar ele!
Masculul 327 o ia la goană, sperând să-şi piardă urma.
Aleargă prin acel labirint tridimensional. Iese din Cetatea
interzisă. Portăresele nu-l împiedică; sunt programate să
filtreze numai ce vine din exterior. Acum calcă pe pământ.
Ia viraj după viraj.
Dar urmăritoarele sunt la fel de rapide şi nu rămân în
urmă. Masculul îmbrânceşte şi răstoarnă la pământ o
lucrătoare încărcată cu o rămurică. N-o făcuse înadins, dar
ucigaşele cu miros de stâncă îşi încetinesc goana.
Trebuie să profite de acest răgaz. Se ascunde repede
într-o scobitură. Şchioapa se apropie. Masculul se retrage
şi mai mult în ascunzătoarea lui.

― Unde-a dispărut?
― A coborât din nou.
― Cum adică?
Lucie o luă de braţ pe Augusta şi o conduse la uşa
pivniţei.
― E acolo jos de ieri seară.
― Şi încă nu s-a întors?
― Nu, nu ştiu ce se întâmplă acolo, dar mi-a interzis
categoric să chem poliţia... A mai coborât de câteva ori
până acum şi s-a întors.
Augusta era consternată.
― Dar e absurd! Doar unchiul lui îi interzisese
categoric...
78
 ― Acum ia cu el jos o sumedenie de unelte, tablă de oţel,
plăci mari de beton. Numai el ştie ce meştereşte acolo...
Lucie îşi prinse capul între mâini. Era la capătul
puterilor, simţea că va ceda din nou unei depresiuni.
― Şi nu se poate coborî după el?
― Nu. A pus o broască pe care o încuie pe dinăuntru.
Augusta se aşeză pe scaun, descumpănită.
― Ca să vezi, ca să vezi. Nici nu-mi închipuiam că
evocarea lui Edmond va provoca atâtea necazuri...

SPECIALIŞTII: În marile cetăţi moderne ale furnicilor,

repartizarea sarcinilor, repetată de milioane de ani, a
generat mutaţii genetice.
Astfel, unele furnici se nasc cu enorme mandibule-foarfeci
pentru a fi soldaţi, altele au mandibule cu care macină
pentru a produce făină de cereale, altele sunt înzestrate cu
glande salivare supradezvoltate pentru a umezi şi a dezin-
fecta larvele.
Într-un fel, e ca şi cum la noi soldaţii s-ar naşte cu degete
în formă de cuţite, ţăranii cu picioare în formă de cârlig
pentru a se urca în copaci să adune fructele, iar doicile cu
zece perechi de ţâţe.
Dar dintre toate mutaţiile "profesionale" cea mai spectacu-
loasă este cea a dragostei.
Într-adevăr, pentru ca masa truditoarelor să nu fie
distrasă de la muncă de impulsuri erotice, ele se nasc
asexuate. Toate energiile reproducătoare sunt concentrate
asupra celor specializaţi: masculii şi femelele, prinţii şi
prinţesele acestei civilizaţii paralele. Aceştia se nasc şi sunt
echipaţi numai pentru dragoste. Ei beneficiază de multe
avantaje destinate să-i ajute la copulaţie. De la aripi şi ochi
care văd în întuneric, până la antenele emiţătoare-receptoare
de emoţii abstracte.
79
 EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Ascunzătoarea nu e o fundătură, ci duce la o mică grotă.

Masculul 327 se baricadează în ea. Războinicele cu miros
de stâncă trec fără să-l detecteze. Numai că grota nu e
goală. Înăuntru e cineva cald şi mirositor. Care emite.
Cine eşti?
Mesajul este clar, precis, imperativ. Ocelii care văd în
infraroşu îl ajută să distingă făptura masivă care îl
chestionează. După cum arată, pare să cântărească
nouăzeci de grăunţe de nisip. Totuşi nu e o luptătoare. E
ceva ce nu a mirosit şi nu a văzut niciodată până acum.
O femelă.
Şi ce femelă! O examinează fără să se grăbească.
Picioarele ei delicate şi de o formă perfectă sunt împodobite
cu perişori năclăiţi fermecător cu hormoni sexuali.
Antenele groase sunt încărcate de mirosuri tari. Ochii ei cu
reflexe roşii sunt ca două afine. Are un abdomen masiv,
neted şi lung, un scut toracic mare, având deasupra un
mezotonum adorabil granulat. În sfârşit, nişte aripi lungi,
de două ori mai mari decât ale lui.
Femela îşi deschide micile mandibule şi.... sare la gâtul
lui, să-l decapiteze.
Nu mai poate să înghită, se sufocă. Lipsa paşapoartelor
odorante o va face pe femelă să nu-i dea drumul. Este un
corp străin care trebuie distrus.
Profitând de talia lui redusă, masculul 327 reuşeşte
totuşi să se elibereze. Se caţără pe umerii ei şi îi strânge
capul. Roata s-a întors. Acum e rândul ei să aibă necazuri.
Femela se zbate.
Când o simte moleşindu-se, 327 îşi îndreaptă antenele
80
înainte. Nu vrea s-o omoare, ci doar s-o facă să-l asculte.
Lucrurile nu sunt simple. Vrea să aibă cu ea o CA. Da, o
comunicare absolută.
Femela (îi identifică numărul, este a 56-a) îşi
îndepărtează antenele, ferindu-se de atingere. Apoi se
arcuieşte să se debaraseze de el. Dar el rămâne bine agăţat
de mezotonumul ei şi sporeşte presiunea mandibulelor.
Dacă va continua, capul femelei va fi smuls ca o buruiană.
Ea rămâne nemişcată. El, la fel.
Cu ocelii care pot vedea un câmp cuprins într-un unghi
de o sută optzeci de grade, femela vede bine agresorul
cocoţat pe toracele ei. E foarte mic.
Un mascul!
Îşi aminteşte lecţiile doicilor:
Masculii sunt nişte jumătăţi de fiinţă. Contrar tuturor
celorlalţi indivizi ai Cetăţii, ei nu sunt echipaţi decât cu
jumătate din cromozomii speciei. Sunt concepuţi din ouă
nefecundate. Sunt deci nişte ovule mari, sau mai curând
nişte spermatozoizi mari, trăind în aer liber.
Are pe spate un spermatozoid care e pe cale s-o
sugrume. Ideea asta aproape că o amuză. De ce unele ouă
sunt fecundate şi altele nu? Probabil din cauza
temperaturii. Sub douăzeci de grade, spermateca nu poate
fi activată iar Matca eliberează ouă nefecundate. Prin
urmare masculii provin din frig. Ca şi moartea.
Este prima oară când vede unul în carne şi chitină. Ce
caută aici, în gineceul virginelor? Acest teritoriu e tabu,
rezervat femelelor sexuate. Dacă oricare celulă străină
poate pătrunde în fragilul lor sanctuar, înseamnă că poarta
e deschisă tuturor infecţiilor!
Masculul 327 încearcă din nou să comunice prin
antene. Dar femela nu se lasă. Dacă vrea să-i îndepărteze
antenele, ea şi le îndoaie imediat peste cap. Dacă îi atinge
uşor al doilea segment, atunci ea îşi lasă antenele pe spate.
81
Nu vrea, şi pace.
Masculul sporeşte presiunea maxilarelor şi reuşeşte să
pună în contact cel de al şaptelea segment al antenei lui cu
cel de al şaptelea segment al ei. Femela 56 nu a mai
comunicat niciodată în acest fel. A fost învăţată să evite
orice contact, mulţumindu-se doar să lanseze şi să
primească efluvii prin aer. Dar ştie că acest mod de
comunicare eterat este înşelător. Matca emisese într-o zi
un feromon asupra acestui subiect:
Între două creiere vor exista totdeauna neînţelegerile şi
minciunile, generate de mirosurile parazite, de curenţii de
aer, de proasta calitate a emisiei şi a recepţiei.
Singurul mijloc de a înlătura aceste neplăceri este comu-
nicarea absolută. Contactul direct al antenelor. Trecerea
fără nici o piedică de la neurotransmiţătorii unui creier la
neurotransmiţătorii celuilalt creier.
Pentru ea e ca un fel de deflorare a minţii. Oricum, ceva
tare şi necunoscut.
Dar nu are de ales; dacă mai continuă s-o strângă, o va
ucide. Îşi aduce tijele frontale pe umeri în semn de
supunere.
Comunicarea absolută poate să înceapă. Cele două
perechi de antene se apropie fără ezitare. Mic şoc. Din
cauza nervozităţii. Lent, apoi din ce în ce mai repede, cele
două insecte îşi mângâie reciproc cele unsprezece segmente
zimţate. O spumă plină de expresii confuze începe treptat
să facă bule. Această substanţă grasă lubrefiază antenele şi
permite accelerarea ritmului de frecare. Cele două capete
ale insectelor vibrează necontrolat un timp, după care tijele
antenelor îşi opresc dansul şi se lipesc una de alta pe toată
lungimea. Acum nu mai sunt decât o singură fiinţă cu
două capete, două corpuri şi o singură pereche de antene.
Miracolul natural se înfăptuieşte. Feromonii trec dintr-
un corp în altul prin miile de pori mici şi de capilare ale
82
segmentelor. Cele două minţi se unesc. Ideile nu mai sunt
codificate şi decodificate. Ele se ivesc în stadiul lor de
simplitate originară: imagini, sunete, emoţii, parfumuri.
În acest limbaj direct, masculul 327 îi povesteşte femelei
56 toată aventura lui: masacrarea expediţiei, urmele
olfactive ale luptătoarelor pitice, întâlnirea cu Matca,
tentativa de eliminare a lui, pierderea paşapoartelor, lupta
împotriva portăresei, luptătoarele cu parfum de stâncă
aflate şi acum pe urmele lui.
După terminarea comunicării absolute, femela îşi
readuce în spate antenele în semn de bunăvoinţă fată de el.
Masculul coboară din spatele ei. Acum e la discreţia ei, ar
putea să-l elimine cu uşurinţă. Femela se apropie, cu
mandibulele larg deschise şi... îi dă câţiva din feromonii ei
paşaport. În felul acesta, problema lui e temporar
rezolvată. Ea îi propune o trofalaxie; el acceptă. Apoi femela
face să-i zbârnâie aripile pentru a împrăştia toţi vaporii
conversaţiei lor.
În sfârşit, a reuşit să convingă pe cineva. Informaţia s-a
transmis, a fost înţeleasă, acceptată de o altă celulă.
Şi-a creat un grup de lucru.

TIMPUL: Perceperea scurgerii timpului este foarte diferită

la oameni şi la furnici. Pentru oameni timpul este absolut.
Periodicitatea şi durata secundelor vor fi egale orice s-ar
întâmpla.
La furnici în schimb, timpul este relativ. Când e cald,
secundele sunt foarte scurte. Când e frig, se răsucesc şi se
alungesc la infinit, până la pierderea cunoştinţei din peri-
oada hibernării.
Acest timp elastic le conferă o percepţie a vitezei lucrurilor
foarte diferită de a noastră. Pentru a defini o mişcare,
insectele nu folosesc numai spaţiul şi durata, ci adaugă şi o
83
a treia dimensiune: temperatura.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Acum sunt doi, preocupaţi să convingă cât mai multe

semene de gravitatea "Cazului armei secrete distrugătoare".
Încă nu e târziu. Totuşi, trebuie să ţină seama de două
elemente. Pe de o parte, nu vor reuşi să convingă destule
lucrătoare înainte de sărbătoarea Renaşterii, care va
acapara toate energiile, aşa încât au nevoie de un al treilea
complice. Pe de altă parte, trebuie să aibă în vedere cazul
în care războinicele cu parfum de stâncă îşi vor face din
nou apariţia, prin urmare e nevoie de o ascunzătoare.
Femela 56 propune încăperea ei. Ea a săpat o trecere
secretă care le va permite să fugă în caz de nevoie.
Masculul 327 nu e prea uimit; săpatul de pasaje secrete
este foarte la modă. Chestia asta începuse acum o sută de
ani, în timpul războiului cu furnicile scuipătoare de lipici.
Regina uneia din cetăţile federale, Ha-yekte-duni, avea
mania securităţii. Pusese să i se construiască o Cetate
interzisă, "blindată". Flancurile erau întărite cu pietre mari,
lipite între ele cu cimenturi de termită!
Problema era că nu exista decât o singură ieşire. Astfel
încât atunci când Cetatea a fost încercuită de legiunile de
furnici care împroşcau lipici, regina s-a trezit blocată în
propriul ei palat. Furnicile care împroşcau lipici au
capturat-o fără nici o dificultate şi au sufocat-o în
scârbosul lor clei cu uscare rapidă. Regina Ha-yekte-duni a
fost mai târziu răzbunată şi Cetatea ei eliberată, dar acest
sfârşit oribil şi stupid i-a marcat multă vreme pe belo-
kanieni.
Furnicile având formidabila şansă de a-şi putea modifica
84
încăperea cu o lovitură de mandibule, fiecare a început să-
şi foreze propriul culoar secret. Dacă o furnică sapă o
gaură, treacă-meargă, dar când sunt un milion, atunci e o
adevărată catastrofă. Culoarele "oficiale" se năruiau,
subminate de culoarele "personale". O luai pe culoarul tău
secret şi nimereai într-un adevărat labirint format de
culoarele secrete ale celorlalţi. Până la urmă, cartiere
întregi deveniseră friabile, compromiţând însuşi viitorul
marelui Bel-o-kan.
Matca restabilise ordinea. Nimeni nu mai avea voie să
sape în folos personal. Dar cum să controlezi toate
încăperile?
Femela 56 împinge într-o parte o pietricică, dând la
iveală un orificiu întunecos. Asta este. 327 examinează
ascunzătoarea şi o consideră perfectă. Mai trebuie găsit un
al treilea complice. Ies şi închid cu grijă în urma lor.
Femela 56 emite:
Încercăm cu primul care trece. Lasă-mă pe mine.
Foarte repede întâlnesc pe cineva, o luptătoare mare,
asexuată, care trage după ea o bucată de fluture. Femela o
interpelează de la distanţă cu mesaje emotive în care e
vorba de o mare ameninţare pentru Roi. Mânuieşte
limbajul emoţiilor cu o delicateţe de virtuoz care îl lasă pe
mascul cu gura căscată. Luptătoarea îşi abandonează
imediat prada şi vine să discute.
O mare ameninţare pentru Roi? Unde, cine, cum, de ce?
Femela îi explică pe scurt catastrofa care a lovit prima
expediţie a primăverii. Felul ei de a se exprima exhală
efluvii extrem de plăcute. Are deja graţia şi carisma unei
regine. Războinica se lasă repede convinsă.
Când plecăm? De câte luptătoare e nevoie pentru a le
ataca pe pitice?
Apoi se prezintă. Este a 103 683-a asexuată din şarja de
vară. Are un cap mare şi lucitor, mandibule lungi, ochi
85
practic inexistenţi, picioare scurte, e o aliată grozavă. Mai e
şi entuziastă de felul ei. Femela 56 trebuie chiar să-i
înfrâneze înflăcărarea.
Ea îi spune că există spioane chiar în Roi, poate chiar
mercenare vândute piticelor pentru a le împiedica pe
belokaniene să elucideze misterul armei secrete.
Le recunoşti după mirosul lor caracteristic de stâncă. Tre-
buie să ne mişcăm repede.
Contaţi pe mine.
Îşi repartizează apoi zonele de influenţă. 327 se va
strădui să le convingă pe doicile din solariu. În general
sunt destul de naive.
103 683 va încerca să strângă luptătoare. Dacă reuşeşte
să formeze o legiune, ar fi formidabil.
Aş mai putea să le descos pe cercetaşe, să încerc să adun
şi alte mărturii despre această armă secretă a piticelor.
Cât despre 56, ea urma să viziteze ciupercăriile şi
grajdurile în căutare de susţinere strategică.
Întoarcerea în acelaşi loc pentru bilanţ la 23° u.t.

Televiziunea arăta de data asta, în cadrul serialului

"Culturile lumii," un reportaj despre obiceiurile japonezilor.
"Japonezii, popor insular, sunt obişnuiţi de secole să
trăiască în autarhie. Pentru ei lumea e împărţită în două:
japonezii şi ceilalţi, străinii cu obiceiuri de neînţeles,
barbarii, numiţi la ei gai jin. Japonezii au avut
dintotdeauna un spirit naţionalist foarte strict. Când un
japonez vine să se instaleze de exemplu în Europa, el este
în mod automat exclus din grup. Dacă după un an se
întoarce, părinţii, familia lui nu-l vor mai recunoaşte ca pe
unul de-al lor. A trăi printre gai jin înseamnă a te impregna
cu spiritul «celorlalţi», a deveni deci un gai jin. Chiar şi
prietenii lui din copilărie îi vor trata ca pe un turist
86
oarecare."
Pe ecran se vedeau defilând diferite temple şi locuri
sfinte din Shinto. Comentatorul continuă:
"Viziunea lor despre viată şi moarte este diferită de a
noastră. Aici, moartea unui individ nu are prea mare
importanţă. Îngrijorătoare este dispariţia unei celule
productive. Pentru a îmblânzi moartea, japonezilor le place
să cultive arta luptei. Kendo li se predă tinerilor încă din
primii ani de şcoală..."
Doi luptători ţâşniră în mijlocul ecranului, îmbrăcaţi
precum vechii samurai. Torsurile le erau acoperite cu plăci
negre articulate. Pe capete aveau căşti ovale împodobite cu
două pene lungi fixate la nivelul urechilor. Se repeziră unul
la altul scoţând un strigăt războinic, apoi începură să se
dueleze cu săbiile lor lungi.
Alte imagini ― un bărbat stând pe călcâie şi ţinând cu
amândouă mâinile o sabie scurtă îndreptată spre pântece.
"Sinuciderea rituală, Seppuku, este o altă caracteristică
a culturii japoneze. Ne este, fireşte, greu să înţelegem ce..."
― Televizor, mereu televizor! Asta te îndobitoceşte! Ne
bagă la toţi în cap aceleaşi imagini! Oricum, spun vrute şi
nevrute. Încă nu v-aţi săturat? izbucni Jonathan, care se
întorsese de câteva ore.
― Lasă-l. Asta îl linişteşte. De la moartea câinelui, nu
mai e deloc în apele lui..., făcu Lucie, cu o voce mecanică.
Jonathan mângâie bărbia fiului său.
― Nu eşti în apele tale, puiule?
― Ssst, ascult acolo.
― Hei, ia auzi cum ne vorbeşte!
― Cum îţi vorbeşte. Trebuie să recunoşti că nu te vede
prea des, aşa că nu te mira dacă se poartă cam rece cu
tine.
― Ei! Nicolas, ai reuşit să faci cele patru triunghiuri cu
beţele de chibrit?
87
 ― Nu, mă enervează. Prefer să ascult.
― Bun, dacă te enervează...
Jonathan, cu un aer gânditor, începură mişte
chibriturile care zăceau aruncate pe masă.
― Păcat... E... instructiv.
Nicolas nu auzea, creierul lui era conectat direct la
televizor. Jonathan plecă în camera lui.
― Ce faci? îl întrebă Lucie.
― Vezi bine, mă pregătesc, mă întorc acolo.
― Ce? Oh, nu!
― N-am de ales.
― Jonathan, spune-mi şi mie, ce-i acolo jos de te
fascinează atât de mult? Doar sunt nevasta ta!
El nu răspunse nimic. Îşi ferea privirea. Şi rămăsese cu
acel tic dizgraţios. În cele din urmă Lucie renunţă.
― Ai omorât şobolanii? îl întrebă ea suspinând.
― Prezenţa mea e suficientă, se ţin la distanţă. Dacă nu,
le arăt chestia asta.
Jonathan flutură un cuţit mare de bucătărie pe care îl
ascuţise îndelung. Cu cealaltă mână apucă lanterna şi se
îndreptă spre uşa pivniţei, având în spinare un sac în care
se aflau provizii din belşug şi sculele lui de lăcătuş. Spuse
într-o doară:
― La revedere, Nicolas. La revedere, Lucie.
Lucie nu ştia ce să facă. Îl prinse de braţ pe Jonathan.
― Nu poţi să pleci aşa! E prea simplu. Trebuie să-mi vor-
beşti!
― Ah, te rog!
― Dar cum vrei să-ţi spun? De când ai coborât în
blestemata aia de pivniţă nu mai eşti acelaşi. Nu mai avem
bani şi tu ai cumpărat de cel puţin cinci mii de franci
materiale şi cărţi despre furnici.
― Mă interesează lăcătuşeria şi furnicile. E dreptul meu.
― Nu, nu e dreptul tău. Nu când ai un fiu şi o nevastă
88
de hrănit. Dacă tot ajutorul de şomaj se duce pe cărţi
despre furnici, voi sfârşi prin a...
― Prin a divorţa? Asta vrei să spui?
Ea îi dădu drumul, descurajată.
― Nu.
El o prinse de umeri, fără să-şi poată reţine ticul gurii.
― Trebuie să ai încredere în mine. Trebuie să merg până
la capăt. Nu sunt nebun.
― Nu eşti nebun? Dar uită-te la tine! Arăţi de parcă ai
ieşit din groapă, s-ar zice că ai tot timpul febră.
― Corpul meu îmbătrâneşte, dar capul întinereşte.
― Jonathan! Spune-mi, ce se întâmplă acolo jos?
― Nişte lucruri pasionante. Trebuie mers mai adânc, tot
mai adânc, dacă vrem să putem reveni într-o zi la
suprafaţă... Ştii, e ca la piscină, trebuie să te sprijini de
fund ca să ieşi la suprafaţă.
Şi izbucni într-un râs dement ale cărui hohote sinistre
încă mai răsunau, treizeci de secunde mai târziu, pe scara
în spirală.

Etajul +35. Acoperământul fin de crenguţe produce un

efect de vitraliu. Razele soarelui scânteiază trecând prin
acest filtru, apoi cad pe sol ca o ploaie de stele. Ne aflăm în
solariu, "uzina" care produce belokanieni.
Aici domneşte o căldură toridă. 38°. E normal, a fost
construit cu faţa spre sud pentru a beneficia cât mai mult
timp de căldura astrului alb. Uneori, sub efectul catalizator
al crenguţelor, temperatura urcă până la 50°!
În solariu se agită sute de picioare. Casta cea mai
numeroasă aici este cea a doicilor. Stivuiesc ouăle pe care
Matca tocmai le-a făcut. Douăzeci şi patru de grămezi
formează o stivă, douăsprezece stive formează un şir.
Şirurile se pierd în depărtare. Când un nor face umbră,
89
doicile deplasează grămezile de ouă. Cei mai tineri trebuie
să fie totdeauna bine încălziţi. "Căldură umedă pentru ouă,
căldură uscată pentru coconi", aşa sună o veche reţetă de-
a furnicilor.
La stânga se văd lucrătoarele însărcinate cu
termoreglarea. Ele îngrămădesc bucăţi de lemn negru care
acumulează căldura şi bucăţi de humus fermentat care o
produc. Datorită acestor două "radiatoare", solariul
reuşeşte să rămână în permanenţă la o temperatură
cuprinsă între 25° şi 40°, chiar şi atunci când în exterior
nu sunt decât 15°.
Artileriste circulă de colo-colo. Dacă vreo ciocănitoare
verde ar veni să-şi bage ciocul...
La dreapta se văd ouăle mai în vârstă. Metamorfoza
durează mult: cu timpul, linse de doici, ouăle cresc şi se
îngălbenesc. Se transformă în larve cu perişori aurii într-
un interval de 1-7 săptămâni. Asta depinde tot de vreme.
Doicile sunt extrem de concentrate. Nu-şi menajează nici
saliva antibiotică, nici atenţia. Nici cea mai mică mizerie nu
trebuie să murdărească larvele. Sunt atât de fragile! Chiar
şi feromonii de dialog sunt reduşi la minimum necesar.
Ajută-mă să le duc spre colţul acela... Atenţie, grămada ta
stă să cadă...
O doică transportă o larvă de două ori mai lungă decât
ea. Cu siguranţă că va fi o artileristă. Doica aşază "arma"
într-un colţ şi o linge.
În centrul acestui vast incubator, grămezi de larve,
cărora au început să li se contureze deja cele zece
segmente ale corpului, urlă să fie hrănite. Îşi agită capul în
toate sensurile, îşi întind gâtul şi gesticulează până când
doicile binevoiesc să le dea puţin mierat sau nişte carne de
insectă.
După trei săptămâni, când s-au "copt" bine, larvele nu
mai mănâncă şi nu se mai mişcă. Fază de letargie în care
90
se pregătesc pentru efort. Îşi adună toate energiile pentru a
secreta coconul care le va transforma în nimfe.
Doicile cară aceste pachete mari şi galbene într-o sală
vecină plină cu nisip uscat care absoarbe umiditatea
aerului. "Căldură umedă pentru ouă, căldură uscată
pentru coconi", ca să se ştie.
În această etuvă, coconul alb cu reflexe albăstrii devine
galben, apoi cenuşiu, apoi brun. Piatră filozofală în sens
invers. În cocon se înfăptuieşte miracolul natural. Totul se
schimbă. Sistem nervos, aparat respirator şi digestiv,
organe senzoriale, carapace...
Nimfa plasată în etuvă se va umfla peste câteva zile. Oul
e pe cale să se coacă, se apropie marele moment. Nimfa pe
punctul de a ieşi din găoace este trasă de-o parte,
împreună cu celelalte aflate în aceeaşi stare. Doicile crapă
cu mare precauţie voalul coconului, eliberează o antenă,
un picior, până când scot la iveală un fel de furnică albă
care tremură şi se clatină. Chitina, încă moale şi deschisă
la culoare, va deveni peste câteva zile roşcată, ca a tuturor
belokanienelor.
327, proţăpit în mijlocul acestui vârtej al activităţii, nu
prea ştie cui să se adreseze. Lansează un mic parfum spre
o doică care ajută un nou-născut să facă primii paşi.
Se întâmplă ceva grav.
Doica nici măcar nu întoarce capul în direcţia lui. Ea
eliberează o frază odorantă abia perceptibilă.
Ssst. Nimic nu e mai grav ca naşterea unei fiinţe.
O artileristă îl împinge şi îl loveşte uşor cu ciomegele
plasate la capătul antenelor. Tip, tip, tip.
Nu trebuie să deranjezi. Circulă.
Nivelul energiei lui nu e prea bun, nu ştie să emită şi să
fie convingător. Ah, dacă ar avea darul de comunicare al lui
56! Totuşi mai încearcă şi pe lângă alte doici, care nu-i
acordă nici cea mai mică atenţie. Începe să se întrebe dacă
91
misiunea lui este chiar atât de importantă pe cât îşi
închipuie. Poate că Matca are dreptate. Există nişte sarcini
prioritare. De exemplu perpetuarea vieţii în loc de
asmuţirea la război.
În momentul în care prin minte îi venea acest gând
ciudat, un jet de acid formic îi trece milimetric pe lângă
antene! O doică a tras în el. A dat drumul coconului pe
care-l avea în grijă şi a ţintit în el. Din fericire n-a ochit
destul de bine.
Masculul se repede să prindă terorista, dar ea a şters-o
deja în prima încăpere cu nou-născuţi, răsturnând o
grămadă de ouă pentru a-i bara trecerea. Cochiliile se
sparg şi eliberează un lichid transparent.
A distrus ouă! Ce-a apucat-o? Se produce panică, doicile
aleargă în toate sensurile, preocupate să protejeze
generaţia dată în grijă.
Masculul 327, înţelegând că nu o va putea prinde pe
fugară, îşi trece abdomenul pe sub torace şi ţinteşte. Dar
mai înainte ca el să tragă, criminala cade fulgerată de o
artileristă care o văzuse răsturnând ouăle.
Furnicile încep să se strângă în jurul corpului calcinat
de acid formic. 327 îşi apleacă antenele deasupra
cadavrului. Nu poate fi nici o îndoială, se simte un uşor iz.
Un miros de stâncă.

SOCIABILITATEA: La furnici, ca şi la oameni,

sociabilitatea e predeterminată. Furnica nou-născută e prea
slabă pentru a sparge singură coconul în care e închisă.
Nou-născuţii oamenilor nici măcar nu sunt în stare să
meargă sau să se hrănească singuri.
Furnicile şi oamenii sunt două specii formate să fie
ajutate de anturaj, şi nu ştiu - sau nu pot - să înveţe singure.
Această dependenţă faţă de adulţi este cu certitudine o
92
slăbiciune, dar ea generează un alt proces, cel al strângerii
de cunoştinţe. Dacă adulţii pot să supravieţuiască în timp ce
tinerii sunt incapabili, aceştia din urmă sunt încă de la
început obligaţi să ceară cunoştinţe de la cei mai în vârstă.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Etajul -20. Femela 56 nu a ajuns încă să discute cu

agricultoarele despre arma secretă a piticelor. Ceea ce vede
o pasionează prea mult ca să mai poată emite ceva.
Casta femelelor fiind deosebit de preţioasă, acestea îşi
trăiesc toată copilăria închise în gineceul prinţeselor. De
foarte multe ori nu cunosc din această lume decât vreo
sută de culoare, şi puţine dintre ele s-au aventurat deja
mai jos de etajul zece al subsolului sau mai sus de etajul
zece de deasupra solului...
O dată, 56 încercase să iasă ca să vadă marele Exterior
despre care îi vorbiseră doicile, dar santinelele o
împinseseră înapoi. Ar fi putut să-şi camufleze mai mult
sau mai puţin mirosurile, dar nu şi aripile lungi. Gărzile o
avertizaseră că afară existau monştri uriaşi care mâncau
micile prinţese ce voiau să iasă înainte de sărbătoarea
Renaşterii. De atunci era împărţită între curiozitate şi
spaimă.
Ajungând la etajul -20, femela îşi dă seama că, înainte
de a parcurge marele Exterior sălbatic, mai are încă multe
minunăţii de descoperit în propria ei cetate. Aici vede
pentru prima dată crescătoriile de ciuperci.
Mitologia belokaniană spune că primele crescătorii de
ciuperci au fost descoperite în timpul Războiului
Cerealelor, în al cincizeci de miilea mileniu. Un comando de
artileriste tocmai cucerise o cetate a termitelor. Deodată au
93
dat peste o sală de proporţii colosale. În centru se ridica o
clătită enormă, de culoare albă, pe care vreo sută de
lucrătoare o lustruiau fără încetare.
Cuceritoarele au gustat şi au găsit că era delicios. Era...
ca un sat în întregime comestibil! Prizonierele au mărturisit
că era vorba de ciuperci. În realitate, termitele nu trăiesc
decât cu celuloză dar, neputând s-o digere, recurg la aceste
ciuperci pentru a o face asimilabilă.
Furnicile însă digeră foarte bine celuloza şi nu au nevoie
de acest artificiu. Totuşi au înţeles foarte bine avantajul de
a avea culturi chiar în interiorul cetăţilor lor: asta le
permitea să reziste în timpul asediilor şi al perioadelor de
foamete.
Astăzi, în marile săli de la etajul -20 al oraşului Bel-o-
kan, plantele erau selecţionate. Dar furnicile nu mai
folosesc aceleaşi ciuperci ca termitele. La Bel-o-kan se
cultivă mai ales agaricaceele. Iar aceste activităţi agricole
au dus la dezvoltarea unei întregi tehnologii.
Femela 56 circulă printre straturile acestei grădini albe.
Într-o parte, lucrătoarele pregătesc "patul" pe care va creşte
ciuperca. Taie frunze în formă de pătrate mici, care după
aceea sunt curăţate, zdrobite, malaxate, transformate în
pastă. Pasta de frunze este aşezată pe un compost format
din excremente (furnicile îşi adună excrementele în bazine
destinate acestui scop). Apoi este umezită cu salivă şi se
aşteaptă încolţirea plantelor.
După ce a fermentat, pasta se înconjoară cu un ghem de
filamente albe comestibile. Ca acelea de la stânga ei.
Lucrătoarele o udă apoi cu saliva lor dezinfectantă şi taie
tot ce depăşeşte micul con alb. Dacă ar fi lăsate să crească,
ciupercile ar arunca repede sala în aer. Din filamentele
treierate de lucrătoarele cu mandibule plate se obţine o
făină pe cât de gustoasă, pe atât de hrănitoare.
Şi aici, concentrarea lucrătoarelor este foarte mare. Nici
94
cea mai mică buruiană, nici cea mai mică ciupercă parazită
nu trebuie să profite de îngrijirea lor.
În acest context, nu prea favorabil, 56 încearcă să
stabilească contactul prin antene cu o grădinăreasa
ocupată cu tăiatul minuţios al unuia dintre conurile albe.
Un pericol grav ameninţă Cetatea. Avem nevoie de ajutor.
Vreţi să vă alăturaţi celulei noastre de lucru?
Ce pericol?
Piticele au descoperit o armă secretă cu efecte devasta-
toare, trebuie acţionat cât mai repede.
Grădinăreasa o întreabă liniştită ce părere are de
ciuperca ei. 56 o laudă. Cealaltă îi propune să guste.
Femela muşcă din pasta albă şi imediat simte o arsură pe
esofag. Otravă! Ciuperca a fost impregnată cu mirmicacină,
un acid fulgerător folosit în mod obişnuit sub formă diluată
pentru a servi drept ierbicid. 56 tuşeşte şi scuipă la timp
alimentul toxic. Grădinăreasa a lăsat baltă ciuperca şi-i
sare pe torace cu mandibulele pregătite de atac.
Se rostogolesc în compost, se lovesc în cap, îndoindu-şi
cu smucituri scurte antenele ciomege. Poc! Poc! Poc!
Loviturile sunt date cu intenţia fermă de a reduce la tăcere.
Câteva agricultoare le despart.
Ce v-a apucat pe voi două?
Grădinăreasa fuge. Deschizându-şi aripile, 56 face un
salt uimitor şi o trânteşte la sol. În clipa aceea, identifică
un uşor miros de stâncă. Nu încape îndoială că are şi ea
de-a face cu un membru al acelei incredibile bande de
asasini.
Îi ciupeşte antenele.
Cine eşti? De ce ai încercat să mă omori? Ce e cu mirosul
ăsta de stâncă?
Tăcere. Îi răsuceşte antenele. E foarte dureros! Cealaltă
zvârle din picioare dar nu răspunde. 56 nu e în stare să
facă rău unei celule-surori, totuşi îşi accentuează
95
răsucirea.
Cealaltă nu mai mişcă. A intrat în catalepsie voluntară.
Inima aproape că nu-i mai bate, în curând va muri. De
ciudă, 56 îi taie amândouă antenele, dar cea care a
încercat s-o omoare nu mai e decât un cadavru.
Agricultoarele o înconjoară din nou.
Ce s-a întâmplat? Ce i-ai făcut?
56 consideră că nu e momentul să se justifice, e mai
bine să fugă, ceea ce şi face dând imediat din aripi. 327 are
dreptate. Se întâmplă ceva uimitor, unele celule din Roi şi-
au pierdut minţile.

2
TOT MAI ADÂNC

ETAJUL -45: asexuata 103 683 pătrunde în sălile de

luptă, încăperi cu tavane joase unde soldaţii se antrenează
în vederea războaielor de primăvară.
Peste tot războinicele se luptă între ele. Adversarele mai
întâi se pipăie, pentru a-şi aprecia reciproc talia şi mărimea
picioarelor. Se învârtesc, îşi ating coastele, se trag de
perişori, îşi lansează provocări odorante, se gâdilă uşor cu
capătul-ciomag al antenelor.
Se avântă în sfârşit una împotriva celeilalte. Carapacele
se ciocnesc. Fiecare se străduieşte să apuce articulaţiile
toracice. De îndată ce una dintre ele a reuşit figura,
cealaltă încearcă să o muşte de genunchi. Gesturile sunt
sacadate. Se ridică pe cele două picioare din spate, se
prăvălesc şi se rostogolesc furioase.
96
 În general încremenesc după ce şi-au prins adversarul,
apoi, brusc, lovesc un alt membru. Dar nu este decât un
exerciţiu de antrenament, nu se rupe nimic, nu curge
sânge. Lupta se întrerupe imediat ce o furnică e răsturnată
cu picioarele în sus. Îşi duce atunci antenele în spate în
semn de abandon. Duelurile sunt totuşi destul de realiste.
Ghearele se înfig la nevoie în ochi ca să se prindă de ceva.
Mandibulele clămpănesc în gol.
La oarecare distanţă, artileristele, aşezate pe abdomen,
ţintesc şi trag în pietricele plasate la o depărtare de cinci
sute de capete. Jeturile de acid îşi ating deseori ţinta.
O războinică bătrână învaţă o novice că totul se
hotărăşte înainte de contact. Mandibula sau jetul de acid
nu fac decât să confirme o situaţie de dominare deja
recunoscută de cei doi beligeranţi. Înainte de lupta corp la
corp, există neapărat unul care a hotărât să învingă şi unul
care consimte să fie învins. Nu e decât o problemă de
repartizare a rolurilor. Din momentul în care fiecare şi l-a
ales pe al său, învingătorul va putea să tragă un jet de acid
chiar fără să ochească, el îşi va atinge ţinta: învinsul poate
să aplice cele mai strălucite lovituri de mandibule, nu va
reuşi nici măcar să-şi rănească adversarul. Un singur sfat:
trebuie să accepţi victoria. Totul e în minte. Trebuie să
accepţi victoria şi atunci nimic nu rezistă.
Două dueliste dau peste luptătoarea 103 683. Ea le
îmbrânceşte viguros şi-şi continuă drumul. Caută cartierul
mercenarelor, situat sub arena de lupte. Iată culoarul de
trecere.
Sala lor e şi mai mare decât cea a legionarelor. E
adevărat că mercenarele trăiesc tot timpul în locul unde se
antrenează. Misiunea lor permanentă e războiul. Toate
seminţiile din regiune au contacte între ele, fie că sunt
aliate sau supuse: furnici galbene, furnici roşii, furnici
negre, furnici împroşcătoare de lipici, furnici primitive cu
97
spin veninos şi chiar furnici pitice.
Tot termitele se află la originea ideii de a hrăni populaţii
străine pentru a le convinge să se bată alături de ele în
timpul invaziilor.
Iar cetăţilor de furnici li s-a întâmplat şi lor, din cauza
subtilităţilor diplomatice, să se alieze cu termitele împotriva
altor furnici.
Astfel, termitele au ajuns la această reflecţie foarte
îndrăzneaţă: de ce să nu fie pur şi simplu angajate nişte
legiuni de furnici care să stea în permanenţă în furnicar?
Era o idee revoluţionară. Şi surpriza a fost de proporţii
când nişte armate de furnici a trebuit să înfrunte semene
din aceeaşi specie care luptau pentru termite. Civilizaţia
furnicilor, atât de promptă în adaptare, de data asta cam
exagerase. Furnicile ar fi vrut din toată inima să
reacţioneze imitându-şi inamicele şi stipendiind legiuni de
termite care să lupte împotriva termitelor. Dar proiectul s-a
năruit din cauza unui obstacol major: termitele sunt nişte
regaliste convinse. Lealitatea lor este absolută, nu sunt în
stare să lupte împotriva semenelor lor. Numai furnicile, ale
căror regimuri politice sunt tot atât de variate ca şi
fiziologia lor, sunt capabile să-şi asume toate implicaţiile
degradante ale mercenariatului.
Atâta pagubă! Marile federaţii de furnici roşcate îşi
întăriseră armatele cu numeroase legiuni de furnici străine,
adunate sub aceeaşi flamură belokaniană.
103 683 se apropie de mercenarele pitice. Le întreabă
dacă au auzit de punerea la punct a unei arme secrete la
Shi-gae-pou, o armă capabilă să anihileze cât ai clipi o
întreagă expediţie de douăzeci şi opt de furnici roşcate. Ele
răspund că nu au văzut şi nu au auzit niciodată de ceva
atât de eficace.
103 683 întreabă alte mercenare. Una tânără pretinde a
fi asistat la o astfel de minune. Nu fusese totuşi un atac al
98
piticelor... ci o pară putredă care căzuse pe negândite
dintr-un copac. Toată lumea emite feromoni de râs. Ăsta e
umorul furnicilor galbene.
103 683 urcă într-o sală unde se antrenează colegele ei
apropiate. Le cunoaşte pe fiecare în parte. Toate o ascultă
cu atenţie şi încredere. Grupul "găsirea armei secrete a
piticelor" cuprinde în curând peste treizeci de războinice
hotărâte. Ah, dacă 327 ar vedea asta!
Atenţie, o bandă organizată încearcă să-i distrugă pe cei
care vor să afle. Cu siguranţă că sunt nişte mercenare
roşcate în serviciul piticelor. Le putem identifica, toate miros
a stâncă.
Ca măsură de siguranţă, hotărăsc să-şi ţină prima
reuniune în adâncul cetăţii, într-una din sălile cele mai de
jos ale etajului cincizeci. Nimeni nu coboară niciodată
acolo. Îşi vor putea organiza netulburate ofensiva.
Dar corpul îi semnalează lui 103 683 o bruscă
accelerare a timpului. S-au făcut 23° u.t. Îşi ia rămas bun
şi se grăbeşte la întâlnirea cu 327 şi 56.

ESTETICA: Ce poate fi mai frumos decât o furnică? Liniile

ei sunt curbe şi pure, forma aerodinamică perfectă.
Caroseria furnicii este făcută în aşa fel ca fiecare membru să
se potrivească perfect în intrândul care i-a fost destinat.
Fiecare articulaţie este o minune a mecanicii. Plăcile se
încastrează de parcă ar fi fost concepute de un stilist ajutat
de calculator. Nu scârţâie, nu se freacă. Capul triunghiular
străpunge aerul, picioarele lungi şi flexibile conferă corpului
o suspensie confortabilă la nivelul solului. Ai zice că e o
maşină italienească de sport. Ghearele îi permit să meargă
pe plafon. Ochii au o vedere panoramică de 180°. Antenele
captează mii de informaţii invizibile pentru noi, iar
extremităţile lor pot servi ca nişte ciocane. Abdomenul e plin
99
de buzunare, de sasuri, de compartimente în care insecta
poate să stocheze produse chimice. Mandibulele taie, agaţă,
apucă. O formidabilă reţea internă de conducte îi permite să
elibereze mesaje odorante.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute

Nicolas nu voia să doarmă. Era şi acum tot în faţa televi-

zorului. La sfârşitul telejurnalului se anunţase întoarcerea
sondei Marco Polo. Concluzia: nu exista nici cea mai mică
urmă de viaţă în sistemele solare vecine. Toate planetele
vizitate de sondă nu oferiseră decât imagini ale unor
pustiuri stâncoase sau ale unor suprafeţe lichide
conţinând amoniac. Nici urmă de muşchi, nici cea mai
mică amibă, nici cel mai mic microb.
"Şi dacă tata are dreptate? îşi zise Nicolas. Dacă suntem
singura formă de viaţă inteligentă din tot universul?..."
Evident, era decepţionant, dar s-ar fi putut să fie
adevărat.
După emisiunea de informaţii se transmitea un mare
reportaj din serialul "Culturile lumii", consacrat azi
problemei castelor din India.
"Hinduşii aparţin toată viaţa castei în care s-au născut.
Fiecare castă funcţionează conform propriei sale legislaţii,
un cod de legi pe care nimeni nu l-ar putea încălca fără să
fie imediat declarat nedemn de casta lui de origine ca şi de
toate celelalte. Pentru a înţelege un astfel de comportament
trebuie să ne amintim că..."
― E ora unu noaptea, interveni Lucie.
Nicolas era suprasaturat de imagini. De când cu
problemele din pivniţă, în fiecare zi stătea măcar patru ore
în faţa televizorului. Era metoda lui pentru a nu mai gândi
100
şi a nu mai fi el însuşi. Vocea mamei îl readuse la
realităţile neplăcute.
― Haide, n-ai obosit?
― Unde e tata?
― Tot în pivniţă. Acum trebuie să dormi.
― Nu pot să dorm.
― Vrei să-ţi spun o poveste?
― Oh da! O poveste! O poveste frumoasă!
Lucie îl însoţi în camera lui şi se aşeză pe marginea
patului, desfăcându-şi părul roşu. Alese o veche poveste
ebraică.
― A fost odată un pietrar căruia i se făcuse lehamite să
mai trudească la tăiatul pietrei din munte sub razele
fierbinţi ale soarelui. "M-am săturat de viaţa asta. E
istovitor să tai şi iar să tai la piatră... Şi, soarele ăsta! Ah!
tare mi-ar plăcea să fiu în locul lui! Aş sta sus pe cer,
atotputernic, inundând lumea cu razele mele", îşi zise
pietrarul. Şi, printr-o minune, dorinţa lui este auzită. Iar
pietrarul se transformă imediat în soare. Omul era fericit
văzând că i s-a împlinit dorinţa. Dar, pe când se delecta
trimiţându-şi peste tot razele, băgă de seamă că acestea
erau oprite de nori. "La ce bun să fiu soare dacă nişte
simpli nori pot să-mi oprească razele? a exclamat el. Dacă
norii sunt mai tari decât soarele, atunci prefer să fiu nor."
Atunci se preface în nor. Zboară deasupra lumii,
răspândeşte ploaia, dar deodată începe să sufle vântul şi
împrăştie norul. "Ah, vântul reuşeşte să împrăştie norii,
deci el este cel mai puternic, vreau să fiu vânt", hotărăşte
el.
― Şi atunci se face vânt?
― Da, şi suflă peste toată lumea. Stârneşte furtuni,
vijelii, taifunuri. Dar deodată bagă de seamă că un zid îi
barează trecerea. Un zid foarte înalt şi foarte tare. Un
munte. "La ce-mi serveşte să fiu vânt dacă un simplu
101
munte poate să mă oprească? El e cel mai puternic!" zice
el.
― Şi se face munte!
― Exact. Dar în acel moment simte ceva care îl loveşte.
Ceva mai tare decât el, care îl sapă pe dinăuntru. Era... un
mic pietrar...
― Aaaaa!
― Ţi-a plăcut povestea?
― Cum să nu, mămico!
― Eşti sigur că n-ai văzut altele mai frumoase la
televizor?
― Oh, nu, mămico!
Ea râse şi-l strânse în braţe.
― Spune-mi, mămico, crezi că tăticu sapă şi el?
― Poate, cine ştie? În orice caz, pare convins că se va
transforma în altceva dacă se duce mereu acolo jos.
― Nu se simte bine aici?
― Nu, fiule, îi e ruşine că e şomer. Crede că e mai bine
să fie soare. Soare subteran.
― Tata se crede regele furnicilor.
Lucie zâmbi.
― O să-i treacă. Ştii, şi el e un copil. Şi copiii sunt
totdeauna fascinaţi de furnicare. Tu nu te-ai jucat
niciodată cu furnicile?
― Ba da, mămico.
Lucie îi aranjă perna şi-l sărută.
― Acum trebuie să te culci. Hai, noapte bună.
― Noapte bună, mămico.
Lucie văzu chibriturile puse pe noptieră. Probabil că
încercase din nou să formeze cele patru triunghiuri. Se
întoarse în salon şi începu să citească mai departe cartea
de arhitectură care istorisea povestea casei.
În ea locuiseră mulţi oameni de ştiinţă. Mai ales
protestanţi. Michel Servet, de exemplu, trăise acolo vreme
102
de câţiva ani.
Atenţia îi fu reţinută în mod deosebit de un anumit
pasaj, unde se spunea că în timpul războaielor religioase
fusese săpată o subterană prin care protestanţii să poată
fugi afară din oraş. O subterană neobişnuit de adâncă şi de
lungă...

Cele trei insecte se aşază în triunghi pentru a realiza o

comunicare absolută. În felul acesta nu va fi nevoie să-şi
povestească aventurile, vor afla instantaneu tot ce li s-a
întâmplat, de parcă n-ar fi fost decât un singur corp care s-
ar fi divizat în trei ca să poată ancheta mai bine.
Îşi împreunează antenele. Gândurile încep să circule, să
fuzioneze. Informaţiile se transmit în cerc. Fiecare creier
acţionează ca un tranzistor care conduce şi îmbogăţeşte
mesajul electric pe care îl primeşte. Trei minţi de furnici
unite în acest fel depăşesc simpla sumă a talentelor lor.
Deodată vraja se rupe. 103 683 a reperat un miros
persistent. Zidurile au antene. Mai exact două antene care
se ivesc prin orificiul de la intrarea încăperii femelei 56.
Cineva îi ascultă...

Miezul nopţii. Trecuseră de-acum două zile de când

Jonathan nu se mai întorsese. Lucie se plimba nervoasă de
colo până colo prin salon. Trecu să-l vadă pe Nicolas care
dormea dus şi, deodată, ceva îi atrase privirea. Chibriturile.
În acel moment avu intuiţia că enigma beţelor de chibrit
putea să constituie un început de răspuns la enigma
pivniţei. Patru triunghiuri echilaterale din şase beţişoare...
"Trebuie gândit altfel, dacă gândeşti ca de obicei, nu
ajungi la nimic", repeta Jonathan. Luă chibriturile şi se
întoarse în salon unde se jucă multă vreme cu ele. În fine,
103
epuizată de nelinişte, se duse la culcare.
În noaptea aceea avu un vis ciudat. Mai întâi îl văzu pe
unchiul Edmond, sau cel puţin un personaj care
corespundea cu descrierea pe care i-o făcuse bărbatul ei.
Se afla într-un fel de coadă lungă ca la cinema, care se
întindea în plin pustiu, cu pietriş cât vedeai cu ochii. Nişte
soldaţi mexicani încadrau coada şi aveau grijă ca "totul să
meargă bine". În depărtare se vedeau vreo zece
spânzurători unde oamenii erau spânzuraţi. După ce
mureau de-a binelea, erau daţi jos şi instalaţi alţii. Şi
coada înainta...
În spatele lui Edmond stătea Jonathan, apoi ea, şi după
aceea un domn gras cu nişte ochelari mici de tot. Toţi
aceşti condamnaţi la moarte pălăvrăgeau liniştiţi, de parcă
nu se întâmpla nimic.
Când în cele din urmă li se trecu frânghia pe după gât şi
fură spânzuraţi, toţi patru unul lângă altul, nu făcură
nimic decât să aştepte prosteşte. Unchiul Edmond se
hotărî primul să vorbească. Avea vocea răguşită, cum era şi
normal în situaţia aceea:
― Ce facem aici?
― Nu ştiu... trăim. Ne naştem, după care trăim cât mai
mult posibil. Dar acum cred că am ajuns la sfârşit,
răspunse Jonathan.
― Dragul meu nepot, eşti un pesimist. E sigur că
suntem spânzuraţi şi înconjuraţi de soldaţi mexicani, dar
asta nu e decât una din întâmplările vieţii, nu sfârşitul, ci
doar o întâmplare. De altfel, această situaţie trebuie să
aibă o rezolvare. Voi sunteţi bine legaţi la spate?
Toţi îşi încercară legăturile.
― Ah, nu, zise domnul gras. Eu pot să-mi desfac
legăturile!
Şi le desfăcu.
― Bun, atunci eliberează-ne şi pe noi.
104
 ― Păi, cum?
― Leagănă-te până când ajungi la mâinile mele.
Omul se zvârcoli şi reuşi să se transforme într-un
pendul viu. După ce-i desfăcu legaturile lui Edmond, au
putut să se elibereze toţi, din aproape în aproape, folosind
aceeaşi tehnică.
Apoi unchiul zise:
― Faceţi ca mine!
Şi, cu mici smucituri ale gâtului, Edmond înaintă de la o
frânghie la alta spre ultima spânzurătoare din şir. Ceilalţi îl
imitară.
― Dar nu mai putem continua! Dincolo de bârna asta nu
mai e nimic, ne vor descoperi.
― Priviţi, în bârnă e o gaură mică. Haideţi!
Edmond sări spre bârnă, se făcu mic de tot şi dispăru
înăuntru. Jonathan şi apoi domnul gras făcură la fel. Lucie
îşi zise că ea nu va reuşi niciodată, totuşi se aruncă şi ea şi
pătrunse în gaură!
Înăuntru era o scară în spirală. Urcară treptele câte
patru o dată. Auzeau deja strigătele militarilor care
descoperiseră fuga lor. Los gringos, los gringos, cuidado!
Zgomote de cizme, focuri de armă. Erau urmăriţi.
Scara dădea într-o cameră de hotel modern cu vedere
spre mare. Intrară şi încuiară uşa. Camera 8. Când au
trântit uşa în urma lor, 8-ul vertical s-a transformat în 8
orizontal, simbolul infinitului. Camera era luxoasă şi se
simţeau la adăpost de soldăţoi..
Când toţi suspinau uşuraţi, Lucie îl apucă deodată de
guler pe soţul ei.
― Trebuie să ne gândim la Nicolas, strigă ea, trebuie să
ne gândim la Nicolas!
Îl lovi în cap cu o vază veche, pe care era pictat Hercule
copil sugrumând şarpele. Jonathan căzu pe covor şi se
transformă într-un... crevete decorticat care se răsucea în
105
mod ridicol.
Unchiul Edmond veni spre ea.
― Îţi pare rău, nu?
― Nu înţeleg.
― Vei înţelege, zise el zâmbind. Urmează-mă.
O conduse pe balcon, cu faţa spre mare, şi pocni din
degete. Din nori coborâră imediat şase chibrituri aprinse şi
se aliniară deasupra mâinii lui.
― Ascultă-mă bine, îi spuse el, oamenii gândesc
totdeauna în acelaşi fel. Abordează lumea în aceeaşi
manieră banală. E ca şi cum n-am face fotografii decât cu
un obiectiv cu unghi mare. E şi ăsta un fel de a vedea
realitatea, dar nu e singurul. TREBUIE... GÂNDIT...
ALTFEL! Priveşte.
Chibriturile se învârtiră o clipă în aer, apoi se adunară
pe podea. Se târau, de parcă ar fi fost vii, ca să formeze...
A doua zi, uşor surescitată, Lucie cumpără un aparat de
sudură. În cele din urmă îi veni de hac broaştei. Pe când se
pregătea să treacă pragul pivniţei, în bucătărie îşi făcu
apariţia Nicolas, pe jumătate adormit încă.
― Mămico! Unde te duci?
― Mă duc după tatăl tău. Se crede un nor capabil să
traverseze munţii. Mă duc să văd dacă nu cumva
exagerează puţin. Îţi voi povesti...
― Nu, mămico, nu pleca, nu pleca... voi rămâne singur.
― Nu-ţi face griji, Nicolas, n-am să stau mult, mă voi
întoarce, aşteaptă-mă.
Lucie îşi îndreptă lanterna spre pivniţă. Era
întunecoasă, atât de întunecoasă...

Cine e acolo?
Cele două antene înaintează, apare un cap, apoi un
torace şi un abdomen. E mica şchioapă cu parfum de
106
stâncă.
Vor să sară pe ea, dar în spatele ei se profilează
mandibulele a vreo sută de luptătoare înarmate până în
dinţi. Toate miros a stâncă.
Să fugim prin culoarul secret! lansează femela 56.
Îndepărtează piatra şi dă la iveală subterana. Apoi,
bătând din aripi, se înalţă gata să atingă plafonul, de unde
trage cu acid asupra primilor intruşi. Cei doi acoliţi ai ei
fug, în timp ce o sugestie brutală ţâşneşte din rândurile
trupei de războinice.
Omorâţi-i!
56 se aruncă şi ea în gaură; jeturi de acid sunt cât pe-
aci s-o nimerească.
Repede! prindeţi-i!
Sute de picioare se năpustesc în urma ei. Spioanele sunt
al naibii de multe! Ele se îngrămădesc zgomotos pe
culoarul îngust pentru a-i prinde pe cei trei.
Alergând cât îi ţin picioarele, cu antenele culcate pe
spate, masculul, femela şi luptătoarea se grăbesc pe
culoarul care nu mai e secret. Ies astfel din zona gineceului
şi coboară la etajele de jos. Coridorul îngust ajunge în
curând la o bifurcaţie. De acum înainte intersecţiile se
înmulţesc, dar 327 reuşeşte să se orienteze şi-şi trage după
el tovarăşele de suferinţă.
Deodată, la cotitura unui tunel, dau de o trupă de
luptătoare care se repede în direcţia lor. Incredibil: e
şchioapa, care i-a şi ajuns. Hotărât lucru, machiavelica
insectă cunoaşte toate scurtăturile!
Fugarii bat în retragere şi o iau la fugă. Când pot în
sfârşit să se odihnească puţin, 103 683 emite că ar fi mai
bine să nu se bată pe terenul celorlalte, care prea circulă în
voie în această încâlceala de culoare.
Când duşmanul pare mai tare, acţionează astfel încât să
scapi modului său de înţelegere. Această veche cugetare
107
emisă de prima Matcă se potrivea perfect situaţiei lor. 56
are o idee; propune să se camufleze în interiorul unui zid!
Mai înainte ca războinicele cu miros de stâncă să dea
peste ei, toţi trei sapă din toate puterile într-un perete
lateral, atacând pământul cu mandibulele. Ochii şi
antenele li s-au umplut de pământ. Uneori, ca să aibă mai
mult spor, lasă să le alunece pe gât înghiţituri mari de
pământ gras. Când cavitatea a devenit destul de adâncă,
toţi trei se cuibăresc în ea, refac zidul şi aşteaptă.
Urmăritorii sosesc şi trec în goană mare. Dar se întorc
destul de repede, de data asta cu paşi lenţi. Dau târcoale
dincolo de peretele subţire...
Nu, nu i-au descoperit. Totuşi este imposibil să rămână
acolo. Până la urmă celelalte vor detecta câteva din
moleculele lor. Aşa că se apucă de săpat. 103 683, echipată
cu mandibulele cele mai mari, sfredeleşte prima; cei doi
sexuaţi înlătură nisipul, astupând trecerea în spatele lor.
Ucigaşele au înţeles manevra. Sondează zidurile, dau de
urma lor şi încep să sape cu frenezie. Cele trei furnici fac
un viraj descendent Oricum, în noroiul ăsta negru e greu
să urmăreşti pe cineva. În fiecare secundă iau naştere câte
trei culoare iar două se astupă. Mai întocmeşte în condiţiile
astea o hartă a Cetăţii cât de cât fiabilă! Singurele repere
fixe sunt domul şi trunchiul de copac.
Cele trei furnici se afundă lent în carnea Cetăţii. Uneori
dau peste o liană lungă, e iederă plantată de furnicile
agricole pentru ca cetatea să nu se năruie în timpul ploilor.
Pe alocuri, pământul devine mai tare şi mandibulele se
lovesc de piatră; atunci se impune un ocol.
Cei doi sexuaţi nu mai percep vibraţiile urmăritorilor;
hotărăsc să se oprească. Se află într-o pungă de aer din
inima cetăţii Bel-o-kan. O odaie impermeabilă, inodoră,
necunoscută de nimeni. O insulă pustie. Cine să vină să-i
descopere în această cavernă minusculă? Se simt aici ca în
108
ovalul întunecos al abdomenului maicii lor.
56 bate uşor cu capătul antenelor în capul celei de lângă
ea: un apel la trofalaxie. 327 îşi îndoaie antenele în semn
de acceptare, apoi îşi lipeşte gura de gura femelei.
Regurgitează puţin mierat de păduche-de-frunză, din cel
oferit de prima gardiană. 56 se simte imediat întremată.
103 683 o ciocăneşte şi ea pe cap. Îşi lipesc buzele şi 56
transmite din hrana pe care abia a ingurgitat-o. După
aceea toţi trei se mângâie şi se fricţionează reciproc. Ah, cât
de plăcut e pentru o furnică să ofere!
Şi-au recăpătat forţele, dar ştiu că nu vor putea rămâne
acolo la infinit. Oxigenul se va epuiza. Şi chiar dacă
furnicile reuşesc să supravieţuiască destul de multa vreme
fără hrană, fără apă, fără aer şi căldură, absenţa acestor
elemente vitale le provoacă până la urmă un somn mortal.
Antenele intră în contact.
Acum ce facem?
Cohorta de treizeci de războinice câştigate pentru cauza
noastră ne aşteaptă într-o sală a etajului cincizeci de la
subsol.
Să mergem.
Încep din nou să sape, orientându-se cu ajutorul unui
organ special ― organul lui Johnston ―, sensibil la
câmpurile magnetice terestre. Consideră astfel că se află
între hambarele cu cereale de la etajul -18 şi crescătoriile
de ciuperci de la etajul -20. Cu toate acestea, pe măsură ce
coboară se face tot mai frig. Când se lasă noaptea, îngheţul
pătrunde adânc în sol. Gesturile li se încetinesc. Pentru ca
în cele din urmă să încremenească, în aşteptarea unei
temperaturi mai ridicate.

― Jonathan, Jonathan, eu sunt, Lucie!

Pe măsură ce se afunda în acel univers al tenebrelor,
109
simţea cum o cuprinde frica. Coborârea interminabilă a
treptelor scării răsucite o făcuse până la urmă să cadă într-
o stare secundă, care îi dădea senzaţia că se cufundă din
ce în ce mai adânc în ea însăşi. Simţea acum o durere
difuză în pântec, după ce mai întâi gâtul i se uscase brusc,
apoi simţise un nod în plex, urmat de înţepături puternice
în stomac.
Genunchii, picioarele continuau să funcţioneze în mod
automat. Oare în curând n-or s-o mai asculte, or s-o doară
şi ele, se va opri din coborât?
În minte îi veniră brusc imagini din copilărie. Mama ei
autoritară care tot timpul o scotea vinovată, care comitea
mii de nedreptăţi în favoarea fraţilor răsfăţaţi... Şi tatăl ei,
un tip slab, care tremura de frica nevestei lui, care tot
timpul fugea de cele mai mici discuţii şi care ceda în fata
oricărei dorinţe a reginei mame. Tatăl ei, laşul...
Aceste reminiscenţe penibile îi provocară sentimentul că
fusese nedreaptă cu Jonathan. De fapt, îi reproşase tot ce-i
amintea la el de tatăl ei. Şi tocmai faptul că-l copleşea tot
timpul cu reproşuri reuşise să-l inhibe, să-l descurajeze,
făcându-l, puţin câte puţin, să semene cu tatăl ei. Astfel,
ciclul reîncepuse. Recrease, fără ca măcar să-şi dea seama,
ceea ce detesta mai mult: cuplul părinţilor ei.
Trebuia să întrerupă ciclul. Avea pică pe ea pentru
ocările cu care îşi gratificase bărbatul. Trebuia să îndrepte
lucrurile.
Continua să se rotească, să coboare. Faptul că îşi
recunoscuse propria vinovăţie o ajutase să-şi elibereze
corpul de teamă şi de durerile apăsătoare. Deodată,
aproape că se lovi de o uşă. O uşă banală; în parte
acoperită cu nişte inscripţii pe care nu zăbovi să le
citească. Apăsă pe clanţă şi uşa se deschise fără să
scârţâie.
Scara continua şi dincolo de uşă. Singura diferenţă
110
notabilă o constituiau vinişoarele de minereu de fier care
apăreau în mijlocul pietrei. Amestecat cu apa infiltrată,
provenind probabil de la un râu subteran, fierul căpătase
tonalităţi ocru-roşcate.
Totuşi Lucie avea impresia că abordase o nouă etapă. Şi
deodată lanterna lumină nişte pete de sânge la picioarele
ei. Probabil că erau cele lăsate de Ouarzazate. Prin urmare,
curajosul căţeluş ajunsese până aici... Sângele era
împroşcat peste tot, dar pe pereţi era greu să faci
deosebirea între petele de sânge şi cele de fier ruginit.
Deodată auzi un zgomot. Nişte pârâituri. De parcă nişte
fiinţe s-ar fi apropiat de ea. Paşii erau nervoşi, ca şi cum
acele fiinţe ar fi fost timide, şi n-ar fi îndrăznit să se
apropie. Se opri să cerceteze întunericul cu lumina
lanternei. Descoperi originea zgomotului şi scoase un urlet
cumplit. Dar acolo unde se afla nu putea s-o audă nimeni.

Se făcu dimineaţă pentru toate creaturile Pământului.

Îşi continuară coborârea. Etajul -36. 103 683 cunoaşte
bine locul, e de părere că pot să iasă fără nici un pericol.
Războinicele stâncoase n-au putut să-i urmărească până
acolo.
Ies în nişte galerii joase complet pustii. Din loc în loc, la
stânga şi la dreapta, se văd găurile vechilor hambare
abandonate de cel puţin zece hibernări. Solul e vâscos.
Probabil din cauza umezelii infiltrate. Iată de ce această
zonă, considerată ca insalubră, se transformase într-unul
din cartierele cele mai rău famate din Bel-o-kan.
Pute.
Masculul şi femela sunt cam neliniştiţi. Percep prezenţe
ostile, antene care îi spionează. Probabil că locul e plin de
insecte parazite şi ocupanţi ilegali.
Înaintează, cu mandibulele larg deschise, prin sălile şi
111
tunelurile lugubre. Un ţârâit ascuţit îi face să tresară
brusc. Cri, cri, cri... Aceste sunete nu-şi schimbă
tonalitatea. Se îmbină într-o melopee hipnotică, răsunând
în cavernele de noroi.
Luptătoarea crede că e vorba de greieri. Ăsta e cântecul
lor de dragoste. Cele două sexuate nu sunt decât pe
jumătate liniştite. E totuşi incredibil ca nişte greieri să
ajungă să nu se sinchisească de trupele federale chiar în
interiorul Cetăţii!
103 683 însă nu e surprinsă. Ultima Matcă avea o
maximă care suna astfel: Mai bine să-ţi consolidezi punctele
tari decât să vrei să controlezi totul. Şi iată rezultatul...
Zgomote diferite. De parcă cineva ar săpa foarte repede.
Să le fi găsit oare războinicele cu miros de stâncă? Nu... În
faţa lor se ivesc brusc două mâini. Muchia lor formează un
fel de greblă. Mâinile apucă pământul şi îl trag în spate,
împingând înainte un corp enorm şi negru.
De n-ar fi o cârtiţă!
Încremenesc toţi trei cu mandibulele căscate
E o cârtiţă.
Vârtej de nisip. Ghem de blană neagră şi de gheare albe.
Animalul pare că înoată între straturile sedimentare ca o
broască într-un lac. Sunt pălmuiţi, răsuciţi, lipiţi de
bucăţile de argilă. Dar scapă nevătămaţi. Maşina de săpat
a trecut. Cârtiţa căuta viermi. Cea mai mare plăcere a ei
este să-i muşte de ganglionii nervoşi pentru a-i paraliza,
apoi să-i stocheze vii în vizuina ei.
Cele trei furnici se debarasează de pământul de pe ele şi
pornesc din nou la drum, după ce se mai spală o dată, cât
se poate de minuţios.

Tocmai au pătruns pe un culoar foarte îngust şi foarte

înalt. Luptătoarea-ghid lansează un avertisment în privinţa
112
plafonului. Într-adevăr, tavanul e tapisat cu ploşniţe roşii
pătate cu negru.
Aceste insecte lungi de trei capete (nouă milimetri) par
să aibă desenaţi pe spate nişte ochi mânioşi. În general se
hrănesc cu carnea jilavă a insectelor moarte şi, uneori,
chiar şi cu insecte vii.
O ploşniţă îşi dă imediat drumul peste cei trei. Mai
înainte de a fi atins solul, 103 683 îşi basculează
abdomenul sub torace şi trage un jet de acid formic.
Ploşniţa aterizează transformată într-o marmeladă caldă.
O mănâncă în grabă, apoi traversează încăperea, mai
înainte ca alta dintre acele insecte monstruoase să se
arunce asupra lor.

INTELIGENŢA: Am început experienţele propriu-zise în

ianuarie 58. Prima temă: inteligenţa. Sunt inteligente
furnicile? Pentru a afla acest lucru, am pus o furnică roşcată
(formica rufa), de talie medie şi tip asexuat, să rezolve
următoarea problemă: am aşezat pe fundul unei găuri o
bucată de miere întărită. Dar gaura este astupată de o
rămurică, nu prea grea însă foarte lungă şi bine înfiptă. În
mod normal, furnica măreşte gaura ca să treacă, dar, în
cazul de faţă, suportul fiind din plastic rigid, ea nu-l poate
străpunge.
Prima zi: furnica trage cu smucituri de rămurică, o ridică
puţin, îi dă drumul, apoi o ridică din nou.
A doua zi: furnica face acelaşi lucru. Încearcă de
asemenea să cresteze rămurică la bază. Fără rezultat.
A treia zi: idem. S-ar zice că insecta a adoptat un mod de
gândire greşit şi persistă, pentru că e incapabilă să imagi-
neze un altul. Asta ar fi o dovadă a lipsei sale de inteligenţă.
A patra zi: idem.
A cincea zi: idem.
113
 A şasea zi: când m-am sculat azi dimineaţă am găsit
rămurică scoasă din gaură. Probabil că totul s-a petrecut în
timpul nopţii.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Galeriile următoare sunt pe jumătate astupate. Acolo

sus, pământul rece şi uscat, ţinut de rădăcini albe,
formează adevăraţi ciorchini. Uneori se rostogolesc bucăţi
întregi. Astea se numesc "grindini interioare". Singurul
mijloc cunoscut de a te proteja împotriva lor este să-ţi
sporeşti vigilenţa şi să sari într-o parte la cel mai mic miros
de surpare.
Cele trei furnici înaintează cu pântecul lipit de sol, cu
antenele îndoite pe spate, cu picioarele mult depărtate. 103
683 pare că ştie cu precizie unde îi duce. Solul devine din
nou umed. În locul acela stăruie un miros urât. Un miros
de viaţă. Un miros de animal.
Masculul 327 se opreşte. Nu e foarte sigur, dar i s-a
părut ca un perete s-a mişcat imperceptibil. Se apropie de
zona suspectă, zidul freamătă din nou. S-ar părea că se
conturează o gură. Se dă înapoi. De data asta e ceva prea
mic ca să fie o cârtiţă. Gura se transformă în spirală, iar în
centrul ei apare o protuberanţă care ţâşneşte pentru a se
arunca asupra lui.
Masculul scoate un strigăt olfactiv.
O râmă! Masculul o retează cu o tăietură de mandibule.
Dar din pereţi începe să plouă cu animale din astea care se
răsucesc. În curând sunt atâtea, încât te-ai crede în
intestinul unei păsări.
Un vierme încearcă să încolăcească toracele femelei, dar
aceasta clămpăne scurt din mandibule şi îl taie în mai
114
multe bucăţi care se împrăştie, ondulându-se. Se apropie şi
alte râme, li se încolăcesc în jurul picioarelor, în jurul
capetelor. Contactul cu antenele e deosebit de insuportabil.
Toţi trei recurg la arme şi trag cu acid în inofensivii
ascarizi. La sfârşit solul e plin de rămăşiţe de carne de
culoare ocru care ţopăie de parcă i-ar sfida.
O iau la sănătoasa.
După ce-şi trag sufletul, 103 683 le indică un alt şir de
culoare. Pe măsură ce înaintează miroase din ce în ce mai
urât, dar cu timpul se obişnuiesc. Cu toate te obişnuieşti.
Luptătoarea arată un zid şi le spune că acolo trebuie săpat.
Aici sunt vechile grupuri sanitare cu compost, iar locul de
întâlnire e chiar alături. Ne place să ne strângem aici, e un
loc liniştit.
Trec prin perete. De cealaltă parte e o sală mare care
miroase a excremente.
Într-adevăr, cele treizeci de luptătoare câştigate pentru
cauza lor sunt acolo şi îi aşteaptă. Dar pentru a discuta cu
ele ar trebui să se priceapă la jocul de puzzle, căci toate
sunt făcute bucăţi. Deseori, capul e foarte departe de
torace...
Cei trei cercetează înspăimântaţi sala macabră. Cine le-o
fi ucis chiar aici, sub picioarele cetăţii Bel-o-kan?
Cu siguranţă ceva care provine de dedesubt, emite
masculul 327.
Îşi înfige mandibulele. Durere. Dedesubt e stâncă.
O enormă stâncă de granit, precizează puţin cam târziu
103 683, aici e fundul, podeaua tare a oraşului. Şi e groasă.
Foarte groasă. Şi lată. Foarte lată: Nu i s-a găsit niciodată
marginea.
La urma urmelor, poate că acolo era chiar fundul lumii.
În momentul acela se simţi un miros ciudat. Ceva intrase
în încăpere. Ceva care le devine imediat simpatic. Nu, nu o
furnică din Roi, ci o coleopteră lomecuză.
115
 Pe când era doar larvă, 56 o auzise pe Matcă vorbind
despre această insectă:
Nici o senzaţie nu o poate egala pe cea provocată de
absorbţia nectarului de lomecuză, după ce ai gustat din el.
Rod al tuturor dorinţelor fizice, secreţia ei anihilează voinţele
cele mai sălbatice.
În realitate, consumarea acestei substanţe anulează
durerea, frica, inteligenţa. Furnicile care au norocul să-i
supravieţuiască furnizoarei lor de otravă părăsesc în mod
irezistibil Cetatea în căutarea unor noi doze. Nu mai
mănâncă, nu se mai odihnesc şi merg până la epuizare.
Apoi, dacă nu găsesc nici o lomecuză, se lipesc de un fir de
iarbă şi se lasă să moară, pradă chinurilor provocate de
lipsa drogului.
Pe când era mică, 56 întrebase într-o zi pentru ce sunt
tolerate în Cetate astfel de flageluri, pe care termitele şi
albinele le-ar masacra fără menajamente. Matca îi
răspunsese că există două feluri diferite de a înfrunta o
problemă: ori o împiedici să se apropie, ori o laşi să treacă
prin tine. Cea de a doua abordare nu este neapărat cea mai
rea. Secreţiile de lomecuză, bine dozate sau amestecate cu
alte substanţe, devin într-adevăr nişte medicamente
excelente.
Masculul 327 înaintează primul. Subjugat de
frumuseţea aromelor emanate de lomecuză, 327 îi linge
perişorii abdomenului. Aceştia supurează nişte licori
halucinogene. Fapt tulburător: abdomenul otrăvitoarei,
prevăzut cu doi peri lungi, are exact aceeaşi configuraţie cu
un cap de furnică cu antenele lui!
Femela 56 dă fuga şi ea, dar nu are timp să înceapă să
se delecteze. Se aude şuieratul unui jet de acid. 103 683 şi-
a pregătit arma şi a tras! Lomecuza arsă se zvârcoleşte de
durere.
Luptătoarea îşi comentează liniştită intervenţia:
116
 E anormal să găseşti această insectă la o asemenea
adâncime. Lomecuzele nu ştiu să sape pământul. Cineva a
adus-o în mod voit pentru a ne împiedica să mergem mai
departe! Pe-aici e ceva de descoperit.
Ceilalţi doi, ruşinaţi, nu pot decât să admire luciditatea
colegei lor. Toţi trei caută îndelung. Deplasează pietrişul,
adulmecă cele mai mici colţişoare ale încăperii. Indiciile
sunt puţine. În cele din urmă descoperă un miros
cunoscut. Izul de focă al asasinilor. Abia perceptibil, doar
două-trei molecule, dar e de ajuns. Provine de acolo, chiar
de sub roca aceea mică. O mută din loc şi scot la iveală un
culoar secret. Încă unul.
Numai că acesta are o caracteristică specială: nu e săpat
nici în pământ, nici în lemn. Este scobit de-a dreptul în
rocă granitică! Nici o mandibulă n-ar fi putut să atace un
astfel de material.
Culoarul este destul de larg, dar toţi trei coboară cu pru-
denţă. După un traseu scurt, ajung într-o sală mare, plină
cu hrană. Făină de mai multe feluri, miere, cereale, tot
felul de carne... Se află acolo cantităţi surprinzătoare, cu
care Cetatea s-ar putea hrăni vreme de cinci hibernări! Şi
totul degajă acelaşi miros de stâncă al războinicelor care îi
urmăresc.
Cum e cu putinţă ca un grânar atât de bine aprovizionat
să fi fost amenajat în taină aici? Ba pe deasupra şi cu o
lomecuză care să blocheze accesul! Această informaţie nu
circulase niciodată între antenele Roiului...
Se ospătează copios apoi îşi unesc antenele pentru a
analiza situaţia. Povestea devine din ce în ce mai
tenebroasă. Arma secretă care nimiceşte expediţia numărul
unu, războinicele cu miros special care îi atacă peste tot,
lomecuza, o ascunzătoare plină cu hrană sub podeaua
Cetăţii... Asta depăşeşte ipoteza unui grup de spioni
mercenari aflaţi în serviciul piticelor. Sau sunt al naibii de
117
bine organizaţi!
327 şi partenerii lui nu au însă răgazul să aprofundeze
situaţia. Vibraţii surde se repercutează în adâncime. Pam
pam pampam, pam pam pampam! Sus, lucrătoarele bat cu
abdomenul în sol. E grav. S-a ajuns la faza a doua a
alarmei. Nu pot să nu ţină seama de acest apel. Picioarele
lor fac în mod automat cale întoarsă. Corpurile, puse în
mişcare de o forţă irezistibilă, sunt deja pe drumul care îi
va duce alături de restul Roiului.
Şchioapa, care îi urmărea de la distanţă, se simte
uşurată. Uf! N-au descoperit nimic...

În cele din urmă, văzând că nici mama şi nici tatăl lui

nu se mai întorceau din pivniţă, Nicolas se hotărî să
anunţe poliţia. Şi astfel, un copil înfometat şi cu ochii roşii
îşi făcu apariţia la comisariatul de poliţie pentru a explica
poliţiştilor că "părinţii lui dispăruseră în pivniţă", devoraţi
probabil de şobolani sau de furnici. Doi poliţişti, uimiţi la
culme, îl însoţiră până la nr. 3 de pe strada Sibariţilor.

INTELIGENŢA (urmare): Experienţa este reluată, dar cu o

cameră video.
Subiectul: o altă furnică din aceeaşi specie şi acelaşi cuib.
― Prima zi: trage, împinge şi muşcă rămurică fără nici un
rezultat.
― A doua zi: idem.
― A treia zi: gata! a găsit ceva! Trage puţin, blochează
vârându-şi abdomenul în gaură şi umflându-l, apoi prinde
mai de jos şi o ia de la capăt. În felul acesta, prin mici
smucituri, furnica scoate încet rămurică. Prin urmare asta
era...

118
 EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Alarma a fost provocată de un eveniment extraordinar.

La-chola-kan, cetatea-fiică situată cel mai la vest, a fost
atacată de legiuni întregi de furnici pitice.
Aşadar s-au hotărât să înceapă iar...
Acum războiul e inevitabil.
Supravieţuitorii, care au reuşit să treacă de blocada
impusă de shigaepouiene, povestesc nişte lucruri
incredibile. Iată ce s-a întâmplat, după spusele lor:
La 17° u.t, o creangă lungă de salcâm s-a apropiat de in-
trarea principală din La-chola-kan. O creangă anormal de
mobilă. S-a înfipt dintr-o singura lovitură şi a distrus
orificiul... Învârtindu-se!
Santinelele au ieşit să atace acel obiect neidentificat, dar
toate au fost nimicite. După aceea, toată lumea a rămas
blocată înăuntru aşteptând ca ramura să înceteze
distrugerile. Dar ea nu se oprea deloc.
Creanga a retezat domul de parcă ar fi fost un boboc de
trandafir şi a scotocit prin culoare. Zadarnic au mitraliat
luptătoarele, acidul nu avea nici un efect asupra acelui
vegetal distrugător.
Lacholakanienele erau pierite de groază. Până la urmă
însă totul s-a oprit. A urmat un răgaz de 2° u.t, apoi
legiunile de pitice au sosit la atac.
Spartă cum era, cetatea-fiică a rezistat cu greu primului
atac. Pierderile se cifrează la zeci de mii. Cei care au scăpat
cu viaţă s-au refugiat în cele din urmă în trunchiul lor de
pin, reuşind să susţină asediul. Cu toate acestea, nu vor
putea supravieţui multă vreme, fiindcă nu mai au nici o
rezervă alimentară iar inamicul a ajuns deja pe culoarele
de lemn ale Cetăţii interzise.
119
 La-chola-kan făcând parte din Federaţie, Bel-o-kan şi
toate cetăţile-fiice vecine au datoria să-i vină în ajutor.
Pregătirea de luptă e decretată chiar mai înainte ca
antenele să fi recepţionat sfârşitul primelor relatări ale
dramei. Cine mai vorbeşte de odihnă şi de reconstrucţie?
Primul război de primăvară a început.

În vreme ce masculul 327, femela 56 şi luptătoarea 103

683 urcă de zor etajele, în jurul lor agitaţia e în toi.
Doicile coboară ouăle, larvele şi nimfele la etajul ― 43.
Mulgătorii de păduchi-de-frunză îşi ascund cireada verde
în străfundurile cetăţii. Agricultoarele pregătesc stocuri de
alimente tăiate mărunt care să poată servi drept raţii de
luptă. În sălile castelor militare, artileristele îşi umplu până
la refuz abdomenul cu acid formic. Tăietoarele îşi agită
mandibulele. Mercenarele se grupează în legiuni compacte.
Sexuaţii se închid în cartierele lor.
Nu se poate ataca imediat, e prea frig. Dar mâine
dimineaţă, o dată cu primele raze ale soarelui, se va
dezlănţui războiul. Sus, pe dom, se închid gurile de reglare
termică. Cetatea Bel-o-kan îşi contractă porii, îşi retrage
ghearele şi strânge din dinţi. E gata să muşte.

Cel mai solid dintre poliţişti îşi trece braţul pe după

umerii băiatului.
― Eşti sigur că sunt acolo înăuntru?
Copilul, cu un aer exasperat, se smuci fără să răspundă.
Inspectorul Galin se aplecă deasupra scării şi strigă un
"hei!", pe cât de puternic, pe atât de ridicol. Îi răspunse
doar ecoul.
― Pare într-adevăr foarte adâncă, făcu el. Nu putem să
coborâm aşa, ne-ar trebui nişte ustensile.
120
 Comisarul Bilsheim îşi aşeză un deget dolofan peste
buze; faţa lui avea o expresie preocupată.
― Evident. Evident.
― Mă duc după pompieri, zise inspectorul Galin.
― De acord. Între timp eu îl voi interoga pe micuţ.
Comisarul arătă spre broasca topită.
― Mama ta a făcut asta?
― Da.
― Să ştii că ai o mamă dezgheţată. Nu cunosc prea
multe femei în stare să se folosească de un aparat de
sudură ca să forţeze o uşă blindată... Şi nu cunosc nici
una care să ştie să desfunde o chiuvetă.
Dar lui Nicolas nu-i ardea de glumă.
― Voia să se ducă după tata.
― Aşa e, scuză-mă... De cât timp sunt acolo jos?
― De două zile.
Bilsheim îşi scărpină nasul.
― Şi nu ştii de ce-a coborât tatăl tău?
― La început s-a dus după câine. Pe urmă nu ştiu. A
cumpărat o mulţime de plăci de metal şi le-a dus jos. După
aceea a cumpărat o sumedenie de cărţi despre furnici.
― Furnici? Evident, evident.
Comisarul Bilsheim, cam derutat, se mulţumi să dea din
cap, murmurând din nou "evident, evident..." Cazul se
anunţa dificil. Nu-i prindea şpilul. Nu era prima oară când
avea de-a face cu cazuri "speciale". Ba chiar s-ar fi putut
spune că toate chestiile necurate i se repartizau lui în mod
sistematic. Asta se datora fără îndoială uneia din
principalele lui calităţi: le dădea nebunilor impresia că în
sfârşit găsiseră şi ei pe cineva care îi înţelege.
Era un talent pe care îl avea din naştere. Încă din
copilărie, colegii de scoală veneau la el să-i împărtăşească
propriile lor deliruri. Iar el dădea din cap cu un aer de
înţelegere, uitându-se fix la interlocutorul lui şi zicând doar
121
"evident". Chestia asta mergea totdeauna. Ne complicăm
viaţa vrând să compunem fraze sofisticate şi complimente
pentru a-i impresiona sau a-i seduce pe ceilalţi; dar
Bilsheim băgase de seamă că acest simplu cuvânt,
"evident", era mai mult decât suficient. Încă un mister al
comunicării interumane elucidat.
Fenomenul era cu atât mai curios cu cât Bilsheim, care
practic nu vorbea niciodată, obţinuse la el în scoală
reputaţia de mare orator. Chiar era solicitat să facă
discursurile de sfârşit de an.
Bilsheim ar fi putut să devină psihiatru, dar uniforma îl
fascina. Iar în privinţa asta, bluza albă nu rezista
comparaţiei. Într-o lume de ţicniţi, poliţia şi armata erau în
fond singurele portdrapele ale "celor care nu se lasă pe
tânjeală". Căci, deşi credea că îi înţelege, Bilsheim îi
detesta pe toţi acei oameni care vorbesc tot timpul. Nişte
descreieraţi! Cel mai mult îl enervau cei care vorbesc cu
glas tare în metrou, jucând pentru a doua oară scena unui
eşec pe care tocmai l-au trăit.
Când se angajase în poliţie, talentul lui Bilsheim fusese
imediat reperat de superiorii lui. Îi pasau sistematic toate
"cazurile neclare". În general nu rezolva nimic, dar în orice
caz se ocupa de ele şi asta era deja mult.
― Ah, şi mai sunt şi chibriturile!
― Ce-i cu chibriturile?
― Cu şase chibrituri trebuie să formezi patru triunghiuri
dacă vrei să găseşti soluţia.
― Ce soluţie?
― "Noul mod de gândire". Cealaltă "logică" despre care
vorbea tata.
― Evident.
De data asta băiatul se revoltă:
― Nu, nu e deloc "evident"! Trebuie să cauţi forma
geometrică în care poţi să faci patru triunghiuri. Furnicile,
122
unchiul Edmond, chibriturile, toate astea sunt legate între
ele.
― Unchiul Edmond? Cine e acest unchi Edmond?
Nicolas se aprinse.
― El e cel care a întocmit Enciclopedia cunoaşterii
relative şi absolute. Dar a murit. Poate că din cauza
şobolanilor. Şobolanii l-au ucis pe Ouarzazate.
Comisarul Bilsheim suspină adânc. Să mori, nu alta!
Ce-o să iasă din mormolocul ăsta când va fi mare? Cel
puţin un alcoolic. Inspectorul Galin sosi în sfârşit cu
pompierii. Bilsheim îl privi cu mândrie. Galin ăsta era un
tip grozav. Ba chiar pervers. Îl pasionau poveştile
nebuneşti. Cu cât o chestie era mai smintită, cu atât mai
mult se ambala.
Bilsheim cel înţelegător şi Galin cel entuziast formau
oficioasa brigadă care se ocupa de "cazuri ţicnite de care
nimeni nu vrea să se ocupe". Fuseseră deja trimişi să
cerceteze cazul "bătrânei înfulecate de pisicile ei", al
"prostituatei care-şi înăbuşea clienţii cu limba", fără să
uităm cazul "distrugătorului de capete de cămătari".
― Bun, zise Galin, rămâi aici, şefule. Noi ne ducem jos şi
ţi-i aducem pe tărgi gonflabile.

În încăperea nupţială, Matca nu mai ouă. Ridică o

singură antenă şi cere să rămână singură. Servitoarele
dispar.
Belo-kiu-kiuni, sexul viu al Cetăţii, nu e deloc liniştită.
Nu, nu-i e frică de război. A mai câştigat şi pierdut vreo
cincizeci până acum. Altceva o îngrijorează. Povestea aceea
cu arma secretă. Creanga de salcâm care se răsuceşte şi
care smulge domul. Nu a uitat nici ce i-a povestit masculul
327 despre cele douăzeci şi opt de războinice moarte fără
ca măcar să fi luat poziţie de luptă... Putea risca să nu ţină
123
seama de aceste date extraordinare?
Acum nu mai putea.
Dar ce să facă?
Belo-kiu-kiuni îşi aminteşte de acea împrejurare când a
trebuit să înfrunte altă "armă secretă de neînţeles". Asta se
petrecuse în timpul războiului împotriva termitelor din sud.
Într-o bună zi fusese anunţată că o unitate de o sută
douăzeci de luptătoare era nu distrusă, ci "imobilizată"!
Panica ajunsese la culme. Crezuseră că n-au să le mai
poată învinge niciodată pe termite, care luaseră faţă de ele
un avans tehnologic decisiv.
Fuseseră trimişi spioni. Într-adevăr, termitele reuşiseră
să obţină o castă de artileriste lansatoare de clei.
Nazutitermele. Ele reuşeau să proiecteze la o distanţă de
două sute de capete un lipici care bloca picioarele şi
maxilarele luptătoarelor.
Federaţia se gândise îndelung şi până la urmă găsise o
soluţie: furnicile să înainteze protejându-se cu frunze
uscate. Asta a şi dus de altfel la faimoasa bătălie a
Frunzelor Uscate, câştigată de trupele belokaniene.
Totuşi, de data asta adversarele nu mai erau nişte
termite greoaie, ci piticele, a căror vioiciune şi inteligenţă le
mai luaseră deja prin surprindere. În plus, arma secretă
părea deosebit de distrugătoare.
Îşi pipăi nervoasă antenele.
Ce ştia cu precizie despre pitice?
Multe, dar nu cine ştie ce.
Apăruseră în regiune în urmă cu o sută de ani. La
început fuseseră doar câteva cercetaşe. Cum talia lor era
destul de mică, nimeni nu le luase prea în serios. După
aceea sosiseră caravanele piticelor, care îşi cărau ouăle şi
rezervele alimentare. Îşi petrecuseră prima noapte sub
rădăcina marelui pin.
Dimineaţă nu mai erau decât jumătate, celelalte
124
fuseseră distruse de un arici înfometat. Supravieţuitoarele
s-au îndepărtat spre nord unde şi-au stabilit o tabără, nu
departe de furnicile negre.
Federaţia îşi zisese: "asta e o treabă care le priveşte pe
ele şi pe furnicile negre". Ba unele chiar se simţiseră
vinovate pentru că lăsaseră acele fiinţe firave pradă marilor
furnici negre.
Cu toate acestea, furnicile pitice nu au fost masacrate.
În fiecare zi erau văzute, transportând rămurele şi mici
coleoptere. În schimb, nu mai apăreau... marile furnici
negre.
Nici acum nu se ştie ce se întâmplase, dar cercetaşele
belokaniene aduseseră vestea că piticele ocupau
majoritatea cuiburilor furnicilor negre. Evenimentul a fost
acceptat cu fatalism, ba chiar cu umor. Bine le-au făcut
încrezutelor de furnici negre, se putea adulmeca pe culoare.
Şi pe urmă, doar nu era să se îngrijoreze puternica
Federaţie din cauza unor năpârstoace de furnici.
Numai că după cuiburile furnicilor negre, piticele au
ocupat unul din stupii de albine din măceşi... Apoi au
trecut în stăpânirea piticelor ultima termitieră din nord şi
cuibul furnicilor roşii cu ac veninos!
Refugiaţii care dădeau năvală la Bel-o-kan, şi care
îngroşau rândurile mercenarilor, povesteau că piticele
aveau strategii de luptă avangardiste. De exemplu infectau
punctele cu apă vărsând în ele otrăvuri extrase din flori
rare.
Totuşi nu se alarmaseră încă în mod serios. Abia anul
trecut, când cetatea Niziu-ni-kan căzuse în 2° u.t., îşi
dăduseră seama că aveau de-a face cu nişte adversare
redutabile.
Era adevărat că furnicile roşcate le subestimaseră pe
pitice, dar nici piticele nu le judecaseră pe ele la justa lor
valoare. Niziu-ni-kan era o cetate destul de mică, dar legată
125
de toată Federaţia. A doua zi după victoria piticelor, două
sute patruzeci de legiuni de o mie două sute de luptătoare
fiecare au venit să le trezească cu mare tam-tam.
Rezultatul luptei nu putea fi pus la îndoială, dar asta nu le
împiedicase pe pitice să se bată cu înverşunare. Astfel încât
trupele federale au avut nevoie de o zi întreagă pentru a
pătrunde în cetatea eliberată.
S-a descoperit atunci că piticele instalaseră la Niziu-ni-
kan nu una... ci două sute de regine. Asta a produs un
adevărat şoc.

ARMATA OFENSIVĂ: Furnicile sunt singurele insecte

sociale care întreţin o armată ofensivă.
Termitele şi albinele, specii regaliste şi loialiste mai puţin
rafinate, nu-şi folosesc soldaţii decât la apărarea cetăţii sau
la protecţia lucrătoarelor plecate departe de cuib. Rare sunt
cazurile când o termitieră sau un stup poartă un război
pentru cucerire de teritorii. Dar s-a văzut şi aşa ceva.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Reginele pitice făcute prizoniere au povestit istoria şi

obiceiurile furnicilor pitice. O istorie extravagantă.
După spusele lor, cu mult timp în urmă, piticele trăiau
într-o altă ţară, situată la o distanţă de miliarde de capete.
Această ţară era foarte diferită de pădurea Federaţiei.
Acolo creşteau fructe mari, foarte colorate şi foarte dulci. Şi
în plus nu exista iarnă şi nici hibernare. În acest ţinut
unde curgea lapte şi miere, piticele construiseră "fosta"
Shi-gae-pou, cetate care provenea dintr-o foarte veche
dinastie. Acest cuib era amenajat la rădăcina unui leandru.
126
 Of, s-a întâmplat că leandrul şi nisipul din jurul lui au
fost într-o zi smulse din sol pentru a fi puse într-o cutie de
lemn. Piticele au încercat să fugă din cutie, dar aceasta a
fost aşezată în interiorul unei structuri uriaşe şi foarte tari.
Iar atunci când au ajuns la marginile acestei structuri au
dat de apă. O apă sărată care se întindea cât vedeai cu
ochii.
Multe furnici s-au înecat încercând să ajungă la
pământul strămoşilor lor, apoi majoritatea a hotărât că,
asta fiind situaţia, trebuie să supravieţuiască în această
structură imensă şi tare înconjurată de apă sărată. Şi au
dus-o aşa zile în şir.
Ştiau, datorită acelui organ special numit organul lui
Johnston, că se deplasau foarte repede, pe o distanţă
fenomenal de mare.
Am traversat vreo sută de bariere magnetice terestre.
Unde urma să ajungem? Aici. Am fost debarcate împreună
cu leandrul. Am descoperit această lume exotică cu fauna şi
flora ei.
Dezrădăcinarea se dovedi decepţionantă. Fructele,
florile, insectele erau mai mici, mai puţin colorate.
Părăsiseră o ţară roşie, galbenă, albastră ca să nimerească
peste una unde dominau verdele, negrul şi maroul. O lume
ştearsă în locul unei lumi pastel.
Şi, pe deasupra, aici mai erau iarna şi frigul care blocau
totul. În ţara lor nici măcar nu ştiau că există frig, iar
singurul lucru care le obliga să se odihnească era căldura!
Piticele au pus mai întâi în practică diferite soluţii
pentru a lupta împotriva frigului. Cele mai eficace metode
ale lor erau să se îndoape cu alimente dulci şi să se ungă
cu bale de melc.
În privinţa produselor dulci, piticele adunau fructoza
căpşunilor, dudelor şi cireşelor. Pentru dobândirea
unsorilor, noile venite se dedaseră unei adevărate
127
exterminări a melcilor din regiune.
Obiceiurile lor erau cu adevărat surprinzătoare: nu
aveau nici sexuaţi cu aripi, nici zbor nupţial. Femelele
făceau dragoste şi ouau în încăperile lor, sub pământ.
Astfel încât fiecare cetate de pitice avea nu o singură
furnică ouătoare, ci câteva sute. Asta le conferea un
avantaj foarte serios: pe lângă natalitatea mult superioară
faţă de cea a furnicilor roşcate, şi o vulnerabilitate mult
mai mică. Căci era suficient să omori regina pentru a
decapita o cetate de furnici roşcate, în schimb cetatea
piticelor putea să renască atâta vreme cât rămânea în viaţă
măcar o singură sexuată.
Şi asta nu era totul. Piticele aveau o altă filozofie de
cucerire a teritoriilor. În vreme ce furnicile roşcate,
folosindu-se de zborurile nupţiale, aterizau cât mai departe
posibil pentru ca după aceea să croiască drumuri până la
imperiul în expansiune al Federaţiei, piticele înaintau
centimetru cu centimetru pornind de la cetăţile lor
centrale.
Chiar şi talia lor constituia un atu. Aveau nevoie de
foarte puţine calorii pentru a atinge o vioiciune a minţii şi
un nivel de acţiune destul de ridicate. S-a putut evalua
rapiditatea lor de reacţie cu ocazia unei ploi mari. În vreme
ce furnicile roşcate încă îşi mai evacuau, nu fără greutate,
cirezile de păduchi-de-frunză şi ultimele ouă din culoarele
inundate, piticele construiseră deja de câteva ore un cuib
într-o crăpătură a scoarţei marelui pin şi îşi căraseră acolo
tot ce aveau mai preţios...
Belo-kiu-kiuni se agită, vrând parcă să-şi alunge aceste
gânduri care o frământau. Face două ouă, două ouă de
războinice. Doicile nu sunt acolo să le ia, iar ei îi e foame.
Aşa că le înghite cu lăcomie. Sunt nişte proteine excelente.
Tachinează planta carnivoră. Dar nu-şi poate alunga
preocuparea. Singurul mijloc de a face faţă acestei arme
128
secrete ar fi să inventeze alta, şi mai performantă, şi mai
teribilă. Furnicile roşcate au descoperit pe rând acidul
formic, frunza scut, capcanele cu clei. Ar fi destul să
găsească altceva. O armă care să le stupefieze pe pitice,
mai ceva decât creanga lor distrugătoare!
Iese din încăpere, se întâlneşte cu nişte luptătoare şi le
vorbeşte. Sugerează să se formeze grupuri de reflecţie
asupra temei "găsirea unei arme secrete împotriva armei
lor secrete". Roiul răspunde favorabil la stimulul ei. Peste
tot se formează mici grupuri de luptătoare, dar şi de
lucrătoare, câte trei sau câte cinci. Îşi conectează antenele
în triunghi sau pentagon şi operează sute de comunicaţii
absolute.

― Atenţie, mă opresc! zise Galin, ca să nu se trezească

cu opt pompieri în cârcă. Ce întuneric poate să fie aici!
Daţi-mi o lanternă mai puternică.
Se întoarse şi i se întinse o lanternă mare. Pompierii nu
păreau prea în apele lor, cu toate că ei aveau veste de piele
şi căşti. Numai el nu se gândise să-şi pună pentru acest
gen de expediţie ceva mai potrivit decât o haină de oraş!
Coborau cu prudenţă. Inspectorul, ochiul grupului, se
străduia să lumineze fiecare colţişor înainte de a face un
pas. Înainta mai lent dar mai sigur.
Fasciculul lanternei trecu peste o inscripţie gravată pe
boltă la înălţimea ochilor.

Cercetează-te pe tine însuţi,

Dacă nu te-ai purificat cu sârguinţă
Excesele chimice îţi vor aduce prejudicii
Nenorocire celui care zăboveşte acolo.
Cel care e prea uşor să se abţină.
Ars Magna.
129
 ― Aţi văzut chestia aia? întrebă un pompier.
― E o inscripţie veche, atâta tot..., îl temperă inspectorul
Galin.
― Ai zice că e o şmecherie de vrăjitori.
― Oricum, pare al naibii de adâncă.
― Te referi la sensul frazei?
― Nu, vorbeam de scară. Ai zice să avem sub noi
kilometri întregi de trepte.
Îşi continuară coborârea. Probabil că se aflau deja la o
sută cincizeci de metri sub nivelul oraşului. Şi treptele
coborau mai departe, răsucite, ca o spirală de ADN.
Aproape că îi cuprindea ameţeala. Adânc, tot mai adânc.
― Asta poate să ţină la nesfârşit, bombăni un pompier.
Nu suntem pregătiţi să facem speologie.
― Eu credeam că e vorba doar să scoatem pe cineva
dintr-o pivniţă, zise cel care ducea targa gonflabilă.
Nevastă-mea mă aştepta cu masa la opt şi acum probabil
că e deja zece; cred că nu mai poate de bucurie!
Galin îşi struni trupa.
― Ascultaţi, băieţi, acum suntem mai aproape de fund
decât de suprafaţă, aşa că să mai facem un mic efort. Doar
n-o să renunţăm la jumătatea drumului!
Dar nu făcuseră nici o zecime din drum.

După câteva ore de CA la o temperatură apropiată de

15°, un grup de furnici galbene, mercenare, găsesc o idee,
imediat recunoscută de ceilalţi centri nervoşi ca fiind cea
mai bună.
Întâmplarea face ca Bel-o-kan să aibă numeroase
mercenare dintr-o specie oarecum deosebită,
"sfărâmătoarele de grăunţe". Caracteristic pentru ele este
capul voluminos şi mandibulele lungi şi tăioase care le
130
permit să strivească până şi grăunţele cele mai tari. În
luptă nu sunt prea eficace, căci au un corp prea greoi şi
picioarele prea scurte.
Aşa că de ce să se târască anevoie până la locul
înfruntării, fără să provoace adversarului decât prea puţine
pagube? Până la urmă, furnicile roşcate le-au încredinţat
sarcini menajere, ca de exemplu tăierea rămurelelor
groase.
După părerea furnicilor galbene, există totuşi un mijloc
de a transforma aceste făpturi greoaie în trăsnete
războinice. E suficient să fie duse în spinare de şase mici
lucrătoare agile!
În felul acesta, "sfărâmătoarele de grăunţe",
îndrumându-şi prin mirosuri "picioarele vii", se pot năpusti
cu mare viteză asupra adversarelor ca să le facă bucăţele
cu mandibulele lor lungi.
Câteva luptătoare îndopate cu zahăr fac încercări în
solariu. Şase furnici ridică o sfărâmătoare de grăunţe şi
aleargă, încercând să-şi sincronizeze paşii. Totul pare să
funcţioneze foarte bine.
Cetatea Bel-o-kan inventase tancul.

Nu s-au mai întors niciodată la suprafaţă.

A doua zi ziarele au titrat: "Fontainebleau ― Opt
pompieri şi un inspector de poliţie dispar în mod misterios
într-o pivniţă."

De la prima geană de lumină violacee, furnicile pitice

care încercuiau Cetatea interzisă a oraşului La-chola-kan
se pregătesc de luptă. Furnicile roşcate, izolate în trunchiul
lor de copac, sunt înfometate şi epuizate. N-au cum să mai
reziste multă vreme.
131
 Reîncepe lupta. După lungi dueluri de artilerie cu acid,
piticele cuceresc încă două intersecţii. Din lemnul măcinat
de acid cad leşurile luptătoarelor asediate.
Ultimele supravieţuitoare sunt la capătul puterilor.
Piticele avansează în Cetate. Ţintaşele ascunse în
crăpăturile plafonului abia dacă le încetinesc înaintarea.
Încăperea nupţială nu poate fi prea departe. În interiorul
ei, regina Lacho-la-kiuni începe să-şi încetinească bătăile
inimii. Acum totul e pierdut.
Dar cele mai avansate trupe ale piticelor percep deodată
un miros de alarmă. Afară se petrece ceva. Fac cale-
ntoarsă.
Pe Colina Macilor, care domină Cetatea, printre florile
roşii se zăresc mii de puncte negre.
Prin urmare, belokanienii s-au hotărât în sfârşit să
atace. Cu atât mai rău pentru ei. Piticele trimit
musculiţele-mesager mercenare să anunţe Cetatea
centrală.
Toate musculiţele poartă acelaşi feromon:
Ne atacă. Trimiteţi întăriri pe la est pentru a-i prinde la
mijloc. Pregătiţi arma secretă.

Căldura primei raze de soare ce străbate printr-un nor a

grăbit hotărârea de a se trece la atac. E opt şi trei minute.
Legiunile belokaniene coboară în goană panta, ocolesc
ierburile şi sar pe deasupra pietricelelor. Milioane de
luptătoare aleargă cu mandibulele larg deschise. E o
privelişte destul de impresionantă.
Dar piticelor nu le este frică. Prevăzuseră această alegere
tactică. În ajun săpaseră în sol grupuri de câte cinci găuri
distanţate între ele în care intră, lăsând afară doar
mandibulele; în felul acesta corpul e protejat de nisip.
Această linie a piticelor rupe imediat asaltul furnicilor
132
roşcate. Luptătoarele federale se străduiesc zadarnic
împotriva acestor adversari care nu-şi expun decât punctul
forte. Nu ai cum să le tai picioarele, nici cum să le smulgi
abdomenul.
În momentul acela, grosul infanteriei din Shi-gae-pou,
cantonat în apropiere, la adăpostul unui cerc de mânătărci,
lansează o contraofensivă care le prinde pe furnicile roşcate
ca într-o menghină.
Sunt milioane de belokaniene, dar shigaepouienele sunt
cu zecile de milioane. Cel puţin cinci luptătoare pitice la o
furnică roşcată, fără a mai pune la socoteală războinicele
vârâte în găurile individuale, care decapitează tot ce intră
în raza de acţiune a mandibulelor.
Lupta evoluează imediat în dezavantajul celor mai puţin
numeroase. Forţate de piticele care se ivesc de peste tot,
liniile federale se destramă.
La nouă şi treizeci şi şase, bat de-a binelea în retragere.
Piticele degajă deja parfumurile victoriei. Stratagema lor a
funcţionat perfect. Nici măcar nu a fost nevoie să
folosească arma secretă! Se lansează în urmărirea armatei
de fugari, considerând asediul cetăţii La-chola-kan o treabă
terminată.
Dar cu picioarele lor mici, piticele fac zece paşi în timp
ce o furnică roşcată face doar un salt. Se străduiesc din
greu să urce Colina Macilor. Asta şi prevăzuseră strategii
Federaţiei. Căci acesta fusese scopul primei şarje:
scoaterea trupelor furnicilor pitice din valea lor, pentru a le
înfrunta pe un teren în pantă.
Furnicile roşcate ajung pe creastă; legiunile de pitice
continuă să le urmărească într-o dezordine totală. Dar
acolo sus se înalţă deodată o pădure de spini. Sunt cleştii
enormi ai sfărâmătoarelor de grăunţe. Îi agită în aer, îi fac
să scânteieze în soare, apoi îi apleacă paralel cu solul şi
năvălesc asupra piticelor.
133
 Efectul surprizei e total. Shigaepouienele, năucite, cu
antenele încremenite de spaimă, se lasă tunse ca o peluză.
Sfărâmătoarele de grăunţe sparg liniile inamice în mare
viteză, profitând de denivelare. Sub fiecare din ele, câte
şase lucrătoare se bucură din toată inima. Ele sunt şenilele
acestor maşini de război. Graţie unei comunicări antenare
perfect sincronizate între turelă şi roţi, animalul cu treizeci
şi şase de picioare şi două mandibule enorme se
năpusteşte cu uşurinţă în masa adversarelor.
Piticele nu au timp decât să întrezărească acei
mastodonţi care cad asupra lor cu sutele, le rup, le
strivesc, le ciopârţesc. Mandibulele hipertrofiate se înfig în
grămadă, apucă şi se înalţă încărcate cu picioare şi capete
însângerate pe care le strivesc ca pe nişte paie.
Panică totală. Terorizate, piticele se izbesc unele de
altele şi se calcă în picioare; unele se omoară între ele.
Tancurile belokaniene, după ce au rărit pedestrimea, au
depăşit-o, duse de elanul lor. Stop. Urcă din nou panta,
aliniate la fel de impecabil, pentru o nouă căsăpire.
Supravieţuitoarele ar vrea acum s-o ia la goană, dar pe
creasta colinei se conturează al doilea front de tancuri...
care porneşte pe pantă în jos!
Cele două coloane trec una pe lângă alta. În faţa fiecărui
tanc se îngrămădesc cadavrele. E o adevărată hecatombă.
Lacholakanienele, care urmăreau de departe bătălia, ies
pentru a-şi încuraja surorile. Uimirea de la început a făcut
loc entuziasmului. Lansează feromoni de bucurie. Este o
victorie a tehnologiei şi a inteligenţei! Niciodată geniul
Federaţiei nu se manifestase într-un mod atât de clar.

Cu toate acestea, Shi-gae-pou nu-şi jucase încă ultima

carte. I-a mai rămas arma secretă. În mod normal, această
armă fusese concepută pentru a-i scoate afară pe asediaţii
134
recalcitranţi, dar văzând întorsătura urâtă pe care a luat-o
bătălia, piticele hotărăsc să pună totul la bătaie.
Arma secretă constă în cranii de furnică roşcată
străpunse de o plantă brună.
Cu câteva zile în urmă, furnicile pitice au descoperit
cadavrul unei exploratoare a Federaţiei. Corpul ei făcuse
explozie sub presiunea unei ciuperci parazite, alternaria.
Cercetătoarele pitice au analizat fenomenul şi şi-au dat
seama că această ciupercă parazită producea spori volatili.
Aceştia se lipesc de platoşă, o macină, pătrund în animal şi
apoi cresc până când îi fac trupul să explodeze.
Ce armă!
Iar siguranţa utilizării era garantată. Căci dacă sporii
aderă la chitina furnicilor roşcate, în schimb asupra
piticelor nu au nici o şansă. Pur şi simplu pentru că
piticele, friguroase, au obiceiul să se ungă cu bale de melc!
Or, această substanţă are un efect protector împotriva
alternariei.
Dacă belokanienele au inventat tancul, shigaepouienele
au descoperit războiul bacteriologic.
Imediat se pune în mişcare un batalion de infanterie,
ducând trei sute de cranii de furnici roşcate infestate, de
care piticele făcuseră rost după prima bătălie împotriva
oraşului La-chola-kan.
Le aruncă în mijlocul inamicelor. Sfărâmătoarele de
grăunţe şi cele care le poartă în spinare strănută din cauza
prafului mortal. Când îşi văd platoşele murdărite intră în
panică. Purtătoarele îşi aruncă povara. Sfărâmătoarele de
grăunte, abandonate, sunt şi ele cuprinse de panică şi se
răzbună pe alte sfărâmătoare de grăunţe. Urmează o
adevărată debandadă.
Pe la orele zece, o adiere bruscă de vânt rece îi desparte
pe beligeranţi. Nu se poate lupta în bătaia vântului rece.
Trupele piticelor profită pentru a se îndepărta. Tancurile
135
furnicilor roşcate urcă cu greutate panta.
Fiecare tabără îşi contabilizează rănile, îşi măsoară
pierderile. Bilanţ provizoriu dezastruos. Fiecare ar dori să
încline balanţa în favoarea ei.
Belokanienii au recunoscut sporii de alternaria. Se
hotărăşte sacrificarea tuturor luptătoarelor care au fost
infestate de această ciupercă pentru a le scuti de viitoarele
suferinţe.
Câteva spioane sosesc în pas alergător: există un mijloc
de a te proteja împotriva acestei arme bacteriologice,
trebuie să te ungi cu bale de melc. Zis şi făcut. Sunt
sacrificate trei din aceste moluşte (din ce în ce mai greu de
găsit) şi fiecare se imunizează împotriva flagelului.
Antenele intră în contact. Strategele furnicilor roşii sunt
de părere că nu mai pot ataca doar cu tancurile. În noul
dispozitiv, tancurile vor ocupa centrul, dar pe flancuri se
vor desfăşura o sută douăzeci de legiuni de infanterie
obişnuită şi şaizeci de legiuni de infanterie străină.
Trupele îşi recapătă moralul.

FURNICILE DE ARGENTINA: Furnicile de Argentina

(Iridomyrmex humilis) au ajuns în Franţa în 1920. Se pare că
ele au fost transportate în hârdaiele leandrilor destinaţi să
împodobească drumurile de pe Coasta de Azur.
Existenţa lor este semnalată pentru prima dată în 1866,
la Buenos Aires (de unde şi denumirea lor). În 1891, au fost
reperate în Statele Unite, la New Orleans.
Ascunse în aşternuturile de paie ale cailor argentinieni
exportaţi, ele ajung după aceea în Africa de Sud în 1908, în
Chile în 1910, în Australia în 1917 şi în Franţa în 1920.
Această specie se remarcă nu numai prin talia foarte
mică, indivizii ei arătând ca nişte pigmei faţă de celelalte
furnici, ci şi printr-o inteligenţă şi o agresivitate care sunt, de
136
altfel, principalele ei caracteristici.
Abia stabilite în sudul Franţei, furnicile de Argentina au
purtat război împotriva tuturor speciilor autohtone... şi le-au
învins!
În 1960, au trecut Pirineii şi au ajuns până la Barcelona.
În 1967, au trecut Alpii extinzându-se până la Roma. Apoi,
de prin anii 70, furnicile Iridomyrmex au început să urce
spre nord. Se crede că au trecut Loara într-o vară caldă de
pe la sfârşitul anilor 90. Aceşti invadatori, a căror strategie
nu e cu nimic mai prejos decât cea a unui Cezar sau a unui
Napoleon, s-au pomenit atunci în faţa a două specii ceva mai
greu de biruit: furnicile roşii (în sudul şi estul regiunii
pariziene) şi furnicile faraon (în nordul şi vestul Parisului).

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Bătălia Macilor nu e câştigată. Shi-gae-pou hotărăşte, la

zece şi treisprezece minute, să trimită întăriri. Două sute
patruzeci de legiuni din armata de rezervă vor pleca să se
alăture supravieţuitorilor primei şarje. Li se explică atacul
"tancurilor". Antenele intră în contact pentru comunicări
absolute. Trebuie să existe un mijloc pentru a le veni de
hac acestor maşini ciudate...
Pe la zece şi treizeci de minute, o lucrătoare are o
sugestie:
Mobilitatea furnicilor sfărâmătoare de grăunţe constă în
cele şase furnici care le poartă în spinare. E suficient să li se
taie aceste "picioare vii".
Altcineva are altă idee:
Punctul slab al acestor maşini e dificultatea lor de a face
repede cale întoarsă. Ne-am putea folosi de acest handicap.
Formăm careuri compacte şi când maşinile şarjează ne dăm
137
în lături pentru a le lăsa să treacă, fără a le opune
rezistenţă. Apoi, în timp ce ele merg înainte, datorită
elanului, noi le lovim pe la spate. Nu vor avea timp să se
întoarcă.
Este emisă şi a treia idee:
Sincronizarea mişcării picioarelor se face prin contactul
antenelor, după cum am văzut. E suficient să faci un salt şi
să tai antenele sfărâmătoarelor de grăunţe pentru ca ele să
nu le mai poată dirija pe cele care le poartă în spinare.
Sunt reţinute toate ideile. Şi piticele încep să-şi pună la
cale noul plan de luptă.

SUFERINŢA: Sunt furnicile în stare să simtă durerea? La

prima vedere, nu. Nu au sistem nervos adaptat pentru acest
scop. Şi dacă nu există nervi, nu există mesaj de durere.
Aşa s-ar putea explica de ce bucăţi secţionate din furnici
continuă uneori să "trăiască" multă vreme independent de
restul corpului.
Absenţa durerii duce la o nouă lume de science-fiction.
Fără durere, nu există frică şi poate că nici conştiinţă de
sine. Multă vreme entomologii au înclinat spre această teorie:
furnicile nu simt durerea, de aici coeziunea societăţii lor.
Această idee mai are un avantaj: ne scuteşte de orice
scrupul când le omorâm.
În ceea ce mă priveşte, un animal care nu suferă... mi-ar fi
tare frică de el.
Însă acest concept e fals. Căci furnica decapitată emite un
miros deosebit. Mirosul durerii. Prin urmare se întâmplă
ceva. Furnica nu are influx nervos electric, dar are un influx
chimic. Ea ştie când îi lipseşte o bucată. Şi suferă. Suferă în
felul ei, care cu siguranţă că e foarte diferit de al nostru, dar
suferă.

138
 EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Luptele reîncep la unsprezece şi patruzeci şi şapte. O

linie lungă şi compactă de luptătoare pitice urcă încet la
asaltul Colinei Macilor.
Tancurile apar printre flori. La un semnal, pornesc în
viteză pe pantă în jos. Legiunile de furnici roşcate şi
mercenarele aleargă pe flancuri, gata să termine treaba
mastodonţilor.
Între cele două armate nu a mai rămas decât o distanţă
de o sută de capete... Cincizeci... Douăzeci... Zece! Abia iau
contact cu adversarul primele sfărâmătoare de grăunţe că
se petrece un lucru foarte neaşteptat. Linia densă a
shigaepouienelor se deschide brusc din loc în loc.
Luptătoarele formează careuri.
Fiecare tanc îşi vede adversarul dispărând, iar în faţa lui
nu mai rămâne decât un culoar pustiu. Nici unul nu are
reflexul să se deplaseze în zig-zag pentru a le agăţa pe
pitice. Mandibulele clămpăne în gol, cele treizeci şi şase de
picioare se mişcă în mod stupid.
Deodată se răspândeşte un miros înţepător:
Tăiaţi-le picioarele!
Piticele se reped sub tancuri şi omoară purtătoarele.
Apoi se retrag fuguţa pentru a nu fi strivite de masa grea a
sfărâmătoarelor de grăunţe care se prăbuşesc la pământ.
Altele se aruncă pline de curaj între cele două şiruri de
câte trei purtătoare şi sparg cu mandibula pântecul lipsit
de apărare. Curge un lichid, rezervorul de viaţă al
sfărâmătoarelor de grăunţe se varsă pe sol.
Unele dintre ele escaladează mastodonţii, le taie
antenele şi sar jos din mers.
Tancurile se prăbuşesc unele după altele.
139
Sfărâmătoarele de grăunţe, lipsite de cele care le duceau în
spate, se târăsc ca nişte paralitici şi sunt ucise fără
probleme.
Un tablou îngrozitor! Cadavre de sfărâmătoare de
grăunţe transportate inutil de lucrătoarele care încă nu şi-
au dat seama de nimic.... Sfărâmatoare de grăunţe lipsite
de antene îşi văd "roţile", pornite în direcţii diferite,
sfârtecându-le...
Un asemenea dezastru înseamnă sfârşitul tehnologiei
tancurilor. Câte invenţii mari n-au dispărut astfel din
istoria furnicilor pentru că riposta fusese găsită prea
repede!
Legiunile de furnici roşcate şi mercenarele care flancau
frontul tancurilor se pomenesc descoperite. Ele, care
fuseseră plasate acolo ca să strângă firimiturile, sunt acum
obligate să şarjeze cu disperare. Dar careurile piticelor s-au
format deja din nou, aşa de repede mersese masacrarea
sfărâmătoarelor de grăunţe. Abia ajunse lângă ele,
belokanienele se şi pomenesc aspirate şi făcute bucăţele de
mii de mandibule lacome.
Furnicilor roşcate şi mercenarelor lor nu le mai rămâne
decât să se retragă. Regrupate pe creastă, le observă pe
pitice care urcă lent la asalt, tot în careuri compacte. O
imagine îngrozitoare!
În speranţa de a câştiga timp, luptătoarele cele mai
solide cară pietriş pe care-l dau de-a rostogolul din
creştetul colinei. Avalanşa nu încetineşte deloc înaintarea
piticelor. Vigilente, inamicele se dau la o parte din drumul
pietrelor şi îşi reiau imediat locul. Prea puţine sunt strivite.
Legiunile belokaniene caută cu disperare vreo
combinaţie care să le scoată din această mare încurcătură.
Câteva războinice propun să se revină la vechile tehnici de
luptă. De ce să nu folosească pur şi simplu artileria? E
adevărat că de la începutul ostilităţilor şi până acum nu s-
140
a folosit acidul care, în învălmăşeala, ucide fără alegere,
prieteni şi duşmani, dar ar trebui să dea rezultate foarte
bune împotriva careurilor dense de pitice.
Artileristele se grăbesc să ocupe poziţii, bine proptite pe
cele patru picioare din spate, cu abdomenul îndreptat
înainte. În felul acesta pot să pivoteze de la dreapta la
stânga şi de sus în jos în căutarea celui mai bun unghi de
tir.
De jos, piticele văd mii de abdomene trecând puţin de
creastă dar nu înţeleg imediat despre ce e vorba. Au
accelerat, luându-şi elan pentru a parcurge ultimii
centimetri ai taluzului.
La atac! Strângeţi rândurile!
În tabăra adversă răsună un singur ordin:
Foc!
Pântecele în poziţie de tir îşi pulverizează veninul care
arde peste careurile piticelor. Fşşş, fşşş, fşşş. Jeturile
galbene şuieră prin aer, împroşcând în plin prima linie a
inamicelor.
Primele se topesc antenele, şiroind pe cap. Apoi otrava
se împrăştie pe platoşă, lichefiind-o de parcă ar fi din
plastic.
Corpurile martirizate se năruiesc, formând un baraj
subţire care le face pe pitice să se poticnească. Apoi se
dezmeticesc şi, înfuriate la culme, se aruncă şi mai
îndârjite la asaltul crestei.
Pe culme, o nouă linie de artileriste roşcate a luat locul
celei dinainte.
Foc!
Careurile se desfac, dar piticele continuă să înainteze,
călcând peste cadavrele moi.
A treia linie de artileriste. Li se alătură şi luptătoarele
care lansează clei.
Foc!
141
 De data asta careurile piticelor fac pur şi simplu
explozie. Grupuri întregi se zbat în băltoacele de clei.
Piticele încearcă să contraatace aliniind şi ele un şir de
artileriste. Acestea înaintează spre culme cu spatele şi trag
fără să poată ţinti. Poziţia ingrată nu le permite să se
proptească bine pe picioare.
Foc! emit piticele.
Dar abdomenele lor scurte nu trag decât picăturele de
acid. Chiar atingându-şi ţinta, jeturile lor nu fac decât să
irite, fără să străpungă carapacea.
Foc!
Picăturile de acid ale celor două tabere se încrucişează,
uneori anulându-se reciproc. În faţa rezultatelor slabe,
shigaepouenele renunţă la folosirea artileriei. Îşi zic că vor
putea câştiga păstrând tactica formaţiilor compacte de
infanterie.
Strângeţi rândurile!
Foc! răspund furnicile roşcate a căror artilerie face
minuni. Nouă împroşcare de acid şi de clei.
În ciuda eficacităţii tirurilor, piticele ajung pe culmea
Colinei Macilor. Siluetele lor formează o friză neagră,
însetată de răzbunare.

Asalt. Furie. Jaf.

De acum, "trucurile" nu mai merg. Artileristele roşcate
nu mai pot împroşca acid formic din abdomen, careurile de
pitice nu mai pot rămâne compacte.
Droaie. Năvală. Puhoaie.
Toate furnicile se amestecă, se împing, se trag într-o
parte, aleargă, se învârtesc, fug, dau buzna, se împrăştie,
se adună, încearcă mici atacuri, împing, îndeamnă, sar, se
prăbuşesc, îmbărbătează, scuipă, sprijină, urlă în aerul
cald. Toţi caută moartea. Se înfruntă, îşi măsoară puterile,
142
se duelează. Aleargă peste corpuri vii şi peste corpuri care
deja nu mai mişcă. Fiecare furnică roşcată se pomeneşte
cu cel puţin câte trei pitice furioase în cârcă. Dar cum
roşcatele sunt de trei ori mai mari, duelurile par destul de
echilibrate.
Corp la corp. Strigăte odorante. O ceaţă de feromoni
amari.
Milioane de mandibule, ascuţite, zimţate, ca sabia, ca
nişte cleşti, cu un singur tăiş, cu tăiş dublu, umezite de
salivă otrăvită, de clei, de sânge, milioane de mandibule se
îmbucă unele în altele. Solul se cutremură.
Corp la corp.
Antenele biciuiesc aerul pentru a-l menţine pe adversar
la distanţă. Picioarele cu gheare le lovesc de parcă ar fi
vorba de nişte nuieluşe sâcâitoare.
Încleştare. Mirare. Eroare.
Adversarul e apucat de mandibule, de antene, de cap, de
torace, de abdomen, de picioare, de genunchi, de
încheieturi, de periile de la articulaţii, de o crăpătură a
carapacei, de o crestătură în chitină, de un ochi.
Apoi corpurile se răstoarnă, se rostogolesc pe pământul
jilav. Nişte pitice escaladează un mac indolent şi de acolo
îşi dau drumul, cu ghearele întinse, peste o furnică
roşcată. Îi perforează spatele, apoi o găuresc până la inimă.
Corp la corp.
Mandibulele zgârie armurile netede.
O furnică roşcată îşi foloseşte cu abilitate antenele ca pe
doua suliţe cu care atacă simultan. În felul acesta
străpunge capetele a vreo zece adversare, fără măcar să-şi
ofere răgazul de a-şi curăţa tijele mânjite de sânge
transparent.
Trupuri încleştate. Pe viaţă şi pe moarte.
În curând pământul este aşa de plin de antene şi de
picioare tăiate încât ai crede că mergi pe ace de pin.
143
 Supravieţuitoarele din La-chola-kan dau fuga şi se
aruncă în învălmăşeală de parcă n-ar fi fost şi aşa destui
morţi.
Copleşită de numărul micilor ei asediatoare, o furnică
roşie e cuprinsă de panică, îşi îndoaie abdomenul şi se
stropeşte cu acid formic, îşi ucide adversarele şi se omoară
şi pe ea în acelaşi timp. Toate se topesc precum ceara.
Ceva mai departe, o altă războinică îşi descăpăţânează
cu o lovitură scurtă adversara chiar în momentul în care
altcineva îi smulge propriul cap.
Luptătoarea 103 683 a văzut revărsându-se peste ea
primele linii de pitice. Împreună cu vreo zece colege din
subcasta ei, a reuşit să formeze un triunghi care a semănat
groaza printre grupurile de pitice. Triunghiul s-a spart
acum şi a rămas singură să înfrunte cinci shigaepouiene
mânjite deja de sângele surorilor ei iubite.
Adversarele o muşcă de peste tot. În timp ce furnica
roşcată ripostează cum poate mai bine, în minte îi vin
automat sfaturile date în sala de antrenament de bătrâna
luptătoare:
Totul se hotărăşte înainte de contact. Mandibula sau jetul
de acid nu fac decât să consfinţească o situaţie de dominare
deja recunoscută de cei doi adversari... Totul este un joc al
minţii. Trebuie să accepţi victoria şi atunci nimic nu rezistă.
Asta merge poate când ai în faţă un singur inamic. Dar
cum să procedezi când te atacă cinci? În cazul de faţă
simte că cel puţin doi vor cu orice preţ să câştige. Cea care
îi taie metodic articulaţia toracelui şi cea care e pe cale să-i
smulgă un picior din stânga. E copleşită de un val de
energie. Se zbate, îşi înfige antena ca un stilet chiar sub
gâtul uneia, şi o ameţeşte pe cealaltă, lovind-o cu latul
mandibulei.
Între timp, piticele au adus din nou zeci de capete
infestate cu alternaria pe care le aruncă în mijlocul
144
câmpului de bătălie. Dar cum toate sunt protejate de balele
de melc, sporii plutesc în aer şi alunecă pe platoşe înainte
de a recădea molatic pe solul fertil. Hotărât lucru, nu e o zi
fastă pentru noile arme. Toate şi-au găsit riposta.
La ora trei după-amiaza, luptele au atins paroxismul.
Pale de acid oleic, efluvii caracteristice emanate de
cadavrele pe cale de uscare, umplu aerul. La patru şi
jumătate, furnicile roşii şi piticele care încă se mai ţin pe
cel puţin două picioare continuă să se sfâşie sub maci.
Înfruntările nu încetează decât la ora cinci, din cauza unei
vijelii care anunţă o ploaie iminentă. S-ar zice că cerul s-a
săturat de atâta violenţă. Sau poate sunt pur şi simplu
răpăielile reci de martie care vin cu întârziere.
Supravieţuitorii şi răniţii se retrag. Bilanţ: cinci milioane
de morţi dintre care patru milioane de pitice. La-chola-kan
este eliberat.
Cât vezi cu ochii, solul e acoperit cu cadavre
dezmembrate, platoşe sparte, crâmpeie sinistre, agitate
uneori de o ultimă fărâmă de viaţă. Peste tot suprafeţe,
lăcuite parcă, de sânge transparent şi bălţi gălbui de acid.
Câteva pitice, împotmolite încă într-o baltă de clei, se
zbat, trăgând nădejde că se vor putea întoarce în cetatea
lor. Păsările vin şi le ciugulesc rapid, înainte să înceapă
ploaia.
Fulgerele luminează norii cenuşii şi se răsfrâng în câteva
carcase de tancuri, încremenite cu mandibulele arogante în
sus. De parcă acele vârfuri ascuţite ar fi vrut să spargă
cerul îndepărtat. Actorii s-au întors la sălaşele lor, ploaia
spală scena.

Femeia vorbea cu gura plină.

― Bilsheim?
― Alo?
145
 ― Grumf, grumf... Îţi baţi joc de mine, Bilsheim? Ai citit
ziarele? Inspectorul ăsta, Galin, e de la voi? Nu cumva e
puştiul acela agasant care voia să mă tutuiască în primele
zile?
Era Solange Doumeng, directoarea Poliţiei Judiciare.
― Păi, da, cred că despre el este vorba.
― Îţi spusesem să-i faci vânt, şi-acum îl descopăr vedetă
postumă. Nu eşti zdravăn deloc! Ce te-a apucat să dai un
caz atât de grav pe mâna unuia atât de lipsit de
experienţă?
― Galin nu e lipsit de experienţă, ba chiar e un element
excelent. Dar cred că am subestimat cazul...
― Elementele bune găsesc soluţii, pe când cele rele
găsesc scuze.
― Există cazuri în care şi cei mai buni dintre noi...
― Există cazuri în care chiar şi cei mai nepricepuţi
dintre voi au datoria să reuşească. Cum ar fi, de exemplu,
scoaterea unui cuplu dintr-o pivniţă.
― Îmi cer scuze, dar...
― Cred că ştii unde să-ţi bagi scuzele, drăguţule. O să-
mi faci plăcerea să te întorci în fundul pivniţei şi să-mi
scoţi de-acolo pe toată lumea. Eroul dumitale, Galin,
merită un mormânt creştinesc. Şi până la sfârşitul lunii
vreau să citesc în ziare un articol elogios despre serviciul
nostru.
― Şi în legătură cu...
― Şi în legătură cu toată povestea asta, vreau să-ţi ţii
gura! Nu te-apuci să cochetezi cu presa decât după ce-i pui
cruce afacerii. Poţi lua, dacă vrei, şase jandarmi şi
materialul cel mai modern. Asta-i tot.
― Şi dacă...
― Şi dacă o dai în bară, poţi fi sigur că am să-ţi stric
ieşirea la pensie!
Femeia închise telefonul.
146
 Comisarul Bilsheim ştia cum să-i ia pe nebuni, ea însă
era o excepţie. Se resemnă deci să pună la punct un plan
de coborâre.

ATUNCI CÂND OMUL: Atunci când omul se teme, e fericit

sau e furios, glandele lui endocrine produc nişte hormoni
care nu au influenţă decât asupra propriului său corp. Se
învârtesc într-un spaţiu închis. I se vor accelera bătăile
inimii, va transpira, se va strâmba, va ţipa sau va plânge.
Asta-l priveşte numai pe el. Ceilalţi îl vor privi fără să ia
parte la trăirea lui, sau luând parte pentru că aşa a hotărât
intelectul lor. Când furnica se teme, e fericită sau e furioasă,
hormonii circulă în corpul ei, ies afară şi pătrund în corpul
celorlalţi. Datorită fero-hormonilor, sau feromonilor, mii de
indivizi vor ţipa sau vor plânge în acelaşi timp. Probabil că e
o senzaţie incredibilă să simţi lucrurile trăite de ceilalţi, şi
să-i faci să simtă tot ce trăieşti tu însuţi...

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

În toate cetăţile Federaţiei e mare bucurie. Luptătoarelor

epuizate li se oferă din abundenţă, gură la gură, alimente
dulci. Totuşi, aici nu există eroi. Fiecare şi-a îndeplinit
datoria; rău sau bine, asta nu are importanţă, totul se reia
de la zero după ce misiunea s-a sfârşit.
Rănile sunt pansate cu lipăituri de salivă. Câteva tinere
naive ţin în mandibule unul, două sau chiar trei din
picioarele care le-au fost smulse în timpul luptei, şi pe
care, ca prin minune, au reuşit să le recupereze. Li se
demonstrează că nu se pot lipi la loc.
În marea sală de lupte de la etajul -45, câteva luptătoare
147
reconstituie, pentru cei care nu au luat parte, episoadele
succesive ale Bătăliei Macilor. Jumătate din ele joacă rolul
piticelor, jumătatea cealaltă, pe al furnicilor roşcate.
Mimează atacul Cetăţii interzise din La-chola-kan, şarja
furnicilor roşcate, lupta împotriva capetelor celor îngropate,
falsa fugă, intrarea în luptă a tancurilor, deruta lor în faţa
careurilor piticelor, asaltul colinei, liniile de artileriste,
încăierarea finală...
Au venit foarte multe lucrătoare. Cu toatele comentează
fiecare tablou al acestei evocări. Un lucru le reţine în mod
deosebit atenţia: tehnica tancurilor. Este adevărat că în
privinţa asta casta lor a avut un rol activ; după părerea lor,
nu trebuie să se renunţe la tancuri, ci trebuie să înveţe să
le folosească mai inteligent, nu numai în şarjă frontală.
Dintre supravieţuitoarele bătăliei, 103 683 a reuşit să
scape destul de ieftin. Nu a pierdut decât un picior. O
nimica toată, când ai şase la dispoziţie: Abia dacă merită
semnalat. Femela 56 şi masculul 327 care, fiind sexuaţi,
nu au luat parte la război, o trag într-un colţ. Antenele
intră în contact.
Aici au fost probleme?
Nu, războinicele cu parfum de stâncă au fost toate în
încăierare. Am stat închişi în Cetatea interzisă, pentru cazul
în care piticele ar fi ajuns până aici. Dar acolo, ai văzut arma
secretă?
Nu.
Cum aşa, nu? S-a vorbit de o creangă de salcâm mobilă...
103 683 le explică la amândoi că singura armă nouă cu
care au fost confruntate a fost cumplita alternaria, dar că
găsiseră riposta.
Precis că nu asta a nimicit prima expediţie, constată
masculul. Alternaria are nevoie de mult timp ca să ucidă.
De altfel, e cât se poate de sigur că nici unul din cadavrele
pe care le-a examinat nu prezenta nici cea mai mică urmă
148
din acei spori mortali. Atunci?
Derutaţi, hotărăsc să-şi prelungească comunicarea
absolută. Ar vrea să vadă mai clar în toată povestea asta.
Nouă efervescenţă de idei şi păreri.
De ce nu apelaseră piticele la arma ce le distrusese atât
de radical pe cele douăzeci şi opt de exploratoare? Cu toate
astea, făcuseră totul ca să câştige. Dacă ar fi avut o astfel
de armă, n-ar fi ezitat s-o folosească! Dar dacă nu aveau
aşa ceva? Ajung totdeauna fie înainte, fie după ce arma
secretă a lovit, poate că nu e decât o coincidenţă...
Această ipoteză se potrivea destul de bine cu atacul
împotriva cetăţii La-chola-kan. Iar în privinţa primei
expediţii, s-ar fi putut foarte bine ca altcineva să lase urme
de paşaport aparţinând piticelor pentru a îndruma Roiul pe
o pistă falsa. Dar cine ar fi avut interes să facă asta? Dacă
nu piticele sunt vinovate de toate acele lovituri neaşteptate,
atunci cine să fie? Celelalte! Al doilea adversar implacabil,
duşmanul ereditar: termitele!
Bănuiala nu e deloc fantezistă. De la o vreme, luptătoare
izolate din marea termitieră de la est trec fluviul şi îşi
înmulţesc incursiunile în zonele de vânătoare federale. Da,
cu siguranţa că e vorba de termite. Au făcut în aşa fel încât
să le asmută pe pitice împotriva furnicilor roşcate. În felul
acesta se debarasează de ambii adversari fără să mişte un
deget, cucerirea furnicarelor devenind după aceea o simplă
formalitate, în faţa unor adversari slăbiţi în luptă.
Dar războinicele cu miros de stâncă? Erau pesemne
spioane mercenare în serviciul termitelor.
Pe măsură ce gândirea lor devine din ce în ce mai
limpede prin contribuţia celor trei creiere, din ce în ce mai
mult capătă convingerea că cele care posedă misterioasa
"armă secretă" sunt termitele din est.
Dar sunt deranjaţi şi întrerupţi din comunicarea lor de
mirosurile generale ale Roiului. Cetatea a hotărât să profite
149
de răgazul dintre războaie, devansând sărbătoarea
Renaşterii: ea va avea loc a doua zi.
Toate castele la locurile lor! Femelele şi masculii să treacă
în sălile ploştilor pentru a-şi face plinul cu substanţe zaha-
roase! Artileristele să-şi reîncarce abdomenele în sălile de
chimie organică!
Înainte de a-şi părăsi camarazii, luptătoarea 103 683
lansează un feromon:
Copulaţie plăcută! Nu vă faceţi griji, voi continua singură
ancheta. Când voi veţi fi în văzduh, eu mă voi îndrepta către
marea termitieră din est.
Abia s-au despărţit că îşi fac apariţia cele două ucigaşe,
bruta cea mare şi şchioapa cea mică. Amândouă râcâie
zidurile şi recuperează feromonii volatili ai convorbirii.

După eşecul tragic al inspectorului Galin şi al

pompierilor, Nicolas fusese dus la un orfelinat situat doar
la câteva sute de metri de strada Sibariţilor.
În afara orfanilor propriu-zişi, acolo erau aduşi şi copii
abandonaţi sau bătuţi de părinţii lor. Oamenii sunt, într-
adevăr, una dintre puţinele specii în stare să-şi
abandoneze sau să-şi maltrateze progenitura. Micuţii
petreceau acolo ani greu de suportat, fiind educaţi cu
şuturi în fund. Creşteau şi deveneau insensibili. Cei mai
mulţi dintre ei se angajau în armată.
În prima zi, Nicolas rămăsese pironit pe balcon, cu
privirile aţintite spre pădure. A doua zi, regăsise rutina
salvatoare a televizorului. Aparatul era instalat în sala de
mese iar supraveghetorii, mulţumiţi să se debaraseze de
mucoşi, îi lăsau să se îndobitocească acolo ceasuri în şir.
Seara, în dormitorul comun, Jean şi Philippe, alţi doi
orfani, îl întrebară:
― Tu ce-ai păţit?
150
 ― Nimic.
― Haide, povesteşte. Nu vine nimeni aici degeaba la
vârsta ta. Mai întâi, câţi ani ai?
― Eu ştiu. Se pare că părinţii lui au fost haliţi de furnici.
― Cine v-a spus tâmpenia asta?
― Cineva, n-ai tu treabă, dar o să-ţi spunem dacă ne
povesteşti ce-au păţit părinţii tăi.
― Duceţi-vă dracului!
Jean, cel mai solid, îl apucă pe Nicolas de umeri în timp
ce Philippe îi răsucea braţul la spate.
Nicolas se eliberă cu o smucitură şi îl lovi pe Jean peste
gât cu muchia mâinii (văzuse figura asta la televizor, într-
un film chinezesc). Celălalt începu să tuşească. Philippe
reluă atacul, încercând să-l sugrume pe Nicolas, care însă
îl lovi cu cotul în stomac. Scăpând de agresor, care zăcea
acum în genunchi, ţinându-se de burtă, Nicolas îl înfruntă
din nou pe Jean scuipându-l în faţă. Acesta se aruncă
înainte şi îl muşcă până la sânge de pulpă. Toţi trei se
rostogoliră pe sub paturi, continuând să se bată ca nişte
bezmetici. Până la urmă îl învinseră pe Nicolas.
― Spune-ne ce-au păţit părinţii tăi, că altfel îţi dăm să
înghiţi furnici!
Ideea asta îi venise lui Jean în timpul acţiunii. Era
mulţumit de ameninţarea lui. În timp ce el îl ţinea pe noul
sosit blocat la podea, Philippe se duse în grabă să aducă
câteva insecte, deloc rare prin locurile acelea, şi se întoarse
cu ele, fluturându-i-le prin faţă:
― Uite, ţi-am adus unele grase!
(De parcă furnicile, al căror corp e învăluit într-o
carapace rigidă, ar putea avea straturi de grăsime!)
Apoi îl strânse de nas pentru a-l forţa să deschidă gura,
în care azvârli scârbit trei tinere lucrătoare care chiar că n-
aveau ce căuta acolo. Nicolas avu atunci cea mai mare
surpriză din viaţa lui. Erau delicioase.
151
 Ceilalţi, miraţi că nu-l văd scuipând alimentul infam,
voiră să guste şi ei.

Sala ploştilor cu mierat e una dintre cele mai recente

invenţii ale Bel-o-kan-ului. Tehnologia ploştilor fusese într-
adevăr împrumutată de la furnicile din sud care, de când
cu căldurile mari, urcă tot mai spre nord.
Şi, fireşte, cu ocazia unuia din războaiele victorioase
purtate împotriva acestor furnici, Federaţia descoperise
sala ploştilor. Războiul e cea mai bună sursă şi cel mai bun
mijloc de circulaţie al invenţiilor în lumea societăţilor de
insecte.
La început, războinicele belokaniene au fost cuprinse de
oroare. Ce vedeau? Nişte lucrătoare condamnate să-şi
petreacă toată viaţa atârnate de plafon, cu capul în jos şi
abdomenul atât de umflat încât era de două ori mai mare
decât cel al unei regine! Sudistele le-au explicat că aceste
furnici "sacrificate" erau nişte bomboane vii, capabile să
păstreze proaspete cantităţi incredibile de nectar, rouă sau
mierat.
În fond, fusese suficient să împingă la extrem ideea
"guşii sociale" pentru a ajunge la cea de "furnică cisternă"
― şi a o pune în practică. Gâdilai uşor capătul
abdomenului acestor frigidere vii şi primeai o picătură sau
un şuvoi din sucurile lor preţioase.
Datorită acestui sistem al ploştilor, sudistele rezistau
valurilor de secetă care se abat asupra regiunilor tropicale.
Când migrau, aceste insecte îşi transportau ploştile şi le
menţineau perfect hidratate pe durata întregii călătorii.
După spusele lor, bomboanele erau la fel de preţioase ca
ouăle.
Belokanienele au furat tehnica ploştilor, dar interesul lor
a constat mai mult în posibilitatea de a stoca mari cantităţi
152
de hrană în condiţii inegalabile de conservare şi igienă.
Toţi masculii şi toate femelele din Cetate se prezintă în
sală pentru a-şi face plinul cu sucuri zaharoase şi cu apă.
În faţa fiecărei bomboane vii se formează o coadă de
solicitanţi. 327 şi 56 se alimentează împreună, apoi se
despart.
După ce toţi sexuaţii şi toate artileristele au trecut pe
acolo, furnicile-cisternă sunt goale. O armată de lucrătoare
vine să le reaprovizioneze cu nectar, rouă şi mierat, până
când abdomenele pleoştite vor deveni din nou mici
balonaşe strălucitoare.

Nicolas, Jean şi Philippe au fost surprinşi de un

supraveghetor şi pedepsiţi împreună. În felul acesta au
devenit cei mai buni prieteni din tot orfelinatul.
De cele mai multe ori îi găseai în sala de mese, în fata
televizorului. În ziua aceea urmăreau un episod din
inepuizabilul serial "Sunt mândru că sunt extraterestru".
Scoaseră o exclamaţie şi îşi făcură semn cu cotul văzând
că era vorba despre sosirea unor cosmonauţi pe o planetă
locuită de nişte furnici enorme.
"― Bună ziua, suntem pământeni.
― Bună ziua, noi suntem nişte furnici gigantice de pe
planeta Zgu."
Restul scenariului era relativ banal: furnicile-gigant erau
telepate. Le trimiteau mesaje pământenilor, ordonându-le
să se omoare între ei. Dar ultimul supravieţuitor înţelegea
totul şi dădea foc cetăţii duşmane...
Satisfăcuţi de acest film, copiii hotărâră să se ducă să
mănânce câteva furnici dulci. Dar, în chip curios, cele pe
care le capturară nu mai aveau gustul de bomboană pe
care îl avuseseră primele. Erau mai mici şi aveau o savoare
acidă. Ca un suc de lămâie concentrat. Ptiu!
153
 Totul trebuie să se desfăşoare pe la prânz, în punctul cel
mai de sus al Cetăţii.
De la primele raze călduţe ale zorilor, artileristele s-au
instalat în nişele de protecţie care formează un fel de
coroană în jurul vârfului. Îndreptându-şi anusurile spre
cer, artileristele formează un baraj antiaerian împotriva
păsărilor care nu vor întârzia să-şi facă apariţia. Unele
dintre ele îşi înţepenesc abdomenul între crenguţe pentru a
atenua reculul. Astfel proptite, toate speră să poată trage
două-trei salve în aceeaşi direcţie fără să devieze prea mult
de la ţintă.
Femela 56 se află în încăperea ei. Asexuate grijulii îi ung
aripile cu salivă protectoare. Voi aţi mai ieşit vreodată în
marele Exterior? Lucrătoarele nu răspund. Evident că mai
ieşiseră, dar la ce bun să-i spună că afară e plin de copaci
şi de iarbă? În câteva minute, potenţiala regină va băga de
seamă şi singură. Să vrei să afli prin contact antenar ce e
lumea ― ăsta chiar că era un capriciu de sexuat!
Lucrătoarele au grijă s-o ferchezuiască bine. O trag de
picioare ca să i le facă mai mlădioase. O pun să se
răsucească şi să-şi trosnească articulaţiile toracice şi
abdominale. Verifică dacă guşa socială e supraalimentată
cu mierat, apăsând-o ca s-o facă să regurgiteze o picătură.
Acest sirop ar trebui să-i permită să reziste la câteva ore de
zbor continuu.
Gata. 56 e pregătită. Următoarea.
Prinţesa, gătită cu toate podoabele şi cu toate
parfumurile părăseşte gineceul. Masculul 327 nu se
înşelase, era într-adevăr foarte frumoasă.
Îşi saltă cu greu aripile. În ultimele zile au crescut
uimitor de mult. Acum sunt atât de lungi şi de grele încât
se târăsc pe jos... ca un voal nupţial.
154
 La capetele culoarelor apar şi alte femele. Împreună cu
vreo sută de astfel de fecioare, 56 circulă deja printre
crenguţele domului. Câteva exaltate se agaţă de rămurele
şi se aleg cu cele patru aripi zgâriate, străpunse sau pur şi
simplu smulse. Nefericitele nici nu mai urcă până sus;
oricum, tot n-ar putea să-şi ia zborul. Coboară necăjite la
etajul cinci. Ca şi prinţesele piticelor, nici ele nu vor
cunoaşte zborul dragostei. Se vor reproduce pur şi simplu
într-o sală închisă, direct pe sol.
Femela 56 este încă intactă. Ţopăie de pe o rămurică pe
alta, foarte atentă să nu cadă şi să nu-şi distrugă aripile
delicate.
O soră care merge alături de ea solicită un contact
antenar. Se întreabă cum or fi arătând oare acei faimoşi
masculi reproducători. Ca un fel de trântori sau de muşte?
56 nu răspunde. Se gândeşte din nou la 327, la enigma
"armei secrete". Totul s-a sfârşit. S-a terminat cu grupul de
lucru. În orice caz pentru cei doi sexuaţi. De-acum înainte,
toată treaba a rămas în ghearele luptătoarei 103 683.
Îşi aminteşte cu nostalgie evenimentele.
Masculul fugar care aterizează în încăperea ei... fără
paşaport!
Prima lor comunicare absolută.
Întâlnirea cu 103 683.
Ucigaşele cu parfum de stâncă.
Goana prin străfundurile Cetăţii.
Ascunzătoarea plină cu cadavrele a ceea ce ar fi putut să
fie "legiunea" lor.
Lomecuza.
Culoarul secret săpat în granit...
În timp ce merge, prin minte îi trec toate aceste amintiri
şi se consideră privilegiată. Nici una din surorile ei nu a
trăit asemenea aventuri, chiar înainte de a fi părăsit
Cetatea.
155
 Ucigaşele cu miros de stâncă... Lomecuza... Culoarul
secret săpat în granit...
Nebunia nu poate fi o explicaţie când e vorba de indivizi
atât de numeroşi. Mercenare care spionează pentru
termite? Nu, e clar că nu merge, n-ar fi fost atâtea şi nici
aşa de bine organizate.
Oricum, rămânea un lucru care nu se potrivea nici unei
ipoteze: ce caută rezervele de hrană sub podeaua Cetăţii?
Pentru uzul spioanelor? Nu, cantităţile aflate acolo ar fi
putut sătura milioane de indivizi, iar ele nu sunt aşa de
multe.
Şi acea uimitoare lomecuză. E un animal de suprafaţă.
Imposibil să fi coborât prin propriile ei mijloace la etajul -
50. Prin urmare a fost transportată. Numai că oricine se
apropie de această insectă este captivat de efluviile ei. Prin
urmare e nevoie de un grup destul de puternic pentru a
înfăşura monstrul în frunze moi şi a-l transporta discret
până jos.
Cu cât se gândeşte mai mult, cu atât mai mult îşi dă
seama că această acţiune presupune nişte mijloace
considerabile. Şi de fapt, dacă priveşti lucrurile în faţă,
totul se petrece de parcă o parte a Roiului ar avea un
secret, pe care-l protejează cu înverşunare de propriile sale
surori.
Contacte necunoscute îi sfredelesc capul. Se opreşte.
Semenele ei cred că leşină de emoţie înaintea zborului
nupţial. Se întâmplă uneori, sexuaţii sunt foarte sensibili.
Îşi aduce antenele la gură. Îşi repetă în grabă: expediţia
numărul unu nimicită, arma secretă, cele treizeci de
războinice ucise, lomecuza, culoarul secret din roca
granitică, rezervele alimentare...
Asta e, fir-ar să fie, a înţeles! Se avântă împotriva
curentului. Numai de n-ar fi prea târziu!

156
 EDUCAŢIA: Educaţia furnicilor se face după etapele
următoare:
― De la prima până la a zecea zi, majoritatea tinerelor se
ocupă de regina ouătoare. O îngrijesc, o ling, o mângâie.
În schimb, aceasta le unge cu saliva ei hrănitoare şi
dezinfectantă.
― De la ziua a unsprezecea până la cea de-a douăzecea,
lucrătoarele obţin dreptul de a se îngriji de coconi.
― Din cea de-a douăzeci şi una zi până în cea de-a treize-
cea, ele supraveghează şi hrănesc larvele mici.
― Din cea de-a treizeci şi una zi până în cea de-a patruze-
cea, se ocupă cu treburi gospodăreşti şi menţinerea
curăţeniei, continuând să aibă grijă de regina-mamă şi de
nimfe.
― Cea de-a patruzecea zi este o dată importantă.
Considerate suficient de experimentate, lucrătoarele au
dreptul să iasă din Cetate.
― Din cea de a patruzecea zi până în cea de a cincizecea,
ele sunt paznice sau mulgătoare de păduchi-de-frunză.
― Din cea de-a cincizecea zi până la sfârşitul vieţii, ele pot
să îndeplinească ocupaţia cea mai pasionantă pentru o
furnică citadină: vânătoarea şi explorarea unor ţinuturi
necunoscute.
Notă: Începând din cea de-a unsprezecea zi, sexuatele nu
mai sunt obligate să muncească.. De cele mai multe ori
rămân inactive, închise în cartierele lor, până în ziua
zborului nupţial.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Masculul 327 se pregăteşte şi el. În câmpul antenelor

157
lui, ceilalţi masculi nu vorbesc decât despre femele. Foarte
puţini dintre ei le-au văzut. Cel mult, timp de o fracţiune
de secundă, pe culoarele Cetăţii interzise. Mulţi le visează.
Şi le închipuie împrăştiind parfumuri ameţitoare, de un
erotism fulgerător.
Unul dintre prinţi pretinde că a avut o trofalaxie cu o
femelă. Mieratul ei avea savoarea sevei de mesteacăn iar
hormonii ei sexuali emanau efluvii comparabile cu cele ale
unor narcise tăiate.
Ceilalţi îl invidiază în tăcere.
327, care într-adevăr a gustat din mieratul unei femele
(şi ce mai femelă!) ştie că acesta nu diferă cu nimic faţă de
mieratul lucrătoarelor sau al bomboanelor. Cu toate astea
nu se amestecă în discuţie.
O idee parşivă îi trece prin minte. I-ar plăcea mult să-i
furnizeze femelei 56 spermatozoizii necesari construirii
viitoarei sale Cetăţi. Dacă ar putea s-o găsească... Păcat că
n-au stabilit un feromon de recunoaştere pentru a se putea
regăsi în mulţime.
Când femela 56 ajunge în sala masculilor, toată lumea
rămâne cu gura căscată. A veni aici înseamnă să încalci
toate regulile Roiului. Masculii şi femelele nu trebuie să se
vadă pentru prima oară decât în momentul zborului
nupţial. Aici nu e ca la furnicile pitice. Nimeni nu se
împerechează pe culoare.
Prinţii care voiau atât de mult să ştie cum arată o
femelă, acum sunt lămuriţi. Emit laolaltă parfumuri ostile
prin care îi spun că nu trebuie să rămână în această
încăpere.
Cu toate astea, ea continuă să înainteze în mijlocul
tumultului stârnit de pregătiri. Îmbrânceşte pe toată lumea
şi îşi împrăştie cu disperare feromonii.
327! 327! Unde eşti, 327?
Prinţii nu se jenează să-i spună că nu aşa se alege un
158
mascul copulator! Trebuie să aibă răbdare, să aibă
încredere în hazard. Puţină pudoare...
Femela 56 îşi găseşte în cele din urmă tovarăşul. E mort.
Are capul retezat de o lovitură de mandibule.

TOTALITARISMUL: Oamenii sunt interesaţi de furnici

deoarece cred că acestea au ajuns să creeze un sistem
totalitar reuşit. Este adevărat că din afară ai impresia că în
furnicar toată lumea munceşte, toată lumea e ascultătoare,
toată lumea e gata să se sacrifice, toată lumea e la fel. Şi,
deocamdată, toate sistemele totalitare ale oamenilor au
eşuat...
Aşa că s-a mers cu gândul la copierea insectei sociale
(oare emblema lui Napoleon nu era albina?). Feromonul care
inundă furnicarul cu o informaţie globală este televiziunea
planetară de azi. Omul crede că oferind tuturor ceea ce
consideră a fi mai bun, se va ajunge într-o zi la o omenire
perfectă.
Nu acesta este însă sensul lucrurilor.
Natura, să nu-i fie cu supărare domnului Darwin, nu
evoluează spre supremaţia celor mai buni (de altfel, după
care criterii?)
Natura îşi extrage forţa din diversitate. Are nevoie de
buni, de răi, de nebuni, de disperaţi, de sportivi, de infirmi,
de cocoşaţi, de handicapaţi, de veseli, de trişti, de inteligenţi,
de imbecili, de egoişti, de generoşi, de mici, de mari, de
negri, de galbeni, de piei-roşii, de albi... Are nevoie de toate
religiile, toate filozofiile, toate fanatismele, toate înţelep-
ciunile... Singura primejdie e ca una din aceste categorii să
nu fie eliminată de o alta.
S-a văzul cum lanurile de porumb, artificial concepute de
om şi formate din fraţii gemeni ai celui mai bun ştiulete (cel
care are nevoie de mai puţină apă, cel care rezistă mai bine
159
la îngheţ, cel care dă boabele cele mai frumoase) piereau
brusc la cea mai uşoară maladie. În timp ce câmpurile de
porumb sălbatic, formate din mai multe soiuri diferite,
fiecare având specificitatea, punctele slabe şi anomaliile lui,
reuşeau totdeauna să supravieţuiască epidemiilor.
Natura urăşte uniformitatea şi iubeşte diversitatea. Poate
că în asta şi constă geniul ei.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Femela 56 se întoarce cu paşi descurajaţi spre dom. Pe

un culoar din apropierea gineceului, zăreşte cu ocelii ei
infraroşii două siluete. Sunt cei doi asasini cu parfum de
stâncă! Furnica mare şi cea care şchioapătă!
În timp ce amândouă vin direct spre ea, 56 îşi roteşte
aripile şi sare la gâtul şchioapei. Dar cele două reuşesc s-o
imobilizeze. Totuşi, în loc s-o execute, îi impun un contact
antenar.
Femela e furioasă la culme. Le întreabă pentru ce l-au
ucis pe masculul 327, din moment ce oricum avea să
moară în urma zborului. Pentru ce l-au asasinat?
Cele două ucigaşe încearcă s-o facă să înţeleagă. După
părerea lor, unele lucruri nu pot fi amânate. Cu nici un
preţ! Există sarcini prost văzute şi gesturi judecate greşit
care trebuie totuşi îndeplinite pentru ca Roiul să continue
să funcţioneze normal. Nu trebuie să fim naivi; unitatea
marelui Bel-o-kan e un lucru care trebuie meritat. Şi dacă
devine necesar, atunci se acţionează!
Prin urmare, nu sunt nişte spioane?
Nu, nu sunt spioane. Ba chiar pretind că sunt...
principalele gardiene ale securităţii şi sănătăţii Roiului.
Prinţesa urlă feromoni de mânie. Adică 327 era periculos
160
pentru securitatea Roiului? Da, răspund cele două ucigaşe.
Într-o zi va înţelege, deocamdată era încă tânără...
Să înţeleagă, ce să înţeleagă? Că există nişte asasini
superorganizaţi chiar în sânul Cetăţii, şi pretind că o
salvează eliminând masculi care au "văzut lucruri esenţiale
pentru supravieţuirea Roiului".
Şchioapa binevoieşte să-i explice. Din vorbele ei reiese că
războinicele cu parfum de stâncă sunt "luptătoarele
împotriva stresului dăunător". Există stresuri bune, care
fac Roiul să progreseze şi să lupte. Dar există şi stresuri
dăunătoare, care fac ca Roiul să se autodistrugă...
Nu e bine ca toate informaţiile să fie cunoscute. Unele
provoacă angoase "metafizice", care încă nu au soluţie.
Atunci Roiul se nelinişteşte, dar se pomeneşte inhibat,
incapabil să reacţioneze...
E ceva foarte rău pentru toţi. Roiul începe să producă
toxine care îl otrăvesc. Supravieţuirea Roiului "pe termen
lung" e mai importantă decât cunoaşterea realităţii "pe
termen scurt". Dacă un ochi a văzut un lucru pe care
mintea îl ştie periculos pentru tot restul organismului, e
mai bine ca mintea să scoată acel ochi...
Furnica cea mare se alătură şchioapei şi rezumă astfel
explicaţia ei savantă:

Am scos ochiul,
Am întrerupt stimulul nervos,
Am oprit angoasa.

Antenele insistă, precizând că toate organismele sunt

prevăzute cu acest fel de securitate paralelă. Cei care nu o
au mor de frică sau se sinucid pentru a nu înfrunta
realitatea angoasantă.
56 este destul de surprinsă dar nu se pierde cu firea.
Frumos feromon, zău aşa! Oricum, este prea târziu dacă
161
vor să ascundă existenţa armei secrete. Toată lumea ştie că
cetatea La-chola-kan a fost la început victima acestei arme,
chiar dacă misterul rămâne întreg din punct de vedere
tehnologic...
Cele două luptătoare, păstrându-şi aceeaşi atitudine
flegmatică, o ţin mai departe prizonieră. Toată lumea a
uitat deja ce s-a întâmplat la La-chola-kan; victoria a
domolit curiozitatea. De altfel, e suficient să adulmeci pe
culoare ― n-ai să simţi nici cel mai mic iz de toxină. Tot
Roiul este liniştit în acest ajun al sărbătorii Renaşterii.
Atunci ce vor de la ea? De ce o strâng aşa de cap?
În timpul urmăririi de la etajele inferioare, şchioapa a
reperat o a treia furnică. O luptătoare. Care e numărul ei
de identificare?
Va să zică de asta n-au omorât-o imediat! Drept
răspuns, femela îşi înfige adânc vârfurile antenelor în ochii
furnicii mari. Chiar dacă e oarbă din naştere, asta nu
înseamnă că nu o doare foarte tare. Iar şchioapa, luată
prin surprindere aproape că-i dă drumul.
Femela o ia la fugă şi zboară ca să se deplaseze mai
repede. Aripile ei stârnesc un nor de praf care o ajută să
scape de urmăritoare. Repede, trebuie să ajungă la dom.
A fost la un pas de moarte. De acum încolo va începe o
altă viaţă.

Extras din discursul-petiţie împotriva furnicarelor-

jucării, pronunţat de Edmond Wells în faţa comisiei de
anchetă a Adunării Naţionale:
"Ieri am văzut în magazine acele jucării noi, oferite
copiilor pentru Crăciun. Sunt nişte cutii din plastic
transparent, umplute cu pământ în care se găsesc şase
sute de furnici şi o regină garantat fecundă.
Pot fi văzute lucrând, săpând, alergând.
162
 Pentru un copil e un lucru fascinant. E ca şi cum li s-ar
fi oferit un oraş. Doar că locuitorii sunt minusculi. Sute de
mici păpuşi mobile şi dotate cu autonomie.
Sincer să fiu, am eu însumi astfel de furnicare. Dar asta
pentru că în cadrul muncii mele de biolog am obligaţia să
le studiez. Le-am instalat într-un acvariu acoperit cu un
carton găurit pentru aerisire.
Totuşi, de fiecare dată când mă aflu în faţa furnicarului
meu, am o senzaţie bizară. De parcă aş fi omnipotent în
lumea lor. De parcă aş fi Dumnezeul lor...
Dacă am chef să le lipsesc de hrană, toate furnicile mele
vor muri; dacă-mi trece prin minte să aduc ploaia, n-am
decât să torn cu stropitoarea un pahar cu apă peste
furnicarul lor; dacă mă hotărăsc să le cresc temperatura
ambiantă, n-am decât să le instalez pe radiator; dacă vreau
să răpesc una ca s-o studiez la microscop, n-am decât să-
mi iau penseta şi să o vâr în acvariu; şi dacă mi-ar veni să
omor vreuna, n-aş întâmpina nici o rezistenţă. Ele nici
măcar n-ar înţelege ce li se întâmplă.
Ascultaţi-mă pe mine, domnilor; avem o putere absolută
asupra lor şi asta, numai din cauză că talia furnicilor este
foarte mică.
Eu nu abuzez de acest lucru. Dar îmi închipui un copil...
şi el poate să le facă orice.
Uneori am o idee stupidă. Văzând aceste cetăţi de nisip,
îmi zic: şi dacă ar fi a noastră? Dacă am fi şi noi vârâţi în
vreun acvariu-închisoare şi supravegheaţi de vreo altă
specie gigantică?
Dacă Adam şi Eva n-ar fi fost decât doi cobai de
experienţă, instalaţi într-un decor artificial, aşa, de
curiozitate?
Dacă izgonirea din paradis, despre care vorbeşte Biblia,
n-ar fi fost decât o schimbare de acvariu-închisoare?
Dacă Potopul, la urma urmelor, n-a fost decât un pahar
163
cu apă răsturnat de un Dumnezeu neglijent sau curios?
Cu neputinţă, îmi veţi spune. Cine ştie... Singura
diferenţă ar putea fi că furnicile sunt închise între nişte
pereţi de sticlă pe când noi suntem reţinuţi de o forţă fizică:
atracţia terestră!
Furnicile mele sunt în stare totuşi să cresteze cartonul,
câteva au şi evadat. Iar noi reuşim să lansăm rachete care
scapă atracţiei gravitaţionale.
Să ne întoarcem la furnicarele captive. V-am spus
adineauri că sunt un Dumnezeu mărinimos, îndurător şi
chiar puţin superstiţios. Aşa că nu-mi fac niciodată supuşii
să sufere. Nu le fac ceea ce nu mi-ar plăcea să mi se facă
mie.
Dar miile de furnicare vândute de Crăciun vor
transforma copiii în nişte mici demiurgi. Vor fi cu toţii la fel
de generoşi şi de îndurători ca mine?
Fireşte, cei mai mulţi vor înţelege că răspund de un oraş
şi că asta le conferă drepturi dar şi îndatoriri divine: să le
hrănească, să le creeze o temperatură plăcută, să nu le
omoare din plăcere.
Cu toate astea, copiii, şi mă gândesc mai cu seamă la cei
mai mici care sunt încă inconştienţi, influenţaţi de unele
nemulţumiri: eşecuri şcolare, certuri între părinţi,
încăierări cu colegii. Într-un acces de furie, ei pot foarte
bine să-şi uite îndatoririle de «tânăr demiurg», şi atunci nici
nu îndrăznesc să-mi închipui ce soartă îi aşteaptă pe
«supuşii» lor...
Nu vă cer să votaţi această lege pentru interzicerea
furnicarelor-jucării în numele milei faţă de furnici, sau al
drepturilor lor, ca animale. Animalele nu au nici un drept:
le creştem în serie pentru a le jertfi consumului nostru. Vă
cer s-o votaţi închipuindu-vă că noi înşine suntem poate
studiaţi şi prizonieri ai unei structuri gigantice. Aţi dori ca
Pământul să fie oferit într-o zi drept cadou de Crăciun unui
164
tânăr demiurg iresponsabil?"

Soarele e la zenit.
Întârziaţii, masculi şi femele, se grăbesc pe culoarele din
apropierea scoarţei Cetăţii. Lucrătoarele îi împing, îi ling, îi
încurajează.
Femela 56 pătrunde la timp în acea mulţime cuprinsă
de bucurie unde toate mirosurile-paşaport se amestecă.
Aici nimeni nu va reuşi să-i identifice efluviile. Se lasă
purtată de val, urcă din ce în ce mai sus şi traversează
cartiere până atunci necunoscute.
Deodată, la colţul unui culoar apare ceva ce nu mai
văzuse niciodată. Lumina zilei. La început nu e decât un
halou pe pereţi, dar în curând se transformă într-o
strălucire orbitoare. Iată în sfârşit acea forţă misterioasă
despre care îi vorbiseră doicile. Calda, blânda, frumoasa
lumină. Promisiunea unei noi lumi fabuloase.
Din cauza absorbirii a prea mulţi fotoni în stare brută în
globii oculari, femela 56 se simte ameţită. Ca şi cum ar fi
abuzat de mieratul fermentat de la etajul treizeci şi doi.
Prinţesa 56 continuă să înainteze. Solul e presărat cu
pete de un alb dur. Calcă în fotonii calzi. Pentru cineva
care şi-a petrecut copilăria sub pământ, contrastul este
violent.
O nouă cotitură. Un fascicul subţire de lumină pură o
loveşte, devine un cerc orbitor, apoi se transformă în voal
de argint. Bombardamentul de lumină o obligă să dea
înapoi. Simte fotonii intrându-i în ochi, arzându-i nervii
optici, măcinându-i cele trei creiere. Trei creiere... veche
moştenire de la strămoşii viermi, care aveau câte un
ganglion nervos pentru fiecare inel, câte un sistem nervos
pentru fiecare parte a corpului.
Înaintează împotriva curentului de fotoni. În depărtare
165
distinge siluetele surorilor ei, înghiţite de astrul solar. Par
nişte fantome.
Mai înaintează puţin. Chitina îi devine călduţă. Această
lumină pe care au încercat să i-o descrie de o mie de ori,
depăşeşte orice limbaj, trebuie s-o trăieşti! Se gândeşte o
clipă la toate lucrătoarele din subcasta "portăreselor", care
rămân toată viaţa închise în Cetate şi nu vor şti niciodată
ce înseamnă exteriorul şi soarele lui.
Pătrunde în zidul de lumină şi se pomeneşte proiectată
de cealaltă parte, în afara Cetăţii. Ochii ei cu faţete se
acomodează treptat, în timp ce simte înţepăturile aerului
sălbatic. Un aer rece, agitat şi parfumat, total opus
atmosferei blânde a lumii în care trăise.
Îşi roteşte antenele. Nu prea poate să se orienteze după
dorinţă. Un curent de aer mai rapid i le lipeşte pe faţă.
Aripile plesnesc în vânt.
Sus, în vârful domului, lucrătoarele o iau în primire. O
prind de picioare, o urcă, o împing înainte într-o gloată de
sexuaţi, sute de masculi şi de femele care mişună şi se
îngrămădesc pe o suprafaţă îngustă. Prinţesa 56 înţelege
că se află pe pista de decolare a zborului nupţial dar că
trebuie să aştepte ca vremea să fie mai bună.
Or, în timp ce vântul continuă să-şi facă de cap, vreo
zece vrăbii i-au reperat pe sexuaţi. Excitate la vederea
prăzii uşoare, păsările zburătăcesc din ce în ce mai
aproape. Când se apropie prea mult, artileristele instalate
în formă de coroană în jurul vârfului le întâmpină cu
jeturile lor de acid.
Dar iată că una din păsări îşi încearcă norocul, se
aruncă în grămadă, apucă trei femele şi încearcă să urce.
Mai înainte ca îndrăzneaţa să fi reuşit să ia altitudine,
artileristele o doboară. Pasărea se rostogoleşte prin iarbă,
demnă de milă, cu gura încă plină, sperând să-şi poată
şterge otrava de pe aripi.
166
 Asta să le fie învăţătură de minte la toate! Iar vrăbiile
chiar se trag puţin îndărăt... Dar nu păcălesc pe nimeni.
Vor reveni în curând să testeze încă o dată apărarea
antiaeriană.

PRĂDĂTORUL: Cum ar fi arătat civilizaţia noastră

omenească dacă nu s-ar fii debarasat de principalele ei
animale de pradă, precum lupii, leii, urşii sau hienele?
Cu siguranţă o civilizaţie neliniştită, pusă tot timpul sub
semnul întrebării.
Romanii, ca să-şi provoace teama în mijlocul petrecerilor,
puneau să fie adus un cadavru. Toţi îşi reaminteau astfel că
nimic nu era câştigai şi că moartea se poate ivi în orice clipă.
Dar în zilele noastre omul a distrus, a eliminat, a pus în
muzee toate speciile capabile să-l mănânce. Astfel încât n-au
mai rămas decât microbii ― şi poate furnicile ― ca să-l
îngrijoreze.
În schimb, civilizaţia furnicilor s-a dezvoltat fără să reu-
şească să-şi elimine principalii prădători. Rezultat: viaţa
acestei insecte este tot timpul pusă sub semnul întrebării.
Ştie că nu a făcut decât jumătate de drum, din moment ce
animalul cel mai stupid poate să distrugă cu o lovitură de
labă rodul a milenii de experienţă chibzuită.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Vântul s-a domolit, curenţii de aer s-au rărit,

temperatura creşte. La 22° u.t, Cetatea hotărăşte să dea
drumul copiilor ei.
Femelele zbârnâie din cele patru aripi. Sunt gata de
mult. Toate acele mirosuri de masculi maturi le-au stârnit
167
la culme apetitul sexual.
Primele fecioare îşi iau zborul cu graţie. Se ridică la vreo
sută de capete şi... sunt secerate de vrăbii. Nici una nu
scapă.
Jos se stârneşte confuzie, dar nu se renunţă pentru
atâta lucru. Îşi ia zborul al doilea val. Patru femele din o
sută reuşesc să treacă de barajul ciocurilor şi penelor.
Masculii le urmează în formaţie strânsă. Ei sunt lăsaţi să
treacă; sunt prea piperniciţi ca să poată stârni interesul
vrăbiilor.
Al treilea val de femele se avântă la asaltul norilor. În
drumul lor se află peste cincizeci de păsări. E un adevărat
masacru. Nici o supravieţuitoare. Păsările devin din ce în
ce mai numeroase, de parcă s-ar fi vorbit. Acum femelele
sunt aşteptate sus de vrăbii, mierle, măcăleandri, cintezoi
şi porumbei... Un adevărat vacarm de ţipete. Şi pentru ei e
sărbătoare!
Îşi ia zborul al patrulea val. Aceeaşi soartă, nici o femelă
nu scapă. Păsările se bat între ele pentru bucăţile cele mai
bune.
Artileristele se enervează. Trag vertical cu toată puterea
glandei lor cu acid formic. Dar păsările de pradă sunt prea
sus. Picăturile mortale cad ca o ploaie peste oraş,
provocând numeroase pagube şi răni.
Înspăimântate, femelele renunţă. Consideră că este
imposibil să treacă de baraj şi preferă să coboare pentru
copulaţie în sală, împreună cu celelalte prinţese
accidentate.
Al cincilea val se ridică în aer, gata pentru sacrificiul
suprem. Trebuie să se forţeze trecerea acelui zid de ciocuri!
Şaptesprezece femele reuşesc să treacă, urmărite
îndeaproape de patruzeci şi trei de masculi.
Al şaselea val: trec douăsprezece femele!
Al şaptelea: treizeci şi patru!
168
 56 îşi agită aripile. Încă nu îndrăzneşte să-şi ia zborul.
Capul unei surori tocmai a căzut la picioarele ei, urmat
domol de un puf de pasăre rău prevestitor. Voia să ştie
cum e marele Exterior Ei bine, acum s-a lămurit!
Îşi va lua zborul cu al optulea val? Nu... Şi bine face,
căci e nimicit în întregime.
Prinţesa are trac. Îşi zbârnâie din nou cele patru aripi şi
se ridică puţin. Bun, cel puţin asta merge fără probleme,
doar capul... O cuprinde frica. Trebuie să rămână lucidă.
Are foarte puţine şanse de reuşită.
56 îşi întrerupe bătaia din aripi. Şaptezeci şi trei de
femele din al nouălea val au reuşit să treacă. Lucrătoarele
lansează feromoni de încurajare. Speranţa renaşte. Va
pleca cu al zecelea val?
Pe când încă mai ezită, reperează brusc, ceva mai
departe, pe mica şchioapă şi pe ucigaşă cea mare cu ochii
morţi. Nu-i trebuie mai mult pentru a se hotărî. Îşi ia
zborul dintr-o dată. Mandibulele ucigaşelor pocnesc în gol.
La un fir de păr de ea.
56 se menţine un moment la jumătatea distanţei dintre
Cetate şi cârdul de păsări. Apoi, învăluită de elanul celui de
al zecelea val, profită şi ea pentru a ţâşni spre hăul aerian.
Două din vecinele ei sunt hăpăite, în timp ce ea trece pe
neaşteptate printre ghearele enorme ale unui piţigoi.
Avusese pur şi simplu noroc.
Iată, din al zecelea val au scăpat doar paisprezece. Dar
56 nu-şi face prea multe iluzii. Abia a trecut de primul
obstacol. Ce e mai greu abia acuma vine. Ştie că, în
general, din o mie cinci sute de prinţese care îşi iau zborul,
numai vreo zece revin pe sol fără probleme. În cazul cel mai
fericit, patru regine vor reuşi să-şi construiască cetatea.

UNEORI CÂND: Uneori, când mă plimb, vara, bag de

169
seamă că sunt gala să calc pe un soi de muscă. Mă uit mai
bine la ea şi văd că e o regină furnică. Dar nu e numai una,
sunt o sumedenie. Se zvârcolesc pe pământ. Sunt călcate de
pantofii oamenilor sau se izbesc de parbrizul maşinilor. Sunt
epuizate, nu mai pot să-şi controleze zborul. Câte cetăţi nu
au fost astfel nimicite, printr-o simplă mişcare a unui şter-
gător de parbriz, pe un drum de vară?

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

În timp ce-şi agită cele patru aripi în formă de vitralii, fe-

mela 56 zăreşte în spatele ei zidul de pene închizându-se
peste valurile unsprezece şi doisprezece. Sărmanele! Încă
cinci valuri de femele şi Cetatea îşi va fi aruncat în joc toate
speranţele.
Dar deja nu se mai gândeşte la toate astea, aspirată în
azurul infinit. Totul este albastru, atât de albastru! Pentru
ea, care nu a cunoscut decât viaţa sub pământ, e ceva
fantastic să poată spinteca aerul. Are senzaţia că se mişcă
într-o altă lume. Şi-a părăsit galeriile strâmte pentru un
spaţiu ameţitor, unde totul explodează în trei dimensiuni.
Descoperă intuitiv toate posibilităţile zborului. Lăsându-
şi greutatea pe această aripă, virează la dreapta. Urcă,
schimbând unghiul bătăii din aripi. Coboară. Accelerează...
Bagă de seamă că pentru a lua un viraj perfect trebuie să-
şi înfigă vârful aripilor într-o axă imaginară şi să nu ezite
să-şi aşeze corpul într-un unghi de peste patruzeci şi cinci
de grade.
Femela 56 descoperă că văzduhul nu e gol. Nici vorbă! E
plin de curenţi. Unii dintre ei, "pompele", o fac să urce. În
schimb golurile de aer o fac să piardă înălţime. Nu le poţi
repera decât observând insectele care evoluează ceva mai
170
în faţă -după mişcările lor se poate anticipa...
Îi e frig. La înălţime e frig. Uneori vârtejurile, valurile de
aer călduţ sau rece, o fac să se învârtească ca un titirez.
Un grup de masculi s-a avântat în urmărirea ei. Femela
56 ia viteză pentru a nu fi ajunsă din urmă decât de cei
mai rapizi şi mai tenace. E prima selecţie genetică.
Simte o atingere. Un mascul se prinde de abdomenul ei,
se caţără pe ea, o escaladează. E destul de mic, dar a
încetat să mai bată din aripi şi greutatea lui pare
considerabilă.
Pierde puţin din altitudine. Deasupra masculul se
răsuceşte pentru a nu fi jenat de bătăile aripilor. Complet
dezechilibrat, masculul îşi curbează abdomenul pentru a
ajunge cu organul la sexul feminin.
Ea aşteaptă curioasă senzaţiile. Furnicături extrem de
plăcute încep să-i cuprindă tot corpul. Asta o face să-i vină
o idee. Se răstoarnă brusc în faţă şi porneşte în picaj. O
adevărată nebunie! Marele extaz! Viteza şi sexul alcătuiesc
primul ei mare cocteil de plăcere.
Imaginea lui 327 îi trece fugar prin minte. Vântul şuieră
printre perişorii ochilor ei. O sevă picantă îi înfiorează
antenele. O parte din mintea ei se transformă într-o mare
agitată. Lichide ciudate îi curg din toate glandele. Toate se
amestecă şi formează o mixtură care se varsă în encefal.
Când ajunge la vârful ierbii, femela îşi adună puterile şi
începe să bată iar din aripi. Acum urcă din nou ca o
săgeata. Când revine la un zbor normal, masculul nu mai e
în apele lui. Picioarele îi tremură violent iar mandibulele i
se deschid şi se închid întruna fără motiv. Stop cardiac.
Apoi, cădere liberă...
La majoritatea insectelor, masculii sunt programaţi să
moară după primul contact sexual. Nu au dreptul decât la
o singură împerechere, una şi bună. Spermatozoizii
părăsesc corpul luând cu ei şi viaţa proprietarului.
171
 La furnici, ejacularea îl ucide pe mascul. La alte specii,
femela este cea care, după ce e fecundată, îşi masacrează
binefăcătorul. Pur şi simplu pentru că emoţiile i-au stârnit
apetitul.
Trebuie să recunoaştem un fapt evident: universul
insectelor este în ansamblu un univers de femele, mai
exact de văduve. Masculii nu joacă decât un rol episodic...
Deja s-a prins de ea un al doilea mascul. Unul pleacă,
altul vine! Apoi un al treilea, şi încă mulţi alţii. Femela 56
nu-i mai numără. Cel puţin şaptesprezece-optsprezece s-au
schimbat între ei pentru a-i umple spermateca cu gameţi
proaspeţi.
Simte lichidul viu care îi clocoteşte în abdomen. Este re-
zerva de locuitori ai viitoarei sale cetăţi. Milioane de celule
sexuale masculine care îi vor permite să ouă zilnic vreme
de cincisprezece ani.
În jurul ei, celelalte femele trăiesc aceleaşi emoţii.
Văzduhul e plin de femele zburătoare, ducând în spate
unul sau mai mulţi masculi, care se acuplează cu aceeaşi
femelă. Caravane ale dragostei suspendate printre nori.
Femelele sunt ameţite de oboseală şi fericire. Nu mai sunt
prinţese, sunt regine. Extazurile repetate le-au ameţit de
tot şi le e din ce în ce mai greu să-şi controleze direcţia
zborului.
Chiar în acel moment, patru rândunici maiestuoase
ţâşnesc dintr-un cireş în floare. Nu zboară, ci alunecă
printre straturile de aer cu o nepăsare care îţi îngheaţă
sângele în vine... Se năpustesc cu ciocul deschis asupra
furnicilor înaripate şi le înghit unele după altele. 56 e şi ea
urmărită.

103 683 se află în sala exploratorilor. Avea de gând să

continue singură ancheta, infiltrându-se în termitiera de la
172
est, dar i s-a propus să se alăture unui grup de
exploratoare care se pregătesc pentru "vânarea
dragonului". Într-adevăr, o şopârlă fusese reperată în zona
de păşune a cetăţii Zoubi-zoubi-kan, care avea cel mai
important şeptel de păduchi-de-frunză din toată Federaţia
― 9 milioane de capete! Iar prezenţa unui astfel de saurian
poate stingheri considerabil activităţile păstorilor.
Norocul face ca Zoubi-zoubi-kan să fie situată la limita
estică a Federaţiei, chiar la jumătatea drumului dintre
cetatea termitelor şi Bel-o-kan. Prin urmare, 103 683 a
acceptat să plece în această expediţie. În felul acesta,
plecarea ei va trece neobservată.
În jurul ei, celelalte exploratoare se pregătesc cu multă
minuţiozitate. Îşi umplu până la refuz guşa socială cu
rezerve energetice dulci şi îşi împrospătează încărcătura de
acid formic. Apoi se ung cu bale de melc pentru a se
proteja împotriva frigului şi (acum ştiu asta) împotriva
sporilor de alternaria.
Discută între ele despre vânarea şopârlei. Unele o
compară cu salamandrele sau cu broaştele, dar majoritatea
celor treizeci şi două de exploratoare sunt de acord că o
şopârlă e mult mai greu de vânat.
O furnică bătrână pretinde că, dacă li se taie coada,
şopârlele au puterea s-o facă să le crească la loc! Toate râd
de ea... O alta afirmă că a văzut unul din aceşti monştri
stând nemişcat ca o piatră timp de 10° u.t. Toate evocă
relatările primelor belokaniene care înfruntaseră cu
mandibulele goale aceşti monştri ― pe vremea aceea,
folosirea acidului formic nu era atât de răspândită.
103 683 nu-şi poate reţine un fior. N-a mai văzut
niciodată o şopârlă, iar perspectiva de a ataca una cu
mandibulele sau chiar cu jetul de acid formic nu prea
reuşeşte s-o liniştească. Îşi zice că la prima ocazie are s-o
şteargă. La urma urmelor, ancheta ei despre "arma secretă
173
a termitelor" este mai importantă pentru supravieţuirea
Cetăţii decât o vânătoare sportivă oarecare.
Exploratoarele sunt gata. Urcă prin culoarele centurii
exterioare, apoi ies la lumină prin ieşirea nr. 7, numită
"ieşirea de la est".
Mai întâi trebuie să depăşească periferia Cetăţii. Nu e
prea simplu. Împrejurimile cetăţii Bel-o-kan sunt înţesate
de o mulţime de lucrătoare şi de războinice, unele mai
grăbite decât altele.
Aici te confrunţi cu mai multe fluxuri. Unele furnici sunt
încărcate cu frunze, fructe, grăunţe, flori sau ciuperci.
Altele transportă rămurele şi pietre care vor servi ca
material de construcţie. Altele cară vânat... Un adevărat
vacarm de mirosuri.
Vânătorii îşi croiesc drum prin aglomeraţie. Apoi traficul
devine mai curgător. Aleea se îngustează, transformându-
se într-un drum cu o lăţime doar de trei capete (nouă
centimetri), apoi de două capete, apoi numai de un cap.
Probabil că deja au ajuns departe de Cetate, nu mai percep
mesajele colective. Grupul şi-a tăiat cordonul ombilical
olfactiv şi se constituie în unitate autonomă. Se adoptă
formaţia de "plimbare" şi furnicile se aliniază două câte
două.
În curând se întâlnesc cu un alt grup de exploratoare.
Probabil că astea au păţit-o rău de tot. Mica lor trupă nu
mai numără decât o singură furnică nevătămată. Restul
sunt mutilate. Unele nu mai au decât un picior şi abia se
târăsc. Nici celor care nu mai au antene sau abdomen nu
le merge mai bine.
103 683 nu a mai văzut luptătoare atât de hărtănite de
la Bătălia Macilor. Se vede că au înfruntat ceva înfiorător...
Poate arma secretă?
103 683 vrea să intre în vorbă cu o luptătoare mare care
are mandibulele rupte. De unde vin? Ce s-a întâmplat? S-
174
au întâlnit cu termitele?
Cealaltă îşi încetineşte mersul şi, fără să răspundă, îşi
întoarce faţa spre ea. Îngrozitor, orbitele sunt goale! Iar
craniul e despicat de la gură până la articulaţia gâtului.
103 683 se uită după ea cum se îndepărtează. Ceva mai
încolo, cade şi nu se mai ridică. Are încă puterea să se
târască în afara drumului. În felul acesta cadavrul ei nu va
încurca trecerea.

Femela 56 încearcă să execute un picaj strâns pentru a

scăpa de rândunică, dar aceasta este de zece ori mai
rapidă. Deja un cioc mare îi umbreşte capătul antenelor.
Ciocul îi acoperă abdomenul, toracele, capul. Ciocul o
depăşeşte. Contactul cu cerul gurii e insuportabil. Apoi
ciocul se închide. Totul s-a sfârşit.

SACRIFICIUL: Dacă observi furnica, ai zice că nu e

mânată decât de ambiţii exterioare propriei sale existenţe.
Un cap tăiat va încerca încă să se facă util muşcând
picioarele adversarilor, tăind o grăunţă; un torace se va târî
pentru a astupa o ieşire în calea duşmanilor. Abnegaţie?
Fanatism faţa de cetate? îndobitocire datorată
colectivismului?
Nu, furnica ştie să trăiască şi singură. Ea nu are nevoie
de Roi; poate chiar să se şi revolte.
Atunci pentru ce se sacrifică?
În stadiul în care am ajuns cu cercetările, aş zice că din
modestie. Se pare că pentru ea, propria moarte nu e un
eveniment destul de important pentru a o deturna de la
munca pe care a întreprins-o în secundele precedente.

EDMOND WELLS,
175
 Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Ocolind copacii, moviliţele de pământ şi tufişurile

mărăcinoase, exploratoarele continuă să se fofileze în
direcţia orientului malefic.
Drumul s-a îngustat, dar echipele din serviciul de
drumuri sunt şi ele acolo. Niciodată nu se neglijează căile
de acces care duc de la o cetate la alta. Cantonierele smulg
muşchiul, deplasează rămurelele care barează drumul şi
fixează semnale odorante folosindu-se de o glandă specială,
glanda lui Dufour.
Lucrătoarele care circulă din sens invers devin din ce în
ce mai rare. Pe alocuri, au fost puşi pe sol feromoni
indicatori: "La răspântia 29, ocoliţi printre păducei!" Ar
putea să fie vorba de ultima urmă a unei ambuscade de
insecte inamice.
Tot mergând aşa, 103 683 întâlneşte surpriză după
surpriză. Nu a mai fost niciodată în această regiune. Pe aici
sunt mânătărci înalte de optzeci de capete! Specia este
totuşi caracteristică pentru regiunile din vest.
Recunoaşte şi bureţi-pucioşi, a căror duhoare fetidă
atrage muştele, şi gogoşi perlate; escaladează o urechiuşă
şi-i calcă fericită în picioare carnea moale.
Descoperă tot felul de plante ciudate: cânepă sălbatică,
ale cărei flori reţin atât de bine roua, papucii-doamnei,
superbi şi neliniştitori, parpian cu tijă lungă...
Se apropie de o balsamină ale cărei flori seamănă cu
nişte albine, şi comite imprudenţa să o atingă. Imediat,
fructele mature îi explodează în faţă, acoperind-o cu
seminţe galbene şi lipicioase! Bine că nu a fost o
alternaria...
Deloc descurajată, 103 683 se caţără pe o gălbenea-de-
pădure pentru a examina cerul mai de-aproape. Vede în
176
văzduh albine care fac opturi pentru a le indica surorilor
lor locul unde se află florile cu polen.
Peisajul devine din ce în ce mai sălbatic. Circulă
mirosuri misterioase. Sute de mici fiinţe neidentificabile fug
în toate părţile. Nu pot fi reperate decât după trosnetul
frunzelor uscate.
Cu capul încă plin de furnicături, 103 683 se întoarce la
trupă. Ajung, în pas de voie, în împrejurimile cetăţii
federale Zoubi-zoubi-kan. De departe, ai zice că e un
boschet ca oricare altul. Dacă n-ar fi mirosul şi drumul
trasat, nimeni n-ar bănui că pe-acolo se află un oraş. Cu
toate că Zoubi-zoubi-kan e o cetate clasică de furnici
roşcate, având un trunchi de copac, un dom din crenguţe
şi gropi de gunoi. Dar totul e ascuns de arbuşti.
Intrările sunt situate la înălţime, aproape de vârful
domului. Ajungi la ele trecând printr-un pâlc de ferigi şi de
trandafiri sălbatici. Ceea ce şi fac exploratoarele.
Înăuntru e o întreagă viermuială. Păduchii-de-frunză nu
se disting uşor, au aceeaşi culoare ca frunzele. Dar
antenele şi ochii avizaţi reperează fără dificultate mii de
negi mici şi verzi, care cresc încet, pe măsură ce "pasc"
seva.
Păduchii-de-frunză şi furnicile încheiaseră cu mult timp
în urmă o înţelegere. Ei le hrăneau pe furnici, iar ele în
schimb îi protejau. De fapt, unele cetăţi taie aripile acestor
"vaci cu lapte" şi le dau propriile lor mirosuri-paşaport. E
mai comod pentru paza cirezilor...
Şi Zoubi-zoubi-kan practică această şmecherie. Ca o
răsplată, sau poate din pur modernism, s-au construit la
etajul doi nişte staule grandioase, echipate cu tot confortul
necesar pentru ca păduchii-de-frunză să ducă o viaţă
plăcută. Doicile furnici le îngrijesc aici ouăle cu aceeaşi
atenţie cu care se ocupă de propriile lor ouă. Fără îndoială
că aşa se şi explică importanţa neobişnuită şi aspectul
177
prosper al şeptelului local.
103 683 şi tovarăşele ei se apropie de o cireadă ocupată
cu "vampirizarea" unei crengi de măceş. Lansează două-trei
întrebări, dar păduchii-de-frunză îşi ţin mai departe
trompa înfiptă în carnea vegetală fără să le acorde nici cea
mai mică atenţie. În fond, poate că nici măcar nu cunosc
limbajul odorant al furnicilor... Exploratoarele o caută cu
antenele pe păstoriţă. Dar nu dau de nimeni.
În momentul acela se întâmplă ceva îngrozitor. Trei
buburuze îşi dau drumul în mijlocul cirezii. Aceste
sălbăticiuni de temut seamănă panică în rândul bieţilor
păduchi, care, din cauza aripilor retezate, nu sunt în stare
să fugă.
Din fericire, lupii le fac pe păstoriţe să iasă la iveală.
Două furnici zoubizoubikaniene sar din spatele unei
frunze, unde se ascunseseră pentru a-i surprinde mai bine
pe prădătorii roşii pătaţi cu negru, pe care îi trăsnesc cu
jeturi de acid bine ţintite.
Apoi dau fuga să liniştească cireada de păduchi-de-
frunză încă speriată. Îi mulg, îi bat uşor pe abdomen, le
mângâie antenele. Păduchii dau la iveală o băşică mare de
zahăr transparent. Preţiosul mierat. În timp ce absorb
această licoare, păstoriţele zoubizoubikaniene le zăresc pe
exploratoarele belokaniene.
Şi le salută. Contact antenar.
Am venit ca să vânăm şopârla, emite una dintre ele.
În acest caz, trebuie să mergeţi mai departe spre est. Un
astfel de monstru a fost reperat în direcţia postului Guayeï-
Tyolot.
În loc să le ofere o trofalaxie, după cum se obişnuieşte,
păstoriţele le propun să se hrănească direct de la sursă.
Exploratoarele nu aşteaptă să li se spună de două ori.
Fiecare îşi alege un păduche-de-frunză şi se apucă să-i
gâdile uşor abdomenul pentru a mulge deliciosul mierat.
178
 În interiorul gâtlejului era întuneric şi puţea. Femela 56,
udă toată de bale, alunecă acum pe gâtul păsării de pradă.
Neavând dinţi, pasărea nu a mestecat-o, aşa că e încă
întreagă. Nici nu-i trece prin minte să se resemneze; o dată
cu ea, ar dispărea un oraş întreg.
Cu un efort suprem, 56 îşi înfige mandibulele în carnea
netedă a esofagului. Acest reflex o salvează. Rândunica
sughite, tuşeşte şi azvârle departe alimentul iritant. Orbită,
femela 56 încearcă să zboare, dar aripile năclăite sunt mult
prea grele. Cade drept în mijlocul unui fluviu.
În jurul ei se prăbuşesc masculi în agonie. Detectează în
înaltul cerului zborul neregulat a vreo douăzeci de surori
care au supravieţuit trecerii rândunelelor. Epuizate, toate
femelele pierd înălţime. Una aterizează pe un nufăr, unde
două salamandre se reped imediat la ea, o ajung şi o fac
bucăţele. Celelalte regine sunt scoase pe rând din jocul
vieţii de porumbei, broaşte, cârtiţe, şerpi, lilieci, arici, găini,
puişori... Până la urmă, din cele o mie cinci sute de femele
care şi-au luat zborul, numai şase au supravieţuit.
56 face parte dintre ele. Scăpată ca prin minune.
Trebuie să trăiască. Trebuie să întemeieze propria ei cetate
şi să rezolve enigma armei secrete. Ştie că va avea nevoie
de ajutor şi că va putea conta pe mulţimea prietenoasă
care îi populează deja pântecul. Va fi suficient să o aducă
pe lume...
Dar mai întâi să scape de acolo...
Calculând unghiul razelor de soare, 56 află punctul ei de
cădere, pe fluviul din est. Un loc nu prea recomandabil,
căci, deşi e adevărat că pe toate insulele din lume există
furnici, nu se ştie cum au ajuns acolo, dat fiind că nu pot
să înoate.
O frunză trece pe lângă ea şi 56 se agaţă cu toată forţa
179
mandibulelor. Îşi agită cu frenezie picioarele din spate, dar
acest mod de propulsare dă rezultate mizerabile. Se târăşte
aşa la suprafaţă de o bună bucată de vreme când, deodată,
se profilează o umbră uriaşă. Un mormoloc? Nu, e de o mie
de ori mai mare decât un mormoloc. Femela 56 distinge o
formă lungă şi subţire, cu pielea netedă şi dungată. O
apariţie inedită pentru ea. E un păstrăv!
Tot felul de crustacee mici, ciclopi, dafnii fug din faţa
monstrului. Iar el se cufundă, apoi revine la suprafaţă în
direcţia reginei care se cramponează, înspăimântată, de
frunza ei.
Cu toată puterea înotătoarelor, păstrăvul se avântă
despicând suprafaţa apei. Păstrăvul pare suspendat în aer,
în timp ce un val mare o zgâlţâie cu brutalitate pe furnică.
Peştele deschide o gură înarmată cu dinţi fini şi înghite o
musculiţă care zbura pe-acolo. Apoi se răsuceşte cu o
mişcare a cozii şi recade în universul său cristalin...
stârnind o maree care o acoperă pe furnică.
Câteva broaşte se întind deja şi plonjează pentru a-şi
disputa această regină şi caviarul ei. 56 reuşeşte să revină
la suprafaţă dar un vârtej o trage din nou, spre adâncurile
neospitaliere. Broaştele o urmăresc. Frigul o încremeneşte.
Îşi pierde cunoştinţa.

Nicolas se uita la televizor, în sala de mese, împreună cu

noii lui prieteni, Jean şi Philippe. În jurul lor, alţi orfani, cu
obrajii îmbujoraţi, se lăsau legănaţi de succesiunea
neîntreruptă a imaginilor.
Scenariul filmului le pătrundea, prin ochi şi prin urechi,
până în memoria creierului, cu viteza de 500 km/h. Un
creier omenesc poate să stocheze până la şaizeci de
miliarde de informaţii. Iar când această memorie e
saturată, se face în mod automat curăţenie, informaţiile
180
considerate mai puţin importante sunt uitate. Nu rămân
decât amintirile traumatizante şi regretul bucuriilor
trecute.
În ziua aceea, chiar după serial, avea loc o dezbatere
despre insecte. Majoritatea tinerilor se împrăştiară,
păsăreasca ştiinţifică nu-i pasiona.
"― Profesore Leduc, sunteţi considerat, alături de
profesorul Rosenfeld, unul dintre cei mai mari specialişti
europeni în materie de furnici. Ce v-a îndemnat să studiaţi
furnicile?
― Într-o zi, deschizând dulapul din bucătărie, am dat
nas în nas cu o coloană formată din aceste insecte. Am stat
ore întregi să le privesc cum lucrează. Era pentru mine o
lecţie de viaţă şi de modestie. Am încercat să aflu mai
multe despre ele... Asta e tot.
(Râse. )
― Ce vă deosebeşte de celălalt mare om de ştiinţă care
este profesorul Rosenfeld?
― Ah, profesorul Rosenfeld! Încă n-a ieşit la pensie?
(Râse din nou. ) Nu, serios vorbind, nu facem parte din
aceeaşi şcoală. Ştiţi că există mai multe feluri de a
«înţelege» aceste insecte... Înainte se credea că toate speciile
sociale (termite, albine, furnici) erau regaliste. Era simplu,
dar greşit. S-a observat că la furnici, regina nu are de fapt
nici o putere în afara aceleia de a naşte. La furnici există
chiar o mulţime de forme de guvernământ: monarhie,
oligarhie, triumvirat de războinice, democraţie, anarhie etc.
Uneori, când cetăţenii nu sunt mulţumiţi de guvernarea
lor, ei se revoltă şi asistăm la adevărate «războaie civile» în
interiorul furnicarului.
― Fantastic!
― Pentru mine, şi pentru şcoala zisă «germană» din care
fac parte, organizarea lumii furnicilor este bazată cu
precădere pe o ierarhie de caste, şi pe dominarea unor
181
indivizi alfa, mai dotaţi decât media, care conduc grupuri
de lucrătoare... Pentru Rosenfeld, care e legat de şcoala
zisă «italiană», toate furnicile sunt organic anarhiste, nu
există alfa, nu există indivizi mai dotaţi decât media, iar
liderii apar uneori, spontan, doar în vederea rezolvării unor
probleme practice, existenţa lor fiind temporară.
― Nu înţeleg prea bine.
― Să zicem că şcoala italiană crede că orice furnică
poate să fie şef din clipa în care-i vine o idee originală, care
le interesează pe celelalte. În timp ce şcoala germană crede
că misiunile sunt conduse întotdeauna de anumite furnici
cu «caracter de şef».
― Cele două şcoli sunt chiar atât de diferite?
― S-a întâmplat deja ca la marile congrese internaţionale
lucrările să se transforme în reprize de pugilat, dacă asta
voiaţi să ştiţi.
― E mereu aceeaşi veche rivalitate dintre spiritul saxon
şi cel latin, nu?
― Nu. Această bătălie e mai curând comparabilă cu cea
care îi pune faţă în faţă pe partizanii «înnăscutului» şi pe
cei ai «dobânditului». Omul se naşte cretin sau devine aşa
pe parcurs? Este una din întrebările la care încercăm să
răspundem studiind societăţile de furnici!
― Dar de ce nu faceţi aceste experienţe pe iepuri sau pe
şoareci?
― Furnicile ne oferă ocazia formidabilă de a vedea o
societate funcţionând, o societate compusă din mai multe
milioane de indivizi. E ca şi cum ai observa o lume. După
câte ştiu, nu există oraşe cu câteva milioane de iepuri sau
de şoareci..."
Semn cu cotul.
― Ai auzit, Nicolas?
Dar Nicolas nu asculta. Chipul acela, ochii aceia galbeni,
el îi mai văzuse. Unde? Când? Încercă să-şi aducă aminte.
182
Exact, acum îşi amintea. Era omul care lega cărţi.
Pretinsese că se numea Gougne, dar era una şi aceeaşi
persoană cu acest Leduc, care se dădea mare la televizor.
Această descoperire îl cufundă pe Nicolas într-un noian
de gânduri. Dacă profesorul minţise, o făcuse doar ca să
pună mâna pe enciclopedie. Conţinutul ei poate că era
preţios pentru studiul furnicilor. Probabil că era acolo jos.
Precis că era în pivniţă. După ea umblau cu toţii: tata,
mama şi acest Leduc. Trebuia să găsească blestemata asta
de enciclopedie şi atunci va înţelege totul.
Se ridică în picioare.
― Unde te duci?
Nu răspunse.
― Credeam că te interesează furnicile!
Merse până la uşă, apoi alergă în camera lui. Nu va avea
nevoie de multe lucruri. Doar scurta lui preferată de piele,
briceagul şi încălţările mari cu talpă de crep.
Străbătu holul vast de la intrare. Supraveghetorul nu-i
dădu nici o atenţie.
Fugi de la orfelinat.

De departe, din Guayeï-Tyolot nu se zăreşte decât un fel

de crater rotunjit. Ca un muşuroi de cârtiţă. "Postul
avansat" este un mini-furnicar, ocupat de vreo sută de
indivizi. El funcţionează doar din aprilie până în octombrie,
rămânând gol toată toamna şi toată iarna.
Aici, ca şi la furnicile primitive, nu există regină, nici
lucrătoare, nici războinice. Toată lumea face de toate în
acelaşi timp. În consecinţă, nimeni nu se jenează să critice
febrilitatea marilor cetăţi. Se ironizează blocările de
circulaţie, năruirea culoarelor, tunelele secrete care îţi
transformă un oraş într-un măr viermănos, lucrătoarele
hiperspecializate care nu mai ştiu să vâneze, portăresele
183
oarbe zidite pe viaţă în culoarele lor înguste...
103 683 inspectează postul. Guayeï-Tyolot e format
dintr-un grânar şi o mare sală principală. Această încăpere
are în tavan un orificiu, prin care se strecoară două raze de
soare, luminând zeci de trofee de vânătoare, piei golite de
conţinut, agăţate de pereţi. Curenţii de aer şuieră trecând
prin ele.
103 683 se apropie de aceste cadavre multicolore. O
autohtonă vine să-i mângâie antenele. Îi arată acele fiinţe
superbe, pentru uciderea cărora se întrebuinţaseră tot felul
de vicleşuguri de-ale furnicilor. Animalele sunt acoperite cu
acid formic, substanţă care permite şi conservarea
cadavrelor.
Se găsesc acolo, aliniaţi cu grijă, tot felul de fluturi şi
alte insecte de mărimi, forme şi culori dintre cele mai
variate. Şi totuşi, din colecţie lipseşte un animal bine
cunoscut: regina termită.
103 683 întreabă dacă au probleme cu vecinele termite?
Autohtona îşi ridică antenele pentru a-şi arăta surpriza.
Încetează să mai molfăie din mandibule şi între ele se
aşterne o tăcere olfactivă apăsătoare.
Termite?
Antenele i se lasă în jos. Nu mai are nimic de emis.
Oricum, are treabă, o tranşare în curs. A pierdut destul
timp. Salut. Întoarce spatele, gata s-o şteargă de acolo. 103
683 insistă.
Cealaltă pare acum de-a dreptul cuprinsă de panică.
Antenele îi tremură puţin. E cât se poate de limpede că
vorba "termită" îi evocă ceva cumplit. A vorbi despre acest
subiect pare mai presus de puterile ei. Fuge spre un grup
de lucrătoare care chefuiesc din plin.
Acestea, după ce şi-au umplut guşa socială cu alcool din
miere de flori, îşi degustă reciproc abdomenul, formând un
şir lung care se închide la capete.
184
 Cinci exploratoare afectate postului avansat îşi fac în
acel moment o intrare destul de zgomotoasă. Împing în faţa
lor o omidă.
Am găsit asta. Lucrul cel mai extraordinar este că produce
miere!
Cea care a emis ştirea o bate uşor pe captivă cu vârful
antenelor. Apoi aşază jos o frunză şi, de îndată ce omida
începe să mănânce, furnica îi sare în spate. Omida se
arcuieşte, dar zadarnic. Furnica îi înfige ghearele în coaste,
se prinde bine, se întoarce şi îi linge ultimul segment până
când din el se scurge o licoare.
Toată lumea o felicită. Toţi îşi trec din mandibulă în
mandibulă acest mierat necunoscut. Savoarea lui e diferită
de cea pe care o are mieratul păduchilor-de-frunză. E mai
gros şi lasă în gură un gust mai pronunţat de sevă. În timp
ce 103 683 gustă din acea licoare exotică, o antenă îi atinge
uşor capul.
S-ar părea că eşti în căutarea unor informaţii despre ter-
mite.
Cea care a lansat acest feromon pare foarte, foarte
bătrână. Are toată carapacea zgâriată de lovituri de
mandibulă. 103 683 îşi lasă antenele pe spate în semn de
încuviinţare.
Urmează-mă!
Se numeşte războinica 4 000. Are capul turtit ca o
frunză. Ochii îi sunt minusculi. Când emite, efluviile ei
tremurătoare sunt foarte slabe în alcool. Poate că de aceea
a ţinut să discute într-o cavitate foarte mică, practic
închisă.
Nu-ţi fie teamă, aici putem vorbi, gaura asta e încăperea
mea.
103 683 o întreabă ce ştie despre termitiera de la est.
Cealaltă îşi depărtează antenele.
De ce te interesează acest subiect? N-ai venit decât pentru
185
vânarea şopârlei, nu?
103 683 se hotărăşte să joace cu cărţile pe faţă cu
această bătrână asexuată. Îţi povesteşte că o armă secretă
şi de neînţeles a fost folosită împotriva luptătoarelor din La-
chola-kan. La început s-a crezut că e isprava piticelor, dar
nu erau ele. Aşa că bănuielile lor s-au îndreptat, normal,
spre termitele din est, cel de-al doilea mare inamic al lor...
Bătrâna îşi îndoaie antenele în semn de surpriză. Nu a
auzit niciodată de această întâmplare. O examinează pe
103 683 şi întreabă:
Arma secretă ţi-a smuls cel de al cincilea picior?
Tânăra luptătoare îi răspunde că nu. Şi-a pierdut
piciorul în Bătălia Macilor, când a fost eliberată cetatea La-
chola-kan. 4 000 e cuprinsă imediat de entuziasm. Şi ea a
fost acolo!
Ce legiune?
A 15-a, dar tu?
A 3-a!
La ultima şarjă, una dintre ele lupta în flancul stâng, iar
cealaltă în flancul drept. Schimbă câteva amintiri.
Întotdeauna sunt multe învăţăminte de tras în urma unei
bătălii. De exemplu, 4000 a remarcat la începutul fiecărei
lupte folosirea musculiţelor-mesager mercenare. După
părerea ei este vorba de o metodă de comunicare la mare
distanţă mult superioară tradiţionalelor "alergătoare".
Luptătoarea belokaniană, care nu observase nimic, o
aprobă din toată inima. Apoi se grăbeşte să revină la
subiect.
De ce nu vrea nimeni să-mi vorbească de termite?
Bătrâna războinică se apropie. Capetele lor se ating
uşor.
Şi aici se petrec lucruri foarte ciudate...
Efluviile ei sugerează misterul. Foarte ciudate, foarte ciu-
date... cuvintele ricoşează în ecou olfactiv din pereţi.
186
 Apoi 4 000 îi spune că de la o vreme nu a mai fost
văzută nici o termită din cetatea de la est. Înainte, treceau
fluviul pe la Sateï pentru a trimite spioane în vest. Acest
lucru se ştia şi erau, de bine, de rău, controlate. Dar acum
nu mai sunt pe-acolo nici măcar spioane, nu mai e nimic.
― Un duşman care atacă e îngrijorător, dar un duşman
care dispare e şi mai derutant. Pentru că nu mai avusese
loc nici cea mai mică încăierare cu cercetaşele termite,
furnicile de la postul Guayeï-Tyolot se hotărâseră să
spioneze şi ele.
O primă echipă de exploratoare a plecat într-acolo. Nu s-
a mai ştiut nimic despre ea. A urmat o a doua, care a
dispărut şi ea în acelaşi fel. Atunci s-a crezut că e vorba de
o şopârlă sau de vreun arici deosebit de lacom. Dar nu,
după atacul unui prădător, totdeauna rămâne cel puţin un
supravieţuitor, chiar rănit. Acolo însă s-ar fi zis că
luptătoarele s-au evaporat ca prin minune.
Asta îmi aminteşte ceva..., începe 103 683.
Dar bătrâna nu vrea să-şi întrerupă istorisirea.
După eşecul primelor două expediţii, războinicele din
Guayeï-Tyolot au hotărât să joace totul pe a singură carte.
Au trimis o mică legiune de cinci sute de luptătoare
înarmate până în dinţi. De data asta a existat o
supravieţuitoare. Se târâse pe o distanţă de mii de capete şi
murise în chinuri cumplite chiar înainte de a ajunge la
cuib.
I-au examinat cadavrul şi au constatat că nu prezenta
nici cea mai mică rană. Iar antenele nu suferiseră de pe
urma nici unei lupte. S-ar fi zis că moartea a dat peste ea
din senin.
Înţelegi acum de ce nimeni nu vrea să-ţi vorbească despre
termitiera de la est?
103 683 înţelege. Dar mai curând e satisfăcută, sigură
că e pe drumul cel bun. Dacă misterul armei secrete are o
187
soluţie, drumul pentru găsirea ei trece neapărat prin
termitiera din est.

HOLOGRAFIA: Punctul comun dintre creierul uman şi

furnicar poate fi simbolizat prin imaginea holografică.
Ce este holografia? O suprapunere de benzi gravate care,
reunite şi luminate dintr-un anumit unghi, dau impresia unei
imagini în relief.
În realitate, aceasta există peste tot şi nicăieri în acelaşi
timp. Din unirea benzilor gravate s-a născut altceva, o a
treia dimensiune: iluzia reliefului. Fiecare neuron din creierul
nostru, fiecare individ din furnicar deţin totalitatea
informaţiei. Dar colectivitatea este necesară pentru a se
manifesta conştiinţa, "gândirea în relief".

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Când femela 56, devenită acum regină, îşi vine în fire, se

află pe o plajă mare de pietriş. Cu siguranţă că scăpase de
broaşte datorită unui curent rapid. Ar dori să-şi ia zborul
dar aripile îi sunt încă ude. E obligată să aştepte...
Îşi curăţă metodic antenele, apoi adulmecă aerul. Unde
se află? Măcar de n-ar fi căzut de partea cealaltă a râului!
Îşi agită antenele cu 8 000 de vibraţiile secundă. Simte
în jur frânturi de mirosuri cunoscute. A avut noroc: se află
pe malul vestic al fluviului. Totuşi, nu simte nici cel mai
slab feromon-pistă. Va trebui să se apropie ceva mai mult
de cetatea centrală pentru a putea lega de Federaţie
viitoarea ei cetate.
În sfârşit, îşi ia zborul. Către vest. Deocamdată nu va
putea să meargă prea departe. Muşchii aripilor îi sunt
188
obosiţi şi zboară aproape de nivelul pământului.

Se întorc amândouă în sala principală de la Guayeï-

Tyolot. De când se ştie că 103 683 s-a interesat de
termitele din est, toate o evită de parcă ar fi infectată cu
alternaria. Dar nu le dă nici o importanţă, concentrată
numai asupra misiunii ei.
În jurul ei, belokanienele fac schimburi alimentare cu
guayeîtyolotienele, trofalaxia oferind unora posibilitatea să
guste substanţa extrasă din omizi sălbatice, iar celorlalte,
din ultima recoltă de ciuperci de crescătorie.
Apoi, după efluvii diverse, conversaţia abordează şi
subiectul vânătoarei de şopârle. Gazdele povestesc că, nu
de mult, au fost reperate trei şopârle care terorizau cirezile
de păduchi-de-frunză din zoubi-zoubi-kan. Se pare că
distruseseră deja două cirezi de câte o mie de capete şi
toate păstoriţele care le însoţeau...
Existase o fază de panică. Păstoriţele nu-şi mai duceau
animalele decât prin culoarele protejate, săpate în miezul
ramurilor. Dar datorită artileriei acide, până la urmă
reuşiseră să respingă cei trei dragoni. Doi plecaseră
departe. Al treilea, rănit, se instalase pe o piatră la cincizeci
de capete de-aici. Legiunile zoubizoubikaniene îi tăiaseră
deja coada. Trebuia să se profite repede de această ocazie
şi să lichideze fiara mai înainte ca ea să-şi recapete forţele.
E adevărat că şopârlelor le creşte coada la loc? întreabă o
exploratoare. I se răspunde că da.
Însă nu creşte aceeaşi coadă. După cum spune Matca:
niciodată nu regăseşti exact ceea ce ai pierdut. Cea de-a
doua coadă nu are vertebre, e mult mai moale.
Gazdele le mai oferă şi alte informaţii. Şopârlele sunt
foarte sensibile la variaţiile vremii, mult mai mult decât
furnicile. Dacă au absorbit multă energie solară,
189
rapiditatea lor de reacţie e fantastică. Dar când le e frig,
toate gesturile le sunt încetinite. Pentru ofensiva de a doua
zi, atacul trebuie să se bazeze pe acest fenomen. Ideal ar fi
ca saurianul să fie atacat chiar din zori. Noaptea îl va răci
şi va fi într-o stare de letargie.
Dar şi corpul nostru se va răci! semnalează foarte judicios
o belokaniană.
Nu şi dacă folosim tehnicile de rezistenţă la frig ale piti-
celor, îi replică o furnică-vânător. Ne vom îndopa cu
substanţe zaharoase şi alcool pentru energie şi ne vom unge
carapacele cu bale aşa încât caloriile să nu iasă prea repede
din corpurile noastre.
103 683 ascultă toate aceste discuţii cu o antenă
distrată. Ea se gândeşte la misterul termitierei, la
dispariţiile inexplicabile povestite de bătrâna războinică.
Prima guayeïtyolotiană, cea care îi arătase trofeele şi
care refuzase să vorbească despre termite, se apropie de ea.
Ai discutat cu 4 000?
103 683 îi răspunde că da.
Atunci nu ţine cont de ce ţi-a spus. E ca şi cum ai fi stat
de vorbă cu un cadavru. Acum câteva zile a fost înţepată de
un ichneumon...
Un ichneumon! 103 683 se înfiorează de oroare. Ichneu-
monul este acea viespe echipată cu un stilet lung care
perforează noaptea cuiburile furnicilor până când dă peste
un corp cald. Îl înţeapă şi-şi depune în el ouăle.
E unul dintre cele mai cumplite coşmaruri ale larvelor
de furnici: o seringă care se iveşte din tavan şi care
tatonează în căutarea unor cărnuri moi în care să-şi
adăpostească progenitura. Aceasta creşte apoi liniştită în
organismul gazdă, înainte de a se transforma în larve
vorace care ronţăie organismul viu pe dinăuntru.
Vestea nu rămâne fără urmări: 103 683 visează în
noaptea aceea o trompă teribilă care o urmăreşte pentru a-i
190
inocula puii ei carnivori!

Codul de intrare nu fusese schimbat. Nicolas îşi

păstrase cheile; aşa că rupse sigiliul poliţiei şi intră în
apartament. De la dispariţia pompierilor, nimeni nu se mai
atinsese de nimic. Uşa pivniţei rămăsese chiar larg
deschisă.
Pentru că nu avea lanternă, Nicolas îşi asumă fără
complexe sarcina de a fabrica o torţă. Reuşi să rupă un
picior de masă, să fixeze la un capăt mai multe hârtii
mototolite şi să-i dea foc. Lemnul se aprinse fără probleme,
arzând cu o flacără mică dar omogenă, făcută să dureze şi
rezistând în acelaşi timp curenţilor de aer.
Şi porni de îndată în jos, pe scara în spirală, ţinând într-
o mână torţa, în cealaltă briceagul. Hotărât, cu maxifarele
încleştate, băiatul se simţea în pielea unui erou.
Coborî, coborî, învârtindu-se întruna. Nu se mai
termina. I se părea că trecuseră ore întregi, îi era foame, îi
era frig, dar avea ambiţia să învingă.
Începu să coboare şi mai repede, surescitat, şi se apucă
să răcnească sub bolta grosolană, ba chemându-şi pe rând
părinţii, ba scoţând strigăte războinice. Pasul lui avea
acum o siguranţă extraordinară, zburând de pe o treaptă
pe alta fără cel mai mic control conştient.
Deodată se trezi în faţa unei uşi. O deschise cu hotărâre.
Două cete de şobolani care se băteau o luară la sănătoasa
la apariţia acelui copil care urla, înconjurat de scântei.
Cei mai bătrâni şobolani îşi făceau griji; de la o vreme se
înmulţeau vizitele celor "mari". Ce să însemne asta? Măcar
de n-ar da asta foc ascunzătorilor cu femele gravide!
Nicolas îşi continuă coborârea; înainta atât de repede
încât nici nu văzuse şobolanii... Mereu trepte, mereu
inscripţii ciudate pe care cu siguranţă că de data asta nu le
191
va citi. Deodată, un zgomot (flap, flap) şi o atingere. Un
liliac i se agăţă de păr. Groază. Încercă să se elibereze, dar
animalul părea lipit de capul lui. Vru să-l alunge cu torţa
dar nu reuşi decât să-şi ardă trei şuviţe. Urlă şi-şi reluă
cursa. Liliacul rămânea aşezat pe capul lui ca o pălărie.
Nu-l părăsi decât după ce-i luase puţin sânge.
Nicolas nu mai simţea oboseala. Răsuflând zgomotos, cu
inima bătându-i gata să se spargă, băiatul se lovi deodată
de un zid. Căzu, dar se ridică imediat. Torţa nu se stinsese.
Plimbă flacăra prin faţa lui.
Era într-adevăr un zid. Mai mult decât atât: Nicolas
recunoscu plăcile de beton şi oţel cărate de tatăl lui. Iar
cimentul de la îmbinări era mea proaspăt.
― Tăticule, mămico, răspundeţi dacă sunteţi acolo!
Dar nu, nimic, numai ecoul agasant. Probabil, totuşi, că
era aproape de ţintă. Zidul acela, ar fi putut să jure,
trebuia să se tragă într-o parte... pentru că aşa se întâmplă
în filme, şi pentru că nu exista usă.
Ce ascundea oare zidul? Nicolas găsi în sfârşit această
inscripţie:
Cum faci patru triunghiuri echilaterale din şase chibrituri?
Şi chiar dedesubt se găsea un mic cadran cu taste. Nu
avea cifre, ci litere. Douăzeci şi patru de litere care probabil
că permiteau formarea cuvântului sau frazei care
răspundea la întrebare.
― Trebuie să gândesc altfel, făcu el cu glas tare.
Rămase stupefiat, căci cuvintele îi veniseră de la sine. Se
gândi multă vreme, fără a îndrăzni să atingă cadranul.
Apoi în el se făcu o tăcere ciudată, o tăcere enormă care îl
goli de orice gând. Dar care, în mod inexplicabil, îl îndemnă
să bată o succesiune de opt litere.
Se auzi huruitul molcom al unui mecanism şi... zidul se
trase într-o parte! Exaltat, gata de orice, Nicolas păşi
înainte. Dar puţin după aceea zidul reveni la locul lui, iar
192
curentul de aer provocat de această mişcare stinse ciotul
de torţă rămas.
Cufundat într-o beznă de nepătruns, descumpănit,
Nicolas făcu cale întoarsă. Dar de partea aceasta a zidului,
nici urmă de tastele vreunui cod. Întoarcerea pe unde
venise nu mai era posibilă. Îşi rupse unghiile de plăcile de
beton şi oţel. Tatăl lui făcuse treabă bună, nu degeaba era
specialist în broaşte şi încuietori.

CURĂŢENIA: Ce e mai curat decât o muscă? Această

creatură se spală în permanenţă, ceea ce pentru ea nu este
o datorie ci o nevoie. Dacă toate antenele şi faţetele nu sunt
de o curăţenie impecabilă, atunci ea nu va putea repera
alimentele îndepărtate şi nu va vedea mâna care cade peste
ea ca s-o strivească. Curăţenia la insecte este un element de
supravieţuire major.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

A doua zi, presa de senzaţie titra pe prima pagină:

"Pivniţa blestemată de la Fontainebleau a făcut o nouă
victimă! Noul dispărut: singurul fiu al familiei Wells. Ce
face poliţia?"

Păianjenul aruncă o privire din vârful ferigii lui. E foarte

sus. Secretă o picătură de mătase lichidă, o lipeşte de
frunză, merge până la margine şi sare în gol. Căderea
durează o vreme. Firul se întinde ce se întinde, apoi se
usucă, devine dur şi îl opreşte exact înainte de a atinge
solul. Era gata să se strivească ca un fruct copt. Mulţi din
193
fraţii lui fuseseră zdrobiţi din cauza unei adieri reci
neaşteptate, care prelungise timpul de întărire a mătăsii.
Păianjenul îşi agită cele opt picioare pentru a obţine o
mişcare de pendulare, apoi, întinzându-le, reuşeşte să se
prindă de o frunză. Lipeşte de ea capătul firului. Dar cu o
singură coardă întinsă nu ajungi prea departe. Reperează
un trunchi la dreapta şi aleargă la el. Încă vreo câteva
ramuri şi câteva salturi
Şi gata, şi-a fixat firele-suport. Ele vor suporta presiunea
vântului şi a prăzii. Ansamblul formează un octogon.
Mătasea de păianjen e formată dintr-o proteină fibroasă,
fibroina, ale cărei calităţi de soliditate şi impermeabilitate
nu mai trebuie demonstrate. Unii păienjeni reuşesc, dacă
sunt bine hrăniţi, să producă şapte sute de metri de
mătase cu un diametru de doi microni, având o rezistenţă
proporţional egală cu cea a nailonului şi de trei ori mai
elastică.
Şi culmea e că dispun de şapte glande, dintre care
fiecare produce un fir diferit: o mătase pentru firele de
suport al pânzei; o mătase pentru firul de rapel; o mătase
pentru firele din mijlocul pânzei; o mătase cu lipici pentru
prinderile rapide; o mătase pentru protejarea ouălor; o
mătase pentru construirea unui adăpost; o mătase pentru
ambalarea prăzii...
În realitate, mătasea este prelungirea fibroasă a
hormonilor de păienjeni, aşa cum feromonii sunt
prelungirea volatilă a hormonilor furnicilor.
Păianjenul fabrică deci un fir de rapel, apoi se agaţă bine
de el. La cea mai mică alarmă, îşi dă drumul să cadă,
scăpând de primejdie fără eforturi inutile. De câte ori nu şi-
a salvat astfel viaţa?
După aceea încrucişează patru fire în centrul
octogonului. Mereu aceleaşi gesturi de o sută de milioane
de ani... Lucrarea începe să capete formă. Azi a hotărât să
194
facă o plasă din mătase uscată. Mătasea cu lipici e mai
eficace, dar prea fragilă. Tot praful, toate frânturile de
frunze uscate se prind de ea. Mătasea uscată are o putere
de captare mai slabă, dar va rezista cel puţin până la
căderea nopţii.
După ce a plasat corzile de susţinere, păianjenul adaugă
vreo zece raze şi îşi desăvârşeşte lucrarea cu spirala
centrală. Ăsta e lucrul cel mai agreabil. Porneşte de la o
ramificaţie de care şi-a agăţat firul uscat şi sare din rază în
rază, apropiindu-se cât mai încet posibil de centru, mereu
în sensul rotaţiei Pământului.
Face asta în felul lui. Nu există în lume două pânze de
păianjen identice. La fel ca amprentele digitale ale
oamenilor.
Trebuie să strângă ochiurile. Ajuns în centru, păianjenul
cuprinde cu privirea eşafodajul de fire pentru a-i aprecia
soliditatea. Apoi se deplasează pe fiecare rază scuturând-o
cu cele opt picioare. Rezistă.
Cei mai mulţi păianjeni din regiune construiesc pânze
de, 75/12. Şaptezeci şi cinci de spire de umplere la
douăsprezece raze. Dar el prefera 95/10, lucrătură fină.
Poate că e mai bătător la ochi, dar e mai solid. Şi dacă
tot foloseşte mătase uscată, nu e cazul să se zgârcească la
cantitatea de fir. Altfel, insectele nu vor trece pe-acolo
decât în vizită...
Totuşi, această lucrare de largă respiraţie l-a golit de
energie. Trebuie să mănânce, cât mai repede. E un cerc
vicios. E înfometat pentru că a construit o pânză, dar chiar
această pânză îi va permite să mănânce.
Cu cele douăzeci şi patru de gheare prinse de firele
principale, păianjenul aşteaptă, ascuns sub o frunză. Fără
măcar să recurgă la unul din cei opt ochi ai lui, el simte
spaţiul şi percepe în picioare cele mai mici unde ale aerului
ambiant datorită pânzei, care reacţionează cu sensibilitatea
195
unei membrane de microfon.
Această micuţă vibraţie este o albină care trasează
opturi prin aer la două sute de capete de acolo, pentru a
indica celor din stupul ei un câmp cu flori.
Această zvâcnire uşoară trebuie să fie o libelulă. Libelula
e delicioasă. Numai că asta nu zboară în direcţia potrivită
pentru a-i servi lui ca dejun.
Atingere puternică. Cineva a sărit pe pânză. E un
păianjen care ar vrea să-şi însuşească munca altuia.
Hoţule! Primul îl alungă repede, mai înainte de a se ivi vreo
pradă.
Uite că simte în ultimul picior din stânga apropierea
unui soi de muscă venind dinspre est. Nu pare să zboare
foarte repede. Dacă nu-şi schimbă direcţia, există toate
şansele să cadă direct în capcana lui.
Plaf! A căzut.
E o furnică înaripată...
Păianjenul ― care nu are nume, căci fiinţele singuratice
n-au nevoie să le recunoască pe cele din aceeaşi specie ―
aşteaptă cu calm. Când era mai tânăr, se lăsa cuprins de
entuziasm şi pierduse din cauza asta o sumedenie de prăzi.
Credea că orice insectă prinsă în plasa lui era condamnată.
Numai că în momentul contactului asta nu se întâmplă
decât în proporţie de cincizeci la sută. Factorul timp e
decisiv.
Trebuie să aibă răbdare; prada cuprinsă de panică se
încâlceşte singură. Asta e rafinamentul suprem al filozofiei
arahneene: Nu există tehnică mai bună de luptă decât aceea
de a aştepta ca adversarul tău să se distrugă singur...
După câteva minute se apropie pentru a-şi examina mai
bine prada. E o regină. O regină roşcată, din imperiul de la
vest, Bel-o-kan.
A auzit deja de acest imperiu hipersofisticat. Se pare că
milioanele lui de locuitori au devenit atât de
196
"interdependenţi" încât nu mai ştiu să se hrănească
singuri! Care e câştigul, şi unde e progresul?
Una din reginele lor... Ţine între ghearele lui o parte din
viitorul acestor invadatori incorigibili. Nu poate suferi
furnicile. Propria lui mamă a fost alungată de o ceată de
furnici-ţesătoare roşii...
Se uită chiorâş la prada lui care se zbate întruna.
Insectele astea stupide nu vor înţelege niciodată că cel mai
mare duşman al lor e tocmai propria lor zbatere. Iar furnica
înaripată, cu cât încearcă mai mult să scape, cu atât mai
mult se încurcă în mătase... provocând de altfel stricăciuni
care îl necăjesc pe păianjen.
Mânia femelei 56 se transformă în deznădejde. Practic,
nu mai poate să se mişte. Cu corpul deja înfăşurat în
mătasea fină, fiecare mişcare măreşte grosimea învelişului.
Nu-i vine să creadă că a eşuat prosteşte după ce trecuse
prin atâtea încercări.
Într-un cocon alb se născuse, într-un cocon alb va muri.
Păianjenul se mai apropie puţin, verificând în trecere
firele stricate. 56 poate vedea astfel de aproape un superb
animal portocaliu cu negru, echipat cu opt ochi verzi,
aşezaţi în formă de coroană deasupra capului. Mâncase şi
ea astfel de animale. Fiecăruia îi vine rândul să fie
mâncat... Animalul portocaliu cu negru scuipă mătase
peste ea.
Păianjenul îşi zice că e mai bine s-o lege cât mai
zdravăn. Apoi scoate la iveală două îngrijorătoare cârlige cu
venin. Dar, în realitate, arahnidele nu ucid, nu imediat.
Pentru că apreciază carnea palpitândă, în loc să omoare
prada, păianjenul o face să-şi piardă cunoştinţa cu veninul
lui sedativ şi n-o trezeşte decât pentru a o ronţăi puţin. În
felul acesta se poate îndopă după pofta inimii cu carne
foarte proaspătă, bine adăpostită în ambalajul ei de
mătase. O astfel de degustare poate dura o săptămână
197
încheiată.
56 a auzit de acest procedeu. Se înfioară toată. E mai
rău decât moartea. Să ţi se amputeze treptat toate
membrele... La fiecare trezire ţi se smulge ceva, apoi eşti
adormit din nou. De fiecare dată devii tot mai mic, până în
ceasul ultimei prelevări, când ţi se smulg organele vitale
oferindu-ţi-se în sfârşit somnul eliberator.
Mai bine să se autodistrugă! Fugind de oribila şi prea
apropiata perspectivă a cârligelor, începe să-şi încetinească
bătăile inimii.
Chiar în acel moment o efemeridă se loveşte de pânză,
cu un elan atât de mare încât marginea mătăsii o leagă
imediat fedeleş... Născută abia de câteva minute, avea să
moară de bătrâneţe după câteva ore. Viaţă efemeră, viaţă
de efemeridă. Trebuia să acţioneze repede, fără să piardă
nici o fracţiune de secundă. Cum v-aţi umple existenţa
dacă aţi şti că v-aţi născut dimineaţa ca să muriţi seara?
Abia şi-a luat adio de la cei doi ani de viaţă larvară, că
efemerida mascul pleacă în căutarea unei femele pentru a
se reproduce. Goană zadarnică după nemurire prin
intermediul progeniturii. Efemerida îşi va cheltui singura
sa zi cu această căutare. Nu se gândeşte nici la mâncare,
nici la odihnă, nici să facă mofturi.
Principalul lui duşman e Timpul. Fiecare secundă e un
adversar. Pe lângă timp, cumplitul păianjen nu e decât un
factor de întârziere, nu un duşman în toată puterea
cuvântului.
Simte bătrâneţea înaintând cu paşi mari în corpul lui.
Peste câteva ceasuri va fi senil. S-a zis cu el! Degeaba s-a
născut. Ce înfrângere insuportabilă...
Efemerida se zbate. Partea proastă cu pânzele de
păianjeni este că de ce te mişti, de aia te prind mai bine;
iar dacă nu mişti, nici atât nu te poţi salva...
Păianjenul se apropie şi îl mai leagă cu câteva fire. Iată
198
două prăzi frumoase care îi vor furniza toate proteinele
necesare pentru fabricarea unei alte pânze, chiar mâine.
Dar pe când se pregăteşte din nou să-şi adoarmă victima,
păianjenul percepe o vibraţie diferită. O vibraţie...
inteligentă. Tip tip tiptiptip tip-tip tip tip. E o femelă! Vine pe
un fir pe care îl atinge uşor pentru a emite un semnal:
Sunt a ta, nu vin să-ţi fur hrana.
Masculul nu a mai simţit niciodată ceva atât de erotic ca
această vibraţie. Tip tip tiptiptip. Ah, nu mai rezistă, merge
spre iubita lui (o tinerică abia ajunsă la a patra năpârlire,
în timp ce el are deja douăsprezece). E de trei ori mai mare
decât el, dar tocmai asta îi place lui. Îi arată cele două prăzi
cu care-şi vor reface forţele, ceva mai târziu.
Apoi se aşază în poziţie de copulare. La păianjeni asta e
o treabă destul de complicată. Masculul nu are penis, ci un
fel de ţeavă genitală dublă. Se grăbeşte să construiască o
ţintă-pânză la scară redusă, pe care o stropeşte cu gameţii
lui. Îşi umezeşte apoi unul din picioare şi îl vâră în
receptaculul femelei. Repetă gestul de mai multe ori, foarte
surescitat. La rândul ei, tânăra frumuseţe a căzut într-un
asemenea extaz încât nu se poate stăpâni: prinde deodată
capul masculului şi-l ronţăie.
Acuma chiar că ar fi o prostie dacă nu l-ar mânca în
întregime. Ei bine, a sfârşit cu masculul dar tot îi mai e
foame. Se repede la efemeridă şi îi face viaţa şi mai scurtă.
Acum se întoarce spre regina furnică; văzând că iar a venit
momentul injecţiei, aceasta intră în panică şi începe să se
zvârcolească.
Hotărât lucru, 56 are noroc. Intrarea în scenă a unui
nou personaj, ce se iveşte cu zgomot la orizont, repune
totul în discuţie. E tot una din acele gângănii din sud care
au urcat recent spre nord. La drept vorbind o gânganie
foarte mare, un cărăbuş unicorn sau coleopteră rinocer.
Izbeşte plasa chiar în mijloc, o întinde ca pe un elastic... şi
199
o rupe. Plasa 95/10 e solidă atâta vreme cât nu se
exagerează. Frumosul şerveţel de mătase se rupe în şuviţe
şi fâşii care planează uşor în aer.
Femela păianjen a sărit deja, agăţându-se de firul ei de
rapel. Eliberată de laţul alb, regina furnică se târăşte
discret pe sol, incapabilă să-şi ia zborul,
Dar păianjenul e preocupat de altceva. Escaladează o
ramură pentru a-şi construi un adăpost de mătase în cace-
şi va depune ouăle. Când puzderia ei de puişori vor ieşi din
ou, primul lupru pe care-l vor face va fi să-şi mănânce
mama. Aşa se întâmplă la păianjeni, nimeni nu ştie ce
înseamnă recunoştinţa.

― Bilsheim!
Îşi îndepărtă brusc receptorul de ureche, de parcă ar fi
fost o insectă înţepătoare. Era şefa lui... Solange Doumeng.
― Alo?
― Ţi-am dat nişte ordine şi încă n-ai făcut nimic. Ce tot
faci? Aştepţi să dispară tot oraşul în pivniţa aia? Te cunosc
eu, Bilsheim, nu ţi-e gândul decât la odihnă! Numai că eu
nu accept trântorii! Şi-ţi cer să rezolvi acest caz în
patruzeci şi opt de ore!
― Dar, doamnă...
― Nici o "doamnă"! Gagiii tăi au primit ordinele mele, nu
mai ai altceva de făcut decât să cobori cu ei mâine
dimineaţă; tot materialul va fi acolo. Aşa că mişcă-ţi puţin
fundul, fir-ar dracu-al dracului!
Se simţi invadat de stres. Mâinile îi tremurau. Nu era un
om liber. De ce trebuia să se supună? Ca să scape de
şomaj, ca să nu fie exclus din societate. Aici şi acum,
singurul mod de a concepe libertatea era pentru el postura
de vagabond, şi încă nu era pregătit pentru o asemenea
încercare. Nevoia lui de ordine şi de socializare intra în
200
conflict cu dorinţa de a nu se supune voinţei altora. Pe
câmpul de bătălie, adică în stomacul lui, se ivi un ulcer.
Respectul faţă de ordine câştigă în faţa înclinaţiei spre
libertate. Aşa că se supuse.

Trupa furnicilor-vânătoare stă ascunsă în spatele unei

stânci şi observă şopârla. Aceasta are pe puţin şaizeci de
capete lungime (optsprezece centimetri). Platoşa aspră, de
un galben verzui presărat cu pete negre, provoacă teamă şi
dezgust. 103 683 are impresia că petele acelea sunt petele
de sânge ale tuturor victimelor saurianului.
Aşa cum se aşteptau, animalul e amorţit de frig. Umblă
dar cu încetinitorul; ai zice că ezită înainte de a pune
piciorul undeva.
În momentul când soarele e gata să apară, este lansat
un feromon.
Pe el!
Şopârla vede năpustindu-se asupra ei o armată de
nimicuri negre şi agresive. Se ridică încet, deschide o gură
roz în care dansează o limbă vioaie cu care le plesneşte pe
furnicile cele mai apropiate, le prinde şi le vâră pe gât. Apoi
râgâie scurt şi se îndepărtează cu viteza fulgerului.
Împuţinaţi cu vreo treizeci, vânătorii rămân buimăciţi,
cu răsuflarea tăiată. Nu se aşteptau ca un animal
anesteziat de frig să aibă atâtea resurse.
103 683, care nu poate fi bănuită de laşitate, este
printre primii care spun că a ataca un astfel de animal
echivalează cu o sinucidere. Citadela pare de necucerit.
Pielea şopârlei este o armură care nu poate fi străpunsă de
mandibule sau de acid. Iar talia şi vioiciunea, chiar la
temperatură scăzută, îi oferă o superioritate dificil de
compensat.
Totuşi furnicile nu renunţă. Ca o haită de lupi
201
minusculi, toate se avântă pe urmele monstrului. Trec în
fugă pe sub ferigi, lansând feromoni ameninţători, cu
mirosuri de moarte. Asta nu-i sperie deocamdată decât pe
limacşi, dar le ajută pe furnici să se simtă invulnerabile.
Dau peste şopârlă la vreo câteva mii de capete mai departe,
lipită de scoarţa unui molid, ocupată, desigur, cu digeratul
micului dejun.
Trebuie să acţioneze! Cu cât întârzie mai mult, cu atât
câştigă monstrul mai multă energie! Dacă rămâne atât de
rapid când e frig, înseamnă că va deveni deosebit de
puternic după ce va fi ghiftuit de calorii solare. Forum
antenar. Trebuie improvizat un atac. Se pune la punct o
tactică.
Mai multe războinice îşi dau drumul de pe o cracă pe
capul animalului. Încearcă să-l orbească muşcându-i
pleoapele şi încep să-i foreze nările. Dar acest prim grup de
comando eşuează. Sopârla îşi şterge faţa cu o labă enervată
şi înghite luptătoarele care nu se feresc la timp.
Al doilea val de asediatoare a şi pornit. Când ajung
aproape la îndemâna limbii, furnicile fac un ocol larg, de-a
dreptul surprinzător... pentru a se năpusti cu brutalitate
asupra ciotului de coadă. După cum spune Matca: Fiecare
adversar are punctul lui slab. Găseşte-l şi nu înfrunta decât
această slăbiciune.
Deschid cicatricea, arzând-o cu acid, şi pătrund în
interiorul saurianului, invadându-i intestinele. Monstrul se
rostogoleşte cu burta în sus, pedalează cu picioarele din
spate, îşi loveşte pântecul cu labele din faţă. Mii de ulcere îl
rod.
În acel moment un alt grup reuşeşte în sfârşit să
pătrundă în nări, lărgindu-le şi săpând în ele cu jeturi
clocotitoare.
Chiar deasupra, alte furnici atacă ochii. Reuşesc să
spargă acele bile moi, dar cavităţile oculare se dovedesc
202
nişte fundături; gaura nervului optic este prea îngustă
pentru ca pe acolo să se poată ajunge la creier. Atunci,
furnicile se alătură echipelor care pătrunseseră deja adânc
în nări...
Şopârla se zvârcoleşte, îşi vâră o labă în gură, încercând
să strivească furnicile care îi străpung gâtul. Prea târziu.
Într-un colţişor al plămânilor, 4 000 s-a reîntâlnit cu
tânăra lui colegă 103 683. Înăuntru e întuneric şi nu văd
nimic, căci asexuaţii nu au oceli infraroşii. Îşi împreunează
capetele antenelor.
Haide, să profităm de faptul că surorile noastre sunt
ocupate şi să pornim în direcţia termitierei din est. Vor crede
că am fost ucise în luptă.
Ies pe unde au intrat, prin ciotul cozii, care acum
sângerează din abundenţă.
Mâine, saurianul va fi tăiat în mii de fâşii comestibile.
Unele vor fi acoperite cu nisip şi cărate la Zoubi-zoubi-kan;
altele vor ajunge chiar la Bel-o-kan, şi se va inventa o
întreagă poveste epică pentru descrierea acestei vânători.
Civilizaţia furnicilor are nevoie de confirmări ale forţei sale.
Victoria asupra şopârlelor este un lucru care îi dă multă
încredere în sine.

AMESTECUL RASELOR: Ar fi fals să credem că în cuiburi

nu există prezenţe străine. Sigur, fiecare insectă poartă
drapelul odorant al cetăţii sale, dar asta nu înseamnă că e
"xenofobă" în sensul pe care îl înţelegem la oameni.
De exemplu, dacă amestecăm într-un acvariu plin cu
pământ vreo sută de furnici formica rufa cu vreo sută de
furnici lazius niger ― fiecare specie având regina ei fertilă ―,
băgăm de seamă că, după câteva încăierări încheiate fără
morţi şi după lungi discuţii antenare, cele două specii încep
să construiască împreună un furnicar. Unele culoare sunt
203
croite pe măsura furnicilor roşcate, altele pe măsura celor
negre, dar ele se intersectează şi se amestecă în aşa
măsură, încât dovada e făcută: nu există o specie
dominantă care să încerce s-o închidă pe cealaltă într-un
cartier rezervat, un ghetou din cetate.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Drumul care duce la teritoriile din est nu este curăţat

încă. Războaiele împotriva termitelor împiedică orice proces
de pacificare a regiunii.
4 000 şi 103 683 se deplasează pe o cărare unde au avut
loc multe înfruntări. Fluturi veninoşi superbi li se învârtesc
pe lângă antene şi asta le cam nelinişteşte.
Puţin mai încolo, 103 683 simte ceva care se mişcă sub
piciorul ei drept. Identifică în cele din urmă nişte acarieni,
fiinţe minuscule numai vârfuri ascuţite, antene, perişori şi
cârlige, care migrează în turmă în căutarea unor nişe pîine
cu praf. 103 683 e amuzată la vederea lor. Când te
gândeşti că pe aceeaşi planetă există fiinţe aşa de mici ca
acarienii şi altele aşa de mari ca furnicile!
4 000 se opreşte în faţa unei flori. Deodată simte o
durere puternică. În bătrânul ei corp, care a trecut azi prin
atâtea, tinerele larve de ichneumon s-au trezit în sfârşit la
viaţă. Fără îndoială că iau masa, înfulecând într-o veselie
organele interne ale sărmanei furnici.
103 683 încearcă să o ajute căutând în fundul guşii
sociale câteva molecule de licoare de lomecuză. După
încăierarea din subteranele de la Bel-o-kan, luase cu ea o
cantitate infimă, ca analgezic. O mânuise cu multă
prudenţă şi nu fusese contaminată cu această otravă
delicioasă.
204
 Durerile bătrânei 4 000 se calmează imediat ce înghite
licoarea. Totuşi mai cere. 103 683 încearcă s-o convingă că
nu e bine, dar 4 000 insistă, e gata să se ia la bătaie ca să
golească de preţiosul drog măruntaiele colegei sale. În
momentul în care vrea să sară şi s-o lovească, 4 000
alunecă într-un fel de crater nisipos. O capcană de leul
furnicilor!
Acesta, sau mai exact larva sa, are un cap în formă de
lopată care îi permite să sape aceste faimoase cratere.
După aceea se îngroapă în-ele şi aşteaptă vizitatorii.
4 000 înţelege, deşi puţin cam târziu, ce i s-a întâmplat.
Orice furnică este, în principiu, destul de uşoară ca să
scape din această situaţie neplăcută. Numai că înainte de
a-şi fi putut începe ascensiunea, două mandibule lungi
prevăzute cu vârfuri ascuţite se ivesc din fundul gropii şi
aruncă în ea cu nisip. Ajutor!
Uită de suferinţele provocate de paraziţii din ea şi de
senzaţia de frustrare provocată de contactul cu licoarea de
lomecuză. Îi e frică, nu vrea să moară aşa.
Se zbate din toate puterile. Dar capcana leului furnicilor,
ca şi plasa de păianjen, e concepută să funcţioneze tocmai
pe principiul panicii care le cuprinde pe victime. Cu cât se
zbate mai tare ca să iasă din crater, cu atât se năruie mai
mult panta, trăgând-o spre fund... de unde leul furnicilor
continuă să o împroaşte cu nisip fin.
103 683 şi-a dat repede seama că nu-i poate întinde un
picior salvator fără să rişte să cadă şi ea în capcană. Se
îndepărtează în căutarea unui fir de iarbă suficient de lung
şi de solid. Bătrâna furnică îşi pierde răbdarea, scoate un
strigăt odorant şi pedalează din ce în ce mai puternic în
nisipul aproape lichid. Coborârea ei se accelerează. Numai
o distanţă de cinci capete o mai desparte de cleşti. Văzuţi
de aproape, cleştii sunt într-adevăr înspăimântători.
Fiecare mandibulă e zimţată cu sute de mici dinţi ascuţiţi,
205
despărţiţi printr-un fel de suliţe lungi şi curbate, în timp ce
extremitatea formează o tijă ascuţită, capabilă să perforeze
fără prea mare greutate orice carapace de furnică.
103 683 reapare în sfârşit pe marginea craterului, de
unde îi întinde tovarăşei sale o părăluţă. Repede! Bătrâna
furnică ridică picioarele să se agaţe de tijă. Dar leul
furnicilor n-are de gând să renunţe la pradă. Aruncă
frenetic cu nisip în ambele furnici, orbindu-le şi asurzindu-
le. Apoi aruncă pietricele, care ricoşează din chitină cu
zgomote sinistre. 4 000, pe jumătate îngropată sub ele,
continuă să alunece.
103 683 se opinteşte, cu tulpina strânsă între
mandibule. Aşteaptă zadarnic o scuturătură. Chiar în
momentul în care vrea să renunţe, un picior se iveşte din
nisip. Salvată! 4 000 sare în sfârşit afară din gaura morţii.
Jos, cleştii avizi clămpăne de furie şi decepţie. Leul
furnicilor are nevoie de proteine pentru a se metamorfoza
în adult. Cât va trebui să mai aştepte ca o altă pradă să
alunece până la el?
4 000 şi 103 683 se spală şi îşi oferă numeroase
trofalaxii. De data asta, din meniu lipseşte licoarea de
lomecuză.

― Bună ziua, Bilsheim!

Femeia îi întinse o mână inertă.
― Da, ştiu, eşti surprins că mă vezi aici. Dar de vreme ce
acest caz se tărăgănează şi se îngreunează, de vreme ce
prefectul se interesează personal de rezolvarea lui, iar în
curând o va face şi ministrul, m-am hotărât să pun şi eu
umărul... Haide, nu face mutra asta, Bilsheim, glumesc
doar. Ţi-ai pierdut simţul umorului?
Bătrânul poliţist nu ştia ce să răspundă. Şi asta dura de
cincisprezece ani. Pe ea nu mergea s-o-iei cu "evident". Vru
206
să se uite în ochii ei dar constată că erau ascunşi de o
şuviţă de păr. Vopsită roşcat. Aşa era moda. La birou se
spunea că se vopsise în această culoare pentru a legitima
mirosul puternic pe care-l emana...
Solange Doumeng se acrise serios de când cu
menopauza. În principiu, ar fi trebuit să ia hormoni
feminini pentru a compensa, dar îi era frică să nu se
îngraşe. Hormonii reţin apa, asta se ştie; aşa că strângea
din dinţi, făcându-i pe cei din jur să suporte dificultăţile
transformării ei într-o femeie bătrână.
― De ce-aţi venit? Vreţi să coborâţi? o întrebă poliţistul.
― Glumeşti, băiete! Nu, dumneata cobori. Eu stau aici.
M-am pregătit, am cu mine tot ce-mi trebuie: termosul cu
ceai şi aparatul de emisie-recepţie.
― Şi dacă mi se întâmplă ceva?
― Eşti cumva fricos, de te gândeşti imediat la ce e mai
rău? Ţi-am spus că ţinem legătura prin radio. Cum observi
cel mai mic pericol, mi-l semnalezi, iar eu voi lua măsurile
necesare. Şi în plus, am avut grijă de toate, bătrâne; vei
coborî cu material ultimul răcnet pentru misiuni delicate.
Priveşte: vei avea o frânghie de alpinist, arme. Fără a mai
vorbi de vlăjganii ăştia.
Arătă spre cei şase jandarmi în poziţie de drepţi.
― Galin plecase cu opt pompieri, dar asta nu l-a ajutat
prea mult... mormăi Bilsheim.
― Dar nu aveau nici arme, nici legătură radio! Haide,
Bilsheim, nu face mutre.
Nu voia să lupte. Jocurile bazate pe forţă şi intimidare îl
exasperau. A lupta împotriva Solangei însemna să te
transformi şi tu în Doumeng. Era acolo ca buruienile în
grădină. Trebuia să încerce să crească fără să fie
contaminat.
Bilsheim, comisar dezamăgit, îmbrăcă un costum de
speolog, îşi legă frânghia de alpinist în jurul mijlocului şi-şi
207
agăţă la brâu aparatul de emisie-recepţie.
― Dacă nu mă mai întorc, aş vrea ca toate bunurile mele
să fie date orfelinatului Poliţiei.
― Lasă prostiile, dragă Bilsheim. Te vei întoarce şi ne
vom duce cu toţii la restaurant să sărbătorim evenimentul.
― Dacă nu mă mai întorc, aş vrea să vă spun ceva...
Ea încruntă din sprâncene.
― Haide, fără copilării, Bilsheim!
― Aş vrea să vă spun... Toţi plătim într-o zi pentru
faptele rele pe care le facem.
― Acum e şi mistic! Nu, Bilsheim, te înşeli, nu plătim
pentru faptele noastre rele! S-ar putea întâmpla ca "bunul
Dumnezeu", aşa cum spui tu, să existe, dar îl doare în cot
de noi! Şi dacă nu te-ai bucurat de această existenţă cât ai
fost în viaţă apăi mort cu atât mai puţin vei putea s-o faci!
Rânji scurt, apoi se apropie de subordonatul ei, cât pe-
aci să-l atingă. Poliţistul îşi ţinu respiraţia. O să aibă parte
de destule mirosuri urâte în pivniţă...
― Dar n-ai să mori atât de repede. Trebuie să rezolvi
acest caz. Moartea ta n-ar servi la nimic.
Nemulţumirea îl transforma pe comisar într-un copil, nu
mai era decât un puşti căruia i s-a şterpelit grebla şi care,
ştiind că nu o va mai primi niciodată înapoi, încearcă
măcar să insulte pe cineva.
― Bineînţeles, moartea mea ar însemna eşecul anchetei
dumneavoastră "personale". Să vedem ce-o să iasă când
"veţi pune umărul", aşa cum ziceaţi.
Ea se apropie şi mai mult, de parcă ar fi vrut să-l sărute
pe gură. Dar în loc de asta, îi zis răspicat:
― Nu mă simpatizezi, nu-i aşa, Bilsheim? Nimeni nu mă
simpatizează şi puţin îmi pasă; de altfel, nici eu nu pot să
vă sufăr. Nici nu ţin să fiu simpatizată. Tot ce vreau e să
fiu temută. Totuşi, trebuie să ştii un lucru: nu mă
interesează dacă ai să crăpi acolo jos; voi trimite încă o
208
echipă. Dacă vrei într-adevăr să-mi faci o neplăcere,
întoarce-te viu şi învingător, atunci va trebui să-ţi rămân
îndatorată.
El nu răspunse nimic. Se uita cu coada ochiului la
rădăcinile albe ale părului coafat la modă; asta îl calma.
― Suntem gata! zise un jandarm ridicând arma.
Toţi se legaseră cu frânghii.
― OK, să mergem.
Făcură un semn celor trei poliţişti care aveau să ţină
legătura cu ei de la suprafaţă, apoi pătrunseră în pivniţă.
Solange Doumeng se aşeză la un birou pe care îşi
instalase aparatul de emisie-receptie.
― Succes, şi întoarceţi-vă repede!

3
TREI ODISEI

ÎN SFÂRŞIT, 56 a găsit locul ideal pentru a-şi construi

cetatea. O colină rotundă. Se căţără pe ea. Din vârf, zăreşte
cetăţile situate cel mai la est: Zoubi-zoubj-kan şi Gloubi-
diu-kan. În mod normal, joncţiunea cu restul Federaţiei n-
ar trebui să pună probleme.
Examinează sectorul, pământul e cam tare şi are o
culoare cenuşie. Noua regină caută un loc ceva mai afânat,
dar solul are peste tot aceeaşi rezistenţă. În momentul în
care îşi înfige cu hotărâre mandibulele, pentru a-şi săpa
prima încăpere nupţială, are loc o zdruncinătură ciudată.
Ca un cutremur de pământ, dar mult prea localizat pentru
209
a fi cu adevărat un seism. Înţeapă din nou solul. Mişcarea
se repetă, ba mai mult, colina se ridică şi alunecă spre
stânga...
În lunga lor existenţă, furnicile au văzut multe lucruri
extraordinare, dar niciodată o colină vie! Aceasta a început
să înainteze repejor, croindu-şi drum prin iarbă, strivind
mărăcinii.
56 nu şi-a revenit încă din surpriză când vede
apropiindu-se o a doua colină. Ce mai e şi vrăjitoria asta?
Fără să aibă timp să coboare, 56 e antrenată intr-un
adevărat rodeo; e de fapt, o paradă amoroasă a colinelor,
care se pipăie acum fără jenă... Şi culmea, colina pe care
stă 56 e femelă. Iar cealaltă e pe cale săi se caţăre în
spinare. Puţin câte puţin apare capul de piatră al unui
monstru înfricoşător, care deschide gura.
Asta e prea mult! Tânăra regină renunţă să-şi mai
întemeieze cetatea în locul acela. Se rostogoleşte jos şi abia
atunci îşi dă seama din ce pericol a scăpat. Colinele au nu
numai capete, ci şi câte patru picioare cu gheare şi nişte
mici cozi triunghiulare. E prima dată când 56 vede broaşte
ţestoase.

COMPLOTURILOR: Sistemul de organizare cel mai

răspândit la oameni este următorul: o ierarhie complexă de
"administrativi", bărbaţi şi femei care înconjoară sau mai
curând conduc grupul mai restrâns al "creativilor", a căror
muncă, sub pretextul distribuirii, şi-o însuşesc după aceea
"comercialii"... Administrativi, creativi, comerciali. Acestea
sunt cele trei caste care corespund în zilele noastre lucră-
toarelor, luptătoarelor şi sexuaţilor de la furnici.
Lupta dintre Stalin şi Troţki, doi şefi ruşi de la începutul
secolului XX, ilustrează de minune trecerea de la un sistem
avantajând creativii la un sistem care privilegia adminis-
210
trativii. Troţki, matematicianul, inventatorul Armatei Roşii, a
fost înlăturat de Stalin, omul comploturilor. Un capitol s-a
încheiat. Progresezi mai bine şi mai repede în straturile
societăţii dacă ştii să seduci, să strângi lângă tine ucigaşi,
să dezinformezi, decât dacă eşti capabil să creezi concepte
sau obiecte noi.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

4 000 şi 103 683 au pornit mai departe pe pista

odorantă care duce la termitiera din est. Pe drum întâlnesc
scarabei împingând din greu biluţe de humus, exploratoare
furnici dintr-o specie atât de mică încât abia le pot zări,
altele care sunt atât de mari încât trec pe lângă cele două
luptătoare aproape fără să le observe.
Se ştie că există peste douăsprezece mii de specii de
furnici şi fiecare are propria ei morfologie. Cele mai mici au
doar câteva sute de microni, cele mai mari pot să atingă
şapte centimetri. Furnicile roşcate se situează cam pe la
mijloc.
4 000 pare că în sfârşit s-a orientat. Mai trebuie să
traverseze întinderea aceea de muşchi verde, să escaladeze
tufişul de salcâmi şi să treacă pe sub narcisele galbene.
Cuibul ar trebui să fie în spatele trunchiului acelui copac
mort.
Într-adevăr, după ce trec de trunchi, cele două furnici
văd apărând, printre pedicuţe şi cătină, fluviul de la est şi
portul Sateï.

― Alo, alo, Bilsheim, mă auzi?

― Perfect.
211
 ― Totul e-n regulă?
― Nici o problemă.
― Lungimea frânghiei derulate arată că aţi parcurs patru
sute optzeci de metri.
― Perfect.
― Ai văzut ceva?
― Nimic deosebit. Doar câteva inscripţii gravate în
piatră.
― Ce fel de inscripţii?
― Formule ezoterice. Vreţi să vă citesc una?
― Nu, te cred pe cuvânt...

Pântecul femelei 56 e în plină fierbere. Înăuntru totul

mişcă, se întinde, împinge, gesticulează. Locuitorii viitoarei
cetăţi şi-au pierdut răbdarea.
Aşa că 56 nu face mofturi, îşi alege o adâncitură în
pământul gălbui şi negru şi hotărăşte să-şi întemeieze
acolo oraşul.
Locul nu e situat prea rău. În jur nu se simte miros de
pitice, de termite sau de viespi. Ba stăruie chiar nişte
feromoni-pistă care indică faptul că belokanienele s-au
aventurat deja pe-aici.
Gustă pământul. Solul e bogat în elemente necesare
vieţii, umiditatea e suficientă dar nu excesivă. Locul este
umbrit de un mic arbust.
Curăţă o suprafaţă circulară cu un diametru de trei sute
de capete care reprezintă forma optimă a cetăţii sale.
La capătul puterilor, 56 încearcă să regurgiteze hrană
din guşa socială, numai că aceasta e goală de multă vreme.
Nu mai are rezerve de energie. Atunci îşi smulge cu o
mişcare scurtă aripile şi înghite cu lăcomie rădăcinile
musculoase.
Cu acest aport de calorii ar putea să mai reziste câteva
212
zile.
Apoi se îngroapă până la vârful antenelor. Nimeni nu
trebuie s-o repereze în timpul acestei perioade, în care e
pur şi simplu o pradă lipsită de apărare.
Aşteaptă. Oraşul ascuns în corpul ei se trezeşte
încetişor. Ce nume să-i dea?
Mai întâi trebuie să-şi găsească un nume de regină. La
furnici, a avea un nume înseamnă a exista ca entitate
autonomă. Lucrătoarele, luptătoarele, sexuaţii virgini nu
poartă decât numărul corespunzător naşterii lor. Femelele
fertilizate însă pot să-şi ia un nume.
Hm! Plecase din gineceu vânată de războinicele cu miros
de stâncă, aşa că şi-ar putea alege ca nume "regina
urmărită". Sau nu, fusese urmărită pentru că încercase să
rezolve enigma armei secrete. Nu trebuie să uite asta. Aşa
că ea este "regina venită din mister".
Şi hotărăşte să-şi numească cetatea "oraşul reginei
venite din mister". Ceea ce, în limbajul odorant al
furnicilor, se adulmecă, astfel:
CHLI-POU-KAN

Două ore rnai târziu, un alt apel.

― Merge treaba, Bilsheim?
― Am ajuns în faţa unei uşi. O uşă obişnuită. Deasupra
e o inscripţie mare, scrisă cu litere vechi.
― Ce spune?
― Pe asta vreţi să v-o citesc?
― Da.
Comisarul îşi îndreptă lanterna spre inscripţie şi începu
să citească, rar şi solemn, pe măsură ce descifra textul:

Sufletul în momentul morţii încearcă aceeaşi senzaţie pe

care o au cei care sunt iniţiaţi în marile Mistere.
213
 La început e o goană la discreţia unor şerpuiri penibile,
călătorii interminabile şi pline de nelinişte prin tenebre.
Apoi, înaintea sfârşitului, spaima atinge culmea. Domină
fiorii, tremurul, sudoarea rece, groaza.
Această fază e urmată aproape imediat de o revenire spre
lumină, de o iluminare bruscă.
În faţa ochilor apare o strălucire extraordinară. Treci prin
locuri curate şi pajişti unde răsună glasuri şi muzici.
Cuvinte sacre inspiră respectul religios. Omul perfect şi
iniţiat devine liber şi celebrează Misterele.

Un jandarm se înfioră.
― Şi ce e în spatele acelei uşi? se aude în aparat.
― Bun, o deschid... Veniţi după mine, băieţi.
Tăcere lungă.
― Alo, Bilsheim! Alo, Bilsheim! Răspunde, fir-ar să fie, ce
vezi?
Un foc de armă. Apoi din nou linişte.
― Alo, Bilsheim, răspunde, bătrâne!
― Aici Bilsheim.
― Spune odată, ce s-a întâmplat?
― Şobolani. Mii de şobolani. S-au repezit la noi, dar am
reuşit să-i punem pe fugă.
― De asta aţi tras?
― Da. Acum s-au ascuns.
― Descrie ce vezi!
― Aici totul e roşu. Pe pereţi sunt urme de roci feroase,
iar pe jos... e sânge! Mergem mai departe...
― Păstrează contactul radio! De ce-l întrerupi?
― Prefer să acţionez în stilul meu, nu după sfaturile
primite de departe, dacă-mi daţi voie, doamnă.
― Dar, Bilsheim...
Clic. Întrerupsese legătura.

214
 Sateï nu e propriu-zis un port, dar nici un post avansat.
Dar e, cu siguranţă, locul preferat al expediţiilor
belokaniene care traversează fluviul.
Pe vremuri, când primele furnici din dinastia Ni au
ajuns în faţa acestui braţ de apă, şi-au dat seama că nu va
fi simplu să-l treacă. Numai că furnica nu renunţă
niciodată. Se va izbi, dacă trebuie, de cincisprezece mii de
ori şi în cincisprezece mii de feluri diferite cu capul de
obstacol, până când ori moare, ori depăşeşte obstacolul.
Un asemenea mod de a proceda pare ilogic. Fireşte că
astfel civilizaţia furnicilor a pierdut multe vieţi şi mult timp,
dar sistemul s-a dovedit eficient. Până la urmă, cu preţul
unor eforturi exagerate, furnicile au reuşit totdeauna să
depăşească dificultăţile.
La Sateï, exploratoarele încercaseră la început să treacă
de-a dreptul. Suprafaţa apei era destul de rezistentă pentru
a le suporta greutatea, dar din nefericire ghearele nu se
puteau prinde de ea. Furnicile se mişcau la suprafaţa apei
ca pe un patinoar. Doi paşi înainte, trei paşi într-o parte
şi... plici! erau înghiţite de broaşte.
După sute de tentative nereuşite şi câteva mii de
exploratoare sacrificate, furnicile au căutat altceva.
Ţinându-se de picioare şi de antene, nişte lucrătoare au
format un lanţ până la malul celălalt. Această experienţă ar
fi putut să reuşească dacă fluviul n-ar fi fost atât de lat şi
de agitat. Două sute patruzeci de mii de morţi. Dar
furnicile n-au renunţat. La îndemnul reginei lor de atunci,
Biu-pa-ni, au încercat să construiască un pod de frunze,
apoi un pod de rămurele, apoi un pod de cadavre de
cărăbuşi, apoi un pod de pietre... Experienţele au costat
viaţa a aproape şase sute şaptezeci de mii de lucrătoare.
Pentru construirea acestui pod utopic, Biu-pa-ni
sacrificase mai mulţi supuşi decât pieriseră în toate
215
războaiele teritoriale purtate sub domnia ei!
Dar asta nu a făcut-o să renunţe. Trebuia să străbată în
teritoriile de est. După încercările cu podul, s-a gândit să
ocolească fluviul pe la nord, spre izvorul lui. Nici una din
aceste expediţii nu s-a mai întors vreodată. Opt mii de
morţi. Apoi şi-a zis că furnicile trebuie să înveţe să înoate.
Cincisprezece mii de morţi. Pe urmă şi-a zis că furnicile
trebuie să încerce să domesticească broaştele. Şaizeci şi
opt de mii de morţi. Ce-ar fi să planeze pe frunze, din
înaltul copacului? Cincizeci şi doi de morţi. Să meargă pe
sub apă, cu picioarele îngreunate de miere întărită?
Douăzeci şi şapte de morţi. Legenda spune că atunci când i
s-a anunţat că nu mai rămăseseră în cetate decât vreo zece
lucrătoare întregi şi că prin urmare trebuia să renunţe
momentan la acest proiect, ea ar fi emis cugetarea:
Păcat, mai aveam o mulţime de idei...
Furnicile din Federaţie au reuşit totuşi până la urmă să
găsească o soluţie satisfăcătoare. Trei sute de mii de ani
mai târziu, regina Lifoug-ryuni le-a propus fiicelor ei să
sape un tunel pe sub fluviu. Era atât de simplu încât
nimeni nu se gândise până atunci la asta.
Şi astfel, pornind de la Sateï, se putea circula pe sub
fluviu fără nici un fel de probleme.
103 683 şi 4 000 înaintează prin acest faimos tunel.
Locul e umed, dar încă nu există nici o spărtură. Cetatea
termitelor e construită pe celălalt mal. De altfel, şi termitele
folosesc aceeaşi subterană pentru incursiunile lor pe
teritoriul federal. Până acum a domnit o înţelegere tacită.
Nimeni nu se luptă în subterană şi atât termitele, cât şi
furnicile trec în mod liber. E limpede că de îndată ce una
dintre cele două părţi ar pretinde că ea e stăpână, cealaltă
ar încerca să astupe sau să inunde tunelul.
Cele două furnici merg la nesfârşit prin galeria aceea
interminabilă. Singura problemă: masa lichidă de deasupra
216
lor e rece ca gheaţa iar subsolul, şi mai şi. Frigul le
amorţeşte. Fiecare pas devine tot mai dificil. Dacă adorm
acolo, asta înseamnă hibernare pe vecie. Ştiu bine asta. Se
târăsc să ajungă la ieşire. Vor scoate din guşa socială
ultimele rezerve de proteine şi de substanţe zaharoase. Au
muşchii anchilozaţi. În sfârşit, ajung la ieşire... Când ies la
lumină, 103 683 şi 4000 sunt atât de îngheţate încât
aţipesc în mijlocul drumului..

De atâta mers în şir indian prin galeria întunecoasă,

mintea începuse să-i şovăie. Aici nimic nu-i solicita
gândirea, trebuia doar să meargă până la capăt. Dacă
exista cumva un capăt...
Nici cei din spatele lui nu mai vorbeau. Bilsheim auzea
respiraţia greoaie a celor şase jandarmi şi îşi zicea că era
într-adevăr victima unei nedreptăţi.
În mod normal, ar fi trebuit să fie comisar principal şi să
primească un salariu consistent. Îşi făcea bine treaba, orele
lui de prezenţă depăşeau norma, rezolvase deja vreo zece
cazuri. Numai că Doumeng îi bloca mereu avansarea.
Situaţia i se păru brusc insuportabilă.
― La dracu!
Toţi se opriră.
― Totul e în regulă, domnule comisar?
― Da, da, e-n regulă, daţi-i drumul!
Culmea ruşinii: vorbea singur. Îşi muşcă buzele, impu-
nându-şi să se poarte puţin mai reţinut. Nu-i trebuiră însă
mai mult de cinci minute pentru a se cufunda din nou în
gândurile lui negre.
Nu avea nimic împotriva femeilor, dar avea ceva
împotriva incompetenţilor. "Cutra asta bătrână abia ştie să
citească şi să scrie, n-a condus în viaţa ei o anchetă şi iat-o
avansată la conducerea unui întreg serviciu, o sută optzeci
217
de poliţişti! Şi are un salariu de patru ori mai mare decât al
meu! Angajaţi-vă în poliţie, zic dumnealor! Ea a fost numită
de predecesorul ei, precis că era combinată cu el. Şi mai e
şi sâcâitoare, se agită ca musca la arat. Îi asmute pe unii
împotriva altora, îşi sabotează propriul serviciu băgându-şi
nasul peste tot..."
În timp ce rumega aceste gânduri, Bilsheim îşi aminti de
un documentar despre broscoi. În perioada fecundării,
aceştia sunt atât de excitaţi încât sar pe tot ce mişcă:
femele, dar şi masculi, ba chiar şi pietre. Presează pântecul
celuilalt pentru a scoate ouăle pe care le vor fertiliza. Cei
care apasă femelele îşi văd eforturile recompensate. Cei
care apasă pe pântecul masculilor nu obţin nimic şi
schimbă partenerul. Pe cei care apasă pe pietre îi dor labele
şi abandonează.
Dar exista un caz aparte: cei care apasă câte un bulgăre
de pământ. Bulgărele e la fel de moale ca pântecul unei
femele.
Aşa că ei apasă întruna. Pot sta aşa zile în şir repetând
acest comportament steril. Şi sunt convinşi că fac exact ce
trebuie...
Comisarul zâmbi. Poate că ar fi de ajuns să-i explice
acestei Solange că mai există şi alt comportament, mult
mai eficace decât cel constând în a bloca totul şi a-şi stresa
subalternii. Dar nu-i prea venea să creadă. Îşi zise că, la
urma urmelor, poate că el nu e la locul lui în acel
blestemat de serviciu.
Cei din spate sunt şi ei cufundaţi în gânduri sumbre.
Coborârea asta tăcută le pune tuturor nervii la încercare.
Trecuseră deja cinci ore de când mergeau fără pauză. Cei
mai mulţi se gândeau la prima pe care trebuia s-o ceară
după această aventură; alţii erau duşi cu gândul la
nevastă, la copii, la maşină sau la o berică...

218
 NIMICUL: A nu mai gândi! Ce poate fi mai plăcut decât
asta? A opri în sfârşit acel val înspumat de idei mai mult sau
mai puţin utile, mai mult sau mai puţin importante. A nu mai
gândi! Ca şi cum ai fi mort, putând să redevii viu. Să fii
vidul. Să te reîntorci la originile supreme. Să nu mai fii nici
măcar cineva care nu se gândeşte la nimic. Să fii nimic. Iată
o ambiţie nobilă.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii absolute şi relative.

După o noapte petrecută pe malul noroios, corpurile

inerte ale celor două luptătoare sunt reînsufleţite de
primele raze de soare.
Una câte una, faţetele ochilor lui 103 683 se reactivează,
proiectându-i pe creier noul decor în care se află. Decor
format în întregime dintr-un ochi imens suspendat
deasupra ei, fix şi atent.
Tânăra asexuată eliberează un feromon-strigăt de
spaimă care îi frige antenele. Ochiul se sperie şi el, se
retrage în grabă. O dată cu el se retrage şi cornul lung care
îl purta. Amândouă se ascund sub un soi de piatră
rotundă. Un melc!
Mai sunt şi alţii în jurul lor, cinci în total, care se
camuflează în cochiliile lor. Cele două furnici se apropie de
unul şi îi dau ocol. Încearcă să muşte dar nu au nici un
spor. Acest cuib ambulant e o fortăreaţă de necucerit.
Matca avea o cugetare care îi vine acum în minte:
Siguranţa este duşmanul meu cel mai rău; ea îmi slăbeşte
reflexele şi iniţiativele.
103 683 îşi zice că dihăniile astea ascunse în cochilia lor
au trăit totdeauna fără probleme, păscând nişte ierburi
219
inofensive. Nu au fost niciodată obligate să se bată, sa
seducă, să vâneze, să fugă. Niciodată nu au fost obligate să
înfrunte viaţa. Prin urmare n-au evoluat deloc.
Îi vine chef să-i forţeze pe melci să iasă din cochilie, să le
arate că nu sunt invulnerabili. Chiar atunci, doi din cei
cinci melci consideră că pericolul a trecut. Îşi lasă corpurile
să vagabondeze în afara adăpostului pentru a se descărca
de tensiunea nervoasă.
Se întâlnesc şi se lipesc pântec de pântec. Bale peste
bale, iată-i sudaţi într-o sărutare vâscoasă care le parcurge
tot corpul. Sexele lor se ating uşor.
Între ei se întâmplă ceva.
Totul se petrece foarte lent.
Melcul din dreapta şi-a înfipt penisul format dintr-un
vârf calcaros în vaginul plin de ouă al melcului din stânga.
Dar, înainte de a atinge extazul, îşi scoate şi acesta penisul
în erecţie înfigându-l în partenerul lui.
Amândoi simt în acelaşi timp plăcerea de a pătrunde şi
de a fi pătrunşi. Înzestraţi cu un vagin deasupra căruia se
găseşte un penis, ei pot să cunoască paralel senzaţiile
ambelor sexe.
Melcul din dreapta simte primul orgasmul masculin. Se
răsuceşte şi se întinde, cu corpul parcurs de o undă
electrică. Cele patru coarne oculare ale hermafrodiţilor se
prind strâns între ele. Balele se transformă în spumă, apoi
în băşici. E un dans foarte strâns, de o senzualitate
exacerbată de încetineala gesturilor.
Melcul din stânga îşi îndreaptă coarnele. Simte şi el un
orgasm masculin. Dar abia şi-a terminat ejacularea că
trupul său îi oferă un al doilea val de voluptate, vaginală de
data asta. Apoi melcul din dreapta cunoaşte şi el plăcerea
feminină.
Coarnele se lasă în jos, instrumentele amorului se
retrag, vaginele se reînchid... După acest ceremonial
220
complet, amanţii se transformă în magneţi cu aceeaşi
polaritate. Se resping. Fenomen vechi de când lumea. Cele
două maşini de produs plăcere se îndepărtează agale, cu
ouăle fertilizate de spermatozoizii partenerului.
În timp ce 103 683 mai e încă năucită de frumuseţea
spectacolului, 4 000 se avântă să atace unul din melci.
Vrea să profite de oboseala postamoroasă pentru a-l
spinteca pe cel mai mare dintre ei. Dar e prea târziu, s-au
şi închis în cochiliile lor.
Bătrâna exploratoare nu renunţă, ştie ea că până la
urmă vor ieşi din nou. Urmează un asediu prelungit. În
fine, un ochi timid, apoi un corn întregise strecoară afară
din cochilie. Gasteropodul iese să vadă cum o mai duce
lumea din jurul micii lui existenţe.
Când apare şi cel de-al doilea corn, 4 000 se avântă şi
muşcă ochiul cu toată forţa mandibulelor. Vrea să-l
secţioneze. Dar molusca se ghemuieşte, prinzând în acelaşi
timp exploratoarea în volutele cochiliei.
Flup!
Cum s-o salveze?
103 683 se gândeşte, şi deja unul din cele trei creiere îi
oferă o idee. Prinde cu mandibulele o piatră şi începe să
bată cu toată puterea în cochilie. A reuşit să inventeze
ciocanul, dar cochilia de melc nu e lemn de balsa. Toc-toc-
ul nu produce decât zgomot. Trebuie să găsească altceva.
E o zi fastă, pentru că furnica descoperă acum pârghia.
Apucă o rămurică solidă, o piatră îi serveşte drept ax, apoi
apasă cu toată greutatea pentru a răsturna animalul. E
destul de greu şi trebuie să facă mai multe încercări. În
sfârşit, cochilia se clatină din faţă în spate, apoi se
răstoarnă. Orificiul de intrare e îndreptat în sus. A reuşit!
103 683 escaladează spirala cochiliei, se apleacă
deasupra puţului format de deschizătura cochiliei, şi îşi dă
drumul după moluscă. După o lungă alunecare, căderea e
221
amortizată de o materie brună, gelatinoasă. Scârbită de
balele vâscoase în care se bălăceşte, furnica începe să
sfâşie ţesuturile moi. Nu poate folosi acidul, ar risca să se
topească şi ea.
Alte lichide se amestecă în curând cu balele: sângele
transparent al melcului. Animalul cuprins de panică se
destinde cu un spasm care le aruncă pe ambele furnici
afară din cochilie.
Nevătămate, amândouă îşi mângâie îndelung antenele.
Melcul în agonie ar vrea să fugă, dar îşi pierde viscerele
pe drum. Cele două furnici îl ajung din urmă şi-l ucid cu
uşurinţă. Înspăimântate, celelalte patru gasteropode, care
îşi scoseseră coarnele-ochi pentru a urmări scena, se
ghemuiesc în adâncul cochiliilor, de unde n-au să se mai
mişte toată ziulica.
103 683 şi 4 000 se îndoapă cu melc. Îl taie felii şi-l
consumă călduţ, sub formă de friptură în sânge. Găsesc
punga vaginală plină cu ouă. Caviar de melc! Una din
mâncărurile preferate ale furnicilor roşcate, o sursă
preţioasă de vitamine, de grăsimi, de substanţe zaharoase
şi de proteine...
Cu guşa socială plină până la refuz, ghiftuite cu energie
solară, cele două furnici pornesc din nou, cu pas voinicesc,
spre sud-est.

ANALIZA FEROMONILOR: (A treizeci şi patra experienţă.)

Am reuşit să identific câteva din moleculele de comunicare
ale furnicilor, folosind un spectrometru de masă şi un
cromatograf. Am putut astfel să realizez analiza chimică a
unei comunicări dintre un mascul şi o lucrătoare, intercep-
tate la orele zece seara. Iată ce a emis:
― Metil-6
― Metil-4 hexanonă-3 (2 emisii)
222
 ― Cetonă
― Octanonă-3
Apoi din nou:
― Cetonă
― Octanonă-3 (2 emisii)

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Exploratoarele întâlnesc pe drum alţi melci. Toţi se

ascund de parcă şi-ar fi transmis unii altora: "Aceste
furnici sunt periculoase." E însă unul care nu se ascunde.
Ba chiar se arată în întregime.
Cele două furnici se apropie intrigate. Animalul a fost
complet strivit de ceva greu. Cochilia e făcută bucăţele.
Corpul i-a plesnit şi s-a împrăştiat pe o suprafaţă mare.
103 683 se gândeşte imediat la arma secretă a
termitelor. Probabil că se află aproape de cetatea duşmană.
Examinează cadavrul mai de aproape. Şocul a cuprins o
suprafaţă mare, a fost scurt şi deosebit de puternic. Cu o
asemenea armă, nu-i de mirare că au reuşit să spargă
cetatea La-chola-kan!
103 683 s-a hotărât. Trebuie să pătrundă în cetatea
termitelor şi să înţeleagă, ba chiar să fure arma. Altfel,
toată Federaţia riscă să fie nimicită!
Dar brusc se stârneşte un vânt puternic. N-au timp să
se agaţe cu ghearele de pământ. Furtuna le ia pe sus. 103
683 şi 4 000 nu au aripi... Cu toate astea, acum zboară.

După alte câteva ore, pe când echipa de la suprafaţă

aproape că a adormit, glasul comisarului se aude din nou
în aparatul de emisie-recepţie.
223
 ― Alo, doamnă Doumeng? Gata, am ajuns jos.
― Şi ce vezi?
― Drumul se înfundă. În faţă e un zid din beton şi oţel,
construit foarte recent. S-ar zice că totul se opreşte aici...
Şi mai e o inscripţie.
― Citeşte!
― Cum formezi patru triunghiuri echilaterale din şase chi-
brituri?
― Asta e tot?
― Nu, sunt nişte taste cu litere, cu siguranţă pentru a
forma răspunsul.
― În părţi nu e nici un culoar?
― Nimic.
― Şi nu se văd nici cadavrele celorlalţi?
― Nu, nimic... hm... dar sunt urme de paşi. O mulţime
de urme chiar în faţa acestui zid.
― Ce facem, şopti un jandarm, ne întoarcem?
Bilsheim examină cu atenţie obstacolul. Toate acele
simboluri, toate acele plăci de oţel şi beton ascundeau un
mecanism. Şi apoi, unde se evaporaseră ceilalţi?
În spatele lui, jandarmii se aşezau pe trepte. Comisarul
se concentră asupra tastelor. Probabil că trebuia să apese
într-o ordine precisă pe acele litere. Jonathan Wells era
specializat în broaşte şi încuietori; probabil că reprodusese
sistemele de siguranţă de la uşile imobilelor. Trebuia găsit
cuvântul-cod.
Se întoarse spre oamenii lui.
― Aveţi nişte chibrituri, băieţi?
Şefa îşi pierduse răbdarea.
― Alo, comisare Bilsheim, ce faci acolo?
― Dacă vreţi într-adevăr să ne ajutaţi, atunci încercaţi
să formaţi patru triunghiuri echilaterale din şase chibrituri.
Luaţi legătura cu mine imediat ce găsiţi soluţia.
― Îţi baţi joc de mine, Bilsheim?
224
 Până la urmă, furtuna se potoli. În câteva secunde,
vântul conteni. Frunzele, praful şi insectele, supuse din
nou legilor gravitaţiei, recad, brusc sau lin, în funcţie de
greutate.
103 683 şi 4 000 au căzut la câteva zeci de capete una
de alta. Nici una nu e rănită. Se regăsesc şi examinează
locul: o regiune plină de pietriş, care nu seamănă deloc cu
peisajul pe care l-au părăsit. Nici măcar un singur copac,
doar câteva ierburi împrăştiate la întâmplare de vânt.
Habar n-au unde se află...
Pe când îşi adună de bine de rău puterile pentru a
părăsi acel loc sinistru, cerul hotărăşte să-şi manifeste din
nou puterea. Pe cer se adună nori grei şi negri. Se aude un
bubuit, iar fulgerul despică văzduhul eliberând toată
tensiunea electrică acumulată.
Toate animalele au înţeles acest mesaj al naturii.
Broaştele se aruncă în apă, muştele se ascund sub pietre,
păsările zboară jos.
Începe să plouă. Cele două furnici trebuie să găsească
de urgenţă un adăpost. Fiecare picătură poate fi mortală.
Se îndreaptă spre o formă proeminentă care se profilează în
depărtare, copac sau stâncă.
Puţin câte puţin, prin ploaia deasă şi aburii care se
târăsc la suprafaţa pământului, forma se conturează mai
clar. Nu e nici stâncă, nici arbust, ci o adevărată catedrală
de pământ, cu numeroase turnuri ale căror vârfuri se pierd
în nori. Şoc.
E o termitieră! Termitiera din est!
103 683 şi 4 000 sunt prinse ca într-o menghină între
aversa de ploaie şi cetatea duşmană. Fireşte, aveau de
gând să-i facă o vizită, dar nu în condiţiile astea! Milioane
de ani de ură şi rivalitate le împiedică să înainteze.
225
 Dar nu pentru multă vreme. La urma urmelor, au venit
până aici ca să spioneze termitiera. Înaintează deci,
tremurând, spre o intrare întunecoasă situată la baza
edificiului. Cu antenele ridicate, cu mandibulele deschise,
amândouă sunt pregătite să-şi vândă scump viaţa. Cu
toate astea, împotriva oricărei aşteptări, la intrarea în
termitieră nu se află nici un soldat.
Lucru absolut anormal. Ce se petrece?
Cele două asexuate pătrund în interiorul imensei cetăţi.
Curiozitatea se luptă cu cea mai elementară prudenţă.
Trebuie spus că locul acela nu seamănă deloc cu un
furnicar. Pereţii sunt construiţi dintr-un material mai puţin
friabil decât pământul, un ciment tare ca lemnul. Culoarele
sunt saturate de umiditate. Nu se simte nici cel mai mic
curent de aer. Iar atmosfera e anormal de bogată în bioxid
de carbon.
Au trecut deja 3° u.t. de când tot înaintează, fără să fi
întâlnit nici măcar o santinelă! E absolut neobişnuit... Cele
două furnici se opresc, antenele lor se consultă pe pipăite.
Hotărârea e luată destul de repede: merg mai departe.
Dar tot mergând aşa înainte, se pomenesc complet
dezorientate. Această cetate străină e un labirint şi mai
întortocheat decât cetatea lor natală. Organul lor olfactiv de
orientare e neputincios în faţa acelor pereţi. Nu mai ştiu
dacă se află deasupra sau sub nivelul solului!
Încearcă să se întoarcă pe unde au venit, dar asta nu
rezolvă problema. Descoperă mereu culoare noi cu forme
ciudate. S-au rătăcit definitiv.
În momentul acela, 103 683 observă un fenomen
extraordinar: o lumină! Celor două luptătoare nu le vine să
creadă. O lumină în mijlocul unei cetăţi de termite pustii
este ceva pur şi simplu incredibil. Se îndreaptă spre sursa
de raze.
E vorba de o lumină galben-portocalie care bate uneori
226
în verde sau în albastru. După o izbucnire ceva mai
puternică, sursa luminoasă se stinge. Apoi se aprinde iar şi
începe să clipească, reflectată de chitina strălucitoare a
furnicilor.
103 683 şi 4 000 se reped ca hipnotizate spre farul
subteran.

Bilsheim ţopăia de bucurie: aflase! Le arătă jandarmilor

cum să aşeze chibriturile pentru a forma patru triunghiuri.
Figuri uluite, apoi vociferări de entuziasm.
Solange Doumeng, pe care jocul începuse s-o pasioneze,
strigă:
― Aţi găsit? Aţi găsit? Spuneţi-mi şi mie!
Dar nimeni nu-i dădu ascuftare. Auzi un vacarm de voci
amestecate cu zgomote mecanice. Şi se făcu din nou
tăcere.
― Ce se întâmplă, Bilsheim? Vorbeşte!
Aparatul de emisie-receptie începu să pârâie furios.
― Alo! Alo!
― Da (pârăituri), am găsit trecerea. Dincolo e un
(pârâituri) culoar. Coteşte la (pârâituri) dreapta. Pornim!
― Aşteaptă! Cum ai reuşit să formezi triunghiurile?
Dar Bilsheim şi oamenii lui nu mai auzeau mesajele de
la suprafaţă. Difuzorul aparatului lor nu mai funcţiona,
desigur un scurtcircuit. Nu mai auzeau, dar puteau fi încă
auziţi.
― Ah! e de necrezut! Cu cât înaintăm mai mult, cu atât e
mai bine amenajat locul. Văd o boltă şi în depărtare o
lumină. Ne ducem într-acolo.
― Aşteaptă, ai zis că e o lumină acolo jos? zbieră
zadarnic Solange Doumeng.
― Sunt acolo!
― Cine e acolo? Fir-ar să fie! Cadavrele? Răspunde!
227
 ― Atenţie...
Se auziră tot felul de pocnete nervoase, strigăte, apoi
legătura se întrerupse.
Frânghia nu se mai desfăşura; rămânea totuşi întinsă.
Poliţiştii de la suprafaţă începură să tragă, presupunând că
se blocase undeva. Traseră trei... traseră cinci. Deodată
frânghia slăbi.
O traseră la suprafaţă şi o rulară, nu în bucătărie ci în
sufragerie, aşa de mare era ghemul. În sfârşit ajunseră şi la
capătul rupt, zdrenţuit, de parcă fusese ros de nişte dinţi.
― Ce facem, doamnă? murmură unul din poliţişti.
― Nimic. Chiar nimic. Absolut nimic. Nici o vorbă presei,
nici o vorbă nimănui, şi apoi o să-mi zidiţi această pivniţă
cât mai repede posibil. Ancheta a luat sfârşit. Închid
dosarul şi să nu mai aud vreodată de blestemata asta de
pivniţă! Haide, grăbiţi-vă, cumpăraţi cărămizi şi ciment. Iar
tu, rezolvă cu văduvele jandarmilor.
Pe la începutul după-amiezii, când poliţiştii se pregăteau
să pună ultimele cărămizi, se auzi deodată un zgomot
înăbuşit. Urca cineva! Trecerea a fost eliberată. Din
întuneric se ivi un cap, apoi întreg corpul
supravieţuitorului. Un jandarm. În sfârşit, vor afla ce se
petrecea acolo jos. Pe faţa lui era întipărită o groază
nemărginită. Unii muşchi faciali rămăseseră blocaţi ca la o
paralizie. Un adevărat zombi. Avea vârful nasului smuls şi
sângera abundent. Tremura şi dădea ochii peste cap.
― Ebebeeebee,... articulă el.
Un firişor de salivă îi curgea din gura cu colţurile lăsate.
Îşi trecu peste faţă o mână plină de răni, pe care privirea
exersată a colegilor lui le categorisi drept tăieturi de cuţit.
― Ce s-a întâmplat? Ai fost atacat?
― Abebeebeboaa!
― Mai sunt şi alte persoane vii acolo jos?
― Babababeeeebebeeee!
228
 Şi pentru că omul nu era în stare să spună mai mult, îi
pansară rănile, îl închiseră într-un centru de tratament
psihiatric şi zidiră uşa pivniţei.

Cea mai infimă zgâriere a solului cu piciorul declanşează

o variaţie în intensitatea luminii. Aceasta freamătă de
parcă le-ar auzi venind, de parcă ar fi vie.
Furnicile se opresc ca să se convingă de acest lucru.
Lumina devine din ce în ce mai puternică, luminând cele
mai mici crăpături ale culoarelor. Cele două spioane se
ascund repede pentru a nu fi reperate de ciudatul
proiector. Apoi, profitând de o scădere a intensităţii
luminoase, se reped amândouă spre sursa de raze.
Ei bine, e vorba de o coleopteră fosforescentă. Un licurici
în perioada de rut. Imediat ce a reperat intrusele, licuriciul
se stinge complet... Dar văzând că nu se întâmplă nimic,
coleoptera aprinde încetişor o lumină slabă de culoare
verde, o lumină prudentă de avertizare.
103 683 lansează mirosuri de neagresiune. Deşi toate
coleopterele înţeleg acest limbaj, licuriciul nu răspunde!
Culoarea lui verde slăbeşte şi se transformă într-una
galbenă, înainte de a deveni treptat roşiatică. Furnicile
presupun că această nouă culoare exprimă interogaţia.
Ne-am rătăcit în această termitieră, emite bătrâna
exploratoare.
La început licuriciul nu răspunde. Dar după câteva
grade începe să pâlpâie, ceea ce poate să însemne la fel de
bine bucurie sau enervare. Nesigure, furnicile aşteaptă.
Licuriciul porneşte deodată pe un culoar transversal
clipind din ce în ce mai repede. S-ar zice că vrea să le arate
ceva. Furnicile îl urmează.
Iată-le într-un sector încă mai răcoros şi umed. De
undeva se aud nişte plânsete lugubre. Ca nişte strigăte de
229
disperare răspândite sub formă de mirosuri şi de sunete.
Cele două exploratoare se întreabă ce poate să fie. Or,
dacă insecta de lumină nu vorbeşte, de auzit aude perfect.
Şi, parcă pentru a le răspunde la întrebare, licuriciul se
aprinde şi se stinge rar, de parcă ar vrea să spună: Nu vă
fie teamă, urmaţi-mă.
Toţi trei pătrund din ce în ce mai adânc în subsolul
străin şi ajung astfel într-o zonă foarte rece, unde culoarele
sunt mult mai largi.
Gemetele reîncep cu o vigoare sporită.
Atenţie! emite brusc 4 000.
103 683 se întoarce. Licuriciul luminează un soi de
monstru care se apropie. Are faţa zbârcită ca de bătrân iar
corpul înfăşurat într-un linţoliu alb transparent.
Luptătoarea urlă, emiţând un miros puternic de groază
care îi sufocă pe însoţitorii ei. Mumia continuă să
înainteze, pare chiar că se apleacă să le vorbească. De fapt,
cade. Se prăbuşeşte cu brutalitate pe sol. Coaja se desface.
Şi bătrânul monstruos se preschimbă în nou-născut...
O nimfa de termită!
Probabil că stătea în echilibru într-un colţ. Spartă,
mumia continuă să se zvârcolească tânguindu-se. De aici
proveneau deci strigătele.
Mai sunt şi alte mumii. Căci cele trei insecte se află într-
o creşă. Sute de nimfe termite sunt aliniate vertical lângă
pereţi. 4 000 le examinează şi îşi dă seama că unele dintre
ele au murit din lipsă de îngrijire. Supravieţuitoarele
lansează mirosuri de disperare pentru a chema doicile. Au
trecut cel puţin 2° u.t. de când n-au fost linse, toate sunt
pe cale să moară de foame.
E aberant. Niciodată o insectă socială nu şi-ar abandona
progenitura, nici măcar pentru 1° u.t. Poate că... Celor
două furnici le trece prin minte aceeaşi idee. Poate că...
Toate lucrătoarele au murit şi n-au mai rămas decât
230
nimfele!
Licuriciul clipeşte din nou, făcându-le semn să-l urmeze
pe alte culoare. Aerul e invadat de o mireasmă ciudată.
Luptătoarea merge pe ceva tare. Nu are oceli infraroşii şi
nu vede în întuneric. Lumina vie se apropie şi luminează
picioarele războinicei 103 683. Cadavrul unei luptătoare
termite! Seamănă destul de mult cu o furnică, numai că e
în întregime albă şi nu are abdomen detaşat...
Solul e presărat cu sute de cadavre albe. Ce masacru!
Iar lucrul cel mai ciudat e că toate cadavrele sunt întregi.
Nu a avut loc nici o luptă! Moartea a fost fulgerătoare.
Locuitorii au rămas încremeniţi în poziţiile obişnuite de
muncă. Unii par că discută sau că taie lemn între
mandibule. Ce putuse să provoace o astfel de catastrofă?
4 000 examinează acele statui morbide. Sunt
impregnate de o aromă înţepătoare. Furnicile se înfioară.
Un gaz otrăvit. Asta explică totul: dispariţia primei expediţii
plecată împotriva termitelor; ultima supravieţuitoare din
cea de a doua expediţie, care murise fără să fi avut nici o
rană.
Iar dacă ele nu simt nimic, înseamnă că acum gazul s-a
risipit. Dar cum au supravieţuit nimfele? Bătrâna
exploratoare emite o ipoteză. Au un sistem imunitar
special; poate că le-a salvat coconul... Acum probabil că
sunt vaccinate împotriva otrăvii. Faimoasa obişnuire
treptată care le permite insectelor să reziste tuturor
insecticidelor, producând generaţii mutante.
Dar cine să fi introdus acel gaz ucigaş? O adevărată
enigmă. Căutând arma secretă, 103 683 a dat încă o dată
peste "alte lucruri" la fel de inexplicabile.
4 000 ar vrea să iasă afară. Licuriciul clipeşte în semn
de aprobare. Furnicile dau câteva bucăţi de celuloză
larvelor care mai pot fi salvate, apoi pleacă în căutarea
ieşirii. Licuriciul vine în urma lor. Pe măsură ce înaintează,
231
locul cadavrelor luptătoarelor termite este luat de cel al
lucrătoarelor însărcinate cu îngrijirea reginei. Unele dintre
ele mai ţin încă ouă în mandibule!
Arhitectura devine din ce în ce mai sofisticată. Culoarele
cu secţiune triunghiulară sunt gravate cu semne. Licuriciul
îşi schimbă culoarea şi începe să emită o lumină
albăstruie. Probabil că a perceput ceva. Din fundul
culoarului se aude un gâfâit.
Cei trei ajung în faţa unui soi de sanctuar păzit de cinci
gardieni uriaşi. Morţi. Iar intrarea e astupată de corpurile
neînsufleţite a vreo douăzeci de lucrătoare mici. Furnicile le
dau la o parte, trecându-şi-le una alteia.
Iese la iveală o cavernă a cărei formă sferică e aproape
perfectă, încăperea reginei termitelor. De aici se auzea
zgomotul.
Licuriciul emite o lumină albă frumoasă, luminând în
centrul încăperii un fel de limax ciudat. E regina termitelor,
o caricatură de regină a furnicilor. Capul mic şi toracele
rahitic se prelungesc printr-un abdomen nemaipomenit, de
aproape cincizeci de capete lungime. Acest apendice
hipertrofiat e scuturat de spasme ritmice.
Capul mic se agită de durere, scoţând urlete acustice şi
olfactive. Cadavrele lucrătoarelor astupaseră atât de bine
orificiul de la intrare încât gazul nu a putut pătrunde. Dar
regina e pe cale să moară din lipsa îngrijirilor.
Priveşte-i abdomenul! Micuţii împing din interior iar ea nu
reuşeşte să nască singură.
Licuriciul urcă în tavan şi produce o lumină bătând în
portocaliu, asemănătoare cu cea care învăluie tablourile lui
Georges de La Tour.
În urma eforturilor conjugate ale celor două furnici,
ouăle încep să curgă din enormul sac procreator. E un
adevărat robinet din care curge viaţă. Regina pare uşurată,
nu mai ţipă.
232
 Întreabă în limbaj olfactiv universal primar cine a salvat-
o. E surprinsă când identifică mirosurile furnicilor. Sunt
cumva furnici mascate?
Furnicile mascate sunt o specie foarte dotată în materie
de chimie organică. Negre şi de talie mare, ele trăiesc în
nord-est. Aceste furnici ştiu să reproducă în mod artificial
orice feromon-paşaport, pistă, comunicaţie... numai
amestecând în mod judicios seve, polenuri şi salive.
După ce şi-au pregătit camuflajul, ele reuşesc să
pătrundă, de exemplu, în cetăţile termitelor fără să fie
reperate. Jefuiesc şi omoară fără ca vreuna din victimele
lor să le fi putut identifica.
Nu, nu suntem furnici mascate.
Regina termită le întreabă atunci dacă există
supravieţuitori în cetate, iar furnicile îi răspund că nu.
Emite atunci dorinţa de a fi ucisă, pentru a i se scurta
suferinţele. Dar mai înainte doreşte să le dezvăluie ceva.
Da, ştie de ce a fost distrusă cetatea ei. Termitele au
descoperit nu de mult capătul oriental al lumii. Locul unde
se termină planeta. E un ţinut negru, neted, unde totul e
distrus.
Acolo trăiesc animale ciudate, foarte rapide şi foarte
feroce. Ele sunt paznicii capătului lumii. Sunt înarmate cu
nişte plăci negre care strivesc orice. Iar acum folosesc şi
gaze otrăvitoare!
Asta le aminteşte de vechea ambiţie a reginei Bi-stin-ga,
care voia să ajungă la unul din capetele lumii. Prin urmare
nu era imposibil? Furnicile rămân stupefiate.
Până atunci crezuseră că Pământul este atât de mare
încât e cu neputinţă să se ajungă la capătul lui. Iar regina
termitelor spunea că acest capăt al lumii este aproape! Şi
că e păzit de nişte monştri... Să fie realizabil visul reginei
Bi-stin-ga?
Toată povestea asta li se pare atât de fantastică încât nu
233
ştiu cu ce întrebare să înceapă.
Dar de ce au înaintat până aici aceşti "paznici al
capătului lumii? Vor să invadeze cetăţile din vest?
Regina cea mare nu ştie mai mult. Acum vrea să moară.
Insistă. Nu a învăţat să-şi oprească inima. Trebuie
omorâtă.
Furnicile o decapitează deci pe regina termită, după ce
aceasta le-a indicat drumul spre ieşire. Apoi mănâncă vreo
câteva ouă mici şi părăsesc impozanta cetate, care nu mai
e decât un oraş fantomă. Lasă la intrare un feromon cu
povestea dramatică a termitierei. Căci, ca exploratoare ale
Federaţiei, nu trebuie să-şi neglijeze nici una din îndatoriri.
Licuriciul le salută. Cu siguranţă că şi el se rătăcise în
termitieră vrând să se adăpostească de ploaie. Acum, că
era din nou timp frumos, coleoptera îşi va relua programul
obişnuit: va mânca, va emite lumină pentru a atrage
femelele, se va reproduce, va mânca, va emite lumină
pentru a atrage femelele, se va reproduce... O viaţă de
licurici, ce mai!
Furnicile îşi îndreaptă privirea şi antenele spre est. De
aici nu văd mare lucru; cu toate astea, acum ştiu: capătul
lumii nu e departe. Şi e în direcţia aceea.

ŞOCUL CIVILIZAŢIEI: Contactul între două civilizaţii este

totdeauna un moment delicat. Printre marile reconsiderări pe
care le-au cunoscut oamenii, putem aminti cazul negrilor
africani răpiţi ca sclavi în secolul XVIII-lea.
Majoritatea populaţiilor servind drept sclavi trăiau în
interiorul continentului, în câmpii şi păduri. Nu văzuseră nici-
odată oceanul. Deodată, un rege vecin venea cu război asu-
pra lor fără vreun motiv aparent, apoi, în loc să-i ucidă, îi lua
în captivitate, îi lega cu lanţuri şi îi ducea în direcţia coastei.
La capătul acestui periplu, negrii descopereau două
234
lucruri de neconceput: 1) oceanul imens, 2) europenii cu
pielea albă. Oceanul, chiar dacă nu-l văzuseră cu ochii lor, le
era cunoscut din poveşti ca fiind ţara morţilor. În ceea ce-i
privea pe albi, aceştia erau pentru ei ca nişte extratereştri,
aveau un miros ciudat, o piele ciudat colorată, nişte haine
ciudate. Mulţi mureau de frică, alţii, cuprinşi de panică,
săreau din corăbii şi erau devoraţi de rechini.
Supravieţuitorii mergeau din surpriză în surpriză. Şi ce
vedeau? Îi vedeau de exemplu pe albi bând vin. Şi erau
siguri că acela era sânge, sângele semenilor lor.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Femela 56 era înfometată. Nu era vorba numai de un

corp, ci de o întreagă populaţie care îşi cerea porţia de
calorii. Cum să hrănească roiul pe care-l poartă în
pântece? Până la urmă se hotărăşte să iasă din gaura în
care urma să ouă, se târăşte pe o distanţă de câteva sute
de capete şi găseşte trei ace de pin pe care le linge şi le
molfăie cu aviditate.
Nu e destul. Ar fi vânat, dar nu mai are putere. Şi riscă
să cadă ea pradă miilor de prădători pitulaţi prin
împrejurimi. Aşa că se ghemuieşte în gaura ei în aşteptarea
morţii.
Numai că apare un ou. Primul ei chlipoukanian! Abia
dacă l-a simţit. Şi-a scuturat picioarele amorţite şi şi-a
apăsat cu toată voinţa pântecele. Trebuie să funcţioneze,
altfel totul s-a sfârşit. Oul se rostogoleşte. E mic, cenuşiu
închis, aproape negru.
Dacă îl lasă să se maturizeze, din el va veni pe lume un
nou-născut mort. Şi chiar şi aşa... tot nu va putea să-l
hrănească până la ieşirea din ou. Atunci îşi mănâncă
235
primul vlăstar.
Simte imediat un surplus de energie. Acum are un ou în
minus în abdomen şi unul în plus în stomac. Acest
sacrificiu îi dă forţa să facă al doilea ou, la fel de întunecat,
la fel de mic ca primul.
Îl consumă şi se simte şi mai bine. Al treilea ou e doar o
idee mai deschis la culoare. Totuşi are aceeaşi soartă.
Abia la al zecelea ou regina schimbă strategia. Ouăle au
devenit cenuşii, de mărimea globilor ei oculari. Chli-pou-ni
face trei astfel de ouă, mănâncă unul şi le lasă pe celelalte
două să trăiască, încălzindu-le sub corpul ei.
În timp ce continuă să ouă, cei doi norocoşi se metamor-
fozează în larve lungi, ale căror capete rămân încremenite
într-o grimasă ciudată. Şi încep să scâncească după
mâncare. Aritmetica se complică. Din trei ouă făcute, unul
e pentru ea şi celelalte două pentru hrana larvelor.
Iată cum, în circuit închis, se poate produce ceva
pornind de la nimic. Când una dintre larve ajunge destul
de mare, regina îi dă să mănânce o altă larvă... Este
singurul mijloc de a-i furniza proteinele necesare
transformării într-o furnică adevărată.
Dar larva supravieţuitoare este tot înfometată. Se
zvârcoleşte, urlă. Nu şi-a potolit foamea ospătându-se cu
surorile ei. Pană la urmă, Chli-pou-ni mănâncă această
primă tentativă de copil.
Trebuie să reuşesc, trebuie să reuşesc, îşi repetă ea. Se
gândeşte la masculul 327 şi face dintr-o dată cinci ouă
mult mai deschise la culoare. Înghite două şi le lasă pe
celelalte trei să crească.
Şi astfel, din infanticid în procreare, viaţa îşi transmite
ştafeta. Trei paşi înainte, doi paşi înapoi. Gimnastică
necrutătoare care, până la urmă, duce la un prim prototip
de furnică întreagă.
Insecta e mică de tot şi cam plăpândă, fiind
236
subalimentată. Dar este primul chlipoukanian! Cursa
canibală pentru existenţa cetăţii este acum pe jumătate
câştigată. Această lucrătoare degenerată poate într-adevăr
să se mişte şi să aducă merinde din lumea înconjurătoare:
cadavre de insecte, grăunţe, frunze, ciuperci... Ceea ce şi
face.
Chli-pou-ni, hrănită în sfârşit normal, face nişte ouă
mult mai albe, mult mai tari. Găoacele solide apără ouăle
de frig. Larvele au o mărime corespunzătoare. Indivizii din
această nouă generaţie sunt mari şi solizi. Ei vor forma
baza populaţiei cetăţii Chli-pou-kan.
Iar prima lucrătoare rahitică, cea care a permis
alimentarea reginei ouătoare, e repede omorâtă şi devorată
de surorile ei. După care, toate asasinatele, toate durerile
care au precedat crearea Cetăţii sunt uitate.
Chli-pou-kan s-a născut.

ŢÂNŢARUL: Ţânţarul este insecta cea mai dispusă să se

măsoare cu omul. Fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat să stea
în picioare pe pat, îmbrăcat în pijama, cu papucul în mână şi
cu privirea aţintită spre tavanul imaculat.
Lipsă de înţelegere. Totuşi ceea ce ne provoacă mâncărimi
nu e decât saliva dezinfectantă a trompei lui. Fără această
salivă, fiecare înţepătură ar putea să se infecteze. Mai mult,
ţânţarul are totdeauna grijă să nu înţepe decât între două
puncte de receptare a durerii!
Având de-a face cu omul, strategia ţânţarului a evoluat. A
învăţat să devină mai iute, mai discret, mai rapid la deco-
lare. Devine din ce în ce mai greu să-l reperezi. Unii
îndrăzneţi din ultima generaţie nu ezită să se ascundă sub
perna victimei. Au descoperit principiul "Scrisorii furate" de
Edgar Allan Poe: cea mai bună ascunzătoare e cea care sare
în ochi, căci totdeauna ne gândim să căutăm mai departe
237
ceea ce se află foarte aproape.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Bunica Augusta îşi contemplă valizele gata făcute. Mâine

se va muta în strada Sibariţilor. Pare incredibil, dar
Edmond prevăzuse dispariţia lui Jonathan şi specificase în
testament: "Dacă Jonathan moare sau dispare, fără să lase
nici un testament, aş vrea ca apartamentul să fie ocupat de
Augusta Wells, mama mea. Dacă şi ea dispare, sau refuză
această moştenire, aş dori ca apartamentul să-l
moştenească Pierre Rosenfeld; iar dacă şi el refuză sau
dispare, să locuiască în el Jason Bragel..."
Trebuie să recunoaştem că, în lumina noilor evenimente,
Edmond avusese motive să-şi prevadă cel puţin patru
moştenitori. Dar Augusta nu era superstiţioasă şi apoi era
convinsă că, oricât de mizantrop ar fi fost, Edmond nu avea
nici un motiv să dorească moartea nepotului şi mamei lui.
Iar Jason Bragel era prietenul lui cel mai bun!
O idee ciudată îi trecu prin minte. Ai fi zis că Edmond
încercase să organizeze viitorul de parcă... totul începea
după moartea lui.

De zile întregi merg în direcţia soarelui răsare. Sănătatea

bătrânei 4 000 se înrăutăţeşte continuu, dar războinica
înaintează fără să se plângă. Curajul şi curiozitatea ei sunt
într-adevăr uimitoare.
La sfârşitul unei după-amieze, pe când escaladează
trunchiul unui alun, luptătoarele se pomenesc brusc
încercuite de furnici roşii. Iar gângănii de-astea venite din
sud! Corpul lor alungit e prevăzut cu un pinten veninos a
238
cărui atingere provoacă, după cum se ştie, o moarte
instantanee. Furnicile roşcate ar prefera să fie în altă parte.
În afara câtorva mercenare degenerate, 103 683 n-a mai
văzut niciodată furnici roşii în marele Exterior. Hotărât
lucru, ţinuturile din est merită să fie explorate...
Antenele se agită. Furnicile roşii ştiu să comunice în
acelaşi limbaj ca belokanienele.
Nu aveţi feromoni-paşaport buni. Afară! Asta e teritoriul
nostru.
Furnicile roşcate răspund că sunt doar în trecere,
fiindcă vor să meargă la capătul lumii orientale. Furnicile
roşii se consultă între ele.
Le-au recunoscut pe celelalte două ca făcând parte din
Federaţia furnicilor roşcate. Chiar dacă e cam departe, e
puternică (64 de cetăţi înainte de ultima roire) şi reputaţia
armatelor lor a trecut fluviul de vest. Poate că e mai bine să
nu le caute ceartă. Furnicile roşii, care sunt o specie
migratoare, vor fi obligate, prin forţa lucrurilor, să
traverseze cândva teritoriile Federaţiei furnicilor roşcate.
Mişcarea antenelor se domoleşte treptat. A sosit
momentul concluziei. O furnică roşie transmite hotărârea
grupului: Puteţi să petreceţi aici o noapte. Suntem gata să
vă indicăm drumul spre capătul lumii, şi chiar să vă însoţim
până acolo. În schimb ne veţi lăsa câţiva din feromonii voştri
de identificare.
Târgul e echitabil. 103 683 şi 4 000 ştiu că, dându-le
din feromonii lor, înseamnă să le ofere furnicilor roşii un
permis de liberă trecere prin toate teritoriile Federaţiei. Dar
nici un preţ nu e prea mare ca să mergi până la capătul
lumii şi să te întorci de acolo...
Gazdele le conduc spre tabăra lor, situată cu câteva
crengi mai sus. N-au mai văzut niciodată aşa ceva.
Furnicile roşii, care practică ţesutul şi cusutul, şi-au
construit cuibul provizoriu cosând una de alta trei frunze
239
mari de alun. Una serveşte drept podea, iar celelalte ca
ziduri laterale.
103 683 şi 4 000 observă un grup de ţesătoare ocupate
să închidă "acoperişul" înainte să se lase noaptea. Grupul
alege frunza de alun care va forma tavanul. Pentru a uni
această frunză cu celelalte trei, furnicile roşii formează o
scară vie, zeci de lucrătoare se urcă unele peste altele până
când formează o grămadă destul de înaltă pentru a ajunge
la frunza-tavan.
Grămada se năruie de câteva ori. Frunza e prea sus.
Atunci furnicile roşii schimbă metoda. Un grup de lucră-
toare se caţără pe frunza-tavan formând un lanţ care se
agaţă şi atârnă de margine. Lanţul coboară, coboară pentru
a se uni cu scara vie plasată dedesubt. Nici aşa nu merge,
aşa că lanţul este îngreunat la capăt de un ciorchine de
furnici roşii.
Aproape că au reuşit, frunza se îndoaie. Nu mai trebuie
decât foarte puţini centimetri pe dreapta. Furnicile care for-
mează lanţul încep o mişcare de pendulare pentru a
compensa distanţa. Cu fiecare balans, lanţul se mai întinde
puţin, pare gata să se rupă dar rezistă. În sfârşit,
mandibulele acrobatelor de sus şi de jos realizează
joncţiunea: clic!
A doua manevră: lanţul se strânge. Lucrătoarele de la
mijloc, cu mii de precauţii, ies din rând, urcă pe umerii
colegelor lor, şi toată lumea trage pentru a apropia cele
două frunze.
Frunza-acoperiş coboară puţin câte puţin peste sat,
întinzându-şi umbra asupra podelei.
Cutia are acum un capac, dar el trebuie fixat. O furnică
bătrână se repede într-una din case şi iese agitând o larvă
mare. E instrumentul de ţesut.
Marginile sunt potrivite perfect paralel şi ţinute lipite
una de cealaltă. Apoi este adusă larva proaspătă. Sărmana,
240
tocmai îşi construia coconul ca să se metamorfozeze în
tihnă, dar nu i s-a lăsat răgaz s-o facă. O lucrătoare apucă
un fir din acest ghem şi începe să-l deşire. Cu puţină salivă
îi lipeşte capătul de o frunză şi trece după aceea coconul
vecinei sale.
Larva, simţind că i se ia firul, produce altul în loc. Cu
cât e dezgolită mai mult, simte frigul şi scoate mai multă
mătase. Lucrătoarele profită din plin. Îşi trec această
navetă vie din mandibulă în mandibulă şi nu economisesc
deloc firul. După ce copilul lor moare epuizat, lucrătoarele
iau un altul. Pentru această singură lucrare sunt
sacrificate douăsprezece larve.
În cele din urmă reuşesc să fixeze şi a doua margine a
frunzei-tavan; satul arată acum ca o cutie verde cu
muchiile albe. 103 683, care se plimbă aproape ca la ea
acasă, remarcă de câteva ori furnici negre prin mulţimea,
de furnici roşii. Nu se poate abţine să nu întrebe.
Sunt mercenare?
Nu, sunt sclave.
Totuşi furnicile roşii nu sunt cunoscute ca practicând
sclavagismul... Una dintre ele consimte să-i explice că s-au
întâlnit recent cu o ceată de furnici sclavagiste care
mergeau spre vest, şi că au făcut un schimb, primind ouă
de-ale lor în schimbul unui cuib portabil ţesut.
103 683 nu-şi slăbeşte însă interlocutoarea şi întreabă
dacă întâlnirea nu s-a transformat apoi în încăierare.
Cealaltă răspunde că nu; teribilele furnici erau deja
ghiftuite, aveau prea multe sclave; pe deasupra le era şi
frică de acul mortal al furnicilor roşii.
Furnicile ieşite din ouăle primite în schimbul cuibului
luaseră mirosurile-pasaport ale gazdelor şi le serveau de
parcă ar fi fost rudele lor. De unde să ştie că patrimoniul
lor genetic face din ele nişte prădătoare Şi nu nişte sclave?
Ele nu ştiu nimic despre lume în afara de ce vor să le
241
spună furnicile roşii.
Nu vă temeţi că s-ar putea revolta?
Păi, avuseseră deja loc unele, tentative. În general,
furnicile roşii anticipau incidentele eliminându-le pe
recalcitrantele izolate. Atâta vreme cât furnicile negre nu
ştiau că fuseseră furate dintr-un cuib, că făceau parte
dintr-o altă specie, le lipsea o motivaţie reală...
Noaptea şi frigul coboară peste alun. Celor două explora-
toare li se repartizează un colţ în care să petreacă
minihibernarea nocturnă.

Chli-pou-kan creşte încetul cu încetul. Mai întâi a fost

amenajată Cetatea interzisă. Ea n-a fost construită într-un
trunchi de copac, ci într-o chestie ciudată îngropată acolo;
de fapt, o cutie de conserve ruginită, care conţinuse cândva
trei kilograme de compot, un ambalaj inutil provenind de la
un orfelinat din apropiere.
În acest palat nou, Chli-pou-ni ouă cu frenezie în timp
ce lucrătoarele o îmbuibă cu substanţe zaharoase, grăsimi
şi vitamine.
Primele fiice au construit chiar sub Cetatea interzisă o
încăpere pentru nou-născuţi, încălzită cu humus în
descompunere. E modalitatea cea mai practică până când
vor fi gata domul de crenguţe şi solariul cu care se vor
încheia lucrările.
Chli-pou-ni vrea ca cetatea ei să beneficieze de toate
tehnologiile cunoscute: crescătorii de ciuperci, furnici-
cisternă, cirezi de păduchi-de-frunză, iederă de susţinere,
săli de fermentare pentru mierat, sală de fabricare a fainei
de cereale, săli pentru mercenare, sală pentru spioane, sală
de chimie organică etc.
Furnicile aleargă în toate direcţiile. Tânăra regină a ştiut
să le transmită entuziasmul şi speranţele ei. Nici nu se
242
gândeşte ca Chli-pou-kan să fie un oraş federal ca toate
celelalte. Ambiţia ei e să facă din el un pol de avangardă,
un vârf al civilizaţiei furnicilor. Şi are o sumedenie de
sugestii.
De exemplu, în preajma etajului -12 a fost descoperit un
izvor subteran. După părerea ei, apa este un element care
nu a fost îndeajuns studiat. Ar trebui să se poată găsi un
mijloc de mers pe ea.
Într-o primă etapă, o echipă e însărcinată să studieze
insectele care trăiesc în apă dulce: gândaci carnivori,
ciclopi, dafnii... Oare sunt comestibile? Ar putea fi crescute
în băltoace controlate?
Primul ei discurs cunoscut se referă la păduchii-de-
frunză:
Ne îndreptăm spre o perioadă de tulburări războinice.
Armele sunt din ce în ce mai sofisticate. Nu vom putea ţine
totdeauna pasul. S-ar putea ca într-o zi vânătoarea în
exterior să devină periculoasă. Trebuie să prevedem situaţia
cea mai rea. Cetatea noastră trebuie să se întindă cât mai
mult în adâncime. Şi trebuie să insistăm asupra creşterii
păduchilor-de-frunză faţă de orice altă formă de furnizare a
substanţelor zaharoase vitale. Animalele vor fi instalate în
staule situate la cele mai de jos etaje...
Treizeci din fiicele ei execută o ieşire în exterior şi aduc
doi păduchi-de-frunză pe punctul de a se reproduce. După
câteva ore, furnicile au obţinut vreo sută de pui cărora le
taie aripile. Acest început de şeptel este instalat la etajul -
23, la adăpost de buburuze, şi li se oferă din belşug frunze
proaspete şi tulpini pline de sevă.
Chli-pou-ni trimite exploratoare în toate direcţiile. Unele
aduc spori de ciuperci care sunt plantaţi în crescătoriile de
ciuperci. Regina, avidă de descoperiri, hotărăşte chiar să
realizeze visul mamei ei: plantează un şir de seminţe de
flori carnivore pe frontiera de vest. Speră astfel să oprească
243
un timp atacul termitelor şi al armei lor secrete.
Căci nu a uitat de misterul armei secrete, de asasinarea
prinţului 327 şi de rezerva alimentară ascunsă sub granit.
Regina trimite un grup de ambasadoare spre Bel-o-kan.
Ele sunt însărcinate în mod oficial să anunţe reginei-mamă
construirea celei de a şaizeci şi cincea cetăţi şi ralierea ei la
Federaţie. Dar în mod neoficial, trimisele trebuie să încerce
să continue ancheta la etajul -50 al cetăţii Bel-o-kan.

Soneria de la uşă se auzi chiar în momentul în care

Augusta îşi agăţa pe peretele cenuşiu preţioasele ei
fotografii în sepia. Verifică lanţul de siguranţă şi
întredeschise uşa.
În faţa uşii stătea un domn de vârstă mijlocie, tare
curăţel; nu avea nici măcar mătreaţă pe reverele hainei.
― Bună ziua, doamnă Wells. Sunt profesorul Leduc, un
coleg al fiului dumneavoastră, Edmond. Voi intra direct în
subiect. Ştiu că v-aţi pierdut deja nepotul şi strănepotul în
pivniţă. Şi că în acelaşi chip au dispărut opt pompieri, şase
jandarmi şi doi politişti. Totuşi, doamnă... aş dori să cobor
şi eu acolo.
Augusta nu era sigură că auzise bine. Îşi potrivi proteza
auditivă la volumul maxim.
― Sunteţi profesorul Rosenfeld?
― Nu. Leduc. Profesorul Leduc. Văd că aţi auzit de
Rosenfeld. Rosenfeld, Edmond şi cu mine suntem toţi trei
entomologi. Avem în comun o specialitate: studierea
furnicilor. Numai că Edmond ne-o luase cu mult înainte.
Ar fi păcat ca omenirea să nu beneficieze de aceste
rezultate... Aş dori să cobor în pivniţa dumneavoastră.
Când nu auzi bine, te uiţi mai cu luare-aminte. Bătrâna
examină urechile acestui Leduc. Fiinţa omenească are
particularitatea de a păstra în ea forma celui mai
244
îndepărtat trecut al ei; în această privinţă, urechea
reprezintă fetusul. Lobul simbolizează capul, marginea
pavilionului redă forma coloanei vertebrale etc. Acest Leduc
probabil că fusese un fetus jigărit, iar Augustei nu prea-i
plăceau fetuşii jigăriţi.
― Şi ce speraţi să găsiţi în această pivniţă?
― O carte. O enciclopedie unde nota sistematic toate
rezultatele cercetărilor. Edmond era secretos. Probabil că a
îngropat totul acolo jos, punând capcane pentru a-i ucide
sau a-i pune pe fugă pe cei neavizaţi. Dar eu plec la drum
în cunoştinţă de cauză, iar un om avertizat...
― ... poate prea bine să fie omorât! completă Augusta.
― Lăsaţi-mă să-mi încerc norocul.
― Intraţi, domnule...?
― Leduc, profesor Laurent Leduc, de la laboratorul
CNCS 325.
Bătrâna îl conduse spre pivniţă. Pe zidul ridicat de
poliţie se vedea o inscripţie cu litere groase de culoare
roşie:

NICIODATĂ SĂ NU SE MAI COBOARE ÎN PIVNIŢA ASTA

BLESTEMATĂ!! !

Bătrâna i-o arătă cu o mişcare a capului.

― Ştiţi ce spun oamenii care locuiesc în această clădire,
domnule Leduc? Spun că e o gură a iadului. Spun că
această casă e carnivoră şi că îi mănâncă pe oamenii care i
se bagă pe gât... Unii chiar ar vrea să toarne în ea beton.
Augusta îl măsură din cap până-n picioare.
― Nu vă temeţi că o să muriţi, domnule Leduc?
― Ba da, făcu el cu un zâmbet maliţios. Ba da, mă tem
să nu mor prost, fără să ştiu ce se află în adâncul acestei
pivniţe.

245
 103 683 şi 4 000 au părăsit de mai multe zile cuibul
ţesătoarelor roşii. Sunt însoţite de două războinice cu
ţepuşă ascuţită. Au mers împreună multă vreme pe
drumeaguri abia parfumate de feromoni-pistă. Se află deja
o distanţă de mii de capete de cuibul ţesut între crengile
alunului. Pe drum întâlnesc tot felul de animale exotice
cărora nu le cunosc nici măcar numele. Aşa încât, le evită
pe toate.
Când se face noapte, furnicile sapă cât pot de adânc şi
se vâră în pământ, pentru a profita de căldura plăcută şi
de protecţia planetei care le asigură existenţa.
Azi, furnicile roşii le-au condus până în vârful unei
coline.
Mai e departe până la capătul lumii?
Într-acolo e.
De pe culmea lor, furnicile roşcate descoperă, cât vezi cu
ochii spre est, un univers de mărăcinişuri întunecoase.
Furnicile roşii le aduc la cunoştinţă că misiunea lor a luat
sfârşit, că nu le însoţesc mai departe. Există unele locuri
unde mirosurile lor nu sunt bine primite.
Belokanienele trebuie s-o ţină drept înainte până când
ajung la câmpurile secerătoarelor. Acestea trăiesc în
permanenţă prin ţinuturile de la "marginea lumii"; ele vor
şti cu siguranţă să le îndrume.
Înainte de a-şi părăsi călăuzele, furnicile roşcate
eliberează preţioşii feromoni de identificare ai Federaţiei,
preţul stabilit pentru această călătorie. Apoi coboară în
grabă panta şi dau peste câmpurile cultivate de faimoasele
secerătoare.

SCHELETUL: E mai bine să ai scheletul în interiorul

corpului sau în exterior?
246
 Când scheletul se află în exterior, el formează o carcasă
protectoare. Carnea e la adăpost de- pericolele exterioare,
însă devine flască şi aproape lichidă. Imediat ce un vârf
ascuţit reuşeşte să treacă prin carapacea protectoare,
pagubele sunt iremediabile. Atunci când scheletul nu for-
mează decât o bară subţire şi rigidă în interiorul masei cor-
pului, carnea palpitândă e expusă tuturor agresiunilor.
Rănile sunt numeroase şi permanente. Dar tocmai această
slăbiciune aparentă forţează muşchiul să se întărească şi
fibra să reziste. Carnea evoluează.
Am văzut oameni care îşi construiseră, cu ajutorul minţii
lor, nişte carapace "intelectuale" care îi protejau de supărări.
Păreau mai rezistenţi decât oamenii obişnuiţi. Spuneau
"puţin îmi pasă" şi râdeau de toate. Dar atunci când o
supărare reuşea să le pătrundă prin carapace, consecinţele
erau teribile.
Am văzut oameni suferind la cel mai mic necaz, fără ca
mintea lor să se închidă; rămâneau sensibili la toate şi
învăţau din fiecare agresiune.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Sclavagistele atacă!
Panică la Chli-pou-kan. Cercetaşe sfîrşite de oboseală
răspândesc vestea în tânăra cetate.
Sclavagistele! Sclavagistele!
Reputaţia lor cumplită a ajuns deja până aici. Aşa cum
unele furnici au favorizat o anumită cale de dezvoltare ―
creşterea animalelor, stocarea, cultivarea ciupercilor sau
chimia ―, sclavagistele s-au specializat numai în domemul
războiului.
Este singurul lucru pe care ştiu să-l facă, dar îl
247
stăpânesc la perfecţie. Tot corpul lor s-a adaptat la această
activitate. Până şi cea mai mică dintre articulaţiile lor se
termină cu un vârf ascuţit, curbat, iar chitina lor are o
grosime dublă faţă de cea a furnicilor roşcate. Capul îngust
şi perfect triunghiular nu poate fi apucat de nici o gheară.
Mandibulele lor, ca nişte fildeşi de elefant purtaţi invers,
sunt două săbii curbe pe care le manevrează cu o
îndemânare redutabilă.
Obiceiurile lor sclavagiste au decurs în mod firesc din
specializarea lor excesivă. Puţin lipsise chiar ca specia lor
să dispară, distrusă de propria dorinţă de putere. Tot
războindu-se întruna, aceste furnici nu mai ştiu să
construiască, adăposturi, să-şi crească progenitura şi nici
măcar... să se hrănească. Mandibulele-săbii, atât de eficace
în luptă, se dovedesc foarte puţin practice pentru a se
alimenta în mod normal. Cu toate astea, oricât ar fi de
belicoase, sclavagistele nu sunt proaste. Pentru că nu mai
erau în stare să îndeplinească sarcinile menajere
indispensabile supravieţuirii cotidiene... de aceste lucruri
aveau să se ocupe altele.
Sclavagistele atacă mai ales cuiburile mici şi mijlocii ale
furnicilor negre, albe sau galbene ― aceste specii nefiind
înzestrate cu ac sau glandă cu acid. Mai întâi încercuiesc
oraşul râvnit. De îndată ce-şi dau seama că toate
lucrătoarele ieşite au fost omorâte, asediatele hotărăsc să
astupe toate intrările. Acesta e momentul pe care-l aleg
sclavagistele pentru a lansa primul asalt. Străpung cu
uşurinţă fortificaţiile, deschid breşe în cetate şi seamănă
panică pe culoare.
Atunci, lucrătoarele înspăimântate încearcă o ieşire
pentru a-şi pune ouăle la adăpost. Exact ce aşteptau şi
sclavagistele. Păzesc toate ieşirile şi le obligă pe lucratoare
să-şi abandoneze preţioasa povară. Nu le ucid decât pe cele
care refuză să se supună; în lumea furnicilor nu se ucide
248
niciodată fără motiv.
La sfârşitul luptelor, sclavagistele cuceresc cuibul, le cer
lucrătoarelor care au supravieţuit să pună ouăle la locul lor
şi să le îngrijească mai departe. Când ies din ou, nimfele
sunt educate să le servească pe invadatoare. Necunoscând
trecutul, noua generaţie crede că a da ascultare acestor
furnici mari este felul de viaţă corect şi normal.
În timpul raziilor, vechile sclave stau retrase, ascunse în
iarbă, aşteptând ca stăpânele lor să cureţe locul. După
câştigarea bătăliei, ca nişte bune gospodine, aceste sclave
se instalează în cuibul cucerit, amestecând vechea pradă
de ouă cu cele noi, educându-le pe prizoniere şi
progeniturile lor. Şi astfel, generaţiile răpite se suprapun
după capriciul migraţiei celor care le-au răpit.
Fiecare acaparatoare are nevoie, în general, de trei
sclave. Una pentru a o hrăni (nu ştie să mănânce decât
alimente regurgitate şi date direct în gură); alta ca s-o spele
(glandele ei salivare s-au atrofiat); şi a treia pentru a
evacua excrementele, care altfel se acumulează în jurul
armurii şi o corodează.
Lucrul cel mai rău care li se poate întâmpla acestor
luptătoare absolute este, bineînţeles, să fie părăsite de
către servitoare. Ies atunci în mare grabă din cuibul furat
şi pleacă în căutarea unei noi cetăţi de cucerit. Dacă nu o
găsesc înainte de căderea nopţii, atunci pot muri de foame
şi de frig. O moarte cât se poate de ridicolă pentru aceste
cumplite războinice.
Chli-pou-ni a auzit numeroase legende despre
sclavagiste. Se spune că au avut deja loc răscoale ale
sclavelor, şi că sclavele care-şi cunoşteau bine stăpânele
nu fuseseră totdeauna învinse. Se mai povesteşte că unele
sclavagiste fac colecţie de ouă de furnici, ca să aibă supuse
de toate mărimile şi de toate soiurile.
Regina îşi imaginează o sală plină cu aceste ouă de toate
249
mărimile, de toate culorile. Şi sub fiecare pojghiţă albă...
câte o cultură specifică, gata să se trezească pentru a le
servi pe aceste brute primitive.
Chli-pou-ni îşi alungă gândurile negre. Mai întâi trebuie
să vadă cum să le înfrunte. Hoarda sclavagistă a fost
semnalată ca venind dinspre est. Cercetaşele şi spioanele
chlipoukaniene pretind că sunt între patru şi cinci sute de
mii de luptătoare. Au traversat fluviul folosind subterana
de la portul Sateï. Şi se pare că sunt destul de "iritate", căci
aveau un cuib portabil ţesut din frunze pe care au fost
nevoite să-l abandoneze pentru a trece prin tunel. Prin
urmare nu mai au locuinţă, iar dacă nu vor cuceri cetatea
Chli-pou-kan, vor fi nevoite să-şi petreacă noaptea afară!
Tânăra regină încearcă să reflecteze cât mai calm cu
putinţă: Dacă erau atât de fericite cu cuibul lor portabil
ţesut, de ce au fost nevoite să treacă fluviul? Dar cunoaşte
răspunsul.
Sclavagistele au faţă de oraşe o ură pe cât de profundă,
pe atât de greu de înţeles. Fiecare reprezintă pentru ele o
ameninţare şi o sfidare. Veşnica rivalitate dintre oamenii
din câmpie şi cei de la oraş. Or, sclavagistele ştiu că
dincolo de fluviu există sute de cetăţi de furnici, una mai
bogată şi mai rafinată decât alta.
Din nefericire, Chli-pou-kan nu e pregătită să suporte
un astfel de asalt. Fireşte, de câteva zile oraşul s-a umplut
cu vreun milion de locuitori; sigur, pe frontiera de est a fost
construit un zid de plante carnivore... dar nu va fi destul.
Chli-pou-ni ştie că cetatea ei e prea tânără, nu are destulă
experienţă. Pe de altă parte, regina nu a primit încă nici o
veste de la ambasadoarele trimise la Bel-o-kan pentru a
face cunoscută apartenenţa la Federaţie. Prin urmare nu
poate conta pe solidaritatea cetăţilor vecine. Chiar şi
Guayeï-Tyolot se află la o distanţă de câteva mii de capete,
deci e imposibil să fie anunţaţi cei care locuiesc în cuibul
250
de vară...
Ce-ar fi făcut Matca într-o astfel de situaţie? Chli-pou-ni
hotărăşte să adune pe câteva dintre furnicile cele mai
pricepute în ale vânătoarei (încă nu avuseseră ocazia să se
manifeste ca războinice) pentru o comunicare absolută. E
de cea mai mare urgenţă să se pună la punct o strategie.
Încă mai sunt adunate în Cetatea interzisă când
furnicile postate de pază în arbustul aplecat peste Chli-
pou-kan anunţă că se simt mirosurile unei armate care se
apropie în mare grabă.
Toată lumea se pregăteşte. Nu a putut fi stabilită nici o
strategie. Vor improviza. Se transmite ordinul de pregătire
pentru luptă; legiunile se adună de bine de rău (încă nu
ştiu nimic despre aşezarea în formaţie, experienţă scump
câştigată în faţa furnicilor pitice). De fapt, cele mai multe
luptătoare preferă să-şi pună speranţa în zidul de plante
carnivore.

ÎN MALI: În Mali, dogonii consideră că la căsătoria

originară dintre Cer şi Pământ, sexul Pământului era un
furnicar.
Când crearea lumii ieşite din această acuplare s-a
încheiat, vulva a devenit o gură, de unde au ieşit vorbirea şi
suportul ei material: tehnica ţesutului, pe care furnicile au
transmis-o oamenilor.
Chiar şi în zilele noastre, riturile de fecunditate rămân le-
gate de furnici. Femeile sterile merg să se aşeze pe un
furnicar pentru a-i cere zeului Amma să le facă fecunde. Dar
furnicile i-au mai învăţat şi altele pe oameni. Le-au arătat
cum să-şi construiască casele şi tot ele le-au indicat
izvoarele de apă. Căci dogonii au înţeles că trebuia săpat
sub furnicare pentru a da de apă.

251
 EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Lăcustele încep să sară în toare direcţiile. Ăsta e un

semn. Exact dincolo de ele, furnicile cu cei mai buni ochi
disting deja o coloană de praf.
Una e să auzi vorbindu-se de sclavagiste şi alta să le vezi
şarjând. Nu au cavalerie, chiar ele sunt cavaleria. Corpul
lor e suplu şi solid, picioarele sunt groase şi musculoase,
iar capul fin şi ascuţit se prelungeşte cu nişte coarne
mobile care sunt de fapt mandibulele.
Forma aerodinamică înlătură şuieratul care ar fi trebuit
să însoţească despicarea aerului de către ţeasta propulsată
cu toată viteza picioarelor.
În urma lor, iarba rămâne culcată la pământ, solul
vibrează, nisipul se ondulează. Antenele îndreptate înainte
eliberează feromoni atât de înţepători încât ai zice că sunt
adevărate vociferări.
Să se închidă înăuntru şi să reziste asediului, sau să
iasă şi să se lupte? Chli-pou-ni ezită, îi e frică, atât de frică
încât nu are curajul să emită nici o sugestie. Aşa că,
fireşte, luptătoarele fac exact ceea ce n-ar trebui să facă. Se
împart în două. O parte ies, pentru a înfrunta adversarul în
câmp deschis; cealaltă jumătate rămâne închisă în Cetate
ca forţă de rezervă şi de rezistenţă în caz de asediu.
Chli-pou-ni încearcă să-şi amintească Bătălia Macilor,
singura pe care o cunoaşte. După câte i se pare, artileria a
provocat cele mai mari pierderi trupelor adverse. Ordonă
imediat ca în primele linii să fie deplasate trei rânduri de
artileriste.
Legiunile de sclavagiste au luat acum cu asalt zidul de
plante carnivore. Fiarele vegetale se apleacă la trecerea lor,
atrase de mirosul de carne caldă. Dar sunt mult prea lente
252
şi toate războinicele duşmane trec, mai înainte ca vreo
dionee să fi reuşit măcar să le ciupească.
Matca se înşelase!
Pe când şarja se abate asupra lor, prima linie
chlipoukaniană, ţintind cu aproximaţie, trage o salvă care
nu elimină decât vreo douăzeci de asediatoare. Cea de a
doua linie nici măcar nu are timp să ia poziţie; toate
artileristele sunt apucate de gât şi decapitate fără să fi
putut arunca nici măcar o picătură de acid.
Asta e marea specialitate a sclavagistelor ― de a nu
ataca decât la cap. Şi ştiu s-o facă foarte bine. Capetele
tinerelor chlipoukaniene zboară cât colo. Trupurile fără cap
continuă uneori să se bată orbeşte sau o iau la goană,
înspăimântându-le pe supravieţuitoare.
După douăsprezece minute, nu mai rămâne mare lucru
din trupele furnicilor roşcate. Cea de-a doua jumătate a
armatei astupă toate intrările. Chli-pou-kan nu are încă un
dom, aşa că partea de la suprafaţa ei se prezintă sub forma
a vreo zece cratere mici, înconjurate de pietriş sfărâmat.
Toată lumea e năucită. Să-ţi dai atâta osteneală pentru
a construi o cetate modernă şi s-o vezi la discreţia unei
bande de barbare atât de primitive, încât nici să se
hrănească singure nu sunt în stare!
Zadarnic şi-a înmulţit Chli-pou-ni comunicaţiile
absolute; nu găseşte nici o cale sa reziste duşmanului.
Dalele plasate la ieşiri vor rezista, în cel mai fericit caz,
câteva secunde. Iar în privinţa luptei din galerii,
chilpoukanienele sunt la fel de prost pregătite ca şi pentru
lupta în câmp deschis.
Afară, ultimele furnici roşcate se bat ca nişte apucate.
Unele au putut să se retragă, dar cele mai multe dintre ele
au văzut intrările închizându-se chiar în spatele lor. Pentru
ele, totul s-a terminat. Îndârjirea cu care rezistă e cu atât
mai mare, cu cât nu mai au nimic de pierdut; în afară de
253
asta, îşi spun că, cu cât îi vor ţine mai mult în loc pe
invadatori, cu atât mai solid vor fi astupate ieşirile.
Ultima chlipoukaniană este şi ea decapitată iar corpul,
dintr-un reflex nervos, se plasează în faţa unei intrări în
care-şi înfige ghearele, transformându-se într-un scut
derizoriu.
Chlipoukanienele din interior aşteaptă.
Le aşteaptă pe sclavagiste, cu o resemnare posomorâtă.
Până la urmă, simpla forţă fizică are o eficacitate pe care
tehnologia nu a putut-o încă depăşi...
Dar sclavagistele nu atacă. Precum Hanibal în faţa
Romei, asediatoarele ezită să învingă. Totul pare prea uşor.
Trebuie să fie o cursă. Dacă reputaţia lor de ucigaşe le
precede peste tot, nu e mai puţin adevărat că şi furnicile
roşcate au renumele lor. În rândul furnicilor sclavagiste,
ele sunt considerate pricepute în a inventa capcane subtile.
Se pretinde că ştiu să facă alianţe cu mercenare care se
ivesc când te aştepţi mai puţin. Se mai spune că ştiu să
domesticească fiare sălbatice şi să fabrice arme secrete
care provoacă dureri insuportabile. Şi pe urmă, sclava-
gistele se simt la largul lor în aer liber; nu le place să se
ştie înconjurate de ziduri.
Fapt e că nu distrug baricadele aşezate la ieşiri.
Aşteaptă. Au tot timpul. La urma urmelor, până la căderea
nopţii mai sunt vreo cincisprezece ore.
Toată populaţia furnicarului e uimită. De ce nu atacă?
Reginei Chli-pou-ni nu-i place asta. Cel mai mult o
nelinişteşte faptul că adversarul "acţionează în aşa fel încât
scăpă modului ei de înţelegere", deşi n-are nevoie s-o facă,
fiind mult mai puternic. Câteva dintre fiicele ei emit cu
timiditate că poate duşmanii încearcă înfometarea lor. O
astfel de eventualitate nu poate decât să le redea curaj
furnicilor roşcate: datorită staulelor din subsol, a
crescătoriilor de ciuperci, a grânarelor pline cu făină de
254
cereale, a furnicilor-rezervoare umplute până la refuz cu
mierat, cetatea poate rezista unui asediu de două luni.
Dar Chli-pou-ni nu crede că e vorba de un asediu.
Celelalte vor un cuib pentru la noapte. Se gândeşte din nou
la faimoasa maximă emisă de Matcă: Dacă adversarul e
mai puternic, acţionează în aşa fel încât să scapi modului
său de înţelegere. Da, singura salvare în faţa acestor brute
nu poate fi decât tehnologia cea mai avansată.
Cele cinci sute de mii de chlipoukaniene efectuează
comunicări absolute. În sfârşit, se stârneşte o dezbatere
interesantă. Şi o mică lucrătoare emite:
Greşeala noastră a fost că am vrut să copiem armele şi
strategiile folosite de cei din Bel-o-kan. Nu trebuie să imităm,
trebuie să inventăm propriile noastre soluţii pentru
rezolvarea propriilor noastre probleme.
După lansarea acestui feromon, toate minţile încep să
funcţioneze de zor şi se ia imediat o hotărâre. Toată lumea
se pune pe treabă.

IENICERUL: În secolul al XIV-lea, sultanul Murad I a creat

un corp de armată ceva mai special care a fost numit Ieniceri
(din turcescul yeni ceri, noua miliţie). Armata ieniceră avea o
particularitate: era formată numai din orfani. Într-adevăr,
soldaţii turci, când jefuiau un sat armean sau slav, adunau
copiii foarte mici şi îi închideau într-o şcoală militară spe-
cială, de unde nu puteau afla nimic despre restul lumii.
Educaţi numai pentru arta războiului, aceşti copii se
dovedeau cei mai buni luptători din tot Imperiul otoman şi
pustiau fără nici o reţinere satele locuite de adevăratele lor
familii. Niciodată nu le-a trecut prin minte să lupte alături de
părinţii lor împotriva celor care îi răpiseră. În schimb, cum
puterea lor creştea din ce în ce mai mult, lucrul acesta l-a
îngrijorat până la urmă pe sultanul Mahmud al II-lea, care,
255
în 1826, i-a masacrat şi a dat foc şcolii lor.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Profesorul Leduc adusese cu el două geamantane mari.

Dintr-unul scoase un model surprinzător de ciocan
pneumatic cu benzină. Începu imediat să spargă zidul
ridicat de poliţişti, făcând o gaură circulară care să permită
trecerea.
După ce sfârşi cu vacarmul, bunica Augusta veni să-i
ofere un ceai de verbină, dar Leduc refuză, explicându-i pe
îndelete că asta ar putea să-l facă să-i vină să urineze. Se
întoarse spre celălalt geamantan şi scoase un echipament
complet de speolog.
― Credeţi că e chiar atât de adâncă?
― Ca să fiu sincer, dragă doamnă, înainte de a veni aici
am făcut o cercetare asupra acestui imobil. În timpul
Renaşterii, a fost locuit de nişte savanţi protestanţi care au
construit o trecere secretă. Sunt aproape sigur că această
trecere iese în pădurea Fontainebleau. Pe acolo fugeau
protestanţii de cei care îi persecutau
― Dar dacă cei care au coborât acolo au ieşit în pădure,
nu înţeleg de ce n-au dat nici un semn de viaţă? E vorba
despre nepotul meu, fiul lui, soţia... plus vreo zece
pompieri şi jandarmi; oamenii ăştia n-au nici un motiv să
se ascundă. Au familii, prieteni. Nu sunt protestanţi, iar
războaiele religioase s-au terminat.
― Chiar sunteţi sigură de asta, doamnă?
Profesorul se uită la ea cu un aer de-a dreptul ciudat.
― Religiile şi-au schimbat numele şi se pretind filozofii
sau... ştiinţe. Dar au rămas la fel de dogmatice.
Bărbatul trecu în camera alăturată pentru a-şi pune
256
costumul de speolog. Când îşi făcu din nou apariţia, în
costumul cam strâmt, pe cap cu o cască de un roşu aprins
prevăzută cu o lampă frontală, Augusta fu gata să
izbucnească în râs.
El continuă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
― După protestanţi, apartamentul a fost ocupat de secte
de tot felul. Unele practicau vechi culturi păgâne, altele
adorau ceapa, sau ridichea neagră, cine ştie?
― Ceapa şi ridichea neagră sunt excelente pentru
sănătate, înţeleg foarte bine de ce erau adorate. Sănătatea
este lucrul cel mai important... Uitaţi-vă, sunt surdă, în
curând voi deveni senilă, şi în fiecare zi mor câte puţin.
El dori s-o liniştească.
― Haideţi, nu fiţi pesimistă, arătaţi încă foarte bine.
― Ia să vedem, câţi ani îmi daţi?
― Nu ştiu... şaizeci, şaptezeci.
― O sută de ani, domnule! Am împlinit o sută de ani
acum o săptămână, tot trupul mi-e bolnav şi suport viaţa
din zi în zi mai greu, mai ales după ce mi-am pierdut toate
fiinţele la care ţineam.
― Vă înţeleg, doamnă, bătrâneţea nu e deloc uşoară.
― Mai ai multe fraze din astea scoase din cutie?
― Doamnă dragă...
― Haide, coboară repede. Dacă până mâine nu eşti
înapoi, voi chema politia şi cu siguranţă că o să-mi facă un
zid gros pe care nimeni n-o să-l mai spargă...

Roasă în permanenţă de larvele de ichneumon, 4 000 nu

reuşeşte să adoarmă, nici chiar în nopţile cele mai reci.
Aşa că îşi aşteaptă moartea dedicându-se unor activităţi
pasionante şi riscante pe care în alte împrejurări nu ar fi
avut niciodată curajul să le abordeze. Cum ar fi, de
exemplu, descoperirea capătului lumii.
257
 Încă n-au ajuns la câmpurile secerătoarelor. 103 683 îşi
reaminteşte unele lecţii ale doicilor. Ele i-au explicat că
Pământul e un cub, iar viaţă nu există decât pe partea lui
superioară.
Ce va vedea dacă va ajunge în cele din urmă la capătul
lumii, la marginea ei? Apă? Golul unui alt cer? Ea şi
tovarăşa ei vremelnică vor şti atunci mai mult decât toate
exploratoarele, decât toate furnicile roşcate de la începutul
timpurilor!
Sub privirile uimite ale bătrânei 4 000, 103 683 începe
deodată să mărşăluiască voiniceşte.

Pe la mijlocul după-amiezii, când se hotărăsc să forţeze

intrările, sclavagistele sunt surprinse că nu întâmpină nici
o rezistenţă. Ştiu totuşi că nu au distrus toată armata
furnicilor roşcate, chiar dacă e vorba de o cetate mică. Aşa
că sunt bănuitoare...
Înaintează cu atât mai prudent cu cât, obişnuite să
trăiască în aer liber şi bucurându-se de o vedere excelentă
la lumină, în subsol sunt complet oarbe. Nici asexuatele
roşcate nu văd, dar ele cel puţin sunt obişnuite să se mişte
pe canalele acestei lumi subterane.
Sclavagistele ajung în Cetatea interzisă. Totul e pustiu.
Ba chiar pe jos zac grămezi de alimente intacte! Coboară şi
mai mult. Hambarele sunt pline; lucrătoarele mai erau încă
în aceste săli cu foarte puţin timp în urmă, asta e sigur.
La etajul -5 găsesc feromoni recenţi. Încearcă să
descifreze discuţiile care au avut loc acolo, numai că
furnicile roşcate au lăsat în sală o crenguţă de cimbru a
cărei aromă a paralizat toate efluviile.
Etajul -6. Nu le place să se simtă aşa, închise sub
pământ. E atât de întuneric în oraşul ăsta! Cum pot
suporta nişte furnici să stea în permanenţă în acest spaţiu
258
limitat şi întunecat ca moartea?
La etajul -8 reperează feromoni şi mai proaspeţi.
Grăbesc pasul, furnicile roşcate trebuie să fie pe-aproape.
La etajul -10, surprind un grup de lucrătoare agitând
nişte ouă. Furnicile roşii o iau la sănătoasa în faţa
invadatoarelor. Prin urmare asta era! În sfârşit înţeleg. Tot
oraşul a coborât la etajele cele mai de jos, sperând să-şi
salveze preţioasa progenitură.
Pentru că totul redevine coerent, sclavagistele uită de
orice prudenţă şi dau fuga lansând pe culoare faimosul
feromon al strigătului lor de război. Lucrătoarele
chlipoukaniene nu reuşesc să scape de urmăritoare şi au
ajuns deja la etajul -13.
Deodată furnicile care transportă ouăle dispar
inexplicabil. Iar culoarul pe care merg dă într-o sală
imensă al cărui sol e plin de băltoace de mierat.
Sclavagistele se reped din instinct să lingă licoarea
preţioasă care altfel riscă să fie absorbită în pământ.
În urma lor se înghesuie şi alte războinice, dar sala e
într-adevăr enormă, e loc şi mierat destul pentru toată
lumea. Ce bun şi dulce e! Trebuie să fie una din sălile lor
cu furnici rezervoare, o sclavagistă auzise despre chestia
asta: o tehnică aşa-zis modernă care constă în a obliga o
biată lucrătoare să-şi petreacă toată viaţa cu capul în jos şi
abdomenul întins până la refuz.
Şi în timp ce se ghiftuiesc le ridiculizează încă o dată pe
citadine. Dar un detaliu atrage brusc atenţia unei
sclavagiste. E surprinzător că o sală atât de încăpătoare nu
are decât o singură intrare...
Dar nu are timp să se gândească mai mult la asta...
Furnicile roşcate au terminat de săpat. Din tavan ţâşneşte
un torent de apa. Sclavagistele încearcă să fugă pe coridor,
dar acesta e acum astupat de o piatră mare. Şi nivelul apei
creşte. Cele care n-au fost ameţite de izbitura valului de
259
apă se zbat cu toată energia.
Ideea venise de la războinica roşcată care atrăsese
atenţia că nu trebuie să-i copiezi pe ceilalţi. După aceea
pusese întrebarea: Ce are specific oraşul nostru? Toate
spuseseră într-un singur feromon: Râuleţul subteran de la
etajul -12!
Atunci săpaseră un mic şanţ de la acel râuleţ,
canalizându-l şi acoperind solul cu frunze groase pentru a-
l face impermeabil. Restul ţinea mai curând de tehnica
cisternelor. Construiseră într-o încăpere un rezervor mare
de apă, apoi îi găuriseră centrul cu o creangă. Lucrul cel
mai complicat era, evident, să ţină creanga pentru foraj pe
direcţie, deasupra apei. Această ispravă au reuşit-o câteva
furnici suspendate de tavanul încăperii.
Dedesubt, sclavagistele gesticulează şi se zvârcolesc.
Cele mai multe s-au înecat deja, dar când toată apa a
trecut în sala de jos, nivelul de plutire este destul de ridicat
pentru ca unele războinice să reuşească să iasă prin gaura
din tavan. Furnicile roşcate le doboară fără greutate,
trăgând în ele cu acid formic.
După o oră, supa de sclavagiste nu mai mişcă. Regina
Chli-pou-ni a câştigat. Emite atunci prima ei maximă
istorică: Cu cât obstacolul e mai mare, cu atât mai mult ne
obligă să ne autodepăşim.

O bătaie surdă şi regulată o atrase pe Augusta în

bucătărie, chiar în momentul în care profesorul Leduc se
chinuia să se strecoare prin gaura din perete. Ca să vezi,
după douăzeci şi patru de ore! Întâlnise şi ea un tip
antipatic, a cărui dispariţie ar fi lăsat-o rece, şi tocmai ăsta
se întorsese!
Costumul de speolog era zdrenţuit, el însă nu păţise
nimic. Dar nici nu găsise ce căuta, asta se vedea limpede.
260
 ― Prin urmare?
― Prin urmare ce?
― I-ai găsit?
― Nu...
Augusta era foarte mişcată. Asta era prima dată când
cineva se întorcea viu şi întreg la minte din gaura aia. Prin
urmare se putea rămâne în viaţă în urma acestei aventuri!
― Dar spune-mi o dată, ce e acolo jos? Iese în pădurea
Fontainebleau, aşa cum credeai?
El îşi scoase casca.
― Aduceţi-mi mai întâi ceva de băut, vă rog. Mi-am
terminat toate rezervele alimentare şi de ieri de la prânz n-
am mai băut nimic.
Ea îi aduse ceai de verbină pe care-l ţinea cald în
termos.
― Vreţi să vă spun ce e acolo jos? E o scară în spirală
care coboară abrupt pe o distanţă de câteva sute de metri.
Apoi o uşă, o porţiune de coridor cu reflexe roşii, plin cu
şobolani, iar în fund de tot e un zid care probabil că a fost
construit de nepotul dumneavoastră, Jonathan. Un zid
foarte solid; am încercat să-l găuresc cu ciocanul
pneumatic, dar n-am reuşit. De fapt, cred că se roteşte sau
se trage într-o parte, pentru că se află acolo un sistem de
taste alfabetice cu cod.
― Taste alfabetice cu cod?
― Da, trebuie fără îndoială să baţi un cuvânt care
răspunde la o întrebare.
― Ce întrebare?
― Cum formezi patru triunghiuri echilaterale din şase chi-
brituri?
Augusta nu se putu stăpâni să nu izbucnească în râs,
lucru care-l enervă teribil pe savant.
― Cunoaşteţi răspunsul?
Între două hohote, bătrâna reuşi să articuleze:
261
 ― Nu! ei nu! nu cunosc răspunsul! Dar cunosc foarte
bine întrebarea!
Şi râdea, râdea.
― Am stat ore în şir să mă gândesc, bombăni profesorul
Leduc. Evident, se ajunge la un rezultat cu triunghiurile
aşezate în V, dar nu sunt echilaterale.
Profesorul începu să-şi adune lucrurile.
― Dacă nu aveţi nimic împotrivă, mă duc să întreb un
prieten matematician şi mă întorc.
― Nu!
― Cum aşa, nu?
― O dată se iveşte norocul, o singură dată. Dacă n-ai
ştiut să profiţi de el, acum e prea târziu. Binevoiţi şi
scoateţi-vă din casa mea aceste două geamantane. Adio,
domnule!
Nu-i chemă nici măcar un taxi. Aversiunea fusese mai
tare. Omul acela avea un miros care nu-i plăcea deloc.
Se aşeză pe scaun în bucătărie, cu faţa la zidul spart.
Acum situaţia evoluase. Se hotărî să le telefoneze lui Jason
Bragel şi acelui domn Rosenfeld. Hotărâse să se distreze
puţin înainte de a muri.

FEROMONUL OMULUI: Ca şi insectele care comunică prin

mirosuri, omul dispune şi el de un limbaj olfactiv prin care
dialoghează discret cu semenii săi.
Cum nu avem antene emiţătoare, ne lansăm feromonii în
aer pe la subsuori, ţâţe, zonele acoperite cu păr ale pielii şi
organele genitale.
Aceste mesaje percepute inconştient nu sunt mai puţin efi-
cace. Omul are cincizeci de milioane de terminaţii nervoase
olfactive; cincizeci de milioane de celule capabile de a
identifica mii de mirosuri, în timp ce limba noastră nu poate
recunoaşte decât patru gusturi. Cum folosim acest mod de
262
comunicare?
Mai întâi, atracţia sexuală. Un mascul va putea foarte
bine să fie atras de o femelă doar pentru că i-au plăcut
parfumurile ei naturale (prea adesea ascunse, de altfel, sub
parfumuri artificiale!). Tot aşa ar putea să fie respins de o
alta ai cărei feromoni nu-i "spun nimic".
Procesul e subtil. Cele două fiinţe nici măcar nu vor bănui
dialogul olfactiv pe care l-au avut. Se va spune doar că
"dragostea e oarbă".
Această influenţă a feromonilor omului se poate manifesta
şi în raporturile de agresiune. Ca şi câinii, un om care
adulmecă efluvii ce transportă mesajul "frică" de la adver-
sarul lui va fi îndemnat, în mod natural, să-l atace. În
sfârşit, una din consecinţele cele mai spectaculoase ale
acţiunii feromonilor omului este fără îndoială sincronizarea
ciclurilor menstruale. S-a băgat de seamă că mai multe femei
care trăiau împreună emiteau nişte mirosuri care le
influenţau organismul în aşa măsură încât ciclurile tuturor
se declanşau în acelaşi timp.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Zăresc primele secerătoare în mijlocul câmpurilor

galbene. În realitate, ar fi fost mai potrivit să li se spună
tăietoare de lemne. Cerealele sunt mult mai înalte decât ele
şi trebuie să taie baza tulpinei ca să obţină grăunţele
hrănitoare.
În afară de recoltare, principala lor activitate constă în
eliminarea tuturor celorlalte plante care cresc în jurul
culturilor. Pentru asta folosesc un ierbicid fabricat de ele:
acidul indolo-acetic, pe care-l pulverizează printr-o glandă
abdominală.
263
 Când sosesc cele două călătoare, secerătoarele abia dacă
le dau atenţie. N-au văzut niciodată furnici roşcate; pentru
ele, cele două insecte sunt, în cel mai bun caz, două sclave
fugite sau două furnici plecate în căutarea secreţiilor de
lomecuză. Pe scurt, nişte vagaboande sau nişte drogate.
În cele din urmă o secerătoare simte o moleculă cu
mirosuri de furnică roşie. Îşi întrerupe munca şi se apropie
de ele împreună cu altă colegă.
V-aţi întâlnit cu furnicile roşii? Unde sunt?
Belokanienele află din discuţie că furnicile roşii au
atacat cu câteva săptămâni în urmă cuibul secerătoarelor.
Au ucis cu acul lor veninos mai mult de o sută de
lucrătoare şi de sexuate, apoi au furat toată rezerva de
făină, de cereale. La întoarcerea din campania purtată în
sud, în căutare de noi grâne, armata de secerătoare putuse
doar să constate pagubele.
Furnicile roşcate recunosc că într-adevăr le-au întâlnit
pe furnicile roşii. Le arată încotro s-o ia ca să le găsească.
Apoi sunt luate la întrebări şi îşi povestesc propria odisee.
Căutaţi capătul lumii?
Călătoarele încuviinţează. Celelalte lansează feromoni de
hohote de râs, clocotind de mirosuri. De ce se strâmbau de
râs? Nu exista capătul lumii?
Ba da, există şi aţi ajuns la el! În afară de seceriş, princi-
pala noastră activitate este de a încerca să trecem dincolo
de capătul lumii.
Secerătoarele propun să le conducă a doua zi dimineaţă
pe cele două "turiste" spre acel loc metafizic. Seara stau de
vorbă, în adăpostul micului cuib pe care secerătoarele l-au
săpat în scoarţa unui fag.
Dar paznicii capătului lumii? întreabă 103 683.
Nu vă faceţi griji, îi veţi vedea foarte repede.
E adevărat că au o armă capabilă să strivească dintr-o
lovitură o întreagă armată?
264
 Secerătoarele sunt surprinse că străinele cunosc
asemenea detalii.
E adevărat.
103 683 va cunoaşte prin urmare soluţia enigmei care
învăluia arma secretă!
În noaptea aceea, tânăra luptătoare are un vis. Vede
Pământul care se opreşte în unghi drept, un zid vertical de
apă care inundă cerul şi din acel zid de apă ies furnici
albastre înarmate cu ramuri de salcâm, foarte
distrugătoare. E suficient ca un capăt al acestor crengi
magice să atingă ceva, pentru ca acel lucru să fie pe dată
pulverizat.

4
CAPĂTUL DRUMULUI

AUGUSTA îşi petrecu toată ziua în faţa celor şase chibri-

turi, înţelesese că zidul era mai mult psihologic decât real.
Faimosul "Trebuie gândit altfel!" al lui Edmond... Fiul ei
descoperise ceva, asta era sigur, şi ascundea această
descoperire cu inteligenţa lui.
Îşi aminti de culcuşurile lui din copilărie, de "vizuinele"
lui. Poate pentru că toate îi fuseseră distruse, încercase să-
şi facă una inaccesibilă, un loc unde nimeni să nu-l poată
deranja vreodată... Ca un loc interior, care ar putea să
proiecteze în afară calmul... şi invizibilitatea lui.
Augusta se scutură să-şi alunge amorţeala. Îi venea în
minte o amintire din propria ei copilărie. Se petrecuse într-
o noapte de iarnă. Era mică de tot şi înţelesese că puteau
265
să existe şi numere sub zero... 3, 2,1,0 şi apoi -l, -2, -3...
Nişte numere invers! Ca şi cum ai fi întors pe dos mănuşa
cifrelor. Prin urmare zero nu era sfârşitul sau începutul
tuturor lucrurilor. Mai exista o lume infinită şi de cealaltă
parte. De parcă zidul lui "zero" ar fi fost aruncat în aer.
Nu avea mai mult de şapte-opt ani, dar descoperirea ei o
tulburase profund şi în noaptea aceea nu o mai luase
somnul.
Cifrele de-a-ndoaselea... Era deschiderea spre o altă
dimensiune. A treia dimensiune. Relieful!
Dumnezeule!
Mâinile îi tremură de emoţie, plânge, dar are forţa să
apuce chibriturile. Aşază trei în formă de triunghi, apoi
plasează la fiecare colţ un chibrit vertical, astfel încât toate
să se unească într-un punct superior.
Totul formează o piramidă. O piramidă şi patru
triunghiuri echilaterale.

Iată marginea estică a Pământului. Un loc stupefiant.

Nu mai are nimic natural, nimic pământesc. Nu e deloc aşa
cum şi-l imagina 103 683. Marginea lumii e neagră,
niciodată nu a mai văzut ceva atât de negru! E un material
dur, neted, călduţ şi miroase a uleiuri minerale.
Oceanul vertical lipseşte, în schimb bântuie nişte
curenţi aerieni de o violenţă nemaipomenită.
Stau amândouă multă vreme încercând să înţeleagă ce
se petrece. Din când în când se face simţită o vibraţie.
Intensitatea ei creşte în mod exponenţial. Apoi deodată
solul tremură, un vânt puternic le ridică antenele şi un
zgomot infernal face să le pocnească timpanele tibiilor. Pare
să fie o furtună violentă. Numai că fenomenul abia apucă
să se manifeste că deja încetează, lăsând să cadă la
pământ doar câteva rotocoale de praf.
266
 Multe exploratoare au vrut să treacă această frontieră,
dar Paznicii veghează. Căci acest zgomot, acest vânt,
această vibraţie nu sunt altceva decât ei: Paznicii marginii
lumii, lovind în tot ce încearcă să păşească pe solul negru.
Oare i-au şi văzut pe aceşti Paznici? Mai înainte ca
furnicile roşcate să fi putut obţine vreun răspuns, se aude
un alt bubuit care se stinge imediat. Una dintre cele şase
secerătoare care le însoţesc afirmă că nimeni nu a reuşit
vreodată să calce pe "pământul blestemat" şi să se întoarcă
viu. Paznicii strivesc totul.
Paznicii... ei trebuie să fie cei care au atacat cetatea La-
chola-kan şi expediţia masculului 327. Dar de ce au
părăsit capătul lumii şi au înaintat spre vest? Vor cumva
să invadeze lumea?
Nici secerătoarele nu ştiu mai multe decât furnicile
roşcate. N-ar putea oare să-i descrie? Tot ce ştiu este că cei
care au încercat să se apropie de ei au murit striviţi. Nu se
ştie nici măcar din ce categorie de fiinţe vii fac parte: să fie
insecte gigantice? Păsări? Plante? Secerătoarele nu ştiu
decât că sunt foarte rapizi şi foarte puternici. E o forţă care
le depăşeşte şi care nu seamănă cu nimic cunoscut...
În acel moment, 4 000 ia o iniţiativă pe cât de bruscă, pe
atât de neaşteptata. Părăseşte grupul şi se aventurează pe
teritoriul interzis. Dacă tot e să moară, vrea să încerce să
treacă dincolo de capătul lumii, aşa, ca să se grozăvească.
Celelalte o privesc încremenite.
Bătrâna războinică înaintează încet, pândind cu
extremitatea sensibilă a picioarelor cea mai mică vibraţie,
cea mai mică boare vestitoare de moarte. Iată... a parcurs
cincizeci de capete, o sută de capete, două sute de capete,
patru sute, şase sute, opt sute de capete. Nimic. E întreagă
şi nevătămată!
Celelalte o aclamă. Din locul în care se află, temerara
vede benzi albe intermitente fugind la dreapta şi la stânga.
267
Pe pământul negru totul e mort; nici cea mai mică insectă,
nici cea mai mică plantă. Iar pământul atât de negru... nu
e pământ adevărat.
Percepe prezenţa vegetalelor, departe în faţă. Ar fi oare
posibil să existe o lume dincolo de marginea lumii?
Lansează câţiva feromoni spre celelalte, pentru a le povesti
tot ce vede, dar la o distanţă atât de mare nu se poate
dialoga prea bine.
Face cale-ntoarsă şi atunci se declanşează din nou
cutremurul şi zgomotul cumplit. Întoarcerea Paznicilor!
Aleargă din toate puterile să ajungă la tovarăşele ei.
Celelalte furnici stau încremenite în scurta fracţiune de
secundă în care o masă uluitoare străbate cerul cu un
vâjâit enorm. Paznicii au trecut, lăsând în urma lor miros
de uleiuri minerale. 4 000 a dispărut.
Furnicile se apropie puţin de margine şi înţeleg. 4 000 a
fost strivită cu atâta putere, încât trupul ei nu e acum mai
gros de o zecime de cap, parcă ar fi fost încrustată în solul
negru!
Nu a mai rămas nimic din bătrâna exploratoare
belokaniană. Cu aceeaşi ocazie ia sfârşit şi supliciul la care
era supusă de ouăle ichneumonului. De altfel, una dintre
larve tocmai îi străpunsese spatele, un punct alb în
mijlocul unui corp roşcat aplatizat...
Prin urmare, aşa omoară Paznicii capătului lumii. Se
aude un tumult, percepi un suflu şi instantaneu totul e
distrus, nimicit, sfărâmat. 103 683 nici nu a terminat încă
de analizat fero-monul când se aude o nouă explozie.
Moartea loveşte chiar dacă nimeni nu-i trece pragul. Praful
cade iar la pământ.
Cu toate astea, 103 683 ar vrea să încerce şi ea să
treacă. Se gândeşte la Sateï. Problema e similară. Dacă nu
merge pe deasupra, atunci trebuie încercat pe dedesubt.
Acest pământ negru trebuie considerat ca un fluviu, iar cel
268
mai bun mijloc de a traversa fluviile este să străpungi un
tunel pe dedesubt.
Le vorbeşte despre asta celor şase secerătoare, care
imediat se entuziasmează. E ceva atât de evident, încât nu
înţeleg cum de nu se gândiseră mai demult la asta! Aşa că
toată lumea se apucă de săpat cu toată forţa mandibulelor.

Jason Bragel şi profesorul Rosenfeld nu se înnebuniseră

niciodată după ceaiul de verbină, dar acum erau pe cale să
facă o pasiune pentru el. Augusta le povesti totul de-a fir a
păr. Le explică faptul că, după ea, ei erau cei desemnaţi de
fiul ei să moştenească apartamentul. Probabil că fiecare
din ei va avea într-o zi pornirea de a explora acolo jos, aşa
cum era şi ea tentată să facă. De aceea prefera să adune
toate energiile pentru a lovi cu maximum de eficacitate.
După ce Augusta le furniză aceste date preliminare
indispensabile, nici unul nu vorbi prea mult. Nu era nevoie
de cuvinte ca să se înţeleagă. O privire, un zâmbet... Nici
unul dintre ei nu mai simţise o osmoză intelectuală atât de
rapidă. De altfel, fenomenul depăşea purul intelect; ai fi zis
că erau născuţi pentru a se completa, că programele lor
genetice se îmbinau şi fuzionau. Era ceva magic. Augusta
era foarte bătrână, şi totuşi cei doi o găseau extraordinar
de frumoasă...
Vorbiră despre Edmond; afecţiunea lor, lipsită de cel mai
mic gând ascuns pentru defunct îi mira pe ei înşişi. Jason
Bragel nu vorbi de familia lui, Daniel Rosenfeld nu vorbi de
munca lui, Augusta nu vorbi de boala ei. Hotărâră să
coboare chiar în aceeaşi seară. Ştiau că era singurul lucru
pe care îl aveau de făcut, aici şi imediat.

MULTĂ VREME: Multă vreme s-a crezut că informatica în

269
general şi programele de inteligenţă artificială în special
aveau să amestece şi să prezinte din unghiuri noi conceptele
umane. Pe scurt, se aştepta de la electronică o nouă filozofie.
Dar chiar prezentată diferit, materia primă rămâne aceeaşi:
ideile produse de imaginaţia omului. Ăsta e un impas.
Cea mai bună cale pentru a reînnoi gândirea este de a
ieşi din imaginaţia umană.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Chli-pou-kan a câştigat în mărime şi inteligenţă; acum e

o cetate "adolescentă". Mergând mai departe pe calea
tehnologiilor acvatice, sub etajul -12 a fost instalată o
întreagă reţea de canale. Braţe de apă care permit
transportul rapid al alimentelor de la un capăt la altul al
oraşului.
Chlipoukanienele au avut tot timpul să-şi pună la punct
tehnicile de transport acvatic. Chestia cea mai tare e o
frunză plutitoare de afin. E suficient s-o iei în sensul
curentului şi poţi călători pe o distanţă de câteva sute de
capete de drum fluvial. De la crescătoriile de ciuperci din
est până la staulele din vest, de exemplu.
Furnicile speră că într-o zi vor reuşi să dreseze gândacii
de apă. Acele mari coleoptere subacvatice, prevăzute cu
camere de aer sub elitre, înoată într-adevăr foarte repede.
Dacă ar putea fi convinşi să împingă frunzele de afin,
plutele ar dispune de un mijloc de propulsie mai puţin
aleatoriu decât curenţii.
Regina însăşi lansează o altă idee futuristă. Îşi aminteşte
de coleoptera-rinocer care a eliberat-o din pânza de
păianjen. Ce perfectă maşină de război! Nu numai că au un
mare corn frontal, nu numai că au o carapace blindată, dar
270
aceşti rinoceri şi zboară foarte repede. Matca îşi imaginează
pur şi simplu o legiune formată din aceste animale, cu zece
artileriste aşezate pe capul fiecăruia dintre ei. Parcă vede
deja aceste echipaje, aproape invulnerabile, năpustindu-se
asupra trupelor inamice şi inundându-le cu acid...
Un singur obstacol: ca şi în cazul gândacilor de apă,
coleopterele-rinocer se dovedesc cu atât mai greu de
domesticit cu cât nici măcar nu li se poate înţelege limba!
Aşa că mai multe zeci de lucrătoare îşi petrec timpul cu
descifratul emisiilor lor olfactive şi încercând să-i facă să
înţeleagă limbajul feromonal al furnicilor.
Deşi rezultatele rămân deocamdată mediocre,
chlipoukanienele reuşesc totuşi să-i atragă, ghiftuindu-i cu
mierat. Până la urmă tot hrana rămâne limbajul pe care
insectele îl înţeleg cel mai bine.
În ciuda acestui dinamism colectiv, Chli-pou-ni este
îngrijorată. A trimis trei grupe de ambasadoare în direcţia
Federaţiei pentru a fi recunoscută ca a şaizeci şi cincea
cetate şi încă n-a primit nici un răspuns. Oare Belo-kiu-
kiuni respinge alianţa?
Cu cât se gândeşte mai mult, cu atât e mai convinsă că
ambasadoarele-spioane trimise de ea au comis vreo
stângăcie şi au fost interceptate de războinicele cu parfum
de stâncă. Sau poate că au căzut pur şi simplu în mrejele
efluviilor halucinogene ale lomecuzei de la etajul -50...
Altceva ce-ar fi putut să fie?
Vrea să aibă conştiinţa împăcată. Nu are intenţia să
renunţe nici la recunoaşterea de către Federaţie, nici la
continuitatea anchetei! Hotărăşte s-o trimită pe 801,
războinica ei cea mai bună şi cea mai isteaţă. Pentru a-i
conferi toate atuurile, regina intră în comunicare absolută
cu tânăra luptătoare, care în felul acesta va şti la fel de
mult ca ea despre acest mister. Va deveni:

271
 Ochiul care vede
Antena care miroase
Gheara care loveşte.

Bătrâna doamnă pregătise un rucsac plin de mâncare şi

băutură, printre care trei termosuri cu ceai cald de verbină.
Ca să nu păţească şi ei ca acel antipatic de Leduc,
constrâns să se întoarcă repede pentru că neglijase factorul
alimentaţie... Oricum, el n-ar fi reuşit să descifreze codul,
Augusta era sigură de asta.
Printre alte accesorii, Jason Bragel se înarmase cu un
spray lacrimogen de format mare şi cu trei măşti de gaze,
iar Daniel Rosenfeld luase un aparat fotografic cu blitz, un
model ultimul răcnet.
Acum se roteau coborând scara în spirală. Aşa cum se
întâmplase cu toţi cei dinaintea lor, în timpul coborârii le
treceau prin minte tot felul de amintiri şi gânduri ascunse
prin cotloanele minţii. Prima copilărie, părinţii, primele
suferinţe, greşelile făcute, dragostea frustrată, egoismul,
orgoliul, remuşcările...
Corpurile li se mişcau instinctiv, depăşiseră pragul
oboselii. Pătrundeau în carnea planetei, pătrundeau în
viaţa lor trecută. Ah, cât de lungă era o viaţă şi cât de
distrugătoare putea să fie! Mult mai uşor distrugătoare
decât creatoare...
În cele din urmă ajunseră în faţa unei uşi. Aici era scris
un text.

Sufletul în momentul morţii încearcă aceeaşi senzaţie pe

care o au cei care sunt iniţiaţi în marile Mistere.
La început e o goană la discreţia unor şerpuiri penibile,
călătorii interminabile şi pline de nelinişte prin tenebre.
Apoi, înaintea sfârşitului, spaima atinge culmea. Domină
272
fiorii, tremurul, sudoarea rece, groaza.
Această fază e urmată aproape imediat de o revenire spre
lumină, de o iluminare bruscă.
În faţa ochilor apare o strălucire extraordinară. Treci prin
locuri curate şi pajişti unde răsună glasuri şi muzici.
Cuvinte sacre inspiră respectul religios. Omul perfect şi
iniţiat devine liber şi celebrează Misterele.

Daniel face o fotografie.

― Cunosc acest text, spuse Jason. E din Plutarh.
― Frumos text, într-adevăr.
― Nu v-a speriat? întrebă Augusta.
― Ba da, dar e făcut înadins. Şi, oricum, se spune că
după spaimă vine iluminarea. Aşa că să procedăm în etape.
Dacă e necesară o mică spaimă, să ne lăsăm speriaţi.
― Tocmai, şobolanii...
Parcă fusese destul să vorbească de ei ca să-şi facă
apariţia. Cei trei exploratori le simţeau prezenţa furişă şi se
temeau să nu-i atingă mai sus de încălţările lor înalte.
Daniel declanşă din nou aparatul fotografic. Blitzul
dezvălui imaginea respingătoare a unui covor de
ghemotoace cenuşii şi de urechi negre. Jason se grăbi să
împartă măştile de gaze înainte de a pulveriza cu
generozitate în jur gazul lacrimogen. Rozătoarele o luară
imediat la sănătoasa...
Coborârea continuă încă multă vreme.
― Ce-ar fi să luăm o gustare, domnilor? propuse
Augusta.
Mâncară câte ceva. Episodul cu şobolanii părea uitat,
toţi trei erau cât se poate de bine dispuşi. Şi pentru că era
cam frig, terminară masa cu o duşcă de alcool şi o cafea
fierbinte. De obicei, ceaiul de verbină nu se servea decât la
gustărica de după-amiază.

273
 Săpă multă vreme înainte de a putea reveni la suprafaţă
într-o zonă unde pământul e uşor de fărâmiţat. În sfârşit,
din adânc se iveşte o pereche de antene, asemenea unui
periscop, imediat inundată de mirosuri necunoscute.
Aer liber. Iată-le ajunse de partea cealaltă a capătului
lumii. Nici urmă de vreun zid de apă. Ci un univers care,
zău aşa, nu seamănă prin nimic cu celălalt. Deşi se pot
zări câţiva copaci şi câteva locuri cu iarbă, dincolo de
acestea se întinde un pustiu cenuşiu, tare şi neted. Nici
urmă de furnicar sau de termitieră.
Fac câţiva paşi. Dar nişte lucruri enorme şi negre cad în
jurul lor. Seamănă puţin cu Paznicii, doar că se prăbuşesc
la întâmplare.
Şi asta nu e tot. Departe în faţă se înalţă un monolit
gigantic, atât de înalt încât antenele lor nu reuşesc să-i
perceapă limitele. Stânca întunecă cerul, striveşte
pământul.
Trebuie să fie zidul de la capătul lumii, iar dincolo de el e
apă, îşi zice 103 683.
Furnicile mai înaintează puţin şi dau nas în nas cu un
grup de gândaci de bucătărie adunaţi pe o bucată de... nu
se ştie ce. Carapacea lor transparentă lasă la vedere toate
viscerele, toate organele şi chiar sângele care circulă prin
artere! Hidos! Pe când se dau înapoi, trei secerătoare sunt
nimicite de căderea unei plăci negre.
Totuşi, 103 683 şi celelalte trei secerătoare hotărăsc să
meargă mai departe. Trec peste ziduri mici şi poroase,
continuându-şi drumul în direcţia monolitului infinit.
Deodată se pomenesc într-o regiune şi mai derutantă. Solul
e roşu şi seamănă la pipăit cu o căpşună. Furnicile
reperează un fel de puţ şi îşi fac socoteala să coboare
înăuntru, la umbră. Dar din cer apare brusc o sferă albă,
cu un diametru de cel puţin zece capete, şi sare pe sol în
274
urmărirea lor. Toate se aruncă în puţ... abia au timp să se
lipească de pereţi în momentul în care sfera se sfărâmă de
fund.
Ies afară, cuprinse de panică, şi o iau la sănătoasa. În
jur, pământul e albastru, verde sau galben şi peste tot sunt
puţuri şi sfere albe care te urmăresc. De data asta e prea
mult, curajul are şi el limitele lui. Acest univers e mult prea
diferit pentru a fi suportabil.
Aşa că fug cât le ţin picioarele, parcurg subterana şi se
reîntorc repede în lumea normală.

CIVILIZAŢIA (urmare): Un alt mare şoc al civilizaţiilor:

întâlnirea Occidentului cu Orientul. Analele imperiului chinez
semnalează, cam pe la anul 115 al erei noastre, sosirea unei
corăbii, după toate probabilităţile de origine romană, care
din cauza unei furtuni eşuase pe coastă, după mai multe zile
de derivă. Pasagerii erau acrobaţi şi jongleri care, imediat ce
au pus piciorul pe uscat, au vrut să-şi atragă bunăvoinţa
locuitorilor acelei ţări necunoscute, prezentându-le un spec-
tacol. Chinezii i-au văzut astfel ― rămânând cu gurile
căscate - pe acei străini cu nasuri lungi scuipând foc,
înnodându-şi membrele, preschimbând broasca în şarpe etc.
Au tras pe bună dreptate concluzia că Vestul e populat de
clovni şi de mâncători de foc. Şi abia după câteva sute de
ani au avut prilejul să-şi schimbe părerea.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

În sfârşit, ajunseră în faţa zidului făcut de Jonathan.

Cum formezi patru triunghiuri din şase chibrituri? Daniel nu
pierdu ocazia să facă o fotografie. Augusta bătu pe taste
275
cuvântul "piramidă" şi zidul se dădu uşor într-o parte. Se
simţi mândră de nepotul ei.
Trecură şi imediat auziră zidul care revenea la locul lui.
Jason lumină pereţii; peste tot stâncă, dar nu era aceeaşi
ca mai înainte. Înainte zidul era roşu, acum arăta galben
cu vinişoare de sulf.
Aerul se menţinea totuşi respirabil. Ba chiar se simţea
un firişor de aer curat. Să fi avut dreptate profesorul
Leduc? Tunelul chiar ieşea în pădurea Fontainebleau?
Imediat dădură peste o altă ceată de şobolani, mult mai
agresivi decât cei întâlniţi înainte. Jason înţelese despre ce
era vorba, dar nu avu răgazul să le explice şi celorlalţi:
fuseseră nevoiţi să-şi pună din nou măştile şi să împrăştie
gaz. De fiecare dată când zidul se mişca, lucru care cu
siguranţă că nu se întâmpla des, şobolani din "zona roşie"
treceau în "zona galbenă", în căutare de hrană. Dar dacă
cei din zona roşie se mai descurcau într-un fel, ceilalţi ―
migratorii ― nu găsiseră nimic consistent şi fuseseră
nevoiţi să se mănânce între ei.
Iar Jason şi prietenii lui aveau de-a face cu
supravieţuitorii, cu alte cuvinte, cu cei mai feroci. În faţa
lor, gazul lacrimogen se dovedea pur şi simplu ineficace.
Atacau! Săreau, încercau să se agaţe de braţe...
La un pas de isterie, Daniel îi mitralie cu flash-uri
orbitoare, dar acele jivine de coşmar, grele de câteva
kilograme, nu se temeau de oameni. Apărură primele răni.
Jason îşi scoase cuţitul şi înjunghie doi şobolani pe care îi
aruncă drept hrană celorlalţi.
Augusta trase de câteva ori cu un mic revolver...
Astfel, au putut să-şi ia tălpăşiţa. Era şi timpul!

CÂND ERAM: Când eram mic, stăteam ore în şir lungit pe

pământ şi priveam furnicarele. Mi se păreau mai "reale"
276
decât televiziunea.
Printre misterele pe care mi le oferea furnicarul se număra
şi acesta: de ce, după o devastare de-a mea, pe unii răniţi îi
cărau, iar pe alţii îi lăsau să moară? Toţi aveau aceeaşi
mărime... După ce criteriu de selecţie un individ era consi-
derat interesant, iar un altul neglijabil?

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Fugeau de acel tunel cu dungi galbene.

Apoi ajunseră în faţa unui grilaj de oţel. Deschizătura
din centru conferea ansamblului înfăţişarea unei plase de
pescuit. La mijloc, grilajul forma un con care se îngusta
astfel încât să lase să treacă prin el un corp omenesc de
mărime mijlocie, dar fără posibilitate de întoarcere, datorită
vârfurilor ascuţite de la ieşirea din con.
― E o lucrare recentă...
― Hm, s-ar zice că cei care au fabricat uşa şi plasa nu
doreau ca întoarcerea să mai fie posibilă...
Augusta recunoscu încă o dată mâna lui Jonathan,
specialistul în uşi şi metale.
― Priviţi!
Daniel lumină o inscripţie:

Aici ia sfârşit conştiinţa.

Vreţi să pătrundeţi în inconştient?

Rămaseră cu gura căscată.

― Ce facem?
Toţi se gândiră la acelaşi lucru în acelaşi moment.
― Dacă am ajuns până aici, ar fi păcat să renunţăm. Vă
propun să mergem mai departe!
277
 ― Eu trec primul, zise Daniel, punându-şi coada de cal
la adăpost în guler ca să nu şi-o agaţe.
Se târâră pe rând prin plasa de oţel.
― E uimitor, zise Augusta, am impresia că am mai trăit
deja acest gen de experienţă.
― Aţi mai fost deja într-o plasă care se strânge şi te
împiedică să vii înapoi?
― Da. Cu mult timp în urmă.
― Ce înţelegeţi prin mult timp în urmă...
― Oh! eram tânără, trebuie să fi avut... una-două
secunde.

Secerătoarele povestesc în cetatea lor aventurile prin

care trecuseră de cealaltă parte a lumii, ţinut stăpânit de
monştri şi de fenomene de neînţeles. Gândacii de
bucătărie, plăcile negre, monolitul gigant, puţul, bilele
albe... E prea mult! Nu există nici o posibilitate de a
întemeia o aşezare într-un univers atât de grotesc.
103 683 stă într-un colţ să-şi recapete puterile. Se
gândeşte. După ce surorile ei vor afla toată povestea, vor
trebui să refacă toate hărţile şi să reconsidere principiile de
bază ale planetologiei lor. Îşi zice că e timpul să se întoarcă
în Federaţie.

De când trecuseră de plasă probabil că parcurseseră

vreo zece kilometri... În fine, nu aveau de unde să ştie, şi
pe urmă oboseala trebuia totuşi să se facă simţită.
Ajunseră la un râuleţ subţire care intersecta tunelul şi a
cărui apă era caldă şi plină de sulf.
Daniel se opri brusc. I se păruse că zăreşte nişte furnici
plutind pe o frunză pe firul apei! Se scutură. Probabil că
emanaţiile sulfurate îi provocau halucinaţii...
278
 După câteva sute de metri, Jason puse piciorul pe un
material care trosnea. Făcu lumină. Cuşca toracică a unui
schelet! Jason scoase un ţipăt. Daniel şi Augusta luminară
cu lanternele
În jur şi mai descoperiră două schelete, dintre care unul
de mărimea unui copil. Era posibil să fi fost Jonathan şi
familia lui?
O porniră din nou la drum şi în curând fură obligaţi să o
ia la fugă: un freamăt masiv anunţa sosirea şobolanilor.
Galbenul pereţilor se transformă în alb. Var. Epuizaţi,
ajunseră în sfârşit la capătul tunelului. La picioarele unei
scări în spirală care urca!
Augusta trase ultimele două gloanţe în direcţia
şobolanilor, apoi se repeziră pe scară. Jason, din nou cel
mai dezgheţat la minte, observă că această scară era
inversul celeilalte, adică urcatul ca şi coborâtul se făceau
în sensul acelor unui ceasornic.

Vestea produce senzaţie. O belokaniană tocmai a intrat

în Cetate. Se răspândeşte zvonul că trebuie să fie o
ambasadoare a Federaţiei, venită să anunţe aderarea
oficială a cetăţii Chli-pou-kan ca a şaizeci şi cincea cetate.
Chli-pou-ni e mai puţin optimistă decât fiicele ei. Noua
sosită îi stârneşte bănuieli. Să nu fie vreo luptătoare cu
parfum de stâncă, trimisă de Bel-o-kan pentru a se infiltra
în cetatea reginei subversive.
Cum arată?
Mai ales e foarte obosită! Probabil că a venit în fugă de la
Bel-o-kan ca să facă traseul în câteva zile.
Nişte păstoriţe o zăriseră rătăcind epuizată prin
împrejurimi. Până acum n-a emis nimic; o duseseră direct
în sala furnicilor cisternă ca să se alimenteze.
Aduceţi-o aici, vreau să vorbesc singură cu ea, dar gărzile
279
să rămână la intrarea în încăperea regală, gata să intervină
la semnalul meu.
Chli-pou-ni a dorit totdeauna să afle veşti despre cetatea
natală, şi când colo, abia soseşte o reprezentantă, că prima
idee care îi trece prin minte este să o considere spioană şi
s-o omoare. Va aştepta să vadă, dar dacă descoperă cea
mai mică moleculă de parfum de stâncă, va pune să fie
executată fără cea mai mică ezitare.
E adusă belokaniana. Imediat ce se recunosc, cele două
furnici sar una spre alta, cu mandibulele larg deschise, şi
se dedau... la cea mai onctuoasă trofalaxie. Emoţia e atât
de puternică, încât nu reuşesc imediat să emită.
Chli-pou-ni lansează primul feromon.
Unde s-a ajuns cu ancheta? Termitele sunt de vină?
103 683 îi povesteşte că a trecut fluviul de la est, că a
vizitat cetatea termitelor, care a fost nimicită şi că nu a mai
rămas nici un supravieţuitor.
Atunci cine se ascunde în spatele acestor lucruri?
Adevăraţii autori ai tuturor acestor evenimente de
neînţeles, după părerea războinicei, sunt Paznicii de la
marginea orientală a lumii. Nişte animale atât de ciudate
încât nici nu le vezi, nici nu le simţi. Se ivesc deodată din
cer şi toată lumea moare!
Chli-pou-ni ascultă cu atenţie. Totuşi a rămas un
element nelămurit, adaugă 103 683. Cum s-au putut folosi
Paznicii capătului lumii de luptătoarele cu miros de
stâncă?
În privinţa asta, Chli-pou-ni are o teorie. Ea povesteşte
că luptătoarele cu miros de stâncă nu sunt nici spioane,
nici mercenare, ci o forţă clandestină însărcinată să
supravegheze nivelul de stres al organismului Cetăţii. Ele
înăbuşe toate informaţiile susceptibile să îngrijoreze foarte
tare Cetatea... Îi istoriseşte luptătoarei cum l-au asasinat
ucigaşele acelea pe 327 şi cum au încercat s-o asasineze
280
chiar pe ea.
Dar rezervele de hrană de sub stânca podea? Dar
culoarul în granit?
În privinţa asta, Chli-pou-ni nu are nici un răspuns.
Tocmai a trimis nişte ambasadoare spioane care vor
încerca să rezolve această dublă enigmă.
Tânăra regină îi propune prietenei sale să viziteze
oraşul. Pe drum, îi explică formidabilele posibilităţi pe care
le oferă apa. Fluviul de la est, de exemplu, a fost totdeauna
considerat mortal, dar nu e decât apă, regina a căzut în ea
şi n-a murit deloc. Poate că într-o zi se va putea coborî pe
acest fluviu cu plutele de frunze şi se va descoperi
marginea nordică a lumii... Chli-pou-ni se înflăcărează: cu
siguranţă că există şi Paznicii marginii de nord, şi poate i-
am putea stârni să lupte împotriva celor de la marginea
orientală.
103 683 nu poate să nu remarce ca Chli-pou-ni are o
sumedenie de proiecte îndrăzneţe. Nu toate sunt
realizabile, dar ceea ce s-a făcut deja e de-a dreptul
impresionant. Luptătoarea nu mai văzuse niciodată
crescătorii de ciuperci sau staule atât de mari, niciodată nu
mai văzuse plute navigând pe canalele subterane...
Dar cel mai mult o surprinde ultimul feromon al reginei.
Chli-pou-ni declară că, dacă ambasadoarele sale nu se
vor întoarce în cincisprezece zile, atunci va declara război
Bel-o-kan-ului. După părerea ei, cetatea natală nu mai este
adaptată pentru această lume. Simpla existenţă a
luptătoarelor cu miros de stâncă e o dovadă că oraşul nu
abordează făţiş realităţile. E un oraş timorat ca un melc. Pe
vremuri era revoluţionar, acum e depăşit! E nevoie de o
schimbare. Aici, la Chli-pou-kan, furnicile progresează
mult mai repede. Chli-pou-ni consideră că, dacă ar prelua
conducerea Federaţiei, ar putea s-o facă să evolueze mai
repede. Cu şaizeci şi cinci de cetăţi federale, rezultatele
281
iniţiativelor ei vor fi de zece ori mai mari. Se gândeşte deja
să cucerească cursurile de apă şi să organizeze o legiune
zburătoare folosind coleoptere-rinocer.
103 683 ezită. Avea intenţia să se ducă la Bel-o-kan
pentru a-şi povesti acolo odiseea, dar Chli-pou-ni îi cere să
renunţe la acest proiect.
Cetatea Bel-o-kan a pus la punct o armată "ca să nu ştie",
n-o obliga să cunoască ceea ce nu vrea să cunoască.

Capătul de sus al scării în spirală e prelungit cu nişte

trepte din aluminiu. Astea nu datează din Renaştere! Ele
duc la o uşă albă. Încă o inscripţie:

Şi am ajuns în vecinătatea unui zid care era construit din

cristale şi înconjurat de limbi de foc. Şi la început mi-a fost
frică.
Apoi am pătruns prin limbile de foc până în apropierea
unei locuinţe mari, care era construită din cristale.
Şi zidurile casei erau ca un talaz de cristal în carouri şi
temelia ei era din cristal.
Tavanul era precum bolta cerului.
Şi între ele se aflau simboluri ale focului.
Şi cerul lor era limpede ca apa. (ENOCH, I)

Cei trei prieteni deschid uşa şi urcă un culoar în pantă.

Deodată solul se lasă în jos sub paşii lor ― o podea mobilă!
Căderea este atât de lungă... încât timpul fricii a trecut
deja, acum au impresia că zboară. Zboară!
Căderea le este amortizată de o plasă elastică, o plasă
enormă cu ochiuri mici. În patru labe, bâjbâie prin
întuneric. Jason Bragel identifică încă o uşă... nu cu un alt
cod, ci cu o simplă clanţă. Îşi cheamă, cu glas scăzut,
prietenii. Apoi deschide.
282
 BĂTRÂNUL: În Africa, moartea unui bătrân este mai
plânsă decât moartea unui nou-născut. Bătrânul deţinea un
fond de experienţă de care restul tribului putea să profite, pe
când nou-năs-cutul, netrăind, nu e nici măcar conştient de
moartea lui.
În Europa, nou-născutul este plâns deoarece oamenii îşi
spun că ar fi putut cu siguranţă să facă lucruri fabuloase
dacă ar fi trăit. Iar morţii unui bătrân i se dă puţină atenţie.
Oricum, profitase deja de viaţă.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Locul e scăldat într-o lumină albastră.

E un templu fără icoane, fără statui.
Augusta se gândi din nou la ceea ce spusese profesorul
Leduc. Probabil că protestanţii se refugiau aici pe vremuri,
atunci când persecuţiile deveneau prea violente.
Sub bolţi largi din piatră cioplită, sala e vastă, pătrată şi
foarte frumoasă. Singurul element decorativ e o mică orgă
de epocă, plasată în centru. În faţa orgii se află un pupitru
pe care stă o mapă groasă.
Pereţii sunt plini de inscripţii, dintre care multe, chiar şi
pentru privirea unui profan, par mai apropiate de magia
neagra decât de magia albă. Leduc avea dreptate, probabil
că în acest refugiu subteran s-au succedat mai multe
secte. Şi, pe vremuri, probabil că nu exista zid mobil, plasă
şi trapă.
Se aude un susur, ca o apă care curge. Nu văd imediat
de unde vine acest zgomot. Lumina albăstrie provine din
partea dreaptă. Acolo se află un fel de laborator, plin de
283
ordinatoare şi de eprubete. Toate maşinile funcţionează
încă; ecranele ordinatoarelor produc acel halou care
luminează templul.
― Vă intrigă, nu?
Se uită unul la altul. Nici unul dintre ei nu a vorbit. Un
bec se aprinde în plafon.
Se întorc. Spre ei se îndreaptă Jonathan Wells, îmbrăcat
într-un halat de casă alb. A intrat pe o uşă situată în
templu, de cealaltă parte a laboratorului.
― Bună ziua, bunică Augusta! Bună ziua, Jason Bragel!
Bună ziua, Daniel Rosenfeld!
Cei trei interpelaţi rămân cu gurile căscate, incapabili să
răspundă. Prin urmare nu murise! Trăia acolo! Cum putea
să trăiască aici? Nu ştiu cu ce întrebare să înceapă...
― Bine aţi venit în mica noastră comunitate.
― Unde ne aflăm?
― Aici vă aflaţi într-un templu protestant construit de
Jean Androuet Du Cerceau la începutul secolului al XVII-
lea. Androuet a devenit celebru construind hotelul Sully de
pe strada Saint-Antoine din Paris, dar capodopera lui cred
că rămâne acest templu subteran. Kilometri de tuneluri din
piatră cioplită. După cum aţi văzut, pe toate traseele există
aer. Probabil că a amenajat guri de aerisire, sau a folosit
pungile de aer ale galeriilor naturale. Nici măcar nu poţi
înţelege cum a procedat. Şi asta nu e totul; nu avem numai
aer, ci şi apă. Cu siguranţă că aţi remarcat râuleţele care
traversează anumite porţiuni de tunel. Priviţi, e unul care
ajunge aici.
Şi arătă spre originea acelui susur permanent ― o
fântână sculptată plasată în spatele orgii.
― De-a lungul vremii, mulţi oameni s-au retras aici
pentru a găsi liniştea şi seninătatea necesare pentru a
întreprinde lucruri care cereau, să spunem... multă atenţie.
Unchiul meu Edmond descoperise într-o carte veche
284
existenţa acestei ascunzători şi în acest loc lucra.
Jonathan se apropie şi mai mult de ei. Din fiinţa lui
emană o blândeţe şi o relaxare puţin obişnuite. Augusta e
de-a dreptul uluită.
― Dar probabil că sunteţi extenuaţi. Urmaţi-mă.
Deschide uşa prin care îşi făcuse apariţia şi îi conduse
într-o încăpere unde se află câteva divane dispuse în cerc.
― Lucie! strigă el, avem musafiri!
― Lucie? E şi ea cu tine? izbucneşte fericită Augusta.
― Hmm, câţi sunteţi aici? întreabă Daniel.
― Până acum eram optsprezece: Lucie, Nicolas, cei opt
pompieri, inspectorul, cei cinci jandarmi, comisarul şi cu
mine. Pe scurt, toţi cei care şi-au dat osteneala să coboare.
Îi veţi vedea în curând. Scuzaţi-ne, dar pentru comunitatea
noastră acum e patru dimineaţa, şi toată lumea doarme.
Numai eu m-am trezit din cauza venirii voastre. Aţi făcut
ditamai tămbălăul pe culoare...
Lucie îşi făcu şi ea apariţia, în halat de casă.
― Bună ziua!
Înaintă zâmbitoare şi îi sărută pe toţi trei. În spatele ei,
nişte siluete în pijama scoteau capul pe o uşă pentru a-i
vedea pe "noii veniţi".
Jonathan aduse o carafa mare cu apă de la fântână şi
pahare.
― O să vă lăsăm singuri un moment ca să ne îmbrăcăm
şi să ne pregătim. Noii veniţi sunt totdeauna întâmpinaţi
cu o mică serbare, dar acum nu aveam de unde să ştim că
veţi pica în toiul nopţii...
Augusta, Jason şi Daniel stau nemişcaţi. Toată această
poveste era mai mult decât fantastică. Daniel se ciupeşte
deodată de braţ. Augusta şi Jason găsesc ideea excelentă şi
fac şi ei la fel. Dar nu, realitatea merge uneori mult mai
departe decât visul. Se uită unul la altul, încântaţi la culme
de deruta lor, şi îşi zâmbesc.
285
 Câteva ore mai târziu s-au adunat cu toţii şi stau pe
divane. Augusta, Jason şi Daniel şi-au venit în fire şi acum
sunt dornici să ştie tot.
― Vorbeai mai adineauri de guri de aerisire. Suntem
departe de suprafaţă?
― Nu, cel mult trei-patru metri.
― Înseamnă că putem ieşi din nou în aer liber?
― Nu, nu. Jean Androuet Du Cerceau a situat şi şi-a
construit templul chiar sub o stâncă plată, imensă,
deosebit de solidă ― granit!
― E totuşi străpunsă de o gaură de mărimea unui braţ,
completă Lucie. Şi acest orificiu servea drept gură de
aerisire.
― Servea?
― Da, acestui canal i s-a dat o altă întrebuinţare. Nu e
nici o nenorocire, există alte canale de ventilaţie laterale.
Vedeţi bine că avem destul aer, nu ne sufocăm...
― Nu putem ieşi afară?
― Nu. Sau, în orice caz, nu pe acolo pe sus.
Jason părea foarte preocupat.
― Bine, Jonathan, atunci de ce ai construit acel zid
mobil, grilajul, podeaua care îţi fuge de sub picioare şi
plasa?... Suntem blocaţi total "aici!
― Asta am şi intenţionat. A fost nevoie de multă
cheltuială şi eforturi. Dar era necesar. Când am ajuns
prima dată în acest templu, am dat peste pupitru. Pe lângă
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute am mai găsit şi
o scrisoare adresată mie. Iat-o.
Noii sosiţi citesc:

"Dragul meu Jonathan,

Te-ai hotărât să cobori, în ciuda avertismentului meu.
Prin urmare eşti mai curajos decât credeam. Bravo. După
părerea mea nu aveai decât o şansă din cinci ca să
286
reuşeşti. Mama ta îmi vorbise despre spaima pe care ţi-o
provoacă întunericul. Dacă ai ajuns aici, înseamnă că ai
reuşit, printre altele, să-ţi învingi acest handicap şi că
voinţa ta a devenit mai fermă. Vom avea nevoie de ea.
În această mapă vei găsi Enciclopedia cunoaşterii relative
şi absolute care, în ziua când îţi scriu aceste cuvinte,
cuprinde 288 de capitole în care e vorba de cercetările
mele. Doresc să le continui, merită osteneala.
Majoritatea acestor cercetări au ca obiect civilizaţia
furnicilor. În fine, vei citi şi vei înţelege. Dar în prima fază
vreau să-ţi cer un lucru foarte important. Până în
momentul în care ai ajuns aici, nu am avut timp să fixez
protecţiile (dacă aş fi reuşit, n-ai fi găsit această scrisoare
concepută astfel) secretului meu.
Îţi cer să le construieşti tu. Am început să fac nişte
schiţe, dar cred că vei putea îmbunătăţi aceste sugestii,
având în vedere cunoştinţele tale. Obiectivul acestor
mecanisme este simplu. Trebuie ca oamenii să nu poată
pătrunde cu uşurinţă în bârlogul meu, iar cei care reuşesc
să nu mai poată face niciodată cale întoarsă pentru a
povesti ceea ce au găsit.
Sper că vei reuşi şi că acest loc îţi va aduce tot atâtea
«bogăţii» pe cât mi-a adus şi mie.
Edmond."

― Jonathan a intrat în joc, le explică Lucie. A construit

toate capcanele prevăzute, şi aţi putut constata că
funcţionează.
― Dar cadavrele? Sunt ale unor oameni ucişi de
şobolani?
― Nu. (Jonathan zâmbi.) Vă asigur că nu a murit nimeni
în această subterană de când s-a stabilit aici Edmond.
Cadavrele pe care le-aţi văzut datează de cel puţin cincizeci
de ani. Nu se ştie ce dramă a avut loc aici în perioada
287
aceea. O sectă oarecare...
― Înseamnă că nu vom mai putea niciodată ieşi la
suprafaţă? întrebă Jason neliniştit.
― Niciodată.
― Ar trebui să ajungi la gaura de deasupra plasei (care e
la o înălţime de opt metri!), să treci prin grilaj în celălalt
sens, ceea ce e imposibil, şi pe urmă să mai treci şi de zid
(or, Jonathan nu a prevăzut nici un sistem de deschidere
pe partea asta)...
― Fără a mai vorbi de şobolani...
― Cum ai reuşit să aduci şobolani aici jos? întrebă
Daniel.
― A fost ideea lui Edmond. Instalase o pereche de rattus
norvegicus, o specie deosebit de mare şi de agresivă, într-o
crăpătură a stâncii, cu o mare rezervă de hrană. Ştia că era
o bombă cu explozie întârziată. Când sunt bine hrăniţi,
şobolanii se reproduc cu o viteză exponenţială. În fiecare
lună câte şase pui, pregătiţi şi ei să procreeze după două
săptămâni... Pentru a se apăra de ei, Edmond folosea un
spray cu feromoni de agresiune insuportabili pentru aceşti
rozători.
― Înseamnă că ei l-au omorât pe Ouarzazate? întrebă
Augusta.
― Din nenorocire, da. Iar Jonathan nu prevăzuse că
şobolanii care vor trece de cealaltă parte a "zidului
piramidei" vor deveni şi mai feroci.
― Unul dintre colegii mei, care avea repulsie faţă de
şobolani, s-a despărţit brusc de noi când una din acele
jivine mari i-a sărit în faţă şi i-a mâncat o bucată de nas. A
urcat imediat, zidul nici măcar nu a avut timp să se
închidă la loc. Ce mai ştiţi de el? întrebă un jandarm.
― Am auzit că şi-a pierdut minţile şi că l-au închis într-
un azil, răspunse Augusta, dar nu sunt decât zvonuri.
Apoi vrea să-şi ia paharul cu apă, dar remarcă că pe
288
masă sunt o sumedenie de furnici. Scoate un ţipăt şi,
instinctiv, mătură masa cu dosul palmei. Jonathan se
repede imediat şi o prinde de mână. Privirea lui dură
contrastează catastrofal cu seninătatea care domnise până
atunci în rândul grupului. Reapare şi vechiul lui tic al
gurii, de care părea că se vindecase.
― Să nu mai faci... niciodată... asta!

Singură în încăperea ei, Belo-kiu-kiuni devorează

distrată o serie de ouă; la urma urmelor, e hrana ei
preferată.
Ştie că aşa-zisa 801 nu e numai o ambasadoare a noii
cetăţi. 56, sau mai curând regina Chli-pou-ni, de vreme ce
vrea să-şi spună astfel, a trimis-o pentru a continua
ancheta.
Nu are de ce să-şi facă griji; războinicele cu parfum de
stâncă îi vor veni de hac fără probleme. Mai ales şchioapa,
atât de dotată în arta de a-i scăpa pe alţii de povara vieţii ―
o artistă!
Totuşi, e a patra oară când Chli-pou-ni îi trimite nişte
ambasadoare cam prea curioase. Primele au fost ucise mai
înainte de a găsi sala unde se află lomecuza. Următoarele
au sfârşit din cauza substanţelor halucinogene ale
coleopterei otrăvite.
Dar această 801 se pare că a coborât imediat ce s-a
terminat întrevederea cu Matca. Se vede treaba că sunt din
ce în ce mai nerăbdătoare să moară! Numai că de fiecare
dată ajung şi mai în adâncul Cetăţii. Şi dacă una din ele ar
ajunge totuşi să găsească tunelul secret? Şi dacă ar
descoperi secretul? Şi dacă i-ar răspândi parfumul?...
Roiul n-ar înţelege. Războinicele antistres ar avea puţine
şanse să înăbuşe la timp informaţia. Cum vor reacţiona
fiicele ei?
289
 Una din războinicele cu parfum de stâncă intră în mare
grabă.
Spioana a reuşit să învingă lomecuza! E jos!
Trebuia să se întâmple şi asta...

666 e numărul fiarei (Apocalipsa după sfântul Ioan).

Dar cine pentru cine va fi fiara?

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Jonathan dădu drumul mâinii bunicii sale. Ca să evite

stinghereala care ar fi urmat, Daniel încercă o diversiune.
― Dar acel laborator de la intrare la ce serveşte?
― E Piatra de la Rosetta! Toate eforturile noastre sunt
canalizate spre o singură ambiţie: să comunicăm cu ele!
― Ele... care ele?
― Ele: furnicile. Urmaţi-mă.
Părăsesc salonul şi intră în laborator. Jonathan, foarte
la largul său în postura de continuator al lui Edmond, ia
dintr-un suport o eprubetă plină de furnici şi o ridică la
nivelul privirii.
― Vedeţi, acestea sunt nişte fiinţe. Nişte fiinţe cu totul
aparte. Nu sunt pur şi simplu nişte insecte mici şi
neînsemnate, iar unchiul meu a înţeles numaidecât asta...
Furnicile constituie a doua mare civilizaţie terestră. Iar
Edmond este un fel de Cristofor Columb, care a descoperit
un alt continent la picioarele noastre. El a fost primul care
a înţeles că, înainte de a căuta extratereştri până la
marginile spaţiului, se cuvenea mai întâi să intrăm în
legătură cu... intratereştrii.
Nimeni nu spune nimic. Augusta îşi aminteşte. Cu
290
câteva zile în urmă, pe când se plimba prin pădurea
Fontainebleau, a simţit deodată ceva foarte mic trosnindu-i
sub toc. Călcase pe un grup de furnici. Se aplecase spre
ele. Toate muriseră, dar ceva o intrigase. Furnicile erau
aliniate în aşa fel încât formau o săgeată cu vârful întors
invers...
Jonathan a pus la loc eprubetă. Îşi reia expunerea:
― Când s-a întors din Africa, Edmond a găsit acest
imobil, subterana şi apoi templul. Era un loc ideal, aşa că
şi-a instalat aici laboratorul... Prima etapă a cercetărilor a
constat în descifrarea feromonilor de dialog ai furnicilor.
Această maşină este un spectrometru de masă. După cum
îi e şi numele, aparatul indică spectrul masei, descompune
Orice materie enumerând atomii care o compun... Am citit
notiţele unchiului meu. La început îşi aşeza furnicile-cobai
sub un clopot de sticlă legat printr-un tub aspirant la
spectrometrul de masă. Punea furnica în contact cu o
bucată de măr; când aceasta întâlnea o altă furnică, îi
spunea în mod inevitabil: "Vezi că în direcţia aia e măr." În
sfârşit, asta a fost ipoteza iniţială. El aspira feromonii
emişi, îi descifra şi ajungea la o formulă chimică... "Vezi că
e măr la nord", de exemplu, se spune: "metil-4 metilpirol-2
carboxilat". Cantităţile sunt infime, de ordinul a 2-3
picograme (IO12) la frază... Dar e suficient. În felul ăsta afla
cum se spune "măr" şi "la nord". A continuat experienţa cu
o mulţime de obiecte, alimente sau situaţii. Şi aşa a obţinut
un adevărat dicţionar. După ce a înţeles numele a vreo
sută de fructe, vreo treizeci de flori şi vreo zece direcţii, a
ştiut să afle feromonii de alertă, feromonii plăcerii,
sugestiei, descrierii; şi a întâlnit chiar sexuaţi care l-au
învăţat cum să exprime "emoţiile abstracte" ale celui de-al
şaptelea segment antenar... Totuşi, nu-i era de ajuns să
ştie să le "asculte". Acum voia să le vorbească, să
stabilească un adevărat dialog cu ele.
291
 ― Fantastic! murmură profesorul Daniel Rosenfeld.
― A început prin a face să corespundă fiecare formulă
chimică cu o sonoritate de tip silabă. Metil-4 metilpirol-2
carboxilat se va spune de exemplu MT4MTP2CX, apoi
Metepa-metepedocex. Şi la sfârşit, a înmagazinat în
memoria ordinatorului: Metepametepe = măr; docex = se
află la nord. Ordinatorul face traducerea în ambele sensuri.
Când percepe "docex" traduce textual "se află la nord". Şi
când se tastează "se află la nord", transformă această
propoziţie în "docex", ceea ce declanşează emiterea de
carboxilat de către acest aparat emiţător...
― Un aparat emiţător?
― Da, această maşină.
Le arătă un fel de bibliotecă formată din mii de fiole
mici, flecare terminându-se printr-un tub, flecare tub
branşat la o pompă electrică.
― Atomii conţinuţi în flecare fiolă sunt aspiraţi de
această pompă, apoi proiectaţi în acest aparat care îi triază
şi îi calibrează, dozându-i cu precizie, conform indicaţiilor
din dicţionarul informatic.
― Extraordinar, interveni din nou Daniel Rosenfeld, pur
şi simplu extraordinar. Şi chiar a reuşit să dialogheze?
― Hmm... În acest stadiu e mai bine să vă citesc notele
din Enciclopedie.

FRAGMENTE DE CONVERSAŢIE: Fragment din prima con-

versaţie cu o formică rufa de tip războinic.
OM: Mă recepţionezi?
FURNICA: crrrrrrrr.
OM: Emit, mă recepţionezi?
FURNICA: crrrrrrrrcrrrcrrrrrrrrrr. Ajutor.
(N.B. Au fost modificate câteva reglaje. Emisiile erau mult
prea puternice, asfixiind subiectul. Butonul de reglare a
emisiei trebuie potrivit la 1. În schimb, butonul de reglare a
292
recepţiei trebuie să fie dus până la 10, pentru a nu se pierde
nici o moleculă.)

OM: Mă recepţionezi?
FURNICA: Bougu.
OM: Emit, mă auzi?
FURNICA: Zgugnu. Ajutor. Sunt închisă.

Extras din cea de a treia conversaţie.

(N.B. De data asta, vocabularul a fost îmbogăţit cu optzeci
de cuvinte. Emisia a fost şi de data asta prea puternică. Altă
reglare; butonul trebuie dus până aproape de zero.)
FURNICA: Ce?
OM: Ce spui?
FURNICA: Nu înţeleg nimic. Ajutor!
OM: Să vorbim mai încet!
FURNICA: Emiţi prea tare! Antenele mele sunt saturate.
Ajutor! Sunt închisă.
OM: Acum e bine?
FURNICA: Nu, nu ştii să dialoghezi?
OM: Păi...
FURNICA: Cine eşti?
OM: Sunt un animal mare. Mă numesc ED-MOND.
Sunt un OM.
FURNICA: Ce spui? Nu înţeleg nimic. Ajutor! Săriţi! Sunt
închisă!...
(N.B. Subiectul a murit la cinci secunde după acest dialog.
Să fie emisiile încă prea toxice? I-a fost frică?)

Jonathan îşi întrerupe lectura.

― După cum vedeţi, nu e deloc simplu! Pentru a le vorbi
nu e suficient doar să ai un vocabular bogat. Şi pe lângă
asta, limbajul furnicilor nu funcţionează ca al nostru. În
afară de emisiile de dialog propriu-zise, mai sunt percepute
293
şi emisiile celorlalte unsprezece segmente antenare.
Acestea transmit identitatea individului, preocupările,
psihicul lui... un fel de stare de spirit globală care e
necesară bunei înţelegeri între indivizi. Aşa că Edmond a
trebuit să abandoneze. Vă citesc notele lui.

CE PROST SUNT: Ce prost sunt!

Chiar dacă ar exista extratereştri, tot nu i-am putea
înţelege. Mai mult ca sigur că reperele noastre nu pot fi
identice. Ne vom apropia de ei întinzându-le mâna şi s-ar
putea ca pentru ei, acesta să însemne un gest de amenin-
ţare. Nu reuşim să-i înţelegem nici măcar pe japonezi cu
sinuciderea lor rituală, sau pe indieni cu castele lor. Nu
reuşim să ne înţelegem între noi... Cum am. putut avea
vanitatea de a înţelege furnicile?

801 nu mai are decât un ciot de abdomen. Chiar dacă a

putut să omoare la timp lomecuza, lupta împotriva
războinicelor cu parfum de stâncă, dusă în crescătoria de
ciuperci, a micşorat-o al naibii de mult. Cu atât mai rău,
sau cu atât mai bine: e mai uşoară fără abdomen.
Porneşte pe culoarul larg, săpat în granit. Cum au putut
oare nişte mandibule de furnici să realizeze aşa ceva?
Jos, descoperă ceea ce-i indicase Chli-pou-ni: o sală
plină de alimente. Abia a făcut câţiva paşi în această sală
că dă de o altă intrare. O ia pe-acolo şi în curând se
pomeneşte într-un oraş, un oraş care miroase tot a stâncă!
O cetate sub Cetate.

― Prin urmare nu a reuşit?

― Într-adevăr, a meditat mult la acest eşec. Îşi zicea că
nu exista nici o posibilitate, că fusese orbit de
294
etnocentrismul lui. Şi apoi necazurile l-au trezit la realitate.
Vechea lui mizantropie a fost factorul declanşator.
― Ce s-a întâmplat?
― Vă amintiţi, profesore, mi-aţi spus că lucra într-o
societate numită "Sweetmilk Corporation şi că avusese
neînţelegeri cu colegii lui.
― Adevărat!
― Unul din superiorii lui îi scotocise în birou. Iar acest
superior nu era altul decât Marc Leduc, fratele profesorului
Laurent Leduc!
― Entomologul?
― În persoană.
― Incredibil... A venit la mine, pretindea că e prieten cu
Edmond şi a coborât în pivniţă.
― A coborât în pivniţă?
― Oh! nici o grijă, n-a ajuns prea departe. N-a putut să
treacă de zidul piramidei, aşa că s-a întors.
― Mmmm, venise şi la Nicolas în încercarea de a pune
mâna pe Enciclopedie. Bun... Prin urmare, Marc Leduc
remarcase că Edmond lucra cu pasiune la nişte schiţe de
maşini (de fapt, primele schiţe ale Pietrei de la Rosetta). A
reuşit să deschidă dulapul din biroul lui Edmond şi a dat
peste o mapă, în care era Enciclopedia cunoaşterii relative şi
absolute. A găsit acolo toate planurile primei maşini de
comunicare cu furnicile. Când a înţeles la ce folosea acel
aparat (şi existau suficiente adnotări ca să priceapă), i-a
vorbit despre asta fratelui său. Acesta, evident, s-a arătat
foarte interesat şi i-a cerut imediat să fure documentele...
Dar Edmond băgase de seamă că cineva îi scotocise prin
lucruri şi, pentru a le proteja de o nouă vizită, a pus în ser-
tar patru viespi ichneumon. Când Marc Leduc a făcut o
nouă tentativă, a fost înţepat de aceste insecte care au
prostul obicei să-şi depună larvele vorace în corpurile în
care-şi înfig acul. A doua zi, Edmond a descoperit urma
295
înţepăturilor şi a vrut să-l demaşte public pe vinovat.
Urmarea o cunoaşteţi, el a fost alungat.
― Şi fraţii Leduc?
― Marc Leduc a fost aspru pedepsit! Larvele de
ichneumon îl devorau din interior. Chestia asta a durat
foarte multă vreme, câţiva ani pare-mi-se. Larvele nu
reuşeau să iasă din acel corp imens pentru a se
metamorfoza în viespi şi de aceea săpau în toate direcţiile
în căutarea unei ieşiri. Până la urmă durerea a devenit atât
de insuportabilă încât omul s-a aruncat în faţa metroului.
Am citit şi eu întâmplător în ziare.
― Şi Laurent Leduc?
― A încercat tot ce i-a stat în putinţă ca să regăsească
maşina...
― Spuneai că asta i-a redat lui Edmond dorinţa de a
continua. Ce legătură există între aceste întâmplări, destul
de vechi, şi cercetările lui?
― Mai târziu, Laurent Leduc a luat legătura direct cu
Edmond. I-a mărturisit că ştie de maşina "de vorbit cu
furnicile". Pretindea că-l interesează şi ca vrea să lucreze
cu el. Edmond nu era neapărat ostil acestei idei, oricum
bătea pasul pe loc şi se gândea dacă nu cumva ar fi fost
binevenit un ajutor din afara. "Vine un moment când nu
poţi merge mai departe singur", zice Biblia. Edmond era
gata să-l conducă pe Leduc în bârlogul lui, dar înainte de
asta voia să-l cunoască mai bine. Au stat mult de vorbă.
Când Laurent a început să laude ordinea şi disciplina
furnicilor, insistând pe faptul că dialogul cu ele va permite
cu siguranţă omului să le imite, Edmond a văzut roşu în
faţa ochilor. L-au apucat pandaliile şi l-a rugat să nu mai
pună niciodată piciorul în casa lui.
― Pfff, asta nu mă miră, suspină Daniel. Leduc face
parte dintr-o şleahtă de etnologi, cei mai răi din şcoala
germană, care vor să modifice omenirea copiind dintr-un
296
anumit unghi obiceiurile animalelor. Simţul teritoriului,
disciplina din furnicare... astea sunt lucruri care stârnesc
tot felul de închipuiri.
― În consecinţă, Edmond avea un pretext să se apuce de
treabă. Va dialoga cu furnicile într-o perspectivă... politică.
Credea că trăiesc după un sistem anarhist şi voia ca ele să-
i confirme acest lucru.
― Evident! murmură Bilsheim.
― Totul devenea o provocare lansată omului. Unchiul
meu a reflectat multă vreme la această problemă şi şi-a zis
că cel mai bun mijloc de comunicare era fabricarea unei
"furnici robot".
Jonathan flutură nişte foi de hârtie pline cu desene.
― Iată-i planurile. Edmond l-a botezat "Doctorul Living-
stone". E din plastic. Nu vă mai spun ce muncă de
ceasornicar a însemnat fabricarea acestei mici capodopere!
Nu numai că are toate articulaţiile, care sunt puse în
mişcare de motoare electrice microscopice branşate la o
baterie plasată în abdomen, dar antena cuprinde într-
adevăr unsprezece segmente capabile să emită simultan
unsprezece feromoni diferiţi!... Există o singură diferenţă
între Doctorul Livingstone şi o furnică adevărată: el e
branşat la unsprezece tuburi, fiecare de grosimea unui fir
de păr, strânse într-un fel de cordon ombilical de mărimea
unei sfori.
― Fantastic! Pur şi simplu fantastic! se entuziasmează
Jason.
― Dar unde este Doctorul Livingstone? întreabă
Augusta.

E urmărită de războinice cu parfum de stâncă. 801, gata

s-o ia la sănătoasa, descoperă brusc o galerie foarte largă şi
se repede înăuntru. Ajunge astfel într-o sală enormă, în
297
centrul căreia stă o furnică ciudată, depăşind mărimea
medie.
801 se apropie cu prudenţă de ea. Mirosurile ciudatei
furnici solitare nu sunt decât pe jumătate adevărate. Ochii
nu-i strălucesc, pielea pare acoperită cu vopsea neagră...
Tânăra chlipou-kaniană ar vrea să înţeleagă. Cum poate fi
cineva atât de puţin furnică?
Dar luptătoarele au şi descoperit-o. Şchioapa se apropie
de una singură, provocând-o la luptă. Se repede la antenele
ei şi începe să i le muşte. Amândouă se rostogolesc pe sol.
801 îşi aminteşte de sfaturile mamei sale: Vezi unde te
loveşte cu predilecţie adversarul; deseori chiar acela e
punctul lui slab... În consecinţă, imediat ce o apucă de
antene, şchioapa se zvârcoleşte disperată. Probabil că are
antenele hipersensibile, sărmana! 801 i le taie scurt şi
reuşeşte să fugă. Dar pe urmele ei se năpusteşte acum o
haită de peste cincizeci de ucigaşe.

― Vreţi să ştiţi unde se află Doctorul Livingstone?

Urmăriţi firele care pleacă de la spectrometrul de masă...
Nou-veniţii remarcă un fel de tub transparent, mergând
de-a lungul stativului, până la perete, urcând spre tavan,
pentru ca în sfârşit să pătrundă într-un fel de ladă mare de
lemn, atârnată în centrul templului, perpendicular pe orgă.
Acea ladă e, după toate aparenţele, plină cu pământ. Toţi
îşi întind gâturile ca s-o vadă mai bine.
― Dar parcă spuneai că deasupra capetelor noastre e o
stâncă indestructibilă, remarcă Augusta.
― Da, dar v-am mai spus şi că există un canal de
ventilaţie pe care nu-l mai folosim...
― Şi dacă nu mai e folosit, continuă inspectorul Galin,
asta nu înseamnă că l-am fi astupat noi!
― Atunci, dacă nu voi, înseamnă că...
298
 ― ...înseamnă că ele!
― Furnicile?
― Exact! Deasupra acestei dale stâncoase e implantată o
cetate gigantică de furnici roşcate, ştiţi, acele insecte care
construiesc în păduri domuri mari din crenguţe de copac...
― După evaluările lui Edmond, acolo sus ar fi peste zece
milioane!
― Zece milioane? Dar ar putea să ne omoare pe toţi!
― Nu, fără panică, nu avem de ce ne teme. Mai întâi
pentru că ne vorbesc şi ne cunosc. Şi apoi pentru că nu
toate furnicile din Cetate ştiu de existenţa noastră.
Abia a terminat de vorbit Jonathan că o furnică
aterizează din lada prinsă în tavan pe fruntea Luciei.
Tânăra femeie încearcă s-o prindă cu mâna, dar 801 intră
în panică şi se pierde în părul ei roşcat, alunecă pe lobul
urechii, coboară cu rapiditate pe ceafa, pătrunde în bluză,
ocoleşte sânii şi buricul, aleargă pe pielea fină a coapselor,
cade până la gleznă şi, de acolo, se aruncă pe sol. Stă un
moment să se orienteze... şi se năpusteşte spre una din
gurile de aerisire laterale.
― Ce-a apucat-o?
― Habar n-am. Oricum, a fost atrasă de curentul de aer
proaspăt al gurii de aerisire, va ajunge la suprafaţă fără
nici o problemă.
― Dar în partea aceea nu-şi va găsi Cetatea, va ieşi mult
la estul Federaţiei, nu?

Spioana a reuşit să fugă! Dacă mai continuă aşa, atunci

va trebui să atacăm aşa-zisa a şaizeci şi cincea cetate...
"Cu antenele pleoştite, luptătoarele cu parfum de stâncă
au dat raportul. După plecarea lor, Belo-kiu-kiuni îşi
frământă un moment mintea cu acest grav eşec al politicii
sale de păstrare a secretului. Apoi, foarte ostenită, îşi
299
reaminteşte modul în care începuse totul.
Pe când era foarte tânără, fusese şi ea confruntată cu
unul din acele fenomene înspăimântătoare care lasă să se
presupună existenţa unor entităţi gigantice. Imediat după
roirea ei văzuse o placă neagră strivind câteva regine
fecunde, fără ca măcar să le mănânce. Mai târziu, după ce
dăduse naştere cetăţii sale, reuşise să organizeze o
întâlnire pe această temă, la care participaseră majoritatea
reginelor ― mame sau fiice.
Îşi amintea foarte bine. Prima vorbise Zoubi-zoubi-ni.
Povestise că peste câteva din expediţiile ei căzuseră nişte
ploi de bile trandafirii, provocând peste o sută de morţi.
Celelalte surori îi întăriseră spusele. Fiecare avea lista ei
de morţi şi mutilaţi de asemenea bile sau de plăci negre.
Cholb-gahi-ni, o matcă bătrână, atrăsese atenţia că,
după spusele martorilor, bilele roz păreau că nu se
deplasează decât în formaţii de câte cinci.
O altă soră, Roubg-fayli-ni, găsise o bilă roz nemişcată la
aproximativ trei sute de capete sub sol. Bila roz se
prelungea cu o substanţă moale având un miros destul de
puternic. O străpunseseră atunci cu mandibulele şi în cele
din urmă dăduseră peste nişte tije tari şi albe... de parcă
aceste animale ar fi avut o carapace în interiorul corpului,
în loc s-o aibă în exterior.
La sfârşitul adunării, când toate căzuseră de acord
asupra faptului că astfel de fenomene depăşeau orice
înţelegere, reginele hotărâseră să păstreze un secret
absolut pentru a evita panica în furnicare.
La rândul ei, Belo-kiu-kiuni s-a gândit de îndată să-şi
organizeze propria "poliţie secretă", o celulă de lucru
formată la vremea aceea din vreo cincizeci de luptătoare.
Ele aveau misiunea să-i elimine pe cei ce fuseseră martori
ai fenomenelor cu bile roz sau cu plăci negre pentru a evita
orice criză de nebunie colectivă în Cetate.
300
 Numai că într-o zi se petrecuse ceva incredibil.
O lucrătoare dintr-o cetate necunoscută fusese
capturată de războinicele ei cu parfum de stâncă. Matca o
cruţase, pentru că ceea ce povestea aceasta era şi mai
ciudat decât tot ce se auzise până atunci.
Lucrătoarea pretindea că fusese răpită de nişte bile roz!
Acestea o aruncaseră într-o închisoare transparentă,
împreună cu alte câteva sute de furnici. Fuseseră supuse
la tot felul de experienţe. De obicei erau puse sub un clopot
şi primeau parfumuri foarte concentrate. La început a fost
foarte dureros, apoi parfumurile au fost treptat diluate iar
mirosurile se transformaseră atunci în cuvinte!
În cele din urma, prin intermediul acelor parfumuri şi
clopote, bilele roz le vorbiseră, prezentându-se ca fiind
nişte animale enorme care îşi ziceau "oameni". Ei (sau ele)
au declarat că sub Cetate exista un culoar săpat în granit
şi că voiau să-i vorbească reginei. Aceasta putea fi sigură
că nu i se va face nici un rău.
După aceea totul se petrecuse foarte repede. Belo-kiu-
kiuni se întâlnise cu "furnica ambasadoare", Doc-to-rul Li-
ving-stone. Era o furnică ciudată, prelungită cu un intestin
transparent. Dar se putea discuta cu ea.
Dialogaseră multă vreme. La început nu se înţelegeau
deloc. Dar era limpede că amândouă erau cuprinse de
aceeaşi exaltare. Şi păreau că au atât de multe lucruri să-şi
spună...
Mai târziu, oamenii instalaseră lada plină cu pământ la
ieşirea din canalul de aerisire. Şi Matca înzestrase cu ouă
această nouă Cetate. Fără ştirea celorlalte fiice ale ei.
Dar Bel-o-kan 2 era mai mult decât oraşul luptătoarelor
cu parfum de stâncă. Ea devenise Cetatea-de-legătură
dintre lumea furnicilor şi lumea oamenilor. Acolo se afla în
permanenţă Doc-to-rul Li-ving-stone (un nume destul de
ridicol, de altfel).
301
 FRAGMENTE DE CONVERSAŢIE: Fragment din cea de a
optsprezecea conversaţie cu regina Belo-kiu-kiuni:
FURNICA: Roata? E incredibil că nu am avut ideea să
folosim roata. Când mă gândesc că toate i-am văzut pe acei
gândaci de bălegar împingându-şi biluţele, şi că nici una
dintre noi nu s-a gândit la roată!
OM: Cum ai de gând să foloseşti această informaţie?
FURNICA: Deocamdată nu ştiu.

Fragment din a cincizeci şi şasea conversaţie cu regina

Belo-kiu-kiuni:
FURNICA: Ai intonaţia tristă.
OM: Baobabii din cauza unei proaste reglări a orgii mele
cu parfumuri. De când am adăugat limbajul emotiv, s-ar zice
că maşina dă rateuri.
FURNICA: Ai intonaţia tristă.
OM:....
FURNICA: Nu mai emiţi?
OM: Cred că e o pură coincidenţă: Dar sunt într-adevăr
trist.
FURNICA: Ce s-a întâmplat?
OM: Aveam o femelă. În lumea noastră masculii trăiesc
multă vreme, aşa că trăim câte doi, un mascul cu o femelă.
Aveam o femelă şi am pierdut-o acum câţiva ani. O iubeam,
şi nu reuşesc s-o uit.
FURNICA: Ce înseamnă "iubit"?
OM: Poate că aveam aceleaşi mirosuri, mai ştii?

Matca îşi aminteşte de sfârşitul o-mu-lui Ed-mond. Asta

se întâmplase cu ocazia primului război împotriva piticelor.
Edmond vrusese să le ajute. Ieşise din subterană. Dar tot
302
manipulând feromoni, devenise total impregnat de ei. În
aşa măsură încât, fără să ştie, în pădure era considerat... o
furnică roşcată din Federaţie. Şi când viespile-de-brad (cu
care erau în război în vremea aceea) i-au reperat
mirosurile-paşaport, s-au năpustit toate asupra lui.
L-au ucis luându-i drept un belokanian. Probabil că a
murit fericit.
Mai târziu, acest Jonathan şi comunitatea lui reluaseră
contactul...

Toarnă din nou hidromel în paharele noilor veniţi care îl

hărţuiesc cu întrebări.
― Asta înseamnă că Doctorul Livingstone e în stare să
ne transmită vorbele acolo sus?
― Da, şi noi putem să le ascultăm pe-ale lor.
Răspunsurile apar pe acest ecran. Edmond a reuşit pe
deplin!
― Dar despre ce vorbeau? Despre ce vorbiţi?
― Hmm... După reuşită, notele lui Edmond devin cam
neclare. S-ar zice că nu vrea să noteze totul. Să spunem că
la început s-au descris unul celuilalt şi fiecare şi-a descris
propria lume. În felul ăsta am aflat că oraşul lor se
numeşte Bel-o-kan şi că e pivotul unei federaţii de câteva
sute de milioane de furnici!
― Incredibil!
― După aceea, cele două părţi au considerat că era prea
devreme pentru ca informaţia să fie răspândită în rândul
populaţiei. De aceea au încheiat un acord care garanta
secretul absolut al "contactului" lor.
― De aceea a insistat atât de mult Edmond ca Jonathan
să meşterească acele capcane, intervine un pompier. Nu
voia ca oamenii să afle prea curând. Îşi imagina cu oroare
ce grozăvie ar fi făcut televiziunea, radioul şi ziarele din
303
asemenea ştire. Furnicile devenind o lume! Vedea deja
clipurile publicitare, brelocurile, tricourile imprimate,
show-urile starurilor rock... toate idioţeniile care se puteau
face în jurul acestei descoperiri.
― La rândul ei, Belo-kiu-kiuni, regina lor, socotea că
fiicele ei vor vrea să pornească imediat la luptă împotriva
acestor străini periculoşi, adăugă Lucie.
― Nu, cele două civilizaţii nu sunt încă pregătite să se
cunoască şi ― nu trebuie să ne facem iluzii ― să se
înţeleagă... Furnicile nu sunt nici fasciste, nici anarhiste,
nici regaliste... ele sunt furnici, şi tot ceea ce priveşte
lumea lor este diferit de a noastră. De altfel, în asta constă
şi bogăţia ei.
Autorul acestei declaraţii pasionate este comisarul
Bilsheim. E cât se poate de evident că s-a schimbat mult de
când a părăsit suprafaţa şi... pe şefa lui, Solange
Doumeng.
― Şcoala germană şi şcoala italiană se înşală, zise
Jonathan, pentru că încearcă să le cuprindă într-un sistem
de înţelegere "uman". Analiza rămâne neapărat grosolană.
E ca şi cum ele ar încerca să înţeleagă viata noastră
comparând-o cu a lor. Un fel de mirmecomorfism... Fiecare
caracteristică a lor e fascinantă. Nu-i înţelegem pe japonezi,
pe tibetani sau pe hinduşi, dar cultura, muzica, filozofia lor
sunt pasionante, chiar deformate de spiritul nostru
occidental! Iar viitorul Pământului nostru constă în
încrucişarea raselor, asta e cum nu se poate mai clar.
― Dar ce-ar putea să ne aducă nou furnicile în materie
de cultură? zice cu uimire Augusta.
Jonathan, fără să răspundă, îi face un semn soţiei sale.
Lucie pleacă pentru câteva secunde şi se întoarce cu ceea
ce pare a fi un borcan cu dulceaţă.
― Priviţi, numai asta şi e o adevărată comoară! Mierat de
păduche-de-frunză. Haide, gustaţi!
304
 Augusta luă prudentă cu degetul.
― Hmmm, e foarte dulce... dar e grozav! Nu are deloc
acelaşi gust ca mierea de albine.
― Vezi! Dar nu te-ai întrebat cum facem ca să avem de
mâncare în fiecare zi, în această fundătură din subsol?
― Ei, ba da, chiar aşa...
― Furnicile ne hrănesc cu mierat şi cu făina lor.
Stochează acolo sus rezerve pentru noi. Dar asta nu e tot.
Le-am copiat tehnica de cultivare a ciupercilor.
Jonathan ridică capacul unei cutii mari de lemn.
Înăuntru se văd ciuperci albe care cresc pe un pat de
frunze fermentate.
― Galin e marele nostru specialist în ciuperci.
Inspectorul zâmbi cu modestie.
― Mai am încă multe de învăţat.
― Dar numai cu ciuperci, cu miere... nu vă lipsesc
proteinele?
― De proteine se ocupă Max.
Unul din pompieri arată cu degetul spre tavan.
― Eu strâng toate insectele pe care furnicile le pun în
cutiuţa din dreapta lăzii. Le fierbem ca să se desprindă
cuticulele; în rest, arată ca nişte creveţi mici de tot. De
altfel şi gustul e acelaşi.
― Ştiţi, descurcându-ne bine, aici avem tot confortul
dorit, adaugă un jandarm. Electricitatea e produsă de o
minicentrală atomică, a cărei durată de viaţă este de cinci
sute de ani. Edmond a instalat-o imediat după ce a sosit
aici... Aerul trece prin canalele de aerisire, hrana ne vine de
la furnici, avem izvorul nostru de apă proaspătă şi, în plus,
avem o ocupaţie pasionantă. Avem impresia că suntem
înaintaşii unei activităţi foarte importante.
― Suntem ca nişte cosmonauţi care ar trăi în
permanenţă într-o bază şi ar dialoga uneori cu
extratereştrii din vecinătate.
305
 Râd cu toţii. Un curent de bună dispoziţie le electrizează
măduva spinării. Jonathan propune să se întoarcă în
salon.
― Ştiţi, multă vreme am căutat un mod de a-mi aduna
prietenii în jurul meu. Am încercat comunităţi, falanstere...
N-am reuşit niciodată. Până la urmă mi-am zis că sunt un
simplu visător, ca să nu spun un imbecil. Dar aici... aici se
petrec tot felul de lucruri. Suntem obligaţi să coabităm, să
ne completăm, să gândim împreună. Nu avem de ales: dacă
nu ne înţelegem, murim. Şi nimeni nu poate să fugă. Or,
nu ştiu dacă asta se întâmplă datorită descoperirii
unchiului meu sau lucrurilor pe care le învăţăm de la
furnici, doar fiindcă există deasupra capetelor noastre, dar
deocamdată comunitatea noastră merge de mama focului!
― Merge, chiar fără vrerea noastră...
― Uneori avem impresia că producem o energie comună
din care fiecare îşi poate lua în mod liber. E ciudat.
― Am mai auzit asta despre membrii organizaţiei Rose-
Croix şi despre unele grupuri francmasone, zise Jason. Ei o
numesc egregor: capitalul spiritual al "turmei". Ca un
lighean unde fiecare îşi toarnă forţa, pentru a se face o
supă de care să profite fiecare... În general, totdeauna
există câte un hoţ care foloseşte energia celorlalţi în
scopuri personale.
― Aici nu avem astfel de probleme. Nu poţi avea ambiţii
personale când trăieşti în grup mic sub pământ...
Tăcere.
― Şi apoi, vorbim din ce în ce mai puţin, nu mai avem
nevoie de asta pentru a ne înţelege.
― Da, aici se petrec tot felul de lucruri. Dar încă nu le
înţelegem şi nu le controlăm. Încă nu am reuşit, ne aflăm
abia la mijlocul călătoriei.
Din nou tăcere.
― Bun, pe scurt, sper să vă simţiţi bine în mica noastră
306
comunitate...

801 ajunge epuizată în cetatea ei natală. A reuşit! A

reuşit!
Chli-pou-ni realizează imediat o comunicare absolută ca
să afle ce s-a întâmplat. Ceea ce aude îi confirmă cele mai
rele presupuneri cu privire la secretul ascuns sub dala de
granit.
Imediat hotărăşte să atace cu forţele armate cetatea Bel-
o-kan. Toată noaptea luptătoarele se echipează. Noua
invenţie, legiunea de rinoceri zburători, e deja pregătită.
103 683 emite o sugestie de plan. În timp ce o parte a
armatei va lupta făţiş, douăsprezece legiuni vor ocoli tiptil
Cetatea, încercând să ia cu asalt trunchiul regal.

UNIVERSUL MERGE: Universul merge spre complexitate.

De la hidrogen la heliu, de la heliu la carbon. Tot mai
complex, tot mai sofisticat este sensul evoluţiei lucrurilor.
Dintre toate planetele cunoscute, Pământul este cea mai
complexă. Ea se află într-o zonă unde temperatura ei poate
să varieze. E acoperită de munţi şi oceane. Dar dacă
diversitatea formelor ei de viaţă e practic inepuizabilă,
numai două se ridică deasupra tuturor prin inteligenţă.
Furnicile şi oamenii.
S-ar zice că Dumnezeu a folosit planeta Pământ ca să
facă o experienţă. A lansat două specii, cu două filozofii
complet opuse, în cursa spre conştiinţă, pentru a vedea care
va merge mai repede.
Scopul e, probabil, ajungerea la o conştiinţă colectivă
planetară: fuziunea tuturor creierelor speciei. După părerea
mea, aceasta va fi următoarea etapă a aventurii conştiinţei.
Următorul nivel de complexitate.
307
 Cu toate acestea, cele două specii lidere au apucat pe căi
de dezvoltare paralele:
― pentru a deveni inteligent, omul şi-a umflat creierul
până la o mărime monstruoasă. Un soi de conopidă mare şi
roşiatică.
― pentru a obţine acelaşi rezultat, furnicile au preferat să
folosească mai multe mii de creiere mici unite prin nişte
sisteme de comunicare foarte subtile.
Ca valoare absolută, în grămada de firimituri a furnicilor
e tot atâta materie cât în conopida omului. Lupta se dă deci
cu arme egale. Dar ce s-ar întâmpla dacă ambele forme de
inteligenţă, în loc să alerge paralel, ar coopera?...

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Jean şi Philippe nu agreau decât televizorul şi, eventual,

biliardul electric. Nici noul minigolf, recent amenajat cu
mari cheltuieli, nu-i mai interesează. Cât priveşte
plimbările prin pădure... Nimic nu li se pare mai neplăcut
decât să fie obligaţi să iasă la aer.
E adevărat că săptămâna trecută s-au distrat omorând
broaşte, dar plăcerea a fost cam scurtă.
Totuşi, azi, Jean pare să fi găsit o activitate cu adevărat
demnă de interes. Îşi duce amicul ceva mai departe de
grupul de orfani, care culeg prosteşte frunze moarte ca să
facă din ele tablouri neghioabe, şi îi arată un fel de con de
ciment. O termitieră.
Încep imediat să-l spargă, lovindu-l cu piciorul, dar nu
iese nimic din el; e gol. Philippe se apleacă şi adulmecă.
― A fost paradit de cantonier. Uite, pute a insecticid, au
crăpat toate înăuntru.
Se pregătesc amândoi să se ducă la ceilalţi, dezamăgiţi,
308
când Jean descoperă de cealaltă parte a micului râuleţ o
piramidă pe jumătate ascunsă sub un arbust.
De data asta e pe bune! Un furnicar impresionant, un
dom înalt de cel puţin uri metru! Coloane lungi de furnici
intră şi ies, sute, mii de lucrătoare, de războinice, de
exploratoare. DDT-ul încă nu a trecut pe-acolo.
Jean sare într-un picior de bucurie.
― Uite, ai văzut asta?
― Oh nu! doar nu vrei să haleşti iar furnici... Ultimele
aveau un gust scârbos.
― Cine vorbeşte de halit? Ai în faţa ta un oraş, cum ar fi
New York sau Mexico. Ţii minte ce spunea la televizor?
Înăuntru populaţia viermuieşte. Uită-te la toate idioatele
astea care trag ca nişte proaste!
― Mda... Ai văzut că Nicolas, tot interesându-se de
furnici, până la urmă a dispărut? Eu sunt sigur că în
fundul pivniţei lui erau furnici şi că l-au halit. Şi să ştii că
mie nu-mi convine să stau lângă ch estia asta. Nu-mi
place! Chiar ieri am văzut nişte scârboase de furnici ieşind
dintr-o gaură de minigolf; poate că voiau să-şi facă acolo
cuib... Porcăria porcăriilor de furnici!
Jean îi scutură de umăr.
― Păi tocmai d aia! Ţie nu-ţi plac furnicile, mie nici atât.
Să le omorâm! Să-l răzbunăm pe prietenul nostru Nicolas!
Sugestia reţine interesul lui Philippe.
― Să le omorâm?
― Sigur că da! De ce nu? Să dăm foc acestui oraş! îţi
închipui Mexico în flăcări, doar aşa, că vrea muşchii mei?
― OK, o să-i dăm foc. Mda. Pentru Nicolas...
― Stai asa, am chiar o idee mai bună: băgăm înăuntru
ierbicid, în felul ăsta o să iasă un adevărat foc de artificii.
― Grozav...
― Ascultă, e unşpe, ne întâlnim aici fix peste două ore.
În felul ăsta n-avem treabă cu pedagogul şi toată lumea va
309
fi la cantină. Eu mă duc după ierbicid. Tu faci cum ştii să
aduci o cutie cu chibrituri, e mai bună decât o brichetă.
― S-a făcut!

Legiunile de infanterie avansează cu pas întins. Când

celelalte cetăţi din Federaţie întreabă încotro se duc,
chlipoukanienele răspund că în regiunea de vest a fost
reperată o şopârlă şi că Cetatea centrală le-a cerut
ajutorul.
Deasupra capetelor lor zbârnâie coleopterele-rinocer, cu
viteza de deplasare foarte puţin încetinită de greutatea
artileris-telor care se agită pe capul lor.
Ora treisprezece. Bel-o-kan e în plină activitate. Fiindcă
e soare, adună ouăle, nimfele şi păduchii-de-frunză de
solariu.

― Am adus spirt, că ăsta arde şi mai bine, îl anunţă

Philippe.
― Perfect, zice Jean, eu am cumpărat ierbicid. Douăzeci
de franci doza, ticăloşii!

Matca se joacă cu plantele ei carnivore. Le are de multă

vreme acolo, şi se întreabă de ce nu a făcut până acum din
ele un zid de protecţie, aşa cum dorea la început.
Apoi se gândeşte din nou la roată. Cum să folosească
această idee genială? Poate că s-ar putea fabrica o bilă
mare de ciment, care, împinsă cu picioarele, ar strivi
duşmanii. Va trebui să lanseze proiectul.

― Gata, am turnat tot, şi spirtul şi ierbicidul.

310
 În timp ce Jean vorbeşte, o furnică exploratoare se urcă
pe el. Pipăie cu vârful antenelor ţesătursa pantalonilor.
Pari o structură vie gigantică, poţi să-ţi prezinţi identifi-
cările?
Jean o prinde şi o striveşte între degete. Poc! Lichidul
galben cu negru i se prelinge pe degete.
― Una şi-a-ncasat porţia, anunţă el. Bun, acum dă-te la
o parte, o să iasă cu scântei!
― O să facem o frigare clasa-ntâia, proclamă Philippe.
― Apocalipsa! rânjeşte Jean.
― Câte ar putea să fie înăuntru?
― Cu siguranţă un milion. S-ar părea că anul trecut
furnicile au atacat o vilă din regiunea noastră.
― Îi vom răzbuna şi pe ei, zice Jean. Haide, du-te să te
ascunzi după copacul acela.

Matca se gândeşte la oameni. Să le pună mai multe

întrebări data viitoare. Ei cum folosesc roata?

Jean aprinde un chibrit şi îl aruncă spre domul de

crenguţe şi ace de brad. Apoi o ia la fugă, de teamă să nu
sară scânteile pe el.

Gata, armata chlipoukaniană zăreşte Cetatea centrală.

Cât e de mare!

Chibritul zboară prin aer şi descrie o curbă descendentă.

Matca se hotărăşte să le vorbească de îndată. Trebuie să

311
le mai spună că poate să sporească fără probleme
cantitatea de mierat pe care le-o oferă; anul acesta
producţia se anunţă excelentă.

Chibritul cade pe crenguţele domului.

Armata chlipoukaniană este acum destul de aproape. Se

pregăteşte să şarjeze.

Jean sare în spatele pinului mare, unde s-a adăpostit şi

Philippe.

Chibritul nu întâlneşte nici o zonă îmbibată de spirt sau

ier-bicid. Aşa că se stinge.
Băieţii se ridică în picioare.
― La dracu!
― Ştiu ce vom face. Vom băga înăuntru o bucată de
hârtie, o să facă o flacără mare care va ajunge neapărat la
spirt.
― Ai hârtie la tine?
― Aăăă... doar un bilet de metrou.
― Dă-i încoa!

O santinelă de pe dom observă ceva misterios. Pe lângă

faptul că, de câteva momente, mai multe sectoare miros a
alcool, în vârf s-a înfipt şi o bucată de lemn galben. Furnica
ia imediat legătura cu o celulă de lucru, ca să spele
alcoolul acela de pe crenguţe şi să extragă bârna galbenă.
O altă santinelă vine în fugă de la poarta numărul 5.
312
Alarmă! Alarmă! Ne atacă o armată de furnici roşcate!

Cartonul arde. Băieţii se ascund din nou după pin.

A treia santinelă vede o flacără mare ridicându-se la
capătul bucăţii galbene de lemn.

Chlipoukanienele aleargă în pas de şarjă, aşa cum le-au

văzut făcând pe sclavagiste.

Prima explozie.
Tot domul e cuprins brusc de flăcări.
Focul bufneşte şi peste tot sar scântei.

Jean şi Philippe încearcă să ţină ochii deschişi în ciuda

căldurii propagate. Spectacolul nu-i dezamăgeşte. Lemnul
uscat se aprinde repede. Când flăcările ajung la băltoacele
de ierbicid, se produce explozia. Detunături şi jerbe verzi,
roşii, mov ţâşnesc din "Cetatea furnicii rătăcite".

Armata chlipoukaniană se opreşte înmărmurită. Solariul

arde primul, cu toate ouăle şi toate vitele, apoi incendiul
cuprinde tot domul.
Trunchiul Cetăţii interzise e atins de foc din primele
secunde ale catastrofei. Portăresele au făcut explozie.
Războinicele dau fuga în încercarea de a o elibera pe unica
ouătoare. Dar e prea târziu, Matca a fost sufocată de gazele
toxice.
Alarmele se succed cu repeziciune. Faza 1: sunt eliberaţi
feromonii excitatori; faza 2: pe toate culoarele răsună un
313
tam-tam sinistru; faza 3: furnici "înnebunite" aleargă pe
toate galeriile, comunicând propria lor panică; faza 4: tot ce
e preţios (ouă, sexuaţi, vite, alimente...) sunt cărate spre
cele mai de jos etaje, în timp ce, în sens invers, luptătoarele
urcă să înfrunte-duşmanul.
În dom se încearcă găsirea unor soluţii. Câteva legiuni
de artileriste reuşesc să stingă unele zone aruncând acid
formic cu o concentraţie mai mică de zece la sută. Aceşti
pompieri improvizaţi băgând de seamă eficacitatea acţiunii
lor, stropesc după aceea Cetatea interzisă. Poate că,
umezindu-l, trunchiul va putea fi salvat.
Dar focul se întinde. Citadinii blocaţi înăuntru sunt
sufocaţi de fumul toxic. Arcadele de lemn în flăcări cad
peste mulţimile năucite. Carapacele se topesc şi se
răsucesc ca plasticul intr-o tigaie.
Nimic nu rezistă la asalturile acestei călduri intense.

EPISOD: M-am înşelat. Nu suntem egali, nu suntem

concurenţi. Prezenţa oamenilor nu e decât un scurt "episod"
în domnia lor completă asupra Pământului. Sunt mai
numeroase, infinit mai numeroase decât noi. Au mai multe
oraşe, ocupă mult mai multe nişe ecologice. Trăiesc în zone
uscate, îngheţate, calde sau umede unde nici un om n-ar
putea să supravieţuiască. Oriunde ne îndreptăm privirea,
vedem furnici.
Erau aici cu o sută de milioane de ani înaintea noastră,
şi, judecând după faptul că au fost una din rarele specii care
au rezistat bombei atomice, vor fi cu siguranţă iot aici şi la o
sută de milioane de ani după noi. În istoria lor, noi nu
suntem decât un accident de trei milioane de ani. De altfel,
dacă nişte extratereştri vor debarca într-o zi pe planeta
noastră, ei nu se vor înşela. Vor încerca fără îndoială să
discute cu ele. Cu ele ― adevăratele stăpâne ale Pământului.
314
 EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

A doua zi dimineaţă domul a dispărut complet.

Trunchiul negru a rămas singur în mijlocul oraşului.
Au murit cinci milioane de indivizi. De fapt, toate
furnicile care se aflau în dom şi în imediata lui apropiere.
Toate cele care au avut prezenţa de spirit să coboare au
scăpat nevătămate.
Oamenii care trăiesc sub Cetate n-au băgat nimic de
seamă. Din cauza enormei dale de granit. Şi totul s-a
petrecut într-una din nopţile lor artificiale.
Moartea reginei Belo-kiu-kiuni rămâne faptul cel mai
încărcat de ameninţări; lipsit de Matcă, Roiul pare
ameninţat.
Cu toate acestea, armata chlipoukaniană a participat la
stingerea focului. Imediat ce află despre moartea reginei
Belo-kiu-kiuni, războinicele trimit mesageri spre cetatea
lor. Câteva ore mai târziu, purtată de o coleopteră-rinocer,
Chli-pou-ni vine în persoană să constate distrugerile.
Când ajunge în Cetatea interzisă, furnicile-pompier tot
mai stropesc cenuşa. Nu mai are cu cine se lupta. Pune
întrebări şi i se povesteşte cum s-a petrecut acel dezastru
de neînţeles.
Nu mai există altă regină fecundă, aşa că ea devine în
mod natural noua Belo-kiu-kiuni şi ocupă în mod oficial
încăperea regală din Cetatea centrală.

Jonathan se trezeşte, primul şi aude, surprins, zgomotul

imprimantei ordinatorului.
Pe ecran apare un cuvânt.
315
 Pentru ce?
Prin urmare au emis în timpul nopţii. Vor să dialogheze.
Tastează cuvintele care preced în mod obligatoriu fiecare
dialog.
OM: Salutare, sunt Jonathan.
FURNICA: Sunt noua Belo-kiu-kiuni. Pentru ce?
OM: Noua Belo-kiu-kiuni? Cealaltă unde e?
FURNICA: Aţi omorât-o. Sunt noua Belo-kiu-kiuni. Pentru
ce?
OM: Ce s-a întâmplat?
FURNICA: Pentru ce?
Apoi convorbirea se întrerupe.

Acum ştie totul.

Ei, oamenii au făcut asta.
Matca îi cunoştea.
I-a cunoscut dintotdeauna.
A ţinut secretă informaţia.
A ordonat executarea tuturor celor care ar fi putut să
dezvăluie cel mai mic indiciu.
I-a susţinut pe oameni chiar împotriva propriilor ei
celule.
Noua Belo-kiu-kuni îşi contemplă mama inertă. Când
gărzile vin după cadavru pentru a-l arunca la groapa de
gunoi, noua regină are o tresărire.
Nu, acest cadavru nu trebuie aruncat.
Se uită cu insistenţă la fosta Belo-kiu-kiuni, care a
început deja să degaje mirosuri de moarte.
Sugerează să i se lipească la loc cu răşină membrele dis-
truse. Să i se golească corpul de cărnurile moi pentru a fi
înlocuite cu nisip.
Vrea s-o păstreze în încăperea ei.
Chli-pou-ni, noua Belo-kiu-kiuni, strânge câteva
316
războinice. Propune să se reconstruiască Cetatea centrală
în modul cel mai modern. După părerea ei, domul şi
trunchiul de copac erau prea vulnerabile. Şi, de asemenea,
trebuie să se înceapă căutarea de râuri subterane, ba chiar
săparea unor canale care să lege între ele toate cetăţile
Federaţiei. Pentru ea, viitorul constă în folosirea apei. În
felul acesta se vor proteja mai bine şi, de asemenea, vor
putea călători rapid şi în siguranţă.
Iar în privinţa oamenilor?
Regina emite un răspuns evaziv:
Nu prezintă mare importanţă.
Războinica insistă:
Şi dacă ne atacă din nou cu focul lor?
Cu cât adversarul este mai puternic, cu atât mai mult ne
obligă să ne depăşim pe noi înşine.
Dar cei care trăiesc sub stânca cea mare?
Belo-kiu-kiuni nu răspunde. Le cere s-o lase singură,
apoi se întoarce spre cadavrul fostei Belo-kiu-kiuni.
Noua regină îşi înclină delicat capul şi îşi aşază antenele
pe fruntea mamei sale. Apoi rămâne multă vreme aşa,
nemişcată, cufundată parcă într-o comunicare absolută cu
veşnicia.
SFÂRŞIT

Glosar

Acid formic: armă proiectil. Acidul formic cel mai

coroziv are concentraţia de patruzeci la sută.
Acid indolacetic: ierbicid.
Acid oleic: vapori emanaţi de cadavrele furnicilor.
Alcool: furnicile ştiu cum să facă să fermenteze mieratul
de păduche-de-frunză şi zeama de cereale.
317
 Alimentaţie: regimul curent al unei furnici roşii: 43%
mierat de păduche-de-frunză, 41% carne de insectă, 7%
seve de copac, 5% ciuperci, 4% cereale sfărâmate.
Arme mirmeciene: mandibule săbii, pinten otrăvit,
pulverizator de lipici, vezică aruncătoare de acid formic,
gheare.
Bătălia Macilor: Primul război federal, din anul 100
000 666, în care s-au înfruntat tancurile şi arma
bacteriologică.
Bel-o-kan: cetatea centrală a Federaţiei furnicilor
roşcate.
Belo-kiu-kiuni: regina cetăţii Bel-o-kan.
Boli: bolile cele mai frecvente la furnicile roşcate sunt
conidia (provocată de o ciupercă parazită), putrezirea
chitinei, viermele cerebral (vierme parazit care se cui-
băreşte la nivelul ganglionilor subesofagieni), hipertrofierea
glandelor labiale (un fel de umflare anormală a toracelui
care apare încă din stadiul de larvă), alternaria (spori
mortali).
Buburuză: animalul de pradă al turmelor de păduchi-
de-frunză. Comestibil.
Cadavru: cuticulă goală.
Cap: unitate de măsură mirmeciană. Echivalentul a 3
mm.
Castă: în general se poate observa existenţa a trei caste:
sexuaţii, luptătoarele, lucrătoarele. Ele însele se împart în
subcaste: lucrătoare agricole, artileriste etc.
Călugăriţă: insectă căreia îi place exagerat de mult să
facă dragoste şi să mănânce. Periculoasă.
Cereale: furnicilor roşcate le plac germenii, bogaţi în
ulei, ai grăunţelor. Un cuib mijlociu recoltează 70 000 de
boabe pe anotimp.
Chitină: material din care sunt formate platoşele
furnicilor.
318
 Chli-pou-ni: fiica reginei Belo-kiu-kiuni.
Chli-pou-kan: cetate ultramodernă construită de Chli-
pou-ni.
Cetate interzisă: fortăreaţă care protejează încăperea
nupţială. Există Cetăţi interzise din lemn, din ciment şi
chiar săpate în stâncă.
Cisternă: rezervor de rouă.
Civilizaţie mirmeciană: civilizaţia furnicilor.
Climatizare: reglarea temperaturii în marile cetăţi prin
solariu, excremente şi guri de aerisire situate în dom.
Comunicaţie absolută (CA): schimb total de gânduri
prin contact antenar.
Creşterea animalelor: îndeletnicire practicată de unele
specii, care constă în domesticirea şi culegerea secreţiilor
anale ale păduchilor-de-frunză şi coşenilelor în timpul
verii, un păduche-de-frunză dă treizeci de picături de
mierat pe oră.
Densitate: în Europa există în medie 80 000 de furnici
(din toate speciile) pe metru pătrat.
Dionee: sălbăticiune vegetală trăind în împrejurimile
cetăţii Bel-o-kan. Periculoasă.
Dodecazecimal: mod mirmecian de evaluare cifrică.
Furnicile numără în sistemul de doisprezece, căci au
douăsprezece gheare (două de fiecare picior).
Dogma reginelor: ansamblul de informaţii preţioase
transmise de la antenă la antenă de către regina mamă
reginei fiice.
Donjon: vârf secundar construit pe dom. Donjonul e mai
frecvent la termitiere decât la furnicare.
Dinastie: succesiune de regine-fiice pentru acelaşi
teritoriu.
Efemeridă: un fel de libelulă mică cu coadă bifurcată.
Larva trăieşte trei ani. Individul care se naşte din ea
trăieşte între 3 şi 48 de ore. Comestibil.
319
 Excrement: un excrement de furnică cântăreşte de o
mie de ori mai puţin decât corpul ei.
Federaţie: grupare de cetăţi ale aceleiaşi specii. O
federaţie de furnici roşcate conţine în medie nouăzeci de
cuiburi, se întinde pe o suprafaţă de şase hectare şi
cuprinde şapte kilometri şi jumătate de piste bătătorite cu
piciorul şi patruzeci de kilometri de piste odorante.
Feromon: frază sau cuvânt lichid.
Foc: armă tabu.
Forţă: o furnică roşcată poate să tragă o greutate de
şaizeci de ori mai mare decât propria ei greutate. Are deci o
forţă de 3, 2 x 10-6 CP
Furnică mascată: specie cu înclinaţii spre chimia
organică.
Frig: sedativ universal în lumea insectelor.
Gândac de bucătărie: strămoşul termitei. Prima
insectă terestră.
Gândac de bălegar: fabricant de cocoloaşe. Comestibil.
Gândac de Colorado: coleopteră cu elitre portocalii
însemnate cu cinci linii longitudinale negre. Gândacii de
Colorado se hrănesc în general cu cartofi. Sucul
gândacului de Colorado este o otravă mortală.
Gândac de apă: coleopteră marină şi submarină.
Comestibilă.
Glandă cu otravă: vezică în care este stocat acidul
formic. Nişte muşchi speciali îl pot proiecta cu o presiune
foarte mare.
Glanda lui Dufour: glandă care conţine feromonii-
pistă.
Grad: unitate de măsură a timpului-temperatură şi a
timpului cronologic. Cu cât e mai cald, cu atât gradele-timp
devin mai scurte; cu cât e mai frig, cu atât ele devin mai
lungi.
Greutate: greutatea unei furnici variază între unu şi o
320
sută cincizeci de miligrame.
Groapă de gunoi: movilă la intrarea furnicarelor unde
insectele îşi aruncă gunoaiele şi cadavrele.
Guayeï-Tyolot: cuib mic de primăvară.
Guşă socială: organul generozităţii.
Hibernare: marele somn din noiembrie până în martie.
Ichneumon: viespe care îşi depune ouăle înfometate în
corpul tău. Pericol.
Ierbicide: mirmicacină, acid indolacetic.
Inimă: succesiune de pungi în formă de para intrate
unele în altele. Inima e plasată în spate.
Înălţime: cu cât un cuib este mai înalt, cu atât cetatea
caută sa aibă o suprafaţă mai mare în bătaia soarelui.
Furnicarele din zonele calde sunt construite în întregime
sub pământ.
Încăpere nupţială: locul unde ouă regina.
La-chola-kan: cetatea cea mai estică a Federaţiei.
Latrină: bazin receptacol al excrementelor indivizilor.
Legiune: masă de soldaţi capabili să manevreze
simultan.
Leul-furnicilor: nisip mişcător carnivor. Pericol.
Licurici: coleopteră producătoare de lumină
fosforescentă. Comestibilă.
Liliac: monstru zburător care trăieşte în grote.
Periculos.
Lipsa de hrană: o furnică poate trăi şase luni în stare
de hibernare fără să mănânce.
Lomecuză: coleopteră furnizoare de drog mortal.
Periculoasă.
Luptă cu mandibula: sport mirmecian.
Mascul: insectă ieşită din ouă nefecundate.
Melc: mină de proteine. Comestibil.
Mercenare: furnici solitare luptând în serviciul altui
cuib decât cel natal, în schimbul alimentelor şi a unei
321
identităţi citadine.
Mesageri zburători: tehnică a furnicilor pitice pentru
transmiterea de mesaje prin musculiţe. Comestibili.
Metamorfoză: trecerea la o a doua formă de viaţă,
curentă la majoritatea insectelor.
Miros: asexuaţii au 6 500 de celule senzoriale pentru
fiecare antenă. Sexuaţii au 300 000.
Muzică: sunet sau ultrasunet produs de greieri prin
frecarea elitrelor. Furnicile cultivatoare de ciuperci ştiu şi
ele să "cânte" cu articulaţiile lor abdominale.
Ni: dinastia reginelor belokaniene.
Obscuritate: citadinelor le place să trăiască în
întuneric.
Oceli infraroşii: trei ochi mici aşezaţi în formă de
triunghi pe fruntea sexuaţilor, permiţându-le să vadă în
obscuritate totală.
Ochi: ansamblu de faţete aşezate pe globul ocular.
Fiecare faţetă e formată din două cristaline, o lentilă mare
la exterior şi una mică la interior. Fiecare celulă e direct
legată de creier. Furnicile nu percep decât obiectele
apropiate, cu toate acestea pot repera cea mai mică
mişcare la mare distanţă.
Oameni: Monştri enormi despre care se vorbeşte în
unele legende moderne. Sunt cunoscute mai ales animalele
lor domestice de culoare roz; degetele. Periculoşi.
Ou: furnică foarte tânără.
Orientarea cetăţii: furnicile roşcate îşi construiesc
oraşele cu faţada cea mai largă spre sud-est, pentru a
primi cât mai mult soare la începutul zilei.
Paşaport: mirosul cuibului natal (sau adoptiv, în cazul
mercenarelor).
Păduchi-de-frunză: vite. Comestibile.
Păianjen: monstru care mănâncă cetăţenii puţin câte
puţin şi care îi adoarme între două amputări succesive.
322
Periculos.
Păsări: monştri zburători. Periculoşi.
Pământ: planetă cubică.
Pitice: principalii duşmani ai furnicilor roşcate.
Pâine: cocoloaşe de cereale tocate şi sfărâmate.
Plante carnivore: roua-cerului, dionee. Periculoase.
Plante otrăvite: glicină, leandru, iederă. Periculoase.
Ploaie: vreme mortală.
Portărese: subcastă cu cap rotund şi plat, însărcinată
cu blocarea culoarelor strategice.
Războiul Fragilor: Războiul Fragilor, din 99 999 886, a
avut loc între furnicile galbene şi furnicile roşcate.
Rinocer: coleopteră înzestrată cu un corn mare frontal.
Roşii ţesătoare: furnici care migrează din est şi care îşi
folosesc propriile larve ca navete de ţesut.
Salamandră: pericol.
Sărbătoarea Renaşterii: zborul de împerechere al
sexuaţilor, care are loc de obicei în primele zile călduroase.
Sclavagiste: specie războinică incapabilă să
supravieţuiască fără ajutorul servitoarelor.
Secerătoare: furnici agricultoare din est.
Shi-gae-pou: cetatea furnicilor pitice din nord-vest.
Şarpe: pericol.
Sopârlă: dragon în civilizaţia mirmeciană. Periculos.
Talie: furnicile roşcate au în medie o lungime de două
capete.
Tanc: tehnică de luptă constând în transportatul unei
lucrătoare cu mandibule mari de către şase lucrătoare mici
şi mobile.
Temperatură: furnicile roşcate nu reuşesc să se mişte
decât la o temperatură mai mare sau egală cu opt grade.
Sexuaţii se trezesc uneori ceva mai devreme, pe la şase
grade.
Temperatură cuibului: o cetate a furnicilor roşcate este
323
termoreglată în aşa fel încât să aibă, în funcţie de etaje,
între douăzeci şi treizeci de grade.
Termite: specie rivală a furnicilor.
Transport: pentru a transporta un individ, furnica îl
apucă de mandibule. Celălalt se ghemuieşte pentru a
reduce la minimum frecarea cu solul.
Trofalaxie: schimbul de hrană dintre două furnici.
Ţesut: operaţiune efectuată cu o larvă.
Tântar: masculii sug seva plantelor. Nu se ştie cu ce se
hrănesc femelele. Comestibil.
Undă: cel mai mic element comun emis, sub o formă
sau alta, de toate fiinţele sau obiectele mobile.
Vedere: furnicile văd ca printr-un grilaj. Sexuaţii percep
culoarea, dar toate nuanţele sunt deplasate spre
ultraviolet.
Viespi: verişoare primitive şi veninoase ale furnicilor.
Periculoase.
Viteza de mers: la 10° o furnică roşcată se deplasează
cu 18 m/h. La 15° merge cu 54 m/h. La 20° poate să
ajungă până la 126 m/h.
Vânt: ceva care te smulge de pe sol şi te lasă nu se ştie
unde.
Vârsta reginei: regina furnicilor roşcate trăieşte în
medie cincisprezece ani.
Vârsta asexuaţilor: o lucrătoare sau o războinică
roşcată trăieşte în general trei ani.
Zoubi-zoubi-kan: cetate din est, celebră pentru marele
ei şeptel de păduchi-de-frunză.
56: numele de fecioară al reginei Chli-pou-ni.
327: tânăr mascul belokanian.
801: fiică a reginei Chli-pou-ni, folosită ca spioană.
4 000: cercetaşă roşcată trăind la Guayeï-Tyolot.
103 683: luptătoare belokaniană.

324
Numele adevărate ale "actriţelor" sunt următoarele:

Cultivatoarea de ciuperci Atta sexdens

Sfărâmătoarea de grăunţe Messor barbarus
Sclavagista Polyergus rufescens
Furnica mascată Anergates atratulus
Furnica rezervor Myrmecocystus melliger
Furnica magnan Doryline annoma
Secerătoarea Pogonomyrmex molefaciens
Pitica Iridomyrmex humiliis
Păstoriţa neagră Lasius niger
Roşcata federală Formica rufa
Ţesătoarea roşie Ecophylla longinoda

325
 Bernard Werber
ZIUA FURNICILOR

Furnicile contraatacă!

Totul este într-unul (Abraham)

Totul este dragoste (Isus Cristos)
Totul este economic (Karl Marx)
Totul este sexual (Sigmund Freud)
Totul este relativ (Albert Einstein)

Şi mai departe?...

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute

PRIMUL ARCAN:
Stăpânii zorilor

326
 1. PANORAMIC

NEGRU

A trecut un an. Pe cerul de august, fără lună, clipesc

stelele. Într-un târziu, tenebrele se risipesc. O lucire. Fâşii
de ceaţă se preling peste pădurea Fontainebleau. Un soare
purpuriu şi puternic le împrăştie de îndată. Totul
scânteiază acum, acoperit de rouă. Pânzele de păianjen se
transformă în ţesături exotice, din perle portocalii. Se
anunţă o zi călduroasă.
Vietăţi minuscule freamătă pe sub rămurişuri. Pe iarbă,
printre ferigi. Pretutindeni. Din toate speciile şi
nenumărate. Roua, ca o licoare pură, spală pământul pe
care se va desfăşura cea mai ciudată dintre av...

2. TREI SPIOANE ÎN INIMA ORAŞULUI

Avansaţi, repede.
Ordinul parfumat e categoric: nu e timp de pierdut cu
observaţii inutile. Cele trei siluete întunecate zoresc de-a
lungul culoarului secret. Cea care merge pe tavan îşi
târăşte cu nonşalanţă antenele la înălţimea solului. E
rugată să coboare, dar ea le dă asigurări că se simte mult
mai bine aşa: cu capul în jos. Îi place să perceapă
realitatea răsturnată.
Nimeni nu insistă. De ce nu, la urma urmei? Trioul
coteşte pentru a se vârî într-un tunel mai îngust, sondând
cu atenţie cel mai neînsemnat ungher înainte de a face
vreun pas cât de mic. Pentru moment, totul pare atât de
liniştit, încât e de-a dreptul îngrijorător.
Iată-le ajunse în inima Oraşului, într-o zonă care este cu
siguranţă foarte supravegheată. Paşii li se fac mai mici.
327
Pereţii galeriei sunt tot mai lucioşi. Tot mai des li se-
ntâmplă să derapeze pe resturi de frunze moarte. O
nelinişte surdă inundă fiecare celulă a carcaselor lor
roşcate.
Iată-le ajunse în sală.
Adulmecă mirosurile care plutesc în aer. Se simte iz de
răşină, de coriandru şi de cărbuni. Încăperea aceasta este
o invenţie de ultimă oră. În toate celelalte oraşe ale
furnicilor, boxele nu servesc decât la stocarea hranei sau a
ouălor. Or, anul trecut, chiar înainte de începutul perioadei
de hibernare, cineva a emis o sugestie:
Nu trebuie să ne mai lăsăm ideile să se piardă.
Inteligenţa Roiului se reînnoieşte prea repede.
Gândurile strămoşilor trebuie să le fie de folos urmaşilor
noştri.
Conceptul de stocare a reflecţiilor era cu totul nou la
furnici. Şi, totuşi, el entuziasmase o mare parte din
cetăţeni. Fiecare venise să-şi deverseze feromonii
înţelepciunii în recipientele prevăzute în acest scop. După
care, acestea fuseseră orânduite pe teme.
Toate cunoştinţele lor erau de-acum adunate în această
vastă boxă: "Biblioteca chimică".
Cele trei vizitatoare continuă să înainteze, cuprinse de
admiraţie, în pofida spaimei. Spasmele antenelor le
trădează emoţia.
De jur-împrejurul lor, ovoide fluorescente sunt aliniate
în rânduri de câte şase, învăluite de aburi amoniacali ce le
fac să pară nişte ouă calde. Dar cochiliile acestea
transparente nu conţin nici cea mai mică urmă de viaţă
embrionară. Înţepenite în ganga lor de nisip, ele sunt pline
până la refuz de relatări olfactive pe sutele de teme
repertoriate: istoria reginelor din dinastia Ni, biologie
curentă, zoologie (multă zoologie), chimie organică,
geografie terestră, geologia straturilor de nisip sub-
328
pământene, strategia celor mai celebre bătălii, politica
teritorială din ultimii zece mii de ani. Se află acolo până şi
reţete de gătit sau planurile cotloanelor celor mai rău
famate ale Oraşului.
O mişcare de antene,
Repede, repede, să ne grăbim, altfel...
Furnicile îşi curăţă la iuţeală apendicele senzoriale cu
ajutorul periei cu o sută de fire de la coate, apoi pornesc să
inspecteze capsulele în care sunt stivuiţi feromonii mnezici,
atingând uşor ovulele cu extremitatea sensibilă a
antenelor, astfel încât să le identifice fără greş.
Deodată, una dintre furnici încremeneşte. I s-a părut că
a perceput un zgomot. Un zgomot? Fiecare din ele îşi zice
că, de data aceasta, vor fi descoperite.
Rămân în aşteptare, febrile. Cine poate să fie?

3. ACASĂ LA FRAŢII SALTA

― Deschide, trebuie să fie domnişoara Nogard!

Sébastien Salta se ridică, întinzându-şi trupul nesfârşit
şi răsuci mânerul uşii.
― Bună ziua, spuse el.
― Bună ziua, e gata?
― Da. E gata.
Cei trei fraţi Salta se apropiară laolaltă de cutia
voluminoasă de polistiren, din care scoaseră o sferă de
sticlă, deschisă în partea superioară şi plină cu granule
maronii.
Se aplecară tustrei asupra recipientului şi Caroline
Nogard nu se putu abţine să nu-şi introducă în el mâna
dreaptă. O cantitate neînsemnată de nisip întunecat la
culoare i se scurse printre degete. Mirosi bobiţele, de parcă
ar fi fost o cafea cu aromă nepreţuită.
329
 ― V-a cerut eforturi mari, nu-i aşa?
― Enorme, răspunseră într-un glas cei trei fraţi Salta.
Iar unul dintre ei adăugă:
― Dar a meritat!
Sébastien, Pierre şi Antoine Salta erau nişte coloşi.
Fiecare avea probabil vreo doi metri. Se lăsară în genunchi
pentru a-şi cufunda, la rândul lor, degetele lungi în globul
de sticlă.
Trei lumânări fixate într-un sfeşnic înalt luminau în-
treaga scenă, aruncând luciri ciudate, de un galben bătând
în portocaliu.
Caroline Nogard aşeză globul într-o valiză, înfăşurându-l
în mai multe straturi de vată de sticlă. Îi cântări cu privirile
pe cei trei uriaşi şi le zâmbi. Apoi, în tăcere, îşi luă rămas-
bun şi plecă.
Pierre Salta lăsă să-i scape un oftat de uşurare:
― De data aceasta, cred că suntem pe cale să ne atingem
ţelul!

4. FUGĂ ŞI URMĂRIRE

Alarmă falsă: nu e decât o frunză uscată care a trosnit.

Cele trei furnici îşi reiau investigaţiile.
Rând pe rând, miros recipientele doldora de informaţii
lichide.
În sfârşit, găsesc ce căutau.
Din fericire, nu le-a fost prea greu să-l descopere.
Apucând preţiosul obiect, şi-l trec de la una la cealaltă. E
un ou umplut cu feromoni şi închis ermetic cu o picătură
de răşină de pin. Îl decapsulează. Un prim parfum le
izbeşte cele unsprezece segmente antenare:
Decriptare interzisă.
330
 Perfect. Aceasta e cea mai bună garanţie a calităţii.
Aşează oul la loc şi-şi cufundă cu lăcomie antenele în el.
Textul mirositor le urcă prin meandrele creierelor.

Decriptare interzisă.
Feromon memorie nr. 81
Tema: Autobiografie

Numele meu este Chli-pou-ni.

Sunt fiica lui Belo-kiu-kiuni
Sunt cea de-a 333-a regină a dinastiei Ni şi născătoarea
unică a oraşului Bel-o-kan.
Nu m-am numit dintotdeauna astfel. Înainte de a fi
regină, eram cea de-a 56-a prinţesă a Primăverii. Căci
aceasta este casta mea şi acesta e numărul meu de pontă.
Când eram tânără, credeam că oraşul Bel-o-kan este
graniţa Universului. Credeam că noi, furnicile, suntem
singurele fiinţe civilizate de pe planeta noastră. Credeam că
termitele, albinele şi viespile sunt popoare sălbatice care nu
ne acceptă tradiţiile şi obiceiurile pur şi simplu din
obscurantism.
Credeam că celelalte specii de furnici sunt degenerate şi
că furnicile pitice sunt prea mici ca să ne facem griji din
pricina lor.
Trăiam pe atunci închisă în permanenţă în gineceul
prinţeselor virgine, în interiorul Oraşului interzis. Singura
mea ambiţie era să-i semăn cândva mamei mele şi să
construiesc la rândul meu o federaţie care să înfrunte
vremurile în toate sensurile expresiei acesteia.
Aşa au decurs lucrurile până în ziua când un tânăr prinţ
rănit, 327, a venit în loja mea şi mi-a povestit ceva ciudat. El
afirma că o expediţie de vânătoare fusese pulverizată în
întregime de o armă nouă, cu efecte devastatoare.
Bănuiala noastră se îndrepta pe atunci asupra furnicilor
331
pitice, care erau rivalele noastre, şi am purtat împotriva lor,
anul trecut, marea bătălie a Macilor. Ea ne-a costat mai
multe milioane de soldaţi, dar am câştigat-o. Iar victoria
aceasta, ne-a dovedit că bănuielile noastre erau greşite.
Piticele nu posedau nici o armă secretă de anvergură.
Ne-am gândit apoi că era vorba de termite, duşmanii
noştri ereditari. A fost o nouă greşeală. Marele oraş termit
din Est se transformase într-un oraş fantomă. Un misterios
gaz clorat îi otrăvise pe toţi locuitorii.
Am făcut atunci investigaţii în interiorul propriului nostru
Oraş şi am avut astfel de înfruntat o armată clandestină
care îşi imagina că protejează colectivitatea omiţând să-i
dezvăluie informaţiile considerate a fi prea neliniştitoare.
Ucigaşele acestea răspândeau un anumit miros de stâncă şi
pretindeau că joacă rolul globulelor albe. Ele constituiau
autocenzura societăţii noastre. Am luat astfel cunoştinţă de
faptul că în propriul nostru organism-comunitate exista un
sistem de apărare imunitară, în stare de orice pentru a-i
menţine pe toţi în ignoranţă!
Dar după extraordinara odisee a luptătoarei asexuate
103 683, am sfârşit prin a înţelege despre ce este vorba.
La extremitatea orientală a lumii există...

Una dintre cele trei furnici îşi întrerupe lectura: i s-a

părut că simte o prezenţă. Rebelele se ascund şi pândesc.
Nimic nu mişcă însă în jur. O antenă se înalţă timid din
ascunzătoare, imitată în scurt timp de alte cinci.
Cele şase apendice senzoriale se transformă în radare şi
vibrează cu 18 000 de mişcări pe secundă. Tot ce
răspândeşte un miros oricât de slab de jur-împrejurul lor
este identificat instantaneu.
Încă o alarmă falsă. Nu e nimeni prin împrejurimi.
Furnicile reiau decodificarea feromonului.

332
 La extremitatea orientală a lumii există turme de animale
de o mie de ori mai gigantice.
Mitologiile myrmicine vorbesc despre ele în termeni
poetici. Cu toate acestea, ele n-au nimic comun cu poezia.
Dădacele ne spuneau poveşti de groază despre ele ca să
ne sperie. Dar ele depăşesc orice poveste de groază.
Până atunci, nu acordasem nicicând prea multă încredere
relatărilor despre monştrii uriaşi care păzesc marginile
planetei şi trăiesc în turme de câte cinci. Eram convinsă că
nu sunt decât nişte născociri, destinate exclusiv prinţeselor
virgine şi neştiutoare.
Acum ştiu că EI există cu adevărat.
Distrugerea acelei prime expediţii de vânătoare LOR li se
datorează.
Gazele care au otrăvit oraşul termit LOR li se datorează.
Incendiul care a devastat Bel-o-kan şi a ucis-o pe mama
mea tot LOR li se datorează.
LOR: DEGETELOR.
Vroiam să le ignor. Dar de-acum mi-e imposibil s-o mai
fac.
Pretutindeni în pădure este detectată prezenţa lor.
Zilnic, rapoartele cercetaşelor confirmă faptul că ele se
apropie puţin câte puţin de lumea noastră şi că sunt foarte
periculoase.
Drept pentru care am luat astăzi decizia de a-i convinge
pe ai mei să pornească o cruciadă împotriva DEGETELOR.
Va fi o mare expediţie armată, vizând eliminarea, cât mai e
timp, a tuturor DEGETELOR de pe planetă.

Mesajul este atât de deconcertant, încât au nevoie de

câteva secunde pentru a-l asimila. Cele trei furnici spioane
voiseră cu orice preţ să afle. Ei bine, acum au aflat!
O cruciadă împotriva Degetelor!
Trebuie să le avertizeze cu orice preţ pe celelalte. Măcar
333
de ar putea să mai afle ceva în plus, oricât de puţin! De
comun acord, îşi cufundă din nou antenele.

Pentru a le veni de hac acestor monştri, am plănuit ca res-

pectiva cruciadă să includă douăzeci şi trei de legiuni de
infanterie de asalt, paisprezece legiuni de artilerie uşoară,
patruzeci şi cinci de legiuni de luptă corp la corp, antrenate
pentru orice tip de teren, douăzeci şi nouă de legiuni.

Un zgomot, din nou. De data aceasta nu mai încape nici

o îndoială. Pământul uscat trosneşte sub apăsarea unei
gheare. Cele trei intruse îşi înalţă apendicele încă năclăite
de informaţii secrete. Totul a mers prea uşor. E limpede că
au căzut într-o capcană. În clipa aceasta sunt convinse că
n-au fost lăsate să pătrundă în Biblioteca chimică decât
pentru a putea fi demascate mai uşor.
Picioarele li se îndoaie, gata să ţâşnească. Prea târziu.
Celelalte sunt deja acolo. Rebelele abia au timp să înhaţe
cochilia care conţine preţiosul feromon mnezic şi să fugă
printr-un mic culoar transversal.
Alarma răsună în jargonul olfactiv belokanian sub forma
unui feromon cu formula chimică "C 8-H18-O". Reacţia este
imediată: deja se aude foşnetul iscat de labele sutelor de
luptătoare.
Intrusele fug cât le ţin puterile. Ar fi păcat să moară
acolo de vreme ce sunt singurele rebele care au pătruns
vreodată în Biblioteca chimică şi au reuşit să descifreze
feromonul fără îndoială cel mai important al reginei Chli-
pou-ni!
De-a lungul şi de-a latul coridoarelor Oraşului începe o
urmărire ameţitoare. Furnicile aleargă atât de repede, încât
iau unele viraje perpendicular cu solul, ca într-un raliu de
bobsleigh.
Uneori, în loc să coboare, continuă să sprinteze pe
334
plafon. E adevărat că noţiunile de "sus" şi de "jos" sunt cu
totul relative într-un furnicar. Când ai gheare, poţi umbla
şi chiar alerga pe oriunde.
Bolizii cu şase labe gonesc vertiginos. Decorul din jur
pare să se năpustească spre ei.
Traseul urcă şi coboară, coteşte. Fugarele şi
urmăritoarele sar peste o prăpastie, reuşind să treacă la
limită, în afară de una singură, care se împiedică şi cade.
O mască lucioasă se iveşte în faţa primei rebele, care
nici nu mai are timp să-şi dea seama ce i se întâmplă. De
sub mască se înalţă vârful ascuţit al unui abdomen
încărcat cu acid formic. Jetul clocotitor o transformă
instantaneu pe furnică într-o pastă moale. Cea de-a doua
rebelă, cuprinsă de panică, face cale întoarsă şi se
năpusteşte într-un gang lateral.
Să ne dispersăm! urlă ea în limbaj olfactiv. Cele şase
labe scurmă adânc solul. Degeaba! O luptătoare îşi face
apariţia în stânga ei. Amândouă aleargă atât de repede, că
luptătoarea nu poate nici să-şi apuce prada cu
mandibulele, nici să-şi direcţioneze jetul de acid. Atunci, o
îmbrânceşte şi încearcă s-o strivească de pereţi.
Carapacele se ciocnesc cu un zgomot surd. Cele două
furnici, propulsate cu mai mult de 0,1 km/oră prin
coridoarele strâmte ale furnicarului, încasează fiecare nişte
lovituri ca de berbece. Încearcă să-şi pună piedică. Se
înţeapă cu vârful mandibulei.
Iuţeala cu care se deplasează este atât de mare, încât
nici una nu observă că drumul se îngustează din ce în ce,
astfel încât fugara şi urmăritoarea ei, proiectate dintr-o
dată într-o galerie ca o pâlnie, se percutează reciproc. Cei
doi bolizi explodează laolaltă şi bucăţi de chitină sfărâmată
se împrăştie până departe.
Cea de-a treia rebelă se năpusteşte înainte, mergând pe
plafon, cu capul în jos. O artileristă o ţinteşte şi îi
335
pulverizează cu precizie laba posterioară dreaptă. Din
pricina şocului, spioana scapă ovoidul ce conţine
feromonul mnezic al reginei.
Un paznic recuperează nepreţuitul obiect.
O alta împroaşcă zece picături de acid şi lichefiază una
dintre antenele supravieţuitoarei. Impactul rafalei avariază
plafonul, făcând să cadă din el bucăţi care opresc
momentan trecerea.
Mica rebelă poate să răsufle o clipă, dar ştie bine că n-o
să mai ajungă prea departe. Nu numai că are o antenă şi o
labă mai puţin, dar gărzile trebuie că păzesc acum toate
ieşirile.
Deja, soldaţii sunt în spatele ei. Tirurile de acid formic
ţâşnesc din plin. Încă o labă îi este retezată, una din faţă
de astă dată. Cu toate acestea, aleargă mai departe cu cele
patru care i-au rămas şi izbuteşte să se ghemuiască într-o
anfractuozitate a culoarului.
O furnică-soldat o ţinteşte, dar rănita dispune şi ea, la
rândul ei, de acid. Răsturnându-şi abdomenul, se plasează
fulgerător în poziţie de tir şi trage în cealaltă. În plin!
Furnica-soldat a fost mai puţin îndemânatică şi nu a reuşit
decât să-i taie laba mijlocie dreaptă. I-au mai rămas doar
trei. Ultima dintre furnicile spioane şchioapătă, gâfâind.
Trebuie cu orice preţ să scape din capcana asta şi să le
avertizeze pe celelalte rebele în legătură cu această
cruciadă contra Degetelor.
A trecut pe aici, pe aici, emite o luptătoare care a
descoperit cadavrul ars al duelistei.
Cum să scape? Supravieţuitoarea se face una cu
tavanul. Celorlalte nu le va trece prin cap să se uite în sus.
Plafonul e cu siguranţă locul ideal pentru a improviza o
ascunzătoare.
Războinicele nu o reperează decât la a doua trecere,
când una din ele observă o picătură căzând de sus: sângele
336
transparent al rebelei.
Gravitaţie blestemată!
Cea de-a treia rebelă se lasă să alunece o dată cu
grohotişul surpat şi se apucă să lovească în jur cu ultimele
labe care i-au mai rămas şi cu singura antenă validă. Un
soldat îi apucă o labă şi i-o răsuceşte până ce o rupe. Un
altul îi străpunge toracele cu vârful mandibulei sale ca o
sabie. Cu toate acestea, rebela reuşeşte să se elibereze. Îi
mai rămân două labe ca să se târască şontâcăind. Dar nu
mai există nici o scăpare. O mandibulă lungă iese dintr-un
perete şi îi retează din mers capul, care sare şi se
rostogoleşte de-a lungul galeriei în pantă.
Restul corpului reuşeşte să mai. facă vreo zece paşi
înainte de a-şi încetini mersul, de-a se opri şi de-a se
prăbuşi în cele din urmă. Gărzile adună rămăşiţele şi le
aruncă în depozitul de gunoi al Oraşului, peste hoiturile
celorlalte două. Aşa păţesc cei ce sunt prea curioşi!
Cele trei cadavre zac abandonate, ca nişte marionete
rupte, stricate din greşeală înainte de începerea
spectacolului.

5. ÎNCEPUTUL

Din ziarul Écho du dimanche:

TRIPLĂ CRIMĂ MISTERIOASĂ PE STRADA
FAISANDERIE
"Trei cadavre au fost descoperite joi într-un imobil de pe
strada Faisanderie, din Fontainebleau. Nu se cunosc
motivele morţii lui Sébastien, Pierre şi Antoine Salta, trei
fraţi care împărţeau acelaşi apartament.
Cartierul se bucură de o reputaţie bună în ce priveşte
siguranţa. Nu s-au furat bani sau obiecte preţioase. Nu a
337
fost relevată nici o urmă de efracţie. Nici o armă care ar fi
putut fi folosită în vederea crimei nu a fost găsită la faţa
locului.
Ancheta, care se anunţă a fi spinoasă, a fost
încredinţată celebrului comisar Jacques Méliès, de la
Brigada Criminalistică din Fontainebleau. Această afacere
ciudată s-ar putea dovedi thrillerul verii pentru amatorii de
enigme poliţiste. Asasinului nu-i mai rămâne decât să se
tină bine. L. W."

6. ENCICLOPEDIE

Iarăşi dumneata?
Aşadar, ai descoperit volumul al doilea al Enciclopediei
cunoaşterii relative şi absolute, scrisă de mine.
Primul era pus la vedere, pe strana templului subteran;
acesta în schimb a fost mai greu de găsit, nu-i aşa?
Bravo.
Cine eşti, de fapt? Nepotul meu Jonathan? Fiica mea? Nu,
nu eşti nici unul, nici cealaltă.
Te salut, cititor necunoscut!
Aş vrea să te cunosc mai bine. Mărturiseşte-ţi în faţa
acestor pagini numele, vârsta, profesia, sexul şi
naţionalitatea.
Ce scopuri ai în viaţă?
Care-ţi sunt forţele şi slăbiciunile?
Ei, la urma urmei, nu contează. Ştiu cine eşti.
Îţi simt mâinile care mângâie paginile acestea. E destul de
plăcut, de altfel. În vârful degetelor, în sinuozităţile
amprentelor digitale, îţi ghicesc caracteristicile cele mai
secrete.
Totul este întipărit acolo, până în cele mai mici amănunte.
338
Percep chiar şi genele strămoşilor tăi.
Când te gândeşti că a trebuit ca toate aceste mii de
oameni să nu moară prea tineri. Că a trebuit ca ei să se
îndrăgostească şi să se împerecheze până ce s-a ajuns la
naşterea ta!
Acum, am impresia că te văd în faţa mea.
Nu, nu zâmbi. Fii natural. Lasă-mă să citesc mai adânc în
tine. Eşti cu mult mai mult decât îţi închipui.
Nu eşti doar un nume şi un prenume, dotate cu o istorie
socială.
Eşti 71% apă chioară, 18% carbon, 4% azot, 2% calciu, 2%
fosfor, 1% potasiu, 0,5% sulf, 0,5% sodiu, 0,4% clor. La care
se adaugă o lingură de diverse oligoelemente: magneziu,
zinc, mangan, cupru, iod, nichel, brom, fluor, siliciu. Şi încă
un vîrf de linguriţă de cobalt, aluminiu, molibden, vanadiu,
plumb, titan, bor.
Iată reţeta existenţei tale.
Toate aceste materiale provin din combustia stelelor şi le
poţi găsi şi prin alte părţi decât în propriul tău corp. Apa din
care eşti alcătuit e similară cu cea care se găseşte în cel mai
anodin ocean. Fosforul te face solidar cu chibriturile. Clorul e
identic cu cel folosit la dezinfectarea piscinelor. Dar nu eşti
numai atât.
Eşti o catedrală chimică, o construcţie uimitoare prin
dozările, echilibrele şi mecanismele sale, de o complexitate
aproape de neconceput. Deoarece moleculele tale sunt, ele
însele, constituite din atomi, din particule, din quarkuri, din
vid, totul legat laolaltă de forţe electromagnetice,
gravitaţionale, electronice, a căror subtilitate te depăşeşte.
Şi, totuşi! Dacă ai reuşit să descoperi acest al doilea
volum, înseamnă că eşti destul de isteţ şi că ştii deja multe
lucruri despre lumea mea. Ce ai făcut cu cunoştinţele pe care
ţi le-a oferit primul volum? O revoluţie? O evoluţie? Mai mult
ca sigur că nimic.
339
 Aşa că, acum, instalează-te confortabil ca să poţi citi ca
lumea. Ţine-ţi spatele drept. Respiră liniştit. Relaxează-ţi
gura.
Ascultă-mă!
Nimic din ceea ce te înconjoară în spaţiu şi timp nu e
inutil. Nici tu nu eşti inutil. Viaţa ta efemeră are un sens. Ea
nu duce într-un impas. Totul are un sens.
Eu, acesta care-ţi vorbesc, sunt degustat de viermi, în
timp ce mă citeşti. Dar ce zic eu? Servesc ca îngrăşământ
unor foarte tinere vlăstare de asmăţui, cât se poate de
promiţătoare. Contemporanii mei n-au înţeles unde voiam să
ajung.
E prea târziu pentru mine. Singurul lucru pe care îl pot
lăsa e o urmă neînsemnată... cartea aceasta.
E prea târziu pentru mine, dar nu şi pentru tine. Te-ai
instalat bine? Relaxează-ţi muşchii. Nu te mai gândi la nimic
altceva în afară de Universul în care nu eşti decât un
grăunte de praf.
Închipuie-ţi timpul accelerat. Te naşti, azvârlit din
pântecele mamei aidoma unui vulgar sâmbure de cireaşă. Te
îndopi cu mii de feluri de mâncare multicolore, transformând
astfel câteva tone de vegetale şi de animale în excremente.
Şi pac, ai şi murit.
Ce ai făcut cu viaţa ta?
Nu îndeajuns de mult, desigur.
Acţionează! Fă ceva, orice, poate doar un lucru mic şi
neînsemnat, dar la naiba! Fă ceva în viaţă, înainte de a
muri. Nu te-ai născut degeaba. Caută să descoperi pentru ce
te-ai născut. Care este misiunea ta infimă?
Nu te-ai născut din întâmplare.
Fii atent, aşadar.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II
340
 7. METAMORFOZE

Nu-i place să i se spună ce trebuie să facă.

Omida mare şi păroasă, de culoare verde, neagră şi albă,
se îndepărtează de libelula ce o sfătuieşte să fie atentă şi să
se ferească de furnici, îndreptându-se spre capătul crengii
de frasin.
Se mişcă prin târâre şi ondulare, mai întâi cele şase labe
în faţă, pe care apoi cele zece labe posterioare le ajung din
urmă graţie buclelor pe care le face cu corpul.
Ajunsă la marginea promontoriului, omida scuipă
puţină salivă lipicioasă ca să-şi fixeze posteriorul şi se lasă
să atârne, spânzurată cu capul în jos.
E foarte obosită. A terminat cu viaţa de larvă. Suferinţele
ei se încheie. Acum, ori se metamorfozează, ori moare.
Sst!
Se înfofoleşte într-un cocon constituit dintr-un fir solid
de cristal flexibil.
Corpul i se transformă într-o oală fermecată.
Aşteaptă ziua aceasta de multă, multă vreme. Atât de
multă!
Coconul se întăreşte şi se face alb. Briza leagănă fructul
ciudat, deschis la culoare.
Câteva zile mai târziu, coconul se umflă, ca şi cum ar fi
pe punctul de-a scoate un oftat. Respiraţia îi devine mai
regulată. Vibrează. O alchimie în toată regula se desfăşoară
în interiorul său. Acolo, înăuntru, se amestecă nuanţe,
ingrediente rare, arome delicate, parfumuri uimitoare,
sucuri, hormoni, lacuri, grăsimi, acizi, ţesuturi, chiar şi
cruste.
Totul se îmbină şi se dozează cu o precizie neasemuită,
341
în scopul de-a crea o fiinţă nouă. Apoi, partea de sus a cojii
se rupe. Din învelişul de argint iese o antenă timidă, care
se desface ca un arc.
Silueta ce se iveşte din sicriul-leagăn nu mai are nimic
comun cu omida din care provine.
O furnică, aflată prin împrejurimi, a urmărit momentul
acesta sacru. La început fascinată de splendoarea
metamorfozei, îşi ia apoi seama şi îşi aminteşte că, la urma
urmei, nu e vorba decât de o pradă, drept pentru care
porneşte în goană de-a lungul crengii, vrând să omoare
minunatul animal înainte ca el s-o şteargă de acolo.
Corpul umed al fluturelui sfinx iese în întregime din oul
original. Aripile se desfac. Culorile lor sunt splendide:
pânze uşoare care strălucesc, fragile şi ascuţite la capete;
brazde întunecate pe care apar nuanţe necunoscute:
galben-fluorescent, negru-mat, oranj-aprins, roşu-carmin,
purpuriu şi antracit-sidefat.
Furnica vânător îşi basculează abdomenul sub torace, în
poziţie de tragere. În mira ei vizuală şi olfactivă apare
fluturele.
Sfinxul îi observă prezenţa. E fascinat de capătul ascuţit
al abdomenului ce-l ţinteşte, dar ştie totodată că de acolo
poate ţâşni moartea. Or, el nu e deloc dispus să moară. Nu
acum. Ar fi într-adevăr păcat.
Patru ochi sferici se fixează reciproc.
Furnica îl cântăreşte din priviri. E minunat, desigur, dar
incubatoarele trebuie alimentate cu carne proaspătă. Nu
toate furnicile sunt vegetariene, nici vorbă de aşa ceva.
Aceasta ghiceşte că prada ei se pregăteşte să-şi ia zborul şi
anticipează mişcarea, înălţându-şi organul de tir. Fluturele
profită de acest moment ca să decoleze. Jetul de acid
formic, deviat, îi străpunge aripile, formând un orificiu mic,
perfect rotund.
Fluturele pierde puţin din înălţime, iar gaura din aripa
342
dreaptă lasă să scape un şuierat uşor. Furnica este o
trăgătoare de elită şi e convinsă că l-a atins. Celălalt însă
nu conteneşte să brăzdeze văzduhul. Aripile încă umede i
se usucă puţin câte puţin, cu fiecare bătaie. Câştigă din
nou înălţime şi distinge jos, sub el, coconul din care a ieşit.
Dar nu simte nici cea mai mică nostalgie.
Furnica vânător continuă să pândească. O nouă salvă.
O frunză mişcată de o adiere providenţială interceptează
proiectilul mortal. Fluturele virează pe o aripă şi se înde-
părtează.
Cea de-a 103 683-a luptătoare a Bel-o-kan-ului şi-a
ratat lovitura. Ţinta se află acum dincolo de raza sa de
acţiune. Contemplând visătoare lepidopterul care străbate
văzduhul, ea simte, preţ de o clipă, că îl invidiază. Încotro
se îndreaptă, oare? Pare să zboare chiar spre marginea
lumii.
Într-adevăr, sfinxul dispare înspre est. Zboară câteva ore
în şir şi, cum cerul începe să se întunece, reperează în
depărtare o lucire spre care se năpusteşte de îndată.
Captivat, fluturele nu mai are decât un ţel: să atingă
acea lumină fabuloasă. Ajuns în mare grabă la câţiva
centimetri de sursa luminoasă, el îşi măreşte şi mai mult
viteza, vrând să guste cât mai repede extazul.
Iată-l ajuns în imediata apropiere a focului. Capetele
aripilor sunt gata să se aprindă. Lui însă puţin îi pasă: nu
vrea decât să plonjeze acolo, înăuntrul forţei aceleia calde,
şi să se bucure din plin de ea. Să se topească în soarele
acesta. Se va transforma oare într-o vâlvătaie?

8. MELIES REZOLVĂ ENIGMA MORŢII FRAŢILOR

SALTA

343
 ― Nu?
Scoase un chewing-gum din buzunar şi-l vârî în gură.
― Nu, nu şi nu. Nu-i lăsaţi pe ziarişti să intre! Vreau să-
mi examinez mai întâi liniştit cadavrele şi pe urmă mai
vedem noi. Şi stingeţi lumânările din candelabrul ăsta! De
ce au fost aprinse, de fapt? A, a fost o pană de curent în
clădire? Dar acum este curent, nu? Atunci, vă rog, hai să
nu riscăm vreun incendiu.
Cineva suflă în lumânări, stingându-le. Un fluture ale
cărui aripi se aprinseseră deja la margini scăpă în ultima
clipă de incinerare.
Comisarul îşi mestecă zgomotos guma inspectând
apartamentul de pe strada Faisanderie.
La acest început de secol al XXI-lea, prea puţine lucruri
se schimbaseră faţă de secolul precedent. Tehnicile de
criminologie evoluaseră, totuşi, simţitor. Cadavrele erau
de-acum acoperite cu formol şi cu ceară vitrifiantă pentru
a-şi păstra poziţia pe care o avuseseră în clipa decesului.
Poliţia putea, aşadar, să studieze în voie scena crimei.
Metoda era mult mai practică decât arhaicele contururi
făcute cu creta.
Procedeul descumpănea într-o oarecare măsură, dar
anchetatorii sfârşiseră prin a se obişnui cu victimele
acestea cu ochii deschişi, având pielea şi hainele acoperite
în întregime cu ceară transparentă, încremenite exact ca în
secunda în care muriseră.
― Cine a ajuns primul aici?
― Inspectorul Cahuzacq.
― Émile Cahuzacq? Unde e? A, e jos... Perfect, ziceţi-i să
vină aici.
Un agent tânăr ezită:
― Ăă, domnule comisar, e o ziaristă de la Écho du
dimanche care pretinde că...
― Ce pretinde? Nu! Fără ziarişti pentru moment! Duceţi-
344
vă să mi-l aduceţi pe Émile.
Méliès măsură salonul în lung şi în lat înainte de-a se
apleca asupra lui Sébastien Salta. Chipul aproape că i se
lipi de faciesul deformat, cu ochii ieşiţi din orbite şi
sprâncenele ridicate, cu nările întredeschise şi gura larg
căscată, în care se zărea limba ţeapănă. Putu să distingă
până şi protezele dentare şi resturi ale ultimei mese. Omul
probabil că mâncase arahide şi stafide.
Méliès se întoarse apoi spre corpurile celorlalţi doi fraţi.
Pierre avea ochii larg deschişi şi gura căscată, iar prin
ceara vitrifiantă se putea vedea că pielea i se făcuse ca de
găină. Cât despre Antoine, faţa îi era desfigurată de o
grimasă atroce de teroare.
Comisarul scoase din buzunar o lupă şi scrută epiderma
lui Sébastien Salta. Firele de păr erau ţepene şi ridicate ca
nişte ace. Şi el înţepenise având pielea de găină.
O siluetă familiară se profila în faţa lui Méliès:
inspectorul Émile Cahuzacq. Patruzeci de ani de serviciu
loial şi sârguincios la Brigada criminalistică de la
Fontainebleau. Tâmple grizonate, mustaţă cu vârfuri
ascuţite şi o burticică de om de treabă. Cahuzacq era un
tip liniştit, care îşi ocupase locul cuvenit în societate.
Singura lui dorinţă era să ajungă, în linişte şi fără prea
multe hopuri, la pensie.
― Deci tu ai sosit aici primul, Émile?
― Afirmativ.
― Şi ce-ai văzut?
― Păi, ce vezi şi tu. Am cerut de îndată să se vitrifieze
cadavrele.
― Bună idee. Ce părere ai despre chestia asta?
― Nu sunt răni, nu sunt amprente, nu e nici o armă a
crimei, nici o posibilitate de a intra sau de-a ieşi... Fără
îndoială, e o afacere încâlcită, tocmai bună pentru tine.
― Mulţumesc.
345
 Comisarul Méliès era tânăr, având abia treizeci şi doi de
ani, dar se bucura deja de o reputaţie de copoi priceput. Nu
se sinchisea de rutina anchetelor poliţieneşti şi ştia să
găsească soluţii originale pentru cele mai complicate
cazuri.
După ce-şi terminase studiile ştiinţifice, Jacques Méliès
renunţase la o carieră strălucită de cercetător pentru a se
orienta spre singura lui pasiune: crima. Iniţial, cărţile
fuseseră cele care-l îndrumaseră spre această călătorie în
tara semnelor de întrebare. Era îndopat cu polar-uri. De la
Judecătorul Ti şi până la Sherlock Holmes, trecând prin
Maigret, Hercule Poirot, Dupin sau Rick Deckard, îşi
însuşise trei mii de ani de investigaţii poliţiste.
Graal-ul său personal era crima perfectă, totdeauna pe
punctul de a fi realizată şi niciodată îndeplinită până la
capăt. Pentru a se perfecţiona mai lesne, se înscrisese la
Institutul de criminologie din Paris. Acolo avu parte de
prima autopsie pe un cadavru proaspăt (şi, cu acelaşi
prilej, şi de primul său leşin). Învăţă cum se poate descuia
o broască cu un ac de păr, cum se poate fabrica, sau,
dimpotrivă, dezamorsa o bombă artizanală. Exploră
nenumăratele feluri de-a muri proprii fiinţei umane.
Cu toate acestea, ceva îl dezamăgea la aceste cursuri:
materia primă era de proastă calitate. Nu erau cunoscuţi
decât acei criminali care fuseseră prinşi. Deci, imbecilii.
Despre ceilalţi, cei inteligenţi, nu se ştia nimic din moment
ce nu fuseseră arestaţi niciodată. Să fi descoperit oare unul
dintre aceşti nepedepsiţi felul în care se poate realiza o
crimă perfectă?
Singurul mijloc de-a o afla era să se angajeze în poliţie şi
să pornească el însuşi la vânătoare. Ceea ce a şi făcut.
Urcă fără greutate toate treptele ierarhice. Reuşi să aibă
primul succes arestându-l pe propriul său profesor de
deminare a explozivilor, care beneficia astfel de o bună
346
acoperire, ca şef al unei grupări teroriste!
Comisarul Méliès se apucă să scotocească prin salon,
răscolind cu privirile fiecare ungher. Privirea i se fixă în
cele din urmă pe plafon.
― Ia spune-mi, Émile, aici erau muşte când ai intrat tu?
Inspectorul răspunse că nu fusese atent. Când sosise,
uşa şi ferestrele erau închise, apoi însă fereastra fusese
deschisă şi, dacă existaseră muşte în cameră, avuseseră
tot timpul să iasă.
― E ceva important? se nelinişti el.
― Da. Mă rog, nu. Să zicem doar că e păcat. Ai fişele
victimelor?
Cahuzacq scoase la iveală un dosar cartonat din geanta
pe care o purta pe umăr. Comisarul îl deschise şi consultă
diversele fişe pe care le conţinea.
― Ce părere ai?
― E ceva interesant aici... Toţi trei fraţii Salta erau
chimişti de profesie, dar unul din ei, Sébastien, era un
personaj mai puţin obişnuit decât părea la prima vedere.
Ducea o viaţă dublă.
― Ia te uită...
― Acest Salta era posedat de demonul jocurilor de
noroc... Marele său talent era pokerul. Era supranumit
"gigantul pokerului". Nu numai din cauza înălţimii, ci mai
ales fiindcă miza pe nişte sume fabuloase. Recent, pierduse
mulţi bani. Se trezise prins într-un lanţ de datorii. Şi
singura soluţie ca să scape era să joace din ce în ce mai
mult
― De unde ştii?
― Am avut de făcut, nu demult, nişte cercetări prin
mediul jocurilor de noroc. Era lefter de-a binelea. Se pare
că fusese ameninţat cu moartea dacă nu-şi plătea datoriile.
Méliès, gânditor, încetă să-şi mai mestece guma.
― Exista, aşadar, un mobil în ce-l priveşte pe
347
Sébastien...
Cahuzacq dădu din cap.
― Crezi că le-a luat-o înainte şi s-a sinucis?
Comisarul ignoră întrebarea şi se întoarse din nou spre
uşă.
― Când ai ajuns tu, era închisă pe dinăuntru, nu?
― Afirmativ.
― Şi ferestrele la fel?
― Toate ferestrele, chiar!
Méliès se apucă din nou să-şi mestece cu ardoare guma.
― La ce te gândeşti?
― La o sinucidere. Sigur, poate părea simplist, dar
ipoteza sinuciderii explică totul. Nu există urme străine
fiindcă nu a existat nici o intruziune din exterior. Totul s-a
petrecut înăuntru, în spaţiu închis. Sébastien şi-a ucis
fraţii şi s-a sinucis.
― Mda, dar cu ce armă?
Méliès închise ochii ca să-i vină mai uşor inspiraţia.
― O otravă. O otravă puternică cu efect întârziat. De
genul cianurii puse într-o caramelă. Când caramela se
topeşte în stomac, îşi eliberează conţinutul mortal. Ca o
bombă chimică cu
Întârziere. Ai zis că era chimist, nu?
― Da, la CCG.
― Aşadar, lui Sébastien Salta i-a fost foarte uşor să-şi
fabrice arma!
Cahuzacq nu părea încă pe deplin convins.
― Atunci de ce au cu toţii feţele atât de îngrozite?
― Durerea. Când cianura străpunge stomacul, e foarte
dureros. Ca un ulcer, dar de o mie de ori mai rău.
― Înţeleg ca Sébastien Salta să se fi sinucis, spuse
Cahuzacq, plin de îndoieli, dar de ce să-şi fi ucis fraţii,
care, în ce-i priveşte, nu aveau de ce să se teamă?
― Ca să-i ferească de dezonoarea ruinei. Mai e şi reflexul
348
omenesc străvechi ce-i face pe oameni să-şi ia cu ei în
moarte întreaga familie. În Egiptul antic, faraonii puneau
să fie înhumaţi cu nevestele, servitorii, animalele şi
mobilele lor cu tot! Ţi-e teamă să pleci singur, şi atunci îi
iei cu tine pe cei apropiaţi.
Inspectorul era acum zguduit de siguranţa comisarului.
Totul putea să pară fie prea simplu, fie prea sordid, însă
numai ipoteza sinuciderii ar fi putut justifica absenţa
oricărei urme.
― Deci, să rezumăm, reluă Méliès. De ce totul e închis?
Deoarece totul se petrece în interior. Cine a ucis? Sébastien
Salta. Cu ce armă? O otravă cu efect întârziat, făcută de el!
Care e mobilul? Disperarea, neputinţa de-a face faţă
datoriilor enorme contractate la joc.
Émile Cahuzacq nu izbutea să-şi vină în fire. Aşadar,
enigma aceasta, anunţată de ziare ca fiind "thrillerul verii",
era chiar atât de uşor de rezolvat? Şi fără ca măcar să se fi
recurs la toate procedurile de rutină ― verificări,
confruntarea martorilor, căutarea de indicii ― pe scurt,
toată bucătăria profesiei? Reputaţia comisarului Méliès era
atât de mare, încât nu rămânea loc pentru îndoieli.
Raţionamentul său era, oricum, singurul posibil din punct
de vedere logic.
Un poliţist în uniformă intră în cameră:
― Ziarista de la Écho du dimanche ţine morţiş să vă
intervieveze. Aşteaptă de o oră şi insistă să...
― E drăguţă?
Poliţistul dădu din cap afirmativ.
― E chiar foarte drăguţă. Cred că e eurasiatică.
― Da? Şi cum o cheamă? Ciung-Li sau Mang Chi-nang?
Celălalt protestă:
― Da' de unde. Laetitia Ouelle, sau cam aşa ceva.
Jacques Méliès ezită, dar o privire aruncată la ceas îl
făcu să se hotărască.
349
 ― Spune-i domnişoarei că îmi pare rău, dar nu mai am
timp. E ora emisiunii mele preferate: "Capcană de gândire".
O ştii, Émile?
― Am auzit de ea, dar nu m-am uitat niciodată.
― Rău ai făcut! Ar trebui să constituie un jogging
cerebral obligatoriu pentru toţi detectivii.
― O, pentru mine, ştii, de-acum e prea târziu.
Poliţistul îşi drese glasul:
― Şi cu ziarista de la Écho du dimanche cum rămâne?
― Spune-i că o să fac o declaraţie la Agenţia centrală de
presă. N-are decât să se inspire de acolo.
Poliţistul îşi permise o întrebare suplimentară:
― Şi în ce priveşte cazul acesta, aţi găsit deja o soluţie?
Jacques Méliès zâmbi, cu aerul unui specialist
dezamăgit de o enigmă prea uşoară: Cu toate acestea,
mărturisi:
― E vorba de un dublu asasinat şi o sinucidere, toate
trei prin otrăvire. Sébastien Salta era copleşit de datorii şi,
intrat în panică, a vrut să termine definitiv.
Spunând acestea, comisarul rugă pe toată lumea să
părăsească locul. Stinse cu mâna lui lumina şi trase uşa
după el.
Camera crimei rămase din nou goală.
Cadavrele acoperite cu ceară lucioasă reflectau neoanele
roşii şi albastre ce clipeau în stradă. Remarcabila prestaţie
a comisarului Méliès le deposedase de orice aură tragică.
Nu mai erau decât trei persoane decedate în urma otrăvirii,
pur şi simplu.
Pe unde trecea Méliès, vraja dispărea, spulberată.
Un fapt divers şi nimic altceva. Trei figuri suprarealiste,
iluminate de pâlpâirile multicolore. Trei oameni încremeniţi
aidoma victimelor mumificate de la Pompei.
Rămânea, totuşi, ceva neliniştitor: masca de teroare
nespusă ce răvăşea chipurile părea să sugereze că oamenii
350
aceia văzuseră ceva mai înspăimântător chiar decât
revărsarea lavei incandescente din Vezuviu.

9. INTRE PATRU OCHI CU UN CRANIU

103 683 se calmează. Degeaba a continuat să stea la

pândă. Frumosul fluture proaspăt ieşit din cocon nu s-a
mai întors. Furnica îşi şterge vârful abdomenului cu o
mişcare a labei păroase şi o ia spre capătul crengii ca să
recupereze coconul abandonat. Un asemenea obiect poate
fi oricând util într-un furnicar. Poate servi ca amforă de
ţinut mierea sau, la fel de bine, ca ploscă portabilă.
103 683 îşi spălă antenele şi le agită cu 1 200 de vibraţii
pe secundă, pentru a verifica daca nu se mai află nimic
interesant prin împrejurimi. Nici urmă de vreo pradă.
Păcat.
103 683 e o furnică roşcată din oraşul federal Bel-o-kan.
Are vârsta de un an şi jumătate, ceea ce corespunde celei
de patruzeci de ani la oameni. Casta din care face parte
este cea a soldaţilor exploratori asexuaţi. Îşi ţine antenele
strânse într-un smoc şi destul de ridicate. Atitudinea
gâtului şi a toracelui trădează un caracter din ce în ce mai
dârz. Unul dintre pintenii-perie tibiali îi este rupt, dar, în
ansamblu, trupul ei este încă în perfectă stare de
funcţionare, chiar dacă învelişul e plin de zgârieturi.
Micii ei ochi emisferici examinează decorul prin sita
faţetelor oculare: viziune panoramică. Poate să vadă
simultan în faţă, în spate şi deasupra. Nimic nu mişcă
împrejur. Nu mai are de ce să-şi piardă timpul pe aici.
Coboară din arbust, folosindu-se de perniţele plasate la
extremitatea labelor. Aceste mici gheme fibroase secretă o
substanţă adezivă care-i permite să se deplaseze pe
351
suprafeţe complet netede, inclusiv la verticală, ba chiar şi
răsturnată, pe tavan.
103 683 o ia pe o pistă mirositoare şi înaintează în
direcţia oraşului său. În jurul ei, iarba formează un decor
verde şi înalt. Furnica se întâlneşte în cale cu numeroase
lucrătoare belokaniene care aleargă urmând aceleaşi căi
olfactive. Pe alocuri, cantonierele au săpat pista în
adâncime, ca pe un tunel, pentru ca cei ce o folosesc să nu
fie deranjaţi de razele soarelui.
Un melc fără casă traversează din nebăgare de seamă
pista furnicilor. Nişte soldaţi îl alungă de îndată,
înţepându-l cu vârful mandibulelor. Apoi, balele pe care le-
a lăsat de-a curmezişul drumului sunt curăţate la
repezeală.
103 683 trece pe lângă o insectă ciudată, care nu are
decât o aripă şi se târăşte lipită de sol. Văzută mai
îndeaproape, ea se dovedeşte a fi o furnică ce transportă o
aripă de libelulă. Între cele două are loc un schimb de
saluturi. Cealaltă a fost mai norocoasă decât ea, deoarece
între a te întoarce cu tolba goală sau cu un cocon de
fluture nu e mare diferenţă.
Oraşul începe să se profileze în depărtare. Apoi cerul
dispare cu totul şi nu se mai vede decât un masiv format
din crenguţe.
Acesta este Bel-o-kan.
Creat de o regină furnică rătăcită (Bel-o-kan înseamnă
"Oraşul furnicii rătăcite"), ameninţat necontenit de
războaiele dintre furnici, de tornade, termite, viespi şi
păsări, oraşul Bel-o-kan dăinuie semeţ de peste cinci mii
de ani.
Bel-o-kan, sediul central al furnicilor roşcate de la
Fontainebleau.
Bel-o-kan, cea mai mare forţă politică a regiunii.
Bel-o-kan, furnicarul unde s-a născut mişcarea
352
evoluţionistă myrmicină.
Fiecare ameninţare îl consolidează. Fiecare război îl face
şi mai combativ. Fiecare înfrângere îi sporeşte inteligenţa.
Bel-o-kan, oraşul cu treizeci şi şase de milioane de ochi,
cu opt milioane de labe, cu optsprezece milioane de creiere.
Plin de viată şi splendoare.
103 683 îi cunoaşte toate intersecţiile şi toate punţile
subterane. Pe când era copil, a vizitat sălile unde se cultivă
ciupercile albe, cele unde sunt mulse turmele de păduchi-
de-frunze şi cele în care furnicile-cisternă stau nemişcate,
agăţate de tavan. A alergat prin galeriile Oraşului interzis,
săpate odinioară de termite în lemnul unui buştean de pin.
A fost martora tuturor ameliorărilor aduse de noua regină
Chli-pou-ni, fosta ei tovarăşă de aventuri de pe vremuri.
Chli-pou-ni este regina care a inventat "mişcarea
evoluţionistă". A renunţat la titlul de nouă Belo-kiu-kiuni
pentru a-şi crea propria ei dinastie: cea a reginelor Chli-
pou-ni. A schimbat unitatea de măsură a spaţiului: nu se
mai foloseşte capul (3 mm), ci pasul (1 cm). Din moment ce
belokanienele călătoreau la distanţe mult mai mari, se
impunea de la sine o unitate mai mare.
În cadrul mişcării evoluţioniste, Chli-pou-ni a construit
Biblioteca chimica şi, mai ales, a adunat şi găzduit tot soiul
de insecte comensale, pe care le studiază pentru colecţia ei
de feromoni zoologici. Se străduieşte îndeosebi să
domesticească speciile zburătoare şi acvatice: scarabeii şi
gândacii-de-apă carnivori.
A trecut multă vreme de când 103 683 şi Chli-pou-ni nu
s-au mai văzut. E greu să te apropii de tânăra regină, prea
ocupată să depună ouă şi să reformeze Oraşul. Soldatul nu
a uitat însă deloc aventurile lor comune din subsolurile
Oraşului, ancheta pe care au dus-o împreună ca să
descopere arma secretă, lomecuza furnizoare de drog care a
încercat să le otrăvească şi lupta cu furnicile spioane cu
353
miros de stâncă.
103 683 îşi aminteşte şi de marea ei călătorie spre est,
de contactul cu marginea lumii, de ţara Degetelor, unde tot
ce e viu piere.
De mai multe ori, luptătoarea a cerut să se organizeze o
nouă expediţie, dar i s-a răspuns că erau prea multe de
făcut aici ca să mai poată fi pornite şi nişte caravane
sinucigaşe spre marginile planetei.
Toate acestea aparţin trecutului.
De obicei, furnica nu se gândeşte niciodată la trecut, şi
nici la viitor de altfel. Ea nici măcar nu este în general
conştientă de existenţa ei ca individ. Noţiunile de "eu", "al
meu" sau "al tău" nu sunt înţelese decât prin prisma
comunităţii şi în interesul acesteia. Dat fiind că nu există o
conştiinţă de sine, nu există nici teama de propria moarte.
Furnica nu cunoaşte angoasa existenţială.
În 103 683 se produsese însă o schimbare. Călătoria sa
la capătul lumii făcuse ca în ea să se nască o umbră de
conştiinţă a "eului", încă rudimentară desigur, dar, chiar şi
aşa, foarte greu de asumat. De îndată ce începi să te
gândeşti la tine, îşi fac apariţia problemele "abstracte".
Acestea sunt numite la furnici "boala stărilor sufleteşti" şi îi
afectează cu precădere pe sexuaţi. Simplul fapt de a te
întreba: "Oare am boala stărilor sufleteştii" indică, după
preceptele înţelepciunii myrmicine, că eşti deja serios
afectat de ea.
103 683 încearcă, aşadar, să nu-şi pună întrebarea. E
foarte greu însă...
În jurul ei, drumul s-a făcut mai larg, iar traficul s-a
intensificat considerabil. Furnica se vâră în aglomeraţie,
străduindu-se să nu se simtă decât o particulă infimă în
mulţimea ce o copleşeşte. Ceilalţi, să fii totuna cu ceilalţi,
să trăieşti prin ceilalţi, să te simţi multiplicată de către
anturajul tău ― ce poate fi mai plăcut? Furnica zburdă pe
354
drumul larg şi aglomerat. Iat-o ajunsă în împrejurimile
celei de-a patra porţi a Oraşului. Ca de obicei, e
harababură! S-a strâns atâta lume, că trecerea e blocată.
Ar trebui ca intrarea numărul 4 să fie mărită şi să se
impună o anumită disciplină a circulaţiei. De exemplu, cele
care transportă vreo pradă mai puţin voluminoasă să le
facă loc celorlalte. Sau cele care se întorc să aibă prioritate
fată de cele ce pleacă. În loc de ordine însă e un permanent
ambuteiaj, această plagă a tuturor metropolelor!
În ce o priveşte, 103 683 nu e deloc grăbită să intre cu
coconul ei gol. Aşteptând ca îmbulzeala să se mai
potolească, se hotărăşte să dea o raită pe la depozitul de
gunoi. Când era tânăra, îi plăcea nespus de mult să se
joace prin gunoaie. Împreună cu camarazii din casta ei
războinică, azvârlea în sus cranii şi încerca să le lovească
cu un jet de acid înainte ca ele să cadă. trebuia să presezi
la iuţeală glanda cu otravă. Aşa a devenit ea, de altfel, o
trăgătoare de elită. Aici, în depozitul de gunoi a învăţat să
scoată din teacă vârful abdominal ascuţit şi să ochească cu
iuţeala unei pocnituri de mandibule.
Ah, depozitul de gunoi... Furnicile îl construiesc
totdeauna încă înainte de a-şi înălţa oraşul. Îşi amintea de
un soldat mercenar străin care, sosind pentru întâia dată
la Bel-o-kan, emisese: "Depozitul de gunoi îl văd, dar unde-
i Oraşul?" E adevărat ca movilele înalte formate din
carcase, mizerii de tot soiul şi păstăi goale de cereale tind
să invadeze împrejurimile Oraşului. Anumite intrări
(Ajutor!) sunt deja astupate în întregime şi, în loc să fie
degajate, se preferă deschiderea altora.
(Ajutor!)
103 683 se întoarce. I s-a părut că cineva tocmai a scos
un geamăt mirositor. Ajutor! De data asta e sigură. Un
miros clar de comunicare emană din grămada de mizerie.
Gunoaiele s-au apucat oare să vorbească? Se apropie şi
355
răscoleşte cu capătul antenelor printr-o stivă de cadavre.
Ajutor!
E una din cele trei rămăşiţe de acolo. Unul lângă
celălalt, se află un cap de buburuză, unul de lăcustă şi
unul de furnică roşcată. Le palpează pe rând şi detectează
o mireasmă infimă de viaţă la nivelul antenelor furnicii
roşcate. 103 683 apucă atunci craniul între labele sale
anterioare şi îl aduce în faţă.
Ceva trebuie ştiut neapărat, emite bila murdară din care
se înalţă stângaci o antenă stingheră.
Ce obscenitate! Un craniu care mai vrea să se exprime!
Furnica aceasta nu are, aşadar, destulă decenţă ca să
accepte repausul morţii! 103 683 simte preţ de o clipă
ispita de a-i trage un şut craniului şi de a-l pulveriza cu un
jet de acid bine ţintit, aşa cum se distra pe vremuri. Dar
curiozitatea, şi nu numai, o face să se abţină: Mesajele
celor ce vor să emită trebuie totdeauna recepţionate, sună
un vechi precept myrmicin.
O mişcare de antene. 103 683 arată că, în conformitate
cu preceptul respectiv, va recepţiona tot ce va dori să emită
acest cap necunoscut.
Craniul simte o greutate tot mai mare de-a gândi. Ştie,
totuşi, că trebuie să-şi amintească de o informaţie
importantă. Ştie că trebuie să-şi facă ideile să urce până în
vârful singurei antene rămase, astfel încât furnica, pe al
cărui corp se afla odinioară, să nu fi trăit, totuşi, degeaba.
Dar, nemaifiind legat de inimă, craniul nu mai este deloc
irigat. Ungherele creierului îi sunt destul de uscate deja. În
schimb, activitatea electrică se desfăşoară încă. În creier a
mai rămas o băltoacă de neuromediatori. Profitând de
această uşoară umiditate, câţiva neuroni se
interconectează şi uşoare scurtcircuite electrice dovedesc
că ideile reuşesc încă să circule destul de bine.
Amintirile încep să revină.
356
 Erau trei. Trei furnici. Dar din ce specie? Roşcate.
Rebele roşcate! Din ce cuib? Din Bel-o-kan. Se infiltraseră
în Biblioteca chimică pentru a citi un feromon mnezic
uimitor. Dar la ce se referea feromonul acesta? La ceva
important. Atât de important, încât garda federală s-a luat
după ele ca să le omoare. Cele două prietene ale ei au
murit. Asasinate de gărzi. Craniul se usucă tot mai mult.
Dacă uită acum, cele trei morţi au fost inutile. Trebuie să
facă informaţia să urce. Trebuie. E datoare s-o facă.
În faţa globilor oculari ai craniului se află o furnică ce
întreabă pentru a cincea oară ce vrea să-i comunice.
O nouă baltă de sânge e reperată în creier. Poate fi
utilizată pentru ca procesul de gândire să mai poată
continua o vreme. Joncţiunea electrică şi chimică se
efectuează între un sector întreg de memorie şi sistemul
emiţător-receptor. Alimentat de energia câtorva proteine şi
substanţe zaharoase ce subzistă în lobul frontal, creierul
izbuteşte să dea drumul unui mesaj.
Chli-pou-ni vrea să pornească o cruciadă pentru a LE
ucide pe toate. Trebuie avertizate de urgenţă rebelele.
103 683 nu înţelege nimic. Furnica aceasta, sau mai
degrabă rămăşiţa aceasta de furnică, vorbeşte de
"cruciadă" şi de "rebele". Există, aşadar, nişte rebele în
Oraş? Iată un lucru nou!
Dar soldatul simte că acest craniu nu va putea dialoga
prea mult. Nu trebuie să piardă nici o moleculă în
digresiuni inutile. Care este întrebarea cea mai potrivită
faţă de o afirmaţie atât de deconcertantă? Cuvintele ies
singure din antenele sale.
Unde pot să le găsesc pe aceste "rebele", ca să le
avertizez?
Craniul mai face un efort şi vibrează slab:
Deasupra noilor staule de scarabei-rinoceri... Un tavan
fals...
357
 103 683 riscă atunci totul pe o carte.
Împotriva cui e îndreptată cruciada asta?
Craniul freamătă. Antenele îi tremură. Va izbuti oare să
mai scoată un ultim semi-feromon?
Un iz abia perceptibil iese la suprafaţă. Nu conţine decât
un singur cuvânt olfactiv. 103 683 îl atinge cu ultimul
segment al apendicelui său senzorial şi îl adulmecă. Ea
una cunoaşte cuvântul respectiv. Îl cunoaşte chiar prea
bine.
Degete.
Acum, antenele craniului sunt complet uscate şi se
crispează încet, chircindu-se. N-a mai rămas nici cea mai
mică aromă de informaţie în mingea asta neagră.
103 683 este uluită.
O cruciadă în vederea masacrării tuturor Degetelor...
Chiar aşa.

10. BUNĂ-SEARA, FLUTURE DE SEARĂ

De ce se stinsese oare deodată lumina aceea? Fluturele

simţise cu siguranţă focul ce avea să-i cuprindă aripile, dar
era în stare de orice ca să guste din extazul luminii...
Fusese atât de aproape de contopirea cu dogoarea!
Sfinxul dezamăgit se întoarce în pădurea Fontainebleau
şi se înalţă sus, sus de tot în văzduh. Zboară vreme
îndelungată înainte de-a ajunge înapoi în locurile unde şi-a
desăvârşit metamorfoza.
Graţie miilor sale de faţete oculare, el distinge la
perfecţie, de sus, configuraţia regiunii. În centru, furnicarul
Bel-o-kan. De jur-împrejur, orăşele şi sate construite de
reginele roşcate. Ele denumesc ansamblul respectiv
"Federaţia Bel-o-kan". De fapt, aceasta a dobândit o
358
asemenea importanţă politică, încât de-acum e vorba de un
imperiu în toată regula. Nimeni, în toată pădurea, nu mai
îndrăzneşte să pună în discuţie hegemonia furnicilor
roşcate.
Ele sunt cele mai inteligente şi cel mai bine organizate.
Ştiu să utilizeze uneltele şi le-au învins pe termite şi pe
furnicile pitice. Pot doborî animale de o sută de ori mai
voluminoase decât ele. Nimeni în pădure nu se îndoieşte că
ele sunt adevăratele şi singurele stăpâne ale lumii.
La vest de Bel-o-kan se întind teritorii periculoase,
împânzite de păianjeni şi de călugăriţe (Ai grijă, fluture!).
La sud-vest ― un ţinut aproape la fel de sălbatic,
năpădit de viespi ucigaşe, de şerpi şi ţestoase (Pericol).
La est ― tot soiul de monştri, cu patru, şase sau opt labe
şi cu tot atâtea guri, căngi şi ţepi care otrăvesc, strivesc şi
lichefiază.
La nord-est se află noul oraş al albinelor, stupul de la
Askolein. Acolo trăiesc albine feroce care, sub pretextul de
a-şi extinde zona de recoltare a polenului, au distrus deja
mai multe cuiburi de viespi.
Şi mai la est se află fluviul numit "Mangetout", dat fiind
că înghite instantaneu tot ce ajunge pe suprafaţa lui. Ceea
ce impune o prudenţă maximă.
Ia te uită, o nouă aşezare şi-a făcut apariţia pe mal.
Intrigat, fluturele se apropie. Probabil că termitele au
construit-o de curând. Artileria amplasată sub donjonurile
cele mai înălţate încearcă pe loc să-l doboare pe intrus. Dar
acesta planează prea sus ca să-i pese câtuşi de puţin de
prăpădiţii aceia.
Sfinxul schimbă direcţia şi survolează falezele dinspre
nord, urmate de munţii abrupţi care împrejmuiesc marele
stejar. Apoi coboară spre sud, unde e ţinutul insectelor-
cameleon şi al ciupercilor roşii.
Deodată, privirile i se opresc asupra unui fluture femelă
359
care-şi răspândeşte până la înălţimea lui parfumul
hormonilor ― sexuali şi se grăbeşte înspre ea, ca s-o vadă
mai îndeaproape. Are culori şi mai minunate decât ale lui.
E atât de frumoasă! Dar rămâne ciudat de nemişcată.
Bizar. Are într-adevăr efluviile, formele şi consistenţa unei
doamne fluture, dar... ce infamie! E de fapt o floare care,
prin mimetism, se preface a fi ceea ce nu este. Totul e fals
la această orhidee: mirosul, aripile, culorile. O păcăleală în
toată regula! Vai! Din nefericire, sfinxul a descoperit-o prea
târziu. Labele i s-au încleiat deja şi nu-şi mai poate lua
zborul.
Sfinxul dă cu putere din aripi, provocând un curent de
aer care smulge puful unei flori de păpădie şi derapează
încet pe marginile orhideei în formă de Cuvă. În realitate,
corola aceasta nu este decât un stomac larg deschis. În
fundul cuvei stau ascunşi toţi acizii digestivi care îi permit
florii să mănânce un fluture.
Să fie oare sfârşitul? Nu. Norocul se iveşte sub forma a
două Degete îndoite în formă de cleşte, care îl apucă de
aripi, scăpându-l de pericol, şi-l aruncă într-un borcan
transparent.
Borcanul străbate o distanţă considerabilă.
Tânărul fluture este dus apoi într-o zonă luminoasă.
Degetele îl scot din borcan şi îl ung cu o substanţă
galbenă, foarte mirositoare, care îi întăreşte aripile. Acum
nu-şi mai poate lua zborul! Degetele apucă apoi un uriaş
ţăruş cromat, având la capăt o minge roşie şi, cu o lovitură
scurtă... i-l împlântă în inimă. Pe post de epitaf, ele îi pun o
etichetă deasupra capului: "Papillonus vulgaris".

11. ENCICLOPEDIE

360
 ŞOC ÎNTRE CIVILIZAŢII: Întâlnirea dintre două civilizaţii
constituie totdeauna un moment delicat. Sosirea primilor
occidentali în America centrală a fost prilejul unui vast
quiproquo. Religia aztecă propovăduia că într-o bună zi
aveau să sosească pe Pământ solii zeului-şarpe-cu-pene,
Quetzalcoatl. Ei vor avea pielea de culoare deschisă, vor
trona pe nişte animale mari cu patru picioare şi vor scuipa
tunetul pentru a-i pedepsi pe netrebnici.
Astfel încât atunci când, în 1519, au fost anunţaţi că nişte
cavaleri spanioli debarcaseră pe coasta mexicană, aztecii au
crezut că era vorba de "Teules" (divinităţi, în limba nahuatl).
Şi, totuşi, în 1511, cu doar câţiva ani înainte, cineva îi
avertizase. Guerrero era un marinar spaniol care
naufragiase pe ţărmurile Yucatanului, când trupele lui
Cortes erau cantonate încă pe insulele Santo-Domingo şi
Cuba.
Guerrero a fost acceptat cu uşurinţă de către populaţia
locală şi s-a însurat cu o indigenă. El i-a anunţat pe
băştinaşi că conchistadorii vor debarca în curând, i-a
asigurat că aceştia nu erau nici zei şi nici trimişi ai zeilor şi i-
a avertizat că va trebui să se ferească de ei. I-a învăţat cum
să fabrice arbalete ca să se apere. (Până atunci, indienii nu
foloseau decât săgeţi şi topoare cu vârf de obsidian; or,
arbaleta era singura armă în stare să străpungă armurile
metalice ale oamenilor lui Cortés). Guerrero a repetat că nu
trebuia să se teamă de cai şi le-a recomandat îndeosebi să
nu intre în panică în fata armelor de foc. Acestea nu erau
nici arme magice, nici bucăţi de fulger. "Ca şi voi, spaniolii
sunt făcuţi din carne şi sânge. Pot fi învinşi", spunea el fără
încetare. Şi pentru a o dovedi, îşi făcu el însuşi o tăietură din
care s-a scurs sânge roşu, la fel ca al tuturor oamenilor.
Guerrero s-a ocupat atât de mult de instruirea indienilor din
satul său, încât atunci când conchistadorii lui Cortés l-au
atacat, ei au avut surpriza de a înfrunta pentru prima dată
361
în America o adevărată armată indiană care le-a rezistat
vreme de mai multe săptămâni.
Informaţia însă nu depăşise graniţele satului în chestiune.
În septembrie 1519, regele aztec Montezuma plecă în
întâmpinarea armatei spaniole cu nişte care pline cu
giuvaeruri pe post de ofrande. În aceeaşi seară, a fost
asasinat. Un an mai târziu, Cortés distrugea cu tunurile
Tenochtitlăn, capitala aztecă, după ce-i înfometase populaţia
asediind-o vreme de trei luni de zile.
Cât despre Guerrero, acesta a pierit în timp ce organiza
atacul nocturn asupra unui fort spaniol.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II

12. LAETITIA NU APARE DEOCAMDATĂ

După rezolvarea rapidă a cazului Salta, comisarul

Jacques Méliès a fost convocat de prefectul Charles
Dupeyron. Şeful poliţiei ţinea să-l felicite personal.
Într-un salon bogat decorat, prefectul i-a mărturisit de-a
dreptul că această "afacere a fraţilor Salta" produsese o
puternică impresie "sus de tot". Câţiva dintre oamenii
politici cei mai importanţi calificaseră ancheta sa drept un
"model de rapiditate şi de eficienţă tipic franţuzeşti".
Prefectul îl întrebă apoi dacă era însurat. Méliès,
surprins, răspunse că era celibatar, dar cum celălalt
insista, mărturisi că făcea şi el la fel ca toată lumea: zbura
din floare în floare, atent doar să nu capete vreo boală
venerică.
Charles Dupeyron prinse prilejul pentru a-i sugera să-şi
ia o nevastă. În felul acesta şi-ar construi o imagine socială
362
care i-ar permite să intre în politică. El unul îl vedea foarte
bine, pentru început, ca deputat sau primar. Ţinu să
sublinieze că naţiunea ― toate naţiunile ― avea nevoie de
oameni care să ştie să rezolve probleme complexe. Dacă el,
Jacques Méliès, era în stare să înţeleagă cum au putut fi
asasinate trei persoane într-o încăpere închisă ermetic, cu
siguranţă că putea să soluţioneze şi alte chestiuni delicate,
ca de exemplu reducerea şomajului, lupta împotriva lipsei
de siguranţă de la periferii, reducerea deficitului
asigurărilor sociale şi echilibrarea balanţei bugetare ― pe
scurt, toate micile enigme cu care se confruntă zilnic con-
ducătorii ţării.
― Avem nevoie de oameni apţi să-şi folosească mintea, şi
în vremurile noastre ei sunt tot mai rari, se plânse
prefectul! Să ştiţi deci că dacă vreţi să vă lansaţi în
aventura aceasta care este politica, eu voi fi primul care să
vă susţină.
Jacques Méliès răspunse că ceea ce-l interesa într-o
enigmă era specificul abstract şi gratuit. Nu avea de gând
să se irosească niciodată în scopul dobândirii puterii.
Dominarea celorlalţi este prea obositoare. Cât despre viaţa
sa sentimentală, nu mergea chiar atât de rău şi prefera ca
ea să rămână domeniul său personal.
Prefectul Dupeyron râse din toată inima şi îi puse mâna
pe umăr, afirmând că şi el avusese exact aceleaşi idei la
vârsta lui. Apoi, o dată cu trecerea anilor, se schimbase.
Nu din nevoia de a-i domina pe ceilalţi, ci pentru ca ceilalţi
să nu îl domine pe el.
― Ca să dispreţuieşti banii trebuie să fii bogat, iar ca să
dispreţuieşti puterea trebuie să o ai!
Tânărul Dupeyron acceptase, aşadar, să urce una câte
una treptele ierarhiei umane. Acum se simţea la adăpost de
toate. Viitorul încetase de mult să mai fie precar, avea doi
urmaşi pe care îi dăduse la una din cele mai scumpe şcoli
363
particulare din oraş, poseda o maşină de lux, avea mult
timp liber şi era înconjurat de sute de curtezani. Ce ţi-ai
putea dori mai mult?
"Să rămâi un copil fascinat de polar-uri", îşi zise Méliès,
preferând, totuşi, să-şi ţină gândul numai pentru el.
Întrevederea o dată terminată, comisarul tocmai părăsea
prefectura când remarcă, lângă grilaj, un panou de mari
dimensiuni acoperit de afişe electorale cu diverse sloganuri:
"Pentru o democraţie bazată pe adevăratele valori, votaţi
social-democraţia!"; "Nu crizei! De-ajuns cu promisiunile
încălcate. Alăturaţi-vă Mişcării radicalilor republicani!";
"Salvaţi planeta susţinând Renaşterea naţional-ecologistă!";
"Revoltaţi-vă împotriva nedreptăţilor! Aderaţi la Frontul
popular independent!"
Şi, pretutindeni, aceleaşi feţe de oameni bine hrăniţi,
care îşi fac amărîte din secretarele lor şi se consideră nişte
tipi importanţi! Iar prefectul îi propunea sa devină unul de-
al lor!
Pentru Méliès, nu era loc de îndoială. La naiba cu
onorurile; viaţa sa destrăbălată, televizorul şi anchetele
criminalistice valorau mult mai mult. "Dacă vrei să nu ai
parte de încurcături, să nu ai ambiţii", spunea tatăl său.
Dacă nu ai dorinţe, nu ai nici suferinţe. Acum, se simţea
înclinat să adauge: "Să nu ai aceleaşi ambiţii ca toţi cretinii
ăştia; inventează-ţi un ideal propriu, numai al tău, care să
fie mai presus de banalitatea vieţii. "
Jacques Méliès fusese deja căsătorit de două ori şi
divorţase de fiecare dată. Rezolvase cu nespusă delectare
vreo cincizeci de cazuri enigmatice. Avea un apartament, o
bibliotecă şi un grup de prieteni, de care era cât se poate de
satisfăcut, sau care, în orice caz, îl mulţumeau destul de
mult.
Se întoarse acasă pe jos, străbătând Piaţa Poids-de-
l'Huile, bulevardul Maréchal de-Lattre-de-Tassigny şi
364
strada Butte-aux Cailles.
Pretutindeni în jur, trecătorii mergeau grăbiţi în toate
direcţiile, automobiliştii claxonau nervoşi, femeile îşi
scuturau zgomotos covoarele la fereastră. Nişte puşti
alergau trăgând unii într-alţii cu pistoale cu apă. "Pac, pac,
pac, sunteţi morţi toţi trei!" urlă unul. Băieţii aceştia care
se jucau de-a hoţii şi vardiştii îl enervară nespus pe
Jacques Méliès.
Ajunse în faţa clădirii în care locuia. Era un complex de
apartamente de mari dimensiuni, formând un dreptunghi
perfect, de o sută cincizeci de metri înălţime şi la fel de lat.
În jurul antenelor de televiziune se roteau câţiva corbi.
Mereu la pândă, portăreasa îşi scoase capul prin
ferestruica gheretei sale şi-l interpelă de îndată:
― Bună ziua, domnule Méliès! Ştiţi, am văzut ce scrie în
ziar despre dumneavoastră! Nu sunt decât nişte invidioşi!
― Poftim? făcu el mirat.
― Eu, în orice caz, sunt sigură că dumneavoastră aveţi
dreptate.
Urcă scara, sărind câte patru trepte deodată. Acasă îl
aştepta, ca de obicei, Marie-Charlotte. Îl iubea cu o
dragoste pasionată şi, ca în fiecare zi, îi adusese ziarul.
Când deschise uşa, ea îl ţinea încă în bot.
― Dă-i drumul, Marie-Charlotte!
Pisica se supuse fără să crâcnească, iar Méliès se repezi
febril la Écho du dimanche. Nu-i luă prea mult timp ca să
descopere propria-i fotografie şi titlul în litere groase de
deasupra:

CÂND POLIŢIA SE PROSTEŞTE

Editorial de Laetitia Wells

"Democraţia oferă multe drepturi. Ea ne permite, printre

altele, să pretindem respect chiar şi atunci când suntem
365
reduşi la starea de cadavru. Iată însă că dreptul acesta îi
este refuzat defunctei familii Salta. Nu numai că misterul
acestui triplu asasinat nu a fost elucidat, dar, ca o culme a
culmilor, răposatul domn Sébastien Salta, care nu se mai
poate apăra de-acum, se trezeşte acuzat de a-şi fi ucis cei
doi fraţi înainte de-a se pedepsi singur. Cât de comod este
să îi acuzi pe cei morţi, care nu mai pot dispune de
asistenţa unui avocat! Tripla crimă de pe strada
Faisanderie are cel puţin meritul de-a ne face să
cunoaştem mai bine personalitatea comisarului Jacques
Méliès. Iată pe cineva care, bazându-se pe celebritatea
câştigată, îşi permite să încheie fără ruşine o anchetă
făcută de mântuială. Declarând Agenţiei centrale de presă
că fraţii Salta au murit cu toţii otrăviţi, nu numai că
domnul comisar Méliès îşi permite o judecată pripită
asupra unei afaceri mult mai complicate decât pare la
prima vedere, dar pe deasupra mai şi insultă nişte morţi!
Sinucidere? Dat fiind că am putut arunca o privire
asupra cadavrului lui Sébastien Salta, pot să asigur pe
oricine că omul acesta a murit pradă celei mai cumplite
terori. Faţa nu îi mai era decât o mască a groazei!
E uşor de crezut că autorul unui dublu fratricid a putut
să simtă o remuşcare dintre cele mai puternice, care a
provocat această expresie facială. Dar oricine posedă cât de
cât nişte noţiuni de psihologie umană ― ceea ce nu pare să
fie cazul domnului comisar Méliès ― îşi poate da seama că
un om capabil să pună o otravă mortală în mâncarea pe
care urma să o împartă cu familia a depăşit cu siguranţă
stadiul unor asemenea stări sufleteşti. Chipul unui astfel
de om nu ar mai trebui să exprime decât seninătatea în
sfârşit regăsită.
Să fie atunci de vină durerea? Cea provocată de otravă
nu este atât de acută. Şi, pe deasupra, ar trebui să
cunoaştem natura otrăvii, care ar explica astfel totul. În ce
366
mă priveşte, m-am dus la Morgă ― din moment ce poliţia
nu mi-a permis să anchetez la locul crimei ― şi l-am
chestionat pe medicul legist, care mi-a spus că trupurile
celor trei Salta nu au fost autopsiate. Afacerea a fost deci
clasată fără a se cunoaşte cauzele exacte ale deceselor.
Câtă lipsă de seriozitate din partea domnului comisar
Méliès, care este considerat un criminalist de mare
reputaţie!
Clasarea atât de rapidă a cazului Salta dă de gândit şi
oferă chiar motive de nelinişte. Ne putem întreba, pe bună
dreptate, dacă nivelul de studii al cadrelor poliţiei noastre
naţionale este suficient de ridicat pentru a face faţă
subtilităţii specifice noii criminalităţi. L. W."

Méliès făcu ziarul ghem şi scoase o înjurătură.

13. 103 683 ÎŞI PUNE ÎNTREBĂRI

Degete!
Degetele!
Un tremur neobişnuit o cuprinse pe 103 683.
În mod normal, furnicile nu cunosc frica. Dar 103 683
mai este oare "normală"? Rostind cuvântul mirositor
Degete, craniul din depozitul de gunoi i-a trezit la viaţă un
sector din minte ce zăcuse până atunci adormit, dat fiind
că nu mai fusese activat de mii de generaţii: sectorul fricii.
Până acum, de fiecare dată când se gândea la marginea
lumii, furnica-soldat îşi cenzura amintirile, ştergându-şi
din minte întâlnirea cu Degetele: Degetele şi puterea lor
fenomenală, morfologia lor de neînţeles, impulsurile lor
oarbe şi ucigaşe.
Dar craniul acesta, rămăşiţă stupidă a unei moarte
367
oarecare, a fost suficient pentru a reactiva zona fricii.
Odinioară, 103 683 fusese o luptătoare curajoasă, aflată
mereu în prima linie a legiunilor care înfruntau armata
furnicilor pitice. Se oferise spontan să plece spre Orientul
malefic. Luptase împotriva spioanelor cu miros de stâncă.
Vânase şi alungase animale al căror cap era atât de sus, că
nici nu putea fi zărit. Dar întâlnirea cu Degetele îi alungase
tot avântul.
103 683 îşi aminteşte vag de monştrii aceia de
apocalips. O vede din nou pe prietena ei, bătrâna 4 000,
trasă ca o frunză de către un nor negru de o iuţeală
năucitoare.
Unii îi numeau "paznicii de la capătul lumii", "animale
fără capăt", "umbre tari", "spărgători de lemne", "duhoarea-
morţtii"...
De la un timp însă toate furnicarele din regiune
căzuseră de acord să atribuie fenomenului acestuia
derutant un nume comun:
Degetele!
Degete: lucrurile acelea ce se ivesc de niciunde pentru a
răspândi moartea. Degete: animalele acelea care spulberă
totul în drumul lor. Degete: masele acelea uriaşe care
strivesc şi doboară micile oraşe. Degete: umbrele acelea
care poluează pădurea cu produse care otrăvesc pe oricine
le gustă. Doar gândindu-se la toate acestea, 103 683 are o
tresărire de repulsie.
Se simte sfâşiată între două emoţii opuse: frica, străină
speciei sale şi o alta, care în schimb îi este cât se poate de
caracteristică: curiozitatea!
De o sută de milioane de ani, furnicile cunosc un
progres perpetuu. Mişcarea evoluţionistă lansată de Chli-
pou-ni nu este decât una dintre expresiile nevoii, tipice
furnicilor, de-a înainta necontenit şi de-a ajunge mereu
mai departe.
368
 103 683 nu face nici ea excepţie. Curiozitatea îi alungă
frica. La urma urmei, un craniu golit de sânge care
vorbeşte de rebeli şi de cruciade contra Degetelor nu e un
lucru prea obişnuit!
103 683 îşi curăţă antenele, gest care la ea trădează
nevoia de-a face un bilanţ.
Şi le ridică apoi spre un cer nesigur.
Aerul este apăsător, de parcă o prezentă prădalnică ar
sta undeva la pândă, gata să se ivească şi sa ameninţe
Oraşul. Ramurile dimprejur sunt agitate de o adiere
bruscă. Copacii par să-i spună să fie atentă, dar copacii
pot să spună orice. Sunt atât de mari că nu le pasă de
dramele care se desfăşoară printre rădăcinile lor. 103 683
nu apreciază deloc mentalitatea copacilor, care constă în
nepăsare şi nemişcare totală. Ca şi cum ar fi invincibili! Se
întâmplă, totuşi, ca ei să se prăbuşească, rupţi de furtună,
calcinaţi de trăsnet sau pur şi simplu roşi de termite.
Atunci e rândul furnicilor să se arate insensibile la
înfrângerea lor.
De altfel, un proverb al furnicilor pitice precizează: Cei
mari sunt totdeauna mai fragili decât cei mici.
Degetele or fi oare nişte copaci mobili?
103 683 nu-şi pierde timpul cu asemenea gânduri. Ea a
luat deja o hotărâre: cea de-a verifica spusele craniului.
Pătrunzând în furnicar printr-un pasaj îngust din
apropierea depozitului de gunoi, ea ajunge la bulevardul
periferic. De-acolo pornesc în toate direcţiile mari
magistrale ducând la Oraşul interzis. Ea însă nu merge
într-acolo, ci o ia pe nişte drumuri atât de înclinate, că e
nevoită să se agaţe cu ghearele. Se lasă să alunece într-un
coridor abrupt şi ajunge la o intersecţie de galerii nu prea
aglomerate, în pofida traficului cotidian.
Lucrătoare ocupate până peste cap cu transportul
alimentelor şi al rămurelelor o salută pe 103 683. La
369
furnici nu există nici un fel de glorie personală; cu toate
acestea, multe dintre cele de aici ştiu că această luptătoare
a fost acolo, în ţinutul Degetelor, că a văzut capătul lumii
şi s-a aplecat peste marginea planetei.
103 683 îşi ridică antena şi se interesează de locul unde
se află staulele de scarabei. O lucrătoare precizează că sunt
situate la etajul -20, în cartierul de sud-sud-vest, imediat
la stânga după grădinile cu ciuperci negre.
103 683 porneşte la trap într-acolo.
De la incendiul de anul trecut s-au schimbat multe
lucruri. Vechiul oraş Bel-o-kan era construit pe cincizeci de
etaje în înălţime şi alte cincizeci în adâncime. Reproiectat
de Chli-pou-ni, noul oraş se mândreşte cu optzeci de etaje
pe înălţime. Adâncimea nu a putut fi modificată din pricina
stâncii de granit care ţine dintotdeauna loc de planşeu.
În timp ce îşi vede de drum, luptătoarea îşi admiră
metropola necontenit ameliorată.
Etajul +75: iată creşele termoreglate cu humus în
descompunere şi sala de uscare a nimfelor, cu nisipul ei fin
care absoarbe umiditatea. Datorită unui sistem de
tobogane în pantă lină, ouăle pot fi de-acum coborâte cu
uşurinţă până la etajele de terapie intensivă, unde dădacele
cu abdomenul greu le ling în permanenţă. În acest fel, ele
fac să treacă prin învelişul transparent al coconilor
proteinele şi antibioticele necesare creşterii şi dezvoltării lor
perfecte.
Etajul +20: iată rezervele de carne uscată, cele de felii de
fructe şi de făină de ciuperci. Totul e acoperit cu acid
formic, pentru a le feri de descompunere.
Etajul +18: aici, cuve făcute din frunze uleioase
păstrează acizii militari experimentali fumegânzi. Cu
vârfurile mandibulelor prelungi, chimiştii testează
capacitatea dizolvantă a fiecăruia. Unii sunt obţinuţi din
fructe, cum este acidul malic, extras din mere. Altele au o
370
origine mai neobişnuită: acidul oxalic este extras din
măcriş, iar acidul sulfuric din nişte pietre galbene. Pentru
vânătoare, foarte recentul acid formic cu o concentraţie de
60% este ideal; e adevărat că arde puţin măruntaiele, dar
provoacă distrugeri incomparabile. 103 683 l-a încercat
deja.
Etajul +15: sala de lupte de aici a fost supraînălţată.
Soldaţii se antrenează în înfruntări corp la corp. Noile figuri
sunt amănunţit descrise pe feromoni mnezici, destinaţi
Bibliotecii chimice. Tendinţa actuală constă în a înlocui
saltul direct în capul adversarului cu tăierea labelor
acestuia, una câte una, până ce nu se mai poate mişca.
Ceva mai încolo, câţiva artilerişti se antrenează să dizolve
cu un jet precis nişte grăunţe dispuse la zece paşi distantă.
Etajul -9: iată staulele cu păduchi-de-frunză. Regina
Chli-pou-ni a ţinut ca toate staulele să fie incluse în Oraş,
astfel încât să se elimine riscul ca turmele să fie atacate de
ferocele buburuze. Nişte lucrătoare sunt ocupate să le
arunce bucăţi de ilice, pe care animalele se grăbesc să le
golească de orice urmă de sevă.
Coeficientul de reproducere a păduchilor a crescut: de-
acum el a atins zece animale pe secundă. 103 683 are
norocul să asiste în trecere la un fenomen rar. Un păduche
naşte un pui, care la rândul său e pe punctul de-a naşte şi
zămisleşte un păduche şi mai mic. Iată cum devii mamă şi
bunică laolaltă într-o singura clipa.
Etajul 14: ciupercăriile se întind cât vezi cu ochii, ali-
mentate de bazinele cu compost în care fiecare vine să-şi
depună excrementele. Nişte agricultoare taie rizomii prea
înalţi, în timp ce altele depun myrmicacină, care le va
proteja de paraziţi.
Deodată, lui 103 683 îi taie calea un animal de culoare
verde, urmărit de un altul de aceeaşi culoare. Par să se
bată cu înverşunare. Intrigată, furnica întreabă ce sunt
371
insectele acestea curioase. Nişte ploşniţe cavernicole
mirositoare, i se răspunde, care fac dragoste în
permanenţă, în toate felurile imaginabile, oriunde şi cu
oricine. Este cu siguranţă vietatea dotată cu sexualitatea
cea mai insolită de pe planetă. Chli-pou-ni le studiază cu
predilecţie.
Din toate timpurile şi în toate furnicarele au proliferat
vietăţile comensale. Au fost evidenţiate peste două mii de
specii de insecte, de miriapozi şi de arahnide care trăiesc în
permanenţă în furnicar şi sunt perfect tolerate de către
locatari. Unele profită de situaţie pentru a-şi îndeplini
metamorfoza, altele curăţă sălile mâncând resturile.
Dar Bel-o-kan este primul oraş care le studiază
"ştiinţific". Regina Chli-pou-ni susţine că orice insectă
poate fi dresată şi transformată într-o armă redutabilă.
După părerea ei, fiecare individ poate fi întrebuinţat într-
un fel oarecare, pe care îl descoperi de îndată ce începi să-i
vorbeşti. E suficient să fii atent.
Pentru moment, Chli-pou-ni a avut mai degrabă
succese. A izbutit să "domesticească" mai multe specii de
coleoptere, hrănindu-le, construindu-le un adăpost şi
vindecându-le de bolile de care sufereau, aşa cum se
proceda deja cu păduchii-de-frunză. Succesul cel mai
impresionant al reginei îl reprezintă însă domesticirea
scarabeilor-rinoceri.
Etajul -20: cartierul de sud-sud-vest, la stânga după
grădinile de ciuperci negre. Informaţiile s-au dovedit a fi
corecte. Scarabeii se află în fundul culoarului.

14. ENCICLOPEDIE

FRICA: Pentru a înţelege absenţa fricii la furnică, trebuie

372
să ne amintim că ansamblul furnicarului trăieşte ca un
organism unic. Fiecare furnică în parte joacă acelaşi rol cu
celula unui corp omenesc.
Extremităţile unghiilor noastre se tem oare că vor fi
tăiate? Firele de păr de pe bărbie se înfioară la apropierea
briciului? Degetul nostru gros de la picior se sperie atunci
când e pus să încerce temperatura apei dintr-o cadă, care
poate că e clocotită?
Ele nu simt frică deoarece nu există ca entităţi autonome.
La fel, dacă mâna noastră stângă o ciupeşte pe cea
dreaptă, ea nu va trezi duşmănia acesteia din urmă. La fel,
dacă mâna noastră dreaptă e împodobită cu mai multe inele,
ea nu-i va provoca stângii vreo reacţie de gelozie. Grijile şi
preocupările dispar complet când uiţi de tine pentru a nu te
mai gândi decât la ansamblul organismului-comunitate.
Poate că acesta este unul din secretele reuşitei sociale a
lumii furnicilor.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II

15. LAETITIA CONTINUĂ SĂ NU APARĂ

După ce-i trecu furia, Jacques Méliès îşi deschise

servieta şi scoase din ea dosarul fraţilor Salta. Se apucă să
examineze din nou toate piesele şi îndeosebi fotografiile.
Rămase mult timp aplecat asupra unui prim-plan al lui
Sébastien Salta, care îl înfăţişa cu gura larg deschisă.
Dintre buze părea să îi ţâşnească un strigăt. Un strigăt de
groază? Un "nu" aruncat în faţa unei morţi ineluctabile?
Sau poate chiar numele asasinului! Cu cât privea
fotografia, cu atât era mai consternat şi se simţea mai
373
copleşit de ruşine.
Sfârşi prin a izbucni, dându-şi frâu liber furiei; sări în
picioare şi izbi cu pumnul în perete.
Ziarista de la Écho du dimanche avea dreptate, iar el
unul îşi dăduse cu firma în cap.
Era limpede acum că subestimase cazul. Primise o
excelentă lecţie de umilinţă. Nu există greşeală mai mare
decât subestimarea unei situaţii sau unui individ. Multe
mulţumiri, doamnă sau domnişoară Wells!
Dar de ce se dovedise oare atât de nepriceput în cazul
acesta? Din trândăvie, desigur. Pentru că se obişnuise să
reuşească de fiecare dată. Pe neaşteptate, se lăsase ispitit
de ceva ce nici un poliţist, fie el şi novice, n-ar fi făcut:
clasarea la repezeală a anchetei. Iar renumele său era atât
de mare, încât nimeni, cu excepţia acestei ziariste, nu-l
bănuise că ar fi luat-o pe căi greşite, înşelându-se cu
desăvârşire.
Totul trebuia luat de la început. Îl aştepta o
reconsiderare dureroasă, dar necesară, a întregului caz! Cu
toate acestea, era mai bine să recunoască de pe-acum că s-
a înşelat, decât să persiste în eroare.
Problema consta în faptul că nu putea fi vorba de o
sinucidere. Era confruntat cu o afacere a naibii de
spinoasă.
Cum ar fi putut nişte asasini să intre şi să iasă dintr-un
loc perfect închis fără să lase vreo urmă? Cum poţi ucide
fără să provoci răni şi fără ca măcar să utilizezi vreo armă?
Misterul depăşea cele mai bune polar-uri pe care le citise
până atunci.
O excitaţie cu totul nouă începu să-l cuprindă.
Dacă dăduse, în sfârşit, peste "crima perfectă"?
Se gândi la cazul de dublă crimă de pe strada Morgue,
atât de bine relatat într-o nuvelă de către Edgar Allan Poe.
În povestirea aceea, bazată pe fapte reale, o femeie
374
împreună cu fiica ei sunt descoperite, moarte, în
apartamentul în care locuiau, închis ermetic pe dinăuntru.
Femeia primise o lovitură de brici, iar fata fusese lovită în
cap. Nu exista nici o urmă de jaf, ci doar loviturile mortale,
date cu violenţă maximă. La sfârşitul anchetei, asasinul
este descoperit: era vorba de un urangutan scăpat dintr-un
circ, care pătrunsese în apartament trecând peste
acoperişuri. Victimele au început să ţipe de cum l-au zărit.
Urletele lor au înnebunit animalul, astfel încât maimuţa le-
a ucis pentru a le face să tacă, după care a fugit pe. acelaşi
drum şi, lovindu-se cu spinarea de canatul ferestrei cu
ghilotină, a făcut-o să cadă, astfel încât părea să fi fost
închisă pe dinăuntru.
În cazul fraţilor Salta era o situaţie similară, cu
deosebirea că nimeni nu putuse închide vreo fereastră
lovind-o cu spatele.
Dar putea oare să fie sigur? Méliès plecă de îndată spre
locul crimei, cu intenţia de a-l examina încă o dată.
Curentul electric fusese întrerupt, dar comisarul luase
cu el lupa-lanternă de buzunar. Cercetă încăperea,
luminată cu intermitenţă de tuburile multicolore de neon
din stradă. Sébastien Salta şi fraţii săi zăceau în acelaşi
loc, vitrificaţi, încremeniţi, de parcă ar fi fost pe punctul de-
a înfrunta vreo oroare dezgustătoare, ivită pe neaşteptate
din infernul urban.
Uşa zăvorâtă ieşea din discuţie; comisarul verifică
sistemul de închidere al ferestrelor. Cremoanele lor
sofisticate nu puteau fi în nici un caz închise din exterior.
Se duse şi lovi cu pumnul în pereţii acoperiţi cu tapet
maroniu, căutând vreun pasaj secret. Ridică tablourile,
vrând să vadă dacă nu acopereau uşa vreunui seif. În
cameră se găseau destule obiecte de valoare: un
candelabru de aur, o statuetă de argint, o combină HI-FI...
Orice borfaş şi le-ar fi însuşit fără să stea pe gânduri.
375
 Pe un scaun erau puse nişte haine. Le pipăi din reflex şi
ceva îl intrigă. În stofa vestei era 6 gaură minusculă,
asemănătoare cu cele făcute de molii, dar cu un contur
perfect pătrat. Dădu drumul vestei şi nu-i mai acordă nici o
atenţie. Scoase din buzunar unul din veşnicele sale
pachete de chewing-gum, făcând să cadă în acelaşi timp
articolul din Écho du dimanche pe care îl decupase cu grijă
din ziar.
Reciti gânditor editorialul Laetitiei Wells.
Ziarista vorbea de o mască de groază întipărită pe
chipurile morţilor. Era adevărat. Oamenii aceştia păreau
morţi de frică. Dar ce anume putea să provoace o spaimă
atât de mare încât să ucidă?
Se cufundă în propriile-i amintiri. Odată, pe când era
copil, fusese apucat de un sughiţ tenace. Mama lui îl
făcuse să înceteze punându-şi o mască de lup şi apărându-
i prin surprindere drept în fată. Scosese un ţipăt, iar inima
păruse să i se oprească preţ de o clipă. Pe loc, mama lui îşi
scosese masca şi-l acoperise de sărutări. Se terminase cu
sughiţul!
În ultimă instanţă, Jacques Méliès fusese crescut într-o
atmosferă de spaimă permanentă, formată din temeri
aparent neînsemnate: aceea de-a se îmbolnăvi, de-a nu
avea un accident de maşină, frica de domnul care îţi oferă
bomboane ca să te răpească, frica de poliţie. Şi altele, ceva
mai importante: cea de-a repeta clasa, de-a nu fi răpit
pentru răscumpărare la ieşirea din liceu, sau teama de
câini.
Un noian de amintiri ale spaimelor din copilărie urcară
atunci la suprafaţă.
Jacques Méliès îşi amintea de cea mai cumplită dintre
toate spaimele. Marea lui spaimă.
Într-o noapte, când era mic de tot, simţise ceva
fremătător în fundul patului. Acolo era un monstru, pitit
376
chiar în ungherul unde el se credea cel mai bine apărat!
Rămăsese o clipă nemişcat, fără să îndrăznească să-şi
întindă picioarele sub cearşafuri, apoi, când îşi mai reveni
cât de cât, şi le împinse încet într-acolo.
Deodată însă simţise pe degetele de la picioare o
răsuflare călduţă. Fusese încercat atunci de o repulsie
nespusă. Da, acum era sigur! în fundul patului se găsea
botul unui monstru, care aştepta ca picioarele lui să vină
mai aproape, pentru a i le devora. Din fericire, acestea nu-i
ajungeau până la capătul patului. Nu era încă destul de
mare, dar cu fiecare zi ce trecea mai creştea puţin, iar
picioarele i se apropiau tot mai mult de cuta cearşafului
unde se ascundea monstrul mâncător de degete.
Tânărul Méliès dormise câteva nopţi pe jos sau peste
cuverturi, ceea ce îi provocase cârcei; era limpede că nu
este o soluţie. Se hotărâse prin urmare să rămână întins
sub cearşaf, dar îşi ruga tot trupul, fiecare os şi muşchi, să
nu crească prea repede, ca să nu ajungă niciodată la
capătul patului. Poate că acesta era motivul pentru care nu
ajunsese la fel de înalt ca părinţii lui.
Fiecare noapte era o încercare chinuitoare. Găsise,
totuşi, o şmecherie: îşi strângea cu putere ursuleţul de
pluş în braţe. Cu el alături se simţea în stare să înfrunte
monstrul pitit în fundul patului. Pe deasupra, se ascundea
sub pături, fără să-şi mai lase afară nici o mână, nici un
picior şi nici măcar vreun fir de păr sau vârf de ureche,
deoarece i se părea evident că monstrul avea să aştepte
venirea nopţii ca să facă înconjurul patului şi să încerce
să-i înhaţe capul, venind pe deasupra.
Dimineaţa, mama lui găsea un ghem de cearşafuri şi de
pături dedesubtul căruia se afla ghemuit şi pitit fiul ei,
împreună cu ursuleţul de pluş. Nu încercase niciodată să
afle motivele comportamentului acestuia ciudat. Pe de altă
parte, Jacques nu se ostenise nicicând să-i povestească
377
despre felul în care, cât fusese noaptea de lungă, ţinuse
piept, împreună cu ursuleţul său, unui monstru.
Niciodată nu învinsese monstrul şi nici nu fusese învins
de el. Rămăsese doar cu frica. Frica de-a creşte mare şi de-
a înfrunta ceva înspăimântător, pe care nici măcar nu-l
putea identifica. Ceva care avea ochi roşii, buza de jos
răsfrântă şi caninii plini de bale.
Comisarul îşi luă seama, strânse în mână lupa-lanternă
şi începu să examineze camera crimei, mult mai serios
decât o făcuse prima oară.
Sus şi jos, în dreapta şi în stânga, pe deasupra şi pe
dedesubt.
Nu exista nici cea mai mică urmă de noroi pe mochetă,
nici un fir de păr care să nu aparţină celor trei, nici o
amprentă pe vitrine sau ferestre. Şi nici pe pahare nu se
vedea vreo amprentă străină. Se duse la bucătărie şi o
lumină cu fasciculul lanternei.
Mirosi şi gustă mâncărurile ce rămăseseră acolo. Émile
avusese chiar prezenţa de spirit de-a vitrifica alimentele.
Bun băiat! Jacques Méliès mirosi carafa cu apă. Nu simţi
vreo urmă de otravă. Sucul de fructe şi sifonul păreau la fel
de obişnuite.
Fraţii Salta aveau masca fricii întipărită pe faţă. O frică
similară, cu siguranţă, celei trăite de femeile din Cazul
dublei crime de pe strada Morgue, când văzuseră o
maimuţă greoaie intrând pe fereastra salonului. Revăzu în
minte cazul respectiv. De fapt, urangutanul simţise şi el, la
rândul său, o frică nespusă şi le ucisese ca să facă să
înceteze urletele pe care le scoteau fără contenire. Se
temuse de ţipetele lor.
Încă o dramă a lipsei de comunicare. Ţi-e frică de ceea
ce nu înţelegi.
În timp ce făcea reflecţia aceasta, întrezări o mişcare
îndărătul draperiei şi simţi că-i îngheaţă inima. Asasinul se
378
întorsese! Comisarul scăpă din mână lupa-lanternă, care
căzu şi se stinse. Nu mai rămăseseră decât luminile de
neon din stradă, care se aprindeau pe rând, conturând una
câte una literele ce formau laolaltă cuvintele "Bar â gogo".
Jacques Méliès vru în prima clipă să se ascundă, să se
pitească undeva şi să nu mai facă nici o mişcare. Apoi îşi
luă inima în dinţi, culese de pe jos lupa-lanternă şi trase în
lături draperia suspectă. În spatele ei nu se afla nimeni.
Sau, dacă se afla, atunci era Omul Invizibil.
― E cineva aici?
Nu se auzi nici un zgomot. Nu fusese probabil decât
curentul.
Nu mai putea să rămână acolo. Se hotărî să-i
chestioneze pe vecini.
― Bună ziua, scuzele mele pentru deranj. Poliţia.
Îi deschise un domn elegant.
― Am doar câteva întrebări de pus. Nu, nu intru.
Jacques Méliès scoase un carnet.
― Eraţi acasă în seara crimei?
― Da.
― Aţi auzit ceva?
― Nici o împuşcătură, dacă la asta vă referiţi, dar au
început la un moment dat să urle.
― Să urle?
― Da, foarte tare. Erau nişte ţipete înspăimântătoare. Au
durat vreo jumătate de minut, apoi nu s-a mai auzit nimic.
― Ţipetele au început toate deodată sau unul după
altul?
― Mai degrabă deodată. Erau nişte zbierete de-a dreptul
neomeneşti. Probabil că au suferit cumplit. Era ca şi cum
ar fi fost asasinaţi toţi trei în acelaşi timp. Ce mai poveste!
Trebuie să vă spun că de când i-am auzit urlând, nu mai
pot să dorm. Am de gând, de altfel, să mă mut de aici.
― Ce credeţi că s-a putut întâmpla?
379
 ― Colegii dumneavoastră au trecut deja pe aici. Se pare
că un as de la poliţie a diagnosticat o... sinucidere. Eu unul
însă nu prea cred. Se confruntau cu ceva, un lucru ce
trebuie să fi fost îngrozitor, dar ce anume, habar n-am. În
orice caz, lucrul acela, indiferent ce-ar fi fost, nu făcea nici
un zgomot.
― Vă mulţumesc.
O idee fixă îşi făcea treptat loc în mintea sa.
"Cel ce a comis aceste crime e un lup turbat şi tăcut,
care nu lasă nici o urmă."
Dar ştia bine că nici vorbă nu putea fi de aşa ceva. Însă
dacă nu era asta, ce putuse fi oare mai cumplit chiar decât
un urangutan înarmat cu un brici şi ivit de pe acoperişuri?
Un om, un om genial şi nebun, care descoperise reţeta
crimei perfecte.

16. ENCICLOPEDIE

NEBUNIE: Cu toţii devenim, pe zi ce trece, puţin mai

nebuni, şi fiecare într-un mod diferit. Este motivul pentru
care ne înţelegem atât de prost între noi. Eu însumi mă simt
atins de paranoia şi de schizofrenie. Pe deasupra, sunt
hipersensibil, ceea ce îmi deformează viziunea despre
realitate. Îmi dau perfect seama de acest lucru. Astfel încât
în loc să o suport, încerc să o folosesc mai degrabă ca forţă
motrice pentru tot ce întreprind. Dar cu cât reuşesc s-o fac,
cu atât înnebunesc mai rău. Şi cu cât înnebunesc, cu atât
ating mai bine obiectivele pe care mi le fixez: Nebunia e ca
un leu înfuriat, pitit în fiecare cap omenesc. Nu trebuie în nici
un caz omorât. E suficient să fie identificat şi domesticit.
Leul dumneavoastră domesticit şi dresat vă va conduce
atunci mult mai departe decât ar face-o oricare maestru,
380
profesor, şcoală, drog sau religie. Dar, aşa cum se întâmplă
cu orice sursă de putere, există un anumit risc în jocul cu
propria nebunie: uneori leul, suprasolicitat şi excitat, se
întoarce împotriva celui ce voia să-l domesticească.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

17. URME DE PAŞI

103 683 a găsit staulul scarabeilor. De fapt, e o sală

spaţioasă în care sunt ţinute coleoptere-rinocer de statură
impunătoare. Corpul le este alcătuit din plăci negre, groase
şi granuloase, care se îmbucă între ele. În partea din spate,
au forme rotunde şi netede, iar în faţă, un capişon de
chitină care se termină cu un corn prelung şi ascuţit, de
zece ori mai mare decât ţepii de trandafir.
Din pate ştie 103 683, fiecare animal zburător de acest
fel măsoară şase paşi în lungime şi trei în lăţime. Le place
mult să trăiască în penumbră, dar, paradoxal, singura lor
slăbiciune este atracţia pentru lumină. În lumea insectelor,
strălucirea reprezintă o delicatesă căreia puţine îi pot
rezista.
Animalele acestea masive mestecă rumeguş şi muguri în
putrefacţie. Îşi lasă excrementele cam peste tot, ceea ce dă
naştere unui miros greu, deoarece spaţiul pentru mişcare
este redus la minimum în acest loc cu plafonul jos. Nişte
lucrătoare sunt însărcinate cu curăţenia, dar, din câte se
pare, n-au mai trecut pe aici de mult timp.
Domesticirea unor asemenea coleoptere nu a fost o
treabă uşoară. Regina Chli-pou-ni a avut ideea de-a căuta
să le obţină sprijinul după ce unul din ei a salvat-o dintr-o
381
pânză de păianjen. De îndată ce a devenit regină, ea le-a
regrupat în legiuni zburătoare. Dar, cum prilejul de-a le
duce la luptă nu se prezentase încă, nu primiseră
deocamdată botezul acidului şi nimeni nu putea şti cum
aveau să reacţioneze erbivorele acestea liniştite într-o
situaţie de război, fată în fată cu hoardele de soldat!
încrâncenaţi.
103 683 se fofilează printre labele mastodonţilor
înaripaţi, simţindu-se cât se poate de impresionată de
invenţia ce le serveşte drept adăpătoare: o frunză situată în
mijlocul camerei, care conţine o picătură enormă de apă şi
a cărei suprafaţă se întinde lateral de îndată ce vreunul din
animale vine să-şi potolească setea.
Se pare că Chli-pou-ni i-a convins pe scarabei să se
instaleze în Bel-o-kan doar discutând cu ei prin feromoni
olfactivi. Regina e mândră de talentele ei diplomatice.
Pentru a alia două sisteme diferite de gândire, e suficient să
găseşti un mod de comunicare, explică ea în cadrul mişcării
sale evoluţioniste. Pentru a-şi atinge scopul, ea se foloseşte
de orice mijloace: hrană, paşapoarte olfactive, feromoni
liniştitori. Conform ideilor ei, două animale care comunică
nu mai sunt în stare să se ucidă.
Cu ocazia ultimei reuniuni a reginelor federale, unele
participante au obiectat că reacţia cea mai răspândită la
toate speciile este cea de-a elimina orice este diferit: dacă
cineva vrea să comunice, iar altul să ucidă, primul va fi
totdeauna învins. La care Chli-pou-ni replicase cu
subtilitate, spunând că, la urma urmei, a ucide este deja o
formă de comunicare, chiar dacă cea mai primitivă dintre
toate. Ca să ucizi, trebuie să înaintezi, să priveşti, să
studiezi, să prevezi reacţiile adversarului, deci să te
interesezi de el.
Mişcarea ei evoluţionistă era plină de paradoxuri!
103 683 se smulge din contemplarea spectacolului oferit
382
de scarabei şi reia căutarea pasajului secret, care o va
conduce la furnicile rebele.
La un moment dat, observă nişte urme de paşi pe tavan.
Ele se întind de fapt în toate direcţiile, ca şi cum s-ar fi
urmărit ştergerea vreunei piste. Dar luptătoarea, care este
deopotrivă un Cercetaş fără pereche, ştie să identifice
urmele cele mai proaspete şi să se ia după ele.
Acestea o conduc până la o ridicătură de mici
dimensiuni, care camuflează într-adevăr o intrare. Aici
trebuie să fie. Furnica îşi îngroapă coconul de fluture care
o încurcă, îşi strecoară capul, apoi tot corpul în culoar şi
începe să înainteze cu precauţie.
Un miros de persoane.
Nişte rebele... Cum de pot să existe rebele într-un
organism-oraş atât de omogen ca Bel-o-kan? E ca şi cum
undeva, într-un ungher al intestinului, nişte celule s-ar
hotărî să nu mai participe la funcţionarea globală a
corpului. Fenomenul s-ar putea compara cu o apendicită.
103 683 mergea în întâmpinarea unei crize de apendicită
ce afecta oraşul viu.
Cât de numeroase sunt oare cele ce trişează astfel? Care
sunt motivaţiile lor? Cu cât avansează, cu atât vrea mai
mult să fie sigură şi să se convingă. Acum, când ştie că
există o mişcare rebelă, vrea să o identifice şi să-i înţeleagă
funcţia şi scopul.
Înaintează în adâncul culoarului şi simte mirosuri
proaspete. Prin tunelul acesta îngust au trecut cu puţin
timp în urmă nişte cetăţene ale Oraşului. Deodată, două
labe terminate cu gheare o agată de primul inel toracic şi o
trag brusc în faţă. Furnica este aspirată de-a lungul
culoarului şi nimereşte într-o sală. Două mandibule o
apucă de gât şi încep să strângă.
103 683 se zbate. Printre carapacele care o îmbrâncesc
întrezăreşte o încăpere cu tavan foarte scund şi, din câte
383
poate vedea, mai degrabă vastă. După cât cuprinde cu
antena, trebuie să măsoare vreo treizeci de paşi pe
douăzeci şi să acopere, la adăpostul unui plafon fals, întreg
staulul de scarabei.
O înconjoară vreo sută de furnici. Câteva cercetează
bănuitoare mirosurile de identificare ale intrusei.

18. ENCICLOPEDIE

CUM SĂ SCAPI DE ELE? Când sunt întrebat cum se poate

scăpa de furnicile care năpădesc bucătăria, eu unul
răspund: cu ce drept credeţi că bucătăria v-ar aparţine mai
mult dumneavoastră decât furnicilor? Aţi cumpărat-o? De
acord, aşa e, dar de la cine? De la alte fiinţe omeneşti, care
au construit-o folosind ciment şi umplând-o cu hrană
provenită din natură. E o convenţie intre dumneavoastră şi
alţi oameni, care face ca fragmentele acestea de natură
prelucrată să pară că vă aparţin. Dar nu este decât o
convenţie între oameni. Prin urmare, ea nu-i priveşte decât
pe oameni. De ce sosul de roşii din cămară v-ar aparţine mai
mult dumneavoastră decât furnicilor? Roşiile aparţin
Pământului! Cimentul aparţine şi el Pământului. Metalul din
care sunt făcute furculiţele dumneavoastră, fructele din
dulceaţa pe care o mâncaţi, cărămizile zidurilor
dumneavoastră sunt provenite din solul planetei. Omul nu a
făcut decât să le pună nume, etichete şi preţuri. Aceasta nu-i
de ajuns pentru a le face să fie proprietatea lui. Pământul şi
avuţiile lui sunt libere, la dispoziţia tuturor locuitorilor săi...
Cu toate acestea, mesajul de faţă este încă prea nou
pentru a putea fi înţeles. Dacă, totuşi, sunteţi hotărâţi să
scăpaţi de aceste infime concurente, metoda "cea mai puţin
rea" rămâne busuiocul. Puneţi un răsad mic de busuioc în
384
zona pe care vreţi s-o protejaţi. Furnicilor nu le place mirosul
busuiocului şi vor prefera să viziteze mai degrabă
apartamentul vecinului dumneavoastră.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II

19. REBELELE

103 683 se prezintă rebelelor prin mişcări rapide ale

antenelor afirmând că e o luptătoare şi asigurându-le că a
găsit în depozitul de gunoi un cap care i-a cerut să vină
aici pentru a le semnala că o cruciadă contra Degetelor va
fi declanşată în curând.
Vestea are un efect puternic. Furnicile nu ştiu să mintă.
Încă n-au înţeles utilitatea minciunii.
Strânsoarea slăbeşte. În jurul ei, antenele se agită. 103
683 captează nişte feromoni ce evocă un raid executat
asupra Bibliotecii chimice. Unele dintre rebele consideră că
soldatul a putut dialoga cu unul din cei trei membri ai
comandoului. A trecut prea mult timp de când nu s-a mai
auzit nimic de ei.
Din puţinul pe care izbuteşte să-l perceapă, 103 683
înţelege că are de-a face cu o veritabila mişcare
clandestină, care face tot posibilul pentru a rămâne astfel.
Rebelele continuă să comenteze informaţiile. Le tulbură
îndeosebi expresia "cruciadă contra Degetelor", toate par
răscolite. Totuşi, unele îşi pun. problema atitudinii de
adoptat faţă de musafirul nedorit, care, din moment ce le
cunoaşte de-acum adăpostul fără să fie o rebelă, reprezintă
un pericol.
Cine eşti tu?
385
 103 683 emite toate caracteristicile ce o definesc: casta
din care face parte, numărul de pontă, furnicarul natal...
Rebelele sunt uluite. În faţa lor se află într-adevăr 103 683,
singura furnică ce a ajuns la capătul lumii şi care s-a
întors de acolo.
Este eliberată. Furnicile se dau chiar la o parte cu
respect. Treptat, se înfiripă un dialog.
Furnicile vorbesc cu ajutorul mirosurilor, aceşti
feromoni emişi de către segmentele de antenă. Un feromon
este un hormon capabil să iasă din corp, să circule prin aer
şi să pătrundă într-un alt corp. Atunci când o furnică
încearcă o senzaţie, ea o emite cu tot corpul şi toate
furnicile din jur o percep în acelaşi timp cu ea. O furnică
stresată îşi comunică instantaneu suferinţa anturajului,
astfel încât acesta nu mai are decât o singură preocupare:
aceea de-a găsi un mijloc de a-l ajuta pe respectivul
individ, pentru a face să înceteze mesajul neplăcut.
Fiecare dintre cele unsprezece segmente de antenă
începe să emită, pe propria lui lungime de undă, cuvinte
parfumate. Sunt ca nişte guri care vorbesc în acelaşi timp,
fiecare pe propria sa lungime de undă. Unele segmente
emit pe cele mai joase frecvenţe, prin care se semnalizează
informaţiile de bază. Altele emit pe cele mai înalte şi
transmit mesaje mai puţin importante.
Aceleaşi segmente ţin loc de urechi, în aşa fel încât doi
interlocutori discută cu unsprezece guri şi ascultă cu tot
atâtea urechi, totul petrecându-se simultan. Din acest
motiv, discursurile sunt foarte bogate în nuanţe. Un dialog
între furnici permite transmiterea unei cantităţi de
informaţie de unsprezece ori mai mare şi cu o viteză de
unsprezece ori superioară faţă de cel purtat de doi oameni.
Din acest motiv, când observă o întâlnire dintre două
furnici, omului i se pare că ele abia şi-au atins vârful
antenelor înainte de-a porni din nou fiecare la treburile
386
sale. Prin acel infim contact însă s-a spus tot ce era nevoie.
Un soldat înaintează şchiopătând, dat fiind că nu are
decât cinci picioare, şi întreabă dacă 103 683 este cu
adevărat complicea de odinioară a prinţului 327 şi a
prinţesei Chli-pou-ni.
103 683 răspunde afirmativ.
Furnica şchioapă îi spune că pe timpuri a căutat-o
vreme îndelungată, cu scopul de-a o ucide. Acum însă,
roata s-a întors şi ea emite ceva aidoma unui rânjet:
De data aceasta, noi suntem asociale şi tu reprezinţi
legea.
Vremurile se schimbă.
Furnica şchioapă îi propune o trofolaxie. Interlocutoarea
ei e de acord; amândouă se sărută pe gură şi se mângâie
cu antenele până ce alimentele aflate în fundul stomacului
social al donatoarei sfârşesc să se deverseze în stomacul lui
103 683.
Sistemele digestive funcţionează ca nişte vase
comunicante.
Furnica şchioapă se goleşte de energie, iar musafira se
umple. Ea îşi aminteşte atunci de un proverb myrmicin din
mileniul al XXXXIII-lea: Devii mai bogat prin ceea ce dai şi
mai sărac prin ceea ce iei.
N-ar fi putut, totuşi, să refuze ofranda.
Rebelele o invită apoi să le viziteze vizuina. Acolo sunt
stivuite stocuri întregi de seminţe, rezerve de miere şi ouă
umplute cu feromoni mnezici.
Fără să ştie de ce, lui 103 683 nu i se pare că aceşti
soldaţi conjuraţi ar fi prea de temut. Ei arată mai degrabă
preocupaţi de păstrarea unui secret misterios decât de
afişarea unui rol de facţionari însetaţi de putere politică.
Furnica şchioapă se apropie de ea şi îi dezvăluie unele
lucruri. Pe vremuri, rebelele erau cunoscute sub un nume
diferit: cel de "luptătoarele cu miros de stâncă", care
387
formau un soi de poliţie secretă aflată la ordinele reginei
Belo-kiu-kiuni, mama actualei Chli-pou-ni. Pe atunci erau
atotputernice, într-atât încât au putut amenaja dedesubtul
marii lespezi-planşeu a Oraşului un oraş paralel
clandestin. Un al doilea Bel-o-kan.
Furnica şchioapă recunoaşte că ele, luptătoarele cu
miros de stâncă, sunt cele care au făcut tot ce le-a stat în
putinţă pentru a-i elimina pe prinţul 327, pe prinţesa 56
(Chli-pou-ni) şi pe ea însăşi, 103 683. Pe vremea aceea,
nimeni nu ştia că Degetele există realmente. Gândul care o
obseda pe regina Belo-kiu-kiuni era acela că supusele sale
vor fi cuprinse de panică dacă vor descoperi că animalele
acelea uriaşe sunt înzestrate cu o inteligenţă aproape la fel
de dezvoltată ca a furnicilor roşcate.
Belo-kiu-kiuni făcuse atunci un acord cu ambasadorul
Degetelor: ea urma să oprească orice informaţie privitoare
la existenţa Degetelor şi, în schimb, acestea vor păstra
tăcerea asupra a tot ce ştiu deja sau aveau să mai afle
ulterior despre inteligenţa furnicilor. Fiecare de partea lui
trebuia să-şi ţină semenii la distanţă de acest secret.
Regina Belo-kiu-kiuni considera că cele două civilizaţii
nu erau pregătite să ia contact şi să se înţeleagă. În
consecinţă, ea şi-a însărcinat luptătoarele cu miros de
stâncă să-i suprime pe toţi cei care vor descoperi existenţa
Degetelor.
Ordinul acesta a costat scump.
Furnica şchioapă recunoaşte că I-au ucis pe prinţul
sexuat 327, la fel ca şi pe mii de alte furnici care, într-un
fel sau altul, aflaseră că Degetele nu erau doar o simplă
legendă, ci existau cu adevărat şi că specimenele respective
străbăteau în număr mare pădurea.
103 683 era foarte intrigată. Aşadar, existase un dialog
între furnicile roşcate şi Degete?
Furnica şchioapă confirmă. Nişte Degete s-au instalat
388
într-o cavernă de sub Oraş. Au construit o maşină şi un
ambasador furnică prin intermediul cărora pot să emită şi
să recepteze la rândul lor feromoni. Maşina se numeşte
"Piatra de la Rosetta", iar ambasadorul ― "Doctor
Livingstone"; acestea sunt nişte denumiri degetale. Prin
intermediul lor, Degetele şi furnicile şi-au putut comunica
esenţialul:
"Nu avem aceleaşi dimensiuni şi suntem diferiţi, dar
fiecare am edificat o civilizaţie inteligentă pe aceeaşi
planetă."
Acesta a fost primul contact. Au mai urmat multe altele.
Degetele erau prizoniere în caverna de sub Oraş şi Belo-
kiu-kiuni le hrănea şi avea grijă de supravieţuirea lor.
Conversaţia continuase cu regularitate pe durata unui
întreg anotimp. Datorită Degetelor, Belo-kiu-kiuni a
descoperit principiul roţii, dar ea a pierit ulterior în
incendiul care a mistuit Oraşul înainte de a-l fi putut
transmite şi de a-şi face poporul să beneficieze de el.
Ajungând regină, fiica ei, Chli-pou-ni, n-a mai vrut să
ştie nimic de Degete. A cerut ca alimentarea lor să fie
sistată şi a ordonat ca pasajul ce ducea la cel de-al doilea
Bel-o-kan şi respectiv la caverna Degetelor să fie astupat
cu ciment de viespe. În felul acesta, i-a condamnat să
moară de foame.
În acelaşi timp, garda lui Chli-pou-ni a început să le
vâneze pe luptătoarele cu miros de stâncă. Noua suverană
voia să nu mai rămână nici o urmă din acest episod
ruşinos, în cursul căruia furnicile colaboraseră cu
Degetele. Pentru o furnică roşcată pasionată de contactele
între specii, ea se arătase în această circumstanţă de o
intoleranţă ciudată.
Într-o singură zi au fost omorâte aproape jumătate din
luptătoarele din al doilea Bel-o-kan. Supravieţuitoarele s-
au ascuns în pereţi şi în tavane. Pentru a supravieţui, ele
389
s-au hotărât să-şi lepede parfumurile de recunoaştere şi şi-
au luat un nou nume. Au devenit de-atunci "rebelele pro-
Degete".
103 683 le examinează pe aceste aşa-zise rebele.
Majoritatea sunt şchioape. Garda reginei le-a făcut viaţa
grea. Există însă şi unele' mai tinere, perfect sănătoase.
Acestea s-au lăsat poate vrăjite de poveştile despre
civilizaţiile paralele.
Ce nebunie e însă să atragi atâtea belokaniene într-un
război fratricid! Şi pentru ce, la urma urmei? Pentru nişte
Degete despre care nici nu ştii la urma urmei mare lucru.
Furnica şchioapă spune că rebelele şi-au unificat acum
mişcarea. Ele dispun de-acum de un cartier general care
este situat aici, în tavanul fals al staulelor de scarabei, şi
ştiu, pe deasupra, să emită mirosuri atât de discrete, încât
soldaţii federali nu izbutesc deocamdată să le identifice.
Dar la ce serveşte mişcarea aceasta clandestină?
Furnica şchioapă lasă să treacă o clipă de suspans,
calculându-şi efectul, înainte de-a declara, dintr-o suflare,
că şi. Degetele instalate sub planşeu au supravieţuit.
Rebelele au spart cimentul de viespe, redeschizând pasajul
în granit şi au reluat livrările de hrană.
103 683 este întrebată dacă n-ar vrea să devină şi ea, la
rândul ei, o rebelă. Luptătoarea ezită, dar, ca întotdeauna,
curiozitatea e mai puternică, încât înclină antenele pe
spate, în semn de acceptare. Toată lumea se felicită,
fericită. Mişcarea numără de-acum în rândurile sale o
luptătoare care a ajuns până la marginea lumii. I se
propun numeroase trofolaxii; 103 683 nu mai ştie încotro
să-şi îndrepte labiala. Toate sărutările acestea hrănitoare o
fac să se încălzească de la un capăt la celălalt al corpului!
Furnica şchioapă o informează că rebelele vor lansa un
comando însărcinat să fure nişte furnici-cisternă şi să le
ducă sub planşeu, pentru a le putea hrăni mai bine pe
390
Degete. Daca vrea să-l cunoască pe Doctorul Livingstone,
aceasta ar fi o ocazie cât se poate de nimerită.
103 683 nu se lasă rugată de două ori. E nerăbdătoare
să descopere cuibul acela al Degetelor ascuns sub Oraş şi
să le vorbească. A trăit atâta amar de vreme cu obsesia.
Degetelor, încât toate acestea ar trebui să o poată vindeca
de "boala stărilor sufleteşti", satisfâcându-i în acelaşi timp
curiozitatea.
Treizeci de luptătoare de elită se adună şi, după ce se
îndoapă cu miere pentru a-şi spori puterile, se îndreaptă
spre sala furnicilor-cisternă. 103 683 se află printre ele.
Numai de n-ar da peste echipele de supraveghetoare!

20. TELEVIZIUNE

Pândea tot ce intra şi ieşea.

Portăreasa stătea la post, îndărătul ferestrei
întredeschise, fidelă slujbei sale.
Comisarul Méliès se apropie de ea.
― Fiţi amabilă, doamnă, pot să vă pun o mică întrebare?
Ea îşi zise că trebuia să fie vorba de vreo mustrare
pentru oglinzile murdare din ascensor. Dădu, totuşi,
afirmativ din cap.
― De ce vă temeţi dumneavoastră cel mai mult?
Ciudată întrebare. Stătu să chibzuiască, temându-se să
nu spună vreo prostie şi preocupata să nu-şi
dezamăgească locatarul cel mai celebru.
― Cred că de străini. Da, de străini. Sunt peste tot. Ne
iau locurile de muncă. Ne atacă seara, la colţ de stradă. Nu
sunt ca noi, ce mai! Aşa că, de unde să ştim ce e în capul
lor?
Méliès dădu din cap şi-i mulţumi. Se afla deja pe scară
391
când ea îi strigă, încă dusă pe gânduri:
― Noapte bună, domnule comisar!
Ajuns acasă, se descotorosi de pantofi şi se instală în
faţa televizorului. Nimic nu putea fi mai potrivit decât
televizorul pentru a opri maşinăria ce continua să i se
învârtă în minte la capătul unei zile de anchetă. Când
dormi, visezi, ceea ce deja e o activitate. Televizorul însă îţi
goleşte mintea. Neuronii intră în vacanţă şi toate
semnalizatoarele cerebrale se opresc din clipit. Un extaz în
toată regula!
Apucă telecomanda.
Pe canalul 1 675, un telefilm american: "Aşa deci, Bill,
nu ţi-e bine, hm? Te credeai grozav peste poate, şi acum
bagi de seamă că nu eşti decât un prăpădit, la fel ca
ceilalţi..."
Comută.
Pe canalul 877, publicitate: "Cu Krak-Krak,
descotorosiţi-vă o dată pentru totdeauna de..."
Comută din nou.
Avea 1 825 de canale la dispoziţie, dar numai al 622-lea
îl captiva seară de seară, la ora 8 fix, cu emisiunea lui
vedetă, "Capcană de gândire".
Generic. Trompete. Apariţia animatorului. Aplauze.
Prezentatorul radiază de fericire:
― Ce bucurie să vă regăsim pe toţi, în casele
dumneavoastră, fideli canalului nostru 622. Bine aţi venit
la această a 104-a ediţie a "Capcanei de...
― ... gândire"! strigă în cor publicul din sală.
Marie-Charlotte veni să i se lipească de genunchi,
cerând să fie mângâiată. Comisarul îi dădu nişte pateu de
ton. Marie-Charlotte aprecia pateul de ton mai mult chiar
decât mângâierile.
― Pentru cei şi cele care descoperă abia acum emisiunea
noastră, voi aminti acum regulile.
392
 Huiduieli în sală la adresa acestor nesimţiţi.
― Mulţumesc. Principiul este simplu, aşadar. Vă
propunem o enigmă. (Candidatul sau candidata trebuie să-
i găsească soluţia. Aceasta este "Capcana de...
― ... gândire", trâmbiţează publicul.
La fel de radios, prezentatorul continuă:
― Pentru fiecare răspuns bun, un cec de zece mii de
franci plus un joker care permite încasarea celor zece mii
de franci următori chiar şi după o greşeală. De mai multe
luni deja, doamna... ăă... Juliette Ramirez este campioana
noastră. Să sperăm că nu se va împotmoli tocmai astăzi.
Vă rog să vă prezentaţi din nou, doamnă... Ramirez. Ce
profesie aveţi?
― Funcţionară la poştă.
― Sunteţi măritată?
― Da, şi sunt sigură că soţul meu mă vede acum la
televizor.
― În acest caz, bună seara, domnule Ramirez! Aveţi
copii?
― Nu.
― Ce hobby-uri aveţi?
― Oh... cuvintele încrucişate... gătitul...
Aplauze.
― Mai tare, şi mai tare.
Doamna Ramirez o merită din plin! Aplauzele se
intensifică.
― Şi acum, doamnă Ramirez, vă simţiţi gata pentru o
nouă enigmă?
― Sunt gata.
― Atunci, voi deschide plicul şi vă voi citi enigma zilei.
Se aude un răpăit de tobe.
― Iată enigma: care este următoarea linie a acestei serii?
Prezentatorul scrie cu o carioca nişte cifre pe o tabelă albă:
1
393
 11
21
1211
111221
312211

Camera de luat vederi o prezintă în prim-plan pe

candidata pe al cărei chip apare o expresie de îndoială.
― Hm! Nu e prea uşor!
― Nu vă grăbiţi, doamnă Ramirez. Aveţi timp până
mâine. Dar pentru a vă ajuta, iată fraza-cheie care vă va
pune pe calea cea bună. Ascultaţi cu atenţie: "Cu cât eşti
mai inteligent, cu atât ai mai puţine şanse să reuşeşti."
Sala aplaudă fără să înţeleagă.
Animatorul salută:
― Telespectatoare şi telespectatori, luaţi-vă şi
dumneavoastră stilourile şi apucaţi-vă de treabă! Şi acum,
rămas-bun, pe mâine!
Jacques Méliès comută pe ştirile regionale. O femeie
prea machiată, cu o coafură impecabilă, debita cu
indiferenţă textul ce se desfăşura pe monitor: "După
succesul strălucit obţinut de comisarul Jacques Méliès în
afacerea Salta, prefectul Dupeyron a propus avansarea
eminentului poliţist la rangul de ofiţer al Legiunii de
Onoare. Aflăm din surse sigure că la nivelul Cancelariei
candidatura este studiată cu toată bunăvoinţa."
Consternat, Jacques Méliès stinse televizorul. Ce să facă
acum? Să continue jocul de-a starul şi să îngroape
afacerea, sau să se încăpăţâneze, încercând să afle
adevărul şi asumându-şi riscul de a-şi vedea reputaţia de
copoi infailibil spulberată sau, în cel mai bun caz,
considerabil diminuată?
În fond, ştia cât se poate de bine că nu are de ales.
Ispita pe care o reprezenta crima perfectă era prea
394
puternică. Se întinse şi ridică receptorul telefonului:
― Alo, Morga? Daţi-mi-l pe doctor, vă rog... (Aşteptă,
ascultând melodia enervantă a apelului. ) Alo, doctore, am
nevoie de o autopsie minuţioasă a cadavrelor fraţilor
Salta... Da, e urgent! Arde!
Închise şi formă alt număr:
― Alo, Émile? Poţi să-mi găseşti dosarul ziaristei de la
Écho du dimanche? Mda, Laetitia Cutare. Bine, ne întâlnim
la Morgă într-o oră. Şi, Émile, încă o întrebare: de ce te
temi tu cel mai rău?... A, zău, de asta? Nostim. N-aş fi
crezut niciodată că cineva se poate teme de aşa ceva...
Bine, haide, acum dă fuga la Morgă.

21. ENCICLOPEDIE

CAPCANA INDIANĂ: Indienii din Canada folosesc pentru

urşi o capcană dintre cele mai rudimentare. Ea constă dintr-
un pietroi uns cu miere, atârnat cu o sfoară de craca unui
pom. Când vreun urs zăreşte ceea ce lui i se pare a fi o
bunătate de mâncare, el se apropie şi încearcă să apuce
pietroiul lovindu-l cu laba. În acest fel, imprimă o mişcare de
pendul pietrei care, de fiecare dată când revine la poziţia
iniţială, îl loveşte. Ursul se enervează şi loveşte din ce în ce
mai tare. Şi cu cât loveşte mai tare, cu atât e lovit la rândul
său mai rău. Până ce, în final, e făcut K. O.
Ursul e incapabil să gândească şi să-şi pună întrebarea:
"Ce-ar fi dacă m-aş opri, făcând să înceteze cascada aceasta
de lovituri?" El nu resimte decât frustrare.
"Primesc lovituri, aşa că le înapoiez!" îşi zice el. De unde şi
furia sa exponenţială. Cu toate acestea, dacă ar înceta să o
mai lovească, piatra s-ar imobiliza şi atunci poate că el ar
izbuti să observe, o dată ce calmul s-ar restabili, că nu este
395
vorba decât- de un obiect inert, atârnat de o sfoară. Nu i-ar
mai rămâne decât să rupă sfoara cu dinţii, pentru ca piatra
să cadă, şi apoi să lingă mierea de pe ea.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II

22. MISIUNE ÎN SALA CISTERNELOR

Aici, la etajul 40 din subsol, domneşte o agitaţie consi-

derabilă. Luna august e în toi şi căldura îi face pe toţi
nervoşi, chiar şi în timpul nopţii şi chiar la o asemenea
adâncime.
Luptătoare belokaniene întărâtate îi muşcă fără motiv pe
trecători. Lucrătoarele aleargă fără încetare între sălile
unde sunt ţinute ouăle şi cele de stocare a mierii.
Furnicarul Bel-o-kan e înfierbântat.
Mulţimea de cetăţeni se scurge ca o limfă caldă.
Grupul celor treizeci de rebele intră discret în sala
furnicilor-cisternă şi le contemplă în treacăt cu admiraţie
alura de luptători "sumo". Furnicile-cisternă par un fel de
fructe obeze, aurii, ornate cu benzi groase de culoare roşie.
Fructele acestea sunt de fapt chitinele întinse la maximum
ale indivizilor suspendaţi de plafon, cu capul în sus şi
abdomenul în jos.
Lucrătoarele trudesc din greu ca să scoată nectarul
preţios sau ca să umple guşile goale.
Regina Chli-pou-ni în persoană vine uneori să se
înfrupte direct de la cisterne. Prezenţa ei le lasă indiferente
pe insectele acestea fenomenale, care, stând de atâta vreme
imobile, au dobândit o filozofie a inerţiei. Unii pretind că
până şi creierele li s-au atrofiat. Funcţia creează organul,
396
iar absenţa ei îl distruge.
Furnicile-cisternă, neavând altă ocupaţie decât să se
umple şi să se golească, s-au transformat încetul cu încetul
în nişte maşini binare.
Ele nu pot să perceapă şi nici să înţeleagă ceva în afară
de sala aceasta. S-au născut în subcasta cisternelor şi vor
muri tot pe, post de cisterne.
Cu toate acestea, ele pot fi desprinse şi mişcate din loc
când sunt încă vii. Pentru aceasta, e suficientă emiterea
unui feromon semnificând "migraţie". Furnicile-cisternă nu
sunt decât nişte rezervoare, dar nişte rezervoare mobile,
programate să accepte a fi transportate în cazul unei
migraţii.
Rebelele ochesc câteva furnici-cisternă măricele, apoi îşi
apropie antenele de ele şi rostesc formula "migraţie".
Enormele insecte se mişcă atunci încet, desprinzându-şi
una câte una labele de tavan, şi coboară. Celelalte furnici
le apucă cu labele ca să nu se zdrobească.
Unde mergem? întreabă una din ele.
Spre sud.
Furnicile-cisternă nu ridică nici o obiecţie şi se lasă duse
de către rebele, care trebuie să se adune câte şase pentru a
transporta o asemenea "ploscă". Şi când te gândeşti că de
pe urma tuturor acestor eforturi nu aveau să profite decât
Degetele!
Oare vor şti măcar să ne preţuiască osteneala? întrebă
103 683.
Se plâng mereu că nu le aducem îndeajuns de mult!
răspunde o rebelă.
Ingraţii!
Comandoul se întoarce prudent la etajele inferioare.
Iată, în fine, despicătura minusculă ce străbate planşeul de
granit. De cealaltă parte se află sala în care vor vorbi cu
Doctorul Livingstone.
397
 103 683 se înfioară. Să fie oare chiar atât de uşor să
dialoghezi cu teribilele Degete?
Discuţia nu va avea însă loc prea curând. Rebelele sunt
luate brusc în urmărire de nişte gărzi care efectuau o
patrulare de rutină în zonă. Într-o clipă, abandonează
cisternele ca să poată alerga mai repede.
Sunt nişte rebele!
Un soldat a recunoscut parfumul distinctiv pe care ele îl
credeau indecelabil. Feromonii de alarmă se revarsă din
plin, în timp ce cursa de urmărire începe.
Luptătoarele federale sunt extrem de rapide dar, cu
toate acestea, nu izbutesc să le ajungă din urmă pe rebele.
Aşa încât ridică baraje, blocând anumite căi, ca şi cum ar
vrea să le îndrepte pe toate spre un loc anume.
Soldaţii silesc astfel comandoul să urce etajele într-un
ritm frenetic. Nivelurile -40, -30, -16, -14. E limpede că îşi
împing prada spre un loc dinainte stabilit. 103 683
intuieşte despre ce fel de capcană e vorba, fără a întrezări
însă vreo scăpare. În faţa ei nu mai este decât o singură
ieşire. Dacă federalele n-au închis-o, înseamnă că au avut
motive precise pentru asta. Dar ce altceva poate să mai
facă decât să se năpustească într-acolo?
Rebelele dau năvală într-o sală plină de ploşniţe urât
mirositoare şi de grozăvii cum nu s-au mai văzut. Antenele
li se zbârlesc la vederea cumplitului spectacol!
Cu spinările ciuruite de mici vagine dorsale, femelele
aleargă în toate părţile în vreme ce masculii le urmăresc
întinzându-şi sexele ascuţite cu vârf perforant. Ceva mai
încolo, nişte masculi homosexuali se înghesuie unii într-
alţii, împerechindu-se, strânşi în ciorchini lungi şi verzi.
Sunt pretutindeni, viermuind, şi sala întreagă colcăie de ei.
Sexele perforante sunt ridicate, gata să crape învelişul
chitinos.
― Rebelele nici nu au avut timp să înţeleagă ce li se
398
întâmplă, că sunt deja copleşite de insectele acestea
blestemate, care le atacă. O furnică se prăbuşeşte, strivită
de un strat gros de ploşniţe mirositoare aflate în rut. Nici
una nu are timp să-şi degajeze abdomenul ca să se apere
trăgând cu acid. Sexele perforante ale masculilor le
străpung carapacele.
103 683 se zbate, înnebunită.

23. ENCICLOPEDIE

PLOŞNIŢE: Dintre toate formele de sexualitate animală,

cea a ploşniţelor de pat (Cimex lectularius) este cea mai
stupefiantă. Nici o închipuire omenească nu poate egala o
asemenea perversiune.
Prima particularitate: priapismul. Ploşniţa de pat nu se
opreşte niciodată din copulaţie. Unii indivizi au peste două
sute de raporturi sexuale pe zi.
A doua particularitate: homosexualitatea şi bestialitatea.
Ploşniţele de pat întâmpină dificultăţi în deosebirea
semenilor şi, dintre aceşti semeni, le este şi mai greu să
recunoască femelele.
50% din raporturile lor sunt homosexuale, 20% se produc
cu alte specii, iar 30% se efectuează cu femele.
A treia particularitate: penisul perforant. Ploşniţele de pat
sunt echipate cu un sex lung dotat cu un vârf ascuţit. Prin
intermediul acestui instrument asemănător cu o seringă,
masculii străpung carapacea şi îşi injectează sămânţa
oriunde, la întâmplare ― în cap, în abdomen, în labe, în
spinare, ba chiar şi în inima doamnei lor! Operaţia nu
afectează cu nimic sănătatea femelei, dar cum ar mai putea
ele să rămână însărcinate în asemenea condiţii? De unde
şi...
399
 ... A patra particularitate: virgina însărcinată. Din exterior,
vaginul ei pare intact şi, totuşi, ea a primit o lovitură de
penis în spinare. Cum pot supravieţui spermatozoizii în
sânge? De fapt, majoritatea vor fi distruşi de sistemul
imunitar, ca nişte vulgari microbi străini. Pentru a multiplica
şansele ca vreo sută dintre aceşti gameţi masculi să ajungă
la destinaţie, cantitatea de spermă eliberată e fenomenală.
Cu titlu de comparaţie, dacă masculii ploşniţe ar avea
dimensiunile unei fiinţe omeneşti, ei ar elibera treizeci de litri
de spermă la fiecare ejaculare. Din această mulţime de
spermatozoizi va supravieţui un număr extrem de mic.
Ascunşi în ungherele arterelor, pitiţi prin vene, ei îşi vor
aştepta sorocul. Femela îşi petrece iarna găzduindu-i pe
aceşti locatari clandestini. Primăvara, conduşi de instinct,
toţi spermatozoizii din cap, labe şi abdomen se strâng în
jurul ovarelor, le străpung şi pătrund în interiorul lor. Fazele
următoare ale ciclului se vor desfăşura fără nici o problemă.
A cincea particularitate: femela cu sexe multiple. Fiind tot
timpul perforate pretutindeni de sexele masculilor, femelele
ploşniţe ajung la un moment dat să fie acoperite de cicatrice
care conturează fante maronii înconjurate de o zonă
deschisă la culoare. Asemenea unor ţinte! În felul acesta se
poate şti câte acuplări a avut femela.
Natura a încurajat aceste nelegiuiri dând naştere unor
adaptări ciudate. Generaţie după generaţie, anumite mutaţii
au ajuns să creeze incredibilul însuşi. Ploşniţele de sex
feminin au ajuns să se nască având pe spate pete maronii,
aureolate de o culoare deschisă. Fiecărei pete îi corespunde
un receptacul care este un "sex sucursală" legat direct de
sexul principal. Particularitatea aceasta există actualmente
în toate fazele dezvoltării sale: lipsa cicatricelor, câteva
cicatrice receptacule la naştere, veritabile vagine secundare
pe spinare.
A şasea particularitate: autoîncornorarea. Ce se întâmplă
400
atunci când un mascul este perforat de un alt mascul?
Sperma supravieţuieşte şi înaintează ca de obicei spre
regiunea ovarelor.
Negăsindu-le, se îndreaptă spre canalele deferente ale
gazdei şi se amestecă cu spermatozoizii autohtoni.
Rezultatul: când masculul pasiv va perfora, la rândul sau, o
femelă, el îi va injecta propriii spermatozoizi, dar şi pe cei ai
masculului cu care a întreţinut raporturi sexuale.
A şaptea particularitate: hermafroditismul. Natura nu
conteneşte să facă experienţe ciudate pe cobaiul său sexual
favorit şi masculii ploşniţe au suferit, la rândul lor, mutaţii:
în Africa trăieşte ploşniţa Afrocimex constrictus, ai cărei
masculi se nasc cu nişte mici vagine secundare pe spinare.
Aceştia nu sunt, totuşi, fecunzi. Se pare că aceste vagine au
un rol pur decorativ sau de încurajare a raporturilor
homosexuale.
A opta particularitate: sexul-tun, care trage de la distanţă.
Unele specii de ploşniţe tropicale, numite Antochorides
scolopelliens, sunt astfel dotate. Canalul spermatic
formează un tub gros şi mare, răsucit ca o spirală, în care
lichidul spermatic este comprimat. Sperma este apoi
propulsată cu mare viteză de către nişte muşchi speciali,
care o expulzează în afara corpului. Astfel încât dacă un
mascul zăreşte o femelă la câţiva centimetri distanţă, el
ocheşte cu penisul ţintele-vagin de pe spatele doamnei. Jetul
despică aerul. Puterea acestor salve este atât de mare, încât
sperma izbuteşte să străpungă carapacea, care este mai
fină în părţile respective.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

401
 24. URMĂRIRE PRIN SUBSOL

Înainte de-a sucomba, o rebelă scoate un strigăt

mirositor, sfâşietor şi de neînţeles:
Degetele sunt zeii noştri.
După care se prăbuşeşte, desfăcându-şi labele, iar
corpul ei formează un fel de cruce cu şase braţe.
Toate camaradele sale se prăbuşesc una câte una şi 103
683 le aude pe câteva repetând aceeaşi frază stranie:
Degetele sunt zeii noştri.
Ploşniţele turbate străpung şi violează sub privirile fede-
ralelor, care nu au deloc intenţia de-a pune capăt
supliciului.
103 683 refuză să moară atât de curând. În orice caz,
nu înainte de-a afla ce înseamnă cuvântul "zei". Cuprinsă
de o furie teribilă, ea biciuieşte cu antenele vreo zece
ploşniţe ce i s-au agăţat de torace, apoi se năpusteşte cu
capul înainte în grupul de soldaţi. Surpriza este totală:
luptătoarele sunt prea absorbite de spectacolul orgiei
sângeroase ca să mai încerce s-o oprească. Abia după
câteva clipe îşi vin în fire.
103 683 nu este însă o novice în materie de fugă şi
urmărire. Se repede la plafon şi, cu vârful antenelor larg
desfăcute, îi râcâie suprafaţa, făcând să ţâşnească bucăţi
de pământ, punând astfel între ea şi urmăritori un zid de
nisip în toată regula. Plasându-se apoi în poziţie de tir, ea
doboară pe rând gărzile care reuşesc, totuşi, să treacă de
zid. Când însă mai multe dintre ele depăşesc împreună
obstacolul, luptătoarea nu mai poate să le mitralieze pe
toate deodată. De altfel, punga cu acid îi este acum practic
golită.
Aşa încât o ia la fugă cât o ţin picioarele.
E o rebelă! Prindeţi-o!
103 683 se grăbeşte de-a lungul galeriilor pe care are
402
impresia că le recunoaşte. Şi pe bună dreptate, pentru că a
făcut un înconjur complet, ajungând înapoi în sala
cisternelor. Picioarele ei au dus-o în chip cât se poate de
firesc pe un drum pe care îl memorase cu atât mai bine cu
cât tocmai îl parcursese în sens invers.
O labă îi sângerează uşor. Trebuie să se ascundă cu
orice preţ. Salvarea se află în plafon. Urcă de-a lungul
peretelui şi se ghemuieşte lângă labele unei furnici-
cisternă. Cu volumul ei, insecta o ascunde cu desăvârşire
în momentul când soldaţii se năpustesc jos în sală.
Federalele sondează cu antenele cel mai mic ungher.
103 683 desprinde de tavan una din labele furnicii-
cisternă care o camuflează.
Ce te-a apucat? se interesează moale cea în chestiune.
Migraţie, răspunde autoritară 103 683. Şi i-o desprinde
pe a doua, apoi pe a treia. De data aceasta însă cealaltă nu
se lasă păcălită.
Ce, ce-i asta... Te rog să încetezi imediat!
Jos, federalele au reperat o baltă de sânge transparent şi
încep să caute pretutindeni. Uneia dintre gărzi îi cade o
picătură în cap, făcând-o să-şi ridice antenele.
Gata, am găsit-o!
Febrilă, 103 683 mai desprinde- o labă, apoi încă una.
Cisterna nu se mai ţine decât cu o labă şi intră în panică:
Agaţă-mă imediat la loc!
Soldatul de jos se răsuceşte şi-şi întoarce abdomenul ca
să ţintească în plafon.
Cu o lovitură de mandibulă, 103 683 se debarasează de
ultima labă agăţată. Exact în clipa în care soldatul trage,
cisterna portocalie îi cade în cap. Impactul provoacă o
dublă explozie lichidă. 103 683 abia are timp să sară de pe
stinghia ei că deja bucăţile de abdomen zboară în toate
părţile.
Noi soldaţi federali îşi fac apariţia. 103 683 ezită. Cât
403
acid i-a mai rămas? Cât să mai tragă trei lovituri. Se
hotărăşte să pulverizeze labele cisternelor.
Trei furnici-cisternă sunt doborâte, cu punctele lor de
fixare spulberate şi cad spărgându-se în bucăţi peste haita
urmăritoarelor. Una dintre ele reuşeşte, totuşi, să se
degajeze, năclăită toată de mierat.
103 683 este acum complet golită de acid. Cu toate
acestea, se plasează în poziţia de tragere, în speranţa de-a
o intimida pe cea care tocmai scăpase, şi aşteaptă
resemnată jetul arzător care o va ucide.
Nu se întâmplă însă nimic. Adversara ei este oare şi ea
golită de acid? Cele două furnici se prind în luptă corp la
corp. Mandibulele se agaţă, încercând să taie chitina.
Cuceritoarea marginii lumii este mai experimentată. Îşi
răstoarnă abdomenul şi-i trage celeilalte capul pe spate.
Dar, în clipa când e pe punctul de a-i dă lovitura de graţie,
o labă o bate pe umăr, ca pentru a-i solicita o trofalaxie.
De ce vrei s-o ucizi?
103 683 îşi roteşte antenele pentru a identifica mai lesne
sursa de emisie.
Deja a recunoscut efluviile acestea prietene.
În faţa ei se află regina în persoană. Fosta ei complice de
aventuri de odinioară, iniţiatoarea primei sale odisee...
De jur-împrejur, soldaţii îşi fac apariţia, gata de luptă,
dar suverana emite un parfum infim care le aduce la
cunoştinţă că furnica aceasta se află sub protecţia ei.
Urmează-mă, îi spune regina Chli-pou-ni.

25. LUCRURILE SE COMPLICA

Vocea devine insistentă.

― Urmaţi-mă, vă rog.
404
 Un şir dublu de cadavre era aliniat sub lumina crudă a
neonului, fiecare dintre ele prevăzut cu o etichetă atârnată
de degetul mare de la picior. Sala răspândea un miros de
eter şi veşnicie.
Morga de la Fontainebleau.
― Pe aici, comisare, spuse medicul legist.
Înaintau printre cadavre, unele acoperite cu huse de
plastic, altele cu cearşafuri albe. Fiecare etichetă purta un
nume şi o adnotare indicând data şi împrejurările morţii:
"15 martie, înjunghiat pe stradă", "3 aprilie, lovit de un
autobuz", "5 mai, sinucidere prin defenestrare"...
Se opriră în faţa a trei degete mari de la picior, groase,
ale căror etichete precizau că aparţinuseră, respectiv, lui
Sébastien, Pierre şi Antoine Salta.
Méliès nu mai putea de nerăbdare.
― Aţi descoperit de ce au murit?
― Mai mult sau mai puţin... Din cauza unei emoţii
puternice. Aş spune chiar foarte puternice.
― De frică?
― Se poate. Sau din cauza surprizei. În urma unui stres
multiplicat, în orice caz. Uitaţi-vă la observaţiile de pe foaia
asta: toţi trei au în sânge un procent de adrenalină de zece
ori mai mare decât cel normal.
Méliès îşi spuse că ziarista avea dreptate.
― Au murit deci de frică?
― Nu neapărat, deoarece şocul emoţional nu e singura
cauză a acestor decese. Veniţi să vă uitaţi. (Fixă o
radiografie pe o masă luminoasă). S-a constatat că
trupurile lor sunt pline de ulceraţii de dimensiuni reduse.
― Ce le-a putut provoca?
― O otravă. Cu siguranţă că o otravă, dar una de un tip
cu totul nou. În cazul cianurii, de exemplu, nu se constată
decât o leziune mare şi atât. În timp ce aici sunt multiple.
― Care este, aşadar, diagnosticul dumneavoastră,
405
doctore?
― S-ar putea să vi se pară curios. Aş zice că mai întâi au
murit din pricina unei emoţii puternice şi că apoi au
intervenit hemoragiile stomacale şi intestinale, la fel de
mortale.
Omul în halat alb îşi puse la loc însemnările şi îi întinse
mâna.
― Încă o întrebare, doctore. Dumneavoastră de ce vă
temeţi în mod deosebit?
Medicul oftă.
― Oh, eu unul... am văzut atâtea. Acum, mă tem că nu
mă mai impresionează nimic.
Comisarul Méliès îşi luă rămas-bun şi părăsi Morga
mestecând chewing-gum şi simţindu-se mai perplex chiar
decât atunci când intrase. Ştia că de-acum înainte o să
aibă de furcă.

26. ENCICLOPEDIE

IZBÂNDĂ: Furnicile sunt, dintre toţi reprezentanţii planetei

Terra, cele care au izbândit cel mai bine. Ele ocupă un
număr record de nişe ecologice. Se pot găsi furnici în stepele
deşertice de la marginile cercului polar ca şi în junglele
ecuatoriale sau în pădurile europene, în munţi, prăpăstii, pe
plajele oceanelor, împrejurul vulcanilor şi chiar în interiorul
locuinţelor omeneşti. Un exemplu de adaptare extremă este
următorul: pentru a rezista la căldura deşertului saharian,
ce poate atinge 60°C, furnica din specia Cataglyphis a pus
la punct nişte tehnici de supravieţuire unice. Ea ţopăie
utilizând doar două labe din şase, ca să nu se ardă pe solul
încins şi îşi ţine răsuflarea ca să nu-şi piardă umiditatea şi
să nu se deshidrateze. Nu există un kilometru de pământ
406
lipsit de furnici. Furnica este fiinţa care a construit cele mai
multe oraşe şi sate de pe suprafaţa globului. Furnica a ştiut
să se adapteze tuturor pericolelor şi condiţiilor climaterice:
ploaie, căldură, secetă, frig, umezeală, vânt. Cercetări
recente au demonstrat că o treime din biomasa animală şi
din pădurea amazoniană este formată din furnici şi termite.
Şi aceasta, în proporţie de opt furnici la o termită.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II

27. REÎNTÂLNIRI REGALE

Portăresele cu capete aplatizate se dau în lături pentru a

le deschide calea. Cele două furnici înaintează acum una
lângă alta, prin coridoarele de lemn ale Oraşului interzis:
103 683, soldatul care a participat cu peste un an în urmă
la asaltul final împotriva Bel-o-kan-ului şi regina sa care de
atunci încoace nu i-a mai dat nici un semn de viaţă. Să fi
uitat oare complicitatea lor de odinioară?
Pătrund amândouă în loja regală. Chli-pou-ni a
reamenajat sălaşul mamei sale tapetându-L cu o frumoasă
catifea provenită din partea interioară a cojilor de castane.
În mijlocul sălii, constituind o privelişte uluitoare, se află
corpul eviscerat şi translucid al lui Belo-kiu-kiuni, propria
lor mamă!
Fără îndoială că e pentru întâia dată în analele
myrmicine când o regină trăieşte în permanenţă alături de
cadavrul conservat al propriei sale zămislitoare, împotriva
căreia intrase odinioară în război şi pe care o învinsese.
Chli-pou-ni şi 103 683 se instalează chiar în centrul
încăperii de o formă ovală desăvârşită, şi îşi apropie în
407
sfârşit antenele.
Întâlnirea noastră nu este întâmplătoare, afirmă
suverana, mărturisind că o căuta de multă vreme pe
luptătoarea ei de elită. Are nevoie de ea, dat fiind că
intenţionează să lanseze o vastă cruciadă împotriva
Degetelor, pentru a le distruge toate cuiburile construite
dincolo de marginea orientală a lumii, iar 103 683 este cea
mai indicată pentru a conduce armata furnicilor roşcate
înspre ţinutul Degetelor.
Rebelele spuseseră adevărul. Chli-pou-ni chiar are de
gând să declanşeze un război pe scară largă împotriva
Degetelor.
103 683. ezită. Desigur că arde de dorinţa de-a porni din
nou spre Orient. Dar acum există şi frica teribilă cuibărită
în trupul ei, care ameninţă în fiece clipă să iasă la iveală:
frica de Degete.
Pe durata întregii hibernări care a urmat aventurii sale,
103 683 nu a visat decât Degete: nişte mingi uriaşe de
culoare roz, devorând oraşele ca pe nişte prăzi
neînsemnate! 103 683 cunoscuse nişte treziri dificile, cu
antenele umede şi moi.
Ce se întâmplă? întrebă regina.
Mi-e frică de Degetele care trăiesc dincolo de marginea
orientală a lumii.
Ce este frica?
Este dorinţa de-a nu te pomeni în nişte situaţii pe care nu
le poţi controla.
Chli-pou-ni îi relatează atunci cum, citind feromonii
Mamei, a dat peste unul care pomenea şi el termenul de
"frică". Feromonul respectiv susţine că atunci când nişte
indivizi sunt incapabili să se înţeleagă, înseamnă că le este
"frică" unora de ceilalţi. Şi, conform părerii lui Belo-kiu-
kiuni, când frica de celălalt va fi învinsă, multe lucruri
considerate imposibile vor deveni perfect realizabile.
408
 103 683 recunoaşte genul de aforism drag inimii fostei
regine. Cu o mişcare uşoară a antenei drepte, Chli-pou-ni
întreabă dacă frica ar putea s-o facă pe luptătoare
incapabilă de-a conduce cruciada.
Nu. Curiozitatea e mai puternică decât frica.
Chli-pou-ni se linişteşte. Dacă ar fi lipsită de experienţa
complicei sale de odinioară, cruciada ar porni cu stângul.
Câţi soldaţi ar fi necesari, după părerea ta, pentru a ucide
toate Degetele de pe Pământ?
Vrei să ucid toate Degetele de pe Pământ?
Da. Evident. Chli-pou-ni o vrea. Degetele trebuie
exterminate, eradicate de pe lume, ca nişte stupizi paraziţi
uriaşi ce sunt. Regina se enervează, îndoindu-şi şi
desfăcându-şi antenele, şi insistă: Degetele sunt un pericol,
nu numai pentru furnici, ci pentru toate animalele,
vegetalele şi mineralele. Ştie asta, o simte. Este convinsă de
justeţea cauzei sale.
103 683 îi transmite că se va conforma şi face un calcul
rapid. Pentru a veni de hac unui singur Deget, e nevoie de
cel puţin cinci milioane de soldaţi bine antrenaţi. Iar pe
Pământ există - e ferm convinsă de acest lucru ― cel
puţin... cel puţin patru turme, deci vreo douăzeci de
Degete!
O sută de milioane de soldaţi abia dacă vor ajunge.
103 683 vede din nou cu ochii minţii imensa fâşie
neagră unde nu creşte nimic şi pe toate exploratoarele
făcute una cu pământul dintr-o singură lovitură, într-un
vacarm de vibraţii şi în nori de hidrocarburi.
Marginea orientală a lumii înseamnă şi asta.
Regina Chli-pou-ni lasă să plutească un interval de
tăcere, făcând câţiva paşi prin loja nupţială şi pipăind cu
vârful mandibulei nişte spice de grâu. Întorcându-se, în
sfârşit, cu antenele plecate, ea afirmă că a discutat cu
numeroase furnici pentru a le convinge de necesitatea
409
acestei cruciade. În ce o priveşte, nu dispune de nici o
autoritate politică. Ea emite doar nişte sugestii, iar
comunitatea decide. De altfel, nu toate surorile şi fiicele
sale îi împărtăşesc punctul de vedere, deoarece se tem de o
reluare a războaielor cu furnicile pitice şi cu termitele, şi
nu vor ca această cruciadă să lase Federaţia fără apărare.
Chli-pou-ni a vorbit cu numeroase concetăţene
instigatoare, care se pricep să convingă lumea. Acestea au
făcut eforturi considerabile, şi regina de asemenea, încât
împreună au izbutit să ajungă la o cifră de optzeci de mii.
Optzeci de mii de legiuni?
Nu, optzeci de mii de soldaţi. În ce o priveşte, Chli-pou-
ni este convinsă că acest efectiv va fi suficient. Dacă 103
683 îl consideră, totuşi, derizoriu, regina consimte să
depună noi eforturi de stimulare suplimentară, astfel încât
să facă rost de o sută-două de luptătoare în plus. Dar
acesta este numărul maxim pe care îl poate obţine!
103 683 reflectează. Regina pur şi simplu nu-şi dă
seama de amploarea campaniei! Optzeci de mii de soldaţi
pentru a înfrunta toate Degetele de pe Pământ! E o prostie!
Dar curiozitatea ei nestinsă nu-i dă pace. Cum ar putea
pierde un asemenea prilej? Aşa încât se străduieşte să-şi
facă curaj. La urma urmei, cu optzeci de mii de soldaţi va
avea la dispoziţie o trupă considerabilă. Nu e nevoie decât
de puţină îndrăzneală. Nu va izbuti, desigur, să ucidă toate
Degetele, în schimb va şti mult mai bine cine sunt ele şi
cum funcţionează.
Aşa încât se arată de acord cu cifra de optzeci de mii de
soldaţi. 103 683 ar vrea, totuşi, să mai pună două
întrebări. De ce această cruciadă? Şi de ce toată această
ostilitate la adresa Degetelor, de vreme ce Belo-kiu-kiuni le
acorda atâta stimă?
Regina se îndreptă înspre un coridor ce porneşte din
fundul sălii.
410
 Vino. Te duc să vizitezi Biblioteca chimică.

28. LAETITIA APROAPE CA APARE

Încăperea era plină de gălăgie şi de fum, aglomerată cu

mese, scaune şi automate de cafea.
Claviaturile maşinilor de scris ţăcăneau, epavele umane
lungite pe câteva bănci bodogăneau, nişte indivizi agăţaţi
de gratiile celulelor în care se aflau declarau sus şi tare că
poliţiştilor nu o să le meargă chiar aşa uşor şi ca voiau să
telefoneze avocaţilor lor.
Pe un panou erau afişate nişte figuri patibulare, fiecare
însoţită de cifra recompensei acordate pentru capturarea
sa. Tariful varia între o mie şi cinci mii de frânei. Sume
destul de modeste, dacă se lua în considerare faptul că un
om are în organismul său produse organice (rinichi, inimă,
hormoni, vase sanguine, lichide diverse) a căror valoare
comercială cumulată s-ar situa mai degrabă în jurul a
şaptezeci şi cinci de mii de franci.
Când Laetitia Wells îşi făcu apariţia în comisariat, mai
multe perechi de ochi se înălţară brusc spre ea. Oriunde ar
fi intrat, producea acelaşi efect.
― Biroul comisarului Méliès, vă rog?
Un subofiţer în uniformă ceru să-i examineze
convocarea înainte de a o îndruma:
― Pe acolo, în fund, înainte de toalete.
― Mulţumesc.
De cum o zări în prag, comisarul simţi o înţepătură în
inimă.
― Îl caut pe comisarul Méliès, spuse ea.
― Eu sunt
Cu un gest, o invită să ia loc.
411
 Nu reuşea să-şi vină în fire. Niciodată, dar absolut
niciodată de când se ştia, nu mai văzuse vreo fată atât de
frumoasă. Nici una din cuceririle sale, recente sau trecute,
nu se putea compara cu ea nici măcar pe departe.
Ceea ce frapa în primul rând erau ochii ei de culoare
mov. Veneau apoi la rând chipul de madonă, corpul zvelt şi
parfumul pe care îl răspândea. Bergamot, vetiver,
mandarina, lemn de santal, totul pus în valoare de o părere
de mosc de muflon din Pirinei ― aşa ar fi sunat analiza
unui chimist. Dar în ce-l privea pe Jacques Méliès, el nu
putea decât să-l adulmece cu delectare.
Se lăsă cucerit de sunetul glasului ei înainte de-a putea
înţelege cuvintele pe care le rostea. Ce spusese oare? Făcu
un efort ca să-şi vină în fire. Atâtea informaţii vizuale,
olfactive şi auditive îi suprasaturau creierul!
― Vă mulţumesc că aţi venit, bâigui el în sfârşit.
― Dimpotrivă, eu vă sunt recunoscătoare că aţi acceptat
interviul, dumneavoastră, care sunteţi atât de greu de
abordat.
― Nu, nu, vă datorez mult. Mi-aţi deschis ochii asupra
cazului acestuia. Era de datoria mea să vă primesc.
― Perfect. Asta arată că aveţi caracter. Pot să vă
înregistrez?
― Cum doriţi.
Începu să vorbească, schimbând cu ea cuvinte anodine,
dar se simţea hipnotizat de chipul alb al tinerei femei, de
părul ei foarte negru, tuns â la Louise Brooks, cu un
breton compact, de ochii ei prelungi de culoare mov, care
se întindeau deasupra pomeţilor înalţi. Îşi rujase cu un roz
discret buzele cărnoase. Taiorul purpuriu de pe ea purta
desigur marca unui croitor de lux. Bijuteriile şi întreaga ei
ţinută denotau rafinament, şi bun gust.
― Pot să fumez?
El dădu din cap că da şi îi întinse o scrumieră, în timp
412
ce ea scoase un portţigaret mic şi cizelat. Aprinse ţigara şi
dădu drumul unui vălătuc albăstrui cu izuri opiacee. Apoi
scoase un carnet din poşetă şi se apucă să-l interogheze:
― Am aflat că până la urmă aţi solicitat o autopsie. Aşa
e?
El confirmă.
― Ce rezultate a dat?
― Frică plus otravă. Ceea ce înseamnă că, într-un fel,
amândoi am avut dreptate. În ce mă priveşte, cred că
autopsiile nu constituie un panaceu. Nu pot să ne
dezvăluie totul.
― Analiza sângelui a indicat vreo urmă de otravă?
― Nu. Dar asta poate să nu însemne nimic, deoarece
există otrăvuri care nu lasă urme.
― Aţi descoperit indicii la locul crimei?
― Nici una.
― Urme de efracţie?
― Nici cea mai mică.
― Aveţi vreo idee asupra mobilului?
― Aşa cum am mai declarat în depeşa agenţiei,
Sébastien Salta pierduse mulţi bani la joc.
― Care este convingerea dumneavoastră personală
asupra acestui caz?
Comisarul oftă.
― Nu mai am nici una... Dar aş putea să vă întreb, la
rândul meu, ceva? Se pare că aţi făcut investigaţii pe la
psihiatri.
Citi surprindere în irişii mov.
― Bravo, sunteţi bine informat!
― Asta mi-e meseria. Aţi aflat ce anume ar putea speria
atât de rău trei oameni, încât să-i omoare pe loc?
Ea stătu la îndoială.
― Sunt ziaristă. Meseria mea e de-a culege informaţii de
la poliţie, nu de-a i le oferi.
413
 ― Bine, să zicem că e vorba de un simplu schimb, dar
se-nţelege că nu sunteţi obligată să fiţi de acord.
Ea îşi încrucişă picioarele fine, îmbrăcate în ciorapi de
mătase.
― Dumneavoastră de ce vă temeţi, comisare? (Îl fixă cu
privirea de jos în sus, în timp ce se apleca pentru a-şi
scutura scrumul ţigării). Nu, nu-mi răspundeţi. E ceva
prea intim. Întrebarea mea era aproape indecentă. Frica
este un sentiment atât de complex. Ea a fost prima emoţie
a omului cavernelor. E ceva străvechi şi foarte puternic
frica asta. Îşi are rădăcinile în imaginaţie, astfel încât nu o
putem controla.
Trase adânc câteva fumuri din ţigară înainte de-a o
stinge. Apoi înălţă capul şi-i zâmbi.
― Comisare, cred că ne aflăm în faţa unei enigme demne
de perspicacitatea noastră. Am scris articolul acela pentru
că mă temeam să n-o lăsaţi să vă scape. Ca să n-o pierdeţi,
mai bine zis. (Îşi opri magnetofonul. ) Comisare, nu mi-aţi
spus nimic pe care sa nu-l fi ştiut deja. Eu, în schimb, o să
vă spun ceva ce nu ştiţi.
Deja se ridicase de pe scaun, pregătindu-se să plece.
― Această afacere Salta este cu. mult mai interesantă
decât vă puteţi închipui şi, foarte curând, ea va începe să
facă valuri.
Auzind-o, el tresări:
― Ce anume ştiţi? De unde?
― Aşa-mi spune degetul meu cel mic... făcu ea,
întinzându-şi buzele fermecătoare într-un zâmbet misterios
şi îngustându-şi ochii mov.
După care, cu supleţea unei feline, se făcu nevăzută.

29. CĂUTAREA FOCULUI

414
 103 683 nu mai fusese niciodată la Biblioteca chimică.
Locul este într-adevăr impresionant. Cât vezi cu ochii se
înşiruie ouă umplute cu lichide vii şi toate conţin mărturii,
descrieri, idei unice.
În timp ce înaintează printre şirurile de arcade, Chli-
pou-ni îi povesteşte. Când a luat în stăpânire Oraşul
interzis din Bel-o-kan, a descoperit că mama Belo-kiu-
kiuni comunica cu Degetele subterane. Mama era de-a
dreptul fascinată de Degete şi credea că acestea
constituiau o întreagă civilizaţie aparte. Le hrănea, iar ele o
învăţau în schimb lucruri ciudate. Cum era roata, de
exemplu.
Pentru regina Belo-kiu-kiuni, Degetele erau nişte
animale benefice. Cât de mult se înşela! Chli-pou-ni avea
de-acum dovada. Toate mărturiile concordă: Degetele sunt
cele ce au dat foc Bel-o-kan-ului, omorând-o astfel pe Belo-
kiu-kiuni, singura regină care voia să le înţeleagă.
Tristul adevăr este că civilizaţia lor e bazată pe... foc.
Acesta e motivul pentru care Chli-pou-ni n-a mai vrut să
dialogheze cu ele şi nici să le mai hrănească, închizând
pasajul din planşeul de granit. Şi tot din această pricină
ţine să le elimine de pe faţa Pământului.
Rapoarte tot mai numeroase, venite din partea diverselor
expediţii, subliniază aceeaşi informaţie: Degetele aprind
focuri, se joacă cu focul, fabrică obiecte cu ajutorul focului.
Furnicile nu trebuie să le mai permită acestor fiinţe
nesăbuite să continue. Ar însemna să se îndrepte direct
spre apocalipsă. Prăpădul suferit de Bel-o-kan a dovedit-o
din plin.
Focul!... 103 683 schiţează un gest de dezgust. Acum
înţelege mai bine obsesia lui Chli-pou-ni. Orice furnică ştie
ce este focul. Odinioară au descoperit şi ele acest element,
în acelaşi fel ca şi oamenii: din întâmplare. Trăsnetul lovise
415
un tufiş şi o rămurică aprinsă căzuse în iarbă. O furnică s-
a apropiat de ea, vrând să vadă mai bine bucata aceasta de
soare care înnegrea totul în jurul ei.
Furnicile încearcă totdeauna să aducă în cuibul lor orice
lucru insolit. Acea primă tentativă s-a soldat cu un eşec.
Încercările următoare au eşuat şi ele. Cu regularitate,
flacăra se stingea în cursul drumului. Apoi, luând mereu
alte rămurele tot mai lungi, o cercetaşă a izbutit să aducă
una până la marginea furnicarului ei, demonstrând astfel
că transportarea bucăţilor de soare este posibilă. Surorile
sale au ridicat-o în slăvi.
Ce minunăţie era focul! Aducea energie, lumină,
căldură. Şi ce culori frumoase avea! Roşu, galben, alb şi
chiar şi albastru.
Acestea se întâmplaseră nu prea demult, abia cu vreo
cincizeci de milioane de ani în urmă. În lumea insectelor
sociale, amintirea era încă vie.
Problema era că flacăra nu dura niciodată prea mult,
astfel că trebuia să aştepte ca trăsnetul să lovească din
nou, şi din păcate el era însoţit adesea de o ploaie care
stingea focul.
Pentru a-şi proteja mai bine comoara incandescentă, o
furnică a avut atunci ideea să o introducă în oraşul ei,
construit din rămurele. Dezastruoasă iniţiativă! Focul a
durat desigur mai mult, incendiind însă imediat bolţile de
crenguţe şi provocând moartea a mii de ouă, de lucrătoare
şi soldaţi.
Inovatoarea nu a fost deloc felicitată. În realitate însă
cercetarea focului se afla abia la primii paşi. Aşa sunt
furnicile: încep totdeauna prin a aplica cea mai proastă
soluţie înainte de-a ajunge să o descopere, prin ameliorări
succesive, pe cea mai bună.
Furnicile au studiat vreme îndelungată subiectul.
Chli-pou-ni eliberează dintr-un ovoid feromonul mnezic
416
în care sunt consemnate cercetările lor.
Iniţial, s-a observat că focul este cât se poate de
contagios. Era suficient să te apropii de el ca să te aprinzi
la rândul tău. În acelaşi timp, paradoxal, el era foarte
fragil. Simpla bătaie din aripi a unui fluture era de-ajuns
ca să-l stingă, nemailăsând în urmă decât un fum negru ce
se mistuia în aer. În ce le priveşte pe furnici, dacă voiau să
stingă un foc, cel mai simplu era să proiecteze peste el acid
formic cu o concentraţie redusă. Experimentatoarele care
au lansat peste focuri acid prea puternic au fost
transformate în aruncătoare de flăcări, apoi în torţe vii.
Mai târziu, acum vreo şapte sute cincizeci de mii de ani,
furnicile au descoperit, iarăşi din întâmplare, încercând
totul şi orice (ceea ce constituie metoda lor ştiinţifică), că
focul putea fi "construit" fără a trebui să se mai aştepte
trăsnetul. Frecând două frunze foarte uscate, o lucrătoare
constatase că produc fum, şi că apoi se aprind. Experienţa
a fost reprodusă şi studiată. Acum, furnicile puteau să
aprindă focul când voiau. Frumoasei descoperiri i-a urmat
o perioadă de euforie. Fiecare cuib îi găsea, aproape zilnic,
noi întrebuinţări. Focul distrugea copacii care încurcau
prea mult, fărâmiţa materialele cele mai tari, stimula
energiile la ieşirea din hibernare, vindeca anumite boli şi
înfrumuseţa în general culorile lucrurilor.
Entuziasmul a început să scadă atunci cînd, în mod ine-
vitabil, şi-au făcut apariţia utilizările militare ale focului.
Patru furnici înarmate cu o rămurică lungă, aprinsă, erau
de-acum capabile să nimicească un oraş inamic de un
milion de indivizi în mai puţin de jumătate de oră!
Au mai avut loc şi câteva incendii în pădure. Furnicile
controlau prost efectul contagios al flăcării. O dată ce
începea să ardă ceva, o simplă adiere era de-ajuns ca să
aţâţe flacăra şi, cu jetul lor de acid slab concentrat,
furnicile-pompier nu mai puteau face mare lucru pentru a
417
stăpâni incendiul.
Dacă un tufiş se aprindea, focul nu întârzia să se
transmită de la un copac la altul, şi într-o singură zi se
puteau preface în scrum nu trei sute de mii de indivizi, ci
treizeci de mii de furnicare.
Flagelul decima totul: copacii cei mai înalţi, animalele
cele mai mari, până şi păsările. Astfel încât după frenezia
iniţială a urmat o repulsie totală şi unanimă. Bucuria din
primele zile era acum departe! Focul se dovedea prea
periculos. Toate insectele sociale s-au pus de acord pentru
a-l condamna, declarându-l tabu.
Nimeni nu mai avea voie să se apropie de foc. Dacă
trăsnetul lovea vreun copac, trebuia să te îndepărtezi. Dacă
nişte rămurele uscate începeau să se aprindă, era de
datoria fiecăruia să se străduiască sa le stingă.
Instrucţiunile au ajuns peste mări şi ţări. Toate furnicile de
pe planetă şi toate insectele au ştiut curând că trebuie să
fugă de foc şi mai ales că nu trebuie în nici un caz să-l
producă.
Doar vreo câteva specii de musculiţe şi de fluturi
continuau să se năpustească în flăcări. Dar asta li se
întâmpla deoarece lumina avea asupra lor efectul unui
drog.
Ceilalţi au aplicat întocmai consemnele. Dacă un cuib
sau un individ încerca să folosească focul pentru război,
toate speciile, mici sau mari, se uneau pe loc pentru a-l
zdrobi.
Chli-pou-ni închise la loc feromonul mnezic.
Degetele au utilizat arma interzisă şi o mai utilizează şi
acum în tot ce întreprind. Civilizaţia Degetelor este o
civilizaţie a focului. Suntem obligaţi, aşadar, s-o distrugem
înainte ca ele să dea foc întregii păduri.
Regina răspândeşte un miros de convingere desăvârşită.
103 683 e perplexă. După părerea lui Chli-pou-ni însăşi,
418
Degetele constituie un fenomen secundar, nefiind decât
nişte locatari temporari ai suprafeţei Pământului. Şi nişte
locatari efemeri, desigur. Ele nu se află aici decât de vreo
trei milioane de ani şi fără îndoială că n-o să mai rămână
multă vreme.
103 683 îşi spală antenele.
În mod normal, furnicile lasă celelalte specii să se
succeadă pe scoarţa terestră, vieţuind şi stingându-se, fără
să se preocupe de ele. Aşa încât, ce rost are cruciada
aceasta?
Chli-pou-ni insistă:
Sunt prea periculoşi. Nu putem aştepta să dispară de la
sine.
103 683 observă:
Se pare. că există nişte Degete care trăiesc sub Oraş.
Dacă Chli-pou-ni vrea să atace Degetele, de ce nu începe
cu ele?
Regina se miră aflând că 103 683 este la curent cu
secretul. Apoi îi dă explicaţii. Degetele de acolo jos, din
subteran, nu reprezintă o ameninţare. Ele nu pot să iasă
din lăcaşul lor: sunt blocate acolo. E suficient să le lase să
moară de foame şi problema se rezolvă de la sine. Poate că
deja, în clipa de faţă, nu mai sunt decât nişte cadavre.
Ar fi păcat.
Regina îşi înălţă antenele.
De ce? îţi plac Degetele? Călătoria ta la capătul lumii ţi-a
permis să comunici cu ele?
Luptătoarea o înfruntă.
Nu. Dar ar fi păcat pentru zoologie, deoarece noi ignorăm
totul despre moravurile şi morfologia acestor animale uriaşe.
Şi ar fi păcat pentru cruciadă, deoarece vom pleca spre
capătul lumii fără să ştim aproape nimic despre adversarii
noştri.
Regina e tulburată. 103 683 profită de avantajul obţinut.
419
 Şi dacă ne gândim bine, ce chilipir ar fi! Dispunem de un
cuib de Degete la domiciliu, aflat în întregime la dispoziţia
noastră. Aşa că de ce nu am profita?
Chili-pou-ni nu se gândise la asta. 103 683 are dreptate.
E adevărat, Degetele acelea sunt prizoniere, exact ca
acarienii pe care îi studiază în sala de zoologie. Blocaţi în
cochilia lor de nucă, acarienii sunt un vivariu al infinitului
mic. Captivi în caverna lor, Degetele reprezintă unul al
infinitului mare...
Preţ de o clipă, regina e tentată să-i dea ascultare
luptătoarei şi să-şi administreze cu răceală ştiinţifică
"Degetăria", salvând ultimele Degete, în caz că au mai
rămas câteva în viaţă, şi chiar să reînnoade eventual
dialogul cu ele. În scop exclusiv ştiinţific, desigur.
Şi de ce nu le-ar domestici? Transformându-le eventual
în uriaşe animale de povară? Fără îndoială că va reuşi să le
obţină supunerea în schimbul hranei.
Deodată însă survine imprevizibilul.
Ivită de niciunde, o furnică-kamikaze se repede la Chli-
pou-ni, cu intenţia de-a o decapita. 103 683 o recunoaşte
pe criminală ca fiind una dintre rebelele de lângă staulele
cu scarabei. Năpustindu-se, 103 683 o doboară cu o
lovitură de mandibulă-sabie, înainte de-a fi apucat să-şi
ducă până la capăt atentatul.
În tot acest timp, regina a rămas impasibilă.
Iată de ce sunt în stare Degetele! Le-au transformat pe
furnicile cu miros de stâncă în nişte fanatice gata să-şi ucidă
propria suverană. Vezi, 103 683, că nu trebuie să le vorbim.
Degetele nu sunt nişte animale la fel ca celelalte. Sunt prea
periculoase. Chiar şi cuvintele lor pot să ne ucidă.
Chli-pou-ni precizează că este la curent cu existenţa
unei mişcări rebele, ai cărei membri continuă să
converseze cu Degetele care agonizează sub planşeu. De
altfel, şi ea se foloseşte de ocazie ca să le studieze. Nişte
420
spioane devotate s-au infiltrat în mişcarea rebelă şi o
informează în permanenţă despre tot ce se emite dinspre
Degetărie. Chli-pou-ni ştie că 103 683 a intrat în contact
cu rebelele şi consideră că e foarte bine aşa. În acest fel,
luptătoarea va putea să-şi aducă la rândul său contribuţia.
Întinsă pe jos, rebela asasină îşi adună ultimele puteri
pentru a emite un mesaj:
Degetele sunt zeii noştri.
Şi apoi, nimic. Murise. Regina adulmecă trupul.
Ce înseamnă cuvântul "zei"?
103 683 se întreabă acelaşi lucru. Regina măsoară în
lung şi-n lat loja regală, repetând întruna că este din ce în
ce mai urgent ca Degetele să fie ucise. Toate. Să fie
exterminate. Pentru a realiza această sarcină capitală, ea
se bizuie pe luptătoarea ei cea experimentată.
Foarte bine. 103 683 are nevoie de două zile pentru a-şi
aduna trupele. Şi după aceea ― înainte! Moarte tuturor
Degetelor de pe lume!

30. MESAJ DIVIN

Sporiţi-vă ofrandele.
Riscaţi-vă vieţile, sacrificaţi-vă.
Degetele sunt mai importante decât regina sau incuba-
toarele.
Nu uitaţi niciodată că
Degetele sunt atotputernice şi atotştiutoare.
Degetele pot face orice fiindcă Degetele sunt zei.
Degetele pol face orice fiindcă Degetele suni mari.
Degetele pot face orice fiindcă Degetele sunt puternice.
Acesta este adevărul!
Autorul mesajului se grăbi să plece de lângă maşină
421
înainte ca ceilalţi să-l descopere.

31. A DOUA LOVITURA

Carolinei Nogard nu-i plăceau mesele de familie şi

aştepta nerăbdătoare ca cea de acum să se termine, ca să
se poată apuca din nou, în linişte, de "opera" ei.
În jurul ei, toţi gesticulau, vorbeau tare, îşi treceau
tăvile, mestecau şi discutau în contradictoriu probleme de
care ei puţin îi păsa.
― Ce căldură, spuse mama ei.
― La televizor, tipul de la meteo a anunţat că ăsta nu e
decât începutul: Se pare că e din cauza poluării de la
sfârşitul secolului al XX-lea, completă tatăl ei.
― E din vina lui Papy. Pe vremea lui, în anii '90, toţi
poluau fără ruşine. Ar trebui ca toată generaţia lui să fie
târâtă în faţa tribunalului, cuteză sora ei mai mică.
Nu erau decât patru oameni la masă, dar ceilalţi trei
erau de-ajuns pentru ca prezenţa lor să o deranjeze pe
Caroline Nogard.
― După ce terminăm masa mergem la cinema. Vii şi tu,
Caro? îi propuse mama ei.
― Nu, mulţumesc, mamă! Am de lucru.
― La opt seara?
― Da. Şi e ceva important.
― Treaba ta. Dacă preferi să rămâi singură ca să lucrezi
la ore nepotrivite în loc să te distrezi împreună cu noi, ai
tot dreptul s-o faci...
Nu mai putea de nerăbdare când, în sfârşit, închise uşa
în urma lor. Fugi repede să ia valiza, scoase din ea sfera de
sticlă plină cu granule şi îi vărsă conţinutul într-o cuvă
metalică pe care o puse la încălzit pe un bec Bunsen.
422
 Obţinu astfel o pastă maronie, care degajă un suflu
urmat succesiv de un fum cenuşiu şi de o flacără, iniţial
înecată în fum, iar apoi, în sfârşit, frumoasă şi limpede.
Procedeul era fără îndoială destul de arhaic, dar în faza
aceasta nu exista altul. Îşi examina satisfăcută opera, când
se auzi brusc soneria.
În pragul uşii stătea un bărbat bărbos, cu părul foarte
roşcat, aproape roşu. Maximilien MacHarious dădu ordinul
"culcat" celor doi ogari mari pe care îi ţinea în nişte lese
argintii şi întrebă, înainte chiar de-a spune bună-ziua:
― E gata?
― Da, am terminat chiar acum ultimele operaţii, dar
tratările principale au fost făcute în laborator.
― Perfect. N-au fost probleme?
― Nici cea mai mică.
― Nimeni nu ştie nimic?
― Nimeni.
Caroline vărsă substanţa caldă, care căpătase o culoare
ocru, într-o sticlă cu pereţi groşi, pe care i-o întinse.
― De-acum înainte, mă ocup eu de toate.
Dumneavoastră puteţi să vă odihniţi, spuse el.
― La revedere.
Rămasă din nou singură, Caroline Nogard se simţi
uşurată de o povară imensă. Acum, îşi spuse ea, nimic nu-i
mai putea opri. Aveau să izbutească acolo unde atâţia alţii
eşuaseră.
Îşi luă din frigider o bere rece pe care o sorbi încet. Apoi
îşi scoase bluza de lucru şi îmbrăcă un capot roz. Pe una
din mâneci, observă o gaură mică de formă pătrată. Nu era
nevoie de prea mult timp ca s-o repare. Luă un ac şi o aţă
şi se instală în faţa televizorului.
Era ora "Capcanei de gândire". Caroline Nogard branşă
pe canalul respectiv.
Doamna Ramirez era prezentă, ca întotdeauna, cu
423
înfăţişarea ei de franţuzoaică din clasa mijlocie şi cu
timiditatea aceea atât de autentică pe care şi-o trăda de
fiecare dată când enunţa soluţiile sau raţionamentele prin
care ajunsese la ele. Prezentatorul îşi făcea numărul
obişnuit:
― Deci aşa, nu i-aţi dat de capăt? Uitaţi-vă bine la
tabelul acesta şi spuneţi-le telespectatoarelor şi
telespectatorilor noştri la ce anume vă trimite cu gândul
şirul de cifre de pe el.
― Ei bine, ştiţi, problema este cu adevărat neobişnuită.
E vorba de o progresie triunghiulară ce porneşte de la
unitatea simplă pentru a se îndrepta spre ceva mult mai
complex.
― Bravo, doamnă Ramirez! Continuaţi în felul acesta şi o
să reuşiţi.
― E cifra aceea, 1, la început. S-ar părea... s-ar părea
că...
― Telespectatoarele şi telespectatorii vă ascultă, doamnă
Ramirez! Iar publicul vă încurajează.
Aplauze intense.
― Haideţi, doamnă Ramirez! Ce anume s-ar părea?
― Că e un text sacru. Cifra 1 se divide pentru a da două
cifre, care dau la rândul lor patru cifre. E oarecum...
― Da?
― Ca preludiul unei naşteri. Oul original se divide la
început în două, apoi în patru, apoi devine şi mai complex.
Intuitiv, tabloul acesta mă face să mă gândesc la o naştere,
la o fiinţă care apare, apoi se dezvoltă. E destul de
metafizică.
― Exact, doamnă Ramirez, exact. Ce enigmă superbă v-
am dat! Demnă întru totul de perspicacitatea
dumneavoastră şi de ovaţiile publicului.
Aplauze prelungi.
Animatorul alimentă suspense-ul.
424
 ― Şi ce lege guvernează această progresie? Care este
mecanica acestei naşteri, doamnă Ramirez?
Candidata avu o mimică dezamăgită.
― Nu-mi dau seama... Ăă, îmi utilizez jokerul.
Un murmur de decepţie străbătu sala. Era pentru întâia
dată când doamna Ramirez rămânea în pană.
― Sunteţi absolut sigură, doamnă Ramirez, că vreţi să
vă pierdeţi unul din jokeri?
― N-am încotro!
― Ce păcat, doamnă Ramirez, după ce-aţi ajuns până
aici fără nici o greşeală...
― Enigma aceasta este destul de specială. Merită să
zăboveşti asupra ei... Joker, deci, ca să mă puteţi ajuta.
― Bine. Vă dădusem prima frază: "Cu cât eşti mai
inteligent, cu atât ai mai puţine şanse să găseşti soluţia." A
doua este: "Trebuie să uiţi tot ce ştiai."
Candidata i-l privi cu un aer dezamăgit.
― Şi ce înseamnă asta?
― Ah! Asta dumneavoastră trebuie să descoperiţi,
doamnă Ramirez. Ca să vă ajut, o să vă spun că este ca la
o psihanaliză; trebuie să operaţi o întoarcere în interiorul
spiritului dumneavoastră. Simplificaţi. Faceţi un gol în
locul tuturor mecanismelor logicii şi ale gândirii
preconcepute.
― Nu e uşor. Îmi cereţi să elimin gândirea cu ajutorul
gândirii.
― Ah! De asta se şi cheamă emisiunea noastră "Capcană
de...
― ... gândire"! reluă sala în cor.
Oamenii aplaudară fără să mai fie rugaţi.
Doamna Ramirez oftă, încruntându-se. ' Prezentatorul îi
veni în ajutor:
― Datorită jokerului, aveţi dreptul şi la un rând
suplimentar de cifre pe tabel.
425
 Luă carioca şi notă:

1
11
21
1211
111221
312211

Apoi adăugă:

13112221

Camera se apropie de chipul consternat al doamnei

Ramirez, încadrându-l. Femeia clipi din ochi. Apoi mormăi
nişte "unu", "doi", "trei", ca şi cum ar fi fost vorba de reţeta
unei prăjituri cu prune, din cantităţi egale de unt, făină,
zahăr şi ouă, şi la care trebuie să respecţi îndeosebi
proporţiile lui "trei", dar să nu te zgârceşti cu "unu".
― E mai limpede acum, doamnă Ramirez?
Concentrată la maximum, doamna Ramirez nu răspunse
decât printr-un mormăit afirmativ care părea să însemne
"acum cred că o să descopăr despre ce e vorba".
Prezentatorul îi respectă meditaţia.
― Sper că şi dumneavoastră, dragi telespectatoare şi
telespectatori, v-aţi notat cu atenţie noul rând de cifre.
Aşadar, pe mâine, dacă sunteţi de acord!
Aplauze, urmate de genericul final, în care se amestecau
sunete de trompetă, tobe şi strigăte răzleţe.
Caroline Nogard stinse televizorul. I se părea că aude de
undeva un zgomot slab. Termină de cusut ruptura pe care
începuse să o repare; acum nu se mai vedea nici urmă din
gaura aceea minusculă. Puse la loc foarfecele şi aţa. La
ureche îi ajunse din nou un zgomot asemănător cu
426
foşnetul unei hârtii.
Părea să vină din baie. Să fi fost un şoarece? Imposibil!
N-ar fi putut scoate un asemenea zgomot alergând pe
dalele de mozaic. Atunci... vreun spărgător, sau chiar mai
mulţi? Dar ce căutau în baie?
Pentru orice eventualitate, se duse şi luă din comodă
micul revolver de calibrul 6 mm pe care tatăl ei îl
ascunsese acolo, ţinându-l pentru astfel de situaţii. Ca să-l
surprindă mai bine pe intrus, aprinse la loc televizorul,
mărind volumul sunetului, şi se îndreptă tiptil spre baie.
Un grup de rapers îşi zbiera revolta.
"Casele voastre, prăvăliile voastre, totul, totul, o să
ardem totul, totul, totul..."
Caroline Nogard se lipi de uşă, ţinând revolverul cu
ambele mâini şi strângându-l bine, aşa cum văzuse în
foiletoanele americane.
Apoi dădu brusc uşa de perete.
Înăuntru nu era nimeni, şi, totuşi, zgomotul venea de
acolo, răsunând tot mai tare în spatele perdelei de la duş.
Înaintă şi o trase la o parte, cu un gest scurt.
Mai întâi se apropie, încercând să înţeleagă mai bine
ceea ce vedea. Apoi, îngrozită, scoase un urlet şi goli
încărcătorul până la ultimul glonţ, fără nici un efect. Se
dădu înapoi, gâfâind, şi închise uşa cu piciorul. Din
fericire, cheia se afla pe partea dinafară. O răsuci de două
ori şi rămase pe loc, aşteptând, în pragul unei crize de
isterie.
Doar n-avea să treacă prin uşă!
Şi, totuşi, trecu. Şi chiar se îndreptă direct spre ea.
Scoase un geamăt şi, smulgându-se din loc, fugi. Înşfăcă
nişte bibelouri pe care le aruncă îndărătul ei. Lovi cu
picioarele şi cu mâinile. Dar cum s-ar fi putut apăra de un
asemenea adversar?

427
 32. MOTIV DE PERPLEXITATE

103 683 îşi spală capul cu peria de pe tibie.

Luptătoarea a ajuns să nu mai ştie pur şi simplu ce să
facă.
Se teme de Degete, şi... a primit misiunea să le omoare
pe toate. Începuse să creadă în cauza rebelelor, şi... a
trebuit s-o trădeze. A atins marginea lumii împreună cu
douăzeci de exploratori, şi... acum, când i se oferă optzeci
de mii, cifra i se pare cu totul derizorie.
Ce o preocupă însă mai presus de toate este mişcarea
rebelă în sine. Crezuse că s-a împrietenit cu nişte
aventuriere dotate cu o brumă de înţelepciune, şi acum se
vede confruntată cu nişte descreierate, gata oricând să
arunce un cuvânt care nu înseamnă nimic: "zeii".
Până şi felul în care se poartă regina este ciudat:
vorbeşte mult prea mult pentru o furnică, şi asta e
anormal; vrea să ucidă toate Degetele, dar nu le ia în
seamă pe cele care vieţuiesc sub propriul ei oraş; susţine
că viitorul aparţine studierii speciilor străine, dar refuză să
profite de Degetăria pe care o are la dispoziţie, ca să facă
experienţe pe cea mai exotică şi mai deconcertantă dintre
toate.
Chli-pou-ni nu i-a spus totul. Şi nici rebelele. Ambele
tabere se tem de ea sau încearcă să o manipuleze. Se simte
jucăria reginei sau a rebelelor, sau a amândurora
deopotrivă.
Un lucru i se pare dintr-o dată limpede: nimic
asemănător nu s-a mai întâmplat vreodată într-un furnicar
de pe planeta aceasta. S-ar zice că în Bel-o-kan toată
lumea şi-a pierdut bunul-simţ. Indivizii au tot felul de idei
ciudate şi sunt încercaţi de diverse stări sufleteşti ― pe
428
scurt, sunt mai puţin furnici ca până acum. Se produc
mutaţii. Rebelele sunt nişte mutante.
Chli-pou-ni este şi ea, la rândul ei, o mutantă. Cât
despre 103 683 însăşi, înclinată să se considere o entitate
independentă, nu se mai simte nici ea foarte normală. Ce
se întâmplă oare cu Bel-o-kan?
Incapabilă să-şi răspundă, 103 683 vrea mai întâi să
înţeleagă care sunt motivele comportării rebelelor acestora
care folosesc expresii atât de bizare.
Ce înseamnă "zei"?
103 683 porneşte spre staulele scarabeilor-rinoceri.

33. ENCICLOPEDIE

CULTUL MORŢILOR: Primul element definitoriu al unei

civilizaţii gânditoare este "cultul morţilor".
Atâta vreme cât oamenii îşi aruncau cadavrele o dată cu
gunoaiele, ei nu erau decât nişte animale. În ziua în care au
început să le pună în pământ sau să le ardă, s-a produs
ceva ireversibil. Să ai grijă de morţii tăi înseamnă să concepi
existenţa unei lumi "de dincolo", a unei lumi virtuale ce se
suprapune lumii palpabile. Să ai grijă de morţii tăi înseamnă
să priveşti viaţa ca pe o simplă trecere de la o dimensiune la
alta. De aici decurg toate comportamentele religioase.
Primul cult al morţilor este înregistrat în paleoliticul
mijlociu, în urmă cu şaptezeci de mii de ani. Pe vremea
aceea, anumite triburi s-au apucat să-şi înhumeze cadavrele
în nişte gropi de 1,40 m/l m/0,30 m.
Membrii tribului aşezau lângă defunct bucăţi de carne,
obiecte de silex şi craniile animalelor pe care le vânase
acesta în timpul vieţii. Se pare că funeraliile erau însoţite de
o masă luată în comun de întregul trib.
429
 La furnici, îndeosebi în Indonezia, au fost reperate câteva
specii care continuă să-şi hrănească regina defunctă câteva
zile după deces. Acest comportament este cu atât mai
surprinzător cu cât mirosul de acid oleic degajat de moartă
le semnalează fără putinţă de îndoială starea acesteia.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II

34. OMUL INVIZIBIL

Comisarul Jacques Méliès stătea îngenuncheat lângă

cadavrul Carolinei Nogard. Pe chipul cu ochii daţi peste cap
era întipărită aceeaşi bine cunoscută expresie de groază şi
de surpriză înfricoşată.
Se întoarse spre inspectorul Cahuzacq.
― Evident, nici urmă de amprente, Émile, nu-i aşa?
― Din păcate, nu. O luăm din nou de la început: nici o
urmă, nici o armă, nici un semn de efracţie, nici un
indiciu. Aceeaşi chestie!
Comisarul îşi scoase pachetul de chewing-gum.
― Bineînţeles că uşa era zăvorâtă, spuse el.
― Trei broaşte închise, două deschise. S-ar părea că, în
clipele dinaintea morţii, se chinuia să manevreze una
dintre încuietorile uşii blindate.
― Rămâne de văzut dacă voia s-o deschidă sau s-o
închidă, mormăi Méliès.
Se aplecă, vrând să examineze poziţia mâinilor.
― Încerca s-o deschidă! exclamă el. Asasinul era
înăuntru, iar ea încerca să fugă... Tu ai ajuns aici primul,
Émile?
― Ca de obicei.
430
 ― Şi erau muşte aici?
― Muşte?
― Da, muşte. Drosophile, dacă vrei!
― Treaba asta te preocupa şi la Salta. De ce te
interesează aşa de mult?
― Sunt foarte importante muştele astea! Ele constituie
nişte informatoare excelente pentru un detectiv. Un
profesor de-al meu susţinea că rezolvă toate cazurile fără
să se bazeze decât pe examinarea muştelor.
Inspectorul avu o expresie plină de scepticism. Încă una
din şmecheriile acelea care se predau în noile şcoli de
poliţie! Cahuzacq continua să se încreadă în bunele metode
de odinioară; cu toate acestea, binevoi să-i răspundă.
― Mda, mi-am amintit de Salta şi m-am uitat prin
cameră. Ferestrele au rămas închise de data asta şi, dacă
au fost muşte, înseamnă că trebuie să fie tot aici. Dar de ce
te legi de amănuntul ăsta?
― Muştele reprezintă un element capital. Dacă sunt pe-
aici, înseamnă că au avut pe unde să intre. Că există un
orificiu, ceva. Dacă nu există muşte, înseamnă că
apartamentul e închis ermetic.
Concentrându-şi privirile şi scotocind toate ungherele,
comisarul descoperi într-un târziu o muscă într-un unghi
al plafonului alb.
― Uită-te, Émile! O vezi, acolo sus?
Ca şi cum s-ar fi simţit deranjată de privirile celor doi,
musca îşi luă zborul.
― Ne arată culoarul ei aerian! Observă cu atenţie, Émile!
Micul interstiţiu de deasupra ferestrei ― pe acolo trebuie să
fi intrat.
Musca zbură câteva clipe, apoi se lăsă pe un fotoliu.
― Pot să afirm cu certitudine că e o muscă verde. Deci,
din cea de-a doua cohortă.
Ce mai era şi cu jargonul ăsta? Méliès explică:
431
 ― De cum moare un om, muştele se şi reped la el. Dar
nu orice fel de muşte, şi nu oricând. Coregrafia este una şi
aceeaşi. De regulă, la început apar muştele albastre
(calyphora), care fac parte din prima cohortă. Ele ajung la
faţa locului în primele cinci minute după deces. Le place
sângele cald. Dacă terenul li se pare propice, îşi depun
ouăle în carnea cadavrului, apoi pleacă de îndată ce el
începe să miroasă. Locul le este luat imediat de cea de-a
doua cohortă, a muştelor verzi (muscina). Astea preferă
carnea uşor fezandată. Gustă din ea, îşi lasă ouăle, după
care cedează locul muştelor cenuşii (sarcophaga), din cea
de-a treia cohortă, care apreciază în mod deosebit carnea
bine fermentată. În sfârşit, vin şi muştele de camembert
(piophila) şi cele de slănină (ophira). Cinci rânduri de muşte
vin astfel, pe rând, la cadavrele noastre. Fiecare se
mulţumeşte cu partea ei, lăsând-o intactă pe a altora.
― Suntem o nimica toată, oftă inspectorul, cu un
oarecare dezgust.
― Depinde pentru cine. Un singur cadavru ajunge
pentru ospăţul mai multor sute de muşte.
― Foarte bine. Dar ce legătură are asta cu ancheta
noastră?
Jacques Méliès se înarma cu lupa lui luminoasă şi
scrută urechile Carolinei Nogard.
― Văd că există sânge şi ouă de muşte verzi înăuntrul
pavilionului. Foarte interesant. În mod normal, ar fi trebuit
să găsim în egală măsură larve de muşte albastre. Deci,
prima cohortă nu a trecut pe aici. Asta reprezintă deja o
informaţie a naibii de importantă!
Inspectorul începea să înţeleagă că observarea muştelor
putea furniza nişte date nemaipomenite.
― Şi de ce nu au venit?
― Pentru că ceva sau cineva, asasinul probabil, a zăbovit
lângă cadavru în primele cinci minute după deces, iar
432
muştele albastre nu au îndrăznit să se apropie. După
aceea, corpul a început să fermenteze şi nu le-a mai
interesat. Atunci au venit cele verzi; pe ele nu le-a mai
deranjat nimic. Aşadar, asasinul a întârziat cinci minute,
nu mai mult, apoi a plecat.
Émile Cahuzacq fu impresionat de atâta logică. Méliès
însă nu părea întru totul satisfăcut: se tot întreba ce
anume le-ar fi putut opri pe muştele albastre să se apropie.
― S-ar zice că avem de-a face eu Omul invizibil...
Se opri brusc. Ca şi Méliès, auzise un zgomot venind din
baie.
Se repeziră amândoi într-acolo, trăgând în lături
perdelele de la duş. Nimic.
― Da, curat Omul invizibil. Parcă îl şi simt în încăpere.
Se înfioră.
Méliès îşi mesteca gânditor guma.
― În orice caz, e în stare să intre şi să iasă fără să
deschidă uşi sau ferestre. Omul tău nu e numai- invizibil,
ci şi inconsistent!
Se răsuci spre victima vitrificată, privindu-i chipul
tetanizat de groază.
― Şi este totodată o sperietoare! Cu ce se ocupa Caroline
Nogard asta? Ai ceva la dosar?
Cahuzacq răsfoi nişte hârtii din dosarul pe coperta
căruia era scris numele defunctei.
― Nici un iubit. Nici un fel de încurcături. Nu avea
duşmani care s-o urască până la a dori s-o omoare. Era
chimistă.
― Şi ea? se miră Méliès. Unde?
― La CCG.
Cei doi se priviră uluiţi. CCG: Compania de Chimie
Generală, întreprinderea unde lucrase şi Sébastien Salta!
Deţineau în sfârşit un numitor comun, care nu putea fi
doar o coincidenţă. Aveau, în fine, o pistă.
433
 35. DUMNEZEU ESTE UN PARFUM DEOSEBIT

Adulmecând, 103 683 recunoaşte cu uşurinţă mirosurile

ce-i permit să se întoarcă în sala clandestină a rebelelor.
Am nevoie de o explicaţie.
Un grup de rebele o înconjoară. Ar putea s-o omoare,
dar nu o fac.
Ce înseamnă "zei"?
Din nou, furnica şchioapă îşi asumă rolul de purtător de
cuvânt.
Ea recunoaşte că furnicii-soldat nu i s-a spus totul, dar
subliniază că simplul fapt de a-i fi dezvăluit existenţa unei
mişcări rebele pro-Degete constituie deja o enormă dovadă
de încredere. O organizaţie clandestină, hărţuită de gărzile
reginei, nu prea are obiceiul de-a acorda încredere primului
venit!
Furnica şchioapă încearcă să arboreze o ţinută a
antenelor care să exprime sinceritate.
Ea afirmă că actualmente, în Bel-o-kan se petrece ceva
crucial pentru Oraşul lor, ca şi pentru toate celelalte şi
deopotrivă pentru întreaga specie. Succesul sau eşecul
mişcării rebele poate să determine câştigarea sau pierderea
a mii de ani de evoluţie de către toate furnicile de pe lume.
În aceste condiţii, viaţa unui singur individ nu contează
prea mult. Sacrificiul este necesar, împreună cu
respectarea cea mai strictă a secretului. Aici, furnica
şchioapă admite că 103 683 constituie un element esenţial
şi îşi exprimă regretul pentru că nu i-a dezvăluit totul de la
bun început. Acum însă are de gând să-şi repare greşeala.
Pîine de solemnitate, cele două furnici se îndreaptă spre
centrul încăperii, apropiindu-se una de cealaltă, pentru a
434
se consacra ceremoniei CA -. Comunicarea Absolută. Prin
intermediul acesteia, o furnică vede, simte şi înţelege
instantaneu tot ce se află în minţea interlocutorului.
Relatarea nu mai este doar emisă şi recepţionată: ea este
trăită în comun de către cele două furnici.
103 683 şi furnica şchioapă îşi ating reciproc toate cele
unsprezece segmente ale fiecărei antene. Efectul este
similar cu cel obţinut prin contactul direct dintre
unsprezece guri şi unsprezece urechi, făcând să nu mai
existe decât o singură insectă cu două capete.
Furnica şchioapă îşi începe istorisirea.
Anul "trecut, când marele incendiu a devastat Bel-o-
kan-ul şi a omorât-o pe regina Belo-kiu-kiuni, furnicile cu
miros de stâncă îşi pierduseră raţiunea de-a mai exista.
Totodată, fuseseră nevoite să înfrunte raziile masive
ordonate de Chli-pou-ni, noua suverană, ceea ce le făcuse
să devină rebele şi să se ascundă în vizuina în care se află
acum. Apoi, au redeschis pasajul din planşeul de granit şi
le-au hrănit pe Degete, furând mâncare, dar, mai ales, au
continuat să dialogheze cu reprezentantul lor, Doctorul
Livingstone.
La început, totul a mers de minune. Doctorul
Livingstone emitea mesaje simple: "Ne e foame", sau "De ce
refuza regina să ne vorbească?" Degetele erau ţinute la
curent cu activităţile rebelelor şi le dădeau sfaturi în
privinţa operaţiunilor lor de comando prin care urmăreau
să fure mâncare cât mai discret cu putinţă. Degetele au
nevoie de cantităţi de-a dreptul extravagante de hrană şi
nu e întotdeauna uşor să le aprovizionezi fără să te fii
observat!
Toate acestea rămâneau între limitele normalului. Într-o
bună zi însă, Degetele au emis un mesaj de o factură cu
totul diferită. Alocuţiunea aceea, cu un parfum ciudat,
afirma cât se poate de convingător că furnicile le
435
subestimaseră pe Degete; Degetele trecuseră faptul
respectiv sub tăcere până în clipa de faţă, dar, în realitate,
ele erau zeii furnicilor.
Zei? Ce înseamnă acest cuvânt? am întrebat noi.
Degetele ne-au explicat ce sunt zeii. După câte spuneau
ele, sunt animalele care au întemeiat lumea. Noi cu toţii
facem parte din "jocul" lor.
O a treia furnică intervine, perturbând Comunicarea
Absolută, şi enunţă cu fervoare:
Zeii au inventat totul, ei sunt atotputernici şi omniprezenţi.
Ei ne supraveghează în permanenţă. Realitatea aceasta care
ne înconjoară nu este decât o înscenare imaginată de zei
pentru a ne pune la încercare.
Când plouă, înseamnă că zeii toarnă apă.
Când e cald, înseamnă că zeii au sporit dogoarea din
Soare.
Când este frig, înseamnă că au micşorat-o.
Degetele sunt zei.
Furnica şchioapă traduce uimitorul mesaj. Nimic n-ar
exista pe lumea aceasta dacă n-ar fi zeii Degete. Furnicile
sunt creaturile lor. Ele nu fac decât să se zbată într-o lume
artificială, pe care Degetele au închipuit-o doar ca să se
distreze.
Iată ce a spus Doctorul Livingstone în ziua aceea.
103 683 este perplexă. Cum se poate atunci ca nişte
Degete să moară de foame sub planşeul Oraşului? De ce
sunt captivi sub pământ? De ce-i permit unei furnici să
pornească o cruciadă împotriva lor?
Furnica şchioapă recunoaşte că aserţiunile Doctorului
Livingstone comportă unele lacune. Avantajul lor principal,
în schimb, este că explică de ce există furnicile şi dezvăluie
motivul pentru care lumea este aşa cum se vede.
De unde venim, cine suntem, încotro ne îndreptăm?
Conceptul de "zei" răspunde în sfârşit acestor întrebări.
436
 Oricum, cert este că sămânţa fusese aruncată. Acest
prim discurs "deist" încântase o mană de rebele,
tulburându-le pe multe altele. Mesajele următoare fuseseră
cât se poate de obişnuite, fără nici o altă referire la "zei".
Totul aproape că fusese uitat, când, la câteva zile după
aceea, senzaţionala cuvântare "deistă" răsunase şi mai şi
din antenele Doctorului Livingstone. Ea pomenea din nou
despre un univers controlat de către Degete, afirmând că
nimic nu-i întâmplător şi că tot ce se petrece pe lumea
aceasta este observat şi consemnat. Şi că, de asemenea, cei
ce nu-i respectă pe "zei sau nu-i hrănesc vor fi pedepsiţi şi
făcuţi să sufere.
103 683 are antenele zbârlite de surpriză. Nu şi-ar fi
putut închipui niciodată, cu toate că are o imaginaţie cu
mult deasupra mediei, conceptul atât de fantastic al unor
animale uriaşe care controlează lumea şi supraveghează
fiecare locuitor în parte. Totodată, ea îşi spune că Degetele
au, din câte se vede, mult timp de pierdut.
Cu toate acestea, continuă să asculte mai departe
relatarea furnicii şchioape.
Rebelele au înţeles destul de repede că Doctorul
Livingstone ţinea două categorii distincte de discursuri,
astfel încât, atunci când vorbea despre zei, erau anunţate
furnicile "deiste", iar celelalte se retrăgeau, şi atunci când
evoca subiecte "normale", "deistele" erau cele care plecau.
În felul acesta, în sânul comunităţii rebele pro-Degete şi-a
făcut treptat apariţia o delimitare între deiste şi non-deiste,
dar fără ca aceasta să antreneze instaurarea discordiei,
chiar dacă cele din urmă considerau că primele
dezvoltaseră un comportament de-a dreptul iraţional şi
străin de cultura furnicilor.
103 683 se debranşează şi îşi curăţă antenele, după care
întreabă:
Care dintre voi sunt deiste?
437
 O furnică iese în faţă.
Mă numesc 23 şi cred în existenţa zeilor atotputernici.
Furnica şchioapă îi şopteşte luptătoarei că deistele
repetă întruna tot felul de fraze-şablon pe care de regulă
nici nu le înţeleg, ceea ce nu pare să le deranjeze deloc, ba
chiar dimpotrivă. Cu cât sunt mai de neînţeles, cu atât le
place mai mult să le repete.
În ce o priveşte, 103 683 nu înţelege cum de acest
Doctor Livingstone poate să posede simultan două
personalităţi total diferite.
S-ar putea ca acesta să fie marele mister al Degetelor,
răspunde furnica şchioapă: dualitatea. În cazul lor,
lucrurile simple se învecinează cu cele complicate, la fel
cum feromonii cotidieni se învecinează cu mesajele
abstracte.
Ea mai adaugă că, pentru moment, deistele sunt
minoritare, dar că grupul lor nu încetează să crească.
O furnică tânără se apropie în goană, întinzând coconul
de fluture pe care furnica-soldat îl îngropase la intrarea în
staul.
E al tău, nu-i aşa?
103 683 confirmă şi, întinzându-şi antenele spre noua
venită, o întrebă:
Şi tu? Ce eşti? Deistă sau non-deistă?
Furnica cea tânără îşi înclină capul, intimidată. Ştie că
cea care i se adresează este o furnică-soldat celebră şi
experimentată, astfel încât cântăreşte cu atenţie efectul pe
care l-ar putea avea spusele ei. Cu toate acestea, cuvintele
ţâşnesc nestăvilite din străfundurile celui mai de jos dintre
cele trei creiere ale sale:
Mă numesc 24. Cred în existenţa zeilor atotputernici.

438
 36. ENCICLOPEDIE

GÂNDIRE: Gândirea omenească poate orice.

În anii cincizeci, un cargou-frigorifer englez, care
transporta sticle de vin de Madeira de provenienţă
portugheză, şi-a debarcat încărcătura într-un port scoţian.
Un marinar a intrat în camera frigorifică pentru a verifica
dacă totul a fost livrat cum trebuie. Neştiind că acesta se
afla acolo, un camarad a închis uşa pe dinafară. Captivul
bate din toate puterile în perete, dar nu este auzit de nimeni,
iar nava pleacă înapoi spre Portugalia.
Prizonierul descoperă că are la dispoziţie suficientă
hrană, dar ştie că nu va putea supravieţui prea mult timp în
mediul acela glacial. Totuşi, el găseşte puterea de-a lua o
bucată de metal şi de-a scrijeli pe pereţi, oră cu oră şi zi de
zi, descrierea calvarului pe care îl trăia, relatându-şi agonia
cu o precizie ştiinţifică: felul în care frigul îl amorţeşte,
făcând să-i îngheţe nasul şi degetele de la mâini şi picioare,
care devin casante ca sticla, apoi relatează că înţepăturile
aerului îngheţat se transformă într-o arsură insuportabilă şi
că, încetul cu încetul, corpul întreg îi înţepeneşte
preschimbându-se într-un bloc de gheaţă.
Când vaporul aruncă ancora la Lisabona, căpitanul, des-
chizând compartimentul frigorific, îl descoperă pe marinarul
mort şi citeşte pe pereţi jurnalul amănunţit al suferinţelor
sate atroce.
Şi, totuşi, nu acesta este aspectul cel mai stupefiant al
întâmplării. Căpitanul măsoară temperatura din interiorul
compartimentului, iar termometrul indică 19 grade Celsius:
dat fiind că mărfurile fuseseră descărcate, sistemul de
refrigerare rămăsese dezactivat pe durata drumului de
întoarcere. Omul murise numai pentru că fusese convins că îi
este frig, fiind victima exclusivă a propriei sale imaginaţii.

439
 EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II

37. MISIUNEA MERCUR

Aş dori să-l văd pe Doctorul Livingstone.

Dorinţa lui 103 683 nu poate fi îndeplinită. Cu antenele
întinse, grupul rebelelor o scrutează insistent.
Avem nevoie de tine pentru altceva.
Furnica şchioapă îi explică despre ce este vorba. În ajun,
în vreme ce ea se afla la regină, un grup de rebele au
coborât prin pasaj dedesubtul plafonului de granit, unde l-
au întâlnit pe Doctorul Livingstone şi l-au anunţat despre
cruciada împotriva Degetelor.
Era Doctorul Livingstone care tine cuvântările deiste, sau
cel care ţine cuvântări nedeiste? se interesează 103 683.
Nu, era cel non-deist, raţional şi concret, vorbind despre
lucruri simple şi directe, aflate la îndemâna tuturor
antenelor. În orice caz, Doctorul Livingstone şi Degetele
care se exprimă prin intermediul lui nu s-au înspăimântat
aflând că spre capătul lumii urma să pornească o misiune
cu scopul de-a extermina toate Degetele. Din contră, au
primit vestea ca pe una foarte bună, spunând chiar că ea
reprezintă un prilej unic, care nu trebuie pierdut.
Degetele au reflectat îndelung. Apoi Doctorul Livingstone
le-a transmis furnicilor instrucţiunile referitoare la o
misiune ce urma să le revină, numită "misiunea Mercur".
Ea avea să fie strâns legată de cruciada îndreptată spre
Orient, până la a face corp comun cu aceasta.
Dat fiind că tu vei conduce trupele din Bel-o-kan, vei fi
deopotrivă cea mai indicată pentru a conduce această
misiune Mercur.
440
 103 683 ia cunoştinţă de noua ei sarcină.
Atenţie! Măsoară bine importanţa a ceea ce trebuie să
faci. Misiunea Mercur poate schimba faţa lumii întregi.

38. DEDESUBT

― Crezi că o să poată îndeplini misiunea Mercur?

Augusta Wells îşi încheiase expunerea planului către
furnici. Bătrâna îşi trecu mâna deformată de reumatism
peste frunte şi suspină:
― Dă, Doamne, ca furnicuţa asta roşcată să izbutească!
Toţi cei din jur o priveau în tăcere. Unii zâmbeau. Erau
nevoiţi să aibă încredere în aceste furnici rebele: n-aveau
încotro. Nu cunoşteau numele celei însărcinate cu
misiunea Mercur, dar se rugară cu toţii ca nu cumva să fie
ucisă.
Augusta Wells închise ochii. Trecuse deja un an de când
se aflau aici, dedesubt, la câţiva metri sub pământ. Cu
toate că era centenară, îşi amintea perfect totul.
Totul începuse când fiul ei, Edmond, se instalase, după
moartea soţiei sale, în casa cu numărul 3 de pe strada
Sybarites, la doi paşi de pădurea Fontainebleau. Când
murise, la rândul său, câţiva ani mai târziu, el îi lăsase o
scrisoare nepotului său, Jonathan, care îl moştenea. Era o
scrisoare ciudată, care nu cuprindea decât o frază: "Să nu
cobori niciodată în pivniţă. "
Privind în urmă, Augusta Wells era aproape convinsă că
interdicţia respectivă fusese cea mai eficienta incitaţie. La
urma urmelor, Parmentier asigurase succesul cultivării
cartofilor, de care nimeni nu voia să audă, sădindu-i într-
un teren îngrădit, înconjurat de pancarte pe care scria:
"Intrarea interzisă". Chiar din prima noapte, hoţii
441
şterpeleau preţioşii tuberculi şi, un secol mai târziu,
cartofii prăjiţi ajunseseră o componentă majoră a
alimentaţiei mondiale.
Jonathan Wells coborâse deci în pivniţa interzisă şi nu
mai apăruse niciodată. Soţia lui, Lucie, se aventurase pe
urmele sale, urmată de fiul ei Nicolas, apoi de pompierii
aflaţi sub ordinele inspectorului Gérard Galin, apoi de nişte
poliţişti conduşi de comisarul Alain Bilsheim şi, în sfârşit,
de ea însăşi, Augusta Wells, însoţită de Jason Bragel şi de
profesorul Daniel Rosenfeld.
În total, optsprezece persoane fuseseră înghiţite de
nesfârşita scară în spirală. Cu toţii înfruntaseră hoardele
de şobolani, dezlegaseră enigma celor şase beţe de chibrit
care formează patru triunghiuri, trecuseră prin năvodul
care comprima trupul ca pentru o naştere, apoi urcaseră şi
căzuseră prin trapă. Îşi dominaseră fobiile infantile şi
capcanele aflate în subconştientul lor, împreună cu
epuizarea şi spectrul morţii.
La capătul lungului drum descoperiseră templul
subteran, construit în perioada Renaşterii dedesubtul unei
dale întinse de granit, surplombată la rândul ei de un
furnicar. Jonathan le arătase laboratorul secret al lui
Edmond Wells şi le pusese sub ochi dovezile genialităţii
unchiului său, îndeosebi aparatul botezat "Piatra de la
Rosetta", care permitea înţelegerea limbajului olfactiv al
furnicilor şi comunicarea cu acestea. Din aparat ieşea un
tub legat de o sondă ― mai exact, de o furnică din material
plastic ― care servea drept microfon şi megafon deopotrivă.
Aparatul acesta, numit "Doctorul Livingstone", era
ambasadorul lor pe lângă populaţia furnicilor.
Prin intermediul său, Edmond Wells dialogase cu regina
Belo-kiu-kiuni; deşi nu avuseseră timp să discute prea
mult, fusese suficient pentru a-şi da seama de prăpastia ce
despărţea marile lor civilizaţii paralele, făcând imposibil
442
contactul pe scară largă.
Jonathan preluase ştafeta abandonată de unchiul său şi
antrenase întreg grupul celorlalţi, contaminându-i cu
pasiunea lui. Îi plăcea să spună că erau ca nişte
cosmonauţi aflaţi într-o capsulă spaţială, care se
străduiesc să comunice cu extratereştrii, afirmând: "Noi
facem aici ceva ce s-ar putea dovedi experienţa cea mai
fascinantă a generaţiei noastre. Dacă nu vom ajunge să
dialogăm cu furnicile, nu vom reuşi s-o facem cu nici o altă
formă de inteligenţă, terestră sau extraterestră."
Avea neîndoielnic dreptate. Dar la ce îţi foloseşte să ai
dreptate când e prea devreme? Comunitatea lor utopistă
nu a întârziat să se dovedească imperfectă. După ce
abordaseră probleme dintre cele mai subtile, se pomeniseră
blocaţi de nişte probleme dintre cele mai triviale.
Un pompier l-a apostrofat într-o bună zi pe Jonathan:
― Om fi noi ca nişte cosmonauţi în capsula lor, doar că
ei ar fi avut grijă să ia un număr egal de bărbaţi şi femei.
Or, noi suntem cincisprezece bărbaţi în floarea vârstei, şi
doar o singură femeie. De bătrână şi de plod nici n-are rost
să vorbim!
La care Jonathan Wells izbucnise:
― Nici la furnici nu există decât o femelă la cincisprezece
masculi!
Cu toţii găsiseră că e mai bine să râdă ca de o glumă.
Nu ştiau prea bine ce se întâmpla deasupra, în furnicar,
cu excepţia faptului că regina Belo-kiu-kiuni murise şi că
succesoarea nici nu voia să audă de ei. Mersese până acolo
încât le sistase şi hrana.
Lipsiţi fiind de posibilitatea de-a comunica şi de
mâncare, experienţa lor se transformase destul de repede
într-un infern. Optsprezece oameni înfometaţi, izolaţi sub
pământ: o asemenea situaţie nu era deloc uşor de
controlat.
443
 Comisarul Alain Bilsheim fusese cel care descoperise
primul, într-o dimineaţă, "lada cu daruri" goală. Se
mulţumiseră de-atunci cu rezervele proprii, compuse în
principal din ciupercile pe care învăţaseră să le cultive aici,
sub pământ. Cel puţin nu duceau lipsă de apă proaspătă,
datorită izvorului subteran, şi nici de aer, datorită
conductelor de aerisire.
Dar un asemenea regim, compus din aer, apă şi
ciuperci, era prea ascetic pentru a putea fi suportat multă
vreme.
Unul dintre poliţişti sfârşise prin a-şi pierde controlul.
Cerea carne, nişte carne de vită sau de oaie şi sugeră să se
tragă la sorţi pentru a hotărî care dintre ei să fie mâncat de
către ceilalţi. Şi nu glumea deloc!
Augusta Wells îşi amintea scena de parcă s-ar fi petrecut
ieri.
― Vreau să mănânc! vocifera poliţistul.
― Dar nu mai avem nimic.
― Ba da! Ne avem pe noi! Suntem comestibili. Câţiva
dintre noi, aleşi la întâmplare, trebuie să se sacrifice
pentru ca ceilalţi să supravieţuiască.
Jonathan Wells se ridicase de la locul său.
― Nu suntem animale. Doar animalele se mănâncă între
ele. Noi suntem oameni, înţelegi, oameni!
― Nimeni nu te va obliga să te transformi în canibal,
Jonathan. Noi o să-ţi respectăm opiniile. Dar chiar dacă tu
nu vrei să mănânci carne de om, poţi foarte bine să te laşi
mâncat.
Şi zicând acestea, poliţistul îi făcu un semn dinainte
stabilit unui coleg de-al său. Năpustindu-se la el amândoi
deodată, îl înşfăcară şi vrură să-l lovească în cap. Jonathan
reuşi să se elibereze, dând cu pumnii. Nicolas Wells se
băgă la rândul său în luptă.
Încăierarea căpătă în scurt timp amploare. Adversarii şi
444
partizanii canibalismului se împărţiră în două tabere.
Foarte curând, toţi cei aflaţi în subteran ajunseră să se
bată şi sângele începu să curgă. Unele lovituri erau date cu
scopul clar de-a ucide. Pentru a-şi atinge mai lesne ţelul,
amatorii de carne omenească se înarmaseră cu cioburi de
sticlă, cuţite şi bucăţi de lemn. Până şi Augusta, Lucie şi
micul Nicolas părea că au turbat; zgâriau, loveau cu
picioarele şi izbeau cu pumnii. La un moment dat, bunica
muşcă un antebraţ care tocmai trecea prin faţa ei, la
îndemâna gurii, dar proteza i se rupse pe loc. Muşchii
omeneşti sunt, totuşi, destul de tari.
Izolaţi la câţiva metri sub pământ, captivii luptau cu
înverşunarea animalelor încolţite. Închideţi optsprezece
pisici într-o ladă de un metru pătrat timp de o lună dacă
vreţi să vă faceţi o părere despre ferocitatea bătăliei ce se
dezlănţuise în acea zi în sânul grupului utopiştilor care
intenţionaseră să contribuie la evoluţia omenirii.
Lipsiţi de ameninţarea constituită în mod obişnuit de
poliţie, ca şi de prezenţa oricăror martori, oamenii îşi
pierduseră orice reţinere.
Unul dintre ei a fost ucis: un pompier, căzut victimă
unei lovituri de cuţit. Copleşiţi, captivii au încetat de îndată
să se mai bată şi au rămas nemişcaţi, contemplând
dezastrul. Nimănui nu i-a trecut prin minte să-l mănânce
pe defunct.
Înverşunarea se potolise. Profesorul Daniel Rosenfeld
puse capăt controversei spunând:
― Am decăzut rău de tot! Omul cavernelor continuă să
zacă în noi şi nu este nevoie să râcâi prea adânc sub
stratul nostru de politeţe ca să-l vezi reapărând. Cinci mii
de ani de civilizaţie nu atârnă prea greu. Oftă. Cum şi-ar
mai râde de noi furnicile dacă ne-ar vedea omorându-ne
pentru hrană!
― Dar... ]ncepu un poliţist.
445
 ― Taci din gură, vierme! tună profesorul. Nici una din
insectele sociale, nici măcar libărcile, n-ar îndrăzni să se
comporte aşa cum am făcut noi. Şi ne mai considerăm
nestematele Creaţiei ― vai! lăsaţi-mă să râd! Grupul acesta
al nostru, însărcinat cu misiunea de a-l prefigura pe omul
viitorului, se comportă ca o haită de şobolani. Uitaţi-vă la
voi, să vedeţi ce aţi făcut din omenia voastră.
Nimeni nu spuse nimic. Privirile tuturor coborâră din
nou asupra cadavrului pompierului. Fără ca cineva să
scoată vreun cuvânt, se apucară să-i sape un mormânt
într-un colţ al templului. L-au îngropat apoi, psalmodiind o
rugăciune scurtă. Violenţa nu putuse fi oprită decât de
violenţa împinsă la extrem. Uitară de foame şi îşi linseră
pe-ndelete rănile.
― N-am nimic împotriva unei lecţii zdravene de filozofie,
dar aş vrea, totuşi, să ştiu cum o să facem ca să
supravieţuim, azvârli atunci inspectorul Gérard Galin.
Gândul de-a se mânca între ei era desigur degradant,
dar ce altceva puteau face ca să trăiască? Inspectorul
sugeră:
― Şi dacă ne-am sinucide toţi deodată? Am scăpa în
felul ăsta de toate suferinţele şi umilinţele pe care ni le
impune regina asta nouă, Chli-pou-ni.
Propunerea nu stârni prea mult entuziasm. Galin începu
să tune şi să fulgere:
― Dar, pe toţi dracii, de ce se poartă furnicile cu atâta
răutate faţă de noi? Suntem singurele fiinţe omeneşti care
binevoiesc să vorbească cu ele, şi pe deasupra în limba lor,
şi uite cum ne mulţumesc! Ne lasă să crăpăm!
― O, nu e de mirare, replică profesorul Rosenfeld. În
Liban, pe vremea luărilor de ostatici, răpitorii îi omorau cu
predilecţie pe cei ce vorbeau araba. Se temeau ca aceştia să
nu-i înţeleagă. Poate că Chli-pou-ni se teme la rândul ei să
nu fie înţeleasă.
446
 ― Trebuie să găsim neapărat o cale de scăpare, fără să
fim nevoiţi să ne devorăm şi nici să ne sinucidem! exclamă
Jonathan.
Chibzuiră în tăcere, atât cât le permiteau stomacurile
flămânde.
După care Jason Brager interveni:
― Cred că ştiu ce trebuie să facem...
Augusta Wells îşi aminteşte şi surâde. Ştia, într-adevăr.

AL DOILEA ARCAN:
Zeii subterani

39. PREGĂTIRI

Tu ştii cum trebuie să procedezi?

Furnica nu răspunde.
Tu ştii cum trebuie să procedezi ca să omori un Deget?
precizează cealaltă.
N-am nici cea mai mică idee.
Pretutindeni în Oraş, grupuri de soldaţi se pregătesc
pentru marea cruciadă împotriva Degetelor. Infanteristele
îşi ascut mandibulele, în timp ce artileristele fac provizii de
acid.
Furnicile-infanterist rapide, care pot fi considerate drept
cavalerie, îşi tund firele de păr de pe labe pentru a oferi cât
mai puţină rezistenţă aerului atunci când se vor năpusti ca
să împrăştie moarte şi distrugere.
447
 Nimeni nu vorbeşte decât despre Degete, despre capătul
lumii şi despre noile tehnici de luptă despre care se
presupune că vor permite anihilarea acestor monştri,
Evenimentul este privit ca o vânătoare periculoasă, dar
cât se poate de incitantă.
O artileristă îşi face plinul cu acid cu o concentraţie de
60%, atât de coroziv încât extremitatea abdomenului îi
fumegă.
Degetele n-or să reziste la aşa ceva! afirmă ea.
Curăţându-şi antenele, o furnică-soldat vârstnică, ce
susţine că i-a venit cândva de hac unui şarpe, îşi dă cu
părerea:
Cu siguranţă că Degetele nu sunt chiar atât de feroce pe
cât se spune.
În realitate, nimeni nu ştie prea bine ce să creadă despre
Degete. De altfel, dacă Chli-pou-ni n-ar fi pornit cruciada,
majoritatea belokanienelor ar fi continuat să creadă că
relatările în privinţa lor nu sunt decât nişte legende şi că
Degetele nici nu există în realitate.
Anumite furnici-soldaţi afirmă că vor fi conduse de 103
683, exploratoarea care a fost la capătul lumii, şi trupele se
bucură de prezenţa printre ele a unei persoane atât de
experimentate.
Grupuri mici se îndreaptă spre sala tigvelor, pentru a-şi
face plinul de energie zaharoasă. Luptătoarele nu au nici
cea mai mică idee despre momentul când va fi dat
semnalul de plecare, dar toate sunt pregătite şi răs-
pregătite.
Vrea zece luptătoare rebele se amestecă discret cu
mulţimea înarmata. Nu spun nimic, ci se mulţumesc doar
să capteze minuţios feromonii care plutesc prin săli.
Antenele le freamătă necontenit.

448
 40. ORAŞUL RĂPIT

Feromon: Raport de expediţie

Originea: Soldat din casta vânătoarelor asexuate,
Tema: Accident grav
Salivatoare: Cercetaşa 230
Catastrofa s-a produs în zorii acestei zile. Cerul s-a
întunecat dintr-o dată. Degetele încercuiau complet oraşul
federal Giou-li-kan. Legiunile de elită au ieşit de îndată la
luptă, împreună cu grupele de artilerie grea.
Nu s-a precupeţit nici un efort. Dar totul a fost inutil. La
puţin timp după apariţia Degetelor, o structură gigantică,
piaţă, a sfâşiat pământul şi s-a înfipt chiar lângă oraş,
despicând sălile, zdrobind ouăle şi blocând coridoarele.
Structura plată a basculat apoi şi a ridicat întreg Oraşul.
Repet: a ridicat tot Oraşul! Dintr-o dată!
Totul s-a petrecut foarte repede. Am fost vărsate într-un
soi de cochilie mare şi transparentă, rigidă. Oraşul nostru a
fost dat peste cap. Sălile nupţiale au fost răvăşite, iar
rezervele de cereale, sparte. Ouăle s-au împrăştiat care
încotro. Regina noastră a fost capturată şi rănită. Nu-mi
datorez salvarea decât faptului că am reuşit să fac un şir de
salturi înverşunate, reuşind să mă arunc astfel la timp peste
marginea marii cochilii transparente.
Mirosul Degetelor împuţise totul.

41. EDMONDPOLIS

Laetitia Wells lăsă jos furnicarul pe care tocmai îl

dezgropase din pădurea Fontainebleau, aşezându-i într-un
acvariu de mari dimensiuni. Apoi îşi lipi faţa de peretele de
449
sticlă călduţă.
Cele pe care le observa nu păreau să o vadă. Acest nou
transport de furnici roşcate (Formică rufa) părea deosebit
de vioi. În câteva rânduri, Laetitia adusese furnici puţin
cam debile: furnici roşii (pheidoles) sau furnici negre
(Lazius niger), ce se dovedeau a fi intimidate de orice fleac.
Nu se atingeau de nici un aliment necunoscut şi fugeau de
îndată ce tânăra femeie întindea mâna, iar apoi, după vreo
săptămână, piereau. Nu trebuie să se creadă că toate
furnicile sunt inteligente; există un număr de specii ceva
mai sărace cu duhul, care la cea mai mică tulburare a
rutinei zilnice sunt cuprinse de o disperare prostească!
Furnicile acestea roşcate, în schimb, îi aduceau
satisfacţii în toată regula. Erau mereu ocupate cu câte
ceva: târau rămurele, îşi fricţionau reciproc antenele sau se
încăierau. Erau pline de viaţă, într-o măsură mult mai
mare decât toate furnicile pe care le cunoscuse până
atunci. De cum le oferea Laetitia un nou fel de mâncare, îl
şi gustau. Dacă îşi strecura un deget în acvariu, încercau
să-l muşte sau să se caţere pe el.
Laetitia garnisise fundul habitaclului cu ghips pentru a-i
păstra umiditatea. Furnicile îşi făcuseră coridoare prin el,
în stânga înălţaseră un mic dom din crenguţe, în mijloc
aşternuseră o plajă de nisip, iar în dreapta, muşchiul
vălurit care servea de grădină. Laetitia pusese în acvariu o
sticlă de plastic plină cu apă în care dizolvase zahăr,
astupată de un tampon de vată, pentru ca furnicile să se
poată adăpă de la cisterna aceasta improvizată. În mijlocul
plajei se afla o scrumieră în formă de amfiteatru, plină cu
felii de măr tăiate cât se poate de subţire şi cu tarama.
Insectelor acestora părea să le placă la nebunie
taramaua...
Spre deosebire de cei care se plâng că locuinţa le este
invadată de furnici şi încearcă să le omoare, Laetitia Wells
450
se căznea să le menţină în viaţă la ea acasă. Principala
problemă ce se punea în legătură cu furnicarul ei de salon
era că pământul putrezea. Astfel încât, la fel cum apa din
acvariul peştilor roşii trebuie schimbată cu regularitate, era
nevoită la rândul ei să înnoiască pământul furnicilor. Dar
dacă pentru a schimba apa peştilor e suficient să
mânuieşti minciogul de pescuit, în ce priveşte pământul
furnicilor nu era deloc la fel de simplu. Era nevoie de două
acvarii: cel cu pământ uscat şi unul nou, cu pământ umed,
între care instala un tub, astfel încât furnicile să se poată
muta în cel de-al doilea. Migraţia lor putea să dureze şi o zi
întreagă.
În câteva rânduri, Laetitia avusese deja parte de emoţii
din pricina furnicarelor ei. Astfel, într-o dimineaţă
descoperise că toate locatarele acvariului ei ― sau mai
degrabă ale terariului -îşi tăiaseră abdomenul şi zăceau
îngrămădite îndărătul peretelui de sticlă, formând o
ridicătură sinistră, de parcă ar fi vrut să demonstreze că
preferă moartea în locul captivităţii.
Alţi locatari de-ai ei încercaseră din răsputeri să
evadeze. Nu o dată, tânăra femeie se trezise cu o furnică
umblându-i pe faţă, ceea ce însemna că alte vreo sută se
plimbau prin apartament. Fusese nevoită de fiecare dată să
le vâneze şi să le recupereze cu ajutorul unei linguriţe şi a
unei eprubete înainte de-a le pune îndărăt în închisoarea
lor de sticlă.
În speranţa de-a le ameliora condiţiile de detenţie şi,
prin urmare, moralul, Laetitia instalase în acvariu o
grădiniţă de plante bonsai şi de flori. Pentru ca furnicile să
se plimbe printr-un peisaj mai variat, le înjghebase un colţ
cu pietriş, altul cu aşchii de lemn şi încă unul cu pietre
plate, iar pentru ca furnicile să-şi recapete gustul pentru
vânătoare, dădea drumul, în interiorul a ceea ce numise
"Edmondpolis", unor greieri vii. Furnicile încercau o plăcere
451
nebună hărţuindu-i până la moarte printre bonsai.
Furnicile roşcate i-au oferit totodată cea mai mare
surpriză: întâia oară când a ridicat capacul terariului,
acestea şi-au îndreptat toate deodată abdomenul înspre ea
şi, cu o sincronizare desăvârşită, şi-au lansat jeturile de
acid. Laetitia a inhalat, din întâmplare, un val din fumul
acela galben. În aceeaşi clipă, vederea i se tulburase şi
avusese nişte halucinaţii în culori roşii şi verzi. Ce
descoperire! Puteai, aşadar, să te "droghezi" cu vapori din
furnicar!
Consemnase fără întârziere fenomenul respectiv în
carnetul ei de observaţii. Aflase că exista o boală rară, ale
cărei victime erau atrase, ca de un magnet, de către
furnicare. Persoanele respective se întindeau pe pământ şi
se îndopau cu furnici, pentru a compensa, după cum se
credea îndeobşte, o deficienţă de acid formic în sânge.
Acum aflase că, în realitate, oamenii aceştia căutau să
obţină efectele psihedelice induse de acidul formic.
După ce îşi revenise, aşezase la loc instrumentele
necesare întreţinerii furnicarului (pipeta, penseta de epilat,
eprubetă şi altele de acelaşi fel) şi îşi lăsase pe moment
deoparte hobby-ul pentru a se consacra exclusiv meseriei
sale de ziaristă. Ca şi cele de până acum, viitorul ei articol
avea să fie consacrat afacerii misterioase a fraţilor Salta, pe
care era nerăbdătoare s-o descâlcească.

42. ENCICLOPEDIE

PUTEREA CUVINTELOR: Cuvintele au o putere nemai-

pomenită!
Eu, cel care vă vorbesc, am murit de multă vreme şi,
totuşi, sunt puternic datorită acestui ansamblu de litere care
452
formează o carte. Datorită acestei cărţi, continui să trăiesc. O
bântui pe vecie iar ea, în schimb, îşi trage puterea dintr-a
mea. Vreţi o dovadă? Ei bine, iată: eu, mortul, eu, cadavrul,
eu, scheletul, pot să-ţi dau ordine, ţie, cititorule, care eşti viu.
Da, aşa mort cum sunt, pot să te manipulez. Oriunde ai fi, pe
oricare continent te-ai afla, în oricare epocă, pot să te oblig
să mă asculţi prin intermediul acestei Enciclopedii a
cunoaşterii relative şi absolute. Şi o să ţi-o dovedesc pe loc.
Iată ce ordin îţi dau:
ÎNTOARCE PAGINA!
Vezi? M-ai ascultat. Sunt mort şi, totuşi, m-ai ascultat.
Exist în cartea aceasta. Trăiesc în cartea aceasta! Iar cartea
aceasta nu va abuza niciodată de puterea cuvintelor sale
deoarece ea este complicele tău. Întreab-o iarăşi şi iarăşi.
Vei constata că este mereu disponibilă. Răspunsul la toate
întrebările tale se va găsi totdeauna înscris pe undeva, în
sau printre rândurile sale.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

43. UN FEROMON CARE TREBUIE CUNOSCUT

Chli-pou-ni a trimis după 103 683. Gărzile sale au

căutat-o pretutindeni înainte de-a o găsi, până la urmă, în
sectorul staulelor scarabeilor.
O conduc apoi la Biblioteca chimică.
Regina se află acolo, stând aproape aşezată. Probabil că
tocmai consultase vreun feromon, deoarece vârfurile
antenelor îi sunt încă ude.
Am chibzuit mult la tot ce am discutat noi două.
Chli-pou-ni recunoaşte, pentru început, că optzeci de
453
mii de soldaţi poate să pară un număr insuficient pentru
omorârea tuturor Degetelor de la Pământ. Tocmai a avut
loc un accident, o catastrofa, care lasă loc unor prevestiri
cât se poate de sumbre în privinţa puterii monştrilor
acestora. Nişte Degete au răpit oraşul Giou-li-kan. L-au
luat cu totul, în întregime, într-o cochilie transparentă!
Lui 103 683 îi vine greu să creadă într-o asemenea
minune. Cum s-a întâmplat şi de ce?
Regina nu ştie. Evenimentele s-au desfăşurat prea
repede şi singura supravieţuitoare se află încă sub şocul
provocat de cataclism. Dar cazul oraşului Giou-li-kan nu
este izolat. În fiecare zi sunt semnalate noi incidente
provocate de Degete.
Totul se petrece ca şi cum Degetele s-ar înmulţi foarte
repede. Ca şi cum s-ar fi hotărât să invadeze pădurea. Pe zi
ce trece, prezenţa lor devine tot mai palpabilă.
Ce spun martorii oculari? Puţine dintre afirmaţiile lor
pot fi verificate. Unele vorbesc despre nişte animale negre
şi plate, în timp ce altele afirmă că sunt rotunde şi de
culoare roz.
Se pare că e vorba de nişte făpturi bizare, care
reprezintă o anomalie a naturii.
103 683 rămâne pe gânduri.
(Şi dacă totuşi sunt zeii noştri? Nu cumva suntem pe
punctul de-a ne răzvrăti împotriva zeilor noştri?)
Chli-pou-ni îi cere furnicii-soldat să o urmeze şi o
conduce în vârful domului. Acolo, mai multe luptătoare o
salută şi o înconjoară formând un cordon de protecţie.
Pentru o producătoare unică de ouă e periculos să iasă în
aer liber: o pasăre, de exemplu, ar putea ataca oricând
indispensabilul sex personificat al Bel-o-kan-ului.
Artileristele au luat deja poziţie, gata să tragă în cea mai
vagă formă ce le-ar pătrunde în câmpul vizual.
Înconjurând vârful domului, Chli-pou-ni ajunge într-o
454
porţiune degajată a pistei de decolare, unde se găsesc
câţiva scarabei-rinoceri care rumegă domol muguri. Regina
îi propune lui 103 683 să urce pe unul din ei, a cărui
cuirasă neagră, cu o nuanţă uşoară de arămiu, scânteiază
în lumină.
Iată una din minunile mişcării noastre evoluţioniste. Am
reuşit să domesticim aceste mari animale zburătoare.
Încearcă să te foloseşti de unul.
103 683 nu ştie însă nimic despre felul cum se pilotează
coleopterele.
Chli-pou-ni îi trimite câţiva feromoni de îndrumare:
Menţineaţi în permanenţă antenele lângă ale lui. Indică-i
drumul concentrându-te cât poţi de puternic. Bidiviul tău te
va asculta foarte prompt, după cum vei putea constata. Iar
atunci când iei viraje, nu încerca să le compensezi
aplecându-te în partea opusă. Caută să însoţeşti scarabeul
în fiecare mişcare pe care o face.

44. CCG-ul ESTE TOT CE VA DORIŢI

GCG-ul avea ca siglă un vultur alb cu trei capete. Două

dintre ele, înclinate periculos, păreau gata să cadă. Al
treilea, înălţat semeţ, arunca un jet de apă argintie.
Vederea nenumăratelor hornuri fumegânde te făcea să
te întrebi dacă nu cumva uzina aceasta nu fabrica toate
produsele din regiune. Întreprinderea constituia un orăşel
în toată regula, în interiorul căruia se circula cu maşini
electrice.
În timp ce comisarul Méliès şi inspectorul Cahuzacq se
îndreptau spre clădirea Y, un cadru comercial le explica
faptul că CCG fabrica îndeosebi paste chimice ce serveau
ca bază pentru produsele farmaceutice, menajere, din
455
material plastic şi alimentare. Două sute douăzeci şi cinci
de tipuri de detergenţi şi de sode caustice, toate concurând
între ele, proveneau din acelaşi praf de săpun de bază al
CCG. Cu aceeaşi pastă ― precipitat de bază a CCG, trei
sute şaizeci şi cinci de mărci diferite îşi disputau clientela
supermagazinelor. Pastele răşinoase sintetice ale CCG se
transformau în jucării şi mobilă...
CCG era un trust internaţional cu sediul în Elveţia. Con-
sorţiul se afla în fruntea producţiei mondiale din
nenumărate sectoare: pastă de dinţi, cremă de ghete,
cosmetice...
Ajunşi la blocul Y, poliţiştii fură conduşi în laboratorul
fraţilor Salta şi al Carolinei Nogard. Descoperiră surprinşi
că mesele lor de lucru erau învecinate. Méliès întrebă:
― Se cunoşteau?
Chimistul cu faţa plină de coşuri, îmbrăcat în halat alb,
care îi conducea, exclamă:
― Lucrau uneori împreună.
― Avuseseră recent un proiect în comun?
― Da, dar hotărâseră să-l ţină deocamdată secret. Nu
voiau în ruptul capului să-l dezvăluie colegilor; spuneau că
e prea devreme.
― Ce specialitate aveau?
― Erau generalişti. Se ocupau de multe din sectoarele
noastre de cercetare şi dezvoltare. Ceara, prafurile
abrazive, cierurile de tâmplărie, toate aplicaţiile practice ale
chimiei îi interesau. Îşi puneau frecvent talentul în comun,
şi cu succes, de altfel. În privinţa ultimelor lor teme de
lucru însă, vă repet că nu au suflat o vorbă nimănui.
Frământat de gândul care nu-i dădea pace, Cahuzacq
întrebă:
― Credeţi că ar fi putut lucra la descoperirea unui
produs care să-i facă pe oameni transparenţi?
Chimistul rânji:
456
 ― Care să facă oamenii invizibili, adică? Glumiţi,
desigur.
― Deloc. Sunt cât se poate de serios. Specialistul păru
de-a dreptul zăpăcit.
― Bine, atunci să vă explic: trupul nostru nu va putea
să devină niciodată translucid. Suntem compuşi din celule
prea complexe pentru ca vreun cercetător, fie şi genial, să
poată să le facă dintr-o dată la fel de cristaline ca apa.
Cahuzacq nu mai insistă. Ştiinţa nu fusese niciodată
domeniul său. Aceasta însă nu îl împiedica să fie tracasat
în continuare de %n anume lucru.
Méliès dădu din umeri şi întrebă, pe tonul cel mai.
profesional cu putinţă:
― Aş putea să văd fiolele cu substanţele pe care le
studiau? -Pai, vedeţi că...
― E vreo problemă?
― Da. A venit deja cineva care le-a cerut.
Méliès culese un fir de păr de pe o etajeră.
― O femeie, spuse el.
Chimistul se arătă uimit.
― Într-adevăr, era o femeie. Dar...
Comisarul continuă, sigur de el:
― Are între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. E de o
curăţenie impecabilă. Este eurasiatică şi sistemul ei
circulator funcţionează impecabil.
― E o întrebare?
― Nu. Susţin toate acestea deoarece le-am aflat
examinând firul ăsta de păr care zăcea pe o etajeră, în
singurul loc unde nu e praf. Mă înşel cumva?
Omul părea impresionat.
― Nu, nu vă înşelaţi deloc. Cum de-aţi descoperit
asemenea detalii?
― Firul de păr e neted, deci a fost spălat de curând.
Mirosiţi-l: e încă parfumat. Are miezul consistent, ceea ce
457
înseamnă că aparţine unei persoane tinere. Teaca e de
diametru mare, fapt caracteristic orientalilor. Bulbul e
foarte colorat, deci sistemul circulator este în perfectă
stare. Şi pot chiar să vă precizez că femeia aceasta lucrează
la Écho du dimanche.
― Aici, mă scuzaţi, vreţi să mă păcăliţi. Aţi descoperit
toate astea dintr-un fir de păr?
Méliès o imită pe Laetitia Wells, la prima lor întâlnire:
― Nu, mi le-a spus degetul meu cel mic.
Cahuzacq vru să arate că nici lui nu-i lipseşte flerul:
― Ce a furat de aici doamna asta?
― N-a furat nimic, nici pe departe, răspunse chimistul.
Ne-a întrebat doar dacă poate să ia cu ea fiolele ca să le
cerceteze în voie. N-am avut nimic împotrivă.
Văzând chipul furibund al comisarului, încercă să se
scuze:
― Nu ştiam că veţi veni şi dumneavoastră, şi nici că vă
interesează. Altminteri, bineînţeles că vi le-am fi păstrat.
Méliès se răsuci pe călcâie, făcându-i semn lui Cahuzacq
să-l urmeze:
― Ce mai, cred că avem multe de învăţat de la Laetitia
Wells asta.

45. TESTAREA UNUI SCARABEU-RINOCER

103 683 e cocoţată pe primul segment al toracelui

coleopterei. Aeronava măsoară vreo patru paşi în lungime
şi doi în lăţime. De acolo, furnica vede înălţându-se ca o
provă proeminentă, drept în faţa ei, cornul frontal şi
încovoiat al scarabeului. Funcţiile acestuia sunt multiple:
poate fi lance cu care străpunge abdomenele, o cătare
pentru jeturile de acid, un pinten de abordaj sau un
458
berbece devastator.
Problema imediată pentru preţioasa furnică-soldat
rămâne, totuşi, conducerea vehiculului. Cu mintea, a
sfătuit-o Chli-pou-ni.
Cel mai bine e să încerce imediat.
Antenele sunt branşate.
103 683 se concentrează asupra decolării. Dar cum va
putea oare coleoptera asta mare şi neagră să învingă
gravitaţia?
Vreau să zbor. Hai să pornim.
103 683 nu are timp nici ca să se mire. Animalul i se
păruse greoi şi neîndemânatic, dar deja, de undeva din
spatele ei, se aude ceva alunecând cu un sunet ca de
mecanisme bine unse. Două elitre maronii au culisat
înainte. Două aripi de mare anvergură, de un maro
străveziu, pivotează pentru a se desface pieziş şi se
însufleţesc, străbătute de o pulsaţie nervoasă. Pe loc, un
zgomot asurzitor năpădeşte totul de jur-împrejur. Chli-pou-
ni a omis să-i atragă atenţia furnicii sale soldat că acest
coleopter e foarte zgomotos în zbor. Zumzetul creşte şi mai
mult în intensitate. Totul vibrează. 103 683 nu-şi poate
stăpâni teama de cele ce vor urma...
Vârtejuri de praf şi de rumeguş îi invadează câmpul
vizual. Cel mai ciudat e că nu bidiviul ei pare să se înalţe,
ci Oraşul pare să se îndepărteze spre pământ. Regina, care
o salută de jos, cu antenele, devine tot mai mică. Când
ajunge să nu o mai distingă deloc, 103 683 constată că se
află la vreo mie de paşi altitudine.
Vreau să merg drept înainte.
Scarabeul plonjează prompt drept înainte şi prinde
viteză, mărind şi mai mult vacarmul scos de aripile sale
întunecate.
Zboară! Zboară!
Furnica trăieşte acum visul tuturor semenelor sale
459
asexuate. Să învingi gravitaţia, să cucereşti tăriile
văzduhului, aidoma sexuaţilor în ziua zborului nupţial!
103 683 întrezăreşte vag libelule, muşte şi viespi ce trec
pe lângă ea. Adulmecă, drept în faţa ei, nişte cuiburi de
păsări.
Pericol! Ordonă un viraj de urgenţă. Aici, sus în aer,
însă, e altfel decât pe pământ; nu te poţi întoarce fără să
înclini poziţia aripilor cu cel puţin 45 de grade. Iar atunci
când scarabeul îndeplineşte comanda, totul basculează.
Furnica alunecă, încearcă să îşi înfigă ghearele în
chitina bidiviului şi ratează cu puţin, crestând inutil lacul
negru din care se desprind nişte aşchii neînsemnate.
Lipsită de un punct de ancorare, ea alunecă fără să se
poată opri pe flancul animalului zburător.
103 683 se prăbuşeşte în gol.
Căderea pare să nu se mai termine. Scarabeul nu şi-a
dat seama de nimic. 103 683 îl vede încheindu-şi virajul şi
lansându-se spre noi ţinuturi aeriene.
În tot acest timp, furnica se prăbuşeşte la nesfârşit.
Solul pare să se năpustească spre ea, cu plantele şi pietrele
lui neprietenoase. Se răsuceşte întruna, în vreme ce'
antenele i se învârt în toate sensurile.
Şi se izbeşte de pământ!
Reuşeşte să încaseze socul în labe şi sare din nou în
sus, căzând ceva mai departe, apoi sare încă o dată. Un
strat de muşchi îi amortizează la momentul oportun ultima
tumbă.
Furnica este o insectă atât de uşoară şi de rezistentă,
încât o cădere liberă nu o poate afecta cu nimic. Chiar şi
atunci când cade dintr-un copac foarte înalt, o furnică îşi
continuă de îndată treaba, de parcă nimic nu s-ar fi
întâmplat.
103 683 nu este decât puţin buimăcită din pricina
senzaţiei de ameţeală care i-a însoţit căderea. Aranjându-şi
460
din nou antenele cu vârful înainte, se curăţă la repezeală
pe tot corpul şi porneşte la drum, înapoi spre Oraşul ei.
Chli-pou-ni nu s-a mişcat din loc; când 103 683 îşi face
din nou apariţia în vârful domului, regina se află exact
acolo unde era.
Nu trebuie să te descurajezi. Mai încearcă o dată.
Regina o conduce din nou pe furnica-soldat la pontonul
de decolare.
În afară de cei optzeci de mii de soldaţi, poţi beneficia de
ajutorul a şaizeci şi şapte de rinoceri mercenari domesticiţi
dintr-aceştia. Ei vor constitui o apreciabilă forţă de sprijin.
Trebuie să înveţi să-i pilotezi.
103 683 decolează din nou pe un alt coleopter. Dacă
prima experienţă a fost un eşec, poate că o să se înţeleagă
mai bine cu un alt animal de luptă.
Simultan, o artileristă decolează din dreapta sa.
Zburând alături de ea, furnica cealaltă îi face semne; la o
asemenea viteză, feromonii încetează practic să mai circule.
Fără să se lase descurajate, pionierele au inventat fără
întârziere un limbaj compus din gesturi, bazat pe mişcările
antenelor. Prin poziţia ridicată sau pliată, tijele acestora
alcătuiesc în felul lor un alfabet Morse, accesibil de la
distanţă.
Furnica-artileristă îi transmite că poate da drumul
antenelor bidiviului şi umbla pe partea plată a spinării
acestuia. Nu e nevoie decât să-şi asigure câteva puncte de
sprijin ca lumea, înfigându-şi ghearele sub granulaţia
cuirasei. Artilerista pare să stăpânească la perfecţie tehnica
respectivă. Apoi îi arată cum se poate coborî de-a lungul
labelor scarabeului. De acolo, poţi să-ţi îndrepţi
abdomenul, ţintind şi trăgând în tot ce e dedesubt.
103 683 întâmpină anumite dificultăţi în însuşirea
acestor acrobaţii, dar foarte curând uită că evoluează la
două mii de paşi înălţime. Prinzându-se bine de bidiviul ei,
461
furnica-soldat reuşeşte să tragă, retezând o floare, atunci
când scarabeul se lasă în picaj la firul ierbii.
Reuşita o face să se însenineze. Se gândeşte că, având
şaizeci şi şapte de asemenea maşini de război, trebuie să
poţi pulveriza cel puţin câţiva din aceşti zei... adică, din
aceste Degete!
Urcă drept în sus şi apoi coboară în picaj, îi ordonă ea
scarabeului.
Furnicii-soldat începe să-i placă senzaţia de viteză pe
care o simte în antene. Ce forţă zburătoare şi ce progres
pentru civilizaţia myrmicină! Iar ea una aparţine primei
generaţii care cunoaşte o asemenea minune: zborul pe un
bidiviu scarabeid!
Viteza o îmbată. Căderea de adineaori nu a avut nici o
consecinţă gravă şi totul o face să creadă că pe nava
aceasta aeriană nu o pândesc nici un fel de riscuri.
Prinzând curaj, începe să comande zboruri în spirală,
lupinguri, volte... 103 683 se ghiftuieşte cu senzaţii
extraordinare. Organele lui Johnston, sensibile ia poziţia în
spaţiu, îi sunt scurtcircuitate. Nu mai ştie deloc unde este
susul, josul, faţa sau spatele. Cu toate acestea, nu uită că,
atunci când îţi apare drept în faţă un copac, trebuie să te
laşi pe o parte ca să virezi la iuţeală.
Captivată cu totul de jocul cu aeronava ei, furnica-soldat
nu observă cancerul se întunecă îngrijorător. Abia peste
câteva clipe îşi dă seama că bidiviul ei a devenit nervos,
încetând să-i mai urmeze prompt comenzile şi că nu mai
acceptă să ia înălţime, ci, dimpotrivă, începe să piardă
imperceptibil din altitudine.

46. CÂNTEC

462
 Feromon memorie nr. 85
Temă: Cântec evoluţionar
Salivatoare: Regina Chli-pou-ni

Sunt marea inovatoare.

Îi scot pe indivizi din făgaşul lor obişnuit şi asta îi umple
de spaimă.
Vestesc adevăruri bizare şi viitoruri pline de paradoxuri.
Sunt o perversiune a sistemului, dar sistemul are nevoie
să fie pervertit pentru a evolua.
Nimeni altcineva nu mai vorbeşte atât de timid, de
stângaci şi de nesigur ca mine.
Nimeni altcineva nu mai are slăbiciunea mea fără
margini.
Nimeni altcineva nu mai are modestia mea genetică.
Deoarece sentimentele îmi ţin loc de inteligenţă.
Deoarece nu am nici cunoştinţe, nici învăţătură care să
mă îngreuneze.
Doar intuiţia care pluteşte în aer îmi conduce paşii.
Iar această intuiţie nu ştiu de unde îmi vine.
Şi nici nu vreau să aflu.

47. IDEEA

Augusta Wells îşi amintea.

Jason Bragel tuşise în pumn; stăteau cu toţii în jurul lui
şi îi sorbeau cuvintele, cu atât mai mult cu cât, în situaţia
în care ajunseseră, nu mai întrezăreau nici o cale, cât de
mică, de scăpare.
Lipsite de hrană şi de orice posibilitate de-a ieşi din
caverna aceasta subterană, fără mijloace de comunicare cu
suprafaţa, cum ar mai fi putut spera cele şaptesprezece
463
persoane, dintre care una era centenară, iar o alta doar un
băieţel, să supravieţuiască?
Jason Bragel stătea în picioare, ţinându-se cât putea de
drept.
― S-o luăm de la capăt. Cine ne-a făcut să ajungem aici?
Edmond Wells. El a dorit ca noi să trăim în caverna
aceasta şi să-i continuăm opera. Sunt sigur că a prevăzut
eventualitatea de-a ajunge într-o situaţie gravă, aşa cum e
cea de acum. Coborârea în pivniţă constituia un traseu
iniţiatic individual. Ceea ce înfruntăm noi acum este o
probă majoră a traseului nostru iniţiatic colectiv. Ceea ce
am izbutit să facem singuri, trebuie să izbutim să facem şi
împreună. Am dezlegat cu toţii enigma celor patru
triunghiuri deoarece am ştiut să ne schimbăm modul de-a
raţiona. Am deschis o uşă în spiritul nostru. Trebuie să
perseverăm. Pentru aceasta, Edmond ne-a mai dat o cheie,
pe care nu o vedem deoarece frica ne orbeşte.
― Termină odată cu misterele! Ce cheie? Ce soluţie ne
propui? bodogăni un pompier.
Jason insistă:
― Amintiţi-vă de enigma celor patru triunghiuri. Ea
cerea să ne schimbăm radical felul de-a gândi. "Trebuie să
gândeşti altfel", repeta Edmond. "Trebuie să gândeşti
altfel..."
Un poliţist izbucni:
― Dar suntem prinşi aici ca nişte şobolani! E un fapt
dintre cele mai evidente. Nu poate exista decât un singur
fel de-a privi situaţia asta.
― Ba nu, sunt mai multe. Sunt blocate aici doar
trupurile noastre, nu şi sufletele.
― Vorbe, vorbe şi iarăşi vorbe! Dacă ai ceva de spus,
spune! Dacă nu, taci din gură.
― Copilul care iese din trupul mamei nu înţelege de ce
nu mai este scăldat în apa aceea caldă; el ar vrea să se
464
întoarcă în adăpostul matern, dar nu mai are cum: uşa s-a
închis. Se simte exact ca un peşte care nu va putea
niciodată să trăiască în aer liber. Îi e frig, lumina îl orbeşte,
sunt prea multe zgomote peste tot. În afara pântecelui
mamei este infernul. Exact la fel ca noi acum, el se
consideră incapabil să depăşească încercarea cu care este
confruntat, deoarece se simte neadaptat fiziologic lumii
aceleia cu totul noi. Am trăit cu toţii clipa de care vă
vorbesc şi, cu toate acestea, nu am murit. Ne-am obişnuit
cu aerul, cu lumina, cu zgomotul, cu frigul. Ne-am
transformat din nişte fetuşi cu viată acvatică în copii cu
respiraţie aeriană. Ne-am transformat din peşti în
mamifere.
― Da, şi?
― Trăim acum o situaţie la fel de critică. Prin urmare
trebuie să ne adaptăm, să ne conformăm acestui nou tipar.
― Delirează, ce mai, delirează în ultimul hal! exclamă
inspectorul Gérard Galin, dându-şi ochii peste cap.
― Ba nu, murmură Jonathan Wells, eu cred că înţeleg ce
vrea să spună. Vom găsi soluţia fiindcă nu avem încotro.
― Da, sigur, putem s-o căutăm cât vrem. Oricum nu
avem altceva de făcut, până să crăpăm de foame.
― Lăsaţi-l pe Jason să vorbească, porunci Augusta. Nu a
terminat ce avea de spus.
Jason Bragel se apropie de strană şi luă de acolo
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.
― Am recitit-o în noaptea asta, spuse el. Eram convins
că soluţia se găseşte aici, limpede şi fără echivoc. Am
căutat îndelung şi am găsit în sfârşit un pasaj pe care aş
vrea să vi-l citesc cu glas tare. Ascultaţi cu atenţie.

48. ENCICLOPEDIE
465
 HOMEOSTAZIE: Orice formă de viaţă este în căutarea
homeostaziei.
"Homeostazie" înseamnă echilibru între mediul intern şi
extern.
Orice structură vie funcţionează pe baza homeostaziei.
Pasărea are oasele goale pe dinăuntru ca să poată zbura.
Cămila are rezerve de apă pentru a supravieţui în deşert.
Cameleonul îşi schimbă pigmentaţia pielii ca să poată trece
neobservat de către cei ce îl vânează.
Speciile acestea, la fel ca multe altele, au dăinuit până în
zilele noastre adaptându-se la toate schimbările mediului
ambiant. Cele care n-au fost în stare să se armonizeze cu
lumea exterioară au dispărut.
Homeostazia este capacitatea de autoreglare a organelor
noastre în raport cu constrângerile exterioare.
Capacitatea oricărei persoane de-a îndura încercările cele
mai grele, adaptându-şi organismul, provoacă totdeauna
surprindere. În perioadele de război, care constituie
circumstanţe ce îl silesc pe om să se depăşească pe sine
pentru a supravieţui, au putut fi văzute persoane care, deşi
trăiseră până atunci în confort şi tihnă, au acceptat fără să
crâcnească un regim format din pâine uscată şi apă.
Orăşenii rătăciţi pe munte învaţă în numai câteva zile să
recunoască plantele comestibile şi devin capabili să vâneze
şi să mănânce animale care îi dezgustaseră dintotdeauna:
cârtiţe, păianjeni, şoareci, şerpi...
Robinson Crusoe a lui Daniel Defoe sau Insula
misterioasă a lui Jules Verne sunt nişte elogii aduse
capacităţii homeostazice a fiinţei omeneşti.
Noi cu toţii suntem într-o căutare perpetuă a homeostaziei
perfecte, deoarece chiar celulele noastre au această
preocupare. Ele doresc în permanenţă un maximum de lichid
nutritiv la temperatură optimă şi care să nu conţină nici cea
466
mai mică substanţă toxică. Când însă nu dispun de ceea ce
vor, ele se adaptează. Aşa se explică faptul că celulele
ficatului unui beţiv au o putere mai mare de asimilare a
alcoolului decât cele ale unui abstinent. Celulele plămânilor
unui fumător capătă rezistenţă la nicotină. Regele Mithridate
îşi antrenase chiar întreg corpul ca să suporte arsenicul.
Cu cât mediul exterior este mai ostil, cu atât mai mult el
obligă celula sau individul să-şi dezvolte talente
necunoscute.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

O tăcere lungă se aşternu în urma acestei lecturi. Jason

Bragel o întrerupse pentru a sublinia:
― Dacă vom muri, aceasta se va întâmpla din cauză că
n-am reuşit să ne adaptăm mediului acestuia ostil.
Gérard Galin explodă:
― Mediu ostil, ştii că eşti bine?! Prizonierii lui Ludovic al
Xl-lea, zăvorâţi în închisoarea lor de un metru pătrat, s-au
adaptat oare? Oare cei împuşcaţi îşi pot întări pielea
bustului ca să respingă gloanţele? Oare japonezii au
devenit mai rezistenţi la radiaţiile atomice? Glumeşti! Nu te
poţi adapta anumitor agresiuni, oricât de tare ai dori-o!
Alain Bilsheim se apropie de strană.
― Pasajul pe care ni l-ai citit din Enciclopedie era foarte
interesant, dar în ceea ce ne priveşte nu văd cum ne-ar
putea ajuta concret.
― Ce vrea să ne spună Edmond e, totuşi, cât se poate de
limpede: dacă vrem să supravieţuim, trebuie să ne
schimbăm. Să realizăm o mutaţie.
― O mutaţie?
― Da. Să devenim, adică, nişte animale cavernicole, care
trăiesc sub pământ şi se mulţumesc cu foarte puţină
467
hrană. Să utilizăm grupul ca mijloc de rezistenţă şi
supravieţuire.
― Adică?
― Am eşuat în comunicarea noastră cu furnicile şi
suferim fizic deoarece nu am înaintat cât trebuia. Am
rămas nişte fiinţe omeneşti, temătoare şi pline de sine.
Jonathan Wells aprobă:
― Jason are dreptate. Am străbătut drumul care ne-a
dus fizic în fundul pivniţei, dar el nu reprezintă decât
jumătate din traseu, în orice caz, împrejurările ne silesc să
ne continuăm drumul.
― Vrei să zici că mai este o pivniţă după pivniţa asta?
ricană Galin. Vrei să ne apucăm să săpăm sub templu ca
să dăm de pivniţa templului, care cine ştie unde ne mai
poate duce?
― Nu. Nu m-ai înţeles cum trebuie: jumătate din drum
era de ordin fizic, şi l-am făcut cu trupul nostru. Cealaltă
jumătate priveşte psihicul nostru, şi în privinţa asta nici n-
am început. Acum, trebuie să ne schimbăm spiritele, să
operăm o mutaţie în minţile noastre. Să acceptăm să trăim
ca animalele de cavernă care am devenit. Cineva dintre noi
a spus odată că grupul nostru nu putea nădăjdui să
funcţioneze cu o singură femelă pentru cincisprezece
masculi. Asta e adevărat pentru o societate omenească, dar
pentru una de insecte?
Lucie Wells tresări. Înţelesese încotro bătea
raţionamentul soţului ei. Pentru a reuşi să supravieţuiască
cu toţii, blocaţi sub pământ şi având foarte puţine alimente
la dispoziţie, singura soluţie era de-a se transforma în...
în...
Pe buzele tuturor urca, în aceeaşi clipă, unul şi acelaşi
cuvânt. Furnici.

468
 49. PLOAIE

Atmosfera e saturată de electricitate. Fulgerele aprind o

tornadă de ioni mai mult sau mai puţin negativi. Urmează
un bubuit puternic, după care un nou fulger face să se
crape cerul în mii de fragmente, aruncând peste frunzişuri
o lumină neliniştitoare de un alb-liliachiu.
Păsările zboară la mică înălţime, mai jos decât muştele.
Un nou bubuit de tunet. Un nor în formă de nicovală se
sparge. Carapacea scarabeului zburător este iluminată
brusc. 103 683 se teme să nu alunece de pe suprafaţa
lucioasă, şi încearcă un sentiment de neputinţă, la fel ca
atunci când s-a pomenit faţă în faţă cu Degetele ― paznicii
de la capătul lumii.
Trebuie să ne întoarcem, îi transmite scarabeul.
Însă ploaia a început să cadă deja cu putere. Fiecare
picătură se poate dovedi mortală. Cele lungi şi grele, ca
nişte ace, alternează cu altele, ca nişte uriaşe bare de
cristal. Cel mai mic contact cu aripile insectei zburătoare
le-ar fi fatal.
Coleoptera intră în panică şi începe să zboare în zigzag
prin bombardamentul îndesat, încercând cu orice preţ să
se strecoare printre picături. 103 683 nu mai poate
controla nimic şi se cramponează doar din toate puterile,
cu ghearele şi ventuzele puvilisului său plantar. Totul se
desfăşoară atât de repede, încât ar vrea să-şi închidă ochii
sferici, cu care vede simultan pericolele din faţa, din spate,
de dedesubt şi de deasupra! Dar furnicile nu au pleoape.
Vai, cu câtă nerăbdare aşteaptă să simtă din nou sub
picioare pardoseala etajului păduchilor-de-frunză!
O picătură uşoară o loveşte în plin pe 103 683, lipindu-i
antenele de torace. Apa îi îneacă tijele receptoare şi o
împiedică astfel să mai perceapă cursul evenimentelor.
469
 E ca şi cum i s-ar fi tăiat sonorul. Nu i-a mai rămas
decât imaginea, ceea ce e cu atât mai cumplit.
Scarabeul cel mare este epuizat.
Zigzagurile printre picăturile ca nişte suliţe sunt tot mai
greu de executat. Capătul aripilor i se umezeşte,
îngreunând puţin câte puţin ansamblul zburător.
Reuşesc să ocolească în ultima clipă o sferă grea de apă.
Scarabeul-rinocer se înclină la 45 de grade şi virează
pentru a o evita pe a doua, care e şi mai mare. Apa însă îi
atinge o labă, ricoşând şi împrăştiindu-se în stropi care-i
împroaşcă antenele.
Din nou, o străfulgerare de lumină, urmată de un
bubuit.
Preţ de o fracţiune de secundă, animalul zburător'
pierde contactul cu lumea exterioară, ca şi cum ar fi
strănutat, iar când izbuteşte să-şi recapete controlul
asupra traiectoriei, e prea târziu. Scarabeul şi furnica se
năpustesc drept spre un stâlp de apă cristalină care
scânteiază la lumina fulgerelor.
Scarabeul frânează, punându-şi aripile în poziţie
verticală. Viteza este însă prea mare. La o asemenea
iuţeală, frânarea este imposibilă, încât se pomenesc făcând
o tumbă urmată de o serie de rostogoliri.
103 683 strânge atât de puternic carapacea animalului
ei de luptă, încât ghearele îi străpung chitina. Antenele ude
o lovesc peste ochi şi rămân lipite de ei.
Se izbesc mai întâi de un pilastru de apă, care îi aruncă
prin ricoşeu într-o perdea de ploaie cu picături ascuţite;
într-o clipă, aversa îi inundă, făcându-i să cântărească de
zece ori mai mult. Pe dată încep să cadă ca o pară coaptă
spre acoperişul de rămurele al Oraşului.
În urma impactului, scarabeul-rinocer se desface în
bucăţi, cu cornul rupt şi capul fărâmat. Elitrele îi sunt
azvârlite spre cer, de parcă ar continua să zboare singure.
470
103 683, uşoară ca orice furnică, scapă teafără. Ploaia însă
nu-i dă răgaz; ştergându-şi de bine, de rău antenele, se
repede spre una din intrările în Oraş.
Un orificiu de aerisire îi apare chiar în faţă. Nişte
lucrătoare l-au astupat pentru a feri Oraşul de inundaţii,
dar 103 683 izbuteşte să spargă barajul. Gărzile dinăuntru
o insultă: cum de nu-şi dă seama că în felul acesta pune
Oraşul în pericol? Adevărul este că un şiroi de apă s-a şi
scurs pe urmele ei. Furnica-soldat n-are habar, ci goneşte
mai departe, în vreme ce nişte furnici-zidar se grăbesc să
închidă la loc sasul de siguranţă.
Când se opreşte în sfârşit, extenuată, dar ajunsă la loc
uscat, o lucrătoare miloasă îi oferă o trofolaxie.
Supravieţuitoarea acceptă cu recunoştinţă.
Cele două insecte se aşează faţă în faţă şi încep să-şi
lipească gurile, apoi să regurgiteze alimentele depozitate în
stomacul social. Acum are tot ce-i trebuie ― căldură şi
darul din trupul celeilalte.
Apoi, 103 683 porneşte de-a lungul unui tunel şi
străbate mai multe galerii.

50. LABIRINT

Coridoare întunecate ca nişte măruntaie umede, în care

pluteau duhori nemaiîntâlnite. Pe jos zăceau resturi de
alimente putrede şi tot soiul de gunoaie pestriţe. Tălpile se
lipeau de pardoseală, iar pe ziduri se scurgea umezeală.
Ici şi colo, grupuri de indivizi începeau să se strângă:
vagabonzi, cerşetori, falşi muzicanţi şi golani în toată
regula, alcătuind pâlcuri greţoase.
Unul din ei, încins într-un bluzon roşu, se apropie de ea,
cu gura ştirbă schimonosită într-un zâmbet batjocoritor:
471
 ― Aşa deci, tânăra don'şoară se plimbă singurică prin
metrou? Da' nu ştie că-i periculos? N-ar vrea cumva un
bodyguard?
Rânjea, ţopăind în jurul ei.
Când era nevoie, Laetitia Wells ştia să impună respect
bădăranilor. Îşi oţeli privirea viorie până când irisul ajunse
aproape de culoare sângelui, şi azvârli scurt:
― Întinde-o!
Celălalt o şterse mormăind:
― Ia mai du-te-ncolo, fudulă ce eşti! Dacă o să te atace
vreunul, aşa-ţi trebuie!
Metoda funcţionase bine şi de data aceasta, ceea ce nu
însemna că avea să ţină la nesfârşit. Or, dacă metroul
devenise singurul mijloc de-a circula ca lumea, el ajunsese
deopotrivă adăpostul tuturor nelegiuiţilor din vremurile
moderne.
Ieşi pe peron chiar în clipa când pleca un tren. În sens
opus trecură două, apoi trei trenuri, în timp ce de jur-
împrejurul ei mulţimea nu înceta să crească. Oamenii
făceau presupuneri legate de vreo nouă grevă spontană sau
se întrebau dacă nu cumva vreun imbecil avusese ideea
nefericită de-a se sinucide aruncându-se pe şine.
Într-un târziu, două cercuri luminoase îşi făcură apariţia
în tunel. Un scârţâit de frâne la limita superioară a
frecvenţei îi sfredeli timpanele. Tubul prelung de tablă
vopsită şi ruginită se opri de-a rangul peronului, împodobit
cu tot soiul de grafflti: "Moarte proştilor", "Dracu' să-l ia pe
cine citeşte", "Babilon, sfârşitul ţi-e aproape", "Fuck
bastard crazy boys territory", pentru a nu mai pune la
socoteală micile anunţuri şi desenele obscene schiţate la
repezeală cu briceagul sau cu pixul.
Când uşile se dădură în lături, constată dezamăgită că
vagonul era deja plin până la refuz; feţe şi mâini erau
turtite de ferestre, dar nimeni nu părea să aibă curajul de-
472
a striga după ajutor.
Nu-şi mai amintea motivaţia despre care se spunea că îi
împinge pe toţi să se înghesuie de bunăvoie şi zi de zi (şi pe
deasupra contra cost) cu sutele într-o cutie de tablă
încinsă, de numai câţiva metri cubi. Nici un animal nu ar fi
fost într-atât de nebun ca să se vâre din proprie iniţiativă
într-o asemenea situaţie!
Hotărându-se dintr-o dată, Laetitia înfruntă răsuflarea
acră a unei bătrâne în zdrenţe, duhoarea de vomă
împrăştiată de un ţânc bolnav, ţinut în braţe de o doamnă
ce trăsnea a parfum ieftin şi sudoarea fetidă a unui zidar,
şi păşi în vagon. Lângă ea se mai afla un domn cât se poate
de şic, care încerca să îi mângâie pe ascuns fesele, un
controlor care cerea să vadă biletele, un şomer care cerşea
bănuţi sau bonuri de cartelă şi un chitarist care zbiera cât
îl ţinea gura, în ciuda vacarmului.
Vreo patruzeci şi cinci de puşti dintr-o clasă pregătitoare
profitau de neatenţia generală pentru a încerca să
găurească pielea sintetică a scaunelor cu vârful pixurilor,
iar o căprărie de soldaţi urlau "Hai, liberare!". Geamurile
erau aburite de răsuflarea sutelor de piepturi ce respirau
ca nişte foaie.
Laetitia Wells trase încet aerul viciat in plămâni, strânse
din dinţi şi rabdă în tăcere. La urma urmei, nu avea
dreptul să se plângă, dat fiind că drumul de la domiciliul ei
la locul de muncă nu dura decât o jumătate de oră. Alţii îşi
petreceau trei ore pe zi înăuntru la orele de vârf!
Nici unul dintre autorii de science-fiction nu prevăzuse
un asemenea lucru: o civilizaţie în care oamenii aveau să
accepte să fie striviţi cu miile în nişte cutii de tablă!
Trenul se puse în mişcare şi începu să lunece pe şine,
scoţând scântei.
Laetitia Wells închise ochii, încercând să se calmeze şi
să uite unde se afla. Tatăl ei o învăţase să-şi păstreze
473
seninătatea controlându-şi respiraţia; când izbuteai să-ţi
stăpâneşti suflarea, trebuia să încerci să-ţi domoleşti
bătăile inimii, încetinindu-le treptat.
Tot felul de idei parazitare o împiedicau să se
concentreze. Se gândea iarăşi la mama ei... nu, mai ales la
ea nu trebuia să... nu.
Deschise ochii şi îşi acceleră respiraţia, făcând-o să-şi
recapete ritmul normal, o dată cu bătăile inimii.
Înghesuiala scăzuse. Se eliberase chiar şi un loc. Se
grăbi să se aşeze şi adormi. Oricum, nu cobora decât la
capăt. Şi cu cât avea mai puţin conştiinţa faptului că se
află în metrou, cu atât se simţea mai bine.

51. ENCICLOPEDIE

ALCHIMIE: Orice operaţie alchimică urmăreşte să mimeze

sau să refacă naşterea lumii. Pentru aceasta, sunt necesare
şase operaţii. Calcinarea. Putrefacţia. Dizolvarea. Distilarea.
Fuziunea. Sublimarea.
Aceste şase operaţii se derulează în patru faze: lucrarea
la negru, care este o fază de fierbere; lucrarea la alb, care
este o fază de evaporare; lucrarea la roşu, care este o fază
de mixare. Şi, în sfârşit, sublimarea, care dă pulberea de
aur. Pulberea aceasta este similară cu a lui Merlin Vrăjitorul
din legenda Cavalerilor Mesei Rotunde. E suficient să o
presari peste cineva sau ceva pentru ca acesta să devină
perfect. Numeroase poveşti şi mituri ascund de fapt în
structura lor această reţetă. De exemplu, Albă-ca-Zăpada.
Albă-ca-Zăpada este rezultatul final al unei preparaţiuni
alchimice. Cum se obţine? Cu ajutorul celor şapte pitici
(cuvânt ce provine din "gnomi" sau gnosis = cunoaştere).
Aceşti şapte pitici reprezintă cele şapte metale: plumbul,
474
staniul, fierul, cuprul, mercurul, argintul, aurul, care sunt în
raport cu cele şapte planete: Saturn, Jupiter, Marte, Venus,
Mercur, Luna, Soarele, legate la rândul lor de cele şapte
tipuri umane principale: arţăgos, naiv, visător etc.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

52. RĂZBOIUL CU APA

Fulgerele sfâşie în continuare cerul învolburat, dar nici o

furnică nu se simte ispitită să admire norii maiestuoşi, de
culoare castaniu-aurie, despicaţi de izbucniri de lumină
albă. Pentru ele, furtuna reprezintă o calamitate.
Picăturile cad peste Oraş ca tot atâtea bombe, iar
furnicile luptătoare care au întârziat pe afară ca să vâneze
sunt lovite de proiectilele lichide.
Chiar şi înăuntrul Bel-o-kan-ului, una dintre
experienţele încercate în primăvară de către Chli-pou-ni
este pe punctul de-a amplifica dezastrul.
Pentru a se accelera circulaţia de la un cartier la altul,
regina a pus să fie săpate canale de-a lungul cărora
furnicile se deplasează pe frunze plutitoare. Din pricina
aversei însă, aceste pârâiaşe subterane s-au umflat
devenind nişte fluvii în toată regula, a căror învolburare
gărzile încearcă zadarnic să o zăgăzuiască.
În vârful domului, situaţia se înrăutăţeşte. Grindina a
perforat acoperişul de rămurele al Oraşului, iar apa se
infiltrează prin crăpăturile astfel deschise.
103 683 se străduieşte din răsputeri să astupe cea mai
mare dintre breşe.
Toată lumea la solariu, strigă ea, trebuie să salvăm
475
ouăle!
Un grup de soldaţi se precipită pe urmele ei, sfidând
valurile revărsate.
Sala înaltă a solariului şi-a pierdut luminozitatea
obişnuită. Sus, sub tavan, nişte lucrătoare cuprinse de o
agitaţie nebună încearcă să astupe găurile cu ajutorul unor
frunze moarte. Apa însă răzbate din nou, scurgându-se pe
podea ca nişte panglici prelungi de argint. Totul e ud. Este
cu neputinţă sa fie salvaţi toţi coconii, sunt prea mulţi.
Doicile abia dacă au timp să pună la adăpost câteva larve
precoce. Unele ouă, aruncate în grabă lucrătoarelor, se
sparg de podea.
103 683 îşi aminteşte atunci de rebele. Dacă apa
continuă să pătrundă la fel ca până acum, ea va ajunge în
scurt timp la staulele scarabeilor, înecându-le până la
ultima!
Alertă de gradul 1: Feromonii excitatori se răspândesc
cum pot, cel mai adesea bruiaţi de vaporii de apă.
Alertă de gradul 2: Soldaţi, lucrători, doici, sexuaţi, toţi
laolaltă lovesc cu abdomenele in pereţi, cu furie şi
înverşunare. Tărăboiul acesta face să vibreze întreg Oraşul.
Bum, bum, bum. Alarmă! De o mie de ori alarmă!
Să izbucnească panica!
Până şi furnicile deja împotmolite prin bălţile de apă de
pe jos încearcă să izbească în sol prin apă, pentru ca tot
Oraşul să se alerteze. Bătăile se aud ca goana sângelui în
artere.
Inima Oraşului palpită.
Ca un ecou, se aude cum grindina perforează domul.
Plici, plici, plici.
Ce pot să facă nişte mandibule, oricât de ascuţite,
împotriva unor picături de apă?
Alertă de gradul 3: Situaţia este dintre cele mai critice.
Câteva dintre lucrătoare, cuprinse de isterie, aleargă în
476
toate părţile. Din antenele lor întinse se revarsă urlete
feromonice de neînţeles. În agitaţia lor, unele ajung să-şi
rănească semenele.
La furnicile roşcate, feromonul de alarmă cel mai
puternic este o substanţă emisă de glanda lui Dufour.
Numită n-decan, ea este o hidrocarbură volatilă cu formula
chimică C10-H22, având un miros destul de puternic pentru
a înfuria în ultimul hal chiar şi o doică aflată în plină
hibernare.
Fără sacrificiul furnicilor-portar, torentele de apă nu ar
fi cruţat Oraşul interzis. Blocând ermetic intrările cu
capetele lor plate, ele au împiedicat lichidul invadator să
inunde hornul central. Toţi ocupanţii Oraşului interzis, şi
în primul rând Chli-pou-ni, sunt teferi şi nevătămaţi.
În schimb, apa se revarsă acum în sălile păduchi-lor-de-
frunză.
Animalele verzi scot nişte piuituri mirositoare stinse.
Încolţite şi silite să scape cu fuga, furnicile-ciobani nu
pot salva decât o mână de păduchi, aflaţi pe punctul de-a
naşte.
Pretutindeni se încearcă ridicarea unor baraje. Totodată,
are loc consolidarea celui deja existent care, plasat
strategic într-o galerie principală, tine piept torentului
vijelios. Forţa hidraulică este însă de neînfrânt; în cele din
urmă, barajul se fărâmiţează, se fisurează şi se despică,
făcându-se bucăţi şi lăsând să se reverse într-o clipă un
tăvălug de apă ce le mătură pe curajoasele furnici-zidar.
Cărând cu ea înecaţii, apa înaintează de-a lungul
coridoarelor, făcând să se prăbuşească bolţile, smulgând
punţi şi răvăşind cu desăvârşire topografia subterană
înainte de-a se revărsa in ciupercării. Nici aici,
agricultoarele nu mai au timp decât să strângă câţiva din
preţioşii spori înainte de-a o lua la fugă.
Coleopterele acvatice, acei faimoşi gândaci-de-apă
477
carnivori pe care Chli-pou-ni voise atât de mult să-i
domesticească, s-au răspândit pretutindeni, bucuroşi că se
pot zbengui în elementul lor natural, devorând păduchi de
frunză, cadavre de furnici şi larve în agonie.
Ocolind tot mai des şi depăşind obstacolele, 103 683
reuşeşte să răzbată până la staulul scarabeilor-rinoceri.
Bietele animale zboară de colo până colo, încercând să
scape de înec. Plafonul este însă atât de jos, încât se lovesc
necontenit de el, speriate.
Aici, ca şi pretutindeni, lucrătoarele zeloase se ocupă, în
ciuda primejdiei, cu salvarea puilor şi cu punerea la
adăpost, la loc uscat, a mingilor de bălegar pîine cu ouă.
Cu toate acestea, ele ştiu prea bine că pierderile vor fi
enorme şi inevitabile.
Faptul de-a avea labele ude îi umple de groază pe
scarabei şi îi face să lovească cu cornul în tavan. 103 683
reuşeşte să treacă printre izbiturile ca de berbece numai
datorită atenţiei sale exersate de luptătoare.
Iată în sfârşit intrarea în ascunzătoarea rebelelor. Sunt
toate acolo, deiste şi ne-deiste, cu deosebirea că ultimele se
agită, pline de nervozitate, în vreme ce primele păstrează
un calm ciudat; cataclismul nu le surprinde.
Nu i-am hrănit cum trebuie pe zei, şi acum ne udă.
103 683 le întrerupe litaniile. Foarte curând, nu va mai
rămâne nici o cale de ieşire. Dacă vor să salveze mişcarea
rebelă, trebuie să o şteargă urgent.
În cele din urma, reuşeşte să se facă ascultată. În
momentul când se pregătea să plece, furnica numită 24 îi
întinde coconul de fluture pe care îl lăsase acolo la ultima
ei vizită.
Pentru misiunea Mercur. Nu trebuie s-o uiţi.
103 683 preferă să ia coconul fără să mai stea la discuţii
şi le îndeamnă pe rebele s-o urmeze. Dar drumul prin staul
a ajuns de-acum să fie blocat: întreaga sală este inundată.
478
Scarabeii-rinocer plutesc între două ape, alături de furnici
înecate.
Trebuie săpat cât mai repede un nou tunel. 103 683 dă
pe loc ordinele necesare.
Urgenţa este maximă, dat fiind că nivelul apei a şi
început să crească în încăperea ce folosea de ascunzătoare.
Toate alimentele care mai rămăseseră plutesc acum la
întâmplare.
Apa urcă tot mai repede.
Cu toate acestea, deistele nici măcar nu se gândesc să
se plângă. Majoritatea s-a resemnat în faţa mâniei cereşti
îndreptăţite.
Rebelele deiste continuă să creadă, cu aceeaşi
încăpăţânare, că ploaia devastatoare nu s-a abătut asupra
lor decât pentru a împiedica cruciada pusă la cale de Chli-
pou-ni.

53. AMINTIRI ACIDE

― Scuzaţi-mă, domnişoară!
Cineva i se adresa.
Când Laetitia Wells deschise ochii, văzu că nu ajunsese
încă la capătul liniei. O femeie îi spunea ceva.
― Scuzaţi-mă, domnişoară. Mă tem că v-am lovit cu
andrelele.
― Nu-i nimic, oftă Laetitia.
Femeia tricota nişte lână roz-bombon şi avea nevoie de
ceva mai mult spaţiu pentru a-şi întinde ţesătura.
Laetitia Wells se uită la păianjenul ţesător de lângă ea
ce-şi agita degetele. Andrelele înmulţeau întruna ochiurile
împletiturii, cu un clinchet obsedant.
Lucrul ei semăna cu o garnitură de scutece. Oare ce biet
479
sugar avea să fie închis în temniţa asta moltonată? se
întrebă Laetitia Wells. Ca şi cum i-ar fi auzit întrebarea
nerostită, femeia zâmbi, dezgolind o proteză superbă de
email.
― E pentru fiul meu, vesti ea cu mândrie.
În aceeaşi clipă, privirea Letitiei căzu pe un afiş: "Ţara
noastră are nevoie de copii. Luptaţi împotriva scăderii
natalităţii."
Laetitia Wells se simţi cuprinsă de o uşoară acreală. Să
faci copii! îşi zicea că acesta este ordinul primordial dat
speciei: să se reproducă, să se răspândească, să se
disperseze în masă. N-aţi avut un prezent interesant?
Supravieţuiţi în viitor prin depunerea de ouă! Gândiţi-vă
mai întâi la cantitate, calitatea va veni abia după aceea.
Fără să ştie, cele care făceau astfel se conformau eternei
propagande care transcende politica de orice fel a tuturor
naţiunilor: extinderea dominaţiei oamenilor asupra
planetei.
Laetitia Wells avu impulsul de a-şi apuca vecina de
umeri şi de a-i spune, privind-o drept în ochi: "Nu, nu mai
faceţi copii, abţineţi-vă, fiţi ceva mai pudică, ce naiba! Luaţi
contraceptive, daţi-le prezervative celor apropiaţi, sfătuiţi-le
şi faceţi-le să-şi vină în fire pe prietenele dumneavoastră
prea fertile, aşa cum aţi fi dorit dumneavoastră înşivă să
fiţi sfătuită şi trezită la realitate. La fiecare un copil reuşit
se nasc o sută de alţi copii rataţi. Nu merită osteneala.
Copiii rataţi preiau apoi puterea, şi uite care e rezultatul.
Dacă propria dumneavoastră mamă ar fi fost mai serioasă,
v-ar fi scutit de toate suferinţele. Nu vă răzbunaţi pe copiii
dumneavoastră pentru cea mai mare porcărie pe care v-au
făcut-o părinţii: cea de-a vă fi zămislit. Nu vă mai iubiţi
unii pe ceilalţi; împerecheaţi-vă, dar nu vă mai înmulţiţi."
Crizele de mizantropie (şi care, în stadiul în care
ajunsese, erau deja de umanofobie), îi lăsau un gust amar.
480
Cel mai derutant lucru era însă că, deşi amar, el nu i se
părea neapărat dezagreabil.
Se strădui să-şi vină în fire şi îi zâmbi păianjenului
ţesător de lângă ea.
Chipul acesta, radiind de bucuria de-a fi mamă, îi
aminti de... Dar nu... nu trebuia... Îi aminti de propria ei
mamă, Ling-mi.
Ling-mi fusese lovită de leucemie acută, iar cancerul
sângelui nu iartă. Ling-mi, minunata ei mamă, care nu-i
răspundea niciodată atunci când o întreba ce i-a spus
doctorul. Laetitiei, Ling-mi îi răspundea mereu la feb "Nu-ţi
fă griji. O să mă însănătoşesc. Medicii sunt optimişti iar
medicamentele, din ce în ce mai performante." În baie însă
rămâneau adesea urme roşii în chiuvetă, iar fiola de
analgezic era mai tot timpul goală. Ling-mi depăşea toate
dozele prescrise; de-acum, nimic nu-i mai potolea durerile.
Într-o bună zi, o ambulanţă venise şi o luase la spital.
"Nu-ţi face griji. Acolo au tot ce trebuie şi sunt specialişti
care să mă îngrijească. Ai grijă de casă, fii cuminte cât
lipsesc şi vino să mă vezi în fiecare seară."
Ling-mi avea dreptate: la spital aveau tot ce trebuia,
astfel încât nu mai ajungea să moară o dată. Încercase în
trei rânduri să se sinucidă şi de fiecare dată o salvaseră în
ultima clipă. Se zbătea, vrând să se opună. O imobilizaseră
cu nişte chingi şi o îndopaseră cu morfină. Când Laetitia
venea să o vadă, observa că braţele îi erau acoperite de
hematoamele provocate de seringi şi perfuzii. Într-o singură
lună, Ling-mi ajunsese o femeie bătrână, sfrijită şi zbârcită.
"O s-o salvăm, nu vă temeţi, o s-o salvăm", repetau
doctorii. Dar Ling-mi Wells nu mai dorea să fie salvată.
Punându-şi mâna pe cea a fiicei sale, ea îi murmurase:
"Vreau... să mor." Dar ce poate face o puştoaică de
paisprezece ani când mama ei îi încredinţează o asemenea
dorinţă? Legea interzice să laşi pe cineva să moară şi mai
481
ales atunci când era vorba de o persoană care-şi putea
permite să plătească cei o mie de franci pe zi cât costau
camera şi tratamentul, împreună cu hrana şi îngrijirea
completă.
Edmond Wells îmbătrânise la rândul său vertiginos de
când soţia îi fusese spitalizată. Ling-mi îi ceruse s-o ajute
să scape de chinuri. Într-o zi, când ea nu mai putea
suporta, Edmond a sfârşit prin a se resemna şi a învăţat-o
cum să-şi încetinească respiraţia şi bătăile inimii.
Se cufundase într-o şedinţă de hipnoză. Nimeni nu
fusese de faţă, bineînţeles, dar Laetitia ştia cum proceda
tatăl ei ca s-o ajute să adoarmă. "Eşti calmă, cât se poate
de calmă. Răsuflarea îţi este ca un val care se unduieşte
dinainte spre înapoi. E domoală. E uşoară. Înainte, înapoi.
Respiraţia îţi este ca o mare care vrea să se transforme
într-un lac liniştit. Înainte, înapoi. Fiecare respiraţie este
mai înceată şi mai adâncă decât precedenta. Fiecare
inspiraţie îţi aduce şi mai multă putere şi desfătare. Nu-ţi
mai simţi corpul, nu-ţi mai simţi picioarele, nu-ţi mai simţi
mâinile, nici pieptul, nici capul. Eşti o pană uşoară şi
insensibilă care pluteşte în bătaia vântului."
Şi Ling-mi îşi luase zborul.
Pe chip i se întipărise un zâmbet senin. Murise de parcă
ar fi adormit. Medicii de la reanimare dăduseră de îndată
alarma. Se agăţaseră de ea ca nevăstuicile de un bâtlan
care vrea să se desprindă de pământ. De data aceasta însă
Ling-mi câştigase definitiv.
De atunci încoace, Laetitia avea o enigmă personală de
dezlegat: cancerul şi, deopotrivă, o obsesie: ura la adresa
medicilor şi a celor ce decid soarta omenirii, în general. Era
convinsă că dacă nimeni nu reuşise să eradicheze
cancerul, aceasta se datora faptului că nimeni nu avea în
realitate nici un interes să găsească soluţia.
Ca să nu mai aibă nici un dubiu, devenise cancerolog.
482
Voia să dovedească faptul că această boală nu era
invincibilă şi că medicii erau nişte incapabili care ar fi
putut să-i salveze mama în loc să o chinuiască şi mai rău.
Eşuase însă, astfel încât nu îi mai rămăseseră decât ura
faţă de oameni şi pasiunea pentru enigme.
Ziaristica îi permisese să-şi împace resentimentul cu
aspiraţiile cele mai profunde. Cu ajutorul condeiului, putea
să denunţe nedreptăţile, să electrizeze mulţimile, să-i atace
pe ipocriţi. Din păcate, nu îi trebuise prea mult timp ca. să-
şi dea seama că dintre ipocriţi făceau parte în primul rând
propriii ei colegi, foarte curajoşi în vorbe, dar josnici în
fapte. Demascatori neînfricaţi în editorialele lor, ei se
dovedeau gata de cele mai mari josnicii în schimbul unei
promisiuni de mărire a salariului. Faţă de lumea mediilor
de informare, cea medicală i se păru plină de oameni
fermecători.
În presă însă, îşi cucerise propria ei firidă ecologică,
teritoriul personal de vânătoare. Îşi dobândise un oarecare
renume rezolvând câteva enigme poliţiste. Pentru moment,
colegii ei se ţineau deoparte, aşteptând ca ea să calce
strâmb, astfel încât ştia bine că nu are voie să facă nici cel
mai mic pas greşit.
Viitorul trofeu pe care avea de gând să şi-l agaţe pe
panoplie era afacerea Salta-Nogard. Cu atât mai rău pentru
scânteietorul comisar Méliès!
Ajunse în sfârşit la capăt şi coborî.
― O seară plăcută, domnişoară, îi ură femeia de alături
strângându-şi garnitura de scutece la care împletise tot
drumul.

54. ENCICLOPEDIE

483
 "CUM": Pusă în faţa unui obstacol, o fiinţă omenească are
ca prim reflex întrebarea: "De ce a apărut problema asta şi
din vina cui?" Ea caută vinovaţii şi pedeapsa care trebuie să
le fie administrată pentru ca aşa ceva să nu se mai
întâmple.
Pusă în aceeaşi situaţie, o furnică se întreabă înainte de
toate: "Cum şi cu ajutorul cui pot să rezolv problema? "
În lumea myrmicină nu există nici cea mai mică noţiune
de culpabilitate.
Va rămâne totdeauna o mare diferenţă între cei ce se
întreabă "de ce nu merg lucrurile cum trebuie? " şi cei ce se
întreabă "cum să facem pentru ca ele să meargă cum
trebuie?"
În momentul de faţă, lumea oamenilor aparţine
deocamdată celor ce se întreabă "de ce", dar va veni o zi în
care cei ce se întreabă "cum" vor prelua puterea...

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

55. CE DE APĂ!

Ghearele şi mandibulele lucrează cu încăpăţânare. Să

sape, să sape întruna! Altă scăpare nu există! De jur-
împrejurul furnicilor rebele, care se înverşunează să-şi
croiască tunelul de salvare, solul vibrează şi se cutremură.
Apa năpădeşte întreg Oraşul. Toate frumoasele proiecte
şi superbele realizări avangardiste ale lui Chli-pou-ni nu
mai sunt decât nişte rămăşiţe luate de valuri. Toate
grădinile, ciupercăriile şi staulele, sălile cu cisterne,
hambarele cu grâne pentru iarnă, saloanele termoreglate
pentru nou-născuţi, solariul, reţelele acvatice, nu erau,
484
aşadar, decât nişte deşărtăciuni şi nimic altceva... Toate
dispar în vârtejurile de apă, de parcă nici n-ar fi fost
vreodată...
Deodată, un perete lateral al tunelului de salvare
plesneşte. Apa ţâşneşte în jerbe. 103 683 şi însoţitoarele
sale încep să înghită pământul ca să poată sapa mai
repede. Dar le este imposibil să reuşească şi sunt ajunse de
torent.
103 683 nu-şi face prea multe iluzii despre soarta care
le aşteaptă. Sunt deja ude până la pântece şi apa continuă
să urce cu toată viteza.

56. IMERSIUNE

Imersiune. Acum era acoperită cu totul de apă.

Nu mai putea să respire. Rămase o clipă îndelungată
cufundată cu totul, fără să se mâi gândească la nimic.
Îi plăcea apa.
Sub nivelul apei din cadă părul i se unduia, iar pielea i
se făcea ca de carton. Laetitia Wells numea asta baia ei
rituală cotidiană.
Aşa se deconecta ea: cu apă caldă şi tăcere. Se simţi ca o
zână â lacului.
Rămase vreo câteva zeci de secunde fără să respire,
până ce i se păru că e gata să moară.
Cu fiecare zi ce trecea, rămânea tot mai mult sub apă.
Îşi strângea genunchii sub bărbie, ca un fetus în lichidul
amniotic şi se legăna încet, într-un dans acvatic al cărui
înţeles îl ştia doar ea.
Începu să-şi golească mintea de toate. lucrurile care o
aglomerau; afară cu cancerul, afară cu Salta (ding-dong),
afară cu redacţia, Ecoului de duminică, afară cu frumuseţea
485
ei (ding-dong), afară cu metroul, afară cu mamele
clocitoare. Era marea curăţenie de vară.
Ding-dong.
Îşi scoase capul la suprafaţă. Când ieşi din apă, totul
pare uscat. Uscat, ostil (ding-dong!)... şi zgomotos.
Nu i se năzărise: cineva suna într-adevăr la uşă.
Se târî afară din cadă ca un batracian care descoperă
respiraţia aeriană.
Se înfăşură într-un halat mare de baie şi se îndreptă cu
paşi mărunţi spre salon.
― Cine e?
― Poliţia!
Se uită prin vizor şi îl recunoscu pe comisarul Méliès.
― Ce v-a apucat să veniţi la ora asta?
― Am un mandat de percheziţie.
Îi deschise.
Comisarul părea foarte în largul său.
― Am fost la CCG şi mi-au spus că aţi luat de acolo nişte
fiole care conţineau produsele chimice la care lucrau fraţii
Salta şi Caroline Nogard.
Ea merse să caute fiolele şi i le întinse. Méliès le
contemplă, gânditor.
― Domnişoară Wells, pot să vă întreb ce e înăuntrul lor?
-Nu sunt obligată să vă dau totul mură-n gură. Expertiza
chimică a fost plătită de ziarul meu. Concluziile nu-i
aparţin prin urmare decât lui şi nimănui altcuiva.
Comisarul continua să stea în pragul uşii, arătând, în
costumul lui şifonat, aproape intimidat în faţa acestei fete
atât de frumoase, care îl sfida.
― Vă rog, domnişoară Wells, aş putea intra o clipă? Aş
vrea să stăm puţin de vorbă. Nu vă reţin prea mult.
Probabil că îl plouase rău, după cum arăta de murat. O
băltoacă începuse deja să i se formeze la picioare, pe preşul
de la uşă. Ea oftă:
486
 ― Bine, dar să ştiţi că nu pot să vă acord prea mult
timp.
Se şterse îndelung pe picioare înainte de-a intra în
salon.
― Groaznică vreme.
― După caniculă, a venit aversa asta.
― Toate anotimpurile sunt cu fundu-n sus; trecem direct
de la arşiţă şi secetă la frig şi umezeală.
― Haideţi, intraţi şi luaţi loc. Vreţi să beţi ceva?
― Ce aveţi să-mi oferiţi?
― Nişte hidromel.
― Ce-i asta?
― Apă, miere şi drojdie, totul amestecat laolaltă şi apoi
lăsat să fermenteze. E băutura zeilor Olimpului şi a
druizilor celţi.
― Fie şi băutura zeilor Olimpului.
Ea îl servi, după care ieşi din cameră.
― Aşteptaţi-mă puţin, trebuie să-mi usuc părul.
De îndată ce auzi zumzetul uscătorului venind din
camera de baie, Méliès se ridică dintr-un salt, decis să
profite de răgazul oferit pentru a arunca o privire în jur.
Era un apartament de lux, decorat cu mult gust. Statui
de jad, aflate într-un colţ, înfăţişau cupluri înlănţuite.
Lămpi cu halogen luminau planşe de biologie agăţate de
pereţi.
Se ridică şi privi cu atenţie la una din ele.
Vreo cincizeci de specii de furnici de toate felurile şi din
toate părţile lumii erau inventariate şi desenate cu precizie.
Uscătorul de păr continua să zumzăie în baie.
Se aflau acolo furnici negre cu peri albi, asemănătoare
cu nişte motociclişti în costume de piele (Rhopalothrix
orbis), furnici având coarne pe întreg toracele (Acromyrmex
versicolor), altele, dotate cu o trompă cu cleşte în vârf
(Orectognathus antennatus), sau cu meşe lungi de păr ce le
487
confereau o alură de hippy (Tingimyrmex mirabilis). Faptul
că furnicile puteau să aibă forme atât de diversificate îl
uimi pe comisar.
Dar el nu se afla acolo în misiune entomologică.
Observând o uşă lăcuită, de culoare neagră, vru să o
deschidă; era însă încuiată. Scoţând din buzunar un ac de
păr, încercă să păcălească broasca; aproape în aceeaşi
clipă însă, zgomotul scos de uscător încetă. Se întoarse în
grabă la locul lui.
Coafura à la Louise Brooks era acum din nou vizibilă,
iar Laetitia Wells îmbrăcase o rochie de seară, lungă şi
neagră, din mătase, cu falduri de la talie în jos. Méliès se
strădui să nu se lase impresionat.
― Vă interesează furnicile? întreba el pe un ton monden.
― Nu prea, răspunse ea. Tatăl meu era foarte interesat.
Era un mare specialist în furnici. Mi-a făcut cadou planşele
astea când am împlinit douăzeci de ani.
― Tatăl dumneavoastră era profesorul Edmond Wells?
Ea păru uimită:
― Îl ştiţi?
― Am auzit de el. La noi, la poliţie, este cunoscut
îndeosebi ca fost proprietar al pivniţei aceleia blestemate de
pe strada Sybarites. Vă amintiţi de cazul celor douăzeci de
oameni care au dispărut într-o pivniţă fără fund?
― Evident! Printre persoanele respective se aflau bunica
şi vărul meu, cu soţia şi fiul lui.
― Ciudat caz, nu?
― Cum se face că dumneavoastră, care sunteţi atât de
pasionat de mistere, nu aţi făcut o anchetă despre
dispariţiile astea?
― Lucram la alt caz pe atunci. Comisarul Alain Bilsheim
s-a ocupat de pivniţă. Şi nu i-a purtat deloc noroc, de
altfel. Ca şi cei dinaintea lui, nu a mai apărut niciodată.
Dar şi dumneavoastră vă plac misterele, din câte ştiu...
488
 Ea avu un zâmbet zeflemitor.
― Mie-mi place mai degrabă să le elucidez.
― Credeţi că o să reuşiţi să-l găsiţi pe asasinul fraţilor
Salta şi al Carolinei Nogard?
― Încerc, în orice caz. Cititorilor mei o să le placă.
― N-aţi vrea să-mi povestiţi şi mie unde aţi ajuns cu
investigaţiile?
Ea dădu din cap.
― E mai bine să ne vedem fiecare de treaba lui. Aşa, nu
o să ne călcăm pe picioare.
Méliès îşi introduse în gură un chewing-gum de-al lui.
Când mesteca, se simţea totdeauna mai în largul său.
― Ce e după uşa asta neagră?
Preţ de o clipă, Laetitia Wells fu surprinsă de întrebarea
neaşteptată şi simţi o jenă pe care şi-o camuflă la
repezeală.
Dădu din umeri.
― Biroul meu. Nu vi-l arăt, fiindcă acolo e un adevărat
talmeş-balmeş.
Şi zicând acestea, scoase o ţigară, o potrivi într-un
portţigaret lung şi o aprinse cu o brichetă în formă de corb.
Méliès se întoarse la subiectul care îl preocupa:
― Vreţi deci să ţineţi secrete rezultatele anchetei pe care
o faceţi. Eu o sa vă spun, totuşi, unde am ajuns cu a mea.
Ea suflă în aer un norişor de fum sidefiu.
― Cum doriţi.
― Să recapitulăm. Cele patru victime ale noastre lucrau
la CCG. Am putea fi înclinaţi să presupunem un mobil
obscur, bazat pe invidie profesională. În marile
întreprinderi, rivalităţile sunt frecvente. Angajaţii se sfâşie
între ei pentru o mărire de salariu sau o avansare, iar în
lumea ştiinţifică eşti deseori avid de câştig. Ipoteza
chimistului rival pare verosimilă, trebuie să recunoaşteţi.
Ar fi putut să-şi otrăvească colegii cu o substanţă cu efect
489
întârziat şi radical, ceea ce s-ar potrivi perfect cu ulceraţiile
descoperite în sistemul digestiv la autopsie.
― O luaţi iarăşi razna, comisare. Sunteţi obsedat de
ideea otrăvirii şi uitaţi sistematic de frica întipărită pe feţele
lor. Un stres extrem poate provoca la fel de bine ulceraţii,
iar toate cele patru victime de care ne ocupăm au fost
cumplit de înspăimântate. Spaima, comisare, spaima este
cheia întregii probleme, şi nici dumneavoastră, nici eu n-
am reuşit încă să înţelegem ce anume a provocat groaza
care şi-a lăsat urma pe fiecare dintre cele patru chipuri.
Méliès protestă:
― Se-nţelege că şi eu m-am întrebat serios ce e cu frica
asta, şi chiar m-am gândit la toate lucrurile care îi
înspăimântă pe oameni!
Ea mai suflă un norişor de fum.
― Dumneavoastră de ce anume vă e teamă, comisare?
Fu luat prin surprindere, dat fiind că se pregătea să îi
pună aceeaşi întrebare.
― Păi... hm, eu...
― Trebuie să existe ceva de care vă temeţi mai mult
decât de orice, nu?
― Sunt de acord să vă mărturisesc ce anume este, cu
condiţia să-mi spuneţi şi dumneavoastră la fel de sincer
acelaşi lucru.
Ea îl privi în ochi şi ripostă:
― De acord.
Méliès şovăi câteva clipe, apoi se bâlbâi:
― Mă... mă tem de... mă tem de lupi.
― De lupi?
Izbucni în râs; repetând întruna cuvintele "de lupi". Se
ridică şi îi mai turnă nişte mied.
― Eu am spus adevărul, acum e rândul dumneavoastră.
Laetitia se ridică şi se uită pe fereastră. Părea că
întrezăreşte în depărtare ceva interesant.
490
 ― Hm... mie mi-e teamă... mi-e teamă de
dumneavoastră.
― Nu vă mai bateţi joc, mi-aţi promis să fiţi sinceră.
Ea se întoarse şi suflă un nou colac de fum. Prin fumul
verde-albăstrui, ochii de culoare mov îi străluceau ca nişte
stele.
― Dar sunt cât se poate de sinceră. Mi-e teamă de
dumneavoastră şi prin dumneavoastră de toată omenirea.
Mă tem de bărbaţi, de femei, de bătrâni, de bătrâne, de
sugari, de copii. Ne comportăm cu toţii pretutindeni ca
nişte sălbatici. Găsesc că suntem hidoşi, fizic vorbind. Nici
unul din noi nu egalează frumuseţea unui calmar sau a
unei muşte...
― Chiar aşa!
Atitudinea tinerei femei se schimbase complet. Privirea
ei, de obicei atât de stăpânită, părea acum tulburată de o
slăbiciune secretă; în ochi i se citea nebunia. Părea
posedată de un duh rău care o făcea să se lase cuprinsă cu
suavitate de demenţă. Barajele se rupeau unul câte unul.
Cenzura dispăruse cu totul: părea să fi uitat cu desăvârşire
că. discuta cu un comisar de poliţie pe care abia îl
cunoştea.
― Găsesc că suntem pretenţioşi, aroganţi, mărginiţi,
mândri de-a fi oameni. Mă tem de ţărani, de preoţi şi de
soldaţi, mă tem de medici şi de bolnavi, mă tem de cei care
îmi vor răul şi de cei care îmi vor binele. Distrugem tot ce
atingem şi murdărim tot ce nu putem distruge. Nimic nu
scapă capacităţii noastre nemăsurate de a pângări. Sunt
sigură că dacă marţienii nu debarcă pe Pământ, e pentru
că le este frică de noi; sunt timizi şi se tem să nu ne
comportăm cu ei la fel cum facem cu animalele din jur, ca
şi cu noi înşine. Nu mă simt deloc mândră că sunt o fiinţă
omenească. Mi-e teamă, mi-e foarte teamă de semenii mei.
― Chiar credeţi tot ce spuneţi?
491
 Ea dădu din umeri.
― Comparaţi numărul oamenilor ucişi de lupi cu al celor
ucişi de oameni: nu credeţi că teama mea este, cum să
spun, mai justificată decât a dumneavoastră?
― Vă e teamă de oameni? Dar sunteţi o fiinţă
omenească!
― Ştiu asta foarte bine şi, de altfel, uneori mă tem... de
mine însămi.
Méliès îi contempla stupefiat trăsăturile marcate dintr-o
dată de ură. Brusc însă, ea se destinse:
― O, hai s-o lăsăm baltă! Ne plac amândurora enigmele.
Avem noroc, fiindcă e tocmai ora emisiunii noastre
naţionale de enigme. Vă ofer tot ce poate fi mai ospitalier în
epoca noastră -o parte din televizorul meu.
― Mulţumesc, spuse el.
Manevrând telecomanda, ea începu să caute "Capcana
de gândire".

57. ENCICLOPEDIE

RAPORT DE FORŢE: Asupra şobolanilor a fost efectuată

următoarea experienţă: pentru a le studia aptitudinile de
înot, un cercetător de la laboratorul de biologie
comportamentală de la facultatea din Nancy, Didier Desor, a
pus şase şobolani într-o cuşcă a cărei singură ieşire dădea
spre o piscină pe care erau nevoiţi să o traverseze ca să
ajungă la un vas plin cu mâncare. S-a putut constata destul
de repede că cei şase şobolani nu se duceau să-şi caute
mâncarea înotând de comun acord. Au apărut roluri care au
fost repartizate în felul următor: doi înotători exploataţi, doi
ne-înotători exploatatori, un înotător autonom şi un ne-
înotător pe post de ţap ispăşitor. Cei doi şobolani exploataţi
492
se duceau să aducă mâncarea înotând pe sub apă. Când se
întorceau în cuşcă, cei doi exploatatori îi loveau şi îi vârau cu
capul sub apă până când dădeau drumul prăzii. Abia după
ce exploatatorii se săturau puteau cei doi exploataţi supuşi
să-şi permită să mănânce la rândul lor. Exploatatorii nu
înotau niciodată, mulţumindu-se să-i bată pe înotători pentru
a fi hrăniţi de către aceştia. Înotătorul autonom era un
individ robust, care putea astfel să nu cedeze în faţa
exploatatorilor. Ţapul ispăşitor, în fine, era incapabil şi să
înoate, şi să-i sperie pe înotători, astfel încât culegea
firimiturile căzute în timpul luptelor. Aceeaşi structură ― doi
exploataţi, doi exploatatori, un autonom şi un ţap ispăşitor ―
s-a repetat în toate cele douăzeci de cuşti în care experienţa
a fost reînnoită.
Pentru a înţelege mai bine mecanismul respectiv de ierar-
hizare, au fost puşi laolaltă şase exploatatori. Aceştia s-au
bătut toată noaptea. Dimineaţa, doi dintre ei erau de
corvoadă, unul înota singur, iar un altul suporta totul. S-a
procedat la fel şi cu şobolanii cu comportament de exploataţi
supuşi. În dimineaţa următoare, doi dintre ei făceau pe
stăpânii.
Dar elementul care dă cel mai mult de gândit este ceea ce
s-a constatat atunci când craniile şobolanilor au fost
deschise pentru a li se studia creierul: s-a putut vedea că cei
mai stresaţi erau exploatatorii. Nu încape îndoială că ei se
temuseră ca nu cumva, la un moment dat, să nu mai fie
ascultaţi de către cei exploataţi.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II

58. LA LOC USCAT

493
 Apa le atinge spinările. 103 683 şi însoţitoarele sale sapă
frenetic în tavan. Trupurile tuturor sunt acoperite de stropi
când ― minune! ― răzbat în sfârşit într-o încăpere uscată.
Sunt salvate.
Cu gesturi rapide, furnicile astupă la loc orificiul. Zidul
de nisip va rezista oare? Da, torentul îl ocoleşte şi se
revarsă în coridoarele mai fragile. Înghesuite una într-alta
în sala îngustă, furnicile încep să se simtă mai bine.
Rebelele fac numărătoarea: n-au supravieţuit decât vreo
cincizeci. O mână de deiste continuă şi acum să mormăie
printre dinţi:
Nu le-am hrănit îndeajuns pe Degete. De aceea au făcut
să se crape cerul.
În cosmogonia myrmicină, într-adevăr, planeta Pământ
este cubică şi deasupra ei se află un plafon de nori pe care
se sprijină "oceanul superior". De fiecare dată când
greutatea oceanului superior ajunge să fie prea mare,
plafonul plesneşte şi crapă, lăsând să curgă Ceea ce se
numeşte ploaie.
Deistele susţin, în ce le priveşte, că aceste crăpături din
plafonul de nori se datorează loviturilor date de către
Degete cu ghearele. Oricum ar fi, în aşteptarea unor
vremuri mai bune, toate încearcă să se ajute între ele cum
pot mai bine. Unele, gură la gură, fac trofolaxii; altele se
fricţionează pentru a-şi păstra rezervele de căldură.
103 683 pipăie peretele şi simte Oraşul palpitând încă
sub asaltul acvatic.
Bel-o-kan a încremenit, doborât cu totul de duşmanul
polimorf care îşi aruncă labele-i transparente până şi în cel
mai neînsemnat interstiţiu. Ruşine să-i fie ploii; este mai
flexibilă, mai adaptabilă şi mai smerită decât furnicile.
Luptătoare masive străpung cu lovituri de mandibulă-sabie
picăturile care alunecă înspre ele. Să omori una înseamnă
494
să înfrunţi alte patru. Când dai o lovitură de labă în ploaie,
ploaia ţi-o prinde şi ţi-o încleiază. Când tragi în ea cu acid,
ploaia devine corozivă. Când îi dai un brânci, ea te
primeşte şi te prinde, fără să îţi mai dea drumul.
Victimele aversei sunt fără număr.
Toţi porii Oraşului sunt larg căscaţi.
Bel-o-kan-ul se îneacă.

59. TELEVIZIUNE

Chipul tulburat al doamnei Ramirez se ivi pe ecran. De

când bâjbâia în noua ei enigmă, reprezentată de şirul acela
de cifre, audienţa emisiunii se dublase. Era oare vorba de
plăcerea sadică de a vedea pe cineva până atunci infailibil,
cuprins de îndoială? Sau se datora faptului că publicul,
identificându-se mai degrabă cu cei ce pierd, îi preferă pe
aceştia şi nu pe câştigători?
Cu buna lui dispoziţie dintotdeauna, prezentatorul
întreba:
― Aşadar, doamnă Ramirez, aţi găsit soluţia corectă?
― Nu. Tot n-am găsit-o.
― Ei haideţi, doamnă Ramirez, concentraţi-vă! La ce vă
duce cu gândul şirul nostru de cifre?
Camera de luat vederi se aţinti mai întâi asupra tabelei,
apoi asupra doamnei Ramirez, care explica îngândurată:
― Cu cât mă uit mai mult la înşiruirea aceasta, cu atât
sunt mai tulburată. E greu, foarte greu. Mi s-a părut,
totuşi, că am identificat câteva ritmuri... Cifra "unu", de
exemplu, e mereu pusă la sfârşit... iar grupele de "doi", la
mijloc...
Se apropie de tablă şi începu să comenteze în stilul unei
profesoare:
495
 ― S-ar putea să fie vorba de o progresie exponenţială,
dar de fapt nu e. Am crezut că există o ordine între cifrele
"unu" şi "doi", dar iată că la un moment dat apare şi se
răspândeşte acest "trei". M-am gândit atunci că poate nu
există nici un fel de ordine. Avem de-a face cu o lume
haotică, în care cifrele sunt dispuse aleatoriu. Şi, totuşi,
instinctul meu de femeie îmi şopteşte că nu e deloc aşa, că
n-au fost puse la întâmplare.
― Deci, la ce anume vă face să vă gândiţi tabelul acesta,
doamnă Ramirez?
Faţa doamnei Ramirez se lumină.
― O să râdeţi dacă vă spun.
Sala izbucni în aplauze.
― Lăsaţi-o pe doamna Ramirez să reflecteze, interveni -
prezentatorul. Se gândeşte la ceva. La ce anume, doamnă
Ramirez?
― La naşterea Universului, spuse ea, cu fruntea
încreţită. Mă gândesc la naşterea Universului. Cifra "unu"
ar fi scânteia divină care se dilată şi apoi se divizează. Se
poate oare ca dumneavoastră să-mi fi propus ca enigmă
ecuaţia matematică ce guvernează Universul? Ceea ce
Einstein a căutat în zadar întreaga lui viaţă? Graal-ul
tuturor fizicienilor de pe lume?
De data aceasta, prezentatorul adoptă o expresie
enigmatică, în deplină conformitate cu tema emisiunii sale.
― Cine ştie, doamnă Ramirez! "Capcană de...
― ... gândire!", strigă publicul la unison.
― ... de gândire", într-adevăr, care nu cunoaşte limite.
Deci, doamnă Ramirez, răspuns sau joker?
― Joker. Am nevoie de un supliment de informaţie.
― Tabelul, vă rog! ceru prezentatorul.
Notă cifrele stivuite una sub cealaltă:

1
496
 11
21
1211
111221
312211
13112221

Apoi, tot fără să-şi consulte hârtia din mână, adăugă:

1113213211

― Reamintesc frazele-cheie. Prima era: "Cu cât eşti mai

inteligent, cu atât ai mai puţine şanse de-a reuşi. " A doua
era: "Trebuie să uiţi tot ce ştii." Ofer încă una
perspicacităţii dumneavoastră: "Ca şi Universul, enigma
aceasta îşi are sursa în simplitatea cea mai desăvârşită."
Aplauze.
― Pot să vă dau un sfat, doamnă Ramirez? întrebă
prezentatorul, din nou vesel.
― Vă rog, spuse candidata.
― Cred, doamnă Ramirez, că nu sunteţi îndeajuns de
simplă, suficient de proastă, într-un cuvânt că nu aveţi
mintea destul de goală. Inteligenţa vă pune piedici. Faceţi
un marşarier general şi redescoperiţi-o pe fetiţa naivă care
mai există încă în dumneavoastră. Iar în ce le priveşte pe
dragele mele telespectatoare şi dragii mei telespectatori, vă
spun doar: pe mâine, dacă doriţi!
Laetitia Wells închise televizorul.
― Povestea asta devine tot mai amuzantă, spuse ea.
― Aţi găsit soluţia enigmei?
― Nu, dar dumneavoastră?
― Nici eu. Probabil că suntem prea inteligenţi, după
părerea mea. Prezentatorul are dreptate.
Venise timpul ca Méliès să plece. Îşi strecură fiolele în
497
buzunarele-i încăpătoare.
Din pragul uşii, mai întrebă:
― De ce nu vreţi să ne ajutăm, în loc să ne ostenim
fiecare pe cont propriu?
― Fiindcă sunt obişnuită să lucrez singură şi pentru că
poliţia nu face niciodată casa bună cu presa.
― Şi nu există excepţii?
Ea îşi scutură părul scurt, de culoarea abanosului.
― Nu există excepţii. Daţi-i drumul, comisare, şi fie ca
cel mai bun să câştige!
― Dacă aşa doriţi, fie ca cel mai bun să câştige!
Şi se făcu nevăzut pe scări.

60. PLECAREA ÎN CRUCIADĂ

Ploaia, epuizată, bate în retragere, dând înapoi pe toate

fronturile. Are şi ea, la rândul ei, un duşman, pe nume
Soarele. Străvechiul aliat al civilizaţiei myrmicine s-a lăsat
aşteptat, dar a sosit, totuşi, la timp, lipind la loc rănile
căscate ale cerului. Oceanul superior a încetat să se
reverse peste lume.
Belokanienele scăpate din dezastru ies afară ca să se
usuce şi să se încălzească. O ploaie este ca o hibernare în
care frigul e înlocuit cu umezeala. E mult mai rău, de fapt.
Frigul adoarme, în timp ce umezeala ucide!
Afară, astrul învingător e ridicat în slăvi. Unele furnici
intonează vechiul imn de glorie:
Soare, intră în carcasele noastre goale,
Dezmorţeşte-ne muşchii îndureraţi
Şi uneşte-ne gândurile dezbinate.
Cântecul acesta parfumat se răspândeşte în tot Oraşul.
Bel-o-kan a fost, totuşi, serios lovit. De pe rămăşiţele
498
domului ciuruit de grindină se preling şuviţe de apă
limpede, cu cocoloaşe negre: cadavrele celor înecate.
Veştile care sosesc din celelalte oraşe nu sunt nici ele
mai bune. A fost, aşadar, de ajuns o aversă pentru ca
mândra Federaţie a furnicilor roşcate din pădure să fie
aproape distrusă? E oare posibil ca o ploaie, şi nimic mai
mult, să vină de hac unui întreg imperiu?
Ruinele domului dezgolesc un solariu în care coconii nu
mai sunt decât nişte granule ude zăcând într-o zeamă
noroioasă. Şi câte doici nu şi-au găsit moartea vrând să
adăpostească ouăle între labele lor! Unele au izbutit să le
salveze, ţinându-le deasupra capului, cu labele întinse.
Puţinele furnici-portar supravieţuitoare se desprind din
pragul ieşirilor Oraşului interzis, în care se încrustaseră şi
contempla îngrozite amploarea catastrofei. Chli-pou-ni
însăşi este stupefiată.
Cum să construieşti ceva durabil în asemenea condiţii?
La ce serveşte inteligenţa, dacă puţină apă poate aduce
lumea înapoi, la primele zile ale civilizaţiei furnicilor?
103 683 şi rebelele îşi părăsesc şi ele adăpostul. Furnica
soldat porneşte de îndată in căutarea reginei.
După cele întâmplate, va trebui să renunţăm la cruciada
noastră împotriva Degetelor.
Chli-pou-ni se opreşte, cântărind în minte feromonul.
Apoi, mişcându-şi calmă antenele, răspunde că nu;
cruciada se află printre proiectele majore, pe care nimic nu
le mai poate repune în discuţie, şi adaugă că trupele sale
de elită, cantonate în interiorul trunchiului Oraşului
interzis, sunt neatinse şi că un număr de scarabei-rinocer
a fost ţinut de asemenea în rezervă.
Trebuie să omorâm Degetele şi o vom face.
A apărut, totuşi, o schimbare importantă: în loc de
optzeci de mii de soldaţi, 103 683 nu va mai dispune decât
de... trei mii. E un efectiv redus, desigur, dar cât se poate
499
de experimentat şi călit. La fel, în loc de cele patru
escadrile de coleoptere zburătoare prevăzute iniţial nu va
mai fi decât una, compusă din trei unităţi, ceea ce e oricum
mai mult decât nimic.
103 683 e de acord şi îşi aduce antenele pe spate în
semn de asentiment, fără a fi mai puţin pesimistă în
privinţa sorţii ce pândeşte debila expediţie.
Acestea fiind zise, Chli-pou-ni se retrage şi îşi continuă
inspecţia. Câteva baraje au rezistat, permiţând astfel
salvarea unor cartiere întregi. Pierderile sunt însă enorme,
îndeosebi în rândul ouălor şi al nimfelor generaţiei
următoare, care au fost aproape decimate. Chli-pou-ni
hotărăşte să-şi mărească ritmul de pontă pentru a-şi
repopula cât mai repede Oraşul; ea dispune încă de
milioane de spermatozoizi proaspeţi în spermoteca ei.
Şi, dacă e nevoie să producă şi să nască, atunci va
produce şi va naşte.
În tot Bel-o-kan-ul, furnicile, repară, hrănesc, acordă
îngrijiri, măsoară stricăciunile, caută soluţii.
Furnicile nu se dau bătute cu una cu două.

61. SUC DE STANCĂ

Profesorul Maximilien MacHarious examina conţinutul

eprubetei în camera sa din hotelul Bellevue. Substanţa pe
care i-o înmânase Caroline Nogard se transformase într-un
lichid negru, asemănător cu petrolul.
Se auzi soneria. Vizitatorii erau cei aşteptaţi, un cuplu
de savanţi etiopieni, Gilles şi Suzanne Odergin.
― Totul e-n regulă? întrebă de-a dreptul bărbatul.
― Totul merge conform programului stabilit, răspunse
calm profesorul MacHarious.
500
 ― Sunteţi sigur? Fraţii Salta nu mai răspund la telefon.
― Eh, or fi plecat şi ei în vacanţă.
― Nici Caroline Nogard nu mai răspunde.
― După ce a lucrat atâta, e normal să-şi fi dorit puţină
odihnă.
― Puţină odihnă? făcu ironic Suzanne Odergin.
Deschise poşeta şi scoase din ea câteva tăieturi din
ziare, care relatau despre moartea fraţilor Salta şi a
Carolinei Nogard.
― Nu citiţi niciodată ziarele, profesore MacHarious?
Cazurile acestea sunt deja considerate drept "thrillerul
verii"! Şi dumneavoastră susţineţi că totul merge conform
programului stabilit?
Profesorul cu păr roşcat nu păru deloc tulburat de ştiri.
― Ce vreţi? Nu poţi face omletă fără să spargi ouăle.
Etiopienii erau evident îngrijoraţi.
― Să sperăm că "omleta" va fi gata înainte ca ouăle să se
fi stricat!
MacHarious zâmbi şi le arătă eprubetă de pe masa de
laborator.
― Iată "omleta" noastră.
Admirară cu toţii fluidul negru, cu reflexe albăstrui
plăcute la vedere. Profesorul Odergin îşi puse, cu
nenumărate precauţii, preţiosul flacon într-un buzunar
interior al hainei.
― Nu ştiu ce se întâmplă, domnule MacHarious, dar fiţi,
totuşi, prudent.
― Nu vă faceţi griji. Am doi ogari care mă apără.
― Ogari! exclamă femeia. Nici măcar n-au lătrat când am
venit. Aşa cerberi mai zic şi eu!
― Fiindcă în seara asta nu sunt aici.. Veterinarul a vrut
să îi ţină la el pentru nişte analize. Mâine însă paznicii mei
credincioşi vor fi din nou aici ca să vegheze asupra mea.
Etiopienii plecară. Profesorul MacHarious, istovit, se
501
culcă.

62. REBELELE

Rebelele supravieţuitoare s-au strâns sub o floare de

frag, la periferia Bel-o-kan-ului. Parfumul ei cu savoare de
fruct asigura bruierea conversaţiilor în caz că o antenă
nepoftită s-ar fi nimerit pe acolo. 103 683, care este şi ea
de faţă, le întreabă ce au de gând să facă acum, împuţinate
cum sunt.
Cea mai vârstnică dintre ele, o non-deistă, răspunde:
Suntem puţine, dar nu vrem să le lăsăm pe Degete să
moară. O să ne străduim şi mai mult ca până acum să le
hrănim.
Antenele se înalţă rând pe rând pentru a-şi exprima
asentimentul. Potopul nu le-a slăbit deloc dârzenia.
O deistă se întoarce spre 103 683 şi arată spre gogoaşa
fluturelui.
Tu una trebuie să pleci. Pentru asta. Du-te la capătul
lumii cu cruciada. Trebuie s-o faci pentru misiunea Mercur.
Încearcă să aduci o pereche de Degete, îi cere o alta. O să
le îngrijim ca să vedem dacă se pot reproduce în captivitate.
24, care este mezina grupului, cere să plece cu 103 683:
vrea să vadă Degetele, să le adulmece, să le atingă.
Doctorul Livingstone nu-i ajunge. El nu e decât un
translator. 24 îşi doreşte un contact direct cu zeii, chiar
dacă va fi nevoită astfel să asiste la distrugerea lor. Furnica
insistă, susţinând că îi poate fi de folos lui 103 683, de
exemplu ca să ţină coconul fluturelui în timpul luptelor.
Rebelele par uimite de intenţia ei.
Dar de ce, ce are furnica aceasta? întreabă 103 683.
Tânăra asexuată nu le dă răgaz să răspundă şi cere din
502
nou să o însoţească pe luptătoare în noua ei odisee.
103 683 primeşte oferta fără alte întrebări. Se simte
îndreptăţită s-o facă, pentru că afinităţile mirositoare o
informează că în realitate nu este nimic rău cu această
furnică 24. Va avea ea ocazia să descopere, pe parcursul
călătoriei, "tara" care le face pe camaradele ei să o ia peste
picior.
Iată însă că o a doua rebelă cere la rândul ei să facă
parte din expediţie: este vorba de sora mai mare a lui 24,
23.
103 683 o adulmecă şi aprobă din nou. Aceste două
voluntare vor fi nişte aliaţi bine veniţi.
Cruciada va pleca în dimineaţa următoare, la răsăritul
soarelui. Cele două surori vor aştepta aici ca să i se
alăture.

63. VIAŢA ŞI MOARTEA LUI MacHARIOUS

Profesorul Maximilien MacHarious era sigur ca auzise

un zgomot undeva în capătul patului. Ceva îl smulsese din
somn, iar acum stătea nemişcat, cu nervii încordaţi. În cele
din urmă, aprinse lampa de pe noptieră şi hotărî să se
scoale. Nu mai era nici o îndoială: cuvertura era scuturată
de nişte trepidaţii abia perceptibile.
Un om de ştiinţă de valoarea lui nu avea, totuşi, voie să
se lase intimidat. În patru labe, cu capul înainte, se vârî
sub aşternut. Când descoperi ce anume provocase
mişcările acelea, mai întâi zâmbi, pe jumătate amuzat, pe
jumătate intrigat. Când însă ceea ce văzuse se năpusti la
el, nu mai avu nici măcar vremea să-şi acopere faţa ca să
şi-o apere, blocat cum era sub aşternut, ca într-o cavernă
cu pereţi din textile.
503
 Dacă în clipa aceea s-ar fi aflat cineva de faţă, ar fi putut
vedea cum partea de sus a patului se agită ca în timpul
unei nopţi de dragoste.
Dar nu era o noapte de dragoste. Era o noapte de
moarte.

64. ENCICLOPEDIE

MUTAŢIE: Când chinezii au anexat Tibetul, ei au adus

familii de chinezi, pe care le-au pus să se stabilească acolo,
vrând să dovedească cu orice preţ că ţinutul era locuit şi de
ei. În Tibet însă presiunea atmosferică este greu de suportat,
provocând ameţeli şi edemuri celor neobişnuiţi cu ea. Şi, prin
nu se ştie ce mister fiziologic, femeile chineze s-au dovedit
incapabile să nască aici, în vreme ce femeile tibetane din
satele aflate la cele mai mari înălţimi năşteau fără probleme.
Totul se petrecea ca şi cum pământul tibetan îi respingea pe
invadatori, al căror organism era impropriu pentru condiţiile
de viaţă respective.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II

65. MARŞUL CEL LUNG

Dis-de-dimineaţă, furnicile-soldat încep să se strângă în

jurul a ceea ce fusese poarta numărul 2 şi care acum nu
mai era decât o grămăjoară de rămurele umede şi dislocate.
Cele cărora le e frig fac exerciţii de întindere a labelor,
prin care şi le dezmorţesc şi se încălzesc. Altele îşi ascut
504
mandibulele sau mimează fente şi figuri de luptă.
Soarele se înalţă în sfârşit, făcând să scânteieze
cuirasele armatei ale cărei rânduri se îngroaşă neîncetat.
Exaltarea creşte întruna. Toate furnicile ştiu că trăiesc un
moment deosebit.
103 683 îşi face apariţia. Multe dintre furnici o recunosc
şi o salută. Luptătoarea este însoţită de cele două surori
rebele, fiecare de câte o parte. 24 duce coconul fluturelui,
în care se distinge neclar o formă întunecată.
Ce e în coconul ăsta? întreabă o furnică-soldat.
Hrană, nimic altceva decât hrană, răspunde 24.
Scarabeii-rinocer sosesc şi ei. Cu toate că nu sunt decât
treizeci la număr, provoacă senzaţie! Toţi se înghesuie să-i
admire mai îndeaproape. Furnicile ar vrea să-i vadă
decolând, dar ei precizează că nu-şi vor lua zborul decât
atunci când va fi nevoie. Pentru moment, vor merge pe jos,
ca toată lumea.
Furnicile se numără, se încurajează, se congratulează,
se hrănesc. Se distribuie mierat şi bucăţi din labele pădu-
chilor-de-frunză înecaţi şi scoşi de sub dărâmături. La
furnici, nimic nu se pierde; se mănâncă, de asemenea,
ouăle şi nimfele moarte. Umflate de apă ca nişte bureţi,
bucăţile de carne trec din mână în mână, sunt uscate şi
apoi devorate cu lăcomie.
De îndată ce rasolul acesta rece a fost înghiţit, un
semnal ţâşnit nu se ştie de unde ordonă alinierea în
formaţie de marş. Înainte, în cruciada împotriva Degetelor!
Armata porneşte.
Furnicile se pun în mişcare într-un şir prelung. Bel-o-
kan îşi aruncă braţul înarmat înspre Orient. Soarele
răspândeşte o căldură plăcută. Soldaţii intonează
străvechiul imn mirositor:
Soare, pătrunde în carcasele noastre goale,
Dezmorţeşte-ne muşchii îndureraţi
505
 Şi uneşte-ne gândurile dezbinate.
Una după alta, furnicile reiau cântecul în cor.
Suntem toate pulberi de soare.
Fie ca stropii de lumină să ne pătrundă în suflet
La fel cum sufletele noastre vor ajunge cândva şi ele nişte
stropi de lumină,
Toate nu suntem decât căldură.
Suntem toate pulberi de soare.
Fie ca Pământul să ne conducă paşii!
Noi îl vom străbate în toate direcţiile până ce vom găsi
locul de unde nu mai este nevoie să pleci.
Suntem toate pulberi de soare.
Furnicile mercenare ponerine nu cunosc feromonii
vorbirii, astfel încât acompaniază cântecul scârţâind.
Pentru a scoate sunete, ele îşi deplasează vârful chitinos al
toracelui peste banda striată situată în partea cea mai de
jos a inelelor abdominale, producând în felul acesta un
ţârâit aidoma celui scos de greieri, dar mai aspru şi mai
puţin răsunător.
Cântecul de război o dată terminat, furnicile înaintează
în tăcere. Dacă paşii le sunt alandala, ritmul muşchiului
cardiac este acelaşi pentru toate.
Fiecare se gândeşte la Degete şi la legendele teribile
auzite despre aceşti monştri. Dar astfel, unite în haită, se
simt atotputernice şi înaintează cu însufleţire şi voioşie.
Până şi vântul care a început să bată pare să se fi hotărât
să vină în ajutorul cruciadei împingându-le din urmă.
În fruntea cortegiului, 103 683 adulmecă ierburile şi
rămurişul care îi trec pe deasupra antenelor.
Mirosul e aici pretutindeni, la fel ca şi micile vietăţi care
fug înfricoşate, florile multicolore care ademenesc cu
parfumul lor îmbătător, trunchiurile întunecate care
ascund cu siguranţă comandouri ostile, ferigile de câmp
pline de cosaşi...
506
 Da, totul e acolo, neschimbat. Exact la fel ca prima dată.
Totul e acolo, impregnat de mireasma aceasta unică:
mirosul marii aventuri care începe din nou!

66. ENCICLOPEDIE

LEGEA LUI PARKINSON: Legea lui Parkinson (care nu are

nici o legătură cu boala cu acelaşi nume) susţine că, cu cât o
întreprindere se dezvoltă mai mult, cu atât ea angajează mai
mulţi oameni mediocri, dar care au cu toate acestea salarii
exagerat de mari. De ce? Pur şi simplu deoarece cadrele
aflate deja acolo se tem de sosirea unor concurenţi puternici,
iar cea mai bună metodă de-a nu-şi crea rivali periculoşi
constă în angajarea unor incompetenţi. Iar cea mai bună
metodă de suprimare a oricărei veleităţi de-a provoca
tulburări este aceea de-a le da salarii excesiv de mari. În
acest fel, casta diriguitoare îşi asigură o linişte permanentă.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

67. 0 NOUA CRIMA

― Profesorul Maximilien MacHarious era o somitate a

Universităţii de chimie din Arkansas. Se afla în vizită în
Franţa şi trăsese la hotelul acesta de o săptămână, rosti
inspectorul Cahuzacq, răsfoind un dosar.
Jacques Méliès măsura camera în lung şi în lat, luând
notiţe. Un poliţist lăsat de pază la uşă îşi vârî capul
înăuntru:
507
 ― O ziaristă de la Écho du dimanche doreşte să vă vadă,
domnule comisar. Îi dau drumul?
― Da.
Laetitia Wells îşi făcu apariţia, superbă ca întotdeauna
într-unul din taioarele ei de mătase neagră.
― Bună ziua, comisare.
― Bună ziua, domnişoară Wells! Ce vânt bun vă aduce?
Înţelesesem că fiecare urmează să lucreze separat, până
când cel mai bun câştigă.
― Asta nu înseamnă că nu ne putem întâlni la locul
enigmei. În definitiv, când ne uităm la "Capcană de
gândire", analizăm fiecare în felul lui aceeaşi problemă...
Aţi făcut expertiza fiolelor de la CCG?
― Da. După câte spune laboratorul, ar putea fi vorba de
o otravă. Sunt o groază de şmecherii cărora le-am uitat
denumirile, una mai toxică decât cealaltă, din care poţi
obţine tot soiul de insecticide.
― Ei bine, comisare, acum ştiţi tot atât cât ştiu şi eu. Şi
autopsia Carolinei Nogard ce a arătat?
― Stop cardiac. Hemoragii interne multiple. Aceeaşi
chestie.
― Hmmm... Şi cel de aici? Ce grozăvie!
Savantul roşcat era întins pe burtă, cu faţa întoarsă
spre cei aflaţi în camera ca pentru a-i lua de martori,
arătând stupefiat şi terorizat de cele întâmplate. Ochii erau
ieşiţi din orbite, gura vomase nişte mucozităţi
dezgustătoare care-i mânjeau barba stufoasă, urechile
continuau să sângereze... Iar peste frunte îi atârna o meşă
ciudată, albă, despre care trebuia verificat dacă exista
dinaintea morţii. Méliès mai notă că mâinile îi erau crispate
pe abdomen.
― Ştiţi cine e?
― Noua noastră victimă este, sau mai degrabă a fost,
profesorul Maximilien MacHarious, specialist internaţional
508
în insecticide.
― Ei, da, în insecticide... Cine poate să aibă interesul de-
a omorî nişte străluciţi creatori de insecticide?
Contemplară împreună trupul contorsionat al celebrului
chimist.
― Vreo ligă de protecţie a naturii? sugeră Laetitia.
― Mda, şi de ce nu nişte insecte? rânji comisarul.
Laetitia îşi scutură bretonul negru.
― Aşa e, de ce nu? Atâta doar că numai oamenii pot citi
presa!
Îi întinse o tăietură din ziar, care anunţa sosirea la Paris
a profesorului Maximilien MacHarious, în vederea
participării la un seminar despre problemele ridicate de
invaziile de insecte pe plan mondial. Se menţiona chiar şi
faptul că urma să locuiască la hotelul Bellevue.
Jacques Méliès citi articolul şi i-l înmână lui Cahuzacq,
care îl puse în dosar. Apoi se apucă că cerceteze amănunţit
camera, fără să omită nimic. Îmboldit de prezenţa Laetitiei,
poliţistul ţinea să-şi demonstreze profesionalismul
meticulos. Nici acum nu găsiră vreo armă, nici urme de
efracţie sau amprente pe ferestre, nici răni aparente; nu
exista nici cel mai mic indiciu, la fel ca în cazul fraţilor
Salta şi al Carolinei Nogard.
Şi nici pe aici nu trecuse prima cohortă de muşte.
Asasinul rămăsese deci la locul crimei cinci minute după
decesul victimei, ca pentru a supraveghea cadavrul sau
pentru a curăţa odaia de orice urmă compromiţătoare.
― Aţi găsit ceva? îl întrebă Cahuzacq.
― Muştelor le-a fost şi aici teamă să vină.
Inspectorul păru consternat. Laetitia se interesă:
― Muştele? Ce au muştele de-a face cu asta?
Deloc supărat că putea prelua din nou iniţiativa, fie şi
parţial, comisarul îi debită discursul despre muşte:
― Ideea de-a folosi muştele pentru a ajuta la
509
soluţionarea cazurilor de crimă provine de la un anume
profesor Brouarel. În 1890, un fetus afumat dincolo de
orice închipuire ă fost descoperit înţepenit în hornul unui
şemineu dintr-o casă din Paris. În apartamentul respectiv
se perindaseră, în intervalul ultimelor luni, mai mulţi
locatari: cine anume ascunsese acolo cadavrul? Brouarel a
dezlegat enigma, prelevând din gura victimei ouă de muşte,
cercetându-le stadiul de dezvoltare şi stabilind astfel, cu o
aproximaţie de o săptămână, data la care fetusul fusese
băgat în horn. Vinovaţii au putut fi astfel arestaţi.
Grimasa de dezgust pe care nu şi-o putu stăpâni
frumoasa ziaristă îl încurajă pe Méliès să continue pe
acelaşi subiect:
― Eu însumi am reuşit să descopăr odată, cu ajutorul
acestei metode, că un învăţător, găsit mort în şcoala unde
preda, fusese în realitate asasinat în pădure şi transportat
apoi într-o sală de clasă, pentru a lăsa să se presupună că
e vorba de răzbunarea vreunui elev. Muştele au dovedit-o
în felul lor specific: larvele recoltate de pe cadavru
proveneau neîndoielnic de la nişte muşte de pădure.
Laetitia se gândi că, la o adică, teoria i-ar putea servi
într-o bună zi ca temă pentru un articol.
Satisfăcut, Méliès se întoarse lângă pat. Cu ajutorul
lupei sale luminoase, descoperi într-un târziu o gaură
minusculă, perfect pătrată, în partea de jos a pantalonului
pijamalei de pe cadavru. Ziarista, care se apropiase la
rândul ei, ezită o clipă, apoi spuse:
― Vedeţi gaura asta mică? Am observat o tăietură
identică pe haina unuia din fraţii Saltă. Avea exact aceeaşi
formă...
ZZZZZzzzzzzzz...
Sunetul atât de caracteristic îi răsună comisarului în
urechi, făcându-l să-şi înalţe capul. O muscă aflată pe
tavan făcu câţiva paşi, apoi decolă şi se roti deasupra lor.
510
Un poliţist, enervat de zgomot, vru s-o alunge, dar
comisarul îl opri; îi urmărea cu atenţie traiectoria, vrând să
vadă unde avea să coboare.
― Uitaţi-vă!
După câteva cercuri care nu făcură decât să consume
răbdarea poliţiştilor şi ziaristei din cameră, musca binevoi
să aterizeze pe gâtul cadavrului, după care se strecură sub
bărbie şi dispăru dedesubtul corpului profesorului
MacHarious.
Intrigat, Jacques Méliès se apropie şi întoarse cadavrul,
vrând să vadă unde se dusese musca.
Şi atunci zări inscripţia.
Cu ultimele sale puteri, profesorul MacHarious îşi
înmuiase arătătorul în sângele ce i se scurgea din urechi ca
să scrie un cuvânt pe cearşaful în care era învelită pătura.
Apoi se prăbuşise peste el, poate ca să-l ferească de ochii
asasinului sau poate fiindcă murise chiar în clipa aceea...
Toţi cei de faţă se apropiară ca să citească cele şapte
litere.
Musca era pe cale de-a sorbi cu trompa sângele ce forma
prima literă: "F". După ce termină cu acest aperitiv, trecu
la următoarele: "U", "R", "N", "I", "C" şi "I".

68. SCRISOARE CĂTRE LAETITIA

Laetitia, draga mea fiică,

Să nu mă judeci aspru.
N-am fost în stare să mai rămân cu tine după moartea
mamei tale, deoarece, de fiecare dată când te priveam, ea
era cea pe care o vedeam şi de fiecare dată simţeam ceva ca
o lovitură de cuţit înroşit în ceafă.
Eu nu fac parte din categoria oamenilor puternici, pe
511
care nimic nu-i atinge şi care înfruntă cu dinţii strânşi cele
mai cumplite încercări. În asemenea momente, eu am mai
degrabă tendinţa să renunţ la toate şi să mă las în voia
sorţii ca o frunză uscată, dusă de vânt.
Ştiu că am ales un comportament considerat îndeobşte
drept cel mai laş cu putinţă: fuga. Dar altfel nimic nu ne-ar
mai fi putut salva, pe nici unul dintre noi.
O să creşti, aşadar, singură, o să te educi singură şi va
trebui să găseşti în tine forţa şi capacităţile de apărare cu
ajutorul cărora vei putea să înaintezi în viaţă. Nu e nici pe
departe cea mai rea metodă. În viaţă eşti totdeauna singur,
şi cu cât înţelegi mai repede acest lucru, cu atât e mai
bine.
Va trebui să-ţi găseşti singură drumul.
Nimeni din familia mea nu ştie de existenţa ta. Am avut
grijă să păstrez ascuns lucrul care mi-era cel mai scump.
Când vei primi scrisoarea aceasta, eu voi fi cu siguranţă
mort, deci nu ar mai avea nici un rost să mă cauţi. I-am
lăsat apartamentul nepotului meu Jonathan. Nu te duce
să-l vezi, nu încerca să-i vorbeşti şi nu revendica nimic.
Ţie îţi las o cu totul altă moştenire. Cadoul meu ar putea
părea lipsit de valoare în ochii oamenilor obişnuiţi. Cu
toate acestea, el este extrem de preţios pentru o minte
curioasă şi întreprinzătoare. Iar în privinţa asta, am toată
încrederea în tine.
Este vorba de planurile unei maşini care permite
decodificarea limbajului olfactiv al furnicilor. Am botezat-o
"Piatra de la Rosetta", deoarece ea reprezintă unica
posibilitate de-a arunca o punte peste două specii care
formează două civilizaţii, fiecare cu un grad înalt de
dezvoltare.
Într-un cuvânt, maşina aceasta este un traducător. Prin
intermediul ei, vom putea nu numai să le înţelegem pe
furnici, ci şi să vorbim cu ele. Să dialogăm cu furnicile! Îţi
512
dai seama ce înseamnă asta?
Abia am început s-o utilizez, dar mi-a şi deschis nişte
perspective atât de minunate, încât timpul care mi-a mai
rămas trăit a devenit prea scurt.
Continuă tu ce am început eu. Preia ştafeta. Mai târziu,
o vei trece unui alt ales, astfel încât acest dispozitiv să nu
fie dat uitării niciodată. Să nu acţionezi însă decât cu cea
mai mare discreţie: e mult prea devreme încă pentru ca
oamenii să afle despre inteligenţa furnicilor. Nu vorbi
despre ea decât cu cei sau cele care te vor putea ajuta să
progresezi în acest domeniu.
Poate că în clipa de faţă, nepotul meu Jonathan a ajuns
să folosească prototipul pe care I-am lăsat în pivniţă: Ca să
spun drept, mă cam îndoiesc, dar nu are nici o importanţă.
Cât despre tine, dacă vei simţi că ai vocaţie pentru acest
domeniu şi că te atrage, cred că el o să-ţi ofere nişte
surprize dintre cele mai stupefiante.
Fiica mea dragă, te iubesc.
Edmond Wells
P. S. l Ai alăturate planurile pentru "Piatra de la
Rosetta".
P. S. 2 Tot aici ai şi cel de-al doilea volum din
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. În fundul
pivniţei apartamentului meu există o copie. Lucrarea
aceasta vrea să acopere toate sectoarele cunoaşterii, având,
bineînţeles, o predilecţie pentru entomologie. Enciclopedia
cunoaşterii relative şi absolute este ca un "han spaniol",
unde fiecare găseşte ceea ce caută, adică doar ceea ce are
deja asupra lui. Fiecare lectură capătă un sens diferit,
deoarece intră în rezonanţă cu viaţa cititorului şi se
armonizează cu propria sa viziune despre lume.
Consider-o un îndrumător şi un prieten.
P. S. 3 Nu ştiu dacă îţi aminteşti, când erai mică ţi-am
pus o dată o întrebare, care era de fapt o enigmă (deja îţi
513
plăceau enigmele!): te-am întrebat cum poţi obţine patru
triunghiuri echilaterale din şase beţe de chibrit. Îţi dădu-
sem o frază care să te ajute: "Trebuie să gândim altfel. " Ţi-
a luat ceva timp, dar ai descoperit până la urmă soluţia:
deschiderea spre a treia dimensiune. O gândire diferită de
cea plană. Ridicarea unei piramide în relief. Era un prim
pas. Acum am o altă enigmă, care ţine de cel de-al doilea
pas. Ai putea să formezi, tot din şase chibrituri, nu patru,
ci şase triunghiuri echilaterale? Fraza care te va ajuta să
descoperi soluţia poate să ţi se pară, înainte de orice,
diametral opusă celei precedente. Iat-o: "Trebuie să
gândeşti în acelaşi fel cu celălalt."

69. DOUĂZECI DE MII DE LEGHE PE PĂMÂNT

Cruciada înaintează prin pădurea care se schimbă

necontenit. Pe alocuri, procesul de eroziune a calcarului a
scos gresia la iveală, aidoma unor dinţi de lapte. Arbuşti,
muşchi şi jungle de ferigi se succed întruna.
Dopate de căldura de august torid, furnicile ating într-
un timp record oraşele orientale ale Federaţiei: Liviu-kan,
Zoubi-zoubi-kan, Zedi-bei-nakan... Pretutindeni li se oferă
coconi plini cu mierat, jamboane de lăcustă, capete de
greieri împănate cu cereale. La Zoubi-zoubi-kan, li se oferă
chiar o turmă de o sută şaizeci de păduchi-de-frunză, buni
de muls în timpul drumului.
Pe lângă aceasta, se discută despre Degete: toată lumea
numai despre asta vorbeşte. Cine nu a avut deja accidente
cu Degetele? Expediţii întregi au fost găsite complet
strivite.
Oraşul Zoubi-zoubi-kan nu a fost, totuşi, niciodată
nevoit să le înfrunte direct. Zoubizoubikanienele ar fi
514
bucuroase să participe la cruciadă, dar sezonul vânătorii
de buburuze urmează să înceapă în curând şi, de altfel,
furnicarul are nevoie de toate mandibulele disponibile
pentru a-şi apăra şeptelul, care este considerabil.
La Zedi-bei-nakan, etapa următoare ― un oraş superb,
construit între rădăcinile unui fag ― locuitoarele se arată
mai generoase şi aliniază pe loc, curajoase, o legiune de
artileriste echipate cu noul acid hiperconcentrat de 60%.
Iar ca supliment li se oferă o rezervă de douăzeci de coconi-
amforă, plini ochi cu acest fel de muniţie.
Şi aici, Degetele au provocat distrugeri: au gravat cu un
ac uriaş nişte semne în scoarţa arborelui. Fagul a fost
foarte bolnav şi a început să secrete o sevă toxică, ce fusese
cât pe ce să le otrăvească până la una. Zedibeinakanienele
au fost obligate să se mute până ce scoarţa s-a cicatrizat.
Dar dacă Degetele sunt nişte entităţi benefice, ale căror
acte noi nu suntem capabile să le înţelegem?
Naiva intervenţie a lui 24 este primită cu o stupefacţie
vecină cu zăpăceala. Cum se poate să faci o asemenea
remarcă tocmai în cursul unei cruciade îndreptate
împotriva Degetelor?
103 683 se grăbeşte să vină în ajutorul furnicii fără
minte, explicându-le că la Bel-o-kan, ele nu se feresc să
privească problema din toate unghiurile, ceea ce constituie
un bun exerciţiu pentru a nu se lăsa surprinse de nici o
nenorocire.
O belokaniană le învaţă pe zedibeinakaniene ultimul
cântec evoluţionar compus de Chli-pou-ni cu prilejul
cruciadei:
Alegerea adversarului îţi defineşte valoarea.
Cel ce se luptă cu o şopârlă devine şopârlă,
Cel ce se luptă cu o pasăre devine pasăre,
Cel ce se luptă cu o căpuşă devine căpuşă.
Iar ce-l ce se luptă cu un zeu devine zeu? se întrebă 103
515
683.
În orice caz, cupletul le încântă pe zedibeinakaniene.
Multe din ele le chestionează pe cruciate asupra
tehnologiilor evoluţionare puse la punct de regină.
Belokanienele nu se lasă prea mult rugate să povestească
despre felul cum Oraşul a reuşit să domesticească
coleoptere le-rinocer, care devin pe loc nişte vedete.
Vorbesc apoi despre canalele de circulaţie internă, despre
noile arme şi tehnici agricole şi despre modificările
arhitecturale din Oraşul central.
Nu ştiam că mişcarea evoluţionară a luat o asemenea
amploare, emite regina Zedi-bei-nikiuni.
Bineînţeles că nimeni nu suflă un cuvânt despre
ravagiile provocate de recenta aversă, nici despre existenţa
rebelelor pro-Degete chiar în sânul Oraşului.
Zedibeinakanienele sunt cu adevărat impresionate.
Când te gândeşti că în urmă cu numai un an, tehnologiile
myrmicine cele mai înaintate se limitau la creşterea
păduchilor-de-frunză, la cultivarea ciupercilor şi la
fermentarea mieratului!
Furnicile discută în sfârşit şi despre cruciada propriu-
zisă. 103 683 dă explicaţii, afirmând că armata va traversa
fluviul, va atinge capătul lumii şi, începând de acolo, va
curăţa terenul, desfăşurându-se cât mai mult posibil, astfel
încât să nu lase timp nici unui Deget să scape prin fugă.
Regina Zedi-bei-nikiuni se întreabă dacă cei trei mii de
soldaţi ai Oraşului central vor fi suficienţi pentru a
extermina toate Degetele de pe lume. 103 683 recunoaşte
că şi ea are unele îndoieli în această privinţă, în pofida
aportului reprezentat de legiunea zburătoare.
Regina Zedi-bei-nikiuni chibzuieşte, după care consimte
să le împrumute cruciatelor 6 legiune de cavalerie uşoară.
Soldaţii care o compun sunt înalţi, cu labe lungi, extrem de
rapizi şi cu siguranţă apţi să vâneze Degetele care vor fugi.
516
 Apoi, regina trece la alt subiect, vorbind despre
năzbâtiile comise de locuitorii unei noi aşezări. Un oraş de
furnici? Nu, un oraş de albine, stupul Askolein, numit
uneori Stupul de aur. A fost ridicat în imediata lor
apropiere, în cel de-al patrulea copac din dreapta marelui
stejar stufos. De acolo, ele recoltează polen, ceea ce e cât se
poate de normal. Nu mai este însă normal faptul că
albinele nu ezită să atace la o adică şi convoaiele de furnici,
Comportarea aceasta de piraţi n-ar fi deloc de mirare în
cazul viespilor, dar la albine ea pare mai degrabă
îngrijorătoare.
Zedi-bei-nikiuni merge până acolo încât crede că aceste
albine urmăresc ţeluri expansioniste. Aceasta, fiindcă au
început să hărţuiască convoaiele din ce în ce mai aproape
de oraşul-mamă. Furnicile au mult de furcă pentru a le
respinge. De cele mai multe ori, de teamă să nu primească
o lovitură de ac veninos, ele preferă să-şi abandoneze
prada.
E adevărat că albinele mor după ce înţeapă? întreabă un
scarabeu-rinocer.
Toată lumea e surprinsă că un coleopter se adresează
într-un mod atât de direct unei furnici; dar, ţinând cont de
faptul că la urma urmei şi el participă la cruciadă, o
zedibeinakaniană binevoieşte să-i răspundă:
Nu, nu întotdeauna. Nu mor decât atunci când îşi vâră
prea adânc acul.
Încă un mit se prăbuşeşte.
Furnicile au făcut un schimb de informaţii cât se poate
de util, dar deja se lasă întunericul. Belokanienele
mulţumesc oraşului Zedi-bei-nakan pentru întăririle
acordate cu atâta generozitate. Cele două populaţii
procedează la numeroase trofolaxii şi îşi spală laolaltă
antenele înainte ca frigul să le îndemne pe toate la un
somn forţat.
517
 70. ENCICLOPEDIE

ORDINE: Ordinea generează dezordine, dezordinea gene-

rează ordine. Teoretic, dacă baţi un ou ca să faci din el
omletă, nu există decât o probabilitate infimă ca omleta să
poată recăpăta forma oului din care a provenit.
Probabilitatea aceasta există însă. Şi cu cât în omletă va
exista mai multă dezordine, cu atât se multiplică şansele de
refacere a ordinii oului iniţial.
Ordinea nu este prin urmare decât o combinaţie de
dezordini. Cu cât universul nostru ordonat se extinde, cu
atât intră mai mult într-o dezordine crescândă. Dezordine
care, extinzându-se la rândul ei, generează nişte ordini noi,
şi oricare din ele poate fi identică cu ordinea primară. Drept
înaintea noastră, în spaţiu şi timp, la capătul universului
nostru haotic, se află, poate, cine ştie, Big-Bang-ul originar.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

71. CÂNTĂREŢUL LA FLAUT

Ding, dong!
Laetitia Wells deschise la repezeală.
― Bună ziua, comisare. Aţi venit să vă mai uitaţi la
televizor?
― Nu vreau decât să discutăm, ca să-mi pot limpezi
ideile. Mi-e de-ajuns să mă ascultaţi, nu vă cer să-mi
dezvăluiţi datele pe care le aveţi.
518
 Ea îi dădu drumul înăuntru.
― Foarte bine, comisare, sunt numai urechi.
Îi arătă un fotoliu şi se instală în faţa lui, încrucişându-
şi picioarele lungi.
El admiră mai întâi faldurile în stil grecesc ale rochiei şi
incrustaţiile de jad din părul ei fin, apoi începu:
― Daţi-mi voie să recapitulez. Asasinul este cineva
capabil să intre şi să acţioneze într-un spaţiu închis, cineva
care provoacă groaza, care nu lasă nici o urmă şi care pare
să nu se lege decât de chimiştii specializaţi în insecticide.
― Şi cineva de care se tem muştele, adăugă Laetitia,
servind mied în două pahare subţiri cu picior şi fixându-l
cu ochii ei mari, de culoare mov.
― Da, continuă el. Dar acest MacHarious ne-a adus un
element nou: cuvântul "furnici". Ne-am putea deci gândi că
suntem confruntaţi cu nişte furnici care îi atacă pe
fabricanţii de insecticide. Ideea e amuzantă, desigur, dar...
― Dar cam nerealistă.
― Exact.
― Furnicile ar fi lăsat urme, spuse ziarista. De exemplu,
ar fi fost atrase de alimentele care zăceau pe acolo. Nici o
furnică nu rezistă la ispita unui măr proaspăt; or, pe
noptiera lui MacHarious se afla unul, neatins.
― Bun spirit de observaţie.
― Aşa încât continuăm să avem o crimă într-o cameră
închisă, fără arme şi fără efracţie. Poate că nu avem
destulă imaginaţie ca să înţelegem despre ce e vorba.
― La naiba, nu poţi asasina într-o mie de feluri. Laetitia
Wells avu un zâmbet misterios.
― Cine ştie? Romanele poliţiste evoluează, aşa că
încercaţi să vă imaginaţi ce ar scrie o Agatha Christie a
anului 5000 sau un Conan Doyle al planetei Marte şi sunt
sigură că veţi reuşi să avansaţi în ancheta dumneavoastră.
Jacques Méliès o privi, umplându-şi ochii cu frumuseţea
519
ei.
Tulburată, Laetitia Wells se ridică şi se duse să-şi caute
portţigaretul. Aprinse o ţigară, ascunzându-se în spatele
unui ecran de fum opiaceu.
― Scriaţi în articolul dumneavoastră că sunt prea sigur
de mine şi că nu-i ascult îndeajuns pe ceilalţi. Aveaţi
dreptate. Dar nu e niciodată prea târziu ca să te îndrepţi.
Să nu mă luaţi peste picior dacă o să vă spun că după
întâlnirea cu dumneavoastră mi se pare că am şi început
să reflectez într-un mod cu totul diferit, mai deschis, mai
receptiv... Uitaţi-vă, am ajuns să suspectez nişte furnici!
― Iarăşi furnicile astea! făcu ea, părând exasperată.
― Staţi puţin. S-ar putea să nu ştim totul despre furnici.
Ar putea avea complici. Cunoaşteţi povestea cântăreţului la
flaut din Hamelin?
― Cred că am uitat-o.
― Într-o bună zi, începu el; oraşul Hamelin a fost
invadat de şobolani. Mişunau pretutindeni. Erau atât de
mulţi, că nimeni nu mai ştia cum să scape de ei. Cu cât
erau omorâţi, cu atât apăreau 'mai mulţi. Mâncau tot ce
găseau şi se înmulţeau vertiginos. Locuitorii se gândeau
deja să părăsească oraşul, lăsându-şi tot avutul acolo.
Atunci, un tânăr s-a oferit să salveze oraşul în schimbul
unei recompense substanţiale. Autorităţile, neavând nimic
de pierdut, au acceptat fără prea multă vorbă. Adolescentul
s-a apucat atunci să cânte din flaut. Fermecaţi, şobolanii
s-au strâns laolaltă şi s-au luat după el. Cântăreţul la flaut
i-a dus spre fluviu, unde s-au înecat cu toţii. Când şi-a
cerut însă recompensa, autorităţile, scăpate acum de
pericol, i-au râs în nas.
― Şi? întrebă Laetitia.
― Şi? Imaginaţi-vă o situaţie analoagă: un "cântăreţ la
flaut", capabil să conducă furnicile. Un om care ar vrea să
le facă să se răzbune pe cei mai mari duşmani ai lor,
520
inventatorii de insecticide!
Reuşise să stârnească interesul tinerei femei, care îl fixă
cu ochii ei mov larg deschişi:
― Spuneţi mai departe, îl îndemnă ea.
Părea dintr-o dată nervoasă şi trase adânc din ţigară.
Méliès se opri, cuprins de o exaltare neobişnuită.
Circuitele sale cerebrale păreau să răsune de un semnal
asemănător cu cel care te anunţă că ai câştigat la jocurile
electronice.
― Cred că am găsit.
Laetitia Wells îi aruncă o privire ciudată.
― Ce aţi găsit?
― Avem de-a face cu un om care a domesticit furnicile!
Ele pătrund în victimă şi o lovesc din interior cu...
mandibulele... de unde şi efectul de hemoragie internă,
după care ies din nou la lumina, de pildă prin urechi. Ceea
ce ar explica de ce o parte din cadavre sângerau prin
urechi. Apoi se regrupează, luându-şi răniţii cu ele. Ceea ce
durează cu totul vreo cinci minute, exact cât să le
împiedice pe muştele din prima cohortă să se apropie... Ce
părere aveţi?
Încă de la începutul explicaţiei, Laetitia Wells nu părea
să-i împărtăşească deloc entuziasmul. Aprinzându-şi altă
ţigară, ea admise că s-ar putea să aibă dreptate, dar că,
după ştiinţa ei, nu exista nici o metodă de-a domestici
furnicile astfel încât să le poţi cere să intre într-un hotel, să
găsească o cameră anume, să omoare un om, apoi să se
întoarcă în ordine la furnicarul lor.
― Ba da, trebuie să existe. Şi am de gând să o descopăr.
Sunt sigur că o s-o descopăr.
Jacques Méliès îşi lovi palmele. Se simţea cât se poate de
satisfăcut de sine însuşi.
― Aţi văzut că nu a fost nevoie să-mi imaginez romanele
poliţiste ale anului 5000! Puţină minte şi ceva bun-simţ
521
ajung, declară el.
Laetitia Wells se încruntă:
― Bravo, comisare! Aţi nimerit-o, cu siguranţă!
Méliès plecă, având ca prim obiectiv să verifice, cu
ajutorul medicului legist, dacă leziunile interne ale
victimelor puteau fi datorate unor lovituri de mandibulă de
furnică.
Rămasă singură, cu o expresie de preocupare întipărită
pe faţă, Laetitia Wells scoase cheia care deschidea uşa
acoperită cu lac negru şi tăie un măr în felii subţiri, pe care
le dădu apoi celor douăzeci şi cinci de mii de furnici ale
terariului ei.

72. TOŢI SUNTEM FURNICI

Jonathan Wells găsise în Enciclopedia cunoaşterii

relative şi absolute un pasaj ce pomenea de existenţa, în
urmă cu mii de ani, a unor adoratori ai furnicilor, care
trăiau pe o insulă din Pacific. După Edmond Wells, acei
oameni dezvoltaseră nişte puteri psihice extraordinare,
reducându-şi alimentaţia şi practicând meditaţia.
Comunitatea lor se stinsese din motive necunoscute şi, o
dată cu ea, pieriseră misterele şi secretele sale.
După ce discutaseră împreună, cei şaptesprezece
locatari ai templului subteran hotărâseră să se inspire din
această experienţă, indiferent dacă era adevărată sau nu.
Privaţiunea tot mai mare de hrană îi silea să-şi
economisească energia. Cel mai mic gest îi costa nespus de
mult. Vorbeau din ce în ce mai puţin dar, paradoxal, se
înţelegeau din ce în ce mai bine. Un zâmbet, o privire, o
mişcare din bărbie le era de ajuns pentru a comunica.
Capacitatea de a-şi concentra atenţia le crescuse
522
considerabil. Când mergeau, îşi simţeau fiecare muşchi şi
fiecare articulaţie pe care şi-o puneau în mişcare. Îşi
urmăreau cu mintea ritmul de du-te-vino al respiraţiei.
Mirosul şi auzul căpătaseră acea acuitate atribuită ani-
malelor şi oamenilor primitivi. Cât despre simţul gustului,
postul cronic îl exacerbase. Până şi halucinaţiile colective
sau individuale provocate de subnutriţie căpătaseră un
sens anume.
Când şi-a dat seama pentru întâia dată că citeşte
gândurile celorlalţi, Lucie Wells a fost îngrozită. Fenomenul
i s-a părut indecent. Dar, dat fiind că în împrejurarea
respectivă comunicase cu mintea atât de integră a lui
Jason Bragel, lucrul îi făcu până la urmă plăcere.
Hrana se împuţina pe zi ce trecea, iar experienţele
psihice deveneau tot mai ample, ceea ce nu avea neapărat
şi totdeauna efecte dintre cele mai bune. Obişnuiţi cu
activităţile fizice în aer liber, foştii poliţişti şi pompieri erau
nevoiţi deseori să-şi reprime crizele de furie sau de
claustrofobie.
Descărnaţi, emaciaţi, cu faţa dominată de nişte ochi tot
mai strălucitori şi mai întunecaţi, deveniseră cu toţii de
nerecunoscut, până într-atât încât ajunseră să se asemene.
Păreau că se înrâuresc reciproc. (Doar Nicolas Wells, mai
bine hrănit datorită vârstei sale fragede, se deosebea încă
suficient de ceilalţi).
Evitau statul în picioare, mult prea obositor pentru cei
lipsiţi de energie fizică, preferând să rămână aşezaţi
turceşte şi chiar să meargă în patru labe. Puţin câte puţin,
o dată cu scurgerea zilelor, angoasa din perioada iniţială
fusese înlocuită de un fel de seninătate.
Era oare o formă de demenţă?
Şi apoi, dintr-o dată, într-o bună dimineaţă, imprimanta
ordinatorului începuse să pârâie, prinzând viaţă. O
fracţiune rebelă din oraşul roşcat Bel-o-kan dorea să
523
reînnoade contactul întrerupt de moartea reginei
precedente, utilizând sonda "Doctor Livingstone" pentru a
dialoga. Voiau să-i ajute pe oameni. De fapt, primele
ajutoare alimentare au început să le parvină chiar din acel
moment, prin fisura ce străbătea lespedea de granit aflată
deasupra lor.

73. MUTAŢIE

Datorită ajutorului dat de furnicile rebele pro-Degete,

Augusta Wells şi camarazii ei ştiau de-acum că aveau să
poată supravieţui un timp îndelungat. Îşi stabilizaseră
alimentaţia la un nivel redus, dar regulat şi îşi
recăpătaseră chiar, într-o oarecare măsură, puterile.
În ultimă instanţă, lucrurile nu mergeau chiar atât de
rău în acest infern. La sugestia Luciei Wells, hotărâseră să
renunţe la numele pe care le purtaseră ca oameni de
suprafaţă. Acum, când se asemănau cu toţii, nu le mai
rămânea decât să-şi atribuie nişte numere. Faptul a avut
un efect destul de însemnat: pierderea numelui însemna
renunţarea la povara istoriei strămoşilor. Era ca şi cum ar
fi fost noi, de parcă s-ar fi născut cu toţii încă o dată,
împreună.
A-ţi pierde prenumele înseamnă să renunţi la a te mai
deosebi de ceilalţi.
La sugestia lui Daniel Rosenfeld (alias 12), au decis să
caute un limbaj comun diferit. Jason Bragel a fost cel care
a descoperit stratagema. "Omul comunică emiţând prin
intermediul gurii unde sonore. Acestea sunt însă prea
confuze şi prea complicate. De ce să nu emitem o singură
undă sonoră pură, prin care am intra cu toţii în
rezonanţă?"
524
 Lucrurile căpătau o întorsătură ciudata, în stilul unei
secte religioase hinduse, dar nu 'le păsa. Oare destinul nu
îi plasase, oricum, într-o cu totul altă dimensiune, pe un
alt plan al existenţei? Trebuia să se deprindă cu aceasta,
iar experienţele pe care le încercau îi pasionau.
Stând în cerc, aşezaţi turceşte ― sau, în cazul celor mai
supli, în poziţie lotus ― cu spatele drept, se ţineau de braţe
şi se aplecau înainte, astfel încât capetele să li se
întâlnească în centrul rozetei, apoi fiecare îşi arunca pe
rând nota, adică propria sa vibraţie sonoră. După care toţi
laolaltă îşi armonizau în final timbrul pentru a se uni pe.
aceeaşi notă. Exersând întruna, ajunseră să cânte la cel
mai jos nivel al registrului sonor, încât vocile urcau din
adâncul abdomenului.
Aleseseră silaba "OM". Sunet primordial, cântec al
pământului şi al spaţiului nesfârşit, penetrând totul, OM
este tăcerea muntelui şi în egală măsură vacarmul dintr-un
restaurant.
Ochii li se închideau. Respiraţiile li se încetineau,
devenind profunde şi sincronizate. Se simţeau uşori,
uitând de toate şi cufundându-se în sunet, făcându-se una
cu el; erau sunetul însuşi. OM, sunetul în care începe şi se
încheie totul.
Ceremonia dura mult timp. Apoi se despărţeau în linişte,
calmi, unii întorcându-se în colţul lor, alţii văzându-şi de
treburi: curăţenia, administrarea sărăcăcioaselor rezerve
alimentare sau conversaţiile cu "rebelele".
Doar Nicolas nu lua parte la ritualuri. Ceilalţi socotiseră
că e prea tânăr pentru a se implica deliberat. La fel, toţi
fuseseră de acord ca el să fie cel mai bine hrănit. La urma
urmei, şi la furnici, avuţia cea mai de preţ sunt ouăle şi
nimfele.
Furnicile...
Într-o bună zi, încercară să comunice cu ele prin
525
telepatie, dar fără să abţină nici un rezultat. Nu era cazul
să-şi facă vise prea nesăbuite. Chiar şi între ei fură nevoiţi
să scadă pretenţiile: telepatia nu funcţiona cu adevărat
bine decât într-un caz din două şi cu condiţia să nu existe
nici o rezistenţă din partea vreunuia dintre contactanţi.
Bătrâna Augusta îşi amintea.
În felul acesta deveniseră, încetul cu încetul, furnici. Cel
puţin, în mintea lor.

74. ENCICLOPEDIE

ŞOBOLAN-CÂRTIŢĂ: Şobolanul-cârtiţă (Heterocephalus

gla-ber), trăieşte în Africa de Est, între Etiopia şi nordul
Kenyei. Animalul acesta este orb, iar pielea de culoare roz îi
este lipsită de blană. Cu ajutorul incisivilor, el poate să sape
tuneluri pe o distanţă de mai mulţi kilometri.
Dar nu acesta este lucrul cel mai uimitor. Şobolanul-
cârtiţă reprezintă singurul caz cunoscut de mamifer care se
comportă socialmente la fel ca insectele! O colonie de
şobolani-cârtiţă numără în medie cinci sute de indivizi, care
se împart, exact ca în cazul furnicilor, în trei caste principale:
sexuaţi, lucrători şi soldaţi. O singură femelă, asemănătoare
oarecum reginei, poate concepe şi făta dintr-o gestaţie până
la treizeci de pui din toate castele. Pentru a rămâne unica
"născătoare", ea secretă prin urină o substanţă mirositoare
care blochează hormonii reproducători ai celorlalte femele
din cuib. Constituirea speciei pe colonii se poate explica prin
faptul că şobolanul-cârtiţă trăieşte în regiuni cvasideşertice.
El se hrăneşte cu tuberculi şi rădăcini, care sunt uneori
voluminoase şi adesea împrăştiate pe suprafeţe foarte
întinse. Un rozător solitar ar putea scurma drept în faţa lui
pe distanţe de kilometri întregi fără să găsească nimic şi să
526
moară astfel, fără scăpare, de foame şi epuizare. Viaţa în
societate multiplică şansele de a descoperi hrană, cu atât
mai mult cu cât cel mai neînsemnat tubercul este împărţit în
mod echitabil tuturor.
Singura diferenţă demnă de menţionat faţă de furnici este
aceea că masculii supravieţuiesc actului sexual.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

75. DIMINEAŢA

O sferă roz, foarte grea, înaintează. Furnica emite: "Nu

am nici o intenţie ostilă faţă de poporul vostru", dar sfera
nu se opreşte şi o striveşte.
l53 683 se trezeşte brusc. Din pricină că are tot timpul
coşmaruri, şi-a programat corpul astfel încât să-şi, reducă
perioada de somn şi să se poată trezi la cea mai mică
schimbare de temperatură.
Iarăşi le-a visat pe Degete. Trebuie să încerce să nu se
mai gândească la ele. Dacă se teme de Degete, frica o va
inhiba şi nu va mai fi în stare să lupte cum trebuie atunci
când va fi nevoie.
Îşi aminteşte de o legendă myrmicină pe care mama
Belo-kiu-kiuni le-o povestise odinioară, ei şi surorilor sale:
Cuvintele mirositoare sunt încă prezente în memoria ei şi
nu trebuie decât să le umezească puţin pentru ca ele să se
însufleţească.
"într-o zi, Goum-goum-ni, o regină din dinastia noastră,
lâncezea în loja ei nupţială. Fusese atinsă de boala stărilor
sufleteşti. Trei întrebări o obsedau până la obnubilare şi îi
mobilizau toate facultăţile mentale:
527
 Care este momentul cel mai important din viaţă?
Care este lucrul cel mai important care trebuie
îndeplinit?
Care este secretul bunăstării?
Regina a stat de vorbă cu surorile sale, cu fiicele, cu
minţile cele mai prolifice din Federaţie, fără să poată obţine
un răspuns satisfăcător. I s-a spus că este bolnavă, că nici
una din întrebări nu conţinea ceva care să. poată fi
considerat vital pentru supravieţuirea Roiului.
Astfel descurajată, regina a început să se prăpădească.
Roiul s-a neliniştit. Dacă Oraşul nu voia să-şi piardă
ouătoarea unică, atunci trebuia să se ocupe serios şi
pentru întâia oară de problemele abstracte.
Momentul cel mai important? Lucrul cel mar esenţial?
Secretul bunăstării?
Toată lumea a propus răspunsuri.
Momentul cel mai important este când mănânci, pentru
că hrana aduce energie... Lucrul cel mai important de făcut
este să te reproduci pentru a perpetua specia şi a mări
numărul de soldaţi care să apere Oraşul... Secretul
bunăstării este căldura, deoarece căldura este izvorul
plenitudinii chimice...
Nici un răspuns nu a mulţumit-o însă pe regina Goum-
goum-ni. Atunci ea a părăsit cuibul şi a plecat singură în
Marele Exterior. Acolo, a fost nevoită să lupte din greu ca
să supravieţuiască. Când s-a întors, trei zile mai târziu,
comunitatea era într-o stare latentă. Regina însă căpătase
răspunsurile dorite. Revelaţia îi venise în toiul unei
încăierări nemiloase cu furnicile sălbatice. Momentul cel
mai important este prezentul, pentru că nu poţi acţiona
decât în clipa de faţă şi numai asupra ei. Iar dacă nu te
preocupi de prezent, îţi ratezi deopotrivă şi viitorul. Lucrul
cel mai important este să înfrunţi ceea ce există aici, în faţa
ta. Dacă regina nu ar fi învins-o pe luptătoarea care voia să
528
o ucidă, ar fi fost ea cea ucisă. Cât despre secretul
bunăstării, îl descoperise după ce lupta se încheiase: el
consta în a fi în viaţă şi a umbla pe întinderea Pământului.
Pur şi simplu, asta era tot.
Să guşti clipa de faţă.
Să te ocupi de ceea ce se află în faţa ta şi te înfruntă.
Să umbli pe Pământ.
Acestea sunt cele trei mari reţete de existenţă lăsate
moştenire de către regina Goum-Goum-ni."
24 se apropie de furnica-soldat, vrând să îşi justifice
credinţa în "zei".
103 683 nu are însă nevoie de explicaţii, astfel încât,
dintr-o mişcare a antenei, o face să tacă şi o invită s-o
însoţească câţiva paşi pe lângă marginile oraşului federal.
E frumos, nu?
24 nu răspunde. 103 683 îi spune că, desigur, ele au
sarcina de-a le găsi pe Degete şi de-a le ucide, dar mai sunt
şi alte lucruri importante: a fi aici, sau a călători. Poate că,
la urma urmei, cel mai plăcut moment se va dovedi nu cel
în care vor fi dus ia bun sfârşit misiunea Mercur sau când
le vor fi învins pe Degete, ci chiar cel de acum, în care sunt
amândouă aici, împreună, în zori, în mijlocul unor furnici
prietene.
103 683 îi istoriseşte povestea lui Goum-Goum-ni.
24 emite că ea consideră misiunea lor ca având un
caracter mult mai "important" decât poveştile de acest fel
despre stările de suflet. Ea este practic subjugată de şansa
pe care o are de-a se apropia de Degete şi poate chiar de-a
le atinge.
24 susţine că n-ar accepta să schimbe locul cu nimeni.
Apoi, ea o întreabă pe 103 683 dacă a văzut vreodată
Degete.
Cred că da; în fine, nu prea ştiu, nu mai ştiu; cum să-ţi
spun, 24, ele sunt foarte deosebite de noi.
529
 24 ştie aceasta.
103 683 nu vrea să intre într-o dezbatere feromonală.
Intuitiv însă, ea nu crede ca zeii să fie nişte Degete; s-ar
putea ca zeii să existe, dar atunci ei sunt cu totul altceva...
poate chiar această natură luxuriantă, copacii aceştia,
pădurea, toată bogăţia fabuloasă de floră şi faună care îi
împrejmuieşte... Da, i-ar fi mult mai uşor să găsească o
credinţă în spectacolul acesta fantastic care este chiar
planeta lor.
Chiar atunci, o fâşie de lumină trandafirie începe să se
întindă la orizont. Furnica-soldat arată înspre ea cu vârful
antenei.
Uite ce frumuseţe!
24 nu reuşeşte să-i împărtăşească clipa de emoţie.
Atunci, 103 683 aruncă în chip de butadă:
Sunt zeu, fiindcă pot să poruncesc Soarelui să răsară.
103 683 se ridică în echilibru pe cele patru labe dinapoi
şi, pironind cerul cu antenele, declamă un feromon picant:
Soare, îţi poruncesc să răsări!
Atunci, Soarele îşi aruncă o rază printre ierburile înalte.
Cerul e cuprins de un concert cromatic în care se amestecă
toate culorile: ocru, violet, mov, roşu, oranj, auriu. Lumina,
căldura, frumuseţea ― toate îşi fac apariţia în clipa când
furnica le-a cerut să apară.
Mă-ntreb dacă nu cumva ne subestimăm talentele, spune
103 683.
24 simte nevoia să repete: "Degetele sunt zeii noştri", dar
Soarele e atât de frumos şi de strălucitor, încât renunţă.

AL TREILEA ARCAN:
530
 Prin sabie şi prin mandibulă

76. CUM I-A VENIT DE HAC MARYLIN MONROE

CATHERINEI DE MEDICIS

Cei doi savanţi etiopieni formau un cuplu cât se poate de

unit, sudat de acelaşi ideal.
Încă de când era mic, Gilles Odergin petrecea ore în şir
privind furnicare. Voise să instaleze nişte furnici la el
acasă, în borcane goale de dulceaţă, dar la prima lor
tentativă de evadare, mama lui, agasată, le-a masacrat
lovindu-le cu papucul:
Aceasta însă nu l-a făcut să renunţe. A mai făcut câteva
tentative de-a le creşte, ascunzându-le mai bine şi având
grijă să asigure o închidere ermetică a borcanelor. Dar
furnicile mureau întruna, fără să priceapă de ce.
Vreme îndelungată, crezuse că este singurul care poartă
un asemenea interes minusculelor animale, până în ziua
când a întâlnit-o, la Facultatea de entomologie din
Rotterdam, pe Suzanne. Amândoi simţeau aceeaşi atracţie
pentru furnici, fapt ce nu a întârziat să-i unească.
Ea era, dacă aşa ceva este cu putinţă, şi mai pasionată
decât el. Amenajase nişte terarii, ajunsese să recunoască o
mare parte dintre locatare, le dădea nume şi nota cel mai
mic eveniment ce survenea în lumea protejatelor ei. Îşi
petreceau toate sâmbetele observându-le împreună.
Ulterior, pe când se aflau încă în Europa şi erau deja
căsătoriţi, s-a întâmplat ceva cumplit. Suzanne avea' pe
atunci în furnicarul ei sase regine. Cea cu antene scurte
fusese numită Cleopatra; cea care avea pe cap o urmă de
tăietură fusese botezată Maria Stuart; cea cu păr creţ pe
531
labe era Pompadour; cea mai "vorbăreaţă" (dat fiind că îşi
mişca neîncetat apendicele senzoriale) era Eva Peron;
Marylin Monroe era cea mai cochetă, iar Catherine de
Medicis, cea mai agresivă.
Potrivindu-se perfect cu personajul în chestiune, cea din
urmă pusese pe picioare un grup de ucigaşe şi îşi eliminase
toate rivalele, una câte una. Fără să intervină cu nimic în
acest război civil în miniatură, soţii Odergin observaseră
cum ucigaşii plătiţi ai lui Medicis le înşfăcau pe celelalte
regine şi le târau 'la adăpătoare, unde le înecau, pentru ca
apoi să le azvârle în depozitul de gunoi.
Or, s-a întâmplat că Marylin Monroe a supravieţuit
acestei nopţi a Sfântului Bartolomeu şi, ieşind dintre
gunoaie, şi-a format fără întârziere propriul grup de
asasini, care au omorât-o pe Catherine de Medicis.
Aceste răfuieli cumplite i-au îngrozit pe cei doi fanatici ai
civilizaţiei myrmicine. Erau de-a dreptul răvăşiţi: lumea
furnicilor se dovedea mai crudă chiar decât a oamenilor.
Asta era prea de tot. De la o zi la alta, soţii Odergin au
început să o urască la fel de intens precum o iubiseră.
Abia întorşi în Etiopia, cei doi s-au asociat unei vaste
mişcări de luptă contra insectelor de pe continentul
african, intrând în legătură cu cele mai mari somităţi
mondiale şi cu cei mai buni specialişti din domeniu.
Cu gesturi măsurate, ca de preot, profesorul Odergin
scoase eprubetă şi o ridică la înălţimea ochilor. Cu aceeaşi
solemnitate, soţia lui vărsă înăuntru o pulbere albă, care
era de fapt nişte praf de cretă, după care transferă
amestecul într-o maşină centrifugă, mai adăugă câteva
lichide lăptoase, apoi închise capacul şi puse maşina în
funcţiune. Cinci minute mai târziu, totul căpătase o
frumoasă nuanţă gri-argintie.
Atunci mai apăra cineva, care venea să îi pună în gardă.
Era tot un savant, înalt şi slab, pe nume Cygneriaz,
532
profesorul Miguel Cygneriaz.
― Trebuie să ne grăbim. "Ei" sunt tot mai aproape.
Maximilien MacHarious a murit şi el, spuse acesta. În ce
stadiu se află operaţia Babei?
― Totul este gata, afirmă Gilles, şi îi prezentă eprubetă
umplută cu lichidul argintiu.
― Bravo. De data asta, cred că am câştigat. Nu vor mai
putea să ne facă nimic. Dar trebuie să plecaţi înainte ca ei
să apuce să lovească din nou.
― Cunoaşteţi numele celor care vor să ne pună beţe-n
roate?
― Trebuie să fie vreun grupuscul de pseudo-ecologişti.
Nici măcar nu au habar ce fac.
Gilles Odergin oftă.
― Oare de ce trebuie neapărat ca atunci când o lucrare e
abia încheiată, să apară o forţă opusă care să-i împiedice
reuşita?
Miguel Cygneriaz ridică din umeri.
― Aşa se întâmplă totdeauna. Totul e ca noi să fim mai
rapizi.
― Dar cine sunt adversarii noştri?
Miguel Cygneriaz îşi luă un aer de conspirator.
― Vreţi să ştiţi neapărat? Noi luptăm cu nişte... forţe
chtoniene, care sunt pretutindeni. Şi sunt mai ales aici,
înăuntru, pitite adânc în ungherele ascunse ale propriilor
noastre spirite... Şi astea-s cele mai rele, credeţi-mă!
Gilles şi Suzanne Odergin muriră exact la treizeci de
minute după plecarea profesorului Miguel Cygneriaz, care
luase cu el substanţa argintie.

77. IDOLUL INSECTELOR

533
 E nevoie de şi mai multe ofrande.
Dacă nu vă onoraţi zeii,
Vă vom pedepsi prin pământ, apă şi foc:
Degetele pot să ucidă pentru că Degetele sunt zei.
Degetele pot să ucidă pentru că Degetele sunt mari.
Degetele pot să facă orice pentru că Degetele sunt
puternice.
Acesta este adevărul.

Degetele care bătuseră mesajul atât de categoric se

ridicară brusc până la înălţimea unei nări pe care se
apucară să o cureţe cu sârguinţă, după care răsuciră şi
frământară un cocoloş care l-ar fi făcut să se înverzească
de invidie pe orice scarabeu coprofag, şi îl proiectară cât
colo.
Apoi Degetele se ridicară şi mai sus, până ce ajunseră să
sprijine o frunte al cărei posesor îşi spunea că a făcut o
treabă straşnică. Şi, pe deasupra, o treabă care nu este nici
pe departe la îndemâna primului venit!

78. CRUCIADA

Încetul cu încetul, celor două furnici li se alătură

întreaga armată.
103 683 înalţă o antenă şi simte că soarele, aflat tot mai
sus pe cer, o încălzeşte acum de-a binelea. De jur-
împrejurul lor s-a strâns o mulţime de lume.
Sunt belokaniene, dar de asemenea şi zedibeinakaniene
venite ca spectatoare, care emit încurajări pline de
însufleţire atât la adresa celor două legiuni de artilerie şi de
cavalerie uşoară, cât şi pentru întreaga cruciadă.
23 îşi ascute mandibulele, 24 nu scapă din ochi coconul
534
de fluture, iar 103 683 stă nemişcată, atentă la creşterea
temperaturii. Când aceasta atinge 20 de grade fix, ea se
scutură şi lansează feromonul semnalului de plecare. Acest
feromon de recrutare, compus din acid hexanoic (C6-H12-
O2), e pe cât de uşor, pe atât de tenace.
O parte din soldaţi pornesc de îndată, formând o primă
coloană care creşte cu repeziciune şi se lungeşte într-o
efervescenţă de antene, coarne, globi oculari şi abdomene
proeminente.
Prima cruciadă împotriva Degetelor a pornit din nou la
drum. Foarte curând, ea atinge ritmul de croazieră,
croindu-şi inexorabil calea printre ierburile care foşnesc şi
se dau în lături!
Insecte, râme, rozătoare şi reptile preferă să o ia la fugă
din drumul coloanei; rarii curajoşi care stau şi o privesc
scurgându-se, ascunşi cu grijă, îşi revin cu greu din
surpriza provocată de scarabeii-rinocer mergând la pas cu
furnicile roşcate.
Departe în faţă, cercetaşele forfotesc fără odihnă,
umblând în dreapta şi în stânga şi indicând grosului
trupelor itinerarul cel mai drept şi mai puţin accidentat cu
putinţă.
Dispozitivul acesta adoptat ca măsură de precauţie, care
este în general de o eficienţă maximă, nu îi împiedică să se
lovească pe neaşteptate de un obstacol neprevăzut.
Furnicile se îngrămădesc şi se îmbrâncesc pe marginea
unui crater enorm, cu un diametru de cel puţin o sută de
paşi. Stupoarea e generală! Şi aceasta deoarece cruciatele
recunosc fără întârziere locul: groapa din faţa lor e tot ce a
mai rămas din oraşul Giou-li-kan, despre a cărui dislocare
monstruoasă, urmată de răpirea într-o gigantică cochilie
transparentă, le vorbise un soldat scăpat ca prin minune...
Iată ce fac Degetele! Iată de ce sunt ele în stare!
O furnică robustă, cu antenele întinse, se întoarce spre
535
surorile sale. Este 9. Arţagul pe care îl manifestă faţă de
Degete este bine cunoscut tuturora. Desfăcându-şi larg
mandibulele, ea aruncă un feromon izbitor:
Le vom răzbuna! Vom ucide câte două Degete pentru
fiecare soră de-a noastră!
Cruciatelor li s-a spus şi repetat întruna că pe tot
Pământul nu există mai mult de o suta de Degete, dar asta
nu le opreşte să inspire adânc mesajul înţepător şi aspru.
Pline de furie, ele ocolesc groapa şi pornesc din nou ia
drum.
Surescitarea nu le face, totuşi, să uite de prudentă; în
timp ce străbat un deşert sau o savană prea însorită,
furnicile au grijă să-şi schimbe formaţia astfel încât
artileristele să fie la umbră, pentru ca nu cumva acidul pe
care îl conţin să explodeze, omorându-le pe purtătoare ca şi
pe vecinele lor. Îndeosebi acum, când e vorba de acid cu o
hiperconcentraţie de 60%: sunt lesne de închipuit
deflagraţia şi ravagiile pe care le-ar provoca în rândurile
armatei!
Iată-le ajunse în faţa unui pârâu, apărut probabil ca
urmare a potopului recent. 103 683 îşi zice că acesta nu se
poate întinde pe o lungime prea mare şi că ar putea să-l
ocolească pe la sud, dar nimeni nu o asculta: nu e timp de
pierdut! O parte din cercetaşe se aruncă în apă şi formează
la iuţeală o punte, prinzându-se fiecare de labele celeilalte.
O dată ce trupa a trecut, patruzeci dintre ele rămân să
zacă acolo, neînsufleţite. Totul se plăteşte.
Când se lasă cea de-a doua- seară de la plecare, toate
furnicile sunt ispitite să ocupe o termitieră sau un furnicar
duşman vacant. La orizont nu se zăreşte însă nimic. Se află
într-o landă pustie unde nu cresc decât arţari.
La îndemnul unei furnici-soldat veterane, care nu ştia
că, la mare distanţă de acolo, furnicile magnan fac
bivuacuri după aceeaşi metodă, se strâng toate laolaltă şi
536
se îngrămădesc într-un ghem compact. Marginea acestui
cuib provizoriu este formată dintr-o dantelărie de
mandibule gata să muşte oricând. În interior au fost
pregătite săli făcute din aceiaşi pereţi vii pentru scarabei,
care sunt mai sensibili la frig, şi deopotrivă pentru bolnavi
şi răniţi. Întreaga construcţie cuprinde coridoare şi loji
înşiruite pe vreo zece etaje.
Dacă vreun animal ar atinge oricât de uşor bostanul
acesta negru, el ar fi prins pe loc în miezul eşafodului
myrmicin. Un pui de căldăraş şi o şopârlă ce se credea
experimentată nevoie mare şi-au plătit curiozitatea cu o
moarte înfiorătoare.
În vreme ce furnicile amplasate în exterior rămân într-o
permanentă alertă, agitaţia din interior se domoleşte
treptat şi încetează. Fiecare se încastrează în porţiunea de
lojă sau de coridor care îi este cuvenită.
Apoi, dat fiind că s-a lăsat frigul, furnicile adorm.

79. ENCICLOPEDIE

CEL MAI MIC NUMITOR COMUN: O experienţă animală

împărtăşită de toţi oamenii de pe Pământ este întâlnirea cu
furnicile. Există populaţii care nu au văzut niciodată vreun
câine sau vreo pisică, vreo albină sau vreun şarpe, dar nu
există indivizi care să nu se fi distrat lăsându-se escaladaţi
de vreo furnică. Este experienţa noastră comună cea mai
răspândită. Or, din observarea acelei furnici care merge pe
mâna noastră, am obţinut nişte informaţii de bază. Unu:
furnica îşi mişcă antenele pentru a înţelege ce i se întâmplă;
doi: ea umblă pe oriunde poate; trei: dacă i se taie calea cu
mâna, se urcă pe ea; patru: o coloană de furnici poate fi
oprită trăgând o linie în faţa ei cu Degetul ud (insectele par
537
să se afle atunci în faţa unui zid invizibil de netrecut, pe care
sfârşesc prin a-l ocoli). Cunoaştem cu toţii aceste lucruri. Şi,
totuşi, cunoaşterea aceasta copilărească şi primară
împărtăşită de toţi înaintaşii şi contemporanii noştri nu
serveşte la nimic, deoarece nu este transmisă în şcoală
(unde furnica este studiată într-un mod respingător, de
exemplu prin memorizarea segmentelor care alcătuiesc
corpul acesteia: sincer vorbind, ce rost are?) şi nici nu poate
constitui o profesie.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

80. OASPEŢII DE SEARA

Avusese dreptate! Medicul legist i-o confirmase. Era

foarte posibil ca leziunile interne să fi fost provocate de
mandibulele unor furnici. Jacques Méliès nu-l prinsese
încă pe vinovat, dar era sigur că se află pe drumul cel bun.
Simţindu-se prea surescitat ca să poată dormi,
comisarul dădu drumul la televizor şi avu norocul să
nimerească peste reluarea nocturnă a "Capcanei de
gândire". Doamna Ramirez îşi pierduse timiditatea şi
arbora o fizionomie radioasă.
― Deci, doamnă Ramirez, acum aţi descoperit despre ce
este vorba?
Doamna Ramirez nu-şi ascundea bucuria.
― Da, da, am descoperit! în sfârşit, cred că am
descoperit soluţia enigmei dumneavoastră!
Din sală izbucniră tunete de aplauze.
― Chiar aşa? se miră prezentatorul.
Doamna Ramirez bătu din mâini ca o fetiţă.
538
 ― Da, da, da! exclamă ea.
― Ei bine, atunci explicaţi-ne, doamnă Ramirez.
― Am reuşit datorită frazelor dumneavoastră cheie,
spuse ea. "Cu cât eşti mai inteligent, cu atât ai mai puţine
şanse să reuşeşti"; "Trebuie să uiţi tot ce ştii"; "Ca şi
Universul, enigma aceasta îşi trage originile din simplitatea
absolută"... Am înţeles că trebuia să devin din nou copil ca
să pot găsi soluţia. Să fac drumul înapoi, să mă întorc la
origine, la fel cum şirul acela de cifre reprezentând
expansiunea Universului pare să se întoarcă la Big-Bang-ul
său originar. Trebuia să redevin un suflet simplu, să-mi
regăsesc mintea de copil mic.
― Asta e destul de complicat, nu, doamnă Ramirez...
Cuprinsă de înflăcărare, candidata nu se lăsă
întreruptă:
― Noi, adulţii, ne străduim să fim tot mai inteligenţi, dar
eu m-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă am proceda invers,
spărgând rutina şi procedând exact de-a-ndoaselea faţă de
cum suntem obişnuiţi.
― Bravo, doamnă Ramirez.
Se auziră aplauze răzleţe. Ca şi Méliès, publicul aştepta
continuarea.
― Şi tocmai asta e: cum reacţionează o minte inteligentă
în fata acestei enigme? Pusă în faţa succesiunii de cifre, ea
o va privi ca pe o problemă matematică. Aşadar, îi va căuta
numitorul comun. Va aduna, va scădea şi înmulţi, trecând
totul prin sită. Şi-ar sparge degeaba capul, din simplul
motiv că nici pe departe nu este vorba de matematică... Iar
dacă enigma nu este matematică, înseamnă că e literară.
― Bine gândit, doamnă Ramirez. Meritaţi aplauze.
Candidata profită de prilej ca să-şi mai tragă sufletul.
― Dar cum i se poate atribui unui şir de cifre suprapuse
un sens literar, doamnă Ramirez?
― Făcând aşa cum fac copiii, adică spunând ce vezi.
539
Atunci când văd o cifră, copiii foarte mici o rostesc. Pentru
ei, "şase" corespunde cuvântului şase aşa cum "vacă"
corespunde animalului cu patru labe şi uger. E o
convenţie. Lucrurile sunt desemnate prin nişte sunete
arbitrarii care diferă de la un capăt la altul al lumii. Dar
numele, conceptul şi lucrul respectiv constituie
pretutindeni un ansamblu, un tot unitar.
― Astăzi sunteţi cât se poate de filozoafă, doamnă
Ramirez, dar dragii noştri telespectatori şi telespectatoare
doresc ceva concret. Deci, ce ne puteţi spune despre
soluţie?
― Dacă scriu "1", un copil care abia dacă ştie să citească
o să-mi spună: "E un unu". Aşa că scriu "un unu". Dacă îi
arăt atunci ce am scris, o să-mi spună că vede "doi de
unu": "2 1". Şi aşa mai departe... Iată soluţia. E de ajuns să
numeşti rândul de sus ca să obţii rândul următor. Puştiul
nostru citeşte atunci "un doi, un unu" pe rândul de
dedesubt. 1211. Îl enumăr şi el va deveni 111221, apoi
312211, apoi 13112221, apoi 1113213211... Nu cred că
cifra "patru" o să apară prea curând!
― Sunteţi formidabilă, doamnă Ramirez! Şi aţi câştigat!
Sala aplaudă pe rupte, iar Méliès, plutind în plină
euforie, are impresia că în realitate el este cel aplaudat.
Prezentatorul cheamă la ordine:
― Totuşi, doar n-o să ne culcăm pe lauri, doamnă
Ramirez, ce părere aveţi?
Femeia se agită, surâde, se fandoseşte puţin, îşi acoperă
obrajii stacojii cu mâinile care fără îndoială că îi sunt mai
mult asudate decât răcoroase.
― Lăsaţi-mă măcar să-mi mai vin în fire.
― Ah! doamnă Ramirez, aţi rezolvat sclipitor enigma
noastră cifrată, dar deja se profilează noua noastră
"Capcană de...
― ... gândire"!
540
 ― ... venită, ca întotdeauna, din partea unui
telespectator anonim. Ascultaţi, aşadar, cu atenţie noua
noastră problemă: aţi fi în stare, cu ajutorul a şase beţe de
chibrit ― repet: cu ajutorul a şase beţe de chibrit ― să
formaţi şase triunghiuri echilaterale de aceeaşi mărime,
fără să rupeţi beţele şi nici să le lipiţi?
― Şase triunghiuri, aţi spus? Sunteţi sigur că nu e vorba
de şase chibrituri şi patru triunghiuri?
― Şase chibrituri, şase triunghiuri, repetă prezentatorul
pe un ton neînduplecat.
― Asta înseamnă deci un triunghi din fiecare chibrit? se
sperie candidata.
― Exact aşa e, doamnă Ramirez. Iar de data aceasta,
prima frază-cheie este: "Trebuie să gândeşti la fel ca alţii."
Aşadar, daţi-i drumul şi reflectaţi, drage telespectatoare şi
dragi telespectatori. Şi, pe mâine, dacă vă face plăcere!
Jacques Méliès stinse televizorul, se culcă la loc şi reuşi
într-un târziu să adoarmă. Exaltarea îl urmări însă până şi
în somn. În visele sale încâlcite se amestecau Laetitia
Wells, cu ochii ei mov şi cu planşele sale de entomologie,
Sébastien Salta şi chipul său tocmai bun pentru filmele de
groază, prefectul Dupeyron, care se lăsa de politică şi se
lansa într-o carieră de medic legist, candidata Ramirez, cu
judecata ei care nu se lăsa niciodată prinsă în capcană...
Se răsuci întruna în aşternut o bună parte din noapte,
în vreme ce visele îşi continuau sarabanda. Dormea adânc.
Apoi somnul i se subţie, până ce se risipi cu totul. Se trezi
cu o tresărire. Simţise într-adevăr o vibraţie slabă, de parcă
salteaua ar fi fost bătută cu palma undeva în capătul
patului. Coşmarul din copilărie începu să-l bântuie din
nou: monstrul, lupul turbat cu ochii roşii de furie... Se
controlă. Doar nu mai era copil. Trezit de-a binelea, aprinse
lumina şi constată că sub picioarele sale se mişca într-
adevăr o mică umflătură.
541
 Sări din pat. Umflătura era acolo, cât se poate de reală.
Îşi lăsă fulgerător pumnul peste ea şi auzi un scâncet.
După care, stupefiat, o văzu pe Marie-Charlotte ieşind cu
greu, şchiopătând, de sub aşternuturi. Mieunând, bietul
animal se refugie în braţele sale. O mângâie, încercând să o
liniştească şi îi masă laba pe care i-o lovise. Apoi, ferm
hotărât să se odihnească, totuşi, în noaptea aceea, se duse
să închidă pisica în bucătărie, punându-i în faţă nişte
pateu de ton cu tarhon. Bău un pahar cu apă şi se uită la
televizor până când simţi că ameţeşte de atâtea imagini.
În doze mari, televizorul avea un efect calmant, ca al
unui analgezic. Ajungeai să te simţi moale, cu capul
îngreunat şi gol, cu ochii îmbibaţi de probleme care nu te
priveau câtuşi de puţin. Era o desfătare.
Se duse iarăşi la culcare şi de data aceasta începu să
viseze, la fel ca toată lumea, despre ce văzuse la televizor:
un film american, reclame, un desen animat japonez, un
meci de tenis şi câteva scene de masacru de la actualităţi.
Dormea. Dormea adânc. Apoi somnul i se subţie, până
ce se risipi cu totul.
Hotărât lucru, soarta se înverşuna împotriva lui. Din
nou, văzu o mică proeminenţă ce se mişca în capătul
patului. Din nou, aprinse lumina. Oare Marie-Charlotte îşi
făcea iarăşi de cap? Totuşi, ştia că închisese cu atenţie uşa
de la bucătărie.
Ridicându-se la iuţeală în picioare, văzu cum umflătura
se împarte în două, patru, opt, şaisprezece, treizeci şi
două... Într-o sută de băşici minuscule, abia vizibile, ce se
deplasau spre capătul de sus al cearşafului. Se dădu
înapoi cu un pas şi contemplă, uluit, furnicile care ieşeau
de sub cearşaf şi îi năpădeau perna. În prima clipă vru să
le măture cu dosul mâinii, dar se răzgândi la timp.
Sébastien Salta şi toţi ceilalţi voiseră probabil şi ei să facă
acelaşi lucru. Nu există greşeală mai mare decât cea de a-ţi
542
subestima adversarul.
Atunci, confruntat cu vietăţile acelea minuscule, a căror
specie exactă nu se gândi nici o clipă să o identifice,
Jacques Méliès o luă la fugă. Furnicile porniră pe dată
după el, din câte i se păru, dar, din fericire, uşa de la
intrare nu avea decât un zăvor, astfel încât putu să iasă
din apartament înainte ca haita să-l ajungă din urmă. De
pe scară auzi mieunaturile bietei Marie-Charlotte, pe cale
de-a fi mărunţită de insectele acelea blestemate.
Toate acestea le făcu într-o stare ca de somnambulism,
fără să aibă o percepţie clară a evenimentelor ce păreau să
se desfăşoare într-un iureş nebun. Desculţ şi îmbrăcat
doar în pijama, ieşi în plină stradă, reuşi să oprească un
taxi şi îl imploră pe şofer să-l ducă la comisariatul central.
De-acum nu mai avea nici o îndoială: ucigaşul aflase
despre el că dezlegase misterul chimiştilor asasinaţi, şi în
consecinţă îi trimisese micile sale asasine.
Or, o singură persoană ştia că rezolvase enigma! Una
singură!

81. ENCICLOPEDIE

DUALITATE: întreaga Biblie se poate rezuma la prima

parte: Cartea Genezei, iar toată Geneza se poate rezuma la
primul capitol, care istoriseşte Creaţia lumii. Tot acest capitol
se poate rezuma la primul său cuvânt: Berechit, care
înseamnă "la început". Acest cuvânt, se poate rezuma la
prima lui silabă, Ber, care înseamnă " ceea ce a fost născut".
Această silabă se poate rezuma la rândul ei la prima literă,
"B ", care se pronunţă "Beth" şi este reprezentată de un
pătrat deschis, cu un punct în mijloc. Pătratul acesta
reprezintă casa, sau mitra care conţine oul, fetusul, punctul
543
minuscul hărăzit naşterii.
De ce începe Biblia cu a doua literă a alfabetului şi nu cu
prima? Deoarece "B" reprezintă dualitatea lumii, "A" fiind
unitatea originară. "B" este emanaţia, proiecţia acestei
unităţi. "B" este "celălalt", semenul. Ieşiţi din "unu", suntem
"doi". Ieşiţi din "A", suntem în "B". Trăim într-o lume a
dualităţii şi suntem dominaţi de nostalgia ― sau chiar de
căutarea ― unităţii, a "Aleph"-ului, punctul din care a pornit
totul.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

82. MEREU ÎNAINTE

Bivuacul este zguduit de căderea unei samare de arţar,

ca o elice vegetală ce-şi duce seminţele pe mari întinderi.
Rotirea dublei lor aripi membranoase le face să fie
periculoase -pentru furnici. De data aceasta însă, edificiul
cruciatelor s-a dizlocat doar şi s-a împrăştiat pe pământ
înainte de a-şi relua marşul.
În rândurile armatei, subiectul de discuţie a fost deja
găsit: furnicile încep să schimbe păreri despre riscurile
comparate ale diferitelor proiectile naturale. Cele mai rele,
după opinia unora, sunt pufurile de păpădie, care se lipesc
de antene şi bruiază comunicaţiile. În ce o priveşte, 103
683 consideră că nu există nimic mai rău decât balsamina,
căreia e de ajuns să-i atingi oricât de uşor fructele pentru
ca să-şi arunce seminţele la o distanţă ce poate depăşi o
sută de paşi!
Flecăreala e generală, ceea ce nu împiedică lunga
procesiune să-şi urmeze neabătută înaintarea. Furnicile îşi
544
freacă intermitent pântecele de pământ pentru ca glanda
Dufour să lase o urmă mirositoare drept reper pentru
surorile lor din spate.
Sus, la înălţime, zboară încoace şi încolo numeroase
păsări, mult mai periculoase decât fructele de arţar. Sunt
silvii-cu-cap-negru meridionale, cu penaj albăstriu,
ciocârlii, dar mai ales o mulţime de ciocănitoare şi
ghionoaie, negre sau verzi. Acestea sunt zburătoarele cele
mai des întâlnite în pădurea Fontainebleu.
O ciocănitoare neagră s-a apropiat teribil de mult, pla-
sându-se în faţa coloanei furnicilor roşcate, pe care o ţine
în anfiladă, în cătarea ciocului. Apoi pasărea plonjează în
picaj, îşi restabileşte poziţia normală de zbor şi se
năpusteşte razant. Furnicile, înnebunite, se împrăştie
încotro văd cu ochii.
Scopul păsării nu este însă de-a prinde câteva furnici
izolate de restul formaţiei: când ajunge la verticala unui
detaşament de soldaţi, ea dă drumul unui găinaţ de
culoare albă, care le mânjeşte din cap până-n picioare.
Repetând operaţia de câteva ori, pasărea izbuteşte să
lovească vreo treizeci de furnici. Un strigăt de alarmă
străbate întreaga armată, de la un capăt la celălalt.
Nu-l mâncaţi! Nu-l mâncaţi!
Într-adevăr, excrementele de ciocănitoare sunt adesea
infestate de cestode, nişte viermi intestinali. Vai de cea care
le-ar gusta... !

83. ENCICLOPEDIE

CESTODE: Cestodele sunt nişte paraziţi unicelulari care

trăiesc în stare adultă în intestinul ciocănitoarei şi sunt
ejectaţi o dată cu găinaţul. S-ar putea crede că pasărea ştie
545
ce se întâmplă, dată fiind frecvenţa cu care ea bombardează
furnicarele cu excremente.
Când vor să-şi cureţe oraşul de substanţa aceasta albă,
furnicile o mănâncă şi se contaminează astfel cu cestode.
Paraziţii le perturbă creşterea şi le modifică pigmentaţia
carapacei, făcând-o mai deschisă la culoare. Furnica
infestată devine indolentă şi reflexele i se încetinesc. În
situaţia în care furnicarul este atacat de o ciocănitoare
verde, furnicile infestate sunt primele victime.
Furnicile acestea albinoase nu numai că sunt măi încete,
dar chitina lor de culoare deschisă le face totodată mult mai
uşor de localizat în coridoarele întunecate ale oraşului.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

84. PRIMII MORŢI

Pasărea se întoarce ca să bombardeze din nou,

aplicându-şi strategia pe termen mediu: mai întâi otrăvirea,
apoi recoltarea, cu ocazia unui raid viitor, a furnicilor
contaminate.
Luptătoarele se simt neputincioase. 9 urlă spre cer că
au pornit să omoare Degetele şi că, atacându-le, proasta de
pasăre îi apără pe duşmanii lor comuni. Ciocănitoarea însă
nu percepe mesajele olfactive; operând un looping inversat,
se năpusteşte şi mai dihai asupra coloanei cruciatelor.
Urgent în formaţie de apărare antiaeriană! emite o luptă-
toare vârstnică.
Artileristele "grele" escaladează la iuţeală tulpinele înalte
şi încep să tragă când pasărea trece prin fata lor, dar ea se
dovedeşte mult prea rapidă. Tirul dă greş! Ba, mai rău
546
chiar de-atât, două artileriste se doboară reciproc trăgând
una în cealaltă!
Dar în clipa în care ciocănitoarea neagră se pregăteşte
să-şi arunce din nou găinaţul, în faţa ochilor îi apare un
spectacol deloc obişnuit: un scarabeu-rinocer se ţine
aproape imobil în aer printr-o bătaie de aripi asincronă, iar
în vârful cornului său frontal se află o furnică în poziţie de
tragere. Este 103 683. Capătul abdomenului îi fumegă, dat
fiind că şi-a făcut plinul cu acid hiperconcentrat de 60%.
Aflată într-un echilibru precar, furnica nu se simte deloc
în largul ei: e sigură că pasărea, disproporţionat de mare,
de puternică şi de rapidă o va nimici. Abdomenul îi este
cuprins de un tremur nestăpânit, împiedicând-o să
ţintească.
Şi atunci, furnica se gândeşte la Degete. Frica faţă de
Degete o depăşeşte pe oricare alta, ceea ce o face să-şi jure
că de-acum nu se va mai lăsa biruită de frică: dacă te-ai
aflat o dată în apropierea Degetelor, nu mai ai voie să te
laşi intimidat de o pasăre de pradă.
103 683 se îndreaptă şi îşi expulzează dintr-o dată
conţinutul pungii de venin. Foc! Ciocănitoarea nu a mai
avut timp să se înalţe. Orbită, îşi deviază traiectoria,
percutează trunchiul unui copac, ricoşează şi se
prăbuşeşte la pământ; cu toate acestea, ea izbuteşte să îşi
ia din nou zborul înainte ca echipa de furnici-măcelari să fi
pus laba pe ea.
În urma acestui episod, 103 683 dobândeşte un
prestigiu considerabil. Nimeni nu ştie că ea şi-a învins frica
printr-o frică şi mai mare.
De-acum, cruciatele capătă obiceiul să facă din curajul,
experienţa şi dibăcia de ţintaşă a lui 103 683 un termen de
comparaţie. Cine altcineva ar mai fi fost în stare să
oprească net, în plin zbor, un prădător atât de mare?
Popularitatea ei crescută mai are o consecinţă: în semn
547
de familiaritate afectuoasă, numele îi este prescurtat. De-
acum înainte, toate cruciatele nu îi mai spun decât 103.
Înainte de-a porni din nou la drum, cele care au fost
mânjite de găinaţul ciocănitoarei sunt sfătuite să se abţină
de la trofalaxii pentru a nu le contamina pe restul
luptătoarelor.
În vreme ce rândurile se refac, 23 se apropie de 103. Ce
s-a întâmplat? 24 a dispărut. Furnicile o caută o bucată de
vreme, fără să o găsească. Şi, totuşi, ciocănitoarea neagră
nu a înhăţat şi nici nu a" omorât pe nimeni! Dispariţia lui
24 este foarte supărătoare, fiindcă o dată cu ea s-a dus şi
gogoaşa de fluture a misiunii Mercur.
Lui 103 îi este însă imposibil să aducă faptul la
cunoştinţa celorlalte, şi nici nu e cu putinţă să mai aştepte.
Cu atât mâi rău pentru 24. Grupul e mai important decât
individul.

85. ANCHETA

Méliès ajunse singur la apartamentul soţilor Odergin.

Savanta etiopiană şedea turceşte în cada goală, cu un
şampon de culoare verde împrăştiat pe cap şi prezenta
stigmatele de-acum bine cunoscute: piele de găină, mască
de groază pe faţă şi sânge coagulat pe marginile urechilor.
Aceeaşi scenă şi în W.C.-ul de alături, cu deosebirea că
soţul ei era cocoţat pe scaun, cu partea superioară a
corpului prăbuşită în faţă şi cu pantalonii căzuţi peste
şosete.
În realitate, ştiind de-acum despre ce este vorba,
Jacques Méliès nu le aruncă decât o privire şi se grăbi să
ajungă la domiciliul lui Émile Cahuzacq.
Inspectorul fu surprins să-şi vadă şeful sosind la el atât
548
de devreme, fără să aibă pe el decât o pijama şi un trenci.
Nimerise cât se poate de prost, deoarece Cahuzacq tocmai
se deda hohby-ului său favorit: taxidermia fluturilor.
Comisarul- anunţă de-a dreptul:
― Bătrâne, s-a făcut! De data asta, îl avem pe asasin!
Inspectorul păru sceptic.
Méliès îşi dădu seama abia atunci de vraiştea ce domnea
pe biroul subalternului său:
― Dar ce faci tu aici?
― Eu? Colecţionez fluturi. Ce, nu ştiai? Ţi-am mai spus-
o.
Cahuzacq închise sticla cu acid formic, termină de
impregnat cu pensula aripile unui fluture-de-mătase, apoi
îl prinse cu o pensetă cu capetele netede.
― E frumos, nu-i aşa? Uite aici... Ăsta e un fluture-de-
mătase de pin. L-am găsit acum câteva zile în pădurea
Fontainebleau. E curios, una dintre aripi are o gaură
perfect rotundă, iar cealaltă e tăiată parcă cu foarfeca. Te
pomeneşti că am descoperit o specie nouă.
Méliès se aplecă să privească şi se strâmbă dezgustat.
― Dar fluturii ăştia ai tăi sunt morţi! Nu faci decât să
agăţi nişte cadavre unul lângă altul. Ţi-ar plăcea să fii pus
într-o vitrină, cu o etichetă pe care să scrie: Homo Sapiens?
Bătrânul inspector se posomorî:
― Aşa cum pe tine te interesează muştele, pe mine mă
interesează fluturii. Fiecare cu maniile lui.
Méliès îl bătu pe umăr:
― Haide, nu te supăra. Nu mai avem timp de pierdut, l-
am găsit pe asasin. Vino cu mine să proţăpim un cu totul
alt soi de fluture.

86. RĂTĂCITĂ
549
 Bun, trebuia deci să se resemneze: drumul nu era nici
pe aici, nici pe acolo, nici pe dincolo.
Nici urmă de miros de furnică. Cum de s-a rătăcit atât
de uşor, ce s-a putut întâmpla? Când ciocănitoarea s-a
năpustit la ele, o combatantă a spus că trebuie să fugă, să
se ascundă, iar ea a ascultat-o aşa de bine, încât acum s-a
pomenit singură, rătăcită în Marele Exterior. E tânără,
lipsită de experienţă, şi departe de semenele ei. Şi la fel de
departe e şi de zei.
Dar cum de a putut să se rătăcească atât de repede?
Acesta este marele ei defect: lipsa simţului de orientare.
24 ştie cât se poate de bine că acesta este motivul
pentru care semenele sale nu crezuseră că va avea curaj să
ia parte la cruciadă.
24 fusese poreclită "rătăcita-din-născare".
Furnica îşi strânge lângă ea nepreţuita povară: coconul
fluturelui. Din pricina lui, rătăcirea ei de acum poate avea
urmări de neînchipuit, şi nu numai pentru ea, ci pentru
întreg cuibul, poate chiar pentru întreaga specie. Trebuie
cu orice preţ să regăsească un feromon-marcaj, dar, deşi
îşi face antenele să vibreze cu 25 000 de mişcări pe
secundă, nu reuşeşte să localizeze nimic semnificativ. Nu
mai încape nici o îndoială că s-a rătăcit.
Povara pe care o duce devine cu fiecare pas mai grea şi
mai stânjenitoare.
24 lasă jos coconul, îşi spală cu frenezie antenele şi
adulmecă violent aerul din jur, percepând astfel mirosul
unui cuib de viespi. Cuib de viespi, cuib de viespi... de
fiecare dată, ca un făcut, trebuia să nimerească în
apropierea cuibului viespilor roşii! Acesta se află spre nord,
care nu este în nici un caz direcţia cea bună. De altfel,
organele lui Johnston, sensibile la câmpul magnetic
terestru, îi confirmă că se află departe de locul unde ar
550
trebui să fie.
Preţ de o clipă, i se pare că este pândită de o musculiţă.
Probabil însă că nu este decât o nălucire. Ridicând din nou
coconul, 24 porneşte drept înainte.
Bun; de data asta s-a pierdut de-a binelea.
Încă de pe când era foarte tânără, 24 nu încetează să se
rătăcească. Se rătăcea deja prin culoarele asexuaţilor la
vârsta de câteva zile; mai târziu se rătăcea prin oraş, şi, de
îndată ce a avut prilejul să iasă din furnicar, a început sa
se rătăcească prin împrejurimi.
La încheierea oricărei expediţii la care lua şi ea parte se
ivea o clipă de nesiguranţă, după care cineva întreba fără
greş:
Dar unde e 24?
De altfel, biata furnică îşi punea în clipa de faţă aceeaşi
întrebare:
Unde mă aflu?
Desigur, i se părea că a mai văzut floarea aceasta, sau
frântura aceea de lemn, ori o piatră anume, sau crângul de
colo, cu toate că... floarea putea foarte bine să fi avut altă
culoare. Începea atunci să se învârtă în cerc, căutând
feromonii-marcaj ai expediţiei.
Şi, totuşi, continua să fie trimisă pe căile Marelui
Exterior, dat fiind că, printr-un accident genetic ciudat, 24
avea o vedere excelentă pentru o asexuată. Globii ei oculari
erau aproape la fel de dezvoltaţi ca ai sexuaţilor. Şi degeaba
repeta ea întruna că, dacă vederea îi era bună, asta nu
însemna că şi antenele îi erau la fel; toate misiunile doreau
s-o aibă cu ele, ca să le poată asigura un control vizual
optim. Şi de fiecare dată, se rătăcea.
Până în prezent, reuşise de bine, de rău să se întoarcă
de fiecare dată la cuib.
Acum situaţia e cu totul alta, fiindcă nu trebuie să se
întoarcă la cuib, ci să ajungă la marginea lumii. Dar va fi
551
oare în stare să o facă?
Când eşti în Oraş faci parte dintre ceilalţi, când eşti
singură faci parte din neant, nu încetează ea să-şi repete.
Direcţia spre est. 24 îşi croieşte drum, disperată şi
părăsită, victimă sigură pentru primul prădător care îi va
tăia calea. Merge deja de multă vreme, când, dintr-o dată,
drumul îi este oprit de o depresiune, de netrecut, adâncă
de vreun pas şi mai bine. 24 îi explorează marginea şi
constată că în realitate e vorba de două depresiuni
învecinate, ca două ligheane cu fundul neted, cea mai mare
din ele desenând jumătatea unui oval, iar cealaltă, mai
adâncă, formând un semicerc. Diametrele acestor două
ciudate incinte sunt paralele, la distanţă de vreo cinci paşi
una de cealaltă.
24 adulmecă, pipăie, gustă, amuşinează din nou.
Mirosul este la fel de neobişnuit ca şi tot restul. E
necunoscut şi cu totul nou... La început perplexă, 24 este
apoi cuprinsă rapid de o emoţie intensă. Orice urmă de
teamă îi dispare. Urmele continua să se înşire la intervale
de circa şaizeci de paşi. 24 e absolut sigură că are de-a face
cu nişte urme de Degete. Dorinţa i-a fost îndeplinită!
Degetele o conduc, arătându-i drumul!
Furnica porneşte în fugă pe urmele zeilor; în sfârşit,
acum avea să-i întâlnească.

87. ZEII SUNT ÎNFURIAŢI

Temeţi-vă de zeii voştri.

Aflaţi că ofrandele voastre sunt prea puţine,
Şi prea sărmane pentru mărimea noastră.

Ne spuneţi că ploaia v-a distrus hambarele.

552
 Dar asta v-a fost pedeapsa
Deoarece nu ne mai aduceaţi destule ofrande.

Ne spuneţi că ploaia a împuţinat mişcarea rebelă.

Făceţi-o să renască şi mai viguroasă ca până acum.
Învăţaţi-i pe toţi ce putere au Degetele!
Trimiteţi comandouri sinucigaşe
Şi goliţi hambarele Oraşului interzis.

Temeţi-vă de zeii voştri!

Degetele pot face orice pentru că Degetele sunt zei.

Degetele pot face orice pentru că Degetele sunt mari.
Degetele pot face orice pentru că Degetele sunt tari.

E adevărul adevărat.

Degetele opresc aparatul şi se simt mândre de-a fi nişte

zei.
Discret, Nicolas se duce înapoi la culcare. Stând întins,
cu ochii deschişi, el zâmbeşte visător. Dacă va ieşi vreodată
viu din gaura asta, va avea ce povesti colegilor săi de şcoală
şi chiar lumii întregi! Le va explica tuturor necesitatea
religiilor şi va deveni celebru dovedind că el unul a reuşit
să sădească credinţa religioasă în mintea unor insecte!

88. PRIMELE CIOCNIRI

Chiar şi pe teritoriile aflate exclusiv sub control

belokanian, victimele şi dezastrele pricinuite de trecerea
primei cruciade sunt considerabile.
Şi aceasta din pricină că luptătoarele roşcate nu au
553
teamă de nimic.
O cârtiţă care avusese pretenţia să scurme în masa de
furnici nu a apucat decât să înghită strâmb vreo
paisprezece victime, înainte ca furnicile să o năpădească şi
să o sfâşie în bucăţi. Un văl de tăcere se aşterne de jur-
împrejurul cortegiului prelung. Tot ce e viu se face nevăzut
din faţa lui, astfel încât, după euforia dată de vânătoarea
abundentă de la început, urmează lipsuri şi, în scurt timp,
o foamete cumplită.
Prin pustiul pe care-l lasă în urmă cruciada se găsesc
acum şi furnici moarte de foame.
În faţa acestei situaţii catastrofale, 9 şi 103 ţin sfat şi
propun ca cercetaşele să se desfăşoare în grupe de câte
douăzeci şi cinci de unităţi. Un asemenea evantai frontal ar
trebui, logic vorbind, să fie mai discret şi implicit mai puţin
înspăimântător pentru locuitorii pădurii.
Celor care încep să murmure şi să pomenească de
retragere li se răspunde verde-n faţă că foamea trebuie să
le determine, dimpotrivă, să grăbească pasul drept înainte.
Spre Orient. Următoarea lor pradă de vânătoare va fi un
Deget.

89. VINOVATA ESTE ÎN SFÂRŞIT ARESTATĂ

Întinsă în cadă şi dăruindu-se distracţiei ei preferate,

scufundarea cu respiraţia oprită, Laetitia Wells îşi lăsa
gândurile să rătăcească în voie. Îşi dădu seama dintr-o
dată că trecuseră câteva zile de când nu mai avusese nici
un amant ― ea, care avea mereu câte unul, de care se
plictisea la iuţeală. Se gândi chiar să şi-l bage în pat pe
Jacques Méliès. O cam enerva uneori, dar prezenta
avantajul de-a fi la îndemână, într-un moment când
554
resimţea nevoia unui mascul.
Vai! Erau atâţia bărbaţi pe lume... Nici unul nu avea
însă stofa tatălui său. Ling-mi, mama ei, avusese mare
noroc că-i împărtăşise viaţa. Fusese un om cu un spirit
larg, receptiv, imprevizibil şi nostim, căruia îi plăcea să
facă glume. Şi iubitor, atât de iubitor!
Nimeni nu-l putea egala pe Edmond. Spiritul său nu cu-
noştea limite. Edmond funcţiona ca un seismograf,
înregistrând toate oscilaţiile intelectuale ale epocii, toate
ideile de mare amploare, asimilându-le, sintetizându-le... şi
scoţându-le din nou la iveală, complet schimbate şi
transformate în idei proprii. Furnicile nu constituiseră
decât un pretext; ar fi putut studia la fel de bine stelele,
medicina sau rezistenţa metalelor, excelând în aceeaşi
măsură. Fusese un spirit realmente universal, un
aventurier de un tip deosebit, pe cât de genial pe atât de
modest.
Oare mai exista, totuşi, undeva pe lumea aceasta vreun
bărbat dotat cu o psihologie suficient de mobilă pentru a o
uimi neîncetat, fără să o plictisească şi de care să nu se
sature nicicând? Deocamdată, nu întâlnise pe nimeni de
felul acesta...
Se închipui inserând un anunţ în ziar: "Caut
aventurier... " Dar posibilele răspunsuri o descurajau de pe
acum, umplând-o de dezgust.
Îşi scoase capul din apă, inspiră adânc şi se cufundă la
loc. Gândurile îi apucară pe o cu totul altă cale: mama ei,
cancerul...
Simţind deodată că îi lipseşte aerul, scoase capul la
suprafaţă. Inima îi bătea cu putere. Ieşi din cadă şi îşi
trase pe ea halatul.
Se auzi soneria de la intrare.
Zăbovi câteva clipe, cât să se mai liniştească, vreme de
trei expiraţii lungi, şi merse să deschidă.
555
 Era iarăşi Méliès. Începuse să se obişnuiască cu
apariţiile sale, dar de data aceasta îi veni greu să-l
recunoască. Era îmbrăcat în haine de apicultor, avea faţa
ascunsă de o pălărie de paie de pe marginile căreia cădea
un voal de muselină şi purta mănuşi de cauciuc. Laetitia
se încruntă văzând în spatele comisarului alţi trei bărbaţi
împopoţonaţi în acelaşi fel. Recunoscându-i într-una din
siluete pe inspectorul Cahuzacq, îşi înăbuşi un hohot de
râs.
― Domnule comisar! Ce vrea să însemne vizita asta
travestită?
Nu primi nici un răspuns. Méliès se trase într-o parte,
iar cele două măşti neidentificate ― doi copoi, cu siguranţă
― făcură câţiva paşi înainte, apropiindu-se de ea, şi cel mai
voinic îi prinse o cătuşă de încheietura dreaptă. Laetitiei
Wells i se părea că visează. Culmea a fost când Cahuzacq,
cu glasul deformat şi înăbuşit de mască, recită: "Vă aflaţi
în stare de arest pentru mai multe crime şi tentativă de
crimă. Cu începere din acest moment, tot ce veţi declara
poate fi folosit împotriva dumneavoastră. Bineînţeles, aveţi
dreptul să refuzaţi orice declaraţie în lipsa avocatului
dumneavoastră. "
După care poliţiştii, trăgând-o după ei pe Laetitia, se
îndreptară spre uşa neagră, în faţa căreia se opriră. Méliès
făcu o demonstraţie rapidă şi sclipitoare a talentelor sale de
spărgător şi încuietoarea cedă la repezeală.
― Aţi fi putut să-mi cereţi cheia în loc să distrugeţi
broasca! protestă ziarista.
Cei patru poliţişti rămaseră înmărmuriţi în faţa
acvariului cu furnici şi a unui întreg arsenal de
informatică.
― Ce-s astea?
― Asasinii fraţilor Salta, ai Carolinei Nogard, ai lui
MacHarious şi ai soţilor Odergin, probabil, îi lămuri
556
sumbru Méliès.
Ea strigă:
― Vă înşelaţi! Eu nu sunt cântăreţul la flaut din
Hamelin. Nu vedeţi? E pur şi simplu un cuib de furnici pe
care l-am adus din pădurea Fontainebleau săptămâna
trecută! Furnicile mele nu sunt ucigaşe! Nici măcar n-au
ieşit de aici de când le-am adus. Nici a furnică nu va putea
fi silită să asculte vreodată de cineva. Nu pot fi domesticite!
Nu sunt pisici sau câini. Sunt libere. Mă auzi, Méliès? Sunt
libere, sunt de capul lor şi nu se iau după nimeni, şi
nimeni n-o să le poată influenţa sau manipula. Tatăl meu
înţelesese asta de mult. Sunt libere. Şi din cauza asta toţi
vor mereu să le distrugă. Nu există decât furnici sălbatice
şi libere! Nu eu sunt asasinul vostru!
Comisarul îi ignoră cu desăvârşire protestele şi se
întoarse spre Cahuzacq:
― Iei tot ce-i pe aici, ordinatorul şi furnicile. O să
verificăm dacă mărimea mandibulelor corespunde cu
leziunile interne ale cadavrelor. Pui sigilii şi o conduci pe
domnişoara direct la judecătorul de instrucţie.
Laetitia deveni vehementă:
― Nu sunt vinovatul pe care îl cauţi, Méliès! Te înşeli din
nou! Ce mai, văd că greşelile au devenit o specialitate in ce
te priveşte.
El refuză să o ia în seamă.
― Băieţi, le mai spuse subalternilor săi, fiţi atenţi ca nici
una din furnicile astea să nu scape. Reprezintă nişte dovezi
incontestabile.
Jacques Méliès era în culmea fericirii. Rezolvase cea mai
complicată enigmă a generaţiei sale. Aproape că atinsese
Graalul crimei perfecte, reuşind acolo unde oricare altul ar
fi eşuat, iar acum avea şi mobilul crimei: asasina era fiica
celui mai celebru şi mai descreierat partizan al furnicilor,
Edmond Wells.
557
 Plecă de acolo fără să-şi fi încrucişat o singură dată
privirea cu cea de culoare mov a Laetitiei.
― Sunt nevinovată. Comiţi cea mai mare gafă din toată
cariera dumitale. Sunt nevinovată.

90. ENCICLOPEDIE

CIOCNIRE ÎNTRE CIVILIZAŢII: în anul 53 U. C., generalul

Marcus Licinius Crassus, proconsulul Siriei, gelos fiind pe
succesul lui Iulius Cezar în Galia, s-a lansat la rândul său în
campanii de mare anvergură. Cezar şi-a întins stăpânirea
asupra Occidentului până la Marea Britanie; Crassus voia
să invadeze Orientul până avea să atingă ţărmul mării, aşa
că a pornit spre est. În drumul său se găsea însă Imperiul
părţilor, pe care îi înfruntă în capul unei gigantice oştiri. Are
loc bătălia de la Carres, pe care o câştigă însă Surena,
regele părţilor, punând astfel capăt cuceririi Estului.
Tentativa aceasta a avut consecinţe dintre cele mai
neaşteptate. Părţii au făcut prizonieri numeroşi romani, care
au slujit ulterior în rândurile armatei acestora în lupta contra
regatului Kusana. Părţii au fost la rândul lor înfrânţi, iar
romanii s-au pomenit încorporaţi în armata kusană, aflată în
război cu Imperiul Chinei. Războiul a fost câştigat de chinezi,
ceea ce a făcut ca prizonierii itineranţi să ajungă în final în
armata împăratului Chinei.
Iar acolo, surprinderea încercată de chinezi la vederea
oamenilor albi este depăşită de admiraţia faţă de priceperea
acestora în materie de construire a catapultelor şi a altor
arme de asediu. Romanii sunt naturalizaţi, li se acordă
libertatea şi chiar un oraş în care să se stabilească.
Exilaţii s-au însurat cu chinezoaice şi au avut copii. Ani de
zile mai târziu, când nişte negociatori romani le-au propus să
558
se întoarcă în ţară, ei le-au refuzat oferta, declarându-se cu
mult mai fericiţi în China.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

91. PICNIC

Vrând să mai scape de canicula de august, prefectul

Charles Dupeyron luase hotărârea să-şi ducă familia la un
picnic sub frunzişul rustic al pădurii Fontainebleau. Copiii,
Georges şi Virginie, se încălţaseră pentru acest prilej cu
ghete solide, bune de purtat pe teren accidentat. Cecile,
soţia, se însărcinase să pregătească hrana rece pe care
Charles o căra pentru moment într-o enormă sacoşă
frigorifică, însoţit de privirile zeflemitoare ale celor din jur.
La ora unsprezece din duminica respectivă se făcuse
deja o căldură insuportabilă. O luară pe sub copaci,
îndreptându-se spre vest. Copiii fredonau o melodioară pe
care o învăţaseră la grădiniţă: "Be-bop-a-lula, she is my
baby". Cecile se străduia sa nu-şi scrântească gleznele prin
făgaşurile lăsate de vehicule.
În ce îl privea, Dupeyron, cu toate că asuda cel mai rău,
era bucuros că trage şi el chiulul, scăpând de bodyguarzi,
de secretare, de ataşaţii de presă şi de tot soiul de
linguşitori, întoarcerea în sânul naturii avea un farmec
aparte.
Ajungând lângă un pârâu aproape secat, prefectul trase
cu plăcere în piept aerul plin de parfumul florilor şi
propuse să se instaleze prin apropiere.
Cecile protestă de îndată:
― Ştii că eşti grozav! Pe aici trebuie să fie plin de ţânţari.
559
Parcă n-ai şti că e de-ajuns un singur ţânţar ca să fiu
pişcată!
― Le place sângele lui mămica fiindcă e mai dulce, rânji
Virginie, gesticulând cu plasa de fluturi pe care şi-o luase
în speranţa de a îmbogăţi colecţia clasei.
În anul ce trecuse, elevii făcuseră un tablou format din
aripile a opt sute de lepidoptere, reprezentând un avion
aflat în tăriile cerului. De data aceasta, intenţionau nici
mai mult nici mai puţin decât să înfăţişeze bătălia de la
Austerlitz.
Dupeyron vru să se arate conciliant; doar nu era să
strice o zi atât de frumoasă din pricina unor ţânţari.
― Bine, atunci să mergem mai încolo. Mi se pare că văd
o poiană.
Poiana era de fapt o întindere pătrată presărată cu trifoi,
nu mai mare decât o bucătărie şi, în consecinţă, bine
umbrită. Dupeyron îşi puse jos sacoşa, o deschise şi scoase
o faţă de masă albă.
― O să ne simţim de minune aici. Copii, ajutaţi-o pe
mama să pună masa.
El unul se ocupă cu destupatul unei sticle de Bordeaux
excelent, alegându-se de îndată cu o înţepătură din partea
soţiei:
― De asta-ţi arde ţie acum, nu-i aşa? Copiii s-au şi luat
la bătaie şi ţie nu-ţi stă gândul decât la băutură! Fă-ţi
puţin meseria de părinte!
Georges şi Virginie se apucaseră să arunce unul în
celălalt cu bulgări de pământ. Scoţând un oftat, Dupeyron
îi chemă la ordine:
― Gata, copii, încetaţi! Georges, tu eşti băiat, aşa că ar
trebui să dai exemplu.
Prefectul îşi înşfăcă fiul de pantaloni şi îl ameninţă cu
palma.
― Ia vezi! O încasezi pe loc dacă n-o laşi pe soră-ta în
560
pace. Înţelege o dată!
― Tăticule, da' nu eu sunt de vină, ea e!
― Nu mă interesează cine-i de vină, tu o s-o încasezi
dacă mai faci vreo poznă cât de mică.

Comandoul celor douăzeci şi cinci de furnici cercetaşe

evoluează la mare distanţă de grosul trupei, scotocind în
stânga şi-n dreapta. Constituind tentaculele armatei, ele
dispun de feromoni de marcaj care vor permite celorlalte
cruciate să urmeze drumul cel bun.
Grupa cea mai înaintată este condusă de 103.

Cei patru membri ai familiei Dupeyron mestecă încet,

aşezaţi sub coroanele copacilor. Efortul depus era atât de
mare, că până şi copiii se cuminţiseră. Ridicându-şi
privirile, doamna Dupeyron sparse tăcerea:
― Cred că şi pe aici sunt ţânţari. În orice caz, sunt nişte
insecte. Aud un zumzet.
― Ai mai văzut vreo pădure fără insecte?
― Mă întreb dacă picnicul ăsta al tău e o idee chiar atât
de bună, suspină ea. Ne-am fi simţit mult mai bine pe
coasta normandă. Doar ştii că Georges suferă de alergie!
― Încetează, te rog, să-l mai cocoloşeşti. O să reuşeşti
să-l îmbolnăveşti până la urmă de-adevăratelea!
― Dar stai, ascultă puţin! Sunt insecte peste tot.
― Nu-ţi fă probleme, am avut grijă să iau un spray
insecticid.
― A, bun... Ce marcă e?

Semnal venit din partea unei cercetaşe:

Mirosuri puternice neidentificate dinspre nord-nord-est.
561
 Mirosurile neidentificate nu sunt rare; există încă
miliarde pe tot cuprinsul lumii. Dar intonaţia neobişnuit de
insistentă a mesagerei declanşează pe loc alarma în
rândurile comandoului. Furnicile încremenesc la pândă.
Prin aer plutesc miresme cu nuanţe deloc obişnuite.
O luptătoare îşi clămpăneşte fălcile, convinsă că a
detectat mirosuri de becaţă. Antenele intră în contact,
permiţându-le să se consulte. 103 îşi exprimă convingerea
că ar trebui, totuşi, să mai înainteze, fie şi numai ca să se
lămurească despre ce animal e vorba. Cu toţii se declară de
acord.
Cele douăzeci şi cinci de furnici păşesc prudent de-a
lungul dârei de miros, îndreptându-se spre sursă, şi într-
un târziu ajung într-un spaţiu vast, descoperit, care arată
ciudat, cu un sol de culoare albă, ciuruit de găuri
minuscule.
Înainte de-a întreprinde vreo acţiune cât de mică, se
impun câteva precauţii. Cinci cercetaşe se întorc pe urmele
lor pentru a depune în iarbă drapelul chimic al Federaţiei.
Sunt suficiente câteva picături de tetradecylacetat (C6-
H22-O2) pentru ca orice locuitor al planetei să ştie că
teritoriul acesta aparţine de-acum înainte Bel-o-kan-ului.
Aceasta le mai încurajează cât de cât. Când dai nume
unui ţinut, înseamnă că ai început deja să îl cunoşti.
După care exploratoarele se apucă să îl cerceteze.
Într-o parte se profilează două turnuri masive. Patru
exploratoare le escaladează. Vârful este circular şi bombat,
străpuns de orificii prin care se degajă mirosuri sărate sau
pipărate. Furnicile ar dori să vadă substanţele mai de-
aproape, dar interstiţiile sunt prea mici pentru a le permite
să treacă, astfel încât coboară înapoi, dezamăgite.
Nu-i nimic, echipele tehnice care vor veni după ele vor
izbuti cu siguranţă să clarifice problema. Nici nu ajung
bine jos, că sunt deja chemate lângă o altă ciudăţenie, şi
562
mai bizară, reprezentată de un şir de coline înmiresmate,
dar de 0 formă destul de puţin naturală. Furnicile urcă de-
a lungul pantelor şi se împrăştie prin văi şi creste, pipăind
şi sondând pretutindeni.
Comestibil! exclamă prima care izbuteşte să străpungă
crusta superficială şi tare. Dedesubtul a ceea ce luase
drept piatră se află ceva bun de mâncat! Numai materie
plină de proteine, şi într-o cantitate de neimaginat! Furnica
emite ştirea pe o frecvenţă entuziastă, cu antenele bucale
pline de filamente nutritive.

― Ce mai avem de mâncare?

― Frigărui.
― Cu ce sunt?
― Cu miel, slănină, roşii.
― Nu-i rău deloc. Şi mai ce?

Furnicile nu se mulţumesc doar cu atât. Îmbătate de

acest prim succes, îşi umplu puţin guşa şi se răspândesc
pe faţa de masă albă. O echipă de patru cercetaşe este
înghiţită de o cutie albă plină cu gelatină galbenă, în care
furnicile se zbat îndelung înainte de-a se scufunda în
materia moale.
― Cum şi mai ce? Nişte sos bearnez luat de la birt.

103 s-a rătăcit în mijlocul unei grămezi de structuri

galbene a căror suprafaţă scârţâie şi trosneşte sub paşi,
prăbuşindu-se pe alocuri pe sectoare întregi. Ca sa nu fie
strivită, 103 sare de colo-colo şi abia s-a liniştit că e
nevoită să sară din nou pentru a scăpa de o avalanşă care
ar îngropa-o cu totul în materia cristalină şi friabilă.
563
 ― Vai, ce grozav! Cartofi prăjiţi!

O alunecare neprevăzută pe un soi de povârniş îmbibat

cu lipide o face să iasă în sfârşit din acest coşmar. Luând-o
de-a lungul unei furculiţe, 103 683 îşi reia explorarea,
nimerind necontenit dintr-o surpriză într-alta, trecând de
la un gust suav la unul acid şi de la o aromă înţepătoare la
una plăcută. Se împotmoleşte şi bâjbâie apoi printr-o
legumă verde şi se apropie prudentă de crema de culoare
roşie.

― Castraveciori a la russe şi ketchup.

Cu antenele înfierbântate de atâtea descoperiri exotice,

103 683 străbate o vastă întindere de un galben palid, din
care se înaltă un miros puternic de fermentaţie. Câteva
dintre semenele sale hoinăresc printre cavităţile suprafeţei,
distrându-se. Terenul formează şiruri neîntrerupte de
caverne perfect sferice şi fragede cu pereţi moi, galbeni,
care pot fi uşor străpunşi cu mandibulele, şi atunci devin
transparenţi.

― Şvaiţer!

103 683 este încântată, dar nu mai are când să le

comunice celorlalte impresiile stârnite de extraordinarul
ţinut în care totul se poate mânca. Un sunet jos şi surd,
nemăsurat ca vuietul vântului, se prăvăleşte peste ele cu
un bubuit de tunet.
"Athenţhie e phlinh dhe fhurnicih."
564
 O minge rozalie se iveşte din înălţimi şi striveşte metodic
opt exploratoare. Pleosc, pleosc, pleosc. Totul nu durează
decât vreo trei secunde. Surpriza este desăvârşită. Deşi
toate aceste nobile luptătoare au o constituţie dintre cele
mai robuste, ele nu pot opune nici cea mai mică rezistenţă.
Armurile lor solide şi arămii plesnesc, desfăcându-se în
bucăţi, iar sângele şi carnea li se amestecă într-un terci
zemos, din care ţâşnesc stropi. Din ele mai rămân doar
nişte urme neînsemnate, de culoare întunecată, care
pătează solul alb şi imaculat.
Furnicile-soldat din cruciadă nu-şi pot crede simţurilor.
Mingea rozalie se află de fapt la capătul unei coloane
prelungi. Abia şi-a încheiat opera de distrugere, că patru
alte coloane se desfac încet, venind să i se alăture. Acum
sunt cinci cu totul.
DEGETE!
Sunt Degete!!!!! Degete!!!!!
103 nu mai are nici o îndoială: Degetele au apărut, sunt
acolo! Atât de repede, atât de aproape, atât de puternice.
Degetele sunt aici!!! Pe loc, ea îşi lansează cei mai opiacei
dintre feromonii de alarmă.
Atenţie, Degete! Degete!
103 simte un val de frică infinită copleşind-o. Creierii îi
clocotesc, iar labele îi tremură ca varga. Mandibulele i se
desfac şi se închid pe rând, fără nici un rost.
DEGETE! Sunt DEGETE! Puneţi-vă la adăpost!
Degetele se ridică laolaltă spre cer, apoi se strâng, ne-
mailăsând întins decât unul singur, drept şi încordat ca un
pinten, al cărui capăt roz şi neted le urmăreşte şi le
striveşte fără dificultate pe exploratoare.
Instinctiv, 103, care este curajoasă dar deloc temerară,
se ascunde într-un soi de caverna încăpătoare, de culoare
bej.
Totul s-a petrecut atât de repede, încât nici nu a avut
565
timp să înţeleagă ce se întâmplă. Cu toate acestea, 103 le-a
recunoscut cât se poate de bine.
Erau... Degete!
Frica se năpusteşte din nou asupra ei, într-un val şi mai
acid.
De data aceasta, nu mai are cum să se gândească Fa
vreun lucru şi mai terifiant, care să-i anihileze spaima. Se
găseşte faţă în faţă cu tot ce poate fi mai cumplit, mai
nedesluşit şi mai puternic pe lume: DEGETELE!
Frica i s-a strecurat în toate ungherele fiinţei, făcând-o
să tremure şi să se înăbuşe.
Ce e mai ciudat e faptul că, pe moment, nu a înţeles
nimic din ce se petrece, iar acum, când e în siguranţă,
refugiată în adăpostul acesta provizoriu, e cuprinsă de o
spaimă fără margini. Afară e plin de Degete care vor să o
răpună.
Şi dacă Degetele sunt zei?
I-a sfidat, şi ei s-au mâniat. Iar ea nu este decât o
furnică nenorocită, care acum va muri. Chli-pou-ni era
îngrozită pe bună dreptate: nimeni nu s-ar fi aşteptat să le
găsească atât de aproape de Federaţie! Degetele au trecut
aşadar de marginea lumii şi acum invadează pădurea!
103 dă ocol grotei călduroase, de culoare bej, lovind
isteric cu abdomenul în pereţi pentru a se defula de tot
stresul pe care l-a acumulat în ultimele clipe.
Furnica îşi recapătă cu greu stăpânirea de sine; apoi,
când i se pare că frica i-a mai trecut, se apucă să cerceteze,
cu paşi prudenţi, caverna aceea ciudată, făcută din arcade
şi boite. Interiorul îi este împodobit cu foiţe negre, din care
se prelinge grăsime topită, călduţă la pipăit. Toate acestea
răspândesc un iz greţos, aproape insuportabil.

― Taie friptura de pui. Arată foarte apetisant.

566
 ― Măcar de ne-ar lăsa în pace furnicile astea...
― Am omorât deja o grămadă.
― În orice caz, să nu te mai aud de-acum înainte cu
natura ta! Uite, mai sunt câteva acolo... şi dincolo.

Învingându-şi repulsia, 103 traversează grota

călduroasă şi se ghemuieşte pe marginea ei.
Proiectându-şi în faţă antenele, ea asistă la un spectacol
pur şi simplu de necrezut. Mingile acelea rozalii îi vânează
ca nişte prădătoare formidabile semenele, scoţându-le de
sub pahare, farfurii sau şervete, după care le iau viaţa fără
alte formalităţi.
E o hecatombă în toată regula.
Unele mai încercau să se apere trăgând cu acid. Fără
nici un rezultat însă. Mingile roz zboară, sar, ţâşnesc de
pretutindeni, nelăsându-le nici o şansă.
Apoi totul încetează.
Aerul s-a umplut de duhoarea acidului oleic, specifică
morţii myrmicine.
Degetele patrulează pe faţa de masă în grupe de câte
cinci. Răniţii sunt ucişi şi transformaţi în nişte pete,
răzuite apoi ca să nu mânjească albul imaculat.
"Hecile, dhă-mhi fhoarhfecehle."
Deodată, un vârf enorm sparge plafonul cavernei, despi-
cându-l, şi îi desparte marginile cu un pârâit asurzitor.
103 tresare şi se năpusteşte drept înainte, încotro vede
cu ochii. Repede, trebuie să fugă! Repede, repede. Zeii
monstruoşi sunt chiar deasupra ei.
Furnica goneşte cu toată viteza celor şase labe ale sale.
Coloanele roz au nevoie de ceva timp ca să reacţioneze.
Degetele par de-a dreptul înciudate când o văd ieşind de
acolo. Apoi, venindu-şi în fire, pornesc în urmărirea ei.
103 încearcă toate manevrele posibile, făcând
567
nenumărate viraje strânse şi întoarceri de o sută optzeci de
grade. Inima îi bate gata să-i spargă pieptul, dar e încă în
viaţă. Două coloane se lasă brusc în faţa ei. Prin sita
ochilor sferici, 103 vede pentru întâia oară cele cinci siluete
gigantice ce se conturează în zare şi le simte mirosul de
tămâie. Degetele încep să patruleze.
E înnebunitor.
Atunci, în mintea ei se produce un declic. Frica îi este
atât de mare, încât face ceva de neînchipuit. Pur şi simplu
o nebunie. În loc să fugă, luptătoarea sare asupra
urmăritorilor săi!
Surpriza este desăvârşită.
Furnica urcă cu toată viteza de-a lungul Degetului, ca o
rachetă lansată de-a lungul rampei şi, o dată ajunsă la
capătul pantei, sare în gol.
Căderea îi este amortizată de mingile rozalii, care o prind
din zbor.
Apoi se strâng, vrând să o strivească.
Ea trece pe dedesubt, strecurându-se fulgerător şi cade
din nou, de data aceasta în iarbă.
La iuţeală, 103 se ascunde sub un trifoi cu trei foi. Era
şi timpul. Coloanele rozalii greblează vegetaţia dimprejur:
Degetele zei vor să o scoată din bârlog. Dar stratul de
părăluţe este lumea ei, unde nu mai poate fi găsită.
103 aleargă, iar prin antene îi licăresc tot soiul de idei.
De data aceasta nu mai poate fi nici o îndoială; le-a văzut,
le-a atins şi chiar le-a păcălit.
Toate acestea nu răspund însă întrebării esenţiale:
Degetele sunt zei?

Prefectul Charles Dupeyron îşi şterse mâinile cu batista

în carouri.
― Bun, aţi văzut că le-am putut alunga, şi fără ca măcar
568
să ne folosim de insecticid.
― Şi doar îţi spusesem, dragă, că pădurea asta nu e
deloc curată.
― Am omorât vreo sută! se lăudă Virginie.
― Iar eu şi mai multe, mult mai multe decât tine! strigă
Georges.
― Potoliţi-vă, copii... Au apucat să murdărească
mâncarea?
― Eu am văzut ieşind una din friptura de pui.
― Nu vreau să mănânc pui mânjit de furnică! urlă pe loc
Virginie.
Dupeyron se strâmbă.
― Doar n-o să aruncăm o frumuseţe de pui fript numai
fiindcă l-a atins o furnică!
― Furnicile sunt murdare şi transmit boli, ne-a spus-o
învăţătoarea la şcoală.
― O să mâncăm, totuşi, puiul, insistă tatăl lor.
Georges se lăsă în patru labe.
― E una care a scăpat.
― Cu atât mai bine! Aşa o să se poată duce înapoi şi să
le spună celorlalte că nu trebuie să mai vină aici. Virginie,
nu mai smulge labele furnicii ăleia, că oricum e moartă.
― Ba nu, mamă! Mai mişcă puţin.
― Bine, dar atunci nu mai pune bucăţile pe faţa de
masă, aruncă-le mai încolo. Putem să mâncăm şi noi
liniştiţi o dată?
Spusese acestea ridicându-şi ochii spre cer, şi în clipa
aceea încremeni. Un nor de scarabei cu corn, destul de mic
dar zgomotos, tocmai se aduna într-un roi, ca o coroană, la
vreun metru deasupra capului ei. Când văzu că norul se
menţine în acelaşi loc, femeia se albi la faţă.
Soţul ei nu arăta nici el mai bine. La rândul său,
Dupeyron constatase că iarba se înnegrise: erau
înconjuraţi de o adevărată revărsare de furnici! După cât se
569
părea, puteau fi câteva milioane!
În realitate nu erau decât cei trei mii de soldaţi ai primei
cruciade îndreptate împotriva Degetelor, împreună cu
întăririle zedibeinakaniene, care înaintau hotărâţi, cu
mandibulele întinse.
Dupeyron articulă cu o voce nesigură:
― Draga mea, dă-mi repede sprayul insecticid...

92. ENCICLOPEDIE

ACID FORMIC: Acidul formic este un component important

pentru viaţă. Omul îl are de altfel în propriile sale celule. În
cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, acidul formic
era folosit la conservarea alimentelor sau a cadavrelor de
animale. Cel mai frecvent însă era utilizat la curăţarea
petelor de pe aşternuturi.
Dat fiind că pe atunci nu se cunoştea fabricarea acestei
substanţe chimice pe cale sintetică, ea era extrasă direct din
insecte. Câteva mii de furnici erau îngrămădite într-o presă
de ulei căreia i se strângea şurubul până când se obţinea un
suc gălbui.
O dată filtrat, acest "sirop de furnici zdrobite" era vândut
în toate drogheriile cu renume, la raionul de soluţii lichide
pentru curăţarea petelor.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II..

93. ETAPA FINALA

570
 Profesorul Miguel Cygneriaz ştia că de-acum înainte
nimic nu mai poate împiedica trecerea la etapa finală.
Ţinea în mâini arma absolută contra forţelor chtoniene.
Luă lichidul argintiu şi îl turnă într-o cuvă. Apoi adăugă
un lichid roşu şi procedă la ceea ce se cheamă în mod
obişnuit în chimie "a doua coagulare".
Substratul căpătă atunci culori schimbătoare, ca ale
unei cozi de păun.
Profesorul Cygneriaz puse recipientul într-un vas de
fermentare. Acum, nu-i mai rămăsese decât să aştepte.
Ultima etapă mai avea nevoie doar de un singur ingredient,
insuficient controlat încă de maşini: timpul.

94. DEGETELE SE RETRAG

Primele valuri de infanteriste care au pornit la atac sunt

învăluite brusc de un nor verde care le face să tuşească
violent.
Aflaţi la o înălţime mult mai mare, scarabeii-rinocer vin
în picaj spre munţii aceia mişcători şi neclari. Ajunşi la
înălţimea junglei capilare a Ceciliei Dupeyron, artileristele
îşi slobozesc salvele de acid. Singurul efect obţinut este
însă uciderea a trei păduchi tineri care intenţionau să-şi
stabilească acolo domiciliul.
Un alt grup de artileriste pedestre îşi concentrează tirul
asupra unei mingi mari şi roz. De unde ar fi putut ele să
ştie că era degetul mare de la piciorul încălţat cu o sanda
al unei femei?
Devine limpede că trebuie să găsească altă Soluţie,
deoarece, dacă pentru oameni acidul formic nu este mai
coroziv decât limonada, noile valuri verzui de insecticid fac
în schimb goluri din ce în ce mai mari în rândurile
571
belokanienelor.
Căutaţi-le orificiile, vociferează 9, şi mesajul este de
îndată retransmis de furnicile experimentate în lupta cu
mamiferele şi păsările.
Mai multe legiuni pornesc cu îndrăzneală la asaltul
titanilor, înfigându-şi cu hotărâre mandibulele în fibrele
textile, ceea ce provoacă răni mari într-un tricou de
bumbac şi într-un şort din acelaşi material. Bluza Virginiei
Dupeyron (30% acrilic, 20% poliamidă) se dovedeşte în
schimb o adevărată armură asupra căreia cleştii myrmicini
nu obţin nici un rezultat edificator.

― Am una în nas! Au!

― Repede, insecticidul!
― Dar nu putem da cu insecticid pe noi!
― Ajutor! scânceşte Virginie.
― Ce flagel! strigă Charles Dupeyron, sforţându-se să
împrăştie cu mâna coleopterele care zumzăie de jur-
împrejurul familiei sale.
― N-o să izbutim niciodată să-i răpu...

... să-i răpunem pe aceşti monştri. Sunt prea mari, prea

puternici. Sunt de neînţeles.
103 şi 9, aflate undeva pe gâtul tânărului Georges,
discută febril situaţia. 103 întreabă dacă au la ele otrăvuri
exotice. 9 răspunde că da, nişte venin de viespe sau de
albină, şi că se duce de îndată să-l aducă. Bătălia continuă
să facă ravagii când se întoarce, ducând în labe un ou plin
cu lichidul galben pe care-l secretă de regulă acul albinelor.
Cum o să-l inoculezi? Noi nu avem ac.
Fără să răspundă, 103 îşi înfige mandibula în carnea
roz, cât poate de adânc; e nevoită să repete de mai multe
572
ori operaţia, deoarece terenul este pe cât de moale, pe-atât
de rezistent. În fine! Nu-i mai rămâne decât să verse
lichidul galben în gaura roşie care fumegă.
Să fugim.
Ascunzătoarea nu este prea sigură. Animalul uriaş e
cuprins de convulsii, se sufocă, vibrează şi face mult
zgomot.
Georges Dupeyron cade în genunchi şi se prăbuşeşte pe
o parte.
Georges este doborât de minusculii dragoni.
Georges cade. Patru legiuni de furnici i se rătăcesc în
păr, dar alte câteva reuşesc să-i găsească cele şase orificii.
103 îşi regăseşte calmul.
De data aceasta nu mai e loc de îndoială. Au omorât
unul!
Deodată, teama de Degete încetează să o mai
chinuiască. Cât de minunat e să nu-ţi mai fie frică! Se
simte cu desăvârşire liberă.
Georges Dupeyron zace la pământ, nemişcat.
9 se năpusteşte, i se urcă pe faţă şi escaladează masa
rozalie.
Un Deget este de fapt un întreg teritoriu. Puţinul pe care
l-a parcurs măsoară peste o sută de paşi în lăţime pe două
sute lungime!
Pe cuprinsul lui se găsesc de toate: caverne, văi, munţi
şi cratere.
9, care are cele mai lungi mandibule dintre toate
cruciatele, îşi zice că Degetul încă nu este mort de tot şi,
escaladând sprâncenele, se opreşte la rădăcina nasului,
drept între ochi, în locul unde hinduşii socotesc că se află
al treilea ochi, şi îşi ridică la maximum vârful mandibulei
drepte.
Lama scânteiază în soare ca o splendidă spadă
Excalibur. După care, dintr-o lovitură seacă, luptătoarea o
573
înfige cât poate de adânc în suprafaţa roşie.
9 îşi smulge cu un plescăit sabia de chitină.
În aceeaşi clipă ţâşneşte un gheizer subţire şi roşu care i
se înalţă până deasupra antenelor.

― Dragă, uită-te! Cu Georges nu e deloc bine!

Charles Dupeyron dădu drumul sprayului în iarbă şi se
aplecă spre fiul său. Obrajii băiatului deveniseră purpurii
şi respira cu greutate. Peste trupul lui se scurgeau
ciorchini de furnici.
― Are o criză de alergie! strigă prefectul. Trebuie să-i
facem repede o injecţie, să-l ducem la un doctor...
― S-o ştergem de aici, repede!
Fără ca măcar să-şi mai strângă ustensilele de picnic,
familia Dupeyron o rupe la fugă în direcţia maşinii, Charles
ducându-şi fiul în braţe

9 a sărit jos la timp. Acum linge sângele de Deget care i-

a rămas lipit de mandibula dreaptă.
De-acum, s-a lămurit toată lumea.
Degetele nu sunt invulnerabile. Pot fi făcute să sufere,
pot fi rănite şi pot fi ucise cu venin de albină.

95. NICOLAS

Lumea Degetelor e atât de frumoasă, încât nici o furnică

nu o poate înţelege deocamdată.
Lumea Degetelor este atât de paşnică, încât neliniştea şi
războaiele au fost demult alungate.
Lumea Degetelor este atât de armonioasă, încât fiecare
574
trăieşte într-un extaz perpetuu.

Noi avem unelte care ne permit să nu muncim niciodată.

Noi avem unelte care ne permit să ne deplasăm cu foarte
mare viteză.
Noi avem unelte care ne permit să ne hrănim fără nici un
efort.
Noi putem zbura.
Noi putem umbla pe sub apă.
Noi putem chiar să părăsim planeta şi să ajungem dincolo
de cer.
Degetele pot face orice pentru că Degetele sunt zei.
Degetele pot face orice pentru că Degetele sunt mari.
Degetele pot face orice pentru că Degetele sunt tari.

Acesta este adevărul.

― Nicolas!
Băiatul stinse la iuţeală aparatul şi se prefăcu că
răsfoieşte Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.
― Da, mămico?
Lucie Wells apăru lângă el. Era slabă şi plăpândă, dar
privirea ei întunecată părea însufleţită de o forţa stranie.
― Nu te-ai culcat? Acum e, totuşi, perioada nopţii
noastre artificiale.
― Ştii, mi se-ntâmplă să mă scol ca să mai consult
Enciclopedia.
Ea zâmbi.
― Ai dreptate. Poţi afla atâtea lucruri din cartea asta. Îl
cuprinse de umeri. Spune-mi, Nicolas, continuă ea, încă
nu vrei să iei parte la reuniunile noastre telepatice?
― Nu, cel puţin deocamdată. Cred că încă nu sunt
pregătit.
575
 ― Când vei fi, o să o simţi singur. Nu te forţa.
Îl strânse în braţe şi îl masă pe spate. El se desprinse
încet, din ce în ce mai puţin sensibil la asemenea
manifestări de dragoste maternă.
Ea îi şopti la ureche:
― Acum nu poţi să înţelegi, dar într-o bună zi...

96. 24 FACE CE POATE (CU CEEA CE ARE)

24 merge spre ceea ce speră să fie sud-estul, întrebând

în dreapta şi în stânga toate animalele de care se poate
apropia fără prea mare pericol.
Au văzut cumva cruciada trecând pe acolo? Dar limbajul
mirositor al furnicilor nu are încă statutul de limbă
universală. Totuşi, un gândac verde-auriu susţine a fi auzit
zvonindu-se că belokanienele s-au întâlnit cu nişte Degete
şi că le-au învins.
E imposibil, îşi zice pe loc 24. Nu-i poţi învinge pe zeii Cu
toate acestea, continuă să-i întrebe pe toţi cei întâlniţi în
cale şi află îndeajuns pentru a se convinge că întâlnirea a
avut realmente loc. În ce fel de circumstanţe însă, şi cu ce
deznodământ?
Şi tocmai ea nu a fost de faţă! Nu a putut să-şi vadă zeii
şi, ceea ce e şi mai grav, nu le-a putut înmâna coconul
misiunii Mercur. Blestemate fie prostia ei şi veşnica-i lipsă
a simţului de orientare!
Atenţia îi este atrasă de un mistreţ ce-i apare în cale. Cu
el ar merge mult mai repede decât singură. Obsedată de
dorinţa de-a ajunge înapoi la surorile sale roşcate şi, cine
ştie, de-a se apropia de Degete, 24 escaladează o labă. Nu
are prea mult de aşteptat: mistreţul porneşte în galop.
Problema este că îşi schimbă prea mult direcţia înspre
576
nord, astfel încât e silită să sară din mers.
Are însă noroc. Apare o veveriţă, în blana căreia se
strecoară de îndată. Rozătorul se îndreaptă spre nord-est,
dar la un moment dat se opreşte brusc în vârful unui
copac şi 24 trebuie să sară din nou ca să ajungă cât mai
repede pe pământ.
A făcut o bucată bună de drum, desigur, dar tot singură
este. Îşi dă seama că nu a procedat bine şi că trebuie
neapărat să îşi vină în fire: doar crede în Degete, care sunt
zei atotputernici. Aşa încât, nu are decât să-i invoce,
pentru ca ei să o îndrepte încotro trebuie ― adică spre
cruciadă şi spre ei înşişi.
O, Degete, nu mă părăsiţi în lumea asta
înspăimântătoare. Faceţi în aşa fel ca să-mi regăsesc
surorile.
24 îşi strânge antenele, îndoindu-le, ca pentru a-şi
contacta mai bine stăpânii. Şi în chiar clipa aceea percepe
în spatele ei un miros dintre cele mai familiare.
24 este în culmea bucuriei.
103, care plecase să culeagă informaţii despre Askolein,
Stupul de aur, se simte uşurată la vederea coconului şi, în
egală măsură, este cât se poate' de mulţumită că a regăsit-
o pe tânăra deistă.
Nu ai pierdut gogoaşa fluturelui?
24 îi arată preţiosul recipient, după care cele două
furnici se întorc împreună şi se alătură restului grupului.

97. ENCICLOPEDIE

DESPRE SPAŢIU-T1MP: în jurul unui atom se găsesc mai

multe orbite de electroni, unele foarte apropiate de nucleu,
altele mult mai îndepărtate.
577
 Dacă un eveniment exterior obligă un electron să îşi
schimbe orbita, se produce pe loc o emisie de energie sub
formă de lumină, căldură şi radiaţie.
A deplasa un electron de pe un nivel inferior pe unul
superior e ca şi cum ai aduce un chior în ţara orbilor:
iradiază, face senzaţie, este rege. Invers, un electron de pe o
orbită înaltă deplasat pe una mai joasă va arăta ca un
imbecil desăvârşit.
Universul întreg este construit într-un mod analog, ca
nişte fâşii. Spaţii-timp diferite se învecinează, organizate în
straturi suprapuse. Unele ― rapide şi complexe, altele ―
lente şi primitive.
Organizarea aceasta stratificată se poate regăsi la toate
nivelurile de existenţă. Astfel, o furnică foarte inteligentă şi
descurcăreaţă, proiectată în universul uman, nu este decât
un mic animal stângaci şi înfricoşat. Un om incult şi prost,
paraşutat într-un furnicar, devine un zeu atotputernic. Asta
nu înseamnă că dacă o furnică va lua contact cu oamenii, ea
nu va învăţa multe în urma acestei experienţe. O dată
întoarsă printre semenele sale, cunoştinţele dobândite
despre spaţiul-timp superior îi vor conferi o putere certă
asupra celorlalte furnici.
Un mijloc bun de a progresa este de-a cunoaşte statutul
de paria în dimensiunea superioară, revenind apoi în
dimensiunea ta de origine.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

98. PRIETENELE NOASTRE, MUŞTELE

Ajungând în luminişul cu Degete, unde şi-au făcut acum

578
tabără furnicile, 24 se încăpăţânează să nu creadă că
surorile ei roşcate au ucis un zeu, susţinând faţă de 103 că
au confundat probabil cine ştie ce alt animal uriaş cu un
Deget.
Şi dacă, totuşi, a fost un Deget, se poate ca acesta să se
fi prefăcut doar ca a murit. Poate că a vrut să le testeze
astfel reacţia şi să le măsoare îndârjirea. În pofida
reputaţiei sale de naivă, 24 le dă lovitura de graţie: dacă
Degetul e mort, unde îi este cadavrul?
103 manifestă o oarecare nedumerire şi nimic mai mult.
Ea afirmă că l-a străbătut pe unul în lung şi în lat şi că are
în prezent o idee mult mai exactă asupra problemei.
În timp ce emite toate acestea spre 24, ideea ia naştere
în creierele sale: de ce să nu redacteze un feromon memorie
despre Degete? Pe loc, ia puţină salivă şi înscrie în ea:

Feromon: Zoologie
Temă: Degetele
Salivatoare: 103 683
Data: anul 100 000 667
1) Degetele există.
2) Degetele sunt vulnerabile. Pot fi omorâte cu venin de
albină.
Note asupra ultimei observaţii:
a) S-ar putea să mai existe şi alte feluri de-a ucide
Degetele, dar singurul care s-a dovedit eficace până în clipa
de faţă este veninul de albină.
b) Va fi nevoie de o cantitate enormă de venin de albină
dacă vrem să ucidem toate Degetele.
c) Cu toate acestea, Degetele rămân în continuare foarte
greu de ucis.
3) Degetele sunt mult mai mari decât ceea ce pot cuprinde
ochii noştri în câmpul vizual.
4) Degetele sunt calde.
579
 5) Degetele sunt acoperite cu un strat de fibră vegetală, ca
o piele artificială colorată. Nu sângerează când este
străpunsă cu mandibula. Doar pielea de dedesubt
sângerează.
103 îşi înalţă antenele, încercând să-şi adune amintirile,
apoi continuă:
6) Degetele au un miros foarte puternic, care nu seamănă
cu nimic cunoscut.
Furnica observă un grup de muşte care fac roată în
jurul unei bălţi de un roşu întunecat.
7) Degetele au sânge roşu, la fel ca păsările.
Picătura aceea de sânge e pe cale de-a atrage o mulţime
de muşte zumzăitoare.
8) Dacă Degetele sunt...
Nu se poate lucra în asemenea condiţii, e limpede.
Muştele se află în plin ospăţ. Din pricina zumzetului, nu te
mai poţi auzi. 103 e nevoită să se întrerupă şi vrea să-i
împrăştie pe mâncătorii de stârvuri.
Dar gândindu-se mai bine, ajunge la concluzia că
muştele pot fi de folos cruciadei.

99. ENCICLOPEDIE

CADOU: La muştele verzi, femela îl devorează pe mascul

în timpul împerecherii. Emoţiile îi fac poftă de mâncare şi
primul cap care zăboveşte pe lângă ea i se pare un prânz
excelent. Dar masculul, deşi vrea să facă dragoste, nu vrea
să moară ronţăit de iubita lui. Astfel încât, pentru a ieşi din
dilema aceasta insolubilă ― a obţine Erosul fără Thanatos ―
masculul muştei verzi a descoperit o stratagemă. El aduce
nişte mâncare pe post de "cadou". În consecinţă, când
doamna muscă verde simte un gol în stomac, ea se poate
580
servi cu o fărâmă de carne, iar partenerul ei poate să se
împerecheze mai departe fără pericol.
La o specie mai evoluată, masculul îşi aduce bucata de
carne de insectă împachetată într-un cocon transparent,
câştigând astfel un surplus preţios de timp.
O a treia specie de muşte a tras concluziile ce se
impuneau din faptul că timpul necesar deschiderii cadoului
era mult mai important, din punctul de vedere al masculului,
decât calitatea cadoului în sine. La această a treia specie,
coconul de ambalaj este gros, voluminos şi... gol. Până când
femela apucă să descopere înşelăciunea, masculul şi-a
terminat treaba.
Ca urmare, fiecare şi-a modificat comportamentul, adap-
tându-se: la muştele de tip empis, de exemplu, femela
scutură coconul pentru a verifica dacă nu e gol. Dar... şi aici
există o cale de-a o păcăli. Masculul, prevăzător, umple
pachetul cu propriile sale excremente, îndeajuns de grele ca
să pară nişte bucăţi de carne.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II..

100. LAETITIA A EVADAT

Sosind la închisoare, comisarul Méliès ceru să o vadă pe

Laetitia Wells.
― Cum a reacţionat la încarcerare? îl întrebă el pe
director.
― În nici un fel. Nu a reacţionat deloc.
― Ce vreţi să spuneţi?
― De când se află aici, doarme întruna. N-a mâncat
nimic şi nici măcar n-a băut o înghiţitură de apă. N-a
581
mişcat deloc. Doarme şi nu poate fi trezită de nimic.
― De când doarme?
― De şaptezeci şi două de ore.
Jacques Méliès nu se aşteptase la o asemenea reacţie.
De obicei, femeile pe care le aresta plângeau sau scoteau
ţipete de furie, dar în nici un caz nu dormeau.
Telefonul începu să sune.
― E pentru dumneavoastră, spuse directorul.
Era inspectorul Cahuzacq.
― Şefule, sunt cu legistul şi pare să fie o problemă.
Furnicile ziaristei... mă rog, nu mai mişcă nici una din ele.
Ce zici de asta?
― Zic că... Zic că hibernează, asta-i tot.
― În plin august? se miră inspectorul.
― Desigur! făcu Méliès sigur pe el. Émile, spune-i
medicului legist că o să trec pe la el puţin mai târziu.
Jacques Méliès închise telefonul, livid.
― Laetitia Wells şi furnicile ei hibernează.
― Vă rog?
― Da, am studiat asta la biologie. Când e frig sau plouă,
sau când le-a dispărut regina, insectele îşi încetează orice
activitate şi îşi încetinesc ritmul cardiac, până ce adorm
sau mor.
Cei doi goniră prin coridoarele închisorii până la celula
Laetitiei Wells. Ajunşi acolo, se liniştiră însă repede. De pe
buzele tinerei femei ieşea un sforăit uşor. Méliès o apucă de
încheietură şi constată că pulsul îi era cam prea lent. Se
apucă să o scuture până ce ziarista se trezi.
Laetitia îşi întredeschise ochii mov, păru să întâmpine
oarece dificultăţi până să-şi dea seama unde se află, apoi îl
recunoscu, în sfârşit, pe comisar. După care adormi la loc,
zâmbind. Méliès preferă să nu ia în seamă pentru moment
sentimentele amestecate care îl tulburau.
Se întoarse spre directorul închisorii:
582
 ― O să vedeţi că mâine dimineaţă o să-şi ceară micul
dejun. Pun rămăşag.
Pe sub pielea gingaşă a pleoapelor, ochii mov se roteau
de la stânga la dreapta şi de jos în sus, ca pentru a urmări
mai bine peripeţiile din vreun vis. Era ciudat. Laetitia părea
că evadase într-o lume onirică.

101. PROPAGANDĂ

E cât se poate de simplu.

Astfel îşi începe 23 cuvântarea. Furnica s-a instalat într-
o adâncitură scobită într-o stâncă de gresie, cu 24 alături
de ea. Un detaşament de treizeci şi trei de furnici se află în
faţa lor.
Iniţial, intenţionase să-şi ţină reuniunile de propagandă
chiar în interiorul bivuacului însufleţit, pentru ca apoi,
după o chibzuială plină de înţelepciune, să renunţe: acolo,
pereţii aveau antene.
23 se ridică pe patru labe:
Degetele ne-au creat şi ne-au lăsat pe Pământ pentru ca
noi să le slujim. Ei ne supraveghează, iar noi trebuie să
avem grijă să nu îi supărăm, deoarece ne pot pedepsi. Îi
slujim, iar ei ne dau în schimb o parte din puterea lor.
Marea majoritate a publicului este formată din furnicile
infestate cu cestodele ciocănitoarei negre care îi atacase ca
un bombardier. Fie din cauză că nu mai au mare lucru de
pierdut, fie pentru că vor să-şi afle o consolare pentru
propria decădere, fapt este că albinoasele sunt cât se poate
de atente la argumentele deiste. Uimite deseori şi sceptice
alteori, toate ar dori să poată spera într-o lume mai bună,
de dincolo de moarte.
Trebuie spus că bietele furnici albinoase o duc greu de
583
tot. Cuprinse încetul cu încetul de o lâncezeală morbidă
care le face să se târască în coada convoiului, ele sunt
îndreptăţite să-şi pună întrebări despre rostul vieţii.
Uneori, ele rămân cu mult în urma celorlalte, devenind o
pradă uşoară pentru prădători dintre cei mai feluriţi.
Cu toate acestea, orice luptătoare care ar vedea că o
bolnavă este atacată ar sări în ajutorul ei fără să stea pe
gânduri. Solidaritatea myrmicină nu cunoaşte excepţii, cu
atât mai mult în toiul unei acţiuni cum este această primă
cruciadă.
Oricum ar fi, mesajul deist seduce şi găseşte antene
binevoitoare, inclusiv în rândul celor valide. Şi e ciudat
faptul că furnicile adunate în scobitura stâncii de gresie au
uitat cu desăvârşire faptul că dacă şi-au părăsit Oraşul, au
făcut-o pentru a extermina tocmai fiinţele pe care sunt
acum pe punctul de a le adula.
Totuşi, ici-colo se mai fac auzite obiecţii slabe şi lipsite
de convingere, sub forma unor întrebări care ar putea
răspândi la o adică îndoiala. 23 are însă de fiecare dată
răspunsul pregătit:
Important este să ne apropiem de Degete. Pentru rest, nu
vă faceţi griji. Degetele sunt zeităţi nemuritoare.
Ce mai poţi răspunde la asta? O cercetaşă roşcată îşi
înalţă, totuşi, antena:
De ce Degetele nu emit nimic pentru a ne arăta ce trebuie
să facem, clipă de clipă?
Ei ne vorbesc, dă asigurări 23. La Bel-o-kan suntem în
legătură permanentă cu Degetele.
Apoi, o artileristă întreabă:
Cum să facem ca să vorbim cu Degetele?
Răspunsul soseşte prompt:
Trebuie să te gândeşti foarte intens la ele. Zeii numesc
asta "rugăciune". Orice rugăciune emisă, indiferent de loc,
este auzită de zei.
584
 O furnică albă lansează un feromon impregnat de
disperare:
Degetele pot să ne vindece de cestode?
Degetele pot face orice.
Atunci, o luptătoare întreabă:
Din moment ce Roiul ne porunceşte să omorâm toate
Degetele, ce e de făcut?
23 o fixă cu privirea pe cea care pusese întrebarea şi îşi
agită liniştită tijele senzitive.
Nimic. Absolut nimic. Ne vom ţine deoparte şi ne vom
mulţumi să observăm. Nu trebuie să ne facem griji pentru
zei. Ei sunt atotputernici. Voi trebuie doar să răspândiţi
vorbele Doctorului Livingstone. Să fim din ce în ce mai
numeroase în adunările noastre. Dar cu prudenţă. Şi mai
ales, să ne rugăm.
Pentru marea majoritate a furnicilor, e prima oară când
au o comportare rebelă faţă se Roi. Şi aceasta li se pare
foarte incitant. Chiar şi în cazul în care Degetele nu ar
exista.

102. ENCICLOPEDIE

DUMNEZEU: Dumnezeu este, prin definiţie, atotprezent şi

atotputernic. Dacă există, înseamnă că se află pretutindeni
şi că poate face orice. Dar dacă poate face orice, este oare
deopotrivă în stare să dea naştere unei lumi din care el să
lipsească şi în care să nu poată face nimic?

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

585
 103. ASKOLEIN, STUPUL DE AUR

Opt vertical. Opt răsturnat. Opt în spirală. Opt.

Pauză.
Dublu opt. Schimbare de unghi faţă de Soare.
Opt orizontal îngust. Opt orizontal lat.
Mesajul este cum nu se poate mai limpede.
Răspuns: opt, opt orizontal lat, dublu opt, opt răsturnat.
După care urmează transmisia către următorul releu
aerian.
Albinele îşi trasează pe cer informaţiile, rotindu-se neîn-
trerupt.
Pentru a spune că hrana se găseşte la mai mult de o
sută de metri, ele efectuează nişte opturi al căror ax central
indică direcţia de urmat şi distanţa.
Oraşul din bradul cel mare de lângă fluviu poartă
numele mirositor de Askolein, ceea ce în limbajul albinelor
înseamnă "Stupul de aur".
Aşezarea cuprinde şase mii de indivizi.
Reperând apelul respectiv, o albină cercetaşă
askoleiniană decolează în mare viteză, făcând slalomuri
printre scaieţi, urcând de-a lungul povârnişurilor şi
survolând o coloană de furnici care colcăie printre ierburi
(ia te uită, ce-or fi căutând furnicile astea pe aici?). Albina
ocoleşte stejarul cel mare şi zboară razant pe deasupra
movilelor de nisip.
Pe aici este ceva interesant. Albina îşi încetineşte bătăile
aripilor şi se roteşte pe deasupra narciselor galbene,
încearcă cu labele staminele florilor neidentificate, şi îşi dă
seama, chibzuind mai bine, că sunt nişte margarete; îşi
aruncă limba fină şi multiplicată, alcătuită din glosele
lipite, în pulberea galbena, după care se întoarce, câteva
clipe mai târziu, având scobiturile tibiei pline cu polen
586
proaspăt.
Albina aterizează pe pista de zbor a stupului şi se apucă
imediat să bată din aripi cu o frecvenţă de 280 de hertzi.
Bzzzzz bzzz bzzz. 280 de hertzi este frecvenţa care-i
permite unei albine să adune un număr maxim de
lucrătoare însărcinate cu problemele legate de hrană.
La 260 de hertzi, ea poate aduna lucrătoarele
însărcinate cu intendenţa şi cu îngrijirea puilor. La 300 de
hertzi, poate declanşa alarma militară.
Cercetaşa se plasează pe un hexagon de ceară şi îşi
începe dansul. De data aceasta, ea desenează opturi în
două dimensiuni, lipite de solul cerat al stupului. În felul
acesta, îşi relatează la iuţeală aventura şi oferă totodată
direcţia, distanţa şi calitatea exactă a grupului de flori pe
care le-a vizitat. După părerea ei, sunt nişte margarete.
Dat fiind că sursa este destul de apropiată, ea dansează
într-un ritm rapid; în caz contrar, ar fi făcut-o mai încet, ca
şi cum ar fi mimat oboseala unui zbor la mare distanţă.
În raportul ei "dansat", ea mai ţine cont şi de poziţia
Soarelui şi de mişcarea sa pe cer.
Semenele sale vin în fugă. Au înţeles că sunt multe flori
de cules, dar vor să afle calitatea sursei de polen. Uneori,
florile sunt ofilite sau acoperite cu excrementele păsărilor,
iar alteori albinele dintr-un alt stup au apucat deja să le
secătuiască.
Unele lovesc nervoase cu abdomenul în fagurii de ceară.
Vrem date concrete, exprimă ele astfel în limbajul
albinelor.
Cercetaşa nu se lasă rugată şi îşi regurgitează polenul:
Gustaţi, frumoaselor, şi-o să vedeţi că e de prima calitate!
Dansul şi dialogul acesta au loc în cel mai deplin
întuneric, dar la sfârşit, un grup întreg decolează cu o
misiune ale cărei elemente sunt cunoscute deja în cea mai
mare parte.
587
 Cercetaşă, istovită, îngurgitează eşantioanele pe care le
adusese ca probe, după care se îndreaptă spre loja regală,
unde se află regina albinelor askoleiniene, Zaha-haer-scha,
cea de-a 67-a purtând acest nume.
Aceasta ajunsese la tronul regatului la capătul unei
lupte pe care o dusese cu vreo douăzeci de surori. Albinele
produc totdeauna prea multe regine şi, cum nu este nevoie
decât de una singură la un oraş, se bat cu sălbăticie în loja
nupţială până nu mai rămâne decât una.
Metoda de selecţie, care este destul de barbară, permite,
totuşi, instalarea în fruntea Oraşului a celei mai
înverşunate şi mai combative.
Regina albinelor, uşor de recunoscut după abdomenul
de un galben uniform, trăieşte patru ani şi, dacă totul
decurge normal, ea poate să producă pană la o mie de ouă
pe zi.
Stupul Askolein este situat la est-nord-est de furnicarul
Bel-o-kan şi este o aşezare desăvârşită, unde fagurii de
ceară portocalie colcăie de lucrătoare harnice. Totul
străluceşte şi este parfumat; totul este galben, negru, roz şi
portocaliu. Lucrătoarele îşi trec de la una la alta mierea
nepreţuită.
Ceva mai încolo, într-un vas de ceară, este amestecat
lăptişorul de matcă.
Şi mai încolo, se găseşte sala de educaţie a tinerelor
albine.
Educaţia albinelor ascultă neabătut de aceleaşi reguli.
De îndată ce iese din celula fagurelui de miere, albina e
hrănită de surorile sale, după care se pune pe treabă. Pe
durata primelor trei zile de viată, ea se ocupă de sarcinile
menajere. În cea de-a treia zi, ea suferă transformări fizice
care fac să-i apară lângă gură nişte glande producătoare de
lăptişor de matcă. Atunci ea devine dădacă. Glandele
respective îşi pierd ulterior din importanţă şi, încetul cu
588
încetul, alte glande, situate de data aceasta sub abdomen,
se pun în funcţiune. Acestea sunt glandele ceroase, care
produc ceara necesară construirii şi reparării fagurilor
Oraşului.
Astfel încât, începând din cea de-a douăsprezecea zi de
viaţă, albina devine zidar.
Ea construieşte alveolele care constituie fagurii de ceară.
Cu începere din a optsprezecea zi, glandele ceroase îşi
încetează la rândul lor activitatea. Albina devine atunci
paznic, atâta timp cât îi trebuie ca să se familiarizeze cu
lumea exterioară, apoi culegătoare. Şi aşa şi moare ―
culegătoare de polen.
Cercetaşa ajunge în loja regală. Ea doreşte să-i
vorbească reginei sale despre coloana aceea ciudata de
furnici, dar suverana pare cufundată într-o conversaţie
însufleţită cu... albinei nu îi vine să-şi creadă antenelor:
chiar cu o furnică. Mai exact, cu o furnică din federaţia
belokaniană! De la distanţă, albina recepţionează dialogul
celor două insecte.
Ce putem face? întreabă regina albinelor.
― Când furnica în chestiune a sosit în stup, nimeni nu a
înţeles ce caută ea aici, şi a fost lăsată să intre în Oraşul de
aur mai mult ca urmare a surprizei decât din simpatie.
Ce căuta o furnică într-un stup?!
23 a relatat atunci împrejurările excepţionale care îi
justificau vizita.
Belokanienele, propriile sale surori, înnebuniseră şi
lansaseră o cruciadă contra Degetelor, ucigând deja unul.
23 explica faptul că, prin forţa împrejurărilor, cruciada va
ataca stupul care se află în drumul ei şi recomanda ca
armata albinelor, pe care o ştie de temut, să le-o ia înainte
şi să le atace coloanele în timp ce vor străbate canionul
îngust al gălbenelelor-de-pădure.
O ambuscadă? Îmi propui să le pregătim celor din specia
589
ta o ambuscadă?
Regina albinelor este uimită. I se spusese, desigur, că
furnicile aveau comportamente din ce în ce mai perverse şi
aflase şi despre mercenarele care luptau împotriva
propriului lor cuib în schimbul hranei, dar până atunci nu
crezuse decât pe jumătate asemenea istorisiri. Faptul de a
avea în faţa ochilor o furnică ce-i indica cel mai bun loc
pentru uciderea semenelor sale o tulbură profund.
Hotărât lucru, furnicile erau şi mai pervertite decât
crezuse. Doar dacă nu e vorba de vreo capcană. Această
aşa-zisa trădătoare s-ar putea, de exemplu, să fi venit
pentru a atrage armata albinelor în canionul gălbenelelor-
de-pădure, pentru ca între timp grosul cruciadei să atace
stupul. Varianta aceasta ar fi mult mai de înţeles.
Regina Zaha-haer-scha face să-i vibreze aripile dorsale
şi, într-un limbaj odorant elementar, accesibil chiar şi
furnicilor, întreabă:
De ce îţi trădezi semenele?
Furnica îi explică: belokanienele vor să omoare toate
Degetele de pe Pământ. Or, Degetele fac parte din
diversitatea lumii, şi, tot eliminând specii întregi, furnicile
sărăcesc planeta. Fiecare specie îşi are rostul ei, iar geniul
naturii se exprimă prin multiplicitatea formelor sale de
viaţă.
Să distrugi fie şi numai una reprezintă o crimă.
Furnicile au masacrat deja multe animale. Au făcut-o cu
bună ştiinţă, fără să încerce să le înţeleagă şi nici să
comunice cu ele. O Dună parte din natură a fost eliminată
din simplu obscurantism.
Luptătoarea 23 se fereşte să îi explice că Degetele sunt
zeităţi şi că ea însăşi este deistă şi nici nu îi spune că
"Degetele sunt atotputernice", chiar dacă o crede cu tărie.
Ce ar putea să înţeleagă o regină a albinelor din asemenea
noţiuni ultra-abstracte?
590
 Aşa încât, ea reia argumentele rebelelor ne-deiste, care
constituie un limbaj mult mai accesibil pentru cineva care
nu s-a gândit niciodată că ar putea exista zei.
Despre Degete nu se ştie practic nimic. Cu siguranţă că
am putea învăţa multe lucruri de la ele. La nivelul lor şi la
înălţimea pe care o au, ele sunt confruntate cu nişte
probleme pe care noi nici nu ni le putem închipui...
După părerea ei, Degetele trebuie cruţate. Sau trebuie
salvat măcar un cuplu, pentru a putea fi studiat.
Albina pricepe limbajul respectiv, dar declară că nu se
simte deloc implicată în războiul furnico-degetal, cu atât
mai mult cu cât actualmente au un conflict de frontieră cu
un cuib de viespi negre, care le mobilizează toată
capacitatea militară. Regina Zaha-haer-scha se lansează,
de altfel nu fără o oarecare delectare, în descrierea unei
bătălii dintre albine şi viespi.
Ah, toate escadrilele acelea zburătoare de mii de
himenoptere care îşi încrucişează aripile, duelurile
suspendate în văzduh, ciocnirea acelor veninoase, fentele,
loviturile de sabie, degajările încrucişate! Suverana
recunoaşte că este pasionată de arta scrimei cu acele, pe
care doar viespile şi albinele o cunosc. Nu este deloc uşor
să te menţii în zbor şi sa dai în acelaşi timp lovituri dibace
cu vârful acului. Regina începe să mimeze, energic şi plină
de voie-bună, un duel imaginar, enumerând loviturile. Iată,
aceasta este o vârtelniţă, acesta ― un atac cu vârful spadei,
aceasta ― o cvartă, o chintă, o gardă, o parare la dreapta...
Capătul abdomenului i se află la o grosime de aripă de
capul furnicii. Dar cum aceasta nu pare deloc
impresionată, regina continuă să îi descrie o luptă dintre
albine şi viespi. Lovitură de-a curmezişul, angajare,
învăluire, remiză, ripostă...
23 o întrerupe, insistând şi spunându-i că, dimpotrivă,
albinele sunt total implicate în acest război dintre furnici şi
591
Degete. 103, una dintre luptătoarele lor cele mai
experimentate, a descoperit că Degetele pot fi omorâte cu
venin de albină şi că pentru moment, aceasta este singura
armă eficientă.
Prin urmare, cruciada va fi nevoită să atace Askoleinul
ca să-şi procure venin.
Nişte furnici? Să ne atace, fiind la o asemenea depărtare
de Federaţia lor? Aiurezi!
În aceeaşi clipă, alarma militară se declanşează în toţi
fagurii Stupului de aur.

104. INSECTELE NU NE VOR BINELE

Era rândul profesorului Miguel Cygneriaz să-şi prezinte

contribuţia la seminarul despre lupta împotriva insectelor.
Profesorul se ridică şi înfăţişă publicului o planisferă
presărată cu buline negre.
― Punctele respective reprezintă zone de război, nu între
oameni, ci contra insectei. Ne luptăm pretutindeni cu
insectele. În Maroc, în Algeria şi în Senegal sunt combătute
invaziile de lăcuste. În Peru, ţânţarii transmit paludismul;
în Africa australă, musca ţeţe provoacă boala somnului; în
Mali, proliferarea puricilor a declanşat o epidemie de tifos.
În Amazonia, în Africa ecuatorială, în Indonezia oamenii se
bat cu invaziile de furnici-magnan. În Libia, vacile sunt
decimate de musca-măcelar. În Venezuela, viespi agresive
atacă copiii. În Franţa, foarte aproape de locul unde ne
aflăm acum, o familie a fost atacată în plin picnic de o
coloană de furnici roşcate în pădurea Fontainebleau. Ca să
nu mai pomenesc de gândacii de Colorado care distrug
plantaţiile de cartofi, de termitele care ronţăie casele de
lemn până. ce se prăbuşesc peste locatari, de moliile care
592
se hrănesc cu hainele noastre, de căpuşele care se agaţă de
câinii noştri... Asta este realitatea. De un milion de ani
încoace, oamenii sunt în război cu insectele şi lupta se află
abia la început. Adversarul fiind mic, el este subestimat. Ne
închipuim că îl putem strivi cu un bobârnac. Eroare!
Insecta e foarte greu de nimicit. Ea se adaptează la
otrăvuri, suferă mutaţii pentru a rezista mai bine la
insecticide, se înmulţeşte excesiv ca să scape tentativelor
de exterminare. Insecta este duşmanul nostru. Or, nouă
animale din zece sunt insecte. Nu suntem cu totul decât o
mână de oameni şi chiar de mamifere în raport cu
miliardele de miliarde de miliarde de furnici, termite, muşte
şi ţânţari. Strămoşii noştri aveau o expresie pentru a-i
caracteriza pe aceşti duşmani. Ei îi numeau "forţele
chtoniene". Insectele reprezintă forţele chtoniene, adică tot
ce este inferior, la nivelul pământului, care se târăşte, care
e subteran, ascuns, neprevăzut!
Cineva ridică o mână.
― Profesore Cygneriaz, cum se poate lupta contra
acestor forţe chto... contra insectelor, vreau să spun?
Omul de ştiinţă zâmbi către publicul din faţa lui.
― În primul rând, încetând să le subestimăm. Astfel, în
laboratorul meu din Santiago de Chile, noi am descoperit
că furnicile au instituit nişte "degustătoare". De fiecare
dată când un furnicar este confruntat cu un aliment nou,
aceste "degustătoare" sunt însărcinate cu testarea lui.
Dacă după două zile încheiate ele nu prezintă nici un
simptom suspect, semenele lor vor consuma la rândul lor
alimentul respectiv. Aşa se explică efectul limitat pe care îl
are majoritatea insecticidelor organo-fosforate. Am pus la
punct, prin urmare, un nou insecticid cu efect întârziat,
care nu acţionează decât după şaptezeci şi două de ore de
la ingerare. Sperăm că această nouă otravă se va putea
răspândi în aşezările lor în pofida măsurilor de securitate
593
luate.
― Profesore Cygneriaz, ce părere aveţi despre Laetitia
Wells, femeia care a reuşit să dreseze furnici cu scopul de
a-i ucide pe cercetătorii din domeniul insecticidelor?
Expertul îşi ridică privirea spre tavan.
― Dintotdeauna au existat oameni fascinaţi de insecte.
Surprinzător este faptul că un asemenea comportament nu
şi-a făcut apariţia mai curând. Am suferit mult din cauza
acestor asasinate. Majoritatea victimelor era formată din
colaboratori şi prieteni de-ai mei. Dar ce mai contează
acum? Domnişoara Wells a fost pusă în imposibilitatea de-
a mai face rău, iar peste câteva zile vă voi prezenta
produsul-minune, cu eficienţă la scară planetară, care ne-a
costat atât de scump. Numele său de cod este "Babei".
Dacă doriţi să ştiţi mai mult, veniţi tot aici mâine la aceeaşi
oră.
Profesorul Cygneriaz se întoarse la hotel pe jos,
fluierând. Era satisfăcut de efectul pe care îl produsese
asupra auditoriului.
Ajuns în cameră, observă, în timp ce-şi desfăcea
cureaua ceasului, o gaură mică, de formă pătrată, ivită în
mânecă, dar nu îi acordă nici o atenţie.
Stătea întins în pat, odihnindu-se după ziua obositoare,
când auzi un zgomot venind din baie. Din câte se vede,
conductele au defecţiuni chiar şi în cele mai bune
stabilimente!
Se ridică, închise liniştit uşa de la baie şi hotărî să
coboare la masă. Ca să ajungă la restaurantul de la parter,
avea de ales între scară şi ascensor. Obosit cum era, alese
ascensorul.
S-a dovedit a fi o greşeală.
Ascensorul se blocă între etaje.
Clienţii care aşteptau pe palierul imediat următor îl
auziră pe profesorul Miguel Cygneriaz scoţând ţipete de
594
groază şi lovind în acelaşi timp, din toate puterile, cu
pumnii în pereţii de oţel.
― Încă unul bolnav de claustrofobie, spuse o femeie.
Dar când reuşi să deblocheze cabina, mecanicul nu mai
găsi înăuntru decât un cadavru. Judecând după expresia
de teroare întipărită pe faţă, s-ar fi zis că nefericitul se
luptase cu însuşi Diavolul.

105. VISE

Jonathan stătea treaz. De când ceremoniile de

comuniune deveniseră atât de intense, îi era tot mai greu
să adoarmă.
Ieri, mai ales, trăise o experienţă teribilă.
În vreme ce scoteau cu toţii sunetul comun, simţise
dintr-o dată ceva extraordinar: întreg corpul îi fusese
aspirat de unda totală OM. Aidoma unei mâini care îşi
scoate mănuşa, ceva dinăuntrul său încercase să se
extragă din învelişul omenesc.
Jonathan fusese cuprins de frică dar, în acelaşi timp,
prezenta celorlalţi în jurul său îl liniştise. Atunci, sub
forma sunetului OM, sau sub cea de ectoplasmă ori suflet,
cum o fi fost, îşi părăsise corpul şi, împreună cu ceilalţi,
străbătuse stânca de granit, trecând pur şi simplu prin ea
şi ajungând în furnicarul de deasupra.
Fenomenul nu durase mult. Se întorsese destul de
repede în trup, ca şi cum ar fi fost tras îndărăt de un
cordon elastic.
Fusese un vis colectiv. Nu putea fi decât un vis colectiv.
Forţaţi să trăiască de atâta timp în apropierea furnicilor,
ajunseseră să viseze cu toţii furnici. Îşi aminti că un pasaj
din Enciclopedie trata mai îndeaproape despre vise.
595
Înarmându-se cu o lanternă, se duse să răsfoiască paginile
nepreţuitei cărţi de pe strană.

106. ENCICLOPEDIE

VIS: În fundul unei păduri necuprinse din Malaiezia trăia

un trib primitiv pe nume Senois. Membrii lui îşi organizau
viaţa axându-şi-o exclusiv în jurul viselor. Erau numiţi, de
altfel, "poporul visului".
În fiecare dimineaţă la micul dejun, în jurul focului, nu se
vorbea decât despre vise: fiecare şi-l povestea pe al său.
Dacă un membru al tribului visase că i-a făcut vreun rău
cuiva, trebuia să îi ofere celui în cauză un cadou. Dacă
visase că a fost lovit de un membru al auditoriului, agresorul
trebuia să-şi ceară scuze şi să-i dăruiască un cadou pentru
a-i obţine iertarea.
Pentru populaţia tribului Senois, lumea onirică era mai
bogată în învăţăminte decât viaţa reală. Dacă un copil
povestea că a visat un tigru de care a fugit, el era obligat să
viseze din nou felina în noaptea următoare, să se bată cu ea
şi să o omoare. Cei bătrâni îi explicau cum trebuie să
procedeze. Dacă nu reuşea, totuşi, să îi vină de hac tigrului,
copilul era certat de întreg tribul.
În sistemul respectiv de valori, dacă cineva visa că are
relaţii sexuale, trebuia să meargă până la orgasm şi să-i
mulţumească apoi amantei sau amantului, făcându-i un dar.
Dacă în cursul unui coşmar erau puşi în faţa unui adversar
ostil, trebuia să-l învingă şi după aceea să-i ceară
duşmanului un cadou, pentru ca în felul acesta să şi-l facă
prieten. Visul cel mai râvnit era cel în care zburai. Întreaga
comunitate îl felicita pe autorul unui asemenea vis. Pentru
un copil, întâiul vis în care se avânta spre înălţimi constituia
596
un botez. Era copleşit de daruri, apoi i se explica cum să
zboare în vis spre ţinuturi necunoscute şi să aducă de acolo
ofrande exotice.
Populaţia Senois i-a sedus pe etnologii occidentali.
Societatea lor nu cunoştea violenţa şi bolile mentale, era
lipsită de stres şi de ambiţia cuceririlor războinice. Munca se
limita la un minimum strict necesar supravieţuirii.
Tribul Senois a dispărut în anii şaptezeci, când porţiunea
de pădure în care trăiau a fost hărăzită defrişării. Cu toate
acestea, am putea începe cu toţii să aplicăm învăţătura lor.
Înainte de toate, să consemnăm în fiecare dimineaţă visul
avut în noaptea trecută, să-i, dăm un titlu şi să-i precizăm
data. Apoi, să vorbim cu cei din anturajul nostru, la micul
dejun de exemplu, în maniera populaţiei Senois. Am putea
merge şi mai departe, aplicând regulile de bază ale
onironauticii şi hotărând astfel, înainte de a adormi, ce vom
face în vis: să facem să crească nişte munţi, să schimbăm
culoarea cerului, să vizităm locuri exotice sau să întâlnim
animalele care ne plac.
Când visează, oricine este atotputernic. Primul test de
onironautică constă în a-ţi lua zborul. Să-ţi întinzi braţele, să
planezi, să urci în spirală: orice este cu putinţă.
Onironautică cere o ucenicie treptată. Orele de "zbor" aduc
cu sine siguranţă şi putere de expresie. Copiii nu au nevoie
decât de cinci săptămâni pentru a-şi dirija visele. În cazul
adulţilor, este uneori nevoie de câteva luni.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

Jason Bragel se apropie de Jonathan, aflat lângă strană.

Văzu că citea despre vise şi îi mărturisi că visase, la rândul
597
său, furnici. Acestea ajunseseră să ucidă toţi oamenii iar
"wellsienii" rămăseseră singurii supravieţuitori ai omenirii.
Stătură de vorbă despre misiunea Mercur, despre furni-
cile rebele şi despre problemele provocate de noua regină,
Chli-pou-ni.
Jason Bragel îl întrebă de ce Nicolas continua să nu ia
parte la ceremoniile lor de comuniune. Jonathan Wells
răspunse că fiul său nu-şi manifestase o asemenea dorinţă
şi că iniţiativa trebuia să vină din partea lui. Acest tip de
comportament nu-i putea fi nici impus, nici recomandat.
― Da, dar... articulă Jason.
― Învăţătura noastră nu este contagioasă şi noi nu
suntem o sectă: nu urmărim să convertim pe nimeni,
Nicolas va fi iniţiat atunci când va dori. Iniţierea e o formă
de moarte, o metamorfoză dureroasă. Iniţiativa trebuie să
vină din partea lui şi nimeni nu are voie să îl influenţeze.
Mai ales eu.
Cei doi bărbaţi se înţeleseseră perfect. Mişcându-se
încet, se duseră înapoi la culcare. Adormiră şi visară că
zboară în nişte figuri geometrice. Traversau cifre în relief,
suspendate în văzduh. Un. Doi. Trei. Patru. Cinci. Şase.
Şapte.

107. ALARMĂ ÎN FAGURI

Opt vertical.
Opt inversat.
Opt în spirală. Opt. Dublu opt. Opt orizontal. Schimbare
de unghi în raport cu Soarele. Trei rotaţii.
De data aceasta, este o alarmă de gradul 3 transmisă în
direct. Conform informaţiilor releului de comunicaţii
aerian, corpul expediţionar este constituit din furnici
598
zburătoare. Regina chibzuieşte: numai prinţii şi prinţesele
furnici pot zbura, şi o fac numai cu un singur scop ― de-a
se împerechea în văzduh.
Şi, totuşi, albinele-releu confirmă vestea. E vorba într-
adevăr de furnici aflate în aer, care se îndreaptă spre
Askolein, zburând la o altitudine de o mie de capete şi cu o
viteză de două sute de capete pe secundă.
Opt vertical.
Întrebare: Numărul indivizilor?
Răspuns: Imposibil de determinat pentru moment.
Întrebare: Sunt furnici roşcate din Bel-o-kan?
Răspuns: Da. Şi au distrus deja cinci dintre releele
noastre de comunicaţii.
Douăzeci de lucrătoare o înconjoară pe Zaha-haer-scha.
Regina dă a înţelege curţii sale că nu există nici un motiv
de panică. Suverana se simte apărată în acest templu
dedicat cerii şi mierii. O colonie de albine poate cuprinde
până la vreo optzeci de mii de indivizi. Cea peste care
domneşte ea nu are decât şase mii, dar politica lor de
agresiune faţă de cuiburile învecinate (ceea ce reprezintă o
comportare rarisimă la albine) a făcut-o celebră şi temută
în toată regiunea.
Zaha-haer-scha îşi pune întrebări. De ce le-a avertizat
oare furnica aceasta? Se referise la o cruciadă împotriva
Degetelor... Mama ei îi vorbise odată despre Degete:
Degetele sunt cu totul altceva, o cu totul altă dimensiune
spaţiu-timp. Nu trebuie să crezi că Degetele şi insectele sunt
totuna. Dacă se întâmplă să întâlneşti cândva nişte Degete,
nu le băga în seamă şi atunci nici ele nu te vor băga în
seamă.
Zaha-haer-scha a aplicat întocmai principiul respectiv.
Le-a învăţat pe fiicele sale să nu dea nici o atenţie
Degetelor, să nu le atace, şi nici să nu le vină în ajutor.
Trebuia să se comporte ca şi cum acestea nici n-ar fi
599
existat.
Regina cere curţii sale o clipă de răgaz, pe care o
foloseşte ca să înghită puţină miere. Mierea este alimentul
care reprezintă însăşi viaţa. Substanţa aceasta este atât de
pură, încât tot ce conţine ea poate fi asimilat de organism.
Zaha-haer-scha îşi zice că războiul s-ar putea, totuşi, să
nu fie inevitabil. Aceste belokaniene doresc pur şi simplu
să poarte tratative pentru ca albinele să le lase să treacă
fără a le face nici un rău. Şi apoi, chiar dacă nişte furnici
zboară prin văzduh, asta nu înseamnă neapărat că ele
stăpânesc toate tehnicile de luptă aeriană! Sigur, nu au
întâmpinat nici o dificultate doborând albinele care formau
releul de comunicaţii, dar ce ar mai putea să facă dacă vor
fi puse în faţa unei escadrile militare askoleiniene?
Nu, nu aveau să închine acul la prima încăierare cu
furnicile. Albinele le vor înfrunta şi vor învinge.
Regina îşi convoacă de îndată instigatoarele militare,
nişte albine foarte nervoase, care ştiu să-şi transmită
nervozitatea tuturor celorlalte. Zaha-haer-scha ordonă
pregătirea de luptă:
Belokanienele nu trebuie să ajungă în stup; interceptaţi-le
în zbor!
De cum a fost emis mesajul, luptătoarele se regrupează
şi decolează în escadrilă strânsă, în formaţie de V, urmând
planul de atac numărul 4, similar luptelor defensive anti-
viespi.
În Stupul de aur, aripile tuturor vibrează la 300 de
hertzi producând un zgomot ca de motor ambalat. Bzzz
bzzzzzzzzz bzzz. Acele sunt vârâte în teacă şi nu vor ieşi
decât în clipa când va fi nevoie să ucidă.

108. ÎNTORSĂTURĂ DE SITUAŢIE

600
 Prefectul Charles Dupeyron se învârtea nervos prin încă-
pere. Îl convocase pe comisarul Jacques Méliès şi nu părea
deloc bine dispus.
― Se-ntâmplă uneori să ai încredere în cineva care
ulterior te dezamăgeşte.
Jacques Méliès se abţinu să îi spună că aşa se întâmplă
de obicei în politică.
Prefectul Charles Dupeyron se apropie de el cu un aer
dojenitor.
― Am crezut în dumneavoastră. Dar de ce v-aţi
înverşunat într-un mod atât de ridicol împotriva fiicei
profesorului Wells? Care mai e şi ziaristă, pe deasupra!
― Fiindcă era singura care ştia că dădusem în sfârşit
peste o pistă. Şi creştea furnici la ea acasă. Or, chiar în
aceeaşi seară, dormitorul şi casa întreagă mi-au fost
invadate de furnici.
― Ei şi? Atunci eu ce-ar trebui să mai zic? Ştiţi bine că
am fost atacat de miliarde de furnici în inima pădurii!
― Apropo, cum îi merge fiului dumneavoastră, domnule
prefect?
― Şi-a revenit complet. Ah, ce să mai spun! Doctorul a
diagnosticat o înţepătură de albină. Noi eram năpădiţi de
furnici şi tot ce a găsit el să spună pe post de explicaţie a
fost: înţepătură de albină! Şi, totuşi, lucrul cel mai de
necrezut este că atunci când i s-a făcut un ser împotriva
veninului de albină, Georges şi-a revenit pe loc.
Prefectul dădu din cap.
― Am de ce să fiu pornit împotriva furnicilor, fără
îndoială. Am cerut consiliului regional să elaboreze un plan
de asanare. După o pulverizare zdravănă cu DDT peste
pădurea Fontainebleau, vom putea face liniştiţi picnicuri,
ani de-a rândul pe cadavrele paraziţilor ăstora.
Se aşeză în spatele biroului masiv, în stil Regence şi
601
continuă cu aceeaşi nemulţumire:
― Am dat deja dispoziţii ca Laetitia Wells să fie eliberată
imediat. Asasinarea profesorului Cygneriaz a îndepărtat
orice bănuială în privinţa suspectei dumneavoastră şi a
acoperit toată politia de ridicol. Nu aveam nevoie de o
asemenea critică.
Şi, cum Méliès se pregătea să protesteze, prefectul
continuă, din ce în ce mai furios:
― Am cerut ca domnişoarei Wells să i se ofere
despăgubiri şi reparaţii pentru prejudiciul moral. Asta n-o
va împiedica, desigur, să spună în ziarul ei tot ce crede
despre serviciile noastre. Dacă vrem să mai putem ţine
capul sus, trebuie să-l găsim cât mai repede pe adevăratul
asasin al chimiştilor. Una din victime a scris cu propriul ei
sânge cuvântul "furnici". Numai în cartea de telefon a
Parisului există paisprezece persoane cu acest nume. Eu
unul cred în lucrurile simple. Aşa că, atunci când un
muribund schiţează cu ultimele lui puteri cuvântul
"furnici", eu unul mă gândesc că este vorba pur şi simplu
de numele ucigaşului. Cercetaţi deci în direcţia asta.
Jacques Méliès îşi muşcă buzele:
― Într-adevăr, domnule prefect, e ceva atât de simplu că
nici nu îmi trecuse prin cap.
― Atunci, dă-i drumul şi la treabă, comisare. Nu vreau
să fiu făcut răspunzător pentru greşelile dumitale!

109. ENCICLOPEDIE

ROIREA: La albine, roirea ascultă de un ritual neobişnuit.

Un oraş, un popor, un regat întreg aflat la apogeul
prosperităţii decide brusc să repună totul în discuţie. După
ce şi-a purtat supuşii spre culmile succesului, bătrâna regină
602
pleacă, părăsindu-şi comorile cele mai preţioase: stocuri de
hrană, raioane bine aprovizionate, palate somptuoase,
rezerve de ceară, de propolis, de polen, de miere, de lăptişor
de matcă. Şi lăsându-le cui anume? Unor nou-născuţi plini
de cruzime.
Însoţită de lucrătoare, suverana părăseşte stupul şi
pleacă să se stabilească undeva, la întâmplare, într-un loc
unde nu va mai ajunge probabil niciodată.
La câteva minute după plecarea ei, copiii de albină se
trezesc şi îşi descoperă oraşul pustiu. Fiecare ştie din
instinct ce are de făcut. Lucrătoarele asexuate se reped 'să
le ajute pe prinţesele sexuate să iasă din găoace.
Frumoasele adormite, ghemuite în capsulele lor sacre,
cunosc prima bătaie de aripă.
Dar primă din ele care e în stare să umble dovedeşte din
prima clipă o comportare ucigaşă. Ea se năpusteşte la
celelalte prinţese şi le sfâşie cu micile sale mandibule. Le
împiedică pe lucrătoare să le scoată din ou. Îşi străpunge
surorile cu acul veninos.
Cu cât ucide mai mult, cu atât se linişteşte. Dacă o
lucrătoare vrea să protejeze un leagăn regal, prinţesa care
se trezeşte prima scoate un "strigăt de furie" foarte diferit de
zumzetul perceput de obicei în preajma unui stup. Supusele
sale îşi coboară atunci capetele în semn de resemnare,
lăsând-o să-şi continue crimele.
Uneori, câte o prinţesă se apără şi atunci au loc lupte
între cele două rivale. Dar, fapt ciudat, de fiecare dată când
rămân doar două prinţese albine care se bat în duel, ele nu
se găsesc niciodată într-o poziţie din care să se poată
străpunge reciproc cu acele: aceasta din pricină că trebuie cu
orice preţ să existe o supravieţuitoare. În ciuda dorinţei
înverşunate de-a guverna, ele nu-şi vor asuma nicicând
riscul de-a muri în acelaşi timp, lăsându-şi poporul orfan.
Ultima şi unica prinţesă supravieţuitoare iese atunci din
603
stup pentru a fi fecundată de masculi în văzduh. Ea descrie
un cerc sau două în jurul stupului şi se întoarce pentru a
începe să facă ouă.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

110. AMBUSCADA

Escadrila de albine despică văzduhul, plină de

prestanţă. O askoleiniană emite către una din vecine:
Uită-te la opturile acelea de la orizont. Mesagerele noastre
dansatoare arată cât se poate de clar că armata
belokaniană zboară.
Cealaltă încearcă să-şi facă curaj:
Doar furnicile sexuate zboară. Poate că e vorba de un
zbor nupţial în grup. Cu ce ne-ar putea face rău?
Albina este conştientă de propria ei putere, ca şi de cea
a întregii trupe. În capătul abdomenului îşi simte acul
ascuţit, gata să străpungă carapacele roşcatelor temerare.
În intestine îşi simte rezervele de miere îndulcită care o
dopează şi rezervele de venin care o rod. Soarele se află în
spatele lor, orbindu-le pe viitoarele lor adversare furnici.
Preţ de o clipă, albina e încercată chiar de o oarecare
milă pentru insectele acelea temerare, care îşi vor plăti
scump îndrăzneala. Dar mesagerele dansatoare trebuie
răzbunate. Şi mai trebuie ca myrmicinele astea să afle că
tot ce se găseşte deasupra solului este sub controlul
apidelor.
În depărtare se profilează un nor opac, de tipul unui
strato-cumulus în formare. O albină surescitată lansează o
sugestie:
604
 Să ne ascundem în norişorul ăsta şi să le atacăm de cum
se apropie.
Şi, totuşi, când ajung la numai vreo sută de bătăi de
aripă de adăpostul suspendat în văzduh, se produce lucrul
cel mai de neînchipuit. Albinele nu-şi pot crede antenelor.
Iar ochilor, cu atât mai puţin. Din pricina surprizei, bătăile
de aripi li se reduc de la 300 la 50 pe secundă.
Formaţia frânează brusc, înainte de-a atinge norul
cenuşiu.

CENUŞIU

AL PATRULEA ARCAN:
Vremea confruntărilor

111. DOMNUL FOURMIS

* Furnici (n. trad.).

― Un individ grăsuţ deschise uşa la primul zbârnâit al

soneriei.
― Domnul Olivier Fourmis?
― În persoană. Despre ce e vorba?
Méliès îşi întinse legitimaţia cu diagonală tricoloră.
― Poliţia. Comisarul Méliès. Pot să intru şi să vă pun
câteva întrebări?
Cel din faţa lui, de meserie învăţător, era ultimul cu
numele de "Fourmis" înscris în cartea de telefon.
605
 Méliès îi arătă fotografiile victimelor şi îl întrebă dacă le
recunoştea.
― Nu, făcu celălalt, mirat.
Comisarul îl interogă despre felul cum îşi petrecuse
timpul între orele când avuseseră loc crimele. Domnul
Olivier Fourmis nu ducea lipsă de martori şi nici de
alibiuri: se afla mereu ori la şcoală, ori în mijlocul familiei.
Nimic nu era mai uşor de dovedit.
Doamna Helene Fourmis îşi făcu atunci apariţia,
înfăşurată într-un capot imprimat cu fluturi. În mintea
anchetatorului se ivi în clipa aceea o idee:
― Folosiţi cumva insecticide, domnule Fourmis?
― Bineînţeles că nu. Încă din copilărie s-au găsit tot felul
de imbecili care îmi spuneau întruna "furnică infectă". Aşa
încât, tot auzind asta, am ajuns să mă simt solidar cu
insectele pe care le strivim mereu sub tălpi fără să stam pe
gânduri. Astfel că în casa aceasta nu există vreun
insecticid, aşa cum n-ar exista nici un capăt de frânghie în
casa unui domn Pendu*, Spânzurat (n. trad.) dacă pricepeţi
ce vreau să spun.
Ophelie Fourmis apăru la rândul ei şi se lipi de el. Fetiţa
purta ochelari cu lentile groase, de premiantă.
― E fiica mea, spuse învăţătorul. A reacţionat şi ea în
felul ei, instalându-şi un furnicar în cameră. Arată-i-l
domnului, dragă.
Ophelie îl conduse pe Méliès spre un acvariu de mari
dimensiuni, asemănător cu al Laetitiei Wells, plin cu
insecte şi având deasupra un acoperiş conic făcut din
rămurele.
― Credeam că vânzarea furnicarelor este interzisă,
observă comisarul.
Fetiţa protestă:
― Dar nu l-am cumpărat. M-am dus şi l-am luat din
pădure. Nu e nevoie decât să sapi destul de adânc pentru
606
ca regina să nu poată scăpa.
Domnul Olivier Fourmis era foarte mândru de puştoaica
lui.
― Micuţa vrea să se facă biolog când va fi mare.
― Scuzaţi-mă, dar eu nu am copii şi nu ştiam că
furnicile au ajuns nişte, jucării" la modă.
― Nu e vorba de nici un fel de jucării. Furnicile sunt la
modă pentru că societatea noastră trăieşte din ce în ce mai
mult în felul lor. Şi poate de asemenea din pricină că,
uitându-se la ele, un copil are impresia că îşi poate
controla mai bine propria lume. Asta-i tot. Aţi stat vreodată
să vă uitaţi câteva minute la un acvariu plin de furnici,
comisare?
― Nu. În general, caut să le ocolesc...
Jacques Méliès se întrebă în barbă dacă avea el un
talent anume de a-i atrage pe toţi furnicofilii ţicniţi de pe
lume, sau aceştia formau dimpotrivă o societate extrem de
răspândita.
― Cine-i ăsta? întrebă Ophelie Fourmis.
― Un comisar.
― Şi ce este un comisar?

112. BĂTĂLIA DE LÂNGĂ NORIŞOR

Norul strato-cumulus se destramă în crâmpeie ce

ţâşnesc cu încetinitorul.
La început, albinele din Stupul de aur nu disting decât
ceva aidoma unor muşte mari şi zgomotoase, care se
năpustesc dintr-un orificiu al norului cenuşiu.
Apoi, destul de curând, askoleinienele înţeleg ce se în-
tâmplă.
Ce văd ele nu sunt muşte! Nu mai e nici o îndoială...
607
 Sunt nişte coleoptere, dar nici pe departe cărăbuşi sau
scarabei oarecare, ci nişte coleoptere-rinocer.
În faţa lor apare viziunea dantescă a animalelor acelora
mari, zgomotoase şi cu un corn în frunte, purtând în
spinare nişte tunuri mici sivii, gata să-şi scuipe
încărcătura.
Cum de-au reuşit furnicile să supună asemenea
matahale, făcându-le să lupte alături de ele? se întreabă
instantaneu albinele.
Dar nu mai au timp să-şi pună şi alte întrebări,
deoarece în clipa imediat următoare vreo douăzeci de
rinoceri au şi ajuns deasupra lor, umbrindu-le.
Coleopterele se năpustesc, copleşindu-le, iar artileristele
roşcate încep să tragă.
Formaţia în V a albinelor este de-acum pe cale de-a se
schimba într-una în W sau chiar în XYZ. Debandada e
desăvârşită.
Surpriza este totală. Fiecare coleopteră poartă în spinare
patru sau cinci artileriste care împroaşcă albinele cu rafale
vârtoase de acid formic.
Roiul albinelor frânează, apoi îşi vine în fire şi se regru-
pează. Askoleinienele îşi scot la iveală acul.
Desfăşuraţi-vă în trăgători! strigă o askoleiniană. Ţintiţi
în bidivii!
Al doilea val de rinoceri zburători este mai puţin eficient.
Albinele îi ocolesc, coborând dedesubtul lor, după care
urcă îndărăt căutându-le gâtul în care îşi înfig acul până la
rădăcină. Acum e rândul coleopterelor şi al
conducătoarelor lor neîndemânatice să fie doborâte şi să
cadă vertiginos spre pământ.
Un ordin dansat este emis în acea clipă:
Atacaţi! Pe ei!
Loviturile de ace askoleiniene încep să cadă ca grindina.
Albinele sunt înzestrate cu un ac în formă de harpon.
608
Dacă acesta rămâne înfipt în carnea victimei, albina îşi
smulge glanda cu venin o dată cu acul şi astfel moare.
Cuirasa furnicilor nu reţine acul în ea, spre deosebire de a
scarabeilor.
În minutele care vin cad mulţi rinoceri, dar ceilalţi se
regrupează, strângând rândurile în formă de romb zburător
şi ţinând piept ultimului triunghi de albine ucigaşe.
Formele geometrice ale maselor de soldaţi se desfac.
Rombul myrmicin se transformă în alte câteva romburi,
mai mici şi mai îndesate. Triunghiul apidian se deschide
într-un cerc.
Lupta se duce acum pe verticală, pe vreo sută de
niveluri care sunt tot atâtea câmpuri de bătălie suprapuse,
aidoma unui joc de şah desfăşurat pe o sută de scene
paralele.
Văzută de aproape, bătălia e spectaculoasă. Armada
navelor belokaniene scânteiază. Albinele profită de curenţii
de aer cald pentru a urca şi a se năpusti la abordajul
scarabeilor greoi, ca o hoardă de corăbioare urmărind o
flotă impunătoare.
Salvele de acid formic cu concentraţie de 60% şuieră ca
nişte orgi de foc lichid. Aripile calcinate fumegă, iar albinele
lovite încearcă să-şi folosească avântul ca să se înfigă ca
nişte săgeţi în carapacele scarabeilor.
Când acele se află prea aproape de ele, artileristele care
nu reuşesc să le ţintească le frâng cu cleştele
mandibulelor.
Jocul acesta este însă destul de riscant. Cel mai adesea,
acul alunecă şi se înfige în gură. Moartea este aproape
instantanee.
În aer pluteşte un miros de miere arsă.
Albinele nu mai au venin. Seringile lor nu mai pot
inocula substanţa fatală. Artileristele nu mai au acid.
Aruncătoarele lor de flăcări lichide nu mai sunt
609
operaţionale. Ultimele încăierări opun mandibule goale şi
ace uscate, făcându-l să câştige pe cel mai rapid şi mai
prompt!
Rinocerii izbutesc uneori să le tragă pe albine în ţeapă
cu ajutorul cornului frontal. Un scarabeu deosebit de
îndemânatic pune la punct o anumită tehnică: le împinge
mai întâi cu obrajii, pentru ca apoi să le tragă în corn.
Patru luptătoare askoleiniene ghinioniste sunt astfel
înşiruite pe cornul asemănător unei lănci, ca o frigăruie de
fructe galbene cu dungi negre..
103 observă o albină care se luptă cu 9 şi o înjunghie în
spate cu mandibula dreaptă. La insecte nu există lovituri
interzise. Orice este permis, singura condiţie fiind să rămâi
în viaţă.
Apoi 9, singură pe rinocerul său, se năpusteşte într-un
grup de albine în formaţie de luptă. Pe loc, ele îi ridică în
faţă un şir de ace ascuţite. Vârfurile înălţate ar face pe
oricine să dea înapoi, dar 9, suită pe rinocerul ei, a prins o
asemenea viteză încât nimic nu o mai poate opri. Cornul
frontal percutează şirul de ţepi şi grupul se sparge.
Ridicată pe labele din spate, 103 schimbă lovituri cu
două albine care scot sunete asurzitoare, încrucişându-şi
mandibulele-sabie cu acele-florete ale celorlalte. Dar
rinocerul ei pierde din înălţime; de jur-împrejurul cornului
său frontal sunt înfipte harpoane negre, ca nişte banderile,
şi scarabeul întâmpină dificultăţi din ce în ce mai mari în
a-şi menţine poziţia de zbor.
Animalul este epuizat şi continuă să piardă din
altitudine, sângerând de pretutindeni şi în cele din urmă
ajunge la înălţimea begoniilor.
103 aterizează forţat.
Albinele continuă să se afle deasupra ei, dar un
detaşament de artileriste pedestraşe soseşte în goană şi le
împrăştie.
610
 Acum 103 are de făcut altceva, foarte important.
Deasupra combatanţilor învălmăşiţi, care se luptă corp
la corp, albinele dansează in opt, comentând astfel bătălia.
Avem nevoie de trupe proaspete.
Pe dată, din stup decolează întăririle.
Noile escadrile sunt constituite din albine tinere (în
vârstă de douăzeci sau treizeci de zile în marea lor
majoritate), dar foarte îndrăzneţe.
După o oră încheiată, belokanienele au pierdut
doisprezece rinoceri din treizeci, şi o sută douăzeci de
artileriste din cele trei sute angajate în luptă.
În tabăra adversă, din şapte sute de askoleiniene trimise
spre norul cenuşiu, patru sute de luptătoare au pierit.
Supravieţuitoarele stau la îndoială, neştiind ce ar fi mai
bine să facă: să se bată până la capăt sau să se întoarcă
pentru a apăra cuibul? În cele din urmă, optează pentru
cea de-a doua soluţie.
Când coleopterele, purtându-le în spinare pe artileristele
belokaniene, aterizează la rândul lor în Stupul de aur,
acesta li se pare ciudat de pustiu. În fruntea lor se află 9.
Roşcatele adulmecă o capcană şi rămân în prag, stând pe
gânduri dacă să păşească sau nu mai departe.

113. ENCICLOPEDIE

SOLIDARITATE: Solidaritatea se naşte din durere şi nu

din bucurie. Oricine se simte mai apropiat de cel cu care a
împărtăşit un ceas greu decât de cineva care a trăit
împreună cu el un eveniment fericit.
Nenorocirea este o sursă de solidaritate şi de unire, în
timp ce fericirea scindează. De ce? Deoarece un triumf
comun îl face pe fiecare să-şi simtă meritul propriu
611
subestimat. Fiecare îşi închipuie că este de fapt singurul
autor al unui succes comun.
Câte familii nu sunt divizate cu prilejul unei moşteniri?
Câte grupuri rock and roll rămân strâns unite... până dau de
succes? Câte mişcări politice nu s-au destrămat după ce au
luat puterea?
Din punct de vedere etimologic, cuvântul "simpatie"
provine de altfel din sun pathein, care înseamnă "a suferi
împreună cu". La fel, "compasiune" provine din latinescul
cum patior, semnificând, la rîndul său, "a suferi împreună
cu".
Un individ îşi poate depăşi pentru o clipă individualitatea-
i insuportabilă imaginându-şi suferinţa martirilor din grupul
său de referinţă.
Coeziunea şi forţa unui grup, îşi trag rădăcinile din
amintirea unui calvar trăit împreună.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

114. ÎN STUP

9 coboară de pe animalul său de luptă şi adulmecă cu

antenele. În jurul ei se mai adună şi alte furnici. Are loc o
consfătuire rapidă.
Aşezaţi-vă în formaţie de comando pentru teren foarte
periculos.
Dispuse într-un careu compact, furnicile pătrund în
stupul inamic. Înăuntrul acestuia, rinocerii zburători nu
mai sunt de nici un folos, astfel încât li se dă să rumege
nişte scoarţă ca să aştepte liniştiţi în prag.
Belokanienele au impresia că violează un sanctuar. Nici
612
o altă fiinţă în afară de albine nu a mai intrat până acum
în acest loc. Zidurile de ceară par că vor să le înghită pe
furnicile care înaintează prudent.
Pereţii de o formă geometrică ireproşabilă aruncă reflexe
aurii. Mierea luceşte în bătaia câtorva raze de lumină ce se
strecoară înăuntru. Plăcile de ceară sunt sudate cu
propolis, acea gumă roşiatică pe care albinele o culeg de pe
carapacea mugurilor de castan şi de salcie.
Nu vă atingeţi de nimic! emite 9.
Dar e deja prea târziu. Furnicile, atrase de miere şi
vrând să o guste, s-au şi încleiat, încât e imposibil să mai
fie scoase de acolo fără ca salvatoarele să nu se
înnămolească la rândul lor.
Artileristele care au mai păstrat ceva acid în rezervoare
merg cu spatele înainte pentru a putea să tragă la iuţeală
în oricine ar încerca să le atace pe neaşteptate.
Totul miroase a dulce şi a capcană.
Nu vă atingeţi de nimic!
Furnicile adulmecă prezenţa lucrătoarelor şi a
luptătoarelor askoleiniene ascunse în fagurii de ceară, gata
să sară pe ele la un semnal.
Cruciatele ajung în faţa unui grilaj hexagonal,
asemănător cu inima unui reactor nuclear, cu deosebirea
că, în locul babelor de uraniu, aici se află viitoarele
cetăţene ale Stupului de aur: vreo opt sute de alveole pline
cu ouă, o mie două sute de alveole conţinând larve şi două
mii cinci sute de alveole ocupate de nimfe albe. Zona
centrală este formată din şase alveole mai importante: în
ele cresc larvele prinţeselor sexuate.
Arhitectura le impresionează pe furnici în mod deosebit.
Ea reprezintă expresia unei civilizaţii aflate la apogeu, şi nu
are nimic de-a face cu coridoarele haotice, construite la
întâmplare, în conformitate cu legea minimului efort, ale
oraşelor-furnicar. Să fie oare furnicile mai puţin inteligente
613
sau mai puţin rafinate decât albinele? Aşa s-ar zice, ţinând
seama de mărimea creierului celor din urmă, care este
mult mai voluminos decât cel al furnicilor. Şi, totuşi,
studiile de biologie efectuate de regina Chli-pou-ni au
dovedit că inteligenţa nu depinde exclusiv de volumul
cerebral. Corpii pedunculaţi, apanaj al complexităţii
sistemului nervos al insectelor, sunt mult mai dezvoltaţi la
furnici.
Belokanienele continuă să înainteze şi descoperă o
comoară: o sală plină până la refuz cu provizii. Se găsesc
acolo vreo zece kilograme de miere, respectiv o cantitate
egală cu de douăzeci de ori greutatea tuturor locuitoarelor
stupului. Roşcatele discută, agitându-şi nervoase antenele.
Aventura este într-adevăr prea periculoasă. În
consecinţă, luptătoarele fac cale întoarsă, îndreptându-se
spre ieşire.
Pe ele! Să le distrugem pe intrusele astea până nu ies din
stup! emite o albină.
De pretutindeni, din alveolele hexagonale ţâşnesc albine
luptătoare.
Furnicile cad cu nemiluita sub loviturile acelor
veninoase. Cele care rămân încleiate în sol nici măcar nu
mai sunt considerate demne de o luptă propriu-zisă.
9, împreună cu nucleul comandoului, reuşesc, totuşi, să
răzbată în afara stupului. Furnicile îşi încalecă animalele
de luptă şi decolează, urmărite de o mulţime uriaşă de
askoleiniene, care răspândesc mirosuri de victorie.
Dar, chiar în vreme ce înăuntrul Stupului de aur toţi
locuitorii se pregătesc să sărbătorească victoria, de undeva
răsună un trosnet sinistru. Plafonul Askoleinului se
fărâmiţează într-o clipită şi în interiorul stupului dau
năvală sute de furnici.
103 a elaborat o strategie desăvârşită. În timp ce
albinele se aflau în urmărirea armatei myrmicine, ea se
614
urca într-un copac şi trimitea mii de belokanierie la asaltul
Oraşului golit de soldaţii săi zburători.
Atenţie să nu distrugeţi totul. Nu faceţi decât minimum de
victime. Încercaţi să luaţi mai curând larvele ca ostatici!
ordonă 103, mitraliind în acelaşi timp garda personală a
reginei Zaha-haer-scha.
În câteva secunde numai, toate larvele sexuate sunt
prinse în cleştele luptătoarelor cruciate. Oraşul se predă.
Stupul Askolein capitulează.
Suverana a înţeles totul. Intruziunea comandoului nu
fusese decât o manevră de diversiune. Între timp, furnicile
pedestraşe străpungeau acoperişul cuibului, deschizând
un al doilea front, cu mult mai periculos decât primul.
Aşa a fost câştigată bătălia Micului Nor Cenuşiu, care a
marcat în regiune cucerirea definitivă de către furnici a
celei de-a treia dimensiuni.
Şi acum, ce vreţi? întrebă regina albinelor. Să ne omorâţi
pe toate?
9 răspunde că roşcatele nu au avut niciodată un
asemenea obiectiv. Singurul lor duşman e reprezentat de
Degete. Doar ele constituie ţinta cruciadei. Furnicile din
Bel-o-kan nu au nimic contra albinelor. Ele au nevoie doar
de veninul acestora, pentru a le putea omorî pe Degete.
Probabil că Degetele sunt foarte importante, dacă merită
atâtea eforturi, emite Zaha-haer-scha.
103 mai cere şi o legiune de albine de sprijin. Suverana
consimte şi le propune o escadrilă de elită, numită Garda
Florilor. Trei sute de albine încep de îndată să zumzăie.
103 le recunoaşte: sunt acele luptătoare askoleiniene care
au provocat cele mai mari pierderi în rândurile
belokanienelor.
Cruciatele mai cer Stupului de aur să le găzduiască
peste noapte, şi totodată nişte rezerve de miere pentru
drum.
615
 Regina Askoleinului întreabă:
De ce vă înverşunaţi atâta împotriva Degetelor?
9 răspunde, explicându-i că Degetele folosesc focul şi că
reprezintă astfel un pericol serios pentru toate speciile.
Odinioară, insectele au făcut un pact de alianţă contra
celor ce utilizează focul, iar acum a sosit timpul ca pactul
respectiv să fie pus în aplicare.
În clipa aceea, 9 o observă pe 23 ieşind dintr-o alveolă.
Ce căutai tu acolo? întreabă ea, ridicându-şi antenele.
― Am dat o raită ca să vizitez loja regală, aruncă în
treacăt 23.
Cele două furnici nu se pot suferi deloc, iar incidentul
nu face decât să agraveze antipatia.
103 le desparte şi întreabă unde a dispărut 24.
24 s-a rătăcit în stup în momentul asaltului final. S-a
luptat, apoi a alergat urmărind o albină, şi... şi acum nu
mai ştie prea bine unde se află. Şirurile de faguri nu o
ajută deloc să se orienteze. În ciuda situaţiei îngrijorătoare,
ea continuă să care gogoaşa fluturelui. În cele din urmă, o
ia de-a lungul unui şir de alveole, nutrind speranţa că va
izbuti să se alăture celorlalte cruciate înainte de ivirea
zorilor.

115. ÎN ZĂPUŞEALA METROULUI

Jacques Méliès simţea că se înăbuşă în aglomeraţia

compactă a vagonului. Un viraj brusc îl aruncă peste o
femeie, făcându-l să o lovească în pântece. Un glas uşor
răguşit protestă:
― Nu puteţi fi mai atent?
La început nu sesiză decât tonul melodios pe care
fuseseră rostite cuvintele, pentru ca imediat după aceea să
616
desluşească un parfum suav şi cunoscut ce răzbătea prin
duhoarea de jeg şi sudoare, transmiţând un mesaj anume.
Portocală, vetiver, mandarină, galoxid, lemn de santal, plus
o nuanţă de mosc de muflon din Pirinei. Parfumul spunea:
Sunt Laetitia Wells.
Şi chiar ea era, pironindu-l cu privirea ei mov în care
licăreau luciri sălbatice.
Nu putea fi nici o îndoială: îl privea de-a dreptul cu
ostilitate. Uşile se dădură în lături. Douăzeci şi nouă de
persoane ieşiră, treizeci şi cinci intrară... Înghesuiţi şi mai
rău decât înainte, toţi, îşi simţeau reciproc răsuflările.
Ea îl fixa tot mai insistent, ca o cobră pregătindu-se să
înghită de viu un pui de mangustă, iar el, fascinat, nu
izbutea deloc să-şi întoarcă privirile.
Era nevinovată, iar el se pripise. Cândva, discutaseră şi
schimbaseră nişte idei. Poate chiar se simpatizaseră. Ea îl
tratase cu hidromel. El îşi mărturisise teama de lupi, iar ea
-teama de oameni. Acum, comisarul regreta amarnic
momentele acelea de apropiere, pierdute doar din vina lui.
Voia să-i explice, şi era sigur că ea avea să-l ierte.
― Domnişoară Wells, aş dori să vă spun cât îmi pare
de...
Ea însă profită de o nouă oprire într-o staţie ca să se
strecoare printre călători şi să dispară.
Laetitia Wells o luă de-a lungul coridoarelor metroului
cu un mers nervos. Aproape că alerga, vrând să iasă mai
repede din locul acela sordid, unde se simţea înconjurată
de priviri obscene. Iar ca să pună capac la toate, mai aflase
acum că şi comisarul Méliès folosea aceeaşi rută cu ea!
Coridoare întunecate. Tuneluri umede. Labirint iluminat
de tuburi fluorescente livide.
― Hei, păpuşico! Ai ieşit la plimbare?
În faţa ei se iviră trei siluete ameninţătoare: trei derbedei
în bluzoane de vinilin, dintre care unul o mai acostase o
617
dată cu câteva zile în urmă. Grăbi pasul, dar ceilalţi se
luară după ea, făcând să răsune pardoseala sub
blacheurile de fier ale cizmelor.
― Singurică? N-ai chef să stăm puţin la taclale?
Se opri brusc, cu îndemnul "Valea!" iradiindu-i din ochi.
Data trecută mersese; acum însă nu mai avu nici un efect
asupra nebunilor ăstora.
― Ochii ăştia frumoşi sunt chiar ai tăi? întrebă un
bărbos înalt.
― Nu, sunt închiriaţi, făcu unul din camarazii săi.
Izbucniră în hohote obscene, bătându-se reciproc pe
umeri.
Bărbosul scoase un cuţit cu resort.
Deodată, Laetitia îşi pierdu toată siguranţa de sine şi,
văzând-o că intră în rolul de victimă, ceilalţi şi-l asumară
automat pe cel de agresori. Laetitia vru să fugă, dar cei trei
derbedei îi tăiară drumul. Unul dintre ei o apucă de braţ şi
i-l răsuci la spate.
Ziarista scoase un geamăt.
Coridorul era luminat şi nici pe departe pustiu. Oamenii
treceau pe lângă grupul lor şi grăbeau pasul, plecându-şi
capul în pământ şi făcându-se că nu înţeleg ce se petrece.
E atât de uşor să te alegi cu o lovitură de cuţit...
Laetitia Wells intră în panică. Nici una din armele ei
obişnuite nu avea efect de data aceasta. Bărbosul, chelul şi
matahala aceea trebuie că avuseseră şi ei câte o mamă
care le tricotase, zâmbind, scutece albastre.
Ochii golanilor luceau, în timp ce oamenii continuau să
treacă pe lângă ei, în ambele sensuri, grăbind pasul în
dreptul lor.
― Ce vreţi de la mine, bani? bâigui Laetitia.
― Paralele ţi le vom lua după aceea. Acum te vrem pe
tine, rânji chelul.
Bărbosul îi descheia deja nasturii jachetei cu vârful
618
ciuntit al cuţitului.
Laetitia se zbătu.
Nu era cu putinţă! Era 4 după-amiaza! Cineva trebuia să
bage de seamă ce se întâmplă şi sa dea alarma!
Dezgolindu-i sânii, bărbosul scoase un fluierat.
― Puţin cam mici, dar, totuşi, drăguţi, nu vi se pare? -
Asta-i partea proastă cu asiaticele. Au toate un corp ca de
fetiţă, încât n-are omul pe ce pune mâna.
Laetitia Wells făcea sforţări ca să nu leşine. Era în plină
criză de umanofobie. Mâini de oameni ― nişte mâini
murdare ― o atingeau, se plimbau peste ea, voiau să-i facă
rău. Spaima îi era atât de mare, că nu mai izbutea nici să
vomite. Stătea acolo, prinsă în capcană, captivă, incapabilă
să scape de torţionari. Abia dacă auzi avertismentul strigat
de undeva: "Nu mişcaţi, poliţia!"
Cuţitul se opri pe loc.
Un bărbat, cu un revolver în mâna întinsă, ţinea la
vedere o legitimaţie cu o diagonală tricoloră.
― Sictir, caraliii! Uşcheală, băieţi! Te prindem noi altă
dată, putoare!
Şi se pregătiră s-o ia la fugă.
― Staţi pe loc! strigă poliţistul
― Nu zău! răspunse chelul. Trage în noi şi-o să vezi cum
ajungi la tribunal.
Jacques Méliès îşi coborî mâna în care avea revolverul şi
derbedeii o luară la iuţeală din loc.
Laetitia Wells îşi recăpătă încet respiraţia. Gata.
Scăpase.
― E-n regulă? Nu v-au brutalizat prea rău?
Ea dădu din cap în semn că nu. Încetul cu încetul, îşi
venea în fire. Méliès o luă cât se poate de firesc în braţe ca
să o liniştească.
― S-a terminat acum. Totul e în regulă.
Şi, la fel de firesc, ea se strânse lângă el. Se simţea
619
uşurată. Nu ar fi crezut în ruptul capului că ar putea să
încerce cândva o asemenea fericire la vederea comisarului
Méliès.
Îşi aţinti asupra lui ochii mov, în care furtuna se
domolise cu desăvârşire, lipsiţi acum de orice urmă din
lucirile sălbatice dinainte, şi în care nu se mai întrezărea
decât ceva aidoma unor vălurele uşor unduite de briză.
Jacques Méliès culese de pe jos nasturii de la jachetă.
― Cred că trebuie să vă mulţumesc, spuse ea.
― Nu e nevoie. Vă repet, nu voiam decât să vorbesc
puţin cu dumneavoastră.
― Şi despre ce, mă rog?
― Despre cazurile chimiştilor acelora, care ne preocupă
pe amândoi. Am fost un prost. Am nevoie de ajutorul
dumneavoastră. Am... am avut mereu nevoie de el.
Ea şovăi câteva clipe. Ţinând însă cont de împrejurările
date, cum ar fi putut să nu îl invite la ea ca să mai bea o
halbă de hidromel?

116. ENCICLOPEDIE

CIOCNIRE ÎNTRE CIVILIZAŢII: Papa Urban al II-lea a lan-

sat în 1096 prima cruciadă pentru eliberarea Ierusalimului.
La ea au participat pelerini care erau plini de înflăcărare,
dar lipsiţi de orice experienţă militară. În fruntea lor se aflau
Gautier Sam Avoir şi Pierre l'Ermite. Cruciaţii au înaintat
spre est fără ca măcar să ştie prin ce ţări treceau. Cum la un
moment dat nu le mai rămăsese nimic de mâncare, ei au
jefuit tot ce întâlneau în cale, provocând astfel pagube mai
mult Occidentului decât Orientului. Înfometaţi fiind, s-au
dedat în cele din urmă canibalismului. Aceşti reprezentanţi
ai "credinţei adevărate" s-au transformat destul de repede
620
într-o gloată de vagabonzi zdrenţăroşi, sălbatici şi periculoşi.
Regele Ungariei, creştin şi el, dar iritat de pagubele aduse de
aceşti coate-goale, a hotărât să-i masacreze pentru a-şi feri
ţăranii de agresiuni. Puţinii supravieţuitori care au izbutit să
răzbată până la coasta turcă erau precedaţi de o asemenea
faimă de barbari pe jumătate oameni, pe jumătate animale,
încât localnicii din Niceea i-au ucis fără a mai sta pe
gânduri.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

117. LA BEL-O-KAN

Musculiţe cu rol de soli aterizează la Bel-o-kan, purtând

toate unul şi acelaşi mesaj. Cruciatele au învins un Deget
graţie veninului de albină, apoi au atacat stupul Askolein
şi I-au cucerit. Nimic nu le stă în cale.
În tot Oraşul domneşte veselia.
Regina Chli-pou-ni este încântată: ea a ştiut
dintotdeauna că Degetele sunt vulnerabile, iar acum lucrul
a fost dovedit. Aflată în culmea emoţiei, suverana emite
înspre cadavrul mamei sale:
Pot fi ucişi, pot fi învinşi. Nu ne sunt superiori.
La câteva etaje sub Oraşul interzis, rebelele pro-Degete
se adună într-o sală secretă, şi mai strâmtă încă decât
fostul lor bârlog de deasupra staulului scarabeilor-rinoceri.
Dacă legiunile au putut ucide cu adevărat un Deget,
înseamnă că Degetele nu sunt zei, spune o ne-deistă.
Ei sunt zeii noştri, afirmă cu hotărâre o deistă. După
părerea ei, cruciatelor li s-a părut că au de-a face cu un
Deget dar, în realitate, au înfruntat vreun alt animal
621
rotund şi roz. Plină de fervoare, ea repetă:
Degetele sunt zeii noştri.
Cu toate acestea, îndoiala se strecoară pentru întâia
oară în câteva dintre rebelele cele mai credincioase, ceea ce
le face să comită greşeala de-a se adresa profetului
mecanic, faimosul "Doctor Livingstone", mărturisindu-i-o
pe faţă.

118. MÂNIA DIVINĂ

Zeul Nicolas tună şi fulgeră.

Cum de-şi permit furnicile astea să-l contrazică? Sunt
nişte necredincioase, nişte nelegiuite, nişte hulitoare!
Păgânele astea trebuie puse la respect!
Nicolas îşi dă cât se poate de limpede seama că dacă nu
se va afirma ca un zeu teribil şi răzbunător, domnia lui nu
va mai dura prea mult.
Nicolas se aplecă peste claviatura ordinatorului care îi
traduce cuvintele în feromoni:

Suntem zei.
Putem face orice.
Lumea noastră este superioară.
Suntem invincibili.
Şi nimeni nu ne poate pune la îndoială domnia.

Faţă de noi, voi nu sunteţi decât nişte larve imature.

Voi nu înţelegeţi nimic despre lume.

Respectaţi-ne şi hrăniţi-ne.
Degetele pot face orice fiindcă Degetele sunt zei.
Degetele pot face orice fiindcă Degetele sunt mari.
622
 Degetele pot face orice fiindcă Degetele sunt puternice.
Adevăr gră

― Ce faci aici, Nicolas?

Băiatul stinse la iuţeală maşina.
― Nu dormi, mamă?
― M-a trezit zgomotul clapelor. Am ajuns să am un
somn atât de uşor, încât uneori nici nu mai ştiu când
dorm, când visez şi când mă aflu în plină realitate.
― Acum visezi, mamă. Culcă-te la loc!
O conduse cu blândeţe înapoi la pat.
Lucie Wells bolborosi: "Ce făceai cu ordinatorul,
Nicolas?", dar somnul o cuprinse din nou înainte de-a fi
apucat să pună întrebarea. Îşi visă fiul, folosindu-se de
"Piatra de la Rosetta" pentru a înţelege mai bine cum
funcţionează civilizaţia furnicilor.
Nicolas îşi zise că a scăpat ca prin urechile acului. Pe
viitor, va trebui să fie şi mai atent ca până acum.

119. OPINIILE ÎMPĂRŢITE

O coloană lungă şi întunecată şerpuieşte printre

mărăcinii de salvie, de maghiran, de cimbrişor şi de trifoi-
roşu. Aflată în fruntea primei cruciade anti-Degete din
istoria myrmicină, 103 conduce trupa, dat fiind că este
singura care cunoaşte drumul spre capătul lumii şi apoi,
mai departe, spre ţinutul Degetelor.
Aşteptaţi-mă! Aşteptaţi-mă!
După ce s-a trezit, 24 a întrebat pe toată lumea de jur-
împrejur şi până la urmă muştele au fost cele ce i-au arătat
pe unde să o ia ca să ajungă din urmă caravana.
Furnica i se alătură lui 103, în capul coloanei.
623
 Cel puţin nu ţi-ai pierdut gogoaşa?
24 e cuprinsă de indignare. E perfect adevărat că este
puţin cam zăpăcită de felul ei, dar ştie foarte bine cât de
importantă este încărcătura pe care o duce. Misiunea
Mercur se află pe primul loc. 103 o linişteşte şi îi propune
să stea în permanenţă lângă ea, micşorând în felul acesta
riscul de-a se pierde. 24 se arată de acord şi îşi potriveşte
pasul cu al ei.
În spate, 9, acompaniată de ţârâielile unui grup de
coropişniţe, intonează un cântec de război cu scopul de-a
înviora trupa:
Moarte Degetelor, soldaţi, moarte Degetelor!
Dacă tu nu-i ucizi, ei te vor strivi.
Îţi vor incendia furnicarul
Şi le vor masacra pe doici.
Degetele nu sunt ca noi.
Sunt moi cu totul,
Nu au ochi
Şi sunt parşive.
Moarte Degetelor, soldaţi, moarte Degetelor!
Mâine nu va mai scăpa nici unul.
Deocamdată, necesităţile cruciadei sunt suportate mai
degrabă de vieţuitoarele mici din preajmă. Procesiunea
consumă în ansamblul ei vreo patru kilograme de carne de
insectă pe zi.
Asta, pentru a nu mai pune la socoteală cuiburile jefuite
de către roşcate.
Cel mai adesea, când aşezările află din timp de
apropierea cruciadei, locuitorii preferă să i se alăture decât
să suporte jaful, astfel încât numărul cruciatelor nu
încetează să crească.
Când plecaseră de la Askolein, nu erau decât vreo două
mii trei sute. Acum sunt deja două mii şase sute, adunate
într-o masă compactă heteroclită, în care domină furnicile
624
de toate mărimile şi culorile. Până şi flota aeriană s-a
refăcut, numărând acum treizeci şi doi de rinoceri
zburători, cărora li s-au alăturat cele trei sute de
luptătoare din legiunea albinelor, plus o familie de
şaptezeci şi două de muşte care zboară încolo şi încoace,
lipsite de orice disciplină. Cruciada include, aşadar, iarăşi
aproape trei mii de indivizi.
La amiază se face o haltă, deoarece căldura a ajuns de
nesuportat.
Toată lumea se adăposteşte printre rădăcinile umbrite
ale unui stejar, în vederea unei sieste mai lungi. 103
profită de ocazie ca să efectueze un zbor de încercare şi îi
cere unei albine să o ia în spinare.
Experienţa nu durează prea mult. Albina se dovedeşte
un bidiviu prost, deoarece produce prea multe vibraţii. În
aceste condiţii, este imposibil să ţinteşti cum trebuie cu
jetul de acid. Asta este. Escadrila albinelor va zbura fără să
transporte în spinare furnici.
Într-un ungher, ceva mai încolo, 23 ţine un nou miting
de propagandă. De data aceasta, a reuşit să strângă mult
mai mulţi auditori decât la reuniunea precedentă.
Degetele sunt zeii noştri!
Publicul reia în cor sloganul deist. Furnicile emit
laolaltă, entuziasmate, acelaşi feromon.
Bine, şi atunci ce e cu cruciada asta?
Nu este o cruciadă, ci o întâlnire cu stăpânii noştri.
Ceva mai departe, 9 duce o campanie cu totul diferită.
Ea le povesteşte sutelor de soldaţi adunaţi în jurul ei
istorii teribile despre Degete, spunându-le că sunt capabile
să răpească un oraş întreg în câteva clipe şi făcându-i să se
înfioare până la ultimul.
Aflată şi mai departe, 103 nu emite nimic, ci
recepţionează. Mai exact, strânge tot ce i-au povestit
speciile străine despre Degete, pentru a-şi completa
625
feromonul zoologic.
O muscă raportează că a fost urmărită de zece Degete
care voiau să o strivească.
O albină raportează că s-a pomenit captivă într-un
pahar transparent în vreme ce Degetele o sfidau din afară.
Un cărăbuş povesteşte că s-a ciocnit de ceva roz şi
moale. Poate că era un Deget.
Un greiere afirmă că a fost închis într-o cuşcă şi hrănit
cu salată, după care a fost eliberat. Temnicerii erau cu
siguranţă nişte Degete, de vreme ce arătau ca nişte mingi
roz când îi aduceau de mâncare.
Nişte furnici roşii susţin că au injectat cu venin o masă
trandafirie care a fugit de îndată.
103 îşi notează cu atenţie toate amănuntele în
feromonul ei zoologic.
Apoi, când temperatura devine din nou suportabilă,
furnicile pornesc iarăşi la drum.
Cruciada înaintează întruna, fără contenire.

120. PLAN DE LUPTA

Laetitia era nerăbdătoare să se spele de mizeriile

adunate din metrou şi îi propuse lui Méliès să se uite la
televizor, în salon, cât timp face ea baie.
Comisarul se instală confortabil pe canapea şi dădu
drumul televizorului, în timp ce, cufundată în apă, Laetitia
redevenea un peşte.
Oprindu-şi respiraţia, ţinu o consfătuire cu sine. Îşi zise
că dacă avea destule motive pentru a-l urî pe Méliès, avea
deopotrivă tot atâtea de a-i fi recunoscătoare pentru că a
intervenit la momentul potrivit. Aşadar, putea să o ia de la
zero.
626
 În salon, Méliès urmărea emisiunea lui preferată, cu un
zâmbet de copil fericit care are în faţă jucăria favorită.
― Aşadar, doamnă Ramirez, aţi descoperit despre ce e
vorba?
― Ăăă... Patru triunghiuri din şase chibrituri ştiu foarte
bine cum se pot face, dar şase triunghiuri din şase
chibrituri, nu-mi pot imagina deloc.
― Trebuie să vă consideraţi norocoasă. "Capcana de
gândire" v-ar fi putut cere la fel de bine să construiţi un
Turn Eiffel din şaptezeci şi opt de mii de chibrituri...
(Râsete şi aplauze din sală)... dar emisiunea noastră vă
cere doar să formaţi şase triunghiuleţe din şase chibrituri.
― Iau un joker.
― Foarte bine. Ca să vă ajutăm, iată o altă frază: "E ca o
picătură de cerneală care cade într-un pahar cu apă."
Laetitia apăru, îmbrăcată în capotul ei obişnuit şi având
capul înfăşurat într-un prosop. Méliès stinse televizorul.
― Voiam să vă mulţumesc pentru intervenţia
dumneavoastră. Aţi văzut că aveam dreptate? Omul este
cel mai mare prădător al nostru. Teama mea este dintre
cele mai logice.
― Să nu exagerăm. Nu erau decât nişte derbedei
oarecare.
― Pentru mine nu are nici o importanţă dacă erau nişte
simpli derbedei care n-au ce face sau nişte ucigaşi.
Oamenii sunt mai răi decât lupii. Ei nu ştiu deloc să-şi
stăpânească impulsurile primare.
Fără să răspundă, Jacques Méliès se ridică de la locul
său şi contemplă terariul cu furnici, pe care tânăra femeie
îl instalase acum la vedere, în mijlocul salonului.
Îşi puse un Deget pe peretele de sticlă, dar furnicile nu îi
dădură nici o atenţie. Pentru ele, nu era decât o umbră.
― Şi-au recăpătat vitalitatea? întrebă el.
― Da. "Intervenţia" dumneavoastră a decimat nouă
627
zecimi din ele, dar regina a izbutit să supravieţuiască.
Lucrătoarele au înconjurat-o ca să creeze un tampon şi să
o apere.
― Adevărul este că au nişte comportări ciudate. Nu
umane, nu, ci ciudate.
― În orice caz, dacă nu ar fi avut loc un nou asasinat, a
cărui victimă a fost tot un chimist, aş fi zăcut şi acum în
temniţele dumneavoastră, iar ele ar fi pierit până la ultima.
― Nu, aţi fi fost oricum eliberată. Expertiza medico-
legală a demonstrat că rănile fraţilor Salta şi ale celorlalţi
nu puteau fi provocate de furnicile dumneavoastră.
Mandibulele lor sunt prea scurte. Am acţionat din nou
pripit şi prosteşte.
Părul i se uscase de-acum. Se duse să îmbrace o rochie
de mătase albă, încrustată cu jad.
Întorcându-se cu un ulcior de hidromel, ea spuse:
― Acum, când judecătorul de instrucţie a ordonat să fiu
eliberată, vă vine uşor să spuneţi că mă credeaţi de pe-
atunci inocentă.
El protestă:
― Totuşi, dispuneam de câteva prezumţii serioase. Nu
puteţi nega anumite fapte. Nişte furnici m-au atacat efectiv
în pătul meu şi mi-au omorât pisica, pe Marie-Charlotte.
Le-am văzut cu propriii mei ochi! Nu furnicile
"dumneavoastră" i-au asasinat pe fraţii Saltă, pe Caroline
Nogard, pe Maximilien MacHarious, pe cei doi Odergin şi pe
Miguel Cygneriaz, dar ei au fost, totuşi, asasinaţi de "nişte"
furnici. Repet, am avut mereu nevoie de ajutorul
dumneavoastră. Să ne împărtăşim ideile.
Glasul îi deveni insistent.
― Enigma aceasta vă pasionează la fel de mult ca şi pe
mine. Să lucrăm împreună, departe de orice maşinărie
judiciară. Nu ştiu cine este cântăreţul la flaut din Hamelin,
dar e un geniu, trebuie să-l oprim neapărat. Singur, n-aş
628
reuşi s-o fac niciodată, dar împreună cu dumneavoastră şi
cunoştinţele pe care le aveţi despre furnici şi despre
oameni...
Laetitia îşi aprinse o ţigară prelungă, înfiptă în
portţigaret. Stătea pe gânduri. El îşi continuă pledoaria:
― Laetitia, eu nu sunt un erou de roman poliţist, sunt
un tip normal. Mi se întâmplă să mă înşel, să clasez
prematur o anchetă, să arestez nevinovaţi. Ştiu că a fost o
greşeală gravă. Îmi pare rău şi vreau să-mi răscumpăr
greşeala.
Ea îi suflă un colac de fum în faţă. Comisarul era atât de
mâhnit de ceea ce făcuse, încât începea să i se pară
înduioşător.
― Foarte bine. Sunt de acord să lucrăm împreună. Dar
cu o condiţie.
― Oricare.
― Când îl vom fi găsit pe vinovat, sau pe vinovaţi, voi
avea exclusivitatea drepturilor de-a scrie despre anchetă.
― Nici o problemă.
Şi îi întinse mâna.
Ea şovăi câteva clipe înainte de a i-o întinde la rândul ei:
― Am obiceiul să iert totdeauna prea repede. Sunt sigură
că acum fac cea mai mare prostie din viaţa mea.
Se apucară de îndată de treabă. Jacques Méliès îi
prezentă toate piesele dosarului: fotografiile cadavrelor,
rapoartele de autopsie, fişele rezumând trecutul fiecăreia
dintre victime, radiografiile leziunilor interne, observaţiile
despre cohortele de muşte.
Laetitia nu îi dezvălui nimic din compilaţiile ei, dar recu-
noscu de bunăvoie că totul părea să ducă la conceptul de
"furnici". Furnicile reprezentau arma şi mobilul totodată.
Rămânea, totuşi, de descoperit esenţialul: cine le manipula
şi cum anume.
Examinară o listă care cuprindea mişcările ecologice
629
teroriste şi pe prietenii fanatici ai animalelor, care nutreau
dorinţa de-a elibera toate vietăţile captive din grădinile
zoologice, ca şi păsările şi insectele ţinute în cuşcă. Laetitia
dădu din cap.
― Ştii, Méliès, chiar dacă totul pare să le acuze, eu tot
nu cred că nişte furnici ar putea fi în stare să omoare nişte
fabricanţi de insecticide.
― De ce?
― Sunt prea inteligente! Legea talionului e un obicei
omenesc. Răzbunarea. este un concept omenesc. Noi
tindem acum să împrumutăm furnicilor propriile noastre
sentimente. Ce rost ar avea să-i atace pe oameni, când ar fi
de ajuns să aştepte să se distrugă singuri între ei?
Jacques Méliès medită o clipă asupra ideii.
― Totuşi, indiferent că e vorba de nişte furnici, de un
cântăreţ la flaut sau de o fiinţă umană care vrea să se
camufleze în spatele unor furnici, cred că merită, totuşi, să
căutăm vinovatul sau vinovaţii, nu? Fie şi numai pentru a
le dezvinovăţi pe micile dumitale prietene.
― De acord.
Contemplară hârtiile înşirate pe masa cea mare din
salon. Amândoi erau convinşi că au la dispoziţie suficiente
elemente pentru a scoate la lumină substratul logic ce le
unea.
Laetitia sări deodată în picioare.
― Să nu mai pierdem timpul. Tot ce vrem noi de fapt e
să-l descoperim pe asasin. Iar în privinţa asta mi-a venit o
idee. O idee foarte simplă. Ascultă aici!

121. ENCICLOPEDIE

CIOCNIRE ÎNTRE CIVILIZAŢII: Godefroy de Bouillon a luat

630
conducerea celei de-a doua cruciade pentru eliberarea
Ierusalimului şi a Sfântului Mormânt. De data aceasta, patru
mii cinci sute de cavaleri căliţi în lupte îi încadrau pe cei o
sută de mii de pelerini. Majoritatea erau mezini ai familiilor
nobile, lipsiţi de orice feudă în virtutea dreptului primului
născut. Sub acoperirea oferită de religie, aceşti nobili
dezmoşteniţi sperau să cucerească castele străine şi să ia,
în sfârşit, în stăpânire nişte teritorii.
Ceea ce au şi făcut. De fiecare dată când cucereau câte
un castel, cavalerii se stabileau în el, părăsind cruciada.
Deseori s-au luptat chiar între ei, pentru stăpânirea
pământurilor vreunui oraş învins. Prinţul Bohemond de
Tarente, de exemplu, s-a hotărât să şterpelească Antiohia
pentru uzul său propriu. Cruciaţii au fost deseori nevoiţi să
se lupte cu o parte din camarazi pentru a-i sili să rămână în
rândurile cruciadei. Paradoxul a fost că, pentru a-şi atinge
mai bine scopurile, nobilii occidentali au putut fi văzuţi
făcând alianţe cu emiri orientali în scopul de a-şi învinge
camarazii. La rândul lor, aceştia au procedat la fel ca să li
se opună. A venit astfel şi momentul când nu se mai ştia
cine cu cine se bate şi nici de ce. Mulţi uitaseră chiar şi
scopul iniţial al cruciadei.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

122. ÎN MUNŢI

În depărtare se profilează contururile întunecate ale coli-

nelor, apoi ale munţilor. Furnicile cenuşii autohtone au
botezat primul pisc "Muntele Turbei", din pricina turbei
uscate care-l acoperă. Străbaterea lui nu este prea grea.
631
 Cruciatele au descoperit un defileu îngust dar adânc,
prin care pot trece de cealaltă parte. Pereţii înalţi din piatră
albă, cenuşie şi bej sunt stratificaţi, înfăţişând fazele
istoriei lor. În roca fără vârstă s-au întipărit urmele fosilelor
în formă de spirală sau cornet.
După trecători urmează canioanele. Fiecare fisură este
pentru luptătoarele myrmicine o prăpastie mortală în care
nu le-ar prinde deloc bine să alunece.
Răcoarea din defileu le pune la grea încercare, făcându-
le să se grăbească să ajungă la capătul lui. Mărinimoase,
albinele le oferă furnicilor care se plâng de frig puţină
miere, ca să se mai întremeze.
103 e îngrijorată. Nu-şi aminteşte cu nici un chip să mai
fi escaladat cândva masivul acesta muntos. Ei şi! Poate că
s-au abătut puţin înspre nord, dar e de ajuns să se
îndrepte în direcţia soarelui-răsare ca să ajungă negreşit la
capătul lumii. Sigur, trebuie doar să meargă mereu înainte.
Stânca pustie nu le poate oferi decât nişte licheni
galbeni pe post de salată. Se găseşte pe acolo îndeosebi o
specie de muşchi higrometric, ale cărui capsule se răsucesc
atunci când umezeala din aer creşte.
În sfârşit, o livadă. Dat fiind că funcţia creează organul,
cruciatele, tot umblând în aer liber, şi-au ameliorat
facultăţile vizuale şi au» ajuns de-acum să suporte din ce
în ce mai bine lumina, încetând să mai caute zonele de
umbră şi putând distinge privelişti aflate la peste treizeci
de paşi distanţă de faţetele lor oculare.
Aceasta nu le opreşte pe cercetaşe să cadă într-o
capcană făcută de o repedea. Aceste mici coleoptere
carnivore sapă gropi acoperite cu o trapă, şi, de îndată ce
percep o vibraţie, le înhaţă la iuţeală pe plimbăreţele
ghinioniste.
Caravana se izbeşte apoi de o barieră de urzici. Pentru
furnici, e ca şi cum li s-ar fi ridicat brusc în faţă un zid
632
uriaş de sârmă ghimpată în care îşi prind pe loc labele.
Cruciatele reuşesc, totuşi, să treacă fără să aibă prea
mult de suferit. Adevăratul obstacol se află mai încolo,
reprezentat de o crevasă în spatele căreia se găseşte o
cascadă. Nimeni nu ştie cum s-ar putea trece peste o
prăpastie şi printr-un perete lichid în acelaşi timp. Câteva
albine încearcă să o facă şi se prăbuşesc în cascadă.
Apa trage în jos tot ce zboară, spun muştele.
Şi cu atât mai mult, perdeaua de apă învolburată şi
îngheţată din faţa lor.
Ducând în continuare gogoaşa de fluture, 24 face un pas
înainte, susţinând că s-ar putea să aibă o soluţie. Într-o zi,
cînd se rătăcise prin pădurile din Vest ― e de necrezut ce
de lucruri interesante poţi descoperi când te rătăceşti şi îţi
cauţi drumul ― ea a văzut o termita traversând un torent
ce se scurgea de pe o stâncă, cu ajutorul unei bucăţi de
lemn. Termita a introdus bucata de lemn perpendicular în
cascadă, apoi a scobit-o pe dinăuntru.
Furnicile se pun de îndată să caute o creangă groasă
sau ceva asemănător. Foarte curând, ele descoperă o
trestie groasă, care avea să formeze un tunel mobil perfect.
Ca urmare, ridicând trestia în vârful labelor, o fac să
alunece încet până ce străpunge peretele de apă al
cascadei. Evident, câteva lucrătoare se îneacă în timpul
manevrei, dar planta acvatică avansează fără oprire,
neîntâlnind o rezistenţă prea mare.
Coropişniţele îşi asumă atunci sarcina de a-i scobi
interiorul până ce obţin un cilindru impermeabil care le va
permite cruciatelor să treacă şi de prăpastie, şi de cascadă.
Încercarea este deosebit de dificilă pentru rinoceri, ale
căror elitre îi cam fac să se înţepenească, dar, împinşi din
spate, reuşesc să treacă la rândul lor cu toţii.

633
 123. JOIA URMĂTOARE

Extras din Écho du dimanche

TITLU: UN MUSAFIR DE SEAMĂ.
"Profesorul Takagumi, de la Universitatea din
Yokohama; îşi va prezenta joia viitoare noul insecticid în
sala de conferinţe din hotelul Beau Rivage. Savantul
japonez declară că a descoperit cum se pot opri invaziile de
furnici cu ajutorul unei noi substanţe toxice de sinteză.
Profesorul Takagumi îşi va comenta singur cercetările.
Între timp, el se odihneşte la hotelul Beau Rivage şi poartă
discuţii cu colegii săi francezi."

124. GROTA

După tunel urmează o cavernă. Cruciatele nu au nimerit

însă într-o fundătură. Grota se continuă cu o galerie lungă
şi stâncoasă, prin care aerul proaspăt circulă nestânjenit.
Şi cruciada înaintează întruna.
Furnicile ocolesc formele mari de calcar ale
stalagmitelor.
Cele ce merg pe tavan trec peste stalactite. Pe alocuri,
stalactitele şi stalagmitele se unesc, formând coloane
înalte. E greu atunci să mai deosebeşti susul de jos!
În cavernă colcăie o întreagă faună specifică. Se găsesc
acolo adevărate fosile vii. Majoritatea sunt oarbe şi
depigmentate: mici crustacee albe care le fug din cale,
miriapode ce se târăsc, insecte cavernicole ţopăind agitate.
Crevete translucide, cu antenele mai lungi decât corpul,
înoată prin ochiurile de apă.
Într-o adâncitură, 103 descoperă un grup de ploşniţe
634
cavernicole urât mirositoare, care se dedau orgiilor lor
obişnuite, manevrându-şi sexul cu capăt perforant.
Belokaniana ucide o bună parte din ele.
O furnică gustă dintr-o ploşniţă prăjită de acidul lui 103
şi declară că este mai bună de mâncat caldă şi calcinată
decât rece şi crudă.
Ia uite, îşi zice ea, am putea frige carnea în băi de acid.
Aşa se produc deseori descoperirile gastronomice: din
întâmplare.

125. ENCICLOPEDIE

OMNIVORE: Stăpănitorii Pământului nu pot fi decât

omnivori. Capacitatea de-a îngurgita toate varietăţile de
hrană este o condiţie sine qua non pentru a-ţi putea extinde
specia în spaţiu şi în timp. Pentru a te afirma ca stăpân al
planetei, trebuie să fii în stare să înghiţi orice fel de aliment
pe care îl produce aceasta.
Un animal dependent de o singură sursă de hrană îşi va
vedea existenţa ameninţată în caz că această sursă dispare.
Câte specii de păsări nu au pierit fără urmă pentru că se
hrăneau cu un singur soi de insecte, iar acestea au emigrat
la un moment dat fără ca ele să le fi putut urma?
Marsupialele care se hrănesc doar cu frunze de eucalipt sunt
deopotrivă incapabile să călătorească sau să
supravieţuiască în regiunile despădurite.
Omul, la fel ca furnica, libărcile, porcul şi şobolanul, a
înţeles-o. Aceste cinci specii gustă, mănâncă şi digeră practic
orice aliment şi chiar şi orice resturi alimentare. Aceste cinci
specii pot deci râvni la titlul de animal stăpănitor al lumii.
Mai există un punct comun: aceste cinci specii îşi modifică în
permanenţă bolul alimentar pentru a se adapta mai bine
635
mediului înconjurător. Ele sunt, aşadar, deopotrivă
constrânse să facă teste înainte de-a îngurgita noi alimente,
astfel încât să evite epidemiile şi intoxicaţiile.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

126. MOMEALA

Când notiţa apăru în Écho du dimanche, Laetitia Wells şi

Jacques Méliès rezervaseră deja o cameră la hotelul Beau
Rivage pentru profesorul Takagumi. Câteva bacşişuri
împărţite cum trebuie le permiseseră să ridice în interiorul
ei un perete fals şi să instaleze o aparatură de control
foarte sofisticată.
Fixară de jur-împrejurul încăperii camere video, care se
declanşau, datorită unui sistem sensibil de alarmă, la o
simplă adiere. În sfârşit, întinseră pe pat un manechin cu
înfăţişare niponă.
După care se aşezară la pândă.
― Pun rămăşag că vor apărea nişte furnici! azvârli,
comisarul Méliès.
― De acord. Eu una, pariez că va veni o fiinţă
omenească.
Nu le mai rămânea decât să aştepte ca să vadă ce fel de
peşte le va muşca din momeală.

127. ZBOR DE RECUNOAŞTERE

O lucire infimă de lumină apare în depărtare.

636
 Aerul se face mai cald. Cruciatele grăbesc pasul.
Înşiruite într-o coloană lungă, ele părăsesc întunecimea
răcoroasă a grotei, ieşind pe o cornişă însorită.
Prin văzduh zboară nişte libelule. Iar atunci când spui
libelule, spui fluviu. Cu siguranţă că ţinta cruciadei nu se
mai află de acum prea departe.
103 alege cel mai frumos rinocer, numit "Marele Corn",
dat fiind că are cel mai lung apendice nazal, şi, agăţându-
se cu ghearele de chitina lui, îl roagă să decoleze într-un
zbor de cercetare. Douăsprezece artileriste aeropurtate o
însoţesc, pentru a-i asigura protecţia în caz că s-ar întâlni
cu vreo pasăre.
Împreună, se lasă purtate de vânt şi coboară în picaj
spre fluviul care scânteiază în soare.
Alunecare printre straturile de aer.
Într-o sincronizare desăvârşită, cele douăsprezece
insecte zburătoare îşi înfig capetele aripilor într-un ax
imaginar şi virează la stânga.
Manevra este atât de rapidă, că 103 se pomeneşte lipită
de bidiviul ei de către forţa centrifugă.
Prospeţimea aerului o îmbată.
În văzduhul acesta de azur, totul pare atât de limpede şi
de strălucitor! S-a terminat cu asaltul nenumăratelor
mirosuri ce obligă insectele la o vigilenţă necontenită. Aici
nu mai există decât efluviile transparente ale aerului la fel
de transparent.
Cei doisprezece scarabei îşi încetinesc bătăile aripilor şi
planează în linişte.
Jos, pe pământ, se vede o înşiruire de forme şi culori.
Escadrila coboară razant. Splendidele nave de război
lunecă printre sălcii plângătoare şi arini.
103 se simte în largul ei stând pe "Marele Corn". Tot
aflându-se în apropierea scarabeilor-rinocer, a învăţat să-i
recunoască. Bidiviul ei posedă nu numai cornul cel mai
637
înalt şi mai ascuţit din toată escadrila, ci şi labele cele mai
musculoase şi aripile cele mai lungi. "Marele dorn" mai
prezintă un avantaj: este singurul care s-a gândit cum
anume să zboare pentru a le permite artileristelor să
ţintească mai uşor şi ştie de asemenea să facă la timp cale-
ntoarsă dacă este urmărit de vreun prădător înaripat.
Prin intermediul unor parfumuri simple, 103 îl întreabă
dacă scarabeilor le place călătoria. "Marele Corn" răspunde
că trecerea prin grotă a fost neplăcută şi grea. E rău să fii
închis într-un coridor întunecat. Marile coleoptere au
nevoie de spaţiu. În afară de asta, a mai prins, la fel ca şi
alţi camarazi de-ai lui, nişte conversaţii în care era vorba
despre nişte "zei". "Zei" este cumva o altă denumire pentru
"Degete"?
103 separată destul de evazivă. Nu trebuie ca "boala
stărilor sufleteşti" să cuprindă toate speciile mercenare.
Altfel, polemica s-ar putea amplifica şi cruciada s-ar
termina înainte chiar de a fi atins capătul lumii.
"Marele Corn" semnalează o regiune cu turbă. Or,
scarabeilor din sud tocmai în turbă le place să se
adăpostească. Unii sunt de-a dreptul surprinzători. Fiecare
coleopter are particularitatea lui, încât nici o specie nu
seamănă cu alta. Meridionalii aceştia s-ar putea dovedi şi
ei utili cruciadei. De ce să nu îi recruteze? 103 este de
acord. Orice ajutor e de folos.
Zboară.
Miresme de cucută, de nu-mă-uita de mlaştină şi de
barba-caprei plutesc în jurul fluviului. O întindere de
nuferi albi, trandafirii şi galbeni trece pe dedesubtul lor ca
o jerbă de confeti multicolore, împrăştiate cu stângăcie.
Escadrila se roteşte pe deasupra fluviului. La jumătatea
distanţei dintre cele două maluri se află o insuliţă cu un
copac mare în mijloc.
Călăreţele lunecă pe deasupra valurilor. Labele
638
rinocerilor brăzdează undele.
Dar 103 nu reuşeşte să dea de Satei, faimosul port care
este de fapt un pasaj subteran ce le permite să ocolească
fluviul pe dedesubt. Cruciatele s-au abătut probabil mai
serios de la drumul stabilit şi acum vor avea mai mult de
mers.
Cercetaşele zburătoare se întorc, vestind că totul e în
regulă şi că trebuie să-şi continue drumul drept înainte.
Ca o scurgere de melasă, armata coboară de-a lungul
falezei, furnicile ajutându-se cu puvilisul-tampon aderent
de pe labe, rinocerii zburând domol, albinele ― în picaj, iar
muştele ― zgomotos şi în dezordine.
Jos se întinde o plajă de nisip fin, de culoare bej, cu
dune strălucitoare unde zac împrăştiate câteva ierburi rare,
dar mai ales nişte plante erbacee cu rădăcinile înfipte în
nisip şi nişte spori de ciuperci, care constituie o hrană
grozavă pentru furnici!
103 spune că pentru a ajunge în portul Satei trebuie să
o ia de-a lungul ţărmului, spre sud. Caravana se pune în
mişcare.
Împreună cu ceilalţi rinoceri, "Marele Corn" se
îndepărtează de grosul trupei, afirmând că au o misiune de
îndeplinit şi că se vor întoarce mai târziu.
Cercetaşele descoperă nişte cheaguri albe care miros
plăcut a melc. Furnicile s-au cam săturat de plantele
erbacee, iar ouăle acestea arată ispititor. 9 le pune în
gardă: înainte de-a fi mâncat, orice aliment trebuie verificat
dacă nu este toxic. Unele o ascultă, dar altele se îndoapă.
Ce greşeală! Nu erau ouă, ci bale de melc. Şi, pe
deasupra, nişte bale de melc infestate cu viermi de
gălbează!

639
 128. ENCICLOPEDIE

ZOMBII: Ciclul marelui parazit hepatic Fasciola hepatica

reprezintă cu siguranţă unul dintre cele mai mari mistere ale
naturii. Animalul acesta ar merita un întreg roman. Aşa cum
arată şi numele, este vorba de un parazit care prosperă în
ficatul oilor. El se hrăneşte cu sângele şi celulele hepatice,
creşte şi apoi dă ouă. Dar ouăle acestui parazit nu pot să se
desfacă în ficatul oii. Ele străbat un veritabil periplu.
Ouăle îşi părăsesc gazda, ieşind din corpul ei o dată cu
excrementele şi pomenindu-se astfel în lumea din afară, rece
şi uscată. După un interval de incubaţie, ele se deschid,
lăsând să iasă o larvă minusculă. Larvă ce va fi consumată
de o nouă gazdă: melcul.
Ajunsă în corpul melcului, larva de gălbează se multiplică
înainte de-a fi ejectată o dată cu mucozităţile pe care le
scuipă gasteropodul pe vreme ploioasă.
Dar în momentul acela, ea nu a parcurs decât jumătate
din drum.
Mucozităţile acestea, arătând ca nişte ciorchini de perle
albe, le atrag frecvent pe furnici. Datorită acestui "cal troian",
paraziţii pătrund înăuntrul organismului insectei, fără să
rămână însă prea mult în stomacul ei social. Ca să iasă, ei îl
străpung în nenumărate locuri, transformându-l astfel în
strecurătoare. Apoi îl astupă la loc cu un clei care se
întăreşte şi îi permite furnicii să supravieţuiască. Furnica nu
trebuie ucisă, dat fiind că este indispensabilă pentru
refacerea joncţiunii cu oaia. Apoi, paraziţii circulă prin corpul
furnicii, fără ca vreun semn cât de mic să trădeze drama
care se desfăşoară înăuntru.
Larvele au devenit acum paraziţi adulţi care trebuie să se
întoarcă în ficatul oii ca să-şi desăvârşească ciclul de
creştere.
Dar cum să faci o oaie să mănânce o furnică, din moment
640
ce oaia nu este insectivoră?
Probabil că întrebarea şi-au pus-o generaţii întregi de
paraziţi hepatici. Problema era cu atât mai greu de rezolvat
cu cât oile pasc vârful ierbii, în ceasurile răcoroase ale
zorilor, iar furnicile nu-şi părăsesc cuibul decât în orele
călduroase, circulând doar la umbra aruncată de rădăcinile
ierburilor.
Cum să le aduni laolaltă în acelaşi loc şi moment?
Paraziţii au găsit soluţia, împrăştiindu-se în tot corpul
furnicii. Vreo zece se instalează în torace, alţi zece în labe,
zece în abdomen şi unul singur în creier.
Din clipa în care această unică larvă se implantează în
creierul furnicii, comportamentul ei se schimbă... Da!
Parazitul, un mic vierme primitiv, apropiat de parameci şi
deci de fiinţele unicelulare cele mai rudimentare, o pilotează
de-acum înainte pe furnica atât de complexă.
Rezultatul: seara, când toate lucrătoarele dorm, furnicile
contaminate de paraziţi îşi părăsesc oraşul, înaintând ca
nişte somnambule şi urcă în vârful ierburilor, unde rămân
agăţate. Şi nu pe orice fel de ierburi! Doar pe cele preferate
de oi: lucernă şi traista-ciobanului.
Tetanizate, ele aşteaptă să fie păscute.
Aceasta este activitatea viermelui-de-gălbează în creierul
furnicii: el îşi sileşte gazda să iasă seară de seară până
când este mâncată de o oaie. Dimineaţa, de îndată ce se
încălzeşte, dacă nu a fost hăpăită de vreo ovină, furnica îşi
recapătă controlul asupra creierului şi liberul arbitru. Ea se
întreabă ce caută acolo, cocoţată în vârful unui fir de iarbă,
şi coboară la iuţeală pentru a se întoarce înapoi în cuib
unde, se apucă de treburile cotidiene. Aceasta, până în
seara următoare, când, aidoma unui zombi ― ceea ce a şi
devenit ― ea va ieşi din nou, împreună cu toate celelalte
semene infestate de paraziţi, siva aştepta să fie rumegată.
Ciclul respectiv le-a pus multe probleme biologilor. Prima
641
întrebare era: cum poate parazitul pitit în creier să vadă în
afară şi să-i ordone furnicii să meargă în cutare sau cutare
direcţie? A doua întrebare se referă la faptul că parazitul
care o conduce pe furnică este singurul care moare în clipa
când insecta este înghiţită de oaie. De ce se sacrifică el
astfel? Totul se petrece ca şi cum paraziţii respectivi au
acceptat ca unul din ei ― şi încă cel mai bun ― să moară
pentru ca ceilalţi să-şi atingă scopul şi să-şi încheie ciclul
fecundaţiei.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

129. SUDORI FIERBINŢI

Nimeni nu veni în prima zi să atace sosia neînsufleţită a

profesorului Takagumi.
Jacques Méliès şi Laetitia Wells făcuseră provizii de
conserve cu autoîncălzire şi de alimente deshidratate,
instalându-se ca pentru un asediu. Pentru a-şi omorî
timpul, se hotărâră să joace şah. Laetitia se dovedi mai
îndemânatică decât Méliès, care făcea greşeli grosolane.
Enervat de superioritatea partenerei sale, poliţistul făcu
eforturi să se concentreze mai bine, dispunând piesele în
linie de apărare şi blocând orice iniţiativă adversă cu şiruri
de pioni. În scurt timp, jocul se transformă într-o luptă de
tranşee, de felul celei de la Verdun. Nebunii, caii, regina şi
turnurile, împiedicaţi să lanseze atacuri nimicitoare, se
anihilau reciproc.
― Ţi-e teamă până şi la şah! azvârli Laetitia.
― Mie?! se indignă Méliès. Cum las un loc fără apărare,
îmi şi străpungi liniile. În condiţiile astea, cum aş putea să
642
joc altfel?
Ea încremeni brusc, ducând un deget la buze în semn
de tăcere. I se păruse că aude un zgomot uşor, undeva în
camera de alături.
Verificară fără întârziere ecranele de control. Nimic. Şi,
totuşi, Laetitia Wells era sigură că asasinul se află acolo.
Detectorul de mişcări confirmă, începând să clipească.
― Asasinul a venit, şopti ea.
Cu ochii pironiţi pe ecranul de control, Méliès exclamă:
― Aşa e. Îl văd. E o singură furnică; se urcă pe pat!
Laetitia se năpusti la comisar şi îi descheie la repezeală
cămaşa, apoi îi ridică braţele, scoase o batistă şi tampona
de câteva ori subsuorile comisarului.
― Ce te-a apucat?
― Lasă-mă! Cred că am înţeles cum procedează ucigaşa
noastră.
Dădu la o parte peretele fals şi, înainte ca furnica să fi
ajuns la capătul de sus al cuverturii, frecă manechinul cu
batista impregnată de sudoarea de la subsuorile lui
Jacques Méliès, după care se întoarse în grabă lângă el.
― Bine, dar... începu acesta.
― Taci şi priveşte.
Înaintând pe pat, furnica se apropia de manechin.
Decupă o bucăţică minusculă, de formă pătrată, din
pijamaua pseudoprofesorului Takagumi, după care dispăru
la fel cum apăruse, intrând în camera de baie.
― Nu înţeleg, spuse Méliès. Furnica asta nu l-a atacat pe
omul nostru, ci s-a mulţumit să ia cu ea o bucăţică de
stofă.
― A făcut-o numai din pricina mirosului, comisare.
Dat fiind că ziarista părea să fi preluat conducerea
operaţiunilor, el o întrebă:
― Şi acum, ce facem?
― Aşteptăm să apară asasinul. Acum sunt sigură.
643
 Méliès era perplex.
Laetitia îl fixă cu privirea aceea mov care îl uimea într-
atâta şi explică:
― Furnica solitară pe care am văzut-o mi-a amintit de o
poveste pe care mi-a spus-o tatăl meu. Când a fost în
Africa, a trăit o vreme în tribul Baoules. Populaţia lui
descoperise o metodă destul de surprinzătoare de-a omorî
un om. Când cineva voia să ucidă cu toată discreţia, lua o
bucată dintr-un veşmânt impregnat de sudoarea viitoarei
sale victime şi o punea într-un sac în care băgase dinainte
un şarpe veninos. Apoi atârna sacul deasupra unei
marmite cu apă clocotită. Suferinţa îl făcea pe şarpe să
turbeze de-a binelea şi să asocieze durerea respectivă cu
mirosul veşmântului. După care nu mai trebuia decât să-i
dea drumul prin sat. De cum adulmeca un miros identic cu
al bucăţii de pânză, muşca.
― Crezi, prin urmare, că asasinul nostru se ia după
mirosul victimei?
― Exact. La urma urmei, furnicile îşi obţin toate
informaţiile din mirosuri.
Méliès exultă:
― Aha! Recunoşti, aşadar, că furnicile sunt cele ce ucid!
Ea îl domoli.
― Deocamdată nimeni nu a fost ucis. Singurul delict
este o pijama ruptă puţin într-un loc.
Comisarul chibzui câteva clipe, apoi izbucni:
― Bine, dar i-a dat bucăţii ăleia de stofă mirosul meu!
Acum pe mine o să vrea să mă omoare!
― Eşti fricos ca de obicei, comisare... E suficient să te
speli bine la subraţe şi să dai cu deodorant. Înainte de asta
însă o să-l impregnăm bine cu sudoare pe profesorul
Takagumi al nostru.
Méliès nu era deloc liniştit. Îşi vârî un chewing-gum
între dinţii încleştaţi.
644
 ― Dar am mai fost atacat o dată!
― ... Şi ai reuşit să scapi, din câte ştiu. Noroc că m-am
gândit eu la toate şi am adus cu mine obiectul care poate
să te deconecteze cel mai bine.
Şi scoase din geantă un mic televizor portabil.

130. BĂTĂLIA DINTRE DUNE

Lung este marşul prin deşertul dunelor.

Paşii se fac tot mai grei.
Un strat fin de nisip 'se lipeşte de carapace, usucă palpii
labiali şi face să scârţâie articulaţiile chitinoase.
Praful a acoperit cu totul cuirasele care au încetat să
mai lucească.
Iar cruciada înaintează necontenit.
Albinele nu mai au de unde să ofere miere întăritoare.
Stomacurile sociale sunt goale. Puvilisul labelor
trosneşte la fiecare călcătură ca un sac de ghips
sfârâmicios.
Cruciatele sunt epuizate, dar iată că se iveşte o nouă
ameninţare. La orizont apare un nor de pulbere care se
măreşte văzând cu ochii. Din pricina lui, cruciatelor le este
greu să desluşească ce fel de legiuni adverse au în faţă.
De la trei mii de paşi distanţă, acestea pot fi văzute mai
bine: este vorba de o armată termită. Soldaţii termite, uşor
de recunoscut după capetele lor în formă de pară,
împroaşcă nişte clei în care se împotmolesc primele rânduri
de furnici.
Abdomenele myrmicine îşi lansează salvele de acid
coroziv. Cavaleria termită se răreşte, dar furnicile au tras
prea târziu; hoarda duşmană se revarsă asupra lor şi
străpunge centrul primei linii de apărare.
645
 Mandibulele se ciocnesc.
Cuirasele se izbesc cu zgomot.
Cavaleria uşoară a furnicilor nici nu apucă bine să se
pună în mişcare, că este deja încercuită de trupele termite.
Foc! porunceşte 103. Dar cea de-a doua linie de artilerie
grea, înarmată cu acid concentrat la 60%, nu îndrăzneşte
să tragă în învălmăşeala de furnici şi termite, astfel că
ordinul nu este ascultat. Grupurile de luptătoare
improvizează fiecare după inspiraţia de moment. Cele două
flancuri ale armatei cruciate încearcă să se degajeze pentru
a lua armata duşmană pe la spate, dar manevra este prea
lentă.
Cleiul termitelor le doboară pe albinele care încearcă să
decoleze. Urmând exemplul muştelor şi al lui 24, cu
gogoaşa ei, acestea se ascund în nisip.
103 este pretutindeni în acelaşi timp, încurajând
infanteria să se regrupeze în careuri întărite. Furnica se
simte obosită. Îmbătrânesc, îşi zice ea în clipa când trage şi
îşi ratează ţinta.
Pretutindeni, cruciatele se retrag. Ce s-a ales din
străluciţii învingători ai Degetelor? Ce s-a ales din
cuceritorii Stupului de aur al albinelor?
Grămezile de furnici ucise cresc necontenit. Nu au mai
rămas decât o mie două sute, care sunt convinse că vor
cunoaşte la rândul lor cât de curând aceeaşi soartă.
Oare chiar s-a terminat cu ele?
Nu, căci 103 zăreşte ivindu-se în zare un al doilea nor.
De data aceasta, este vorba de nişte prieteni: "Marele Corn"
s-a întors, aducând după el cea mai terifiantă armată
zburătoare.
Scarabeii trec cu un zgomot asurzitor pe deasupra com-
batantelor, urmăriţi de priviri în care admiraţia se
amestecă cu spaima. Arată ca nişte demoni ieşiţi de-a
dreptul dintr-o Apocalipsă gotică.
646
 Scarabeii se năpustesc înainte, superbi, sclipitori şi
zornăind din toate articulaţiile lor lăcuite.
Printre ei sunt minotauri greoi, tritoni, cărăbuşi şi
rădaşte cu coarne în formă de cleşte.
La apelul "Marelui Corn" a răspuns elita celor mai
surprinzătoare specii de coleoptere.
Aceşti monştri splendizi sunt acoperiţi de ţepi, lănci,
coarne, ace, plăci blindate, scuturi şi gheare. Elitrele le
sunt colorate ca nişte blazoane, unele semănând cu nişte
măşti rozalii şi negre desenate pe spate, în timp ce altele
înfăţişează motive mai abstracte ori pete roşii, portocalii,
verzi sau de un albastru fluorescent.
Nici un făurar nu s-ar pricepe să sculpteze asemenea
armuri. Coifurile le dau o înfăţişare de prinţi viteji, iviţi
dintr-un Ev Mediu legendar.
Conduse de "Marele Corn", cele douăzeci de coleoptere
operează un viraj, apoi se aliniază şi atacă grupurile cele
mai compacte de soldaţi-termite.
103 nu a mai văzut niciodată ceva atât de spectaculos.
În rândurile termitelor se răspândeşte stupoarea. Cleiul
lor nu are nici un efect asupra acestei noi armate.
Proiectilele lichide alunecă pe cuirasele masive şi le cad
înapoi în cap.
Termitele încep să bată în retragere.
"Marele Corn" aterizează lângă 103.
Urcă! o îndeamnă el.
Şi decolează din nou.
Pe sub labele bidiviului, câmpul de luptă alunecă
aidoma unei benzi transportoare învolburate.
103 preia comanda armatei şi porneşte în urmărirea
fugarilor. De pe maşina ei zburătoare, furnica îşi reglează
tirurile de acid cu o precizie care o face să nimerească de
fiecare dată.
Foc! strigă ea cât o ţin antenele. Foc!
647
 Furnicile trag necontenit cu acid, fără să se oprească din
goană.

131. FEROMON STRATEGIE MILITARĂ

Feromon mnezic nr. 61

Tema: Strategie militară
Data salivării: a 44-a a zi a anului 100 000 667
Orice strategie militară urmăreşte înainte de toate
dezechilibrarea adversarului.
Din instinct, acesta din urmă încearcă să compenseze
dezechilibrul exercităndu-şi forţa într-un sens contrar
impulsului.
În momentul acela, în loc de a-l bloca, trebuie ca,
dimpotrivă, să i se amplifice mişcarea până când adversarul
este luat de propriul lui elan şi aruncat cât mai departe.
Pentru un interval foarte scurt, adversarul devine deosebit
de vulnerabil. Acesta este momentul propice pentru a-l
termina. Dacă intervalul respectiv este lăsat să se piardă,
totul va trebui luat de la capăt, iar duşmanul va fi de
această dată mult mai prudent.

132. RĂZBOI

Foc!
Mai multe valuri de siluete negre aleargă printre rafalele
dense de mitralieră.
Carcasele vehiculelor celor învinşi fumegă. Soldaţii se
îngroapă în pământ ca să nu fie decimaţi. Grupuri de
militari se ascund printre dune.
648
 Explozii de grenade. Pârâituri de mitralieră. În
depărtare, sonde de petrol în flăcări împrăştie un fum greu
şi negru, ascunzând lumina soarelui.
― Închide-l! Ajunge!
― Nu-ţi plac actualităţile? întrebă Méliès, micşorând
sonorul televizorului care transmitea actualităţile
internaţionale.
― La un moment dat, prostia omenească te oboseşte,
spuse Laetitia. Tot nimic?
― Tot nimic.
Tânăra femeie se înveli cu o pătură.
― Atunci, eu o să dorm puţin. Dacă se întâmplă ceva, să
mă trezeşti, comisare.
― Mai bine scoală-te de pe acum. Unul din detectoare s-
a activat chiar în clipa asta.
Cei doi scrutară ecranele.
― Ceva se mişcă prin cameră.
Aprinseră unul câte unul monitoarele video, dar nu
văzură nimic.
― "Ele" sunt aici, vesti Méliès.
― "El" este aici, îl corectă Laetitia. Nu există decât un
singur semnal pe ecran.
Méliès destupă o sticlă de apă minerală şi se mai şterse
o dată pe subraţe, pentru orice eventualitate, cu un
şerveţel ud, dându-se apoi din nou cu parfum ca să evite
orice risc.
― Mai miros a sudoare? întrebă el.
― Eşti parfumat ca un "Bebe Cadum".
Continuau să nu vadă nimic, dar acum auzeau ceva ca
un râcâit pe duşumea.
Jacques Méliès branşă magnetoscoapele camerelor video
care înţesau camera.
― Se apropie de pat.
În faţa camerei amplasate la nivelul covorului apăru
649
botul mustăcios al unui şoarece, pornit în căutare de
hrană.
Izbucniră amândoi în râs.
― La urma urmei, furnicile nu sunt singurele animale
care vieţuiesc printre oameni, exclamă Laetitia. De data
asta, mă culc de-a binelea şi să nu mă trezeşti decât dacă
ai să-mi arăţi ceva mai serios.

133. ENCICLOPEDIE

ENERGIE: Nu există decât două atitudini atunci când te

urci într-un montaigne-russe dintr-un bâlci. Prima: să te
aşezi în vagonetul de la urmă şi să închizi ochii. În acest caz,
amatorul de senzaţii tari simte o frică imensă. El e nevoit să
suporte viteza şi de fiecare dată când întredeschide
pleoapele, groaza îi este tot mai mare.
A doua atitudine constă în a alege primul rând de scaune
din primul vagonet şi în a ţine ochii larg deschişi,
imaginându-ţi că o să-ţi iei zborul şi că o să atingi o viteză
tot mai mare. Atunci, amatorul resimte o impresie
îmbătătoare de putere. La fel se întâmplă dacă dintr-un
megafon izbucneşte, exact când te aştepţi mai puţin, o
muzică hard rock, care pare impregnată cu violenţă şi
asurzitoare. O suporţi cum poţi, mai mult sau mai puţin. Şi,
totuşi, dacă vrei, poţi nu să o suporţi, ci să-i foloseşti energia
ca să o absorbi mai bine. Auditoriul este atunci parcă dopat
şi de-a dreptul supraîncărcat cu respectiva violenţă
muzicală.
Tot ce degajă energie este periculos dacă este suportat
numai, şi aducător de foloase dacă e canalizat spre propriul
tău profit.

650
 EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

134. CULTUL MORŢILOR

Ultimele douăsprezece deiste s-au adunat în cea din

urmă ascunzătoare improvizată de lângă şanţurile de
compost din Bel-o-kan.
Rebelele îşi contemplă morţii.
Regina Chli-pou-ni s-a hotărât să le omoare pe toate.
Una după alta, ele sunt prinse când încearcă să le
hrănească pe Degete. Toate non-deistele au dispărut şi
mişcarea rebelă nu mai este reprezentată decât de aceste
ultime deiste care au supravieţuit ca prin minune
inundaţiei şi persecuţiilor.
Nimeni nu le mai acordă atenţie. Nimeni nu mai intră în
rândurile lor. Au devenit nişte paria şi ştiu bine că de
îndată ce gărzile le vor descoperi vizuina, se va sfârşi
definitiv cu ele.
Cu vârful antenelor, rebelele cercetează cadavrele a trei
dintre fostele lor camarade, care s-au târât până aici ca să
moară. Deistele se pregătesc să le care la depozitul de
gunoaie.
Una dintre ele se împotriveşte însă pe neaşteptate.
Celelalte o cercetează, perplexe. Dacă nu vor fi duse la
depozit, în câteva ore martirele vor îmbâcsi totul cu
duhoare de acid oleic.
Rebela insistă. Regina păstrează cadavrul propriei, sale
mame în loja ei. De ce n-ar face şi ele la fel? De ce să nu-şi
păstreze la rândul lor cadavrele? La urma urmei, cu cât vor
fi mai multe, cu atât se va dovedi că mişcarea deistă a
numărat cândva o mulţime de militante.
651
 Cele douăsprezece furnici îşi pipăie apendicele
senzoriale. Ce idee surprinzătoare! Să nu mai arunce
cadavrele...
Toate laolaltă se dedau unei Comunicaţii Absolute. Poate
că sora lor a găsit un mijloc de-a impulsiona din nou
mişcarea deistă. Conservarea morţilor e un lucru care le va
plăcea multora.
O rebelă propune ca trupurile să fie îngropate în pereţi,
pentru a evita răspândirea mirosului de acid oleic. Cea care
a emis ideea nu este însă de acord:
Nu, dimpotrivă, trebuie ca ele să poată fi văzute. Să o
imităm pe regina Chli-pou-ni. Să scoatem carnea şi părţile
moi şi să păstrăm doar carapacele goale.

135. TERMITIERA

Termitele fug mâncând pământul.

Înainte! strigă 103, cocoţată în spinarea "Marelui Corn",
îndemnându-şi şi mai abitir cruciatele la luptă.
Fără îndurare! porunceşte 9, care la rândul ei şi-a
încălecat animalul zburător.
Artileristele aeriene trag fără contenire, răspândind acid
şi moarte.
În tabăra termitelor domneşte debandada. Toate fug care
încotro ca să scape de monştrii din ceruri şi de jeturile
mortale împroşcate de piloţi. Fiecare pentru sine! Risipite
în toate direcţiile, termitele galopează spre oraşul lor, o
fortăreaţă masivă de ciment construită de curând pe malul
vestic al fluviului.
Văzut din afară, edificiul este impresionant. Citadela de
culoare ocru se compune dintr-un clopot central dominat
de trei turnuri ce se înalţă din el, acoperite la rândul lor de
652
şase donjoane. La nivelul solului, toate ieşirile sunt
astupate cu pietriş. Câteva santinele stau de strajă,
supraveghind exteriorul prin nişte breşe în formă de
ferestruici.
În momentul când cruciatele atacă cetatea duşmană,
coarnele soldaţilor-termite nasutiterme se ivesc din
despicăturile verticale şi le împroaşcă cu clei.
Prima ofensivă înregistrează o pierdere de cincizeci de
combatanţi. Al doilea val ― treizeci. Cei ce lovesc de sus în
jos au totdeauna un avantaj faţă de cei ce trag de jos în
sus.
Nu mai rămâne, prin urmare, altă soluţie decât atacul
aerian. Rinocerii percutează cu coarnele donjoanele,
rădaştele smulg turnurile pline de o mulţime înnebunită,
dar cleiul continuă să facă ravagii, aşa încât asediaţii din
cetatea termită Moxiluxun pot să-şi mai tragă sufletul.
Răniţilor li se acordă îngrijiri. Spărturile sunt astupate.
Hambarele sunt pregătite în vederea unui asediu
îndelungat. Santinelele sunt schimbate.
Regina termită din Moxiluxun nu dă nici un semn de
teamă. Alături de ea, regele, discret şi mut, rămâne învăluit
în mister. La termite, masculii supravieţuiesc zborului
nupţial şi rămân ulterior în loja regală alături de femela lor.
O spioană şopteşte cu un aer de conspiratoare ceea ce
ştie deja toată lumea: şi anume, că furnicile roşcate din
Bel-o-kan au pornit o cruciadă spre est şi că în drum au
masacrat mai multe sate de furnici şi un oraş de albine.
Se povesteşte că Chli-pou-ni, noua lor regină, s-a ocupat
de modernizarea Federaţiei prin tot soiul de inovaţii de
natură arhitecturală, agricolă şi industrială.
Reginele tinere îşi închipuie totdeauna că sunt mai deş-
tepte decât cele vârstnice, emite ironică bătrâna regină a
Moxiluxunului.
Termitele aprobă prin mirosuri complice.
653
 În clipa aceea răsună alarma.
Furnicile invadează Oraşul!
Informaţiile care circulă între antenele soldaţilor-termite
sunt atât de uimitoare, încât suveranei îi vine greu să le
dea crezare.
Coropişniţele au străpuns etajele inferioare. Labele lor
anterioare late le-au permis să sape la repezeală galerii
subterane prin care înaintează acum în şir compact, iar în
spatele lor, sute de furnici devastează totul.
Furnici? Furnicile au dresat coropişniţe?
Imposibilul se dovedeşte a fi cât se poate de adevărat.
Pentru prima oară, din pricina acestei armate
subpământene, un oraş termit este atacat de jos în sus.
Cine s-ar fi aşteptat la o ofensivă care să ocolească oraşul
şi să îi perforeze fundaţia? Strategii moxiluxieni nu mai
ştiu cum să reacţioneze.
În sălile cele mai de jos, 103 se minunează de caracterul
sofisticat al oraşului. Totul a fost construit pentru ca
locatarii să poată beneficia de temperatura pe care o doresc
în locul respectiv. Fântâni arteziene comunică, la mai mult
de o sută de paşi adâncime, cu pânze de apă,
împrospătând aerul. Curenţii calzi sunt generaţi de
grădinile de ciuperci amplasate la etajele superioare,
deasupra palatului regal. De acolo pornesc mai multe
hornuri. Unele se înalţă spre donjoane, cu rolul de-a
evacua gazul carbonic, în timp ce altele, trăgând răcoarea
subsolului, coboară înspre loja regală şi spre incubatoare.
Şi acum ce facem? Atacăm creşele? întreabă o luptătoare
belokaniană.
Nu, explică 103. La termite e altfel. Cel mai indicat este
să invadăm mai întâi grădinile de ciuperci.
Cruciatele se revarsă de-a lungul coridoarelor poroase.
La etajele de la subsol, trupele moxiluxiene sunt de-a
dreptul oarbe şi nu opun decât o slabă rezistenţă presiunii
654
furnicilor; cu cât urcă însă mai mult, luptele devin tot mai
intense. Fiecare cartier este cucerit cu preţul unor pierderi
grele de ambele părţi. În bezna compactă, fiecare îşi reţine
feromonii de identificare pentru a nu ajunge o ţintă pentru
adversarul ascuns.
Avea să mai fie oricum nevoie de încă două sute de morţi
ca să poată răzbate la grădinile termitiene.
Moxiluxienelor nu le mai rămâne decât să se predea.
Termitele lipsite de ciuperci sunt incapabile să asimileze
celuloza şi mor de inaniţie până la ultima ― adulţi, larve şi
regină.
Furnicile victorioase le vor masacra oare fără cruţare,
aşa cum le e obiceiul?
Nu. Aceste belokaniene sunt realmente uimitoare. În loja
regală, 103 îi explică suveranei că roşcatele nu se află în
război cu termitele, ci cu Degetele care trăiesc dincolo de
fluviu şi că, de altfel, nici nu ar fi atacat Moxiluxunul dacă
locuitorii acestuia nu s-ar fi legat primii de ele. Tot ce vrea
acum cohorta furnicilor este să-şi petreacă noaptea în
termitieră şi să primească sprijinul moxiluxienelor.

136. I-AM PRINS

― Nici vorbă de una ca asta!

Laetitia îşi trase enervată pătura peste cap.
― Nici gând să mă scol, mormăi ea. Sunt sigură că iarăşi
e o alarmă falsă.
Méliès o scutură şi mai puternic.
― Dar "ele" sunt aici, aproape că strigă el.
Eurasiatica binevoi să-şi dea la o parte cuvertura şi să-şi
deschidă un ochi mov înceţoşat de somn. Pe toate ecranele
de control se vedeau înaintând sute de furnici. Laetitia sări
655
în picioare şi manevră imaginea până ce pseudoprofesorul
Takagumi apăru limpede, cu trupul scuturat de spasme.
― Sunt pe cale să-l fărâmiţeze pe dinăuntru, suflă
Méliès.
O furnică se apropie de peretele fals şi păru că adulmecă
cu vârfurile antenelor.
― Miros cumva din nou a sudoare? se nelinişti
comisarul.
Laetitia îşi trecu nasul pe la. subsuorile sale.
― Nu, doar a lavandă. N-ai de ce să te temi.
Furnica păru să-i împărtăşească părerea, deoarece se
îndepărtă pentru a lua la rândul ei parte la masacrul
căruia i se dedau însoţitoarele sale.
Manechinul de plastic vibra, scuturat de asalturile
dinăuntru. Apoi convulsiile se domoliră şi cei doi văzură o
coloană de furnici ieşind din urechea stângă a păpuşii.
Laetitia Wells îi întinse mâna lui Méliès.
― Bravo. Aveai dreptate, comisare. E de necrezut, dar le-
am văzut cu ochii mei pe furnicile care îi asasinează pe
fabricanţii de insecticide! Şi, totuşi, încă nu-mi vine să
cred!
Ca poliţist adept al tehnicilor celor mai moderne, Méliès
instalase în urechea manechinului o. picătură de produs
radioactiv, în care era inevitabil să păşească o furnică ce
avea să le arate acum drumul de urmat. Manevra reuşise!
Pe ecrane se vedea cum furnicile umblau de jur-
împrejurul manechinului, scotocind pretutindeni ca să
înlăture orice urmă de la locul crimei.
― Iată cum se explică intervalul de cinci minute în care
lipsesc muştele. După ce-şi îndeplinesc nelegiuirea,
furnicile îşi adună eventualii răniţi şi tot ce ar mai putea să
le trădeze prezenţa. Iar în timpul acesta, muştele nu
îndrăznesc să se apropie.
Pe ecrane, furnicile se adunau şi se regrupau într-un şir
656
indian prelung, îndreptându-se spre baie; acolo, urcară
până la sifonul chiuvetei şi dispărură înăuntru până la
ultima.
Méliès era uluit şi încântat deopotrivă.
― Prin reţeaua de canalizare a oraşului pot să pătrundă
oriunde, în orice apartament, şi fără nici un fel de efracţie!
Laetitia nu-i împărtăşea deloc încântarea.
― În ce mă priveşte, există încă prea multe necunoscute,
spuse ea. Cum au putut insectele astea să citească ziarul,
să găsească o adresă şi, mai ales, de unde ştiau că
supravieţuirea lor cerea ca fabricanţii de insecticide să fie
ucişi? Nu înţeleg!
― Probabil că pur şi simplu le-am subestimat pe
lighioanele astea... Îţi aminteşti? M-ai acuzat că îmi
subestimez adversarul. Acum ţi-a venit rândul. Tatăl tău
era entomolog şi cu toate acestea tu nu ai reuşit până
acum să sesizezi cât de evoluate sunt furnicile. E limpede
că sunt în stare să citească ziarul şi să-şi detecteze
duşmanul. De-acum am căpătat dovada.
Laetitia refuza să creadă ceea ce văzuse.
― Nu pot, totuşi, să citească! N-ar fi putut să ne ducă de
nas de atâta vreme! Îţi imaginezi ce ar însemna asta? Că
ele ştiu totul despre noi, dar ne lasă să le considerăm nişte
vietăţi neînsemnate pe care le strivim sub picioare!
― Hai să vedem, totuşi, unde se duc.
Poliţistul scoase din toc un contor Geiger sensibil pe
distanţe mari. Indicatorul era reglat pe intensitatea
radioactivităţii marcajului cu care fusese impregnată una
din furnici. Aparatul era format dintr-o antenă şi un ecran
pe care clipea un punct verde într-un cerc negru. Punctul
verde înainta cu încetineală.
― Nu ne mai rămâne decât s-o urmărim pe şmechera
noastră, spuse Méliès.
În stradă, opriră un taxi. Şoferului îi veni destul de greu
657
să priceapă că clienţii săi îi cereau să meargă fără să
depăşească 0, 1 kilometri pe oră, adică viteza de deplasare
a cetei de asasine.
De obicei, oamenii erau atât de grăbiţi! Poate că ăştia doi
nu voiau decât să flirteze în maşina lui? Aruncă o privire în
retrovizor. Da' de unde, păreau mult prea ocupaţi să
discute, cu ochii pironiţi asupra unui obiect ciudat pe care
îl ţineau în mână.

137. ENCICLOPEDIE

CIOCNIRE ÎNTRE CIVILIZAŢII: În secolul al XVI-lea, primii

europeni care au debarcat în Japonia au fost nişte
exploratori portughezi. Ei au acostat pe o insulă dinspre
coasta de vest, unde au fost primiţi cât se poate de civilizat
de guvernatorul local. Acesta s-a arătat foarte interesat de
tehnologiile noi aduse de "nasurile lungi". Archebuzele i-au
plăcut în mod deosebit, şi a dobândit una prin troc, în
schimbul unei cantităţi de mătase şi orez.
Guvernatorul i-a poruncit apoi fierarului palatului să
copieze minunata armă pe care o achiziţionase, dar acesta
s-a dovedit incapabil să închidă chiulasa armei. De fiecare
dată, archebuza de fabricaţie japoneză îi exploda în faţă
celui ce o manevra. Astfel încât, atunci când portughezii s-au
întors, acostând pentru a doua oară, guvernatorul i-a cerut
fierarului corăbiei să îl înveţe pe al său cum să sudeze
chiulasa pentru ca ea să nu mai explodeze în momentul
tragerii.
Japonezii au izbutit apoi să fabrice arme de foc în număr
mare, şi toate regulile războiului din ţara lor au fost, din
această pricină, spulberate. Într-adevăr, până atunci doar
samuraii se luptau cu săbiile. Şogunul Oda Nobugana a
658
creat un corp de archebuzieri pe care i-a învăţat cum să
tragă în rafale ca să oprească o cavalerie duşmană.
La acest aport material, portughezii au adăugat un al
doilea cadou, de data aceasta spiritual: creştinismul. Papa
tocmai împărţise lumea între Portugalia şi Spania, iar
Japonia i-a fost hărăzită primei. Portughezii au trimis aşadar
iezuiţi, care iniţial au fost foarte bine primiţi. Japonezii
asimilaseră deja câteva religii, iar pentru ei creştinismul nu
reprezenta decât una în plus. Dar intoleranţa principiilor
creştine i-a enervat până la urmă.
Ce mai era şi cu religia asta catolică care susţinea că
toate celelalte credinţe sunt eronate, care îi asigura că
strămoşii lor, cărora le dedicau un cult neştirbit, se
perpeleau acum în Infern pe motiv că nu cunoscuseră
botezul?
Atâta sectarism a şocat întreaga populaţie niponă.
Japonezii i-au torturat şi i-au masacrat pe cei mai mulţi
dintre iezuiţi. După care, cu prilejul revoltei de la Shimabara,
a venit rândul japonezilor deja convertiţi la creştinism să fie
exterminaţi.
De atunci încolo, niponii au oprit orice intruziune
occidentală. Singurii toleraţi au fost negustorii olandezi,
izolaţi pe o insulă din largul coastei. Şi chiar şi respectivii
comercianţi au fost lipsiţi, multă vreme, de dreptul de-a pune
piciorul pe arhipelagul propriu-zis.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

138. ÎN NUMELE COPIILOR NOŞTRI

Regina termitelor îşi răsuceşte perplexă antenele, apoi,

659
dintr-o dată, se opreşte şi se întoarce cu faţa la furnicile
care i-au năpădit loja.
O să vă ajut, spuse ea. O să vă ajut nu fiindcă mă ţineţi
sub ameninţarea jeturilor voastre de acid formic, ci pentru că
Degetele sunt şi duşmanii noştri.
Degetele, explică ea, nu respectă nimic şi pe nimeni. Ele
întind nişte prăjini lungi dotate cu un fir de mătase care
are la capăt cârlig în care înfig larve de muşte sau
viermişori, supunându-i astfel unui chin oribil. Degetele
cufundă şi scot cârligele până când unii peşti milostivi
binevoiesc să omoare de tot victimele.
Pentru a-şi garnisi firele de mătase, Degetele au cutezat
să meargă şi mai departe. Un grup de-al lor s-a luat de
Moxiluxun, propriul ei oraş. Au străpuns coridoarele, au
devastat hambarele şi au năruit loja regală. Şi ce căutau
barbarii ăştia? Nimfele! Le-au luat pe toate cu ei.
Termitele credeau că puii sunt pierduţi definitiv, când
vânătorii i-au văzut la un moment dat zbătându-se la
capătul unei prăjini şi urlând feromoni de chemare în
ajutor.
Cum puteau să-i salveze? Cerând ajutorul gândacilor-
de-apă carnivori. Coleopterele acestea aveau să le
servească termitelor drept corăbii.
Corăbii?
Regina explică: aşa cum furnicile au ştiut să
domesticească nişte scarabei-rinocer pentru a face din ei
animale de transport aerian, termitele, în ce le priveşte, au
domesticit nişte gândaci-de-apă carnivori pentru ca ei să le
transporte pe apă. Era de-ajuns să se urce pe o frunză de
miozotis, pentru ca apoi să fie împinse de către aceştia.
Bineînţeles că nu a fost deloc uşor. La început, broaştele
făceau bucăţi majoritatea ambarcaţiunilor.
Întreg mediul acvatic le-a fost ostil termitelor până când
ele au învăţat să tragă cu clei în botul broaştelor şi să
660
treacă la abordajul peştilor mari, pe care îi perforau cu
mandibulele.
Din nefericire, navele termitelor nu au mai izbutit să
salveze nimfele. Degetele le cufundau în apă înainte ca
acestea să fi apucat să ajungă la ele. Operaţiunea le-a
permis însă să-şi dezvolte tehnicile de navigaţie şi să preia
controlul suprafeţei fluviului.
Aveţi dreptate, strigă regina Moxiluxunului, situaţia asta
nu mai poate să dureze. Este timpul să ne unim ca să le
băgăm minţile în cap Degetelor ăstora care ne distrug
oraşele, folosesc focul şi ne torturează copiii.
Şi în numele străvechii alianţe îndreptate contra celor ce
folosesc focul, regina oferă cruciadei patru legiuni de
nasutiterme, două legiuni de cubiterme şi două legiuni de
schedorhinoterme, acestea fiind nişte subcaste termite a
căror morfologie s-a adaptat diferitelor forme de luptă.
Să dăm uitării ura seculară dintre furnici şi termite.
Înainte de toate, trebuie să punem capăt abuzurilor şi jafului
acestor monştri.
Pentru a nu mai pierde timpul, suverana propune ca
traversarea fluviului să se facă cu ajutorul flotei sale.
Moxiluxunul şi-a creat propriul său port, într-un golf
adăpostit de vânt, ce se prelungeşte cu o plajă de nisip fin.
Furnicile se îndreaptă spre plajă. Frunze lungi de
miozotis zac pretutindeni. Unele sunt încărcate cu provizii
de hrană ce aşteaptă să fie descărcate. Altele sunt goale,
pregătite să pornească spre noi ţinuturi. Termitele au
construit o radă artificială din celuloză în care îşi ţin la
adăpost corăbiile, plantând chiar nişte trestie pe dig ca să-
şi ferească portul de vânt şi de valuri.
Ce se află pe insula din faţă? se interesează 103.
Nimic, în afară de salcâmul acela tânăr, pe care
termitele nu l-au mâncat deoarece nu le place deloc acest
fel de celuloză. Altminteri, insula le serveşte uneori drept
661
adăpost pe timp de furtună.
103 şi 24, care duce coconul, urmate de furnici şi
termite, se instalează pe una din frunzele de nu-mă-uita, a
cărei suprafaţă este acoperită de un puf transparent.
Câteva termite împing nava pe apă şi sar apoi la iuţeală,
căutând să nu-şi ude labele.
O moxiluxiană îşi înmoaie antenele în apă şi degajă un
feromon. Pe loc, se apropie două siluete. Sunt gândacii-de-
apă carnivori, prieteni ai Oraşului termit, nişte coleoptere
care respiră sub apă prinzând o bulă de aer între elitre.
Datorită buteliei acesteia de oxigen, ei pot rămâne foarte
mult timp în imersiune. Labele anterioare le sunt echipate
cu ventuze ce servesc de obicei în timpul împerecherii, dar
pe care acum şi le fixează dedesubtul frunzei ca s-o poată
propulsa.
La semnalul chimic lansat sub unde, gândacii încep să
învolbureze apa cu lungile lor labe posterioare, făcând ca,
încetul cu încetul, corăbiile termite să pornească pe fluviu.
Şi cruciada îşi continuă, neabătută, drumul.

139. COMUNIUNE

Augusta Wells şi tovarăşii ei de viaţă subterană făcuseră

cerc în vederea unei noi şedinţe de comuniune! Rând pe
rând, fiecare emise câte un sunet înainte de-a se alătura
celorlalţi în OM, tonalitatea unică, pe care o lăsară să
răsune până ce li se scurse cu totul din plămâni şi începu
să le vibreze în capete.
După care se lăsă liniştea, tulburată doar de respiraţiile
încetinite.
Nici o şedinţă nu semăna cu alta. De data aceasta, toţi
fuseseră pătrunşi de o energie provenind din tavan, o
662
energie îndepărtată şi, totuşi, capabilă să străbată stânca
până la ei.
Enciclopedia conţinea un pasaj despre undele cosmice
cu o frecventă atât de mare, încât puteau străpunge orice
fel de material, inclusiv apa şi nisipul.
Jason Bragel percepu în corpul său prezenţa unor
energii diferite, reprezentate în întregime prin sunete. La
început, exista o energie de bază, U, care se ramifica în
două subenergii: A şi WA. La rândul lor, ele se
descompuneau în alte patru sunete: WO, WE, E şi O, care
se împărţeau şi ele în opt şi apoi în două, încheindu-se în
tonalităţile I şi WI. Numără cu totul şaptesprezece, adunate
în formă de piramidă la nivelul plexului său solar.
Sunetele formau un fel de prismă care, receptând
lumina albă a sonorităţii OM, o descompunea în culorile
primare.
Concentrare. Expansiune.
Cu toţii respirau culorile şi sunetele.
Inspiraţie. Expiraţie.
Comunicanţii nu mai erau decât şaisprezece prisme
calme, umplute cu sunete şi lumini.
Nicolas le aruncă o privire zeflemitoare.

140. RECLAMĂ

"O dată cu venirea vremii frumoase, gândacii-de-

bucătărie, furnicile, ţânţarii şi păianjenii proliferează în
casele şi grădinile noastre, da sa scăpaţi de ei, nu există
decât o singură soluţie: praful KRAK-KRAK.
Cu Krak-Krak puteţi sta liniştiţi întreaga vară! Agentul
deshidratant pe care îl conţine usucă insectele până ce se
sparg ca sticla.
663
 Krak-Krak sub formă de praf. Krak-Krak sub formă de
spray. Krak-Krak sub formă de fumigaţii.
Krak-Krak este salubritatea însăşi!"

141. UN FLUVIU

Puţin câte puţin, frunza de nu-mă-uita a lui 103 ia

viteză. Corabia insectelor înaintează în linie dreaptă,
despicând pâcla ce se târăşte pe suprafaţa fluviului şi
înălţându-şi prova de fiecare data când în faţă se produce o
învolburare înspumată. De jur-împrejur se zăresc încă vreo
sută de vase, din care se ivesc antene şi mandibule. Două
mii de cruciate pe o sută de frunze de nu-mă-uita formează
o flotilă impresionantă.
Oglinda netedă a fluviului este tulburată de vârtejuri.
Nişte ţânţari treziţi de ambarcaţiunile moxiluxiene îşi
iau zborul, bodogănind în dialectul lor ţânţăresc.
În partea dinainte a navei, termita nasutitermă care stă
la prova îi indică alteia drumul cel mai bun de urmat.
Aceasta din urmă transmite comenzile gândacilor-de-apă,
emiţând feromoni subacvatici.
Trebuie evitate vârtejurile, stâncile subacvatice şi algele
lenticulare în care totul se înnămoleşte.
Ambarcaţiunile fragile lunecă peste fluviul liniştit, care
pare dat cu lac.
Liniştea nu e tulburată decât de învolburările verzi-
albăstrui provocate de labele gândacilor care răscolesc
undele. Deasupra lor, o salcie plângătoare îşi revarsă
coroana de frunze prelungi.
103 îşi cufundă ochii şi antenele sub apă. Totul colcăie
de viaţă acolo, dedesubt. Furnica întrezăreşte tot soiul de
animale acvatice nostime: îndeosebi dafnii şi ciclopi,
664
crustacee minuscule şi roşii ce se agită, năpustindu-se în
toate direcţiile. Oricine se apropie de gândacii-de-apă este
aspirat pe loc de aceste adevărate fiare sălbatice.
9, în ce o priveşte, observă că şi deasupra totul colcăie
în egală măsură de viaţă... Un banc de mormoloci se
năpusteşte spre ei, ţâşnind la rasul apei.
Atenţie, mormoloci!
Informaţia este transmisă tuturor corăbiilor termite.
Gândacii-de-apă primesc ordinul să-şi accelereze cadenţa
mişcărilor. Furnicile nu au ce să facă, astfel încât li se cere
numai să se agaţe bine de perii frunzelor.
Nasutiterme, la posturile de luptă!
Termitele cu capul în formă de pară îşi îndreaptă
coarnele spre suprafaţa valurilor.
Un mormoloc se năpusteşte şi muşcă frunza de nu-mă-
uita a corăbiei lui 24, care îşi schimbă traseul, nimereşte
într-un vârtej şi începe să se răsucească.
Un altul se repede la corabia lui 103.
9 o ţinteşte şi trage în ea de la o distanţă minimă.
Vietatea vâscoasă şi întunecată la culoare este lovită, dar,
cu un ultim reflex, se saltă pe frunză şi începe să se zbată,
biciuindu-i suprafaţa cu coada lungă şi neagră. Toată
lumea, furnici şi termite deopotrivă, este măturată şi
aruncată în apă.
9 şi 103 sunt pescuite la timp ale o navă.
Mormolocii mai scufundă câteva frunze de nu-mă-uita,
făcând să se înece vreo mie de insecte.
Atunci, "Marele Corn" şi scarabeizii săi intervin pentru a
doua oară. De la începutul traversării fluviului, ei
zburaseră pe deasupra flotilei. De îndată ce îi văd pe
mormoloci răsturnând frunzele de nu-mă-uita şi
înverşunându-se asupra celor ce se înecau, ei se năpustesc
în picaj, perforându-i dintr-o parte în cealaltă pe tinerii
batracieni cu corpul moale şi apoi înălţându-se din nou,
665
înainte de-a se uda.
Câţiva scarabei se îneacă din pricina acestei acrobaţii
periculoase, dar cei mai mulţi izbutesc să se ridice înapoi
in văzduh, cu cornul împodobit de mormoloci traşi în
ţeapă, ce lovesc aerul cu cozile lor lungi, negre şi umede.
De data aceasta, mormolocii fac cale întoarsă.
Naufragiaţii sunt salvaţi. Nu au mai rămas decât
cincizeci de corăbii pline ochi cu vreo mie de cruciate. Nava
lui 24 (care se rătăcise pe durata bătăliei) se alătură cu
vâslituri largi ansamblului flotilei.
Într-un târziu, răsună, în sfârşit, strigătul feromonal
aşteptat de către toţi:
Pământ la orizont!

142. O LICĂRIRE VERDE ÎN NOAPTE

Cei doi erau în culmea exaltării.

― Ia-o la dreapta. Încet, încet. Iar la dreapta. Apoi la
stânga. Drept înainte. Mai încet. Tot înainte, porunci
comisarul Méliès.
Laetitia Wells şi Jacques Méliès se agitau pe bancheta
din spate, nerăbdători să ajungă la deznodământul
anchetei. Şoferul taxiului se supunea, resemnat.
― Dacă mai mergem mult aşa, o să calez.
― S-ar părea că se îndreaptă spre liziera pădurii
Fontainebleau, spuse Laetitia, frângându-şi mâinile de
nerăbdare.
La capătul străzii, în lumina albă a Lunii pîine, se zărea
deja frunzişul des.
― Mai încet!
În spatele lor, şoferii claxonau înfuriaţi. Nimic nu poate
fi mai cumplit pentru circulaţie decât o urmărire cu viteză
666
minimă! Cei ce le privesc în filme preferă de departe ca ele
să se desfăşoare într-o goană nebună!
― La stânga, încă o dată!
Şoferul suspină, plin de înţelepciune:
― N-ar fi mai bine să mergeţi pe jos? Oricum, la stânga e
sens interzis.
― Nu contează, sunt poliţist!
― Aha. Bine, cum doriţi.
Drumul era însă blocat de maşinile ce veneau din sens
invers. Furnica impregnată cu substanţa radioactivă
ajunsese deja la limita razei de percepţie. Ziarista şi
comisarul săriră din mers, ceea ce, la o asemenea viteză,
nu reprezenta nici un pericol. Méliès îi aruncă şoferului o
bancnotă, fără să se mai sinchisească de rest. Şoferul îşi
zise, în timp ce dădea în marşarier, că, deşi erau ciudaţi,
clienţii săi nu erau în nici un caz zgârciţi.
Reuşiseră să regăsească semnalul. Coloana înainta într-
adevăr spre pădurea Fontainebleau.
Jacques Méliès şi Laetitia Wells ajunseră într-o zonă cu
căsuţe amărâte, luminate de felinare. Pe străzile cartierului
aceluia sărac nu era ţipenie. În schimb, în spatele
gardurilor erau o mulţime de câini care-i lătrau când
treceau prin dreptul lor. Majoritatea erau ciobăneşti
germani, mari şi degeneraţi din pricina încrucişărilor
consangvine repetate în scopul de păstrare a purităţii rasei,
care se apucau să hămăie sărind şi izbindu-se de porţi de
cum vedeau vreun om pe stradă.
Lucrul acesta îi provocă o teamă cumplită lui Jacques
Méliès, pe care fobia de lupi de care suferea îl făcea să fie
înconjurat de un nor de feromoni de spaimă, simţit din plin
de către câini, care încercau astfel o poftă şi mai mare de
a-l muşca.
Câţiva săreau în sus, încercând să treacă peste gard, în
timp ce alţii se sforţau să sfâşie cu colţii stinghiile de lemn.
667
 ― Ţi-e teamă de câini? îl întrebă ziarista pe comisar, care
se făcuse livid. Stăpâneşte-te, acum chiar că nu e
momentul să-ţi dai în petic: Vrei să le pierdem pe furnici?
Chiar în clipa aceea, un ciobănesc german uriaş începu
să latre mai tare decât toţi ceilalţi. Crestând ulucile cu
molarii săi masivi, câinele izbutise să despice o scândură.
Ochii i se învârteau înnebuniţi în orbite. Cineva care
emitea atâtea mirosuri de spaimă constituia o provocare în
toată regula. Ciobănescul acesta mai întâlnise şi până
atunci în cale copii înspăimântaţi sau bunicuţe care
grăbeau pasul într-un mod plin de înţelesuri, dar nimeni
nu mirosise vreodată atât de puternic a victimă virtuală ca
cel de acum.
― Ce te-a apucat, comisare?
― Nu... nu pot să merg mai departe.
― Glumeşti, nu e decât un câine.
Ciobănescul german se înverşuna mai departe asupra
gardului. O a doua scândură fu sfărâmată între colţii săi.
Dinţii strălucitori, ochii înroşiţi, urechile negre şi ascuţite:
pentru mintea lui Méliès, el nu putea fi decât un lup turbat
― acela care se afla pe vremuri în fundul patului său de
copil.
Capul câinelui răzbătu printre uluci, urmat de o labă şi
apoi de tot corpul. Ajunsese acum cu totul afară şi se
năpustise spre el alergând foarte repede. Lupul turbat era
liber. Între dinţii ascuţiţi ai fiarei şi gâtul moale al omului
nu mai exista nici un obstacol.
Animalul sălbatic şi omul civilizat se aflau faţă în faţă.
Jacques Méliès se făcu alb ca varul şi înţepeni.
Laetitia păşi la timp între câine şi poliţist şi pironi
animalul cu o privire mov îngheţată, care spunea: "Nu mi-e
frică de tine."
Stătea acolo, dreaptă, cu umerii depărtaţi, în poziţia
celor siguri de sine, cu atitudinea şi privirea dură pe care le
668
avusese dresorul de la crescătorie odinioară, când îl
învăţase pe ciobănescul german să apere o locuinţă.
Cu coada între picioare, animalul făcu stânga-mprejur şi
se întoarse temător îndărătul gardului.
Méliès era încă palid şi tremura tot de spaimă şi de frig.
Fără să stea pe gânduri, Laetitia îl luă în braţe pentru a-l
linişti şi încălzi, la fel cum ar fi făcut cu un copil,
strângându-l până când comisarul zâmbi.
― Suntem chit. Te-am salvat de câine, m-ai salvat de
oameni. Vezi bine că avem nevoie unul de celălalt.
― Repede, semnalul!
Licărirea verde era pe punctul de-a ieşi din cadrul
ecranului. O luară la fugă până când o văzură revenind la
loc în centrul cercului.
Căsuţele se înşiruiau una după alta, având uneori câte o
tăbliţă pe uşă: "Sam'suffit" sau "Do mi şi la do re". Şi, peste
tot, câini, peluze prost îngrijite, cutii de scrisori din care se
revărsau prospecte, mese de ping-pong părăginite, frânghii
de rufe cu cleşti agăţaţi şi, ici, colo, remorci de camping
lăsate într-o rână. Singurul semn de viaţă omenească era
lumina albastră a televizoarelor, ce se întrezărea prin
ferestre.
Furnica radioactivă gonea sub picioarelor lor, prin
canale. Pădurea era tot mai aproape. Poliţistul şi ziarista se
ţineau scai de semnal.
Cotiră pe o stradă ce se dovedi din prima clipă la fel ca
toate celelalte din cartier. Pe obişnuita tăbliţă scria "Strada
Phoenix". Printre locuinţe începură, totuşi, să se întrevadă
câteva prăvălii. Într-un fast-food, cinci adolescenţi adăstau
în faţa unor cutii de bere de 6 grade. Pe eticheta sticlelor se
putea citi: "Atenţie: orice abuz poate fi periculos." Aceeaşi
inscripţie se etala pe pachetele de ţigări. Guvernul
intenţiona să lipească în curând nişte etichete similare pe
pedalele de acceleraţie ale maşinilor şi chiar şi pe armele
669
cu vânzare liberă.
Trecură prin faţa supermagazinului "Templul
consumaţiei", a cafenelei "Unde se întâlnesc prietenii" şi se
opriră în faţa unui magazin de jucării.
― S-au oprit chiar acum. Aici.
Aruncară o privire de jur-împrejur. Prăvălia avea un
aspect bătrânicios. În vitrină erau expuse articole prăfuite,
aruncate parcă la grămadă: iepuri de pluş, jocuri de
societate, maşini în miniatură, păpuşi, soldaţi de plumb,
costume de cosmonauţi sau de zâne, obiecte de păcăleli şi
pozne.... O ghirlandă anacronică, multicoloră, clipea
neîncetat deasupra dezordinii acesteia.
― Sunt aici. Sunt sigur aici. Punctul verde a încetat să
mai clipească.
Méliès strânse mâna Laetitiei gata să o frângă:
― I-am prins!
De bucurie, îi sări de gât şi ar fi sărutat-o, dacă ea nu l-
ar fi respins.
― Păstrează-ţi sângele rece, comisare. Încă nu ne-am
încheiat treaba.
― Sunt aici. Priveşte, semnalul e în continuare activ, dar
nu se mai deplasează.
Ea dădu din cap şi îşi ridică privirile. Pe faţada
magazinului scria cu litere mari de neon albastru: "La
Arthur, regele jucăriilor".

143. LA BEL-O-KAN

La Bel-o-kan, o musculiţă mesager îi raportează lui Chli-

pou-ni:
Au ajuns la fluviu.
Solul îi povesteşte amănunţit totul. După bătălia cu
670
legiunile zburătoare din stupul Askolein, cruciada a
străbătut munţii, a traversat o cascadă şi apoi a dat o mare
bătălie cu locuitoarele unei termitiere noi de pe malul
fluviului Mangetout.
Suverana notează informaţiile pe un feromon mnezic.
Şi cum o să-l traverseze? Prin subterana Satei?
Nu, termitele au domesticit nişte gândaci-de-apă pe care
îi folosesc ca să le tragă flotila din frunze de nu-mă-uita.
Chli-pou-ni se arată foarte interesată. Ea una nu a
reuşit niciodată să domesticească pe deplin coleopterele
acvatice.
Mesagera încheie cu veştile proaste. Cruciada a fost
ulterior atacată de mormoloci. Toate aceste peripeţii au
decimat rândurile cruciatelor, încât nu au mai rămas decât
vreo mie, iar printre ele se găsesc destule rănite. Foarte
puţine continuă să-şi mai aibă cele şase labe intacte.
Regina nu-şi face prea multe griji din pricina asta. Chiar
şi cu câteva labe în minus, o mie de cruciate, de-acum
călite în luptă până la ultima, vor fi mai mult decât
suficiente ca să ucidă toate Degetele de pe Pământ,
consideră ea.
Cu condiţia, se-nţelege, de-a nu mai suferi şi alte
pierderi.

144. ENCICLOPEDIE

ACACIA CORNIGERA: Salcâmul din această specie este

un arbust care nu se poate maturiza decât cu ciudata
condiţie de-a fi locuit de către furnici. Ca să se dezvolte, el
are într-adevăr nevoie să fie îngrijit şi apărat de către furnici.
Astfel încât, pentru a le atrage, copacul s-a transformat de-a
lungul anilor într-un furnicar viu.
671
 Toate crengile îi sunt scobite şi în fiecare există câte o
reţea de coridoare şi de săli confortabile, destinate exclusiv
furnicilor.
Şi chiar mai mult: în aceste coridoare trăiesc deseori pă-
duchi-de-frunză albi, al căror lichid zaharos şi vâscos este o
delicatesă pentru lucrătoarele şi luptătoarele myrmicine.
Salcâmul oferă, aşadar, casă şi masă furnicilor care îi vor
face cinstea de-a se stabili înăuntrul lui. În schimb, ele îşi
îndeplinesc îndatoririle de musafiri: evacuează omizile şi
păduchii de pe scoarţă, melcii fără casă, păianjenii şi orice
alt soi de xylofagi care i-ar putea încărca ramurile. În fiecare
dimineaţă, ele taie cu mandibula iedera şi alte plante
agăţătoare care tind să paraziteze copacul.
Furnicile îndepărtează frunzele moarte, răzuiesc lichenii
şi tratează rănile arborelui ungându-le cu salivă
dezinfectantă.
O colaborare atât de reuşită între specia vegetală şi cea
animală este rar întâlnită în natură. Graţie furnicilor, acacia
cornigera se înalţă adesea deasupra coroanelor celorlalţi
copaci care l-ar putea umbri şi captează direct lumina
Soarelui.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

145. INSULA CU SALCÂM

Ceaţa şerpuitoare se risipeşte, dezvăluind un decor neo-

bişnuit: o plajă, recife şi faleze de pământ pietros.
Corabia termită din frunte eşuează pe un ţărm de
muşchi verde. Aici, flora şi fauna nu seamănă cu nimic
cunoscut. Musculiţe cu miros de mlaştină se rotesc
672
vertiginos printre nori de ţânţari şi libelule. Plantele arată
de parcă ar fi fost doar puse acolo, şi nu prinse cu
rădăcini. Florile le sunt sărace şi chircite, iar frunzele li se
scurg ca nişte şuviţe. Solul acoperit de alge e tare. Stânca
roasă de spuma valurilor este ciuruită de nenumărate
adâncituri şi arată ca o bucată de burete negru.
Ceva mai încolo, pământul este mai moale şi friabil, iar
în mijlocul peticului de teren se înalţă tânărul salcâm
cornigera. S-a născut fără îndoială dintr-o sămânţă purtată
de vânt, care a căzut din întâmplare pe insula aceasta.
Apa, pământul şi aerul, cele trei elemente, au fost de ajuns
ca să dea viaţă vegetalei. Cu toate acestea, copacului îi
lipseşte o contribuţie majoră ca să îşi urmeze creşterea: şi
anume, furnicile. În genele sale stă întipărită dintotdeauna
însoţirea cu furnicile.
Sunt deja doi ani de când le aşteaptă. Atâţia fraţi de-ai
săi au ratat această întâlnire cosmică! fel unul avea să le-o
datoreze, indirect, Degetelor. Aceloraşi Degete care i-au
scrijelit în scoarţă "Gilles o iubeşte pe Nathalie", lăsându-i
cicatricea care îl face să sufere atât de rău!
Deodată, 103 tresare. Chiar în centrul insulei se găseşte
un obiect care îi stârneşte nişte amintiri foarte clare.
Proeminenţa aceea... da, nu poate fi vorba de o întâmplare.
Chiar asta e. Turnul cu vârful rotund şi plin de găuri.
Prima anomalie pe care o descoperiseră în ţinutul alb. Fără
veste, furnica se desprinde de grup şi pipăie. E tare,
transparent şi înăuntru se află un praf alb. Exact ca data
trecută.
Termitele soldaţi i se alătură. Contact antenar.
Ce se întâmplă? De ce a părăsit grupul?
103 îi lămureşte că obiectul din faţa lor e ceva foarte
important.
Da, foarte important, repetă 23, este un obiect sculptat de
către zeii Degete! E un monolit divin.
673
 Pe loc, deistele se apucă să modeleze o statuie
asemănătoare de argilă.
Furnicile cu cea mai mare influenţă hotărăsc să se
oprească vreme de câteva zile în oaza aceasta de pace
pentru a se reface după emoţiile călătoriei, a îngriji rănile
soldaţilor şi a-şi redobândi puterile.
Decizia întruneşte acordul tuturor.
103 face câţiva paşi şi este pe loc frapată de ceva
anume. Organele lui Johnston, sensibile la câmpul
magnetic terestru, îi provoacă un fel de gâdilituri.
Se află pe un nod al lui Hartman!
Cruciatele s-au oprit nu departe de un nod al lui
Hartman!
Nodurile lui Hartman sunt nişte zone de magnetism deo-
sebit. Furnicile nu-şi construiesc de regulă cuiburile decât
în aceste puncte precise, care reprezintă încrucişările
liniilor de forţă ale câmpurilor magnetice terestre cu ioni
pozitivi. Punctele acestea sunt nefaste pentru destul de
multe animale (îndeosebi pentru mamifere), dar pentru
furnici ele constituie, dimpotrivă, o garanţie a confortului.
Prin intermediul acestor puncte de acupunctură care
înţeapă scoarţa terestră, ele pot să dialogheze cu planeta-
mamă, să repereze izvoarele de apă şi să detecteze
cutremurele de pământ, în felul acesta, oraşul lor este
conectat cu lumea.
103 caută locul exact în care intensitatea energiilor
atinge punctul maxim şi descoperă că nodul lui Hartman
este situat chiar sub salcâm.
Însoţită de 24 şi de 9, ea porneşte de îndată să măsoare
arbustul' cu pasul. Într-un loc anume, scoarţa este mai
fină. Împreună cu celelalte două, ea decupează capsula
protectoare şi deflorează salcâmul cornigera. Ce minunăţie!
înăuntru se găseşte un furnicar gol, de o curăţenie
impecabilă, care le aşteaptă.
674
 Furnicile se vâră înăuntru până la rădăcina plină de săli
care nu aşteaptă decât să fie locuite. Unele par să aibă un
simulacru de arhitectură în care se recunosc destul de
uşor nişte hambare şi o lojă nupţială. Există până şi staule
în care se agită deja păduchi-de-frunză albi, lipsiţi de aripi.
Belokanienele vizitează locuinţa neaşteptată. Toate
crengile sunt scobite, iar seva circulă prin suprafaţa
interioară a zidurilor oraşului acestuia însufleţit.
Copacul dezvirginat răspândeşte parfumuri răşinoase
dintre cele mai ademenitoare, în semn de bun-venit pentru
poporul myrmicin.
24 descoperă, plină de admiraţie, înşiruirile de săli
vegetale şi, de emoţie, deschide mandibulele, dând drumul
nepreţuitului cocon de fluture. Dar ea nu îşi uită, totuşi,
nici o clipă datoria şi, cu un gest rapid, îl culege la iuţeală.
O exploratoare vârstnică îi spune că acest "cuib-cadou"
are un preţ: dacă vor să locuiască aici, trebuie să aibă grijă
de copac. Este o obligaţie permanentă, care îţi cere să te
simţi grădinar până în adâncul sufletului. Când ies din nou
afară, bătrâna luptătoare îi arată o mlădiţă de cuscută şi îi
explică.
Sămânţa de cuscută se dezvoltă la contactul cu orice
putreziciune. Ea îşi scoate atunci din pământ o tulpină
care se întinde şi se răsuceşte încet, cu o viteză de
aproximativ două rotiri pe oră.
De îndată ce tulpina întâlneşte un copac, ea îşi lasă
rădăcinile să moară şi dezvoltă nişte ţepi-sugători care se
înfig şi aspiră seva arbustului. Cuscuta este realmente
vampirul lumii vegetale.
103 tocmai le arată o asemenea mlădiţă care creste nu
departe de copacul cornigera. Planta se roteşte atât de lent,
încât dă impresia unei mişcări naturale, provocate de vânt.
24 îşi scoate mandibulele cele mai tăioase şi se
pregăteşte să reteze cuscuta in bucăţi.
675
 Nu, emite 103. Dacă o tai, fiecare bucată va redeveni
activă. O cuscută tăiată în zece bucăţi dă alte zece cuscute.
Furnica afirmă că a asistat la un fenomen destul de
surprinzător. Două fragmente de cuscută plantate alături
se roteau încet în căutarea unui arbore pe care să-l sugă
de sevă. Cum nu găseau nici unul, s-au încolăcit una în
jurul celeilalte şi şi-au supt reciproc seva până ce au murit
amândouă.
Şi atunci ce e de făcut? Dacă o lăsăm sa crească, va
sfârşi prin a găsi salcâmul şi i se va încolăci pe trunchi,
spune 24.
Trebuie s-o smulgem din rădăcini şi s-o aruncăm imediat
în apă.
Zis şi făcut. Furnicile se folosesc de prilej ca să
îndepărteze Şi restul plantelor care s-ar putea dovedi
nocive pentru salcâm. Apoi alungă toţi viermii, rozătoarele
de mici dimensiuni şi omizile ce se găsesc prin împrejurimi.
La un moment dat aud un tic-tac regulat. Este un
coleopter zis "ceasul-morţii", un animal care găureşte
lemnul cu lovituri date la intervale precise. Un al doilea tic-
tac îi răspunde.
Este un mascul "ceasul-morţii" care îşi cheamă femela,
semnalează o termită care a avut deseori de-a face cu
aceşti rivali. Într-adevăr, loviturile par să-şi răspundă, ca
un cântec scos de două tam-tam-uri.
Coleopterele sunt localizate cu uşurinţă, după care
aceşti Romeo şi Julieta sunt degustaţi.
Când ţi-ai ales tabăra, trebuie să te uneşti contra
duşmanilor comuni.
Cruciatele se mută pentru noapte în copacul care este
un oraş în toată regula.
Toţi descoperă cu încântare salcâmul scobit.
În cripta aflată în cea mai încăpătoare dintre crengi,
armata se aşează să mănânce.
676
 Furnicile, termitele, albinele şi micii scarabei procedează
la o trofolaxie generală. Păduchii-de-frunză sunt mulşi, iar
mieratul lor este distribuit tuturor. Apoi, aşa cum se
întâmplă la fiecare bivuac, discuţia revine la veşnica temă a
Degetelor, care constituie, obiectivul periplului lor.
Degetele sunt zei, susţine o deistă belokaniană.
Zei? Ce înseamnă zei? întreabă o termită moxiluxiană.
23 explică: zeii sunt nişte forte aflate deasupra tuturor.
Albinele, muştele şi termitele descoperă cu stupoare că
în sânul cruciadei există furnici care le venerează pe
Degete, până-ntr-atât încât sunt convinse că ele stau la
originea lumii.
Dezbaterile continuă. Fiecare ţine să-şi prezinte părerea.
Degetele nu există.
Degetele zboară.
Ba nu, Degetele se târăsc.
Ele pot să umble pe sub apă.
Se hrănesc cu carne!
Ba nu, sunt ierbivore.
Nu se hrănesc deloc şi trăiesc dintr-o rezervă de energie
pe care o au din naştere.
Degetele sunt nişte plante.
Ba nu, nişte reptile.
Degetele sunt numeroase.
Probabil că nu există mai mult de zece-cincisprezece, care
străbat planeta în turme de câte cinci.
Degetele sunt nemuritoare.
Da' de unde, am omorât unul acum câteva zile.
Acela nu era un Deget!
Atunci ce era?
Degetele sunt inatacabile.
Degetele au nişte cuiburi de ciment, ca viespile.
Nu, ele dorm în copaci, ca păsările.
Ele nu hibernează!
677
 Staţi aşa, nu e totuşi cazul să batem prea rău câmpii.
Degetele hibernează cu siguranţă. Toate animalele
hibernează.
Degetele se hrănesc cu lemn, deoarece o termită a văzut
deja câţiva copaci din pădure găuriţi într-un fel neobişnuit.
Nu, Degetele se hrănesc cu furnici.
Degetele nu se hrănesc, ele trăiesc dintr-o rezervă de
energie pe care o au din naştere, doar v-am spus-o
adineaori.
Degetele sunt roze şi rotunde.
Pot fi şi negre şi netede.
Dezbaterea continuă. Deistele şi non-deistele se
înfruntă. Din pricina teoriilor lor prosteşti, 23 şi 24 o
exasperează pe 9.
Drojdia asta a societăţii ar trebui ucisă până nu îi conta-
minează şi pe ceilalţi, rosteşte ea, luând-o pe 103 drept
martoră a riscului pe care îl reprezintă duşmani din
interior.
Luptătoarea îşi scutură antenele.
Nu. Lasă-le în pace. Ele fac parte din diversitatea lumii.
9 este perplexă. E ciudat, dar de la începutul cruciadei
acesteia se pare că ele toate se schimbă necontenit.
Furnicile discută în prezent pe teme abstracte şi simt din
ce în ce mai mult emoţii şi temeri. Roşcatele sunt oare
bolnave, de "maladia stărilor sufleteşti"? Sau te pomeneşti
că devin tot mai puţin furnici?
Luptătoarele au de înfruntat nişte monştri, şi ele stau
aici şi discută. Ar fi mai bine să doarmă. Copacul cornigera,
fericit cum numai copacii pot fi, va fi paznicul somnului
lor.
Afară, broaştele din miez de noapte mugesc de furie că
nu se pot ospăta cu mulţimea aceea de insecte aflate la
adăpostul castelului de fibre şi sevă.
Toate cruciatele au adormit, în afară de furnicile zombi,
678
care, condiţionate de paraziţii hepatici, ies în şir şi se
caţără în vârful ierburilor, unde aşteaptă să fie mâncate.
Dar pe insula unde se află acum nu există nici urmă de oi.
În zori, uitând cu desăvârşire de escapada făcută, aveau să
se înapoieze lângă camaradele lor.

AL CINCILEA ARCAN:
Seniorul furnicilor

146. DEISTA

Rebelele coboară cu toată viteza de-a lungul coridoarelor

Oraşului. Nu vor reuşi cu nici un chip să-i ducă Doctorului
Livingstone furnica-cisternă pe care au furat-o. Câteva se
sacrifică pentru a încetini înaintarea gărzii federale.
Jeturile de acid ţâşnesc. O deistă se prăbuşeşte, apoi
încă una.
Supravieţuitoarele sunt împinse puţin câte puţin spre
sala ploşniţelor. Înainte însă ca toate să piară, Chli-pou-ni
vrea să afle ceva. Ea porunceşte ca una dintre fanatice să
fie adusă în faţa ei.
De ce faceţi toate acestea? o întreabă ea.
Degetele sunt zeii noştri.
Mereu acelaşi refren. Regina Chli-pou-ni îşi agită
gânditoare antenele. De la o vreme încoace, din motive
necunoscute, mişcarea rebelă cunoaşte o nouă amploare.
679
În urmă cu doar câteva săptămâni, după spusele
spioanelor reginei, nu mai existau decât vreo douăsprezece,
şi acum iată că sunt vreo sută.
Vânarea rebelelor trebuie intensificată. De-acum a
devenit limpede că sunt prea periculoase.

147. MAGAZINUL DE JUCĂRII

― Şi acum ce facem? întrebă Laetitia Wells.

― Intrăm, decretă Jacques Méliès pe un ton plin de
siguranţă.
― Crezi că or să ne dea drumul înăuntru?
― Nu mă gândeam chiar să sunăm la uşă. Să intrăm
prin fereastra de pe faţadă. Dacă se trezeşte vreunul să
protesteze, îi arăt un mandat de percheziţie. Port mereu în
buzunar câte unul fals.
― Frumoasă mentalitate! protestă ziarista. E clar că
diferenţa dintre poliţie şi bandiţi nu e deloc prea mare.
― În orice caz, e clar că nu le poţi veni de hac
criminalilor doar cu scrupule şi sentimente din astea
generoase. Haidem!
Simţindu-se prea curioasă ca să mai facă mofturi,
ziarista o luă pe urmele lui când poliţistul începu să se
caţere pe burlan. Oamenii înaintează de regulă greu pe
suprafeţele verticale. Cei doi îşi juliră mâinile şi fură în mai
multe rânduri cât pe ce să cadă până reuşiră să ajungă pe
terasă. Din fericire, casa nu avea decât un etaj, care dădea
direct pe acoperiş.
O dată ajunşi sus, se opriră ca să-şi tragă răsuflarea.
Licărirea verde era în acelaşi loc, menţinându-se nemişcată
în centrul ecranului. Probabil ca Laetitia şi Méliès se aflau
doar la vreo cinci-şase metri de furnicile ucigaşe. Uşa-
680
fereastră a balconului era întredeschisă. Cei doi pătrunseră
înăuntru.
Fasciculul lanternei de buzunar lumină o cameră
obişnuită, care se dovedi a fi un dormitor, având un pat
mare acoperit de o cuvertură de mătase roşie împletită, un
dulap normand şi, ici şi colo pe tapetul cu flori de pe pereţi,
nişte reproduceri de peisaje muntoase. Prin cameră plutea
un miros de lavandă amestecată cu naftalină.
Încăperea dădea într-uri salon stil "Supermagazinul
mobilei", plin de fotolii cu picioare răsucite. De tavan
atârna o lustră cu ciucuri de cristal. Singura notă de
originalitate era dată de o colecţie de flacoane de parfumuri
orientale înşirate pe o consolă.
Ceva mai încolo, întrezăriră o lumină; probabil că
locatarii cinau în bucătărie, cu ochii la televizor.
Méliès privi din nou la ecran.
― Furnicile sunt acum deasupra noastră, şopti el.
Probabil că există un pod.
Căutară vreo trapă în tavan. Pe coridorul care ducea la
baie descoperiră o scară, ducând spre o mansardă în care
surprinseră licărirea unei lămpi.
― Să urcăm, spuse Méliès, scoţându-şi revolverul.
Dădură într-o mansardă ciudată. Un terariu asemănător
cu al Laetitiei, dar de zece ori mai mare, era instalat în
mijlocul ei. Din acest uriaş acvariu porneau nişte ţevi ce se
cuplau cu un ordinator, branşat la rândul său la o mulţime
de fiole multicolore. În stânga se găsea nişte aparatură
informatică, o saltea de paie, un microscop şi un păienjeniş
de fire electrice şi de tranzistoare. "Parcă ar fi sălaşul unui
savant nebun", îşi zise tânăra femeie, când, în aceeaşi
clipă, în spatele lor se auzi un strigăt:
― Sus mâinile!
Încet, cei doi se întoarseră. La început, nu văzură decât
gura largă a unei ţevi de puşcă îndreptată spre ei. Apoi,
681
deasupra puştii, desluşiră un chip uimitor de familiar, care
îi făcu să-şi dea seama că era multă vreme de când îl
cunoşteau pe cântăreţul la flaut din Hamelin!

148. ENCICLOPEDIE

BOMBARDIER: Găndacii-bombardier (Brachynus

creptians) sunt dotaţi cu o "puşcă organică". Când sunt
atacaţi, ei împrăştie un val de fum urmat de o detunătură.
Insecta produce efectul respectiv combinând două substanţe
chimice secretate de două glande distincte. Prima eliberează
o soluţie conţinând 25% apă oxigenată şi 10% hidrochinonă.
A doua fabrică o enzimă, peroxidaza. Amestecăndu-se într-o
cameră de combustie, substanţele ating temperatura apei
clocotite, respectiv 100 de grade Celsius, ceea ce produce
fumul, apoi un jet de vapori de acid nitric, care produce
detunătura.
Dacă îţi apropii mâna de un gândac-bombardier, tunul
său va proiecta pe loc un nor de picături roşii, arzătoare, cu
un miros pătrunzător. Acidul nitric provoacă apariţia
băşicilor pe piele.
Coleopterele acestea ştiu să ţintească orientându-şi ciocul
abdominal flexibil, în care se prepară amestecul detonant. În
felul acesta, ei pot să lovească o pradă aflată la câţiva
centimetri distanţă. Dacă o ratează, vacarmul detunăturii e
suficient ca să pună pe fugă orice atacator.
Un gândac-bombardier are de regulă trei sau patru salve
în rezervă. Entomologii au descoperit, totuşi, nişte specii
capabile să tragă, dacă sunt stimulate, douăzeci şi patru de
salve în şir.
Gândacii-bombardier sunt de culoare portocalie şi
albastru argintat. Sunt foarte uşor de depistat. Totul pare să
682
arate că, înarmaţi fiind cu tunul lor specific, ei se simt într-
atât de invulnerabili, încât se înfăţişează în haine pestriţe. În
general, toate coleopterele care au culori ţipătoare şi elitre cu
modele izbitoare dispun. de un "truc" defensiv cu ajutorul
căruia îi ţin la distanţă pe curioşi.
Observaţie: Ştiind că animalul în chestiune are un gust
delicios, şoarecii sar pe gândacii-bombardier în pofida
acestui "truc", şi îi trântesc cu abdomenul în nisip înainte ca
amestecul detonant să aibă timp să funcţioneze. Salvele se
pierd atunci în nisip, iar când insecta şi-a risipit toată
muniţia, şoarecele îl devorează începând cu capul.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

149. O DIMINEAŢĂ ÎNCÂNTĂTOARE

24 se trezeşte, ghemuită în scobitura unei crengi subţiri

de salcâm. Pe toată latura crengii se desluşesc nişte
găurele destinate aerisirii încăperilor. Străpungând
membrana despărţiturii din fund, ea descoperă o sală gata
pregătită pentru a deveni o creşă. Furnicile celelalte dorm
mai departe. 24 iese puţin la plimbare.
Peţiolele salcâmului sunt purtătoare de distribuitori de
nectar pentru adulţi şi de corpusculi "conservă", ideali
pentru larve. Alimentele acestea sunt pline de proteine şi
de grăsimi perfect potrivite pentru nutriţia furnicilor de
toate vârstele.
Falezele trosnesc sub asaltul primelor valuri mărunte.
Aerul e parfumat de mirosuri mentolate înţepătoare şi de
izuri de mosc.
Un soare roşiatic luminează suprafaţa fluviului pe care
683
alunecă ploşniţe-de-apă. O rămurică uscată face oficiu de
promontoriu. 24 înaintează de-a lungul ei, desluşind prin
apa transparentă lipitori şi larve de ţânţari strânse în
ciorchini.
24 se îndreaptă spre partea de nord a insulei. O mulţime
de lintiţă ca nişte pajişti de granule verzi şi rotunde, din
care se ivesc uneori ochii bulbucaţi ai vreunui brotăcel,
mângâie marginile falezei. Într-un golf, ceva mai departe,
nuferi albi cu vârful petalelor mov s-au desfăcut de la ora
şapte dimineaţa şi nu se vor închide decât la sfârşitul
după-amiezii. Nufărul posedă o putere calmantă celebră în
lumea insectelor. În perioadele de foamete li se întâmplă
chiar să îi mănânce rizomul, care e foarte bogat în amidon.
Natura are mereu grijă de toate, îşi zice 24. Lângă ceea
ce provoacă boala există întotdeauna şi un leac. Pe malul
apelor stătătoare şi clocite cresc de exemplu sălcii
plângătoare; scoarţa lor conţine acid salicilic, principalul
component al aspirinei, care vindecă bolile căpătate în
asemenea locuri nesănătoase.
Insula e destul de mică. 24 a ajuns deja pe ţărmul estic.
Locul este împodobit de plante amfibii cu tulpinile
cufundate în apă. Stânjenei, iarba-şopârlelor şi boglari se
găsesc pretutindeni din belşug, adăugând porţiuni de
culoare violetă sau albă în lumea aceasta de verdeaţă.
Perechi de libelule zboară încoace şi încolo. Masculii
încearcă să-şi unească cele două sexe cu sexul dublu al
femelelor. Masculul are un sex sub torace şi un altul în
capătul abdomenului, iar femela unul îndărătul capului şi
altul la capătul abdomenului. Pentru ca totul să decurgă
normal, trebuie ca cele patru sexe să fie cuplate în acelaşi
moment, ceea ce necesită acrobaţii nenumărate.
24 îşi continuă vizita pe insulă.
La sud, plantele de baltă se înrădăcinează direct în
pământ. Acolo există trestii, stuf, stânjenei-galbeni şi
684
mentă. Deodată, dintre tulpini se ivesc doi ochi negri, care
o pironesc pe 24. Apoi, ochii încep să înainteze, lăsând să
se vadă că aparţin unei salamandre. E un soi de şopârlă al
cărei înveliş este străbătut de vinişoare galbene şi
portocalii. Capul îi este rotund şi neted, iar spinarea e
străbătută de negi cenuşii, care reprezintă ultimele vestigii
ale crestelor strămoşului ei dinozaur. Animalul se apropie.
Salamandrele se delectează cu insecte, dar sunt atât de
încete, încât, în cele mai multe cazuri, prada o ia la fugă
înainte ca ele să o poată înhăţa. Atunci, ele aşteaptă ca
ploaia să le doboare pentru a le putea culege ulterior.
24 goneşte spre adăpostul salcâmului.
Alarmă, strigă ea în limbaj olfactiv, o salamandră, o
salamandră!
Abdomenele se amplasează în poziţie de tir, ţintind prin
deschizăturile copacului. O rafală de acid ţâşneşte pe loc,
atingându-şi cu uşurinţă obiectivul, care e mult prea greoi.
Dar, datorită pielii sale groase, salamandrei puţin îi pasă.
Furnicile care se năpustesc de îndată afară ca să o
străpungă cu mandibulele mor pe loc, căzând victime
substanţei extrem de toxice care acoperă corpul
salamandrei. Uneori, chiar şi cineva care se mişcă încet îl
poate învinge pe cel mai iute.
Salamandra, sigură de invulnerabilitatea ei, îşi întinde
domol laba spre o creangă plină de artileriste, şi... se
înţeapă într-un spin al salcâmului cornigera. Şopârla îşi
cercetează înspăimântată plaga sângerândă şi porneşte
înapoi, ca să se ascundă printre tulpinile de stuf. Cel
nemişcat l-a învins pe cel încet.
Toate locatarele copacului îşi felicită gazda, de parcă ar
fi fost vorba de vreun animal venit să le apere de un
prădător, apoi îl scapă de ultimii paraziţi care mai adastă
pe crengile sale şi îi injectează câteva grame de compost
lângă rădăcini.
685
 O dată cu căldura dimineţii, ce creşte treptat, fiecare se
apucă de treburile lui. Termitele găuresc un ciot de lemn
adus de apele fluviului. Muştele se dedau paradei lor
sexuale. Fiecare specie îşi descoperă teritoriul său preferat.
Insula cu salcâm le oferă tot felul de merinde şi le pune la
adăpost de prădători.
Fluviul conţine hrană din abundenţă: trifoi-amar, pe
care furnicile îl storc de sevă până ce obţin o bere bogată în
zahăr, miozotis de baltă, săpunariţă bună la dezinfectarea
rănilor, cânepă de baltă, ai cărei ghimpi agaţă peşti,
furnizând furnicilor un nou fel de carne.
Sub norii de ţânţari şi libelule, toţi încep să guste viaţa
insulară, care e atât de diferită de sarcinile şi ocupaţiile
monotone, mereu aceleaşi, din marile oraşe.
Un vacarm asurzitor se aude pe neaşteptate: nişte
rădaşte masculi s-au luat la bătaie.
Cei doi mari scarabei înarmaţi cu cleşti şi coarne
ascuţite se învârt unul în jurul celuilalt, apoi se prind
reciproc cu mandibulele supradezvoltate, se ridică de la
pământ şi se răstoarnă pe spate. Plăcile de chitină se
izbesc şi coarnele se încrucişează. E ca un meci de catch.
Lupta stârneşte mult praf şi zgomot. Deodată, insectele îşi
iau zborul şi continuă să se bată în văzduh.
Toţi spectatorii sunt încântaţi să asiste la un duel atât
de minunat, în rândurile publicului încep să clămpănească
mandibule, deoarece spectatorii au şi ei chef să se încaiere
şi să lovească.
Avantajul pare să încline spre cel mai mare; celălalt cade
şi pedalează cu labele în gol, răsturnat pe spate. Rădaşca
învingătoare îşi înalţă cleştii tăioşi şi prelungi spre cer, în
semn de victorie.
103 vede în acest incident un semn. Ea îşi dă seama că
ceasurile liniştite petrecute pe insulă se apropie de sfârşit.
Animalele freamătă de nerăbdare să continue cruciada.
686
Dacă vor mai rămâne aici, competiţiile sexuale şi certurile
încheiate cu bătăi şi ciondănelile vor începe din nou, iar
vechile rivalităţi dintre specii vor ieşi din nou la iveală.
Alianţa se va destrăma. Furnicile vor intra in război cu
termitele, albinele ― cu muştele, iar scarabeii cu scarabeii.
Energiile acestea distructive trebuie canalizate spre un
obiectiv comun. Trebuie continuată cruciada. Furnica
începe să o spună în dreapta şi în stânga. În final, este
luată hotărârea de-a pleca în dimineaţa următoare, imediat
ce se încălzeşte.
Seara, ghemuite în rundul lojilor naturale, insectele
capătă obiceiul de-a sta de vorbă despre tot felul de lucruri.
În seara aceasta, o furnică propune ca, pentru a scoate
cruciada în evidenţă, fiecare să-şi înlocuiască numărul de
pontă cu un nume, aşa cum fac reginele.
Un nume?
De ce nu...
Da, să ne dăm câte un nume...
Şi cum mi-aţi spune mie? întreabă 103.
Se sugerează să fie numită "Cea care conduce", sau "Cea
care a învins pasărea", sau "Cea care se teme". Dar ea
decide că unda ei se caracterizează cel mai mult prin
curiozitate şi îndoială. Neştiinţa reprezintă mândria ei
esenţială, astfel încât ar vrea să fie numită "Cea care se
îndoieşte".
Mie mi-ar plăcea să mă numesc "Cea care ştie", deoarece
ştiu că Degetele sunt zeii noştri, anunţă 23.
Eu una aş vrea să mă numesc "Cea care este o furnică",
insistă 9, deoarece lupt pentru furnici şi împotriva tuturor
duşmanilor furnicilor.
Eu aş vrea să mă numesc "Cea care... "
Odinioară, "eu" sau "mie" erau cuvinte tabu. Faptul că
se înzestrează acum cu un nume reflectă în realitate nevoia
de-a fi recunoscute nu ca părţi ale unui întreg, ci ca
687
individualităţi în sine.
103 e enervată. Toate acestea nu sunt deloc normale.
Ridicându-se în patru labe, ea cere să se renunţe la idee.
Pregătiţi-vă, mâine plecăm. Cât mai devreme posibil.

150. ENCICLOPEDIE

AUROVILLE: Aventura din Auroville (prescurtare de la

Auroreville), din India, aproape de Pondichery, se numără
printre cele mai interesante experienţe de comunitate umană
utopică. Un filozof bengalez, Sri Aurobindo, şi o filozoafă
franceză, Mira Alfassa ("Mama"), s-au apucat în 1968 să
creeze acolo "satul ideal". El urma să aibă formă de galaxie
pentru ca totul să pornească din centrul său rotund. Erau
aşteptaţi să vină oameni din toate ţările. În principal însă au
sosit europeni aflaţi în căutarea unei utopii absolute.
Bărbaţii şi femeile de acolo au construit mori eoliene,
fabrici de obiecte artizanale, canalizări, un centru informatic,
o cărămidărie. Au sădit culturi în solul care era, totuşi, arid.
Mama a scris câteva volume în care îşi relata experienţele
spirituale. Şi totul a mers cât se poate de bine până în clipa
când nişte membri ai comunităţii s-au hotărât să o sanctifice
pe Mama încă din timpul vieţii. La început, ea a refuzat. Dar,
dat fiind că Sri Aurobindo murise, nu mai avea pe nimeni
apropiat care să o susţină, astfel că nu a putut ţine piept
prea mult timp, adoratorilor ei.
Aceştia au zidit-o în camera ei şi au hotărât că, de vreme
ce Mama refuza să devină zeiţă din timpul vieţii, ea avea să
fie o zeiţă moartă. Era posibil ca ea să nu fi luat cunoştinţă
de esenţa ei divină, dar aceasta nu o împiedica deloc să fie
zeiţă!
Ultimele apariţii ale Mamei au înfăţişat-o prostrată,
688
părând să se afle sub efectul unui şoc. De cum încerca să
vorbească despre încarcerare şi despre tratamentul la care o
supuneau adoratorii săi, aceştia îi tăiau vorba şi o duceau
înapoi în camera ei. Mama a ajuns încetul cu încetul o
bătrânică firavă şi zbârcită din pricina încercărilor grele la
care o supuneau cei ce susţineau că o venerează.
Mama avea să izbutească, totuşi, să transmită clandestin
unor prieteni de odinioară un mesaj în care spunea că se
încearcă să fie otrăvită în scopul de-a face din ea o zeiţă
moartă, şi, prin urmare, uşor de adorat. Chemarea în ajutor
a răsunat în gol. Cei care au încercat să îi vină în ajutor
Mamei au fost pe loc excluşi din comunitate. Ultimul mijloc
de comunicare a fost să cânte la orgă, zidită între cei patru
pereţi, pentru a exprima drama pe care o îndura.
Nu a fost nimic de făcut. Mama a murit în 1973, după
toate probabilităţile victimă a unei doze puternice de arsenic.
Auroville i-a făcut funeralii de zeiţă.
Cu toate acestea, o dată cu moartea ei a dispărut şi orice
liant al comunităţii, care s-a divizat. Membrii ei s-au ridicat
unii împotriva celorlalţi. Dând uitării utopia unei lumi ideale,
ei s-au târât reciproc în faţa tribunalelor şi numeroasele
procese care au urmat au aruncat umbra îndoielii asupra
experienţei comunitare care fusese, pentru un timp, una
dintre cele mai reuşite şi mai ambiţioase.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

151. NICOLAS

Luptaţi-vă până la ultima.

Ştia că mişcarea deistă, vânată cu necruţare de către
689
Chli-pou-ni, întârzia să-şi regăsească vigoarea. Dacă vrea
să-şi dovedească puterea, un zeu trebuie să- se arate în
stare să-şi adapteze discursul la necesităţile momentului.
Nicolas, profitând de somnul tuturor celorlalţi membri ai
comunităţii subterane, se instalase în faţa maşinii de
tradus. Zăbovise o clipă în aşteptarea inspiraţiei, apoi se
apucase să bată pe claviatură, aidoma unui tânăr Mozart
de salon, cu deosebirea că el unul nu făcea muzică, ci nişte
simfonii de parfumuri menite a-l transforma în divinitate.
Luptaţi-vă până la ultima.
Trimiteţi misiuni de ofrande, oricât de mult v-ar costa ele.
Din pricină că nu ne-aţi hrănit cât trebuie, cunoaşteţi
acum suferinţa şi moartea.

Degetele pot orice pentru că Degetele sunt zei.

Degetele pot orice pentru că Degetele sunt mari.
Degetele pot orice pentru că Degetele sunt puternice.

Acesta este ade...

― Nicolas, tu nu dormi? Ce faci acolo? Te-ai sculat?

Jonathan Wells era în spatele lui şi se apropia,
frecându-se la ochi şi căscând.
Panică. Nicolas Wells vru să stingă aparatul, dar greşi
butonul şi în loc să închidă curentul, mări intensitatea
luminoasă a ecranului.
O singură privire îi fu de ajuns lui Jonathan ca să
înţeleagă totul. Nu apucă să citească decât ultima frază,
dar îi fu suficient.
Fiul lui se dădea drept zeul furnicilor pentru a le sili să-i
hrănească.
Jonathan deschise ochii mari. Într-o clipă, întrezări
toate implicaţiile acestui subterfugiu.
690
 NICOLAS LE-A FĂCUT PE FURNICI SĂ DEVINĂ
CREDINCIOASE!
Descoperirea îl zgudui atât de rău, că rămase pentru o
secundă amuţit. Nicolas nu ştia ce să facă. Se repezi la
tatăl său.
― Te rog să înţelegi, tăticule, am făcut asta ca să ne
salvăm, pentru ca ele să ne hrănească...
Jonathan Wells era îngrozit.
Nicolas se bâlbâi:
― Am vrut să le învăţ pe furnici să ne venereze. La urma
urmei, din cauza lor ne aflăm noi aici, aşa că ele trebuie să
ne scoată din încurcătură. Şi la un moment dat, ne-am
trezit că nu ne mai aduceau de mâncare şi că ne părăseau
în voia sorţii, lăsându-ne să murim de foame. Trebuia
neapărat ca cineva să ia atitudine şi să facă ceva. Atunci,
m-am gândit şi am găsit soluţia. Suntem de o mie de ori
mai inteligenţi decât furnicile, de o mie de ori mai puternici
şi de o mie de ori mai mari. Orice om este un uriaş faţă de
lighioanele astea. Mi-am zis că dacă ne-ar lua drept zei, nu
ne-ar mai lăsa de izbelişte. Aşa că am format nişte furnici
deiste, şi, dacă mai mâncaţi ceva mierat şi ciuperci, mie
mi-o datoraţi! Eu, Nicolas, care am doar doisprezece ani, v-
am salvat pe voi toţi, adulţii, care sunteţi pe cale de-a vă
considera insecte!
Jonathan Wells nu mai stătu pe gânduri. Două palme
răsunătoare întipăriră cinci Degete roşii pe obrajii fiului
său. Zgomotul îi trezi pe toţi. Îşi dădură seama de situaţie
într-o clipită.
― Nicolas!... exclamă Augusta, stupefiată.
Băiatul izbucni în hohote de plâns. Cei mari nu înţeleg
niciodată nimic! Sub privirile îngheţate ale părinţilor, zeul
răzbunător se transformă într-un ţânc miorlăit.
Jonathan Wells ridică din nou mâna să-l pedepsească.
Soţia lui îl opri:
691
 ― Nu. Nu aduce din nou violenţa aici. Ne-a fost şi aşa
destul de greu s-o alungăm!
Jonathan însă îşi ieşise din fire.
― A abuzat de prerogativele sale de fiinţă omenească. A
introdus noţiunea de "zeu" în civilizaţia furnicilor. Cine
poate să prevadă consecinţele unui asemenea act?
Războaiele religioase, Inchiziţia, fanatismul, intoleranţa...
Şi toate astea, din cauza fiului meu!
Lucie încercă să-l înduplece:
― Vina ne aparţine tuturor.
― Cum să mai îndrepţi o asemenea gafă? oftă Jonathan.
Eu unul nu văd nici o soluţie.
Lucie îşi luă soţul pe după umeri.
― Ba da. Există deja una, care mie îmi sare în ochi.
Vorbeşte cu el.

152. NAŞTEREA COMUNITĂŢII LIBERE A

SALCÂMULUI (CLS)

Zorii s-au ivit. Din nou, la fel ca ieri, 24 contemplă

orizontul vaporos.
Soare, răsari!
Şi Soarele o ascultă.
Stând singură la capătul unei ramuri, 24 priveşte la
splendoarea lumii şi chibzuieşte. Dacă există, zeii nu au
nevoie să se întruchipeze în Degete, nu au nevoie să se
transforme în animale uriaşe şi monstruoase. Ei sunt aici.
Se află în bunătăţile suave pe care copacul le-a produs ca
să atragă furnicile. În cuirasele sclipitoare ale scarabeilor.
În sistemul de refrigerare al termitierei. În frumuseţea
fluviului şi în miresmele florilor, în perversitatea ploşniţelor
şi în culorile aripilor fluturilor, în deliciosul mierat al
692
păduchilor-de-frunză şi în veninul mortal de albină, în
munţii întortocheaţi şi în fluviul liniştit, în ploaia care
ucide şi în Soarele care înviorează!
Ca şi 23, 24 acceptă să creadă că peste lume domneşte
o forţă superioară. Această forţă însă, după cum tocmai a
înţeles ea, se află pretutindeni şi în toate! Ea nu este
întruchipată doar de către Degete!
Şi ea este un zeu, şi 23 este zeu şi Degetele sunt zei. Nu
are rost să meargă cu gândul mai departe. Totul este aici,
la îndemâna antenei şi a mandibulei.
Furnica îşi aminteşte de legenda pe care i-a povestit-o
103. Acum o înţelege pe de-a-ntregul. Care este momentul
cel mai fericit? Cel de acum! Care este cel mai hun lucru de
făcut? Să te ocupi de ceea ce ai în faţă! Care este secretul
fericirii? Să umbli pe Pământ!
Furnica se ridică.
Soare, înalţă-te şi mai sus şi străluceşte!
Şi din nou, Soarele se supune, docil.
24 se urneşte din loc şi dă drumul coconului. Acum ea
nu mai are nici o ţintă şi nici un ideal. A înţeles totul. Nu
mai are nevoie să continue cruciada. Ea se rătăcise
întruna, de când se ştia, pentru că nu reuşea să-şi afle
locul. Acum ştie că locul ei este aici. Sarcina ei este să
amenajeze insula aceasta şi singura ambiţie pe care o mai
are este să profite de fiece clipă ca de un dar miraculos al
existenţei.
Nu se mai teme de singurătate. Şi nu se mai teme nici
de ceilalţi. Când te afli în locul potrivit, nu te mai temi de
nimic.
24 porneşte grăbită în căutarea lui 103.
Luptătoarea tocmai repara cu salivă corăbiile din frunze
de nu-mă-uita.
Între cele două se produce un contact antenar.
24 îi înmânează coconul.
693
 Nu o să mai duc comoara asta. Va trebui să o duci
singură. Eu rămân aici. Nu mai am nimic de demonstrat, m-
am săturat să mai lupt, m-am săturat să mă tot rătăcesc.
Discursul face ca antenele tuturor furnicilor de faţă să
se ridice de surpriză. 103, uluită, ia coconul de fluture.
După care o întreabă ce s-a întâmplat.
Cele două insecte se ating uşor cu vârfurile antenelor.
Rămân aici, repetă. 24. Voi clădi în locul acesta un oraş.
Dar ai deja Bel-o-kan-ul, oraşul tău natal!
Tânăra furnică recunoaşte din toată inima că Bel-o-kan
este o federaţie mare şi puternică, numai că rivalităţile
dintre oraşele de furnici nu o mai interesează deloc. S-a
săturat şi de sistemul castelor, care le impune tuturor un
rol anume încă de la naştere. Vrea să trăiască departe de
ele şi de Degete, luând totul de la zero.
Dar vei fi singură!
Dacă mai vor şi altele să rămână pe insulă, vor fi bine
venite.
O furnică roşcată vine lângă ea. Şi ea s-a săturat de
cruciada asta. Degetele îi sunt indiferente, nu este nici
pentru ele, nici contra lor. Alte şase furnici îşi spun şi ele
părerea. Şi ele refuză să părăsească insula.
Două albine şi două termite hotărăsc la rândul lor să
abandoneze cruciada.
Broaştele or să vă mănânce pe toate, le avertizează 9.
Dar lor nici prin gând nu le trece să-i dea crezare. Cu
ţepii pe care îi are, salcâmul cornigera le va apăra de
prădători.
O coleopteră şi o muscă trec în tabăra lui 24. Apoi încă
zece furnici, cinci termite şi cinci albine.
Cine le-ar putea împiedica?
O roşcată anunţă că este deistă, dar că ar vrea, totuşi,
să locuiască şi ea aici. 24 răspunde că, în ce priveşte
Degetele, comunitatea lor nu este nici împotriva, nici de
694
partea deistelor.
Pe insulă, fiecare e liber să creadă ce vrea şi să aibă
propriile sale păreri.
Propriile sale păreri... se înfioară 103.
Pentru prima dată, nişte animale creează o comunitate
utopică. Ele îi pun numele feromonal de "Oraşul
Salcâmului" şi încep să se instaleze în copac. Albinele, care
mai au ceva lăptişor de matcă plin de hormoni, îi
transformă pe asexuaţii care doresc în sexuaţi. În felul
acesta vor putea exista regine, iar comunitatea se va putea
perpetua.
103 rămâne o clipă nemişcată, surprinsă de cele
întâmplate. Apoi îşi reactivează antenele şi le cere tuturor
celor ce doresc să continue cruciada să se adune în
formaţie.

153. ENCICLOPEDIE

COMUNICARE ÎNTRE ARBORI: Anumiţi salcâmi din Africa

prezintă caracteristici uimitoare. Când o gazelă sau o capră
vrea să-i pască, ei îşi modifică componentele chimice ale
sevei astfel încât să o facă toxică. Văzând că arborele nu
mai are acelaşi gust, animalul se duce să încerce alt copac.
Or, salcâmii sunt capabili să emită un parfum pe care îl
captează salcâmii învecinaţi şi care îi avertizează imediat de
prezenţa prădătorilor. În câteva minute, toţi devin
necomestibili. Atunci erbivorele se îndepărtează, plecând în
căutarea altor salcâmi, aflaţi la o distanţă prea mare ca să
poată percepe mesajul de alarmă. Cu toate acestea, tehnicile
de creştere a turmelor adună în acelaşi loc închis grupul de
capre şi pâlcul de salcâmi. Consecinţa este că, o dată ce
primul salcâm atins i-a alertat pe toţi ceilalţi, animalele nu
695
mai au altă soluţie decât să pască arborii toxici. Drept
urmare, numeroase turme au murit otrăvite, din motive pe
care oamenii au avut nevoie de mult timp ca să le înţeleagă.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

154. CAPĂTUL LUMII E LA DOI PAŞI

E amiază. În timp ce coloniştii îşi continuă activitatea de

stabilire pe insulă, 103 armează navele din frunze de nu-
mă-uita. Cruciatele se urcă la bord şi se prind de puful
frunzelor.
Muştele decolează pe post de cercetaşe ca să examineze
celălalt mal al fluviului, unde urmează sa acosteze. Ele
sunt însărcinate cu misiunea de-a găsi cel mai bun punct
de debarcare, adică cel mai puţin periculos.
Navele se desprind de pontoane. Membrii Comunităţii
Salcâmului le însoţesc şi ajută la împingerea lor pe apele
fluviului. Antenele se înalţă schimbând feromoni de
încurajare. Nu se poate spune ce este mai greu: să
inventezi o societate liberă pe o insulă pustie, sau să te
lupţi cu nişte monştri aflaţi dincolo de marginea lumii.
Fiecare grup îşi urează curaj şi perseverenţă. Orice s-ar
întâmpla, nu trebuie să renunţi la scopul pe care ţi l-ai
propus.
Corăbiile se îndepărtează de ţărm, iar navigatorii agăţaţi
de frunzele de nu-mă-uita văd cum statuile de humă
construite de deiste se fac tot mâi mici. Flotila înaintează în
şir continuu.
Fragilele ambarcaţiuni propulsate de gândacii-de-apă
696
vâslaşi alunecă repede peste întinderea apei. Deasupra lor,
în văzduh, scarabeii resping păsările care vor să se apropie
de caravana plutitoare.
Şi cruciada merge tot înainte.
În văzduh se înalţă un cântec războinic feromonal.

Sunt mari şi sunt aici,

Să le omorâm pe Degete, să le omorâm pe Degete.
Ele dau foc depozitelor,
Să le omorâm pe Degete, le vom veni de hac tuturor!
Ele ne răpesc oraşele,
Să le omorâm pe Degete, să le omorâm pe Degete!
Ele îi trag în ţeapă pe viermişori,
Să le omorâm pe Degete, le vom birui!
N-au nici un pic de milă pentru noi,
Să le omorâm pe Degete, să le omorâm pe Degete!

Din când în când, babuşte, păstrăvi şi peşti-pisică îşi

arată capătul înotătoarei dorsale. Dar rinocerii veghează.
Dacă văd că vreunul din monştrii aceştia acvatici ameninţă
vreo corabie, ei îi împlântă lancea frontală in solzi fără să
mai stea pe gânduri.
Muştele cercetaşe se întorc, istovite, şi aterizează pe
frunze ca pe nişte portavioane. Nu numai că au descoperit
lângă ţărm marginea lumii, ci au mai găsit şi o arcadă de
piatră cu ajutorul căreia pot trece peste ea. Un chilipir în
toată regula!
Nu mai este nevoie să sape un tunel! 103 e încântată.
Unde se află puntea asta ?
Ceva mai la nord. E destul să navighezi în amonte.
Cruciatele au o tresărire: marginea lumii este de-acum
foarte aproape.
Flota ajunge pe ţărmul opus fără să fi suferit pierderi
prea mari. O singură navă a fost hăpăită de un triton.
697
Riscurile călătoriei!
Are loc regruparea pe legiuni şi specii. Înainte!
Muştele au spus adevărul!
Ce emoţie este pentru cele care nu mai întrezăriseră
niciodată până atunci marginea lumii! Fâşia aceea neagră e
acolo, înconjurată de mister şi legendă. Nişte mase uriaşe
circulă de-a lungul ei cu o viteză vertiginoasă, înconjurate
de un nor de praf duhnind a fum şi hidrocarburi. Vibraţiile
lor sunt de o intensitate nemaipomenită. Nimic nu mai este
natural.
Pentru 103, masele astea întunecate care gonesc
neîncetat sunt paznicii de la marginea lumii; în acelaşi
timp, ea îşi mai zice că este vorba de vreun avatar al
Degetelor.
Atunci, să le atacăm! spune o luptătoare termită.
Nu, nu pe ăştia şi nu aici.
103 consideră că fâşia neagră le conferă Degetelor o
forţă copleşitoare. Ar fi mai avantajos pentru cruciate să le
înfrunte pe un teren mai puţin periculos. De cealaltă parte
a marginii lumii, adică de cealaltă parte a punţii, vor fi
desigur mai uşor de învins.
În orice armată există soldaţi de o temeritate prostească.
O termită vrea să fie sigură şi păşeşte pe fâşia neagră; este
pe loc turtită ca o foiţă. Aşa sunt însă insectele; au nevoie
să experimenteze înainte de-a căpăta o convingere în orice
privinţă.
După acest incident, cruciada o urmează pe 103 pe
punte şi se îndreaptă călcând mărunt spre marele teritoriu
necunoscut unde pasc turmele de Degete.

155. O FAŢA CUNOSCUTA

698
 Stând în picioare pe scară, cineva îi ţintea, lăsând să i se
vadă prin deschizătura trapei doar bustul şi puşca. Când
mai urcă vreo câteva trepte pentru a-i înfrunta, putură să
vadă că era o femeie. Jacques Méliès îşi răscoli frenetic
meandrele minţii, frământat de un gând: "Faţa asta mi-e
cunoscută."
Ca şi el, Laetitia avea pe buze un nume, fără să fie
deocamdată în stare să îl rostească.
― Aruncaţi-vă revolverul, domnule! Méliès se supuse.
Aşezaţi-vă pe scaunele alea.
Tonul şi glasul ăsta...
― Nu suntem spărgători, începu Laetitia. Dimpotrivă,
colegul meu este...
Comisarul îi tăie pe loc vorba:
― ... din vecinătate. Locuiesc în cartier.
― Şi ce-i cu asta? făcu cealaltă, ocupată să-i lege de
scaune cu ajutorul unor fire electrice.
― Bine, acum putem sta de vorbă în nişte condiţii mai ca
lumea.
"Şi, totuşi, cine-i asta?"
― Aşadar, ce caută la mine acasă comisarul Méliès şi
Laetitia Wells, ziaristă la Écho du dimanche? Şi împreună,
pe deasupra. Am crezut mereu că voi doi vă urâţi. Ea v-a
insultat în presă, iar dumneavoastră aţi băgat-o la
închisoare! Iar acum iată-vă pe amândoi aici, prieteni la
cataramă, în casa mea, la miez de noapte.
― Păi, vedeţi că...
Din nou, Laetitia fu întreruptă.
― Lăsaţi, cunosc cu exactitate motivul acestei vizite
încântătoare! Încă nu ştiu cum anume aţi făcut-o, dar sunt
convinsă că mi-aţi urmărit furnicile.
O voce strigă de la etajul de dedesubt:
― Ce s-a întâmplat, dragă? Cu cine vorbeşti în pod?
― Cu nişte musafiri nepoftiţi.
699
 Un al doilea cap, urmat de un trup, se ivi atunci prin
trapă. "Pe ăsta nu-l cunosc."
În pod urcase un domn cu o barbă lungă şi albă,
îmbrăcat într-o cămaşă gri cu carouri roşii. Semăna cu un
Moş Crăciun, însă cu unul uzat de vârstă şi aflat la capătul
puterilor.
― Ţi-i prezint pe domnul Méliès şi pe domnişoara Wells.
Le-au însoţit pe furnicile noastre până aici. Cum au făcut-
o, asta or să ne spună ei.
Moş Crăciun părea răvăşit.
― Dar sunt celebri amândoi! El ca poliţist, ea ca ziaristă.
Nu poţi să-i omori, nu pe ei. Oricum, nu mai putem omorî
întruna.
Femeia întrebă sec:
― Vrei să renunţăm, Arthur? Vrei să lăsăm baltă totul?
― Da, răspunse Arthur.
Atunci, ea aproape că îl imploră:
― Dar dacă o să abandonăm, cine o să ne ducă treaba
mai departe? Nu e nimeni, absolut nimeni...
Bărbatul cu barbă albă îşi frânse Degetele.
― Dacă ei ne-au descoperit, înseamnă că pot s-o facă şi
alţii. Aşa că, va trebui să ucidem şi iar să ucidem!...
Oricum, nu ne-am fi încheiat niciodată misiunea. De cum
omorâm unul, apar alţi zece. M-am săturat de toată
violenţa asta.
"Pe Moş Crăciun nu l-am mai văzut niciodată, dar pe
ea..." Din pricina tumultului din minte, Laetitia nu izbutea
să urmărească discuţia celor doi, în care li se hotăra,
totuşi, soarta.
Arthur îşi şterse fruntea cu dosul palmei, care era
acoperit cu pete închise la culoare. Conversaţia îl istovise.
Căută în jur ceva de care să se agaţe, dar nu găsi nimic şi
se prăbuşi la pământ, leşinat.
Femeia îi privi o clipă în tăcere, apoi îi dezlegă. Cu
700
gesturi reflexe, cei doi îşi frecară încheieturile de la mâini şi
picioare.
― Măcar ajutaţi-mă să-l duc în pat, spuse ea.
― Ce e cu el?
― Îi e rău. I se face rău din ce în ce mai des, în ultima
vreme. Soţul meu e bolnav, bolnav rău. Nu mai are mult de
trăit. S-a aruncat în aventura asta fiindcă îşi simte
sfârşitul aproape.
― Am fost medic, spuse Laetitia. Vreţi să-l consult? S-ar
putea să fiu în stare să-l ajut.
Femeia avu o grimasă tristă.
― E inutil. Ştiu foarte bine de ce suferă. Cancer
generalizat.
Îl întinseră cu atenţie pe cuvertură. Soţia bolnavului luă
o seringă conţinând un amestec de sedative şi de morfină.
― Să-l lăsăm acum să se odihnească. Are nevoie de
somn ca să mai prindă ceva puteri.
Jacques Méliès o cântări îndelung din priviri.
― Da, acum vă recunosc, în fine.
În aceeaşi clipă, un semnal similar se declanşă şi în
mintea Laetitiei Wells. Dar bineînţeles, şi ea o recunoştea la
fel de bine pe femeia aceasta!

156. ENCICLOPEDIE

SINCRONICITATE: O experienţă ştiinţifică realizată

simultan în mai multe ţări în 1901 a demonstrat că, în raport
cu o serie de teste de inteligenţă prestabilite, şoarecii merită
nota 6 din 20.
Repetată în 1965, în aceleaşi ţări şi exact cu aceleaşi
teste, experienţa le-a acordat şoarecilor o medie de 8 din 20.
Zonele geografice nu aveau nimic de-a face cu fenomenul
701
respectiv. Şoarecii europeni nu erau nici mai inteligenţi, nici
mai proşti decât cei americani, africani, australieni sau
asiatici. În 1965, şoarecii de pe toate continentele obţinuseră
o notă mai bună decât străbunii lor din 1901. Şoarecii de pe
întreg pământul progresaseră. Era ca şi cum ar fi existat o
inteligenţă "şoricească" planetară care se ameliorase de-a
lungul anilor.
În privinţa oamenilor, s-a constatat că anumite invenţii
fuseseră puse la punct simultan în China, în India şi în
Europa; de exemplu, focul, praful de puşcă şi ţesătoria.
Chiar şi în zilele noastre, unele descoperiri sunt făcute în
acelaşi timp în mai multe puncte ale globului şi în intervale
de timp restrânse.
Totul lasă să se presupună că anumite idei plutesc în aer,
dincolo de atmosferă, şi că cei dotaţi cu capacitatea de-a le
sesiza contribuie la ameliorarea nivelului global de
cunoaştere al speciei.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

157. DINCOLO DE LUME

Cruciada progresează prin escaladare de-a lungul

pietrelor abrupte. De cealaltă parte a punţii, structuri
cubice înalte se înalţă spre cer. Nu par înzestrate cu
rădăcini. Furnicile rămân pe loc şi observă, nemişcate,
lanţurile acelea de munţi cu forme perfecte, înalte şi rigide:
oare acestea să fie cuiburile Degetelor?
Se află acum în ţinutul de dincolo de marginea lumii.
Teritoriul Degetelor!
Furnicile sunt cuprinse de o senzaţie mai intensă decât
702
oricare alta din cele, atât de numeroase şi de puternice,
totuşi, pe care le-au cunoscut până atunci.
Cuiburile Degetelor sunt acolo! Colosale, titanice, de o
mie de ori mai groase şi mai supraînălţate decât cei mai
bătrâni copaci din pădure! Umbra lor răcoroasă se întinde
pe câteva mii de paşi distanţă. Degetele îşi construiesc
nişte cuiburi disproporţionate. Natura nu creează niciodată
ceva asemănător.
103 înţepeneşte. De data aceasta, a găsit în ea curajul
de a merge mai departe, de-a depăşi marginea lumii, de a
trece dincolo de marginile posibilului. Acum a ajuns în acel
altundeva străin, care o obsedează de atâta amar de vreme:
dincolo de orice fel de civilizaţie.
În spatele ei, insectele îşi mişcă a îndoială extremitatea
antenelor.
Vreme îndelungată, cruciatele rămân tăcute şi
nemişcate, copleşite de atâta putere. Deistele se
prosternează. Celelalte îşi pun întrebări despre lumea
aceasta atât de diferită, cu linii drepte şi volume infinite.
Soldaţii se regrupează şi se numără. Sunt opt sute cu
totul şi se află în teritoriu inamic; dar cum ar putea să le
ucidă pe Degetele care se ascund în asemenea citadele?
Trebuie să atace cuibul din faţa lor!
Legiunile zburătoare de scarabei şi de albine vor
constitui forţa de sprijin, care nu va interveni decât în caz
de nevoie. Toată lumea e de acord şi, la un semnal, armata
cruciată se năpusteşte spre intrarea în edificiu.
O pasăre ciudată cade din cer, ca o placă neagră, şi
striveşte patru soldaţi termită. Plăci negre cad acum de
pretutindeni, zdrobind cuirasele artileristelor.
Astea să fie Degetele?
Cu prilejul acestui dintâi asalt pier peste şaptezeci de
soldaţi.
Cruciatele nu îşi pierd însă speranţa şi se retrag înainte
703
de-a lansa un al doilea atac.
Înainte, să-i ucidem pe toţi!
De această dată, armata se grupează în vârf de lance.
Legiunile se năpustesc înainte.

E ora 11 şi la poştă vin destul de mulţi oameni ca să-şi

pună scrisorile la cutie. Puţini observă petele negre care
alunecă imperceptibil pe jos. Roţile cărucioarelor, mocasinii
şi pantofii sport strivesc la întâmplare micile siluete
întunecate.
De fiecare dată când nişte puncte din acelea negre
reuşesc să se caţere pe vreun pantalon, ele sunt măturate
la iuţeală cu un dos de palmă.

Ne-au reperat şi ne atacă din toate părţile, vociferează o

luptătoare cu o clipa înainte de-a fi strivită.
Feromonul retragerii răsuflă. Încă şaizeci de morţi.
Are loc un conciliabul de antene.
Trebuie să cucerim cuibul acesta de Degete cu orice preţ.
9 sugerează ca legiunile să fie dispuse din nou într-un
chip diferit. Trebuie încercată o mişcare turnantă. Se dă
ordinul de-a escalada orice fel de talpă.
Atacaţi!
Artileristele aflate în linia întâi îşi pulverizează acidul pe
cauciucul unui baschet. Altele sfâşie învelişul subţire de
plastic strălucitor de pe o pereche de pantofi lăcuiţi de
damă.
Retragere. Se face din nou numărătoarea. Încă douăzeci
de morţi.
Zeii sunt invulnerabili, emite triumfător grupul furnicilor
deiste, care se ţin deoparte încă de la început, fără să ia
parte la lupte, şi se roagă.
704
 103 nu ştie ce să facă; strângându-şi în labe coconul
misiunii Mercur, ea nu îndrăzneşte să participe la atacurile
atât de periculoase.
Din nou frica cea mare de Degete o cuprinde treptat. Aşa
este, par invulnerabile.
Dar 9 nu se dă bătută şi hotărăşte să atace cu legiunile
zburătoare. Întreaga armata se regrupează în platanul din
faţa poştei. 9 se urcă pe un scarabeu şi amplasează
albinele pe cele două flancuri ale liniei de atac.
Văzând în faţa ei orificiul căscat ar cuibului Degetelor, 9
urlă feromoni de aţâţare războinică.
Scarabeii-rinocer îşi înclină capetele, astfel încât cornul
să li se afle pe linia de ochire.
Pe ele!
O funcţionară închide uşa de sticlă a oficiului poştal. E
prea mult curent, zice ea.
Cruciatele nu observă nimic. Când în faţa lor se iveşte
peretele transparent; ele sunt lansate de-acum cu toată
viteza şi nu mai au timp să frâneze.
Scarabeii plesnesc, făcându-se bucăţi şi se preling în
jos. Artileristele aflate în spinarea lor se înnămolesc în
cadavrele terciuite.

― Cade grindină? întreabă o clientă.

― Nu, cred că trebuie să fie copiii doamnei Letiphue,
care se joacă cu pietricele. Tare le mai place!
― Dar pot să spargă geamul de la uşă, nu?
― Nu vă faceţi griji, e gros.

Insectele rănite care mai pot fi ajutate sunt aduse

înapoi. În timpul ultimului atac, cruciada a mai pierdut
optzeci de soldaţi.
705
 Degetele sunt mai tari decât ne închipuiam, emite o
furnică.
9 nu vrea să renunţe. Termitele, nici atât. Doar nu au
bătut atâta drum şi nu au învins atâtea piedici ca să fie
oprite acum de nişte lespezi negre şi nişte pereţi
transparenţi!
Furnicile fac popas pentru noapte sub platan.
Fiecare şi-a păstrat încrederea neştirbită. Şi mâine e o
zi, şi multe se pot schimba.
Furnicile ştiu să plătească preţul care trebuie;
calculându-şi timpul şi mijloacele. Şi totdeauna sfârşesc
prin a izbuti. E un lucru bine cunoscut.
O cercetaşă reperează o fantă pe frontonul cuibului pe
care îl atacaseră în ajun. O fantă perfect dreptunghiulară.
Furnica îşi zice că s-ar putea să fie vreo intrare lăturalnică
şi, fără să mai anunţe pe nimeni, pleacă în recunoaştere.
Cercetaşă pătrunde în fanta unde sunt săpate simboluri
care, într-o altă dimensiune spaţiu-timp, înseamnă "poştă
par avion pe distanţe lungi", şi cade dedesubtul mai multor
plăci netede şi albe. Se hotărăşte să se strecoare într-una
din ele ca să vadă ce se găseşte înăuntru şi, când încearcă
să iasă înapoi, se trezeşte comprimată de un perete alb.
Aşa că rămâne acolo, pe loc, şi aşteaptă.
Şi aşa se face că, trei ani mai târziu, s-a descoperit cu
uimire că o colonie de furnici roşcate tipic franţuzeşti se
instalase în Nepal, în plin masiv hymalaian. Mult mai
târziu, entomologii s-au întrebat cum de-au fost ele în stare
să parcurgă atâta drum. În final, s-a tras concluzia că era
probabil vorba de o specie paralelă, a cărei asemănare cu
furnica franţuzească era o simplă coincidentă.

158. EA ESTE
706
 ― M-aţi recunoscut?
Jacques Méliès era absolut sigur.
― Sunteţi Juliette Ramirez, candidata-vedetă a emisiunii
"Capcană de...
― ... gândire", completă Laetitia.
Cu fruntea încreţită, ziarista se străduia să descopere ce
legătură este între campioana enigmelor, falsul Moş
Crăciun şi ceata de furnici ucigaşe.
Ca unul ce era obişnuit cu confruntările tensionate,
poliţistul încercă să o calmeze pe Juliette Ramirez, pe care
o simţea în pragul unei crize de nervi.
― Adevărul e că ne dăm în vânt după emisiunea asta,
ştiţi. Prin intermediul unor exemple mai simple decât par,
ea te învaţă să priveşti Universul într-un mod cu totul
diferit. Să gândeşti altfel.
― Să gândeşti altfel! suspină doamna Ramirez, fără să-şi
mai poată stăpâni hohotele.
Nemachiată, ciufulită, îmbrăcată cu un capot vechi în
locul rochiilor bine croite, părea mai vârstnică şi mai
obosită decât pe micul ecran. Candidata atât de sclipitoare
nu mai era decât o femeie oarecare, între două vârste.
― E soţul meu, Arthur, spuse ea arătând spre bărbatul
întins în pat. El este "stăpânul" furnicilor. Dar totul e din
vina mea, absolut totul! Acum, că ne-aţi dat de urmă, nu
pot să mai păstrez secretul. O să vă spun totul.

159. PUNERE LA PUNCT

― Nicolas, trebuie să stăm de vorbă.

Copilul îşi plecă fruntea, în aşteptarea muştruluielii
părinteşti.
707
 ― Da, tăticule, am făcut rău, zise el docil. N-o să mai fac.
― Nu despre tertipurile tale vreau să vorbim acum,
Nicolas, răspunse cu blândeţe Jonathan. Ci mai degrabă de
viaţa pe care o ducem aici. Tu te-ai hotărât să continui să
trăieşti "normal", dacă se poate spune aşa, în timp ce noi
am hotărât să ne facem "furnici". Unii zic că ar trebui să te
alături şedinţelor noastre de comuniune. Eu cred că mai
întâi trebuie să te punem la curent cu starea noastră de
spirit şi să te lăsăm să alegi singur.
― Da, tăticule.
― Tu înţelegi ce facem noi?
Puştiul mormăi, eu ochii în pământ:
― Vă aşezaţi în cerc, cântaţi împreună şi mâncaţi din ce
în ce mai puţin.
Tatăl său era dispus să dea dovadă de răbdare.
― Astea nu sunt decât aspectele exterioare ale activităţii
noastre. Mai sunt însă şi altele. Spune-mi, Nicolas, câte
simţuri ai tu?
― Cinci.
― Care?
― Văzul, auzul... ăă, pipăitul, gustul şi mirosul, recită
băiatul, ca la un examen.
― Şi?
― Şi astea-s toate.
― Foarte bine. Mi-ai pomenit cinci simţuri fizice care îţi
permit să percepi lumea fizică. Dar există şi o altă realitate,
psihică de data asta, pe care o poţi percepe graţie a cinci
simţuri psihice. Dacă te mulţumeşti cu cele cinci simţuri
fizice pe care le ai, e ca şi cum nu te-ai servi decât de cele
cinci degete ale mâinii stângi. De ce nu ţi le-ai folosi şi pe
cele cinci de la mâna dreaptă?
Nicolas fu cel puţin uimit:
― Dar ce sunt alea, cele cinci simţuri "psihice", cum le
zici?
708
 ― Emoţia, imaginaţia, intuiţia, conştiinţa universală şi
inspiraţia.
― Credeam că doar gândesc cu capul, şi acum, poftim.
― Ba nu, există o mulţime de feluri de-a gândi. Creierul
nostru e ca un ordinator pe care îl putem programa în aşa
fel încât să realizeze lucruri fantastice, pe care abia dacă ni
le putem închipui. E un instrument care ne-a fost dăruit şi
căruia nu i-am descoperit niciodată modul complet de
întrebuinţare. Deocamdată, noi utilizăm doar 10% din el.
Peste o mie de ani, poate, o să ştim să-l utilizăm în
proporţie de 50%, iar peste un milion de ani, de 90%.
Suntem nişte sugari, în ce priveşte creierul. Nu înţelegem
nici pe jumătate ceea ce se petrece în jurul nostru.
― Exagerezi. Ştiinţa modernă...
― Ba nu! Ştiinţa nu înseamnă nimic. Ea nu-i bună decât
ca să-i impresioneze pe cei ce nu ştiu nimic. Savanţii
adevăraţi sunt conştienţi de faptul că nu ştiu nimic şi că,
pe măsură ce înaintăm, ne dam seama că suntem
neştiutori.
― Dar unchiul Edmond, care ştia atât de multe...
― Nu. Edmond ne arată doar cum să ne emancipăm. El
ne arată cum trebuie să ne punem întrebări, dar nu ne
oferă şi răspunsurile. Când începi să citeşti Enciclopedia
cunoaşterii relative şi absolute, ai impresia că înţelegi mult
mai bine totul, apoi, daca îţi continui lectura, ai impresia
că nu mai înţelegi nimic.
― Dar mie mi se pare că înţeleg ce scrie în cartea asta.
― Înseamnă că ai noroc.
― Vorbeşte despre furnici, despre Univers, despre
comportamentele sociale, despre confruntările dintre
populaţiile Pământului... Am văzut chiar şi reţete de
mâncăruri şi ghicitori. Când citesc cartea asta, eu mă simt
inteligent şi atotputernic.
― Zău că ai noroc. Eu, cu cât o citesc mai mult, cu atât
709
constat cât de neînţeles e totul şi cât de departe suntem de
ceea ce ne-am propus sa ajungem. Nici măcar cartea asta
nu ne mai ajută. Nu mai reprezintă decât nişte înşiruiri de
cuvinte, care sunt la rândul lor doar nişte înşiruiri de
litere. Literele sunt nişte desene, iar cuvintele caută să
prindă obiectele, ideile şi animalele îndărătul denumirii lor.
Cuvântul "alb" posedă propria lui vibraţie, dar "alb" se
spune prin cu totul alte cuvinte în celelalte limbi: white,
blanco etc, ceea ce dovedeşte cât se poate de limpede că
acest cuvânt, "alb", nu e suficient ca să definească
respectiva culoare. Este o aproximaţie inventată odinioară
de cine ştie cine. Cărţile sunt nişte succesiuni de cuvinte,
cărţile sunt doar nişte succesiuni de simboluri moarte, de
aproximări.
― Dar Enciclopedia cunoaşterii relative şi...
― Enciclopedia nu înseamnă nimic faţă de viaţa trăita.
Nici o carte nu va putea egala vreodată fie şi o singură clipă
de reflecţie despre acţiunea prezentă.
― Nu mai înţeleg nimic din limba asta păsărească.
― Scuză-mă, am luat-o cam repede. Să zicem însă că mă
asculţi acum, când îţi vorbesc, şi asta e deja important.
― Bineînţeles că te ascult, de ce crezi că nu te-aş
asculta?
― E foarte greu să asculţi... e nevoie de o mare
concentrare.
― Eşti ciudat, tăticule.
― Scuză-mă, nu prea m-am coborât la puterea ta de
înţelegere. Aş vrea să-ţi arăt ceva. Închide ochii şi ascultă-
mă cu atenţie. Imaginează-ţi o lămâie. O vezi? E galbenă,
foarte galbenă, străluceşte în soare. Este aspră la pipăit şi
foarte parfumată. Îi simţi parfumul?
― Da.
― Bine. Acum, iei un cuţit mare, tăios şi cu vârful
ascuţit. Tai lămâia în felii: lămâia se desface. Felia scoate la
710
iveală un miez cu reţele pline cu lichid. Storci felia şi vezi
cum miezul plesneşte şi sucul curge, galben şi frumos,
parfumat... Îl simţi?
Nicolas ţine ochii închişi.
― O, sigur că da.
― Bun, acum spune-mi, ai gura plină de salivă?
― Ăăă... Plescăi din limbă. Da, fundul gurii mi-e plin de
salivă! Cum se poate?
― Asta demonstrează puterea pe care o are gândirea
asupra trupului. Vezi, e de-ajuns să te gândeşti la o lămâie
ca să provoci un fenomen fiziologic necontrolat.
― Dar e nemaipomenit!
― E doar un prim pas. Nu avem nevoie să ne dăm drept
zei, fiindcă suntem de multă vreme deja, fără ca s-o ştim.
Băiatul se înflăcără.
― Vreau să învăţ să fiu aşa. Tăticule, te rog, învaţă-mă
cum să controlez totul cu spiritul meu. Învaţă-mă! Ce
trebuie să fac?

160. DROGUL DE LOMECUZĂ

Războaiele civile din Oraş capătă o amploare tot mai

mare. Rebelele deiste au invadat un întreg cartier, cel al
furnicilor-cisternă. De acolo, ele furnizează în permanenţă
Degetelor mierat.
Paradoxal, acestea au încetat să se mai exprime prin
intermediul Doctorului Livingstone. Glasul profetului a
tăcut.
Tăcerea respectivă nu micşorează însă cu nimic
înflăcărarea credincioaselor.
Sistematic, deistele moarte sunt adunate într-o încăpere
şi, înainte de fiecare bătălie, rebelele vin să le viziteze,
711
mimând trofolaxii şi dialoguri cu statuile care, cel mai
adesea, sunt încremenite în poziţii de luptă.
Oricine păşeşte o dată în sala morţilor iese transfigurat,
fapt ce se vădeşte la nivelul parfumurilor emise de antenele
sale. Păstrarea intactă a indivizilor după ce au murit
înseamnă o mai mare importanţă acordată celor vii.
Mişcarea deistă este singura din Oraş care afirmă că
cetăţenii nu sunt numai nişte indivizi care se nasc şi apoi,
o dată ce au murit, sunt azvârliţi fără nici o părere de rău.
Rebelele deiste au un fel de-a vorbi care se aseamănă cu
drogul de lomecuză. De îndată ce încep să emită evocându-
i pe zei, nimeni nu se mai poate opri să le recepţioneze.
Apoi, furnicile contaminate de "religia degetală" nu mai
lucrează, nu se mai ocupă de incubatoare şi nu se mai
gândesc decât să fure hrană pe care să o aducă sub
planşeu, în Degetărie.
Regina Chli-pou-ni nu pare deloc deranjată de
recrudescenţa mişcării rebele şi nu face decât să ceară
veşti despre cruciadă.
Din spusele muştelor, cruciatele au trecut acum de
marginea lumii şi au angajat bătălia cu Degetele.
Perfect, emite regina. Bietele Degete, cât de rău o să le
pară că ne-au provocat! Când le vom fi învins definitiv acolo,
în ţinutul lor, mişcarea rebelă nu va mai avea nici o raţiune
de-a mai continua să existe aici.

161. ENCICLOPEDIE

POVESTE: Cuvintele "poveste" şi "numărătoare" au în

franceză aceeaşi pronunţie*. Or, se poate constata că
această corespondenţă între cifre şi litere există practic în
toate limbile. Ce diferenţă este între a număra cuvinte sau a
712
povesti cifre? În engleză, a număra: to count; a povesti: to
recount. În germană, a număra: zahlen; a povesti: erzahlen.
În ebraică, a povesti: le saper; a număra: li saper. În
chineză, a număra: shu; a povesti: shu.
Cifrele şi literele sunt unite încă de la primele bâlbâieli ale
vorbirii articulate. Fiecare literă corespunde unei cifre, iar
fiecare cifră, unei litere. Evreii au înţeles-o încă din
antichitate, şi acesta este motivul pentru care Biblia este o
carte magică şi plină de cunoştinţe ştiinţifice, prezentate sub
formă de poveşti codificate. Dacă li se dă valoarea numerică
primelor litere din fiecare frază, se descoperă un prim sens
ascuns. Dacă li se dă valoarea numerică literelor din cuvinte,
se descoperă formule şi asociaţii care nu mai au nimic de-a
face cu legendele sau cu religia.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

162. ACCIDENT DE PARCURS

Insectele se pregătesc pentru marea ofensivă. Cuibul

Degetelor se află drept în faţa lor, sfidându-le într-un mod
de nesuportat.
Armata cruciatelor este ferm hotărâtă. Se vor bate ca
nişte turbate, dar acest cuib dintâi este un simbol. Nu are
voie să le reziste. Legiunile se înşiruie pe detaşamente. 103,
urcată pe

"Marele Corn", propune ca atacul să se organizeze pe

mici careuri compacte, care să se poată eschiva, dându-se
la o parte de îndată ce Degetele îşi vor face apariţia.
Strategia aceasta fusese aplicată de către furnicile pitice cu
713
prilejul Bătăliei Macilor şi dăduse rezultate destul de bune.
Fiecare combatantă se spală. Se procedează la ultimele
trofolaxii. Furnicile aţâţătoare emit feromonii cei mai
sălbatici pe care îi au la dispoziţie.
Atacaţi!
Linia formată din ultimele cinci sute şaptezeci de
cruciate înaintează, cumplită şi înverşunată. Albinele
zboară pe deasupra antenelor, cu acul veninos scos din
teacă. Scarabeii pocnesc din mandibule.
9 are intenţia de-a încerca din nou să facă o gaură în
care să introducă venin de albină. La urma urmei, e
singura tehnică de vânătoare care a avut succes contra
Degetelor.
Gata! Primul şi cel de-al doilea şir de infanterie uşoară
se pun în mişcare. Cavalerii cu labe lungi şi delicate
zburdă pe flancuri. Mulţimea acestor belokaniene,
zedibeinakaniene, askoleiniene şi moxiluxiene constituie o
armată splendidă. Scarabeii vor să-şi răzbune semenii
striviţi de peretele transparent ce se ivise din neant.
Al treilea şi al patrulea val de asalt pornesc la rândul lor
în marş. Ele cuprind şirurile de artilerie uşoară şi grea, pe
care nimeni până acum nu a izbutit să le intimideze.
Al cincilea şi al şaselea val de asalt se pregătesc pentru a
da lovitura de graţie degetelor muribunde, în care scop îşi
ung vârfurile mandibulelor cu venin de albină.
Nici o armată de insecte nu a mai luptat vreodată la o
distanţă atât de mare de cuiburile sale. Cu toţii ştiu că de
luptele ce se poartă acum s-ar putea să depindă cucerirea
tuturor teritoriilor periferice ale planetei!
De altfel, e cu mult mai mult decât o bătălie; este un
război a cărui miză o reprezintă, probabil, stăpânirea lumii
întregi, învingătorul va dovedi fără greş cine este stăpânul
acestei planete.
9 este pe deplin conştientă de acest lucru şi, după felul
714
agresiv în care îşi întinde mandibulele, e limpede că nu are
de gând să umble cu jumătăţi de măsură.
Cruciatele sunt la numai câteva mii de paşi de cuibul
Degetelor care le sfidează.
Ora 8. 30. Uşa oficiului poştal tocmai s-a deschis. Primii
clienţi îi trec pragul, fără să bănuiască ce miză au ajuns să
reprezinte.
Insectele trec de la trap la galop.
La atac, înainte!
Serviciul de salubritate municipal trecea în fiecare
dimineaţă la ora 8. 30. Era un camion-benă, de dimensiuni
reduse, plin de apă cu săpun cu care împroşcă trotuarul ca
să îl spele.
Ce ni se-ntâmplă?
Groaza se răspândeşte fulgerător în rândurile cruciadei:
peste toţi se revarsă un ciclon de apă acidă.
Întreaga armată cruciată este lovită mortal şi inundată.
Dispersarea! urlă 103.
Valul înalt de câteva zeci de paşi îneacă tot ce e pe lume.
Apa izbeşte pământul şi ricoşează, ţâşnind spre cer şi
lovind legiunile zburătoare.
Cruciatele sunt spălate cu leşie până la ultima.
Câţiva scarabei reuşesc să decoleze, ducînd cu ei
ciorchini de furnici înnebunite. Fiecare se bate pentru
bucăţica de labă de care s-a agăţat. Furnicile le îmbrâncesc
pe termite. Nici vorbă nu mai poate fi de solidaritatea
dintre popoare! Fiecare se luptă pentru propria-i carcasă.
Îngreunaţi de povara pasagerilor, scarabeii zboară
anevoie şi cad pradă porumbeilor obezi, care îi consumă cu
delectare.
Dedesubtul lor e o hecatombă.
Legiuni întregi sunt decimate de taifun. Trupurile
cuirasate ale soldaţilor se rostogolesc pe caldarâm, eşuând
apoi în rigolă.
715
 Acesta este sfârşitul unei frumoase aventuri militare. La
capătul a patruzeci de secunde de jet de apă cu săpun,
armata cruciată a încetat pentru totdeauna să mai
înainteze. Din cele trei mii de insecte aparţinând diverselor
specii care se uniseră pentru a rezolva definitiv problema
Degetelor nu a mai rămas decât o mână de
supravieţuitoare mai mult sau mai puţin schilodite. Cea
mai mare parte din soldaţi a fost luată de valul revărsat de
către serviciul de salubritate municipal.
Deiste şi nedeiste, furnici, albine, scarabei, termite,
muşte -toate, fără deosebire, sunt măturate de tornada
lichidă.
Şi, ca o culme a ironiei, funcţionarul municipal care
conducea bena nu observase nimic din cele întâmplate.
Nici o fiinţă omenească, de altfel, nu a observat că Homo
Sapiens câştigase în acele momente Marea Bătălie a
Planetei. Oamenii se ocupau mai departe de problemele lor,
rezolvându-şi treburile şi gândindu-se la ce aveau să
mănânce la prânz, fa corvezile zilei şi la munca lor de la
birou.
Insectele, dimpotrivă, ştiau perfect că au pierdut
războiul lumii.
Totul se petrecuse cu o asemenea repeziciune şi fusese
atât de radical, încât dezastrul părea aproape de
neconceput. În patruzeci de secunde, toate picioarele
acelea care străbătuseră kilometri nesfârşiţi, toate
mandibulele care se luptaseră în cele mai grele condiţii şi
toate antenele care simţiseră mirosurile zonelor celor mâi
exotice, totul fusese transformat în bucăţi disparate,
plutind într-o zeamă măslinie.
Prima cruciadă împotriva Degetelor s-a oprit înghiţită de
o trombă de apă cu săpun, şi nu va mai porni niciodată.

716
 163. NICOLAS

Nicolas Wells se alătură celorlalţi şi îmbogăţeşte cu unda

sa proprie vibraţia colectivă: OM. Preţ de o clipa, el se simte
devenind un nor imaterial şi uşor care se înalţă, se înalţă
necontenit şi trece prin obiectele şi straturile materiale. Era
de o mie de ori mai bine decât să fie zeu printre furnici. Era
liber. Liber!

164. RĂFUIALA

9 are un reflex salvator: îşi înfige adânc ghearele într-o

fisură din capacul gurii de canal, apoi, după ce totul se
linişteşte, se târăşte jalnic pe caldarâmul trotuarului. În ce
o priveşte pe 103, ea abia a avut timp să ia înălţime cu
"Marele Corn", scăpând astfel de ciclon. Acum e teafără, ca
şi 23, care s-a ghemuit într-o gaură din asfalt.
Ceva mai departe, scarabeii supravieţuitori fug,
ducându-i în spinare pe cei care îi conduc. Câteva termite,
ultimele care au supravieţuit, fug la rândul lor, regretând
amarnic că nu au rămas pe insula cu salcâm.
Cele trei belokaniene reuşesc să se strângă laolaltă.
Sunt mult prea puternici, rosteşte dezamăgită 9,
ştergându-şi ochii şi antenele iritate de dezinfectant.
Degetele sunt zei. Degetele sunt atotputernice. Noi n-am
încetat s-o clamăm, dar voi nu aţi vrut să ne credeţi. Acum,
uitaţi-vă ce dezastru! oftează 23.
103 mai tremură încă de spaimă. Că Degetele sunt zei
sau nu, asta nu mai are nici o importanţă; cert e că sunt
cumplite.
Furnicile se fricţionează şi procedează la trofolaxii
717
disperate, aşa cum pot să o facă numai supravieţuitoarele
unei cruciade intrate definitiv în derută.
Pentru 103, cu toate acestea, aventura nu se încheie
aici: ea mai are o misiune de îndeplinit. Furnica îşi strânge
cu atâta putere în labe coconul de fluture, că 9, care nu îi
acordase până atunci nici o atenţie, o întrebă:
Ce e în chestia asta pe care o tot trambalezi cu tine de la
începutul cruciadei?
Nimic deosebit.
Arată-mi.
103 refuză.
Atunci 9 se înfurie şi îi declară luptătoarei că a bănuit-o
dintotdeauna de-a fi o spioană în solda Degetelor. 103 e
cea care le-a dus direct în ambuscada de aici, dându-se
drept conducătoarea lor!
Încredinţându-i coletul lui 23, 103 acceptă duelul.
Cele două furnici se aşează faţă în faţă, înfruntându-se
cu mandibulele desfăcute la maximum şi aruncându-şi
înainte vârful antenelor. Apoi încep să-şi dea ocol, vrând
să-şi evalueze punctele cele mai vulnerabile, şi, dintr-o
dată, se ciocnesc; năpustindu-se una spre cealaltă, ele îşi
izbesc carapacele şi se împing cu piepturile.
9 biciuieşte aerul cu mandibula stângă şi o împlântă în
cuirasa de chitină a adversarei. Sângele transparent începe
să curgă.
103 eschivează o a doua lovitură ca de coasă şi, dat fiind
că adversara este luată de avânt, profită de ocazie ca să-i
reteze vârful unei antene.
Să încetăm cu lupta asta fără rost! N-am mai rămas decât
noi. Ţii neapărat să desăvârşeşti lucrarea Degetelor?
9 şi-a pierdut însă cu totul minţile. Tot ce mai vrea este
să-şi înfigă antena validă în orbita oculară a trădătoarei.
9 îşi ratează cu puţin ţinta. 103 vrea să tragă cu acid şi,
îndreptându-şi abdomenul, trimite o picătură corozivă ce
718
se pierde pe reverul pantalonului unui poştaş.
9 trage la rândul ei. Acum, punga cu venin a lui 103 e
goală. Furnica aţâţătoare e convinsă că a sosit momentul
să-i dea lovitura de graţie, dar luptătoarea nu a ajuns încă
la capătul resurselor. Cu mandibulele desfăcute, ea se
năpusteşte şi îi prinde laba mijlocie stângă, răsucindu-i-o
din faţă spre spate.
9 procedează la fel cu laba posterioară dreaptă a lui 103.
Acum, e de văzut care îi va smulge prima membrul
celeilalte.
103 îşi aminteşte una dintre lecţiile de luptă.
Dacă ataci de cinci ori la rând în acelaşi fel, adversarul va
para al şaselea asalt la fel ca pe primele cinci. Iar atunci nu-
ţi va fi deloc greu să-l iei prin surprindere.
De cinci ori, 103 o loveşte pe 9 peste gură cu vârful
antenei, încât nu îi mai rămâne decât să profite de poziţia
repliată a mandibulelor celeilalte ca să o apuce de gât.
Apoi, cu o mişcare scurtă, o decapitează.
Capul lui 9 se rostogoleşte pe caldarâmul unsuros.
Ţeasta se opreşte. 103 se apropie şi o contemplă.
Antenele biruite se agită. La furnici, părţile corpului îşi
păstrează o anumită autonomie chiar şi după moarte.
Te înşeli, 103, spune capul lui 9.
Luptătoarei i se pare că a mai trăit o dată scena de
acum, în care un craniu vrea să-şi transmită ultimul
mesaj. Dar ea nu s-a petrecut aici, şi era vorba de un cu
totul alt mesaj. Episodul avusese loc în depozitul de
gunoaie de la Bel-o-kan, iar cele spuse atunci de rebela
respectivă îi schimbaseră cu desăvârşire cursul existenţei.
Antenele cadavrului lui 9 se mişcă din nou.
Te înşeli, 103. Tu crezi că poţi cruţa pe toată lumea, dar
asta-i imposibil. Trebuie să-ţi alegi tabăra. Eşti ori de partea
Degetelor, ori de cea a furnicilor. Nu poţi scăpa de violenţă
cu ajutorul principiilor nobile. De violenţă nu poţi scăpa decât
719
tot prin violenţă. Acum ai învins fiindcă ai fost mai tare ca
mine. Bravo. Dar îţi dau un sfat: ai grijă să fii totdeauna la
fel, fiindcă dacă vei avea un singur moment de slăbiciune,
nici unul din frumoasele tale principii abstracte nu te va
putea salva.
23 se apropie şi trage un şut în capul acela mult prea
vorbăreţ. Apoi o felicită pe luptătoare şi îi înmânează
coconul.
Acum, ştii ce îţi rămâne de făcut.
103 ştie.
Şi tu?
23 nu îi răspunde pe dată, iar când o face, se arată
evazivă. Furnica susţine, că este slujitoarea divinităţilor
degetale şi crede că, atunci când va fi nevoie, Degetele îi vor
arăta ce trebuie să facă. Între timp, are de gând să umble
prin lumea aceasta de dincolo de lume.
103 îi urează noroc. Apoi, soldatul se urcă pe "Marele
Corn" şi se branşează la antenele celuilalt. Scarabeul face
să-i culiseze elitrele şi îşi desface lungile aripi brune.
Contact. Velele nervurate brăzdează aerul poluat din
ţinutul Degetelor. 103 decolează şi se năpusteşte spre
creasta primului cuib degetal din faţa ei.

165. MAESTRUL SPIRIDUŞILOR

Se făcuse dimineaţă, dar Laetitia Wells şi Jacques Méliès

continuau să asculte, cu sufletul la gură, povestea
extraordinară pe care le-o spunea Juliette Ramirez.
Aflaseră că bărbatul cu aspect de Moş Crăciun la pensie
era soţul ei, Arthur Ramirez. Mai aflară că îşi descoperise
încă din copilărie pasiunea de-a construi tot felul de
lucruri: făcea jucării, avioane, maşini, corăbii, pe care le
720
conducea de la distanţă cu ajutorul unei telecomenzi. Tot
soiul de obiecte şi de roboţi se supuneau comenzilor sale.
Din această pricină, prietenii îl numiseră "maestrul
spiriduşilor".
― Toţi avem un dar pe care e de-ajuns să ni-l cultivăm.
De exemplu, eu am o prietenă care este o artistă în privinţa
broderiei. Tapiseriile ei sunt...
Ascultătorii săi nu se sinchiseau însă deloc de
minunăţiile realizate prin broderia în cruciuliţe, aşa încât
doamna Ramirez continuă:
― Arthur a înţeles că, dacă era să aducă omenirii o
contribuţie, oricât de neînsemnată ar fi fost ea, asta se va
datora exclusiv îndemânării cu care manevra telecomenzile.
S-a orientat fireşte spre automatică şi şi-a luat cu
strălucire diploma de inginer. A inventat schimbătorul
automat de cauciucuri sparte, walkman-ul care se poate
grefa în interiorul capului, ba chiar şi un aparat teleghidat
care te scarpină pe spate.
În timpul ultimului război, a pus la punct "lupii de oţel".
Roboţii aceia cu patru labe erau cu certitudine mult mai
stabili decât androginii cu două picioare. Pe deasupra, erau
dotaţi cu două camere în spectrul infraroşu, cu ajutorul
cărora se putea ţinti în întuneric, cu două mitraliere aflate
la nivelul nărilor şi cu un tun scurt de calibrul 35 mm,
amplasat în gură. "Lupii de otel" atacau noaptea,
teleghidaţi de nişte soldaţi aflaţi la adăpost, la peste
cincizeci de kilometri distantă. Roboţii aceştia s-au dovedit
atât de eficienţi, încât nici unul dintre adversari nu a mai
supravieţuit ca să le semnaleze prezenţa!
S-a întâmplat, totuşi, că într-o bună zi, Arthur a vizionat
nişte pelicule ultrasecrete despre pagubele provocate de
"lupii de otel" creaţi de el. Soldaţii însărcinaţi cu dirijarea
lor fuseseră cuprinşi de înflăcărare şi, la fel ca într-un joc
pe video, masacraseră tot ce mişca pe ecranele lor de
721
control.
Dezgustat, Arthur s-a pensionat anticipat şi şi-a deschis
un magazin de jucării. De-atunci, el şi-a pus talentul
exclusiv în slujba copiilor. Adulţii erau prea iresponsabili
pentru a le mai da pe mână descoperirile sale.
Atunci o întâlnise pe Juliette, care era funcţionară la
poştă. Ea îi aducea corespondenţa, mandatele, cărţile
poştale, scrisorile recomandate. Între ei s-a născut pe loc o
dragoste la prima vedere. S-au căsătorit şi au trăit fericiţi
în casa de pe strada Phoenix, până în ziua în care s-a
petrecut accidentul. Aşa numea ea evenimentul respectiv:
"accidentul".
În timp ce distribuia corespondenta, la fel ca în fiecare
zi, un câine a sărit la ea, a apucat tolba cu dinţii şi a
muşcat-o din toate puterile, încât a sfâşiat un pachet.
Juliette a distribuit restul corespondenţei şi a adus
acasă coletul stricat pentru ca Arthur, care avea nişte
Degete atât de pricepute, să îl facă la loc, astfel încât
destinatara să nu bage de seamă nimic, fapt ce avea să o
scutească de necazurile pe care le mai avusese cu nişte
clienţi mereu puşi pe reclamaţii.
Dar Arthur Ramirez nu a mai reparat niciodată coletul.
În timp ce umbla cu el, inventatorul a fost intrigat de
conţinutul său: un dosar gros de mai multe sute de pagini,
planurile unei maşini ciudate şi o scrisoare. Curiozitatea
lui nativă s-a dovedit mai tare decât discreţia, care era la
fel de firească, făcându-l să citească dosarul şi scrisoarea
şi să examineze planurile.
Din clipa aceea, viaţa li s-a schimbat radical.
Arthur Ramirez a ajuns prada unei obsesii unice:
furnicile. A instalat în pod un uriaş acvariu. Spunea că
furnicile sunt mai inteligente decât oamenii deoarece
comuniunea minţilor dintr-un furnicar depăşeşte suma
inteligenţelor care o compun. Era sigur că, la furnici, 1 +
722
1=3 şi că sinergia socială era o realitate. Furnicile arătau
cum se poate pune la punct un mod nou de a trăi:
existenţa în grup. După părerea lui, aceasta ar fi făcut ca
gândirea umană să evolueze radical.
Juliette Ramirez nu a aflat decât ulterior ce reprezentau
planurile. Ele se refereau la o maşină denumită de către
inventatorul ei "Piatra de la Rosetta" şi care, transformând
silabele vorbirii omeneşti în feromoni de furnică şi invers,
permitea dialogul cu societatea myrmicină.
― Bine, dar... dar... ăsta-i proiectul tatălui meu! exclamă
Laetitia Wells.
Doamna Ramirez o luă de mână.
― Ştiu, şi mi-e atât de ruşine acum, că sunteţi aici!
Coletul acela vi-l trimisese chiar tatăl dumneavoastră,
Edmond Wells, iar destinatarul eraţi dumneavoastră,
domnişoară Wells. Dosarul conţinea volumul doi din
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, planurile erau
ale maşinii de tradus din limba franceză în cea a furnicilor
şi invers, iar scrisoarea... scrisoarea era pentru
dumneavoastră, adăugă ea, scoţând dintr-un sertar al
bufetului, o foaie de hârtie albă, împăturită cu grijă.
Laetitia aproape că i-o smulse din mână.
Citi: Laetitia, fata mea dragă, să nu mă judeci...
Sorbi pe nerăsuflate rândurile omului atât de iubit, care
se încheiau cu alte câteva cuvinte tandre şi erau semnate
Edmond Wells. Se simţea indignată şi dezgustata, gata să
izbucnească în plâns. Începu să strige:
― Hoţilor, hoţi ce sunteţi! Era a mea, totul era al meu!
Era singura mea moştenire, şi voi mi-aţi furat-o! Era
testamentul spiritual al tatălui meu, şi voi l-aţi sustras!
Puteam să mor fără să ştiu vreodată că ultimele lui gânduri
au fost pentru mine! Cum de-aţi fost în stare să...
Se lăsă să cadă la pieptul lui Méliès, care o cuprinse
protector de umerii plăpânzi, scuturaţi de hohote
723
înăbuşite.
― Iertaţi-ne, spuse Juliette Ramirez.
― Eram sigură că scrisoarea asta există! Da, eram
sigură! Am aşteptat-o mereu!
― Poate că o să ne urâţi mai puţin aflând că moştenirea
spirituală lăsată de tatăl dumneavoastră nu a nimerit în
mâini răuvoitoare. Numiţi-o hazard sau fatalitate... E ca şi
cum destinul ar fi vrut ca pachetul acesta să ajungă la noi.
Arthur Ramirez se apucase pe dată să construiască
maşina. Îi adusese chiar şi anumite ameliorări, astfel încât
cuplul conversa de-acum de multă vreme cu furnicile din
terariul lor. Da, soţii Ramirez comunicau realmente cu
insectele!
Sfâşiată între indignare şi încântare, Laetitia era uluită.
La fel ca Méliès, aştepta cu nerăbdare continuarea.
― Ce euforie a mai fost la început! spunea femeia.
Furnicile ne explicau cum funcţionează federaţiile lor, ne
povesteau despre războaiele purtate, despre luptele dintre
specii. Descopeream un univers paralel, aflat la nivelul
tălpilor noastre, plin de inteligenţă. Ştiţi, furnicile au
instrumente, practică în felul lor agricultura şi au dezvoltat
tehnologii de vârf. Vorbesc chiar şi despre concepte
abstracte, cum ar fi democraţia, castele, diviziunea muncii,
întrajutorarea dintre indivizi...
Cu ajutorul lor, învăţând să le cunoască din ce în ce mai
bine felul de-a gândi, Arthur Ramirez elaborase un
program informatic care reproducea "spiritul de furnicar".
În acelaşi timp, el a conceput nişte roboţi minusculi:
"furnicile de oţel".
Scopul său era să creeze un furnicar artificial compus
din sute de furnici-robot. Fiecare urma să fie înzestrată cu
o inteligenţă autonomă (constând într-un program
informatic inclus într-un microprocesor electronic),
putându-se însă branşa la ansamblul grupului pentru a
724
gândi şi acţiona. În comun. Juliette Ramirez păru să îşi
caute cuvintele:
― Cum să vă spun? Întregul constituia un computer
unic cu diferite elemente, sau, şi mai bine, un creier
fragmentat, cu neuroni solidari. 1 + 1 = 3, aşadar 100 +
100 = 300.
Arthur Ramirez îşi considera "furnicile de oţel" perfect
potrivite pentru cucerirea spaţiului. În loc să trimiţi o
sondă-robot spre planetele îndepărtate, aşa cum se
procedează în mod obişnuit, de ce să nu expediezi mai bine
o mie de sonde-robot minuscule, dotate cu o inteligenţă
individuală şi colectivă deopotrivă? Dacă vreuna din ele
cădea în pană sau era distrusă, celelalte nouă sute
nouăzeci şi nouă aveau să o înlocuiască, în timp ce, în
situaţia în care o singură sondă cădea victimă unui
accident mecanic, era anihilat un întreg program spaţial.
Méliès se arătă plin de admiraţie.
― Chiar şi în materie de armament, spuse el, este mai
uşor să distrugi un robot foarte inteligent de mari
dimensiuni, decât o mie mai mici şi mai simpli, dar
solidari.
― Acesta şi este principiul sinergiei, sublinie doamna
Ramirez. Uniunea depăşeşte suma talentelor individuale.
Exista însă o problemă: cei doi Ramirez nu aveau banii
necesari pentru îndeplinirea marilor lor proiecte.
Componentele miniaturizate sunt scumpe, şi nici
magazinul de jucării, nici slujba de funcţionară la poştă a
Juliettei nu ajungeau să acopere cheltuielile. Mintea fertilă
a lui Arthur Ramirez a născocit atunci o soluţie: aceea de-a
o introduce pe Juliette în emisiunea "Capcană de gândire".
Zece mii de franci pe zi erau un chilipir! El expedia
producătorilor cele mai bune enigme aflate în Enciclopedia
cunoaşterii relative şi absolute a lui Edmond Wells, iar ea le
rezolva. Enigmele wellsiene erau reţinute cu regularitate de
725
organizatori, dat fiind că erau cele mai subtile cu putinţă.
― Totul era deci contrafăcut, se supără Méliès.
― Oricum, totul este contrafăcut, preciză Laetitia.
Interesant este să ştii cum anume e contrafăcut. De
exemplu, nu pricep de ce v-aţi prefăcut atâta vreme că nu
înţelegeţi enigma cifrelor "unu", "doi" şi "trei".
Răspunsul era cât se poate de simplu.
― Pentru că filonul lui Edmond Wells nu este
inepuizabil. Cu ajutorul jokerilor pot prelungi jocul la
maximum, încasându-mi zilnic cei zece mii de franci!
Venitul respectiv le-a permis soţilor, Ramirez să ducă o
viaţă înlesnită, în vreme ce Arthur avansa în proiectarea
"furnicilor de oţel" şi în dialogul dintre specii. Totul mergea
foarte bine în cea mai Dună dintre lumile paralele până în
ziua când Arthur a fost cuprins de fiori văzând la televizor
un clip publicitar care făcea reclamă unui produs al CCG:
"Pe unde trece Krak-Krak, insectele dispar". Filmată de
aproape, o furnică se zbătea, roasă pe dinăuntru de
insecticidul respectiv.
Arthur s-a simţit revoltat de perfidia cu care un adversar
atât de mic era otrăvit! Una dintre furnicile sale de oţel era
gata de funcţionare. A trimis-o la iuţeală să spioneze
laboratoarele CCG-ului, iar furnica mecanică a descoperit
astfel că fraţii Salta colaborau cu mai mulţi experţi
internaţionali la un proiect şi mai cumplit, pe nume
"Babel".
"Babel" era ceva atât de teribil, încât cei mai străluciţi
cercetători din domeniul insecticidelor lucrau într-un
secret desăvârşit de teamă să nu-şi ridice-n cap mişcările
ecologiste! Până şi şefii CCG fuseseră ţinuţi în
necunoştinţă de cauză, nefiind informaţi în privinţa
experienţelor efectuate!
― "Babel", spuse doamna Ramirez, este furnicidul total.
Chimiştii nu au izbutit niciodată să atace eficient furnicile
726
cu otrăvurile clasice de tip organofosforic. "Babel" însă nu
este o otravă, ci o substanţă capabilă să bruieze
comunicaţiile antenare dintre furnici.
În stadiul său final, "Babel" era un praf care, răspândit
pe pământ, emitea un miros ce parazita orice feromon emis
de furnici. Câteva grame erau de-ajuns pentru a contamina
câţiva kilometri pătraţi. Toate furnicile aflate în această
zonă încetau să mai poată emite sau recepţiona. Or, lipsite
de putinţa de-a comunica, furnicile nu mai au cum să ştie
dacă regina lor mai trăieşte sau ce sarcină au de îndeplinit,
ce e benefic pentru ele şi ce e periculos. Dacă întreaga
suprafaţă a globului ar fi fost acoperită cu produsul în
chestiune, într-un interval de cinci ani n-ar mai fi existat
furnici pe Pământ: acestea ar fi preferat să moară decât să
nu se mai poată înţelege între ele. Furnica este toată numai
"comunicare"!
Fraţii Salta şi colegii lor înţeleseseră această trăsătură
esenţială a lumii myrmicine. Pentru ei însă furnicile nu
reprezentau decât nişte insecte parazite ce trebuie
exterminate. Erau mândri de-a fi descoperit faptul că ele
pot fi nimicite nu prin otrăvirea sistemului digestiv, ci prin
aceea, definitivă şi deplină, a creierului.
― Îngrozitor! suspină ziarista.
― Prin intermediul micii sale spioane, soţul meu a avut
la dispoziţie toate piesele dosarului. Banda asta de chimişti
intenţiona să şteargă o dată pentru totdeauna întreaga
specie a furnicilor de pe faţa Pământului.
― Atunci s-a hotărât domnul Ramirez să intervină?
întrebă comisarul.
― Da.
Laetitia şi Méliès înţeleseseră cum procedase Arthur.
Soţia lui confirma: mai întâi, el trimitea o furnică cercetaşă
care decupa o bucăţică minusculă de stofă impregnată de
sudoarea viitoarei victime, după care expedia ceata să-l
727
omoare pe purtătorul mirosului.
Satisfăcut de-a fi ghicit metoda, poliţistul o aprecie ca
un cunoscător ce era:
― Soţul dumneavoastră, doamnă, a inventat cea mai
sofisticată tehnică a asasinatului pe care mi-a fost dat să o
întâlnesc vreodată.
Juliette Ramirez se înroşi din pricina complimentului.
― Nu ştiu cum procedează alţii, dar nu încape îndoială
că metoda noastră s-a dovedit foarte eficace. Şi pe
deasupra, cine ne-ar fi putut suspecta? Aveam la dispoziţie
toate alibiurile de pe lume. Furnicile noastre acţionau
singure. Noi puteam să fim la o sută de kilometri distanţă
de teatrul de operaţiuni!
― Vreţi să spuneţi că furnicile dumneavoastră asasine
erau autonome? se miră Laetitia.
― Bineînţeles. Folosirea furnicilor nu înseamnă numai
să descoperi o nouă metodă de-a ucide, ci în egală măsură
să dobândeşti un nou fel de-a concepe orice fel de sarcină
de îndeplinit. Chiar dacă sarcina asta constă într-o misiune
a morţii! Poate că asta reprezintă o culme a inteligenţei
artificiale! Tatăl dumneavoastră, domnişoară Wells, o
înţelesese foarte bine şi o şi explică în cartea lui, uitaţi-vă!
Le citi pasajul din Enciclopedie care demonstra felul în
care conceptul de furnicar ar fi putut revoluţiona
inteligenţa artificială informatizată.
Furnicile trimise la Salta nu erau teleghidate, ci
autonome. Dar ele erau programate să ajungă într-un
apartament, să recunoască un miros, să-l ucidă pe oricine
purta acest miros şi apoi să şteargă orice urmă a crimei.
Mai aveau consemnul de-a suprima orice martor al dramei,
în caz că exista, şi să nu plece până când în urma lor nu
dispărea chiar şi cel mai mic semn de viaţă.
Furnicile circulau prin canale şi conducte, de unde
apăreau şi omorau perforând trupul pe dinăuntru.
728
 ― O armă perfectă şi de nedetectat!
― Şi, totuşi, aţi reuşit să scăpaţi de ele, comisare Méliès.
De fapt, era de ajuns să fugi ca să scapi cu viaţă. Furnicile
noastre de oţel înaintează foarte încet, după cum v-aţi
putut da seama venind încoace, dar majoritatea oamenilor
sunt atât de înspăimântaţi când se pomenesc atacaţi de
ele, încât înţepenesc de frică şi surpriză în loc să se
repeadă la uşă şi să o ia la fugă. În afară de asta, broaştele
din zilele noastre sunt atât de complicate, încât e greu să le
deschizi îndeajuns de repede când îţi tremură mâinile.
Un paradox al epocii: cei care aveau cele mai bune
sisteme de uşi blindate s-au pomenit cel mai rău încolţiţi!
― Deci aşa au murit fraţii Salta, Caroline Nogard,
Maximilien MacHarious, soţii Odergin şi Miguel Cygneriaz!
recapitulă poliţistul.
― Da. Erau cei opt promotori ai proiectului "Babel". Ne-
am trimis ucigaşele la Takagumi al vostru pentru că ne-am
temut să nu ne fi scăpat vreo antenă japoneză.
― Am avut ocazia să apreciem din plin eficienţa
spiriduşilor voştri! I-am putea vedea şi noi?
Doamna Ramirez urcă în pod ca să aducă o furnică.
Trebuia să o observi îndeaproape ca să îţi dai seama că nu
aveai în faţa ochilor o insectă adevărată, ci un automat
articulat, cu antene de metal, două minuscule camere
video cu obiectiv grandangular la nivelul ochilor, un
abdomen care proiecta acid dintr-o capsulă presurizată şi
mandibule inoxidabile, ascuţite ca briciul. Robotul era
alimentat de o baterie cu litiu situată în torace. Un
microprocesor amplasat în cap pilota motoarele care
puneau în funcţiune toate articulaţiile şi prelucra
informaţiile furnizate de senzorii artificiali.
Privind-o prin lupă, Laetitia admira capodopera de
miniaturizare şi ceasornicărie:
― Ce de aplicaţii poate avea o jucărie ca asta! Spionaj,
729
război, cucerirea spaţiului cosmic, reforma sistemelor de
inteligenţă artificială... Şi arată exact ca o furnică
adevărată.
― Aparenţa nu e de ajuns, sublinie doamna Ramirez.
Pentru ca robotul să fie realmente eficient, a mai trebuit să
copiem şi să îi insuflam în egală măsură mentalitatea
exactă a unei furnici. Ascultaţi doar ce spune tatăl
dumneavoastră!

166. ENCICLOPEDIE

ANTROPOMORFISM: Oamenii gândesc totdeauna la fel,

aducând totul la proporţiile şi la scara lor de valori. Şi asta,
fiindcă sunt mândri şi satisfăcuţi de creierul pe care îl au. Se
consideră logici şi raţionali. Prin urmare, ei privesc lucrurile
exclusiv din punctul lor de vedere: inteligenţa nu poate fi
decât omenească, la fel ca şi conştiinţa şi reprezentarea.
Frankenstein este o ilustrare a mitului omului capabil să
creeze un alt om după asemănarea lui, aşa cum Dumnezeu
l-a creat pe Adam. Mereu acelaşi tipar! Chiar şi atunci când
fabrică androizi, oamenii reproduc felul lor de-a fi şi de-a se
comporta. Într-o bună zi, poate că se vor înzestra cu un
preşedinte-robot sau cu un papă-robot, dar asta nu le va
schimba cu nimic felul de-a gândi. Şi, totuşi, mai există
atâtea altele! Furnicile ne oferă un asemenea exemplu.
Extratereştrii ne vor mai oferi poate încă multe altele.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

Jacques Méliès îşi mesteca nonşalant guma.

730
 ― Toate astea sunt foarte interesante. Rămâne, totuşi, o
întrebare care pe mine unul mă preocupă în cel mai mare
grad. Doamnă Ramirez, de ce aţi vrut să mă omorâţi?
― Oh, păi în primul rând, nu de dumneavoastră ne
temeam, ci de domnişoara Wells. Îi citeam articolele şi
ştiam că are cu cine să semene. Despre dumneavoastră
nici măcar nu ştiam că existaţi.
Méliès începu să mestece mai nervos. Juliette continuă:
― Ca s-o supraveghem pe domnişoara Wells, trimisesem
la ea acasă o furnică de-a noastră mecanică. Spioana ne-a
transmis înregistrarea conversaţiilor dumneavoastră şi
atunci am aflat că dintre amândoi, dumneavoastră eraţi cel
mai perspicace. Cu povestea pe care aţi spus-o despre
cântăreţul la flaut din Hamelin, eraţi la doi paşi de secret.
Aşa că am hotărât să trimitem ceata.
― Şi pentru asta am fost eu acuzată. Din fericire, v-aţi
continuat crimele...
― Profesorul Miguel Cygneriaz avea în mână produsul
final. El era obiectivul nostru numărul unu.
― Şi acum unde este celebrul furnicid absolut "Babel"?
― După moartea lui Cygneriaz, un comando de-al nostru
a distrus eprubetă care conţinea porcăria aia. După ştiinţa
noastră, nu mai exista alta. Să sperăm că nu le va veni şi
altora vreo idee similară într-o bună zi. Edmond Wells a
scris că ideile plutesc în aer... Cele bune, ca şi cele rele!
Oftă.
― Bun, acum ştiţi totul. V-am răspuns la toate
întrebările. Nu v-am ascuns nimic.
Doamna Ramirez întinse mâinile, ca şi cum se aştepta
ca Méliès să scoată o pereche de cătuşe din buzunar.
― Interpelaţi-mă. Arestaţi-mă. Încarceraţi-mă. Dar, vă
rog, lăsaţi-mi soţul în pace. E un om de treabă, care pur şi
simplu nu suporta gândul că ar putea exista o lume fără
furnici. A vrut numai să salveze o avuţie planetară
731
ameninţată de o mână de savanţi bolnavi de orgoliu. Vă rog
să-l lăsaţi pe Arthur în pace. Oricum, e condamnat deja la
moarte de cancer.

167. CÂND ŞTIRILE LIPSESC, ÎNSEAMNĂ CĂ SUNT

PROASTE

Ce veşti sunt despre cruciadă?

Nu mai sunt veşti.
Cum adică, nu mai sunt veşti? Nu a mai aterizat nici o
musculiţă dinspre Orient?
Chli-pou-ni îşi aduce antenele lângă labiale şi le spală
insistent. Regina presimte că lucrurile nu se desfăşoară
aşa cum dorise ea. Poate că furnicile au obosit tot omorând
la Degete?
Regina Chli-pou-ni întreabă dacă problema "rebelelor" a
fost în sfârşit rezolvată.
Un soldat răspunde că numărul lor a ajuns de-acum la
vreo două sau trei sute şi că simt greu de localizat.

168. ENCICLOPEDIE

A II-a PORUNCĂ: În noaptea aceasta am avut un vis

neobişnuit: mi-am închipuit că Parisul era luat cu o lopată
uriaşă şi pus într-un vas transparent. O dată aflat în vas,
oraşul se scutura rău; încât vârful Turnului Eiffel lovea
pereţii toaletei mele. Totul era cu susul în jos, eu mă
rostogoleam pe tavan şi mii de pietoni se zdrobeau de
fereastra mea închisă. Maşinile se izbeau de coşuri,
felinarele ieşeau din caldarâm. Mobila se rostogolea şi eu
732
am fugit din casă. Afară, totul era dat peste cap, Arcul de
triumf era făcut bucăţi, Notre-Dame de Paris stătea invers,
cu turlele înfipte adânc în pământ. Vagoane de metrou
ţâşneau din solul spintecat şi îşi vărsau marmelada umană.
Se făcea că alergam printre ruine şi ajungeam în faţa unui
perete gigantic de sticlă. În spatele lui era un ochi. Un singur
ochi, mare cât tot cerul, care mă observa. La un moment dat,
ochiul, vrând să vadă cum reacţionez, s-a apucat să bată în
perete cu ceva ce cred că era o lingură uriaşă. S-a auzit un
zgomot asurzitor de clopot. Toate ferestrele care mai
rămăseseră intacte au plesnit. Ochiul continua să mă
privească, şi era de o sută de ori mai mare ca Soarele. Nu
mi-ar plăcea să se întâmple aşa ceva. De când am avut
acest vis, am încetat să mă mai duc în pădure să caut
furnicare. Dacă furnicile pe care le am acum vor muri, nu voi
mai instala nici un alt furnicar. Visul mi-a inspirat o a II-a
poruncă pe care voi începe să o aplic asupra mea însumi
înainte de a o impune celor din jur: ce ţie nu-ţi place, altuia
nu-i face. Iar prin "altul" îi înţeleg pe "toţi" ceilalţi.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

169. ÎN ŢINUTUL LIBĂRCILOR

O pisică vede trecând un animal zburător ciudat şi îl

loveşte cu laba prin grilajul balconului. "Marele Corn" se
prăbuşeşte. 103 abia are timp să sară înainte de-a atinge
pământul.
Furnica încasează şocul în labe. Treisprezece etaje
reprezintă oricum o înălţime destul de mare.
Scarabeul are mai puţin noroc. Carcasa lui grea
733
plesneşte izbindu-se de pământ. S-a terminat cu "Marele
Corn", care a fost un splendid combatant aerian.
Căderea lui 103 a fost amortizată de o ladă de gunoi
pântecoasă, plină vârf. Furnica nu a dat drumul din labe
coconului.
103 păşeşte pe suprafaţa accidentată şi multicoloră a
lăzii de gunoi. Ce loc de basm! Aici totul e comestibil, şi ea
profită de ocazie ca să se hrănească. Domneşte un miros
puternic compus din tot felul de arome şi duhori pe care
nu are timp să le identifice.
Sus, pe o carte de bucate ruptă, furnica localizează o
siluetă furişă. De fapt, sunt mai multe. Acolo se întrezăresc
nenumărate siluete care o supraveghează privind-o pieziş.
Antenele lor prelungi par să se multiplice.
Există deci insecte care trăiesc în ţinutul Degetelor!
103 le recunoaşte: sunt nişte libărci.
Mişună pretutindeni. Ies la iveală dintr-o cutie de
conserve, dintr-un papuc spart, dintr-un şobolan adormit,
dintr-un pachet de detergent cu enzime gustoase, dintr-un
borcan de iaurt cu bifid activ, dintr-o baterie electrică
stricată, dintr-un arc, dintr-un pansament înroşit, dintr-o
cutie de tranchilizante, dintr-un flacon de somnifere, dintr-
un flacon de euforizante, dintr-o cutie de alimente
congelate care a depăşit termenul limită şi în consecinţă a
fost aruncată intactă, dintr-o cutie de sardele fără capete şi
cozi. Libărcile o înconjoară pe 103. Furnica nu a mai văzut
niciodată nişte specimene atât de mari. Au elitre maronii şi
nişte antene foarte lungi, încovoiate şi lipsite de articulaţii.
Împrăştie un miros urat, nu chiar ca al ploşniţelor, greţos
totuşi, mai aspru şi mai nuanţat în tonalităţile olfactive ale
putreziciunii.
Flancurile le sunt transparente şi prin chitina
translucidă se pot întrezări viscerele palpitânde, bătăile
cardiace şi jeturile de sânge proiectate în arterele subţiri.
734
103 este destul de impresionată.
O libarcă vârstnică, cu emanaţii fetide amintind de
mieratul râncezit, cu elitre galbene şi labe acoperite de
cârlionţi mici i se adresează lui 103 în limbaj olfactiv şi o
întreabă ce caută aici.
103 îi răspunde că vrea să le întâlnească pe Degete în
cuibul lor.
Degetele! Toate libărcile par să-şi râdă de ea.
A spus bine... Degetele?
Da, de ce vă miraţi atâta?
Degetele sunt peste tot. Nu e greu să dai de ele, face
bătrâna libarcă.
Puteţi să mă duceţi într-unul din cuiburile lor? întreabă
furnica.
Libarcă vârstnică se apropie de ea.
Ştii tu ce sunt de fapt Degetele?
Sunt nişte animale uriaşe, o înfruntă 103, fără să
înţeleagă ce vrea să spună cealaltă.
Bătrâna o lămureşte:
Degetele sunt sclavii noştri.
Lui 103 îi vine greu să creadă. Cum se poate ca Degetele
uriaşe să fie sclavele unor libărci miei şi respingătoare?
Nu înţeleg.
Cealaltă îi povesteşte că libărcile le-au învăţat pe Degete
să le arunce zilnic tone întregi de hrană variată. Degetele le
procură adăposturi, alimente şi chiar şi căldură. Ele sunt
la ordinele lor şi le răsfaţă.
În fiecare dimineaţă, libărcile abia apucă să savureze
câteva gustări din mormanele de ofrande livrate de Degete,
că alte Degete îşi evacuează deja la rândul lor mâncarea.
Astfel încât ele au totdeauna hrană din belşug, foarte
proaspătă şi de prima calitate.
Alte libărci mai povestesc că pe vremuri trăiau şi ele prin
păduri, după care însă au descoperit ţinutul Degetelor şi s-
735
au stabilit aici. De atunci încoace nu au mai avut deloc
nevoie să vâneze. Alimentele oferite de către Degete sunt
dulci, bogate în grăsimi, diversificate şi... În primul rând
nemişcate, încât nu e nevoie să fugi după ele.
Trebuie să fie vreo cincisprezece ani de când strămoşul
nostru cel mai îndepărtat nu a mai trebuit să urmărească
vreun vânat mic. Totul ne pică mură în gură, cât se poate de
proaspăt, servit de Degete, afirmă o libarcă grasă, cu
spinarea neagră.
Şi voi vorbiţi cu Degetele? întreabă 103, uluită de ceea ce
i s-a spus, dar şi de ceea ce vede cu ochii ei: mormane de
hrană!
Bătrâna libarcă afirmă că nu e nevoie să le vorbească,
deoarece ele se supun înainte ca vreo libarcă să trebuiască
să insiste.
Şi, totuşi! O dată, ofrandele au sosit cu o oarecare
întârziere. Libărcile îşi manifestaseră nemulţumirea lovind
cu abdomenul în perete, iar a doua zi, hrana le fusese din
nou adusă la timp. În general, gunoaiele sunt aruncate
zilnic.
Puteţi să mă duceţi la cuibul lor? emite furnica.
Libărcile ţin sfat. Acordul nu pare să întrunească
unanimitatea. Bătrâna libarcă emite rezultatul discuţiei:
Te vom conduce la cuibul lor dacă vei fi în stare să
înfrunţi "proba sublimă".
Proba sublimă? Ce-o mai fi şi asta?
Libărcile o conduc pe luptătoare spre încăperea
gunoaielor din primul subsol al clădirii. Acolo într-un colţ
zac aruncate piese vechi de mobilier, aparate de uz casnic
şi tot soiul de cutii.
Libărcile o conduc pe 103 spre un loc anume.
Ce este această "probă sublimă "?
O libarcă îi răspunde că, în esenţă, ea constă în a întâlni
pe cineva.
736
 Pe cine, adică? Un adversar?
Da, un adversar mult mai zdravăn decât tine, răspunde
sibilinic o alta.
Insectele înaintează în şir indian.
Când se opresc, 103 vede în faţa ei o furnică cu firele de
păr de pe cap zburlite. Este o luptătoare cu înfăţişarea
dârză, înconjurată şi ea de libărci.
103 îşi repede antenele înainte şi observă o primă
anomalie: furnica nu are efectiv nici un miros de
identificare! Cu siguranţă că e vreo mercenară obişnuită cu
lupta corp-la-corp, deoarece labele şi bustul îi sunt pline de
urmele lăsate de o mulţime de lovituri de mandibule.
Fără să ştie de ce, furnica aceasta care îi este prezentată
în împrejurări atât de ciudate îi devine fără întârziere
antipatică. Nu are nici un miros, arată cam nemâncată, are
un fel de-a merge destul de înfumurat, firişoarele de pe
labe par să nu mai fi fost linse de cel puţin două zile ― ce
mai, nu e deloc plăcută la vedere.
Cine mai e şi asta? le întreabă 103 pe libărcile din jur,
ce-i pândesc, pline de interes, reacţia.
Cineva care a ţinut în mod special să te întâlnească, i se
răspunde.
103 îşi pune tot felul de întrebări. De ce a vrut furnica
asta să se întâlnească cu ea, iar acum nu-i spune nimic?
103 vrea s-o încerce: se preface că îşi clatină capul, apoi
cască deodată larg mandibulele, desfăcându-le în poziţie de
intimidare. Oare cealaltă se va supune sau va primi
provocarea? Abia a apucat să-şi pună mandibula în poziţie
de luptă, că cealaltă şi-a şi scos şi ea la iveală cele două
săbii labiale.
Cine eşti?
Nici un răspuns. Cealaltă doar şi-a ridicat antenele.
Ce faci aici? Eşti din cruciadă?
Va trebui din nou să se bată.
737
 103 încearcă o intimidare mai puternică, răsturnându-şi
abdomenul sub torace, punându-l în poziţie de tragere
apropiată. Cealaltă nu are cum să ştie că rezerva sa de acid
este consumată.
Furnica din faţa ei reacţionează identic. Cele două repre-
zentante ale civilizaţiei myrmicine se ţin reciproc la respect,
spre marea curiozitate a libărcilor. 103 înţelege acum mai
bine proba. Libărcile vor să asiste la un duel între furnici,
iar învingătoarea va fi admisă în tribul lor.
Lui 103 nu-i place să omoare furnici, dar ştie că
misiunea ei este mai importantă. O libarcă a acceptat să-i
ţină coconul pe durata probei. Şi, pe deasupra, individul
din faţa ei i se pare din ce în ce mai dubios. Cine mai e şi
îngâmfata asta care nu vorbeşte şi care nici măcar nu a
recunoscut-o pe 103, prima furnica ce a atins marginea
lumii?
Sunt 103 683!
Cealaltă îşi înalţă din nou antenele, dar nu răspunde
nici acum. Amândouă rămân în poziţie de tragere.
Doar n-o să tragem una într-alta, emite 103, zicându-şi
că adversara ei are, cu siguranţă, punga de acid plină.
Cercetându-şi corpul, luptătoarea simte că ia mai rămas
o ultimă picătură pe fundul pungii. Dacă trage repede, s-ar
putea să beneficieze de avantajul surprizei.
103 îşi proiectează picătura eu toată puterea muşchilor
abdominali.
Dar, printr-o pură coincidenţă, cealaltă trage exact în
aceeaşi clipă, astfel încât cele două picături se anihilează
reciproc şi cad cu încetinitorul. (Cu încetinitorul? Nu s-a
mai văzut niciodată ca lichidele să alunece pe aer, dar
furnica nu dă atenţie fenomenului.) 103 atacă cu
mandibulele desfăcute şi se ciocneşte de ceva tare. Vârful
mandibulelor adversarului lovesc cu o precizie maximă
vârful propriilor sale mandibule!
738
 103 chibzuieşte. Duşmanul ei pare iute, neînduplecat şi
ştie să anticipeze loviturile până într-atât încât să le
blocheze în clipa şi locul exact în care intenţionează ea să
le trimită.
În aceste condiţii, o confruntare nu este deloc de dorit.
Furnica se întoarce spre libărci şi le anunţă că refuză să
se lupte cu această furnică, dat fiind că este o roşcată ca şi
ea.
Va trebui să ne acceptaţi pe amândouă sau să nu ne
acceptaţi pe nici una.
Libărcile nu par surprinse de vorbele ei şi se mulţumesc
să-i spună că a trecut proba. 103 nu înţelege nimic, aşa că
libărcile îi explică. În realitate, nu exista nici un adversar şi
nu avusese nici un duşman de înfruntat. Interlocutoarea ei
nu fusese alta decât ea însăşi.
103 tot nu înţelege.
Libărcile adaugă atunci că ea a fost pusă în faţa unui zid
vrăjit, acoperit cu o substanţă care face ca "tu însuţi să
exişti faţă în faţă cu tine".
Asta ne permite să aflăm multe despre cei pe care nu-i
cunoaştem. Şi mai ales, să aflăm cum se consideră ei înşişi,
spune libarcâ cea bătrână.
Ce altă cale de-a judeca pe cineva ar putea fi mai bună
decât cea de a-l pune într-o situaţie care să-l oblige să
arate cum s-ar comporta faţă în faţă cu el însuşi?
Libărcile descoperiseră zidul vrăjit din întâmplare.
Reacţiile stârnite de el fuseseră dintre cele mai interesante.
Unii se luptau ore întregi cu propria lor imagine, alţii se
insultau. Cei mai mulţi considerau animalul ce le apărea
înainte "bun de agresat" pentru că nu avea miros sau, în
orice caz, nu avea acelaşi miros ca ei.
Foarte puţini încercau să fraternizeze cu propria lor
oglindire.
Le cerem altora să ne accepte, dar nu ne acceptăm noi
739
înşine... filozofă libarca cea bătrână. Cum să mai vrei să
ajuţi pe cineva care nu este dispus să se ajute singur? Cum
poţi să apreciezi pe cineva care nu se apreciază pe sine?
Libărcile sunt foarte mândre de-a fi inventat "proba
sublimă". După părerea lor, nu există nici un animal
aparţinând infinitului mic sau mare care să reziste în faţa
imaginii propriei sale persoane.
103 se întoarce lângă oglindă în acelaşi timp cu dublul
său.
Bineînţeles că nu a mai văzut niciodată vreo oglindă.
Preţ de o clipă, ea îşi spune că este fără îndoială cea mai
mare minune pe care a văzut-o vreodată. Un zid care face
să apară un alt sine însuşi, ce se mişcă simultan cu
primul!
Pare-se că le-a subestimat serios pe libărci. Dacă sunt în
stare să creeze nişte ziduri vrăjite, atunci s-ar putea ca ele
să fie cu adevărat stăpânii Degetelor!
Fiindcă până la urmă te-ai acceptat, te acceptăm şi noi, şi
fiindcă până la urmă ai vrut să te ajuţi, te vom ajuta şi noi,
anunţă libarca cea bătrână.

170. REPAUSUL RĂZBOINICILOR

Laetitia Wells păşea alături de Jacques Méliès de-a

lungul străzii Phoenix. Ziarista îl luă de braţ, vrând să-l
tachineze.
― Am fost surprinsă văzând cât de înţelegător ai fost.
Eram convinsă că vei aresta pe loc cuplul acela drăguţ şi
vârstnic. În general, poliţiştii sunt destul de obtuzi şi nu se
prea abat de la procedură.
Comisarul se desprinse de ea.
― Psihologia umană nu a fost niciodată punctul tău
740
forte.
― Câtă rea-credinţă!
― E normal, din moment ce-i urăşti pe oameni! N-ai
încercat niciodată să mă înţelegi. Nu vezi în mine decât un
zăpăcit care trebuie adus neîncetat pe calea raţiunii.
― Dar chiar aşa şi eşti!
― Oricum, n-ai nici un drept să mă judeci. Eşti plină de
păreri lipsite de orice bază şi pe care nu le-ai verificat
niciodată. Nu iubeşti pe nimeni. Îi urăşti pe toţi oamenii.
Pentru ca cineva să-ţi placă, ar trebui să fie înzestrat cu
şase picioare în loc de două şi cu două mandibule în loc de
buze!
Méliès îi înfruntă privirea mov, care devenise dură.
― Copil răsfăţat ce eşti! Nu faci decât să te lauzi că ai
avut dreptate! Eu unul, stau la locul meu chiar şi când
greşesc.
― Nu eşti decât un...
― Decât un om obosit şi care s-a arătat mult prea
răbdător cu o ziaristă care îşi petrece timpul desfiinţându-l,
numai ca să se pună în valoare faţă de cititori.
― Nu e nevoie să mă insulţi, plec.
― Sigur că da, e mult mai uşor să fugi decât să înfrunţi
adevărul. Şi unde pleci, mă rog? Te duci să te repezi la
maşina de scris ca să scoţi povestea asta la lumina zilei? În
ce mă priveşte, eu prefer de departe să fiu un poliţist care
greşeşte decât o ziaristă care are dreptate. I-am lăsat pe cei
doi Ramirez în pace, dar din cauza ta şi a dorinţei tale de-a
te remarca, ei riscă, totuşi, să-şi sfârşească zilele după
gratii!
― Nu-ţi dau voie...
Laetitia era pe punctul să-l pălmuiască. El o prinse de
încheietură cu o mână caldă şi fermă. Privirile li se
ciocniră, irişii negri lovindu-se de inşii mov: o pădure de
abanos împotriva unui ocean tropical. Le veni pe loc să
741
râdă şi, laolaltă, râseră. Râseră în hohote.
Ce naiba! Tocmai rezolvaseră enigma vieţii lor şi
intraseră în contact cu o altă lume, paralelă şi minunată, o
lume în care oamenii construiau roboti solidari, comunicau
cu furnicile şi stăpâneau metoda crimei perfecte. Şi acum
stăteau aici, pe strada aceasta mohorâtă, ciondănindu-se
ca nişte ţânci, în loc să-şi împărtăşească gândurile şi să
chibzuiască, mână în mână, la clipele trăite în afara
timpului!
Laetitia îşi pierdu echilibrul şi, ca să poată râde mai
bine, se aşeză pe trotuar. Era trei dimineaţa. Erau tineri,
erau veseli şi nu le era deloc somn.
Laetitia se linişti prima.
― Scuză-mă! Am fost o proastă.
― Ba nu, nu tu. Eu am fost.
― Ba da, eu am fost.
Din nou, râsul îi copleşi. Un petrecăreţ întârziat, care se
întorcea acasă destul de ameţit, măsură cu o privire plină
de milă cuplul acela de tineri fără adăpost care nu avea alt
loc unde să se zbenguie în afară de trotuar. Méliès o ajută
pe Laetitia să se ridice.
― Hai să mergem.
― De ce? întrebă ea.
― Doar n-ai de gând să-ţi petreci noaptea pe caldarâm?
― De ce nu?
― Laetitia mea atât de raţională, ce e cu tine?
― M-am săturat să mai fiu atât de raţională, asta e!
Singurii care au dreptate sunt descreieraţii, aşa că vreau
să fiu şi eu la fel ca toţi Ramirez-ii din lume!
O trase într-un colţ, sub streaşina unei uşi, pentru ca
roua dimineţii să nu-i ude părul mătăsos şi trupul atât de
delicat sub taiorul subţire, de culoare neagră.
Erau foarte aproape unul de celălalt. Fără să clipească,
Méliès întinse mâna, vrând să-i mângâie chipul. Ea se feri.
742
 171. POVESTEA MELCULUI

Nicolas se tot foia în pat.

― Mămico, nu reuşesc să mă iert pentru că m-am dat
drept zeul furnicilor. Ce-am putut să fac! Cum aş putea să-
mi îndrept greşeala?
Lucie Wells se aplecă spre el:
― Ce e bine şi ce e rău ― cine o poate şti?
― Sigur că e rău. Mi-e atât de ruşine! Am făcut cea mai
mare prostie ce se poate închipui.
― Nu poţi să ştii niciodată sigur dacă ai făcut bine sau
rău. Vrei să-ţi spun o poveste?
― Te rog, mămico!
Lucie Wells se aşeză la căpătâiul fiului ei.
― E o poveste chinezească. Au fost odată doi călugări
care se plimbau prin grădina unei mânăstiri taoiste.
Deodată, unul vede pe jos un melc care le tăia drumul.
Însoţitorul lui era gata să-l strivească din greşeală, când el
l-a oprit la timp, şi aplecându-se, a cules animalul. "Uite,
era cât pe ce să strivim melcul ăsta. Or, el reprezintă o
viaţă şi, prin ea, un destin care trebuie să se împlinească.
Melcul ăsta trebuie să supravieţuiască şi să-şi ducă mai
departe ciclurile de reîncarnare." Şi puse cu grijă melcul în
iarbă. "Inconştientule! a exclamat înfuriat celălalt călugăr.
Salvându-l pe melcul ăsta prăpădit, pui în pericol salatele
pe care grădinarul le cultivă cu atâta grijă. Ca să salvezi o
viaţă oarecare, nimiceşti lucrarea unuia dintre fraţii
noştri."
Amândoi începură atunci să se certe, sub privirile
curioase ale unui alt călugăr ce trecea pe acolo. Cum nu
izbuteau să cadă de acord, primul călugăr a propus: "Haide
743
să-i vorbim despre asta marelui preot, deoarece numai el
este destul de înţelept ca să hotărască cine din noi are
dreptate." S-au dus, aşadar, la marele preot, urmaţi de al
treilea călugăr, intrigat de cele întâmplate. Primul călugăr a
povestit cum salvase un melc şi deci păstrase o viaţă sacră,
care conţinea alte nenumărate existenţe viitoare sau
trecute. Marele preot a ascultat, a dat din cap, după care a
rostit: "Ai făcut ceea ce se cuvenea. Ai avut dreptate." Cel
de-al doilea preot a sărit pe loc: "Cum? Să salvezi un melc
mâncător de salate şi de legume e un lucru bun? Ar fi
trebuit, din contră, să-l strivească, pentru a feri grădina de
zarzavat datorită căreia avem zilnic o mâncare atât de
gustoasă!" Marele preot a ascultat, a dat din cap şi a rostit:
"E adevărat. Asta ar fi trebuit să facă. Ai dreptate." Cel de-
al treilea călugăr, care rămăsese până atunci tăcut, făcu
un pas înainte: "Dar punctele lor de vedere sunt diametral
opuse! Cum ar putea avea dreptate amândoi?" Marele preot
I-a privit îndelung pe acest al treilea interlocutor. A
chibzuit, a dat din cap şi a rostit: "E adevărat. Şi tu ai
dreptate."
Nicolas sforăia uşurel, liniştit de-acum. Lucie îl acoperi
cu grijă, înduioşată.

172. ENCICLOPEDIE

ECONOMIE: Odinioară, economiştii considerau că o

societate sănătoasă este o societate în expansiune. Procentul
de creştere a profitului servea de termometru care măsura
sănătatea oricărei structuri: stat, întreprindere, masă
salariată. Este, totuşi, imposibil să mergi mereu înainte, cu
aceeaşi viteză. A venit timpul să oprim expansiunea înainte
ca ea să se reverse peste noi şi să ne strivească.
744
Expansiunea economică nu poate avea viitor. Nu există
decât o singură stare durabilă: echilibrul forţelor. O
societate, o naţiune sau un muncitor sănătos sunt o
societate, o naţiune sau un muncitor care nu afectează şi nu
sunt afectaţi de mediul înconjurător. Nu trebuie să ne mai
propunem să cucerim, ci, dimpotrivă, să ne integrăm în
natură şi în cosmos. Nu ar trebui să existe decât un singur
consemn: armonie. Întrepătrundere armonioasă între lumea
exterioară şi lumea interioară. Fără violenţă şi fără pretenţii.
În ziua când societatea omenească nu va mai avea vreun
sentiment de superioritate ori de teamă faţă de un fenomen
natural, omul se va afla în homeostazie cu Universul. Va
cunoaşte echilibrul. Va înceta să se mai proiecteze în viitor şi
nu-şi va mai fixa obiective îndepărtate. Va trăi în prezent,
pur şi simplu.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

173. EPOPEE ÎNTR-UN CANAL

Escaladează cu toţii un coridor cu pereţi zgrunţuroşi.

103 strânge între mandibule coconul de fluture al misiunii
Mercur. Urcă încet. Din când în când, o lucire venită de
sus luminează coridorul nesfârşit. Libărcile îi fac atunci
semn furnicii să se lipească de perete şi să-şi tragă
antenele pe spate.
Adevărul este că ele cunosc foarte bine ţinutul Degetelor,
deoarece, imediat după semnalul luminos, se aude un
vacarm înspăimântător şi un corp greu, cu miros
pătrunzător, cade perpendicular prin culoarul vertical.
― Ai aruncat sacul de gunoi în ghenă, dragă?
745
 ― Da. Să ştii că era ultimul. Trebuie să cumperi altele,
mai mari. Astea erau prea puţin încăpătoare, crede-mă.
Insectele înaintează, atente să nu fie surprinse de noi
avalanşe.
Unde mă duceţi?
Acolo unde vrei să ajungi.
Urcă mai multe etaje, după care se opresc.
Am ajuns, spune libarca cea bătrână.
Veniţi cu mine? întreabă 103.
Nu. Un proverb de-al nostru spune: "Fiecare să-şi vadă de
treburile lui. " Descurcă-te singură. Tu îţi eşti cea mai bună
aliată.
Apoi, bătrâna îi arată o scobitură în trapa jgheabului de
deasupra lor, prin care 103 poate ieşi direct în chiuveta din
bucătărie.
103 se strecoară prin orificiu, strângând cu putere
coconul.
Dar ce caut eu aici? se întreabă ea. Ea, care se teme atât
de mult de Degete, se plimbă chiar înăuntrul cuibului lor!
Pe de altă parte, a ajuns, totuşi, la o asemenea distanţă
de oraşul şi de lumea ei, încât ştie ca cel mai bun lucru pe
care îl poate face este să meargă mal departe, tot mai
departe.
Luptătoarea păşeşte prin ţinutul, acesta ciudat, în care
totul are nişte forme geometrice de o regularitate
desăvârşită, şi ronţăind o fărâmitură de pâine căzută pe jos
descoperă bucătăria.
Ca să-şi dea curaj, ultima supravieţuitoare a cruciadei
fredonează un cântecel belokanian:

Vine o clipă când

Focul înfruntă apa
Cerul înfruntă pământul
Susul înfruntă josul
746
 Micul înfruntă marele
Vine o clipă când simplul înfruntă multiplul
Cercul înfruntă triunghiul
Întunericul înfruntă curcubeul.

Dar chiar în vreme ce fredonează melopeea, 103 simte

cum frica o cuprinde din nou, iar paşii îi devin şovăitori.
Când focul înfruntă apa, ţâşnesc aburi; când cerul înfruntă
pământul, ploaia inundă totul; când susul înfruntă josul,
ameţeala nu întârzie să apară...

174. CONTACT TĂIAT

― Sper că prostia ta nu va avea urmări prea grave.

În urma incidentului "divin", se hotărâseră să distrugă
maşina "Piatra de la Rosetta". Chiar dacă acum Nicolas se
căia, era mai bine să-l ferească de orice nouă veleitate
divină. La urma urmei, nu era decât un copil. Dacă foamea
ajungea să îl chinuiască prea rău, ar fi fost în stare să facă
iarăşi prostii.
Jason Bragel extrase unitatea centrală a ordinatorului şi
o călcară cu toţii în picioare, până ce nu mai rămaseră
decât fărâme.
"Contactul cu furnicile e tăiat definitiv", îşi ziseră ei.
Era periculos să vrei să fii prea puternic într-o lume atât
de fragilă. Edmond Wells avea dreptate. Era prea devreme,
şi cea mai mică greşeală putea să aibă efecte devastatoare
pentru întreaga lor civilizaţie.
Nicolas îşi privi tatăl drept în ochi.
― Nu-ţi fă griji, tăticule. Mai mult ca sigur că n-au
înţeles mare lucru din tot ce le-am înşirat.
― Să sperăm, băiete. Să sperăm!
747
 Degetele sunt zeii noştri, vociferează printr-un feromon
înflăcărat o rebelă, ţâşnind din perete. Pe loc, un soldat îşi
basculează abdomenul sub torace şi trage. Deista se
prăbuşeşte. Cu un ultim reflex, rebela îşi întinde trupul
fumegând, închipuind o cruce cu şase braţe.

175. YIN ŞI YANG

În zorii zilei, Laetitia Wells şi Jacques Méliès se

îndreptară spre apartamentul tinerei ziariste. Din fericire,
acesta se afla în imediată apropiere. Asemenea soţilor
Ramirez şi, odinioară, a unchiului ei, ea preferase să
locuiască la liziera pădurii Fontainebleau. Cartierul ei era
însă mult mai plăcut decât cel în care se situa strada
Phoenix. Aici existau străzi adevărate, cu magazine de lux,
numeroase spaţii verzi, ba chiar un teren de mini-golf şi,
bineînţeles, un oficiu poştal.
Ajunşi în salon, se descotorosiră de hainele umede şi se
lăsară să cadă în fotolii.
― Îţi mai este somn? întrebă prevenitor Méliès.
― Nu, eu am reuşit, totuşi, să dorm puţin.
În ce îl privea pe el, doar junghiurile şi crampele din
muşchi îi mai aminteau de noaptea în care nu închisese o
clipă ochii, prea ocupat fiind să o contemple pe Laetitia.
Mintea îi era însă trează, gata pentru noi enigme şi
aventuri. Nu trebuia decât ca ea să-i ceară să înfrunte şi
alţi balauri!
― Vrei puţin hidromel? Băutura zeilor Olimpului şi a
furnicilor...
― Vai, te rog să nu mai rosteşti niciodată cuvântul ăsta.
Nu vreau să mai aud niciodată, niciodată, dar niciodată de
furnici.
748
 Ea veni să se aşeze pe braţul fotoliului lui. Ciocniră.
― Pentru încheierea anchetei despre chimiştii terorizaţi,
şi adio furnicilor!
Méliès oftă.
― Sunt într-un hal... Nu mă simt în stare să dorm şi în
acelaşi timp sunt prea obosit ca să lucrez. Ce-ar fi să facem
o partidă de şah, ca în vremurile bune când le pândeam pe
furnici, în camera din hotelul "Beau Rivage"?
― Nu mai pomeni de furnici! râse Laetitia.
"N-am mai râs niciodată aşa de mult într-un timp atât
de scurt", îşi ziseră amândoi simultan.
― Am o idee mai bună, spuse tânăra femeie. Jocul de
dame chinezesc. E un joc care nu urmăreşte distrugerea
pieselor adversarului, ci utilizarea lor pentru a le ajuta pe
ale tale să progreseze mai repede.
― Să sperăm că nu e prea complicat, dat fiind că mintea
mea se află într-o stare avansată de ramolisment. Dă-i
drumul, oricum.
Laetitia Wells aduse un platou de marmură de formă
hexagonală, pe suprafaţa căruia era gravată o stea cu cinci
braţe, apoi enunţă regulile jocului:
― Fiecare vârf al stelei constituie o tabără cu zece bile de
sticlă. Fiecare tabără are o culoare diferită. Scopul e să-ţi
aduci cât mai repede cu putinţă bilele în tabăra situată
drept în faţa ta. Se înaintează sărind peste propriile tale
bile sau peste ale adversarului. Dacă locul din spatele unei
bile este liber, poţi sări peste ea. Ai voie să treci peste
oricâte bile vrei şi în orice direcţie, atâta vreme cât există
un spaţiu în care poţi sari.
― Şi dacă nu găseşti bile pe care să le sari?
― Poţi înainta casetă cu casetă, în toate sensurile.
― Şi iei bilele pe care le sari?
― Nu, spre deosebire de damele clasice, aici nu distrugi
nimic. Te adaptezi doar la geografia spaţiilor libere, astfel
749
încât să găseşti drumul care te va duce cel mai repede cu
putinţă în tabăra din faţă.
Începură o partidă.
Laetitia îşi croi curând un fel de drum format din bile
despărţite de câte o casetă. Una câte una, piesele sale o
luară pe drumul respectiv, încercând să ajungă cât mai
departe.
Méliès făcu la fel. La încheierea primei partide, îşi
adusese toate piesele în tabăra ziaristei, în afară de una,
întârziată în drum, de care uitase. În intervalul care îi
trebui ca să o aducă şi pe aceasta, tânăra femeie îşi
recuperase cu totul întârzierea.
― Ai câştigat, recunoscu el.
― Trebuie să mărturisesc că, pentru un începător, te-ai
descurcat foarte bine. Acum vei şti că nu trebuie să uiţi
vreo bilă. Singurul lucru pe care trebuie să-l ai permanent
în minte este să le evacuezi cât mai repede pe toate, fără să
omiţi nici una.
El nu o mai asculta; privea fix tabla de marmură, de
parcă ar fi fost hipnotizat.
― Jacques, nu te simţi bine? Sigur, după o noapte ca
asta...
― Nu e vorba de asta. Mă simt cum nu se poate mai
bine. Dar uită-te. puţin la jocul ăsta, uită-te bine.
― Bine, mă uit, şi ce-i cu asta?
― Şi ce-i cu asta?! exclamă el. Păi, asta-i soluţia!
― Credeam că am descoperit deja toate soluţiile.
― Nu şi pe asta, insistă el. Nu şi pe cea a ultimei enigme
a doamnei Ramirez. Îţi aduci aminte? Cum să faci şase
triunghiuri din şase beţe de chibrit.
Laetitia scrută în zadar hexagonul.
― Mai uită-te puţin. E de-ajuns să dispui chibriturile în
formă de stea cu şase braţe. Aşa cum este cea reprezentată
în jocul acesta. Două triunghiuri care se întrepătrund!
750
 Laetitia examină cu mai multă atenţie tabla.
― Steaua asta e steaua lui David, spuse ea. Simbolizează
cunoaşterea microcosmosului, unită cu- cea a
macrocosmosului. Celebrarea căsătoriei dintre infinitul
mare şi infinitul mic.
― Îmi place la nebunie conceptul ăsta, făcu el,
apropiindu-şi faţa de a ei.
Rămaseră astfel, cu obrajii abia atingându-se, privind
tabla de marmură.
― Ar putea fi şi unirea cerului cu pământul, observă el.
În figura aceasta geometrică ideală, totul se completează,
se amestecă, se împerechează. Zonele se întrepătrund,
păstrându-şi specificitatea. Este amestecul dintre sus şi
jos.
Se lansară într-un şir de comparaţii.
― Dintre yin şi yang.
― Dintre lumină şi tenebre.
― Dintre bine şi rău.
― Dintre rece şi cald.
Laetitia îşi încreţi fruntea, căutând şi alte antiteze.
― Dintre înţelepciune şi nebunie?
― Dintre inimă şi raţiune.
― Dintre spirit şi materie.
― Dintre activ şi pasiv.
― Steaua, rezumă Méliès, este ca partida ta de dame
chinezeşti, în care fiecare pleacă din punctul său de vedere,
pentru ca apoi să-l adopte pe al celuilalt.
― De unde şi fraza-cheie a enigmei: "Trebuie să gândeşti
în acelaşi fel ca celălalt", spuse Laetitia. Dar mai am şi alte
asociaţii de idei să-ţi propun. Ce spui de "unirea dintre
frumuseţe şi inteligenţă"?
― Dar tu, ce zici de cea dintre masculin şi... feminin?
Îşi apropie şi mai mult obrazul, acoperit de ţepii bărbii
născânde, de acela, atât de catifelat, al Laetitiei, şi cuteză
751
să-şi treacă Degetele prin părul ei ca mătasea.
De data aceasta, ea nu-l mai respinse.

176. O LUME SUPRANATURALĂ

103 coboară de pe chiuvetă, se târăşte pe marginea

aspiratorului, o apucă pe coridor, escaladează un scaun,
urcă de-a lungul unui perete, se ascunde îndărătul unui
tablou, iese apoi din nou, coboară la loc, se caţără pe
marginile abrupte ale W. C. -ului.
Pe fundul lui se află un lac de mici dimensiuni, dar
furnica nu simte dorinţa să coboare. Intră în camera de
baie, adulmecă mirosul mentolat al unui tub de pastă de.
dinţi neînchis cum trebuie şi parfumul dulceag al after-
shave-ului, ţopăie pe un săpun de rufe şi alunecă într-un
flacon de şampon cu ou, cât pe-aci să se înece în el.
A văzut de-acum destul. În cuibul acesta nu există nici
urmă de Deget.
Se aşterne din nou la drum.
E singură. Îşi zice că ea reprezintă rezultatul cel mai
simplu şi mai redus al cruciadei. Totul se reduce până la
urmă la un singur individ. Şi încă mai are de ales: să fie
pentru sau contra Degetelor.
Ar putea oare să le distrugă de una singură pe toate?
Cu siguranţă! Dar nu va fi uşor.
Ca să omoare un singur uriaş din aceştia, cele trei mii
de cruciate au fost nevoite să-şi unească toate forţele!
Cu cât se gândeşte mai mult, cu atât îşi zice că trebuie
să renunţe la ideea de-a masacra de una singură toate
Degetele de pe Pământ.
Ajunsă în faţa unui acvariu cu peşti, furnica rămâne
minute îndelungate lipită de peretele de sticlă, privind cum
752
evoluează ciudatele păsări multicolore şi nepăsătoare,
irizate în culori fluorescente.
103 trece apoi pe sub uşa de la intrare şi, apucând-o pe
scara principală, urcă un etaj mai sus.
Acolo, intră într-un alt apartament şi îşi reia
investigaţiile: camera de baie, bucătăria, camera de zi. Se
pierde în capacul magnetoscopului, îi vizitează câteva clipe
componentele electronice, apoi iese şi pătrunde într-o
cameră. Nimeni. Nici urmă de Degete la orizont.
Descoperă din nou un pasaj prin jgheabul de gunoi şi
mai urcă un etaj. Bucătărie, cameră de baie, cameră de zi.
Nimeni. Se opreşte locului, emite un feromon şi notează
observaţiile despre moravurile degetale.

Feromon: Zoologie
Temă: Degetele
Salivatoare: 103 683
Data: anul 100 000 667

Cuiburile Degetelor par să aibă o configuraţie similară.

Sunt nişte caverne încăpătoare din rocă ce nu poate fi
săpată. Au formă de cub şi sunt stivuite unul peste altul.
Cavernele acestea sunt cel mai adesea călduţe. Tavanul
este alb, iar podeaua e acoperită de un fel de pajişte
colorată. Degetele nu vin să stea aici decât rareori.

Furnica iese pe balcon, escaladează faţada folosindu-se

de puvilisul adeziv de pe labe şi ajunge într-un nou
apartament, asemănător cu precedentele. 103 pătrunde în
salon. Aici, Degetele îşi fac în sfârşit apariţia. Furnica
înaintează, iar Degetele o urmăresc ca să o omoare. 103
abia apucă să fugă, strângând cu putere coconul.

753
 177. ENCICLOPEDIE

ORIENTARE: Cele mai multe din marile epopei umane s-

au desfăşurat de la est spre vest. Dintotdeauna, omul a
urmat drumul Soarelui, dorind să afle unde se cufunda
mingea de foc. Ulise, Cristofor Columb, Attila... cu toţii au
crezut că răspunsul se afla la vest. Să porneşti spre vest
însemna să vrei să cunoşti viitorul.
Cu toate acestea, dacă unii s-au întrebat "unde" se ducea
Soarele, alţii au dorit să afle "de unde" venea el. A merge
spre est însemna a dori să cunoşti originea Soarelui, dar şi
pe a ta proprie. Marco Polo, Napoleon, Bilbo le Hobbit (unul
din eroii din Seniorul inelelor de Tolkien), sunt personaje ale
estului. Ei au crezut că, dacă exista ceva de descoperit,
acest lucru se găsea numai acolo, departe, unde încep toate,
inclusiv zilele.
În simbolistica aventurierilor mai rămân două direcţii.
Semnificaţia lor este următoarea: să mergi spre nord
înseamnă să cauţi obstacole cu care să-ţi masori propria
forţă; iar să mergi spre sud înseamnă să cauţi odihna şi
împăcarea.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

178. RĂTĂCIND DE COLO-COLO

103 rătăceşte multă vreme prin lumea supranaturală a

Degetelor, ducând cu ea nepreţuita boccea. Furnica
vizitează nenumărate cuiburi. Uneori, acestea sunt goale,
alteori Degetele o urmăresc, vrând să o omoare.
754
 Preţ de o clipă, se simte ispitită să renunţe la misiunea
Mercur. Totuşi, ar fi păcat să renunţe tocmai acum, după
tot drumul pe care l-a străbătut şi după atâtea eforturi.
Trebuie să găsească nişte Degete binevoitoare. Nişte Degete
care să fie prietenoase cu furnicile.
103 vizitează vreo sută de apartamente. Hrana nu
constituie o problemă: o groază de alimente se află
pretutindeni. Dar, singură cum e în aceste spaţii
unghiulare, ea se simte ca pe o altă planetă, unde totul e
geometric şi împodobit în culori supranaturale: alb ―
strălucitor, albastru-turcoaz, portocaliu-intens, verde-
gălbui.
Ce ţinut derutant!
Aproape lipsit de copaci, plante, nisip, iarbă. Doar
obiecte sau materiale netede şi reci.
De asemenea, aproape nici un fel de faună. Doar câteva
molii care fug la apropierea ei, ca şi cum s-ar teme de
sălbatica asta venită din pădure.
103 se rătăceşte într-un şorţ de pânză groasă, se zbate
într-o cutie de făină şi explorează sertarele cu un conţinut
surprinzător.
Nu mai are nici un reper olfactiv sau vizual. În jur nu
sunt decât forme moarte, prafuri, moarte şi ele, şi cuiburi
goale sau pline cu monştri.
Trebuie să găseşti centrul oricărui lucru, afirma Belo-kiu-
kiuni. Dat cum ai putea să localizezi vreun centru în
multitudinea asta de cuiburi cubice ce se suprapun sau se
lipesc unele de altele?
E singură, atât de singură şi de departe de semenele ei!
Plină de nostalgie, furnica regretă piramida liniştitoare a
Bel-o-kan-ului, activitatea surorilor sale, căldura dulce a
trofolaxiilor, parfumul seducător al plantelor care cer să fie
însămânţate, umbra liniştitoare a copacilor. Cât de mult îi
lipsesc stâncile unde e atât de plăcut să te îndopi cu
755
energie calorică şi pistele feromonale ce se strecoară printre
firele de iarbă!
Şi, precum cruciada odinioară, 103 înaintează întruna.
Organele lui Johnston îi sunt bruiate de un noian de unde
ciudate: curenţi electrici, unde radio, luminoase şi
magnetice. Lumea de dincolo de lume e un talmeş-balmeş
de informaţii false.
Furnica trece de la o clădire la alta, urmând la
întâmplare câte o conductă, un cablu telefonic sau o
frânghie de rufe.
Nimic. Nici un semnal de întâmpinare. Degetele nu au
recunoscut-o.
103 este dezorientată.
Cuprinsă de oboseală, furnica ajunsese într-o stare în
care îşi punea de-acum întrebări de felul lui "la ce bun?" şi
"ce rost are?", când, deodată, localizează pe neaşteptate
nişte feromoni neobişnuiţi: un miros slab de furnică
roşcată de pădure. Cuprinsă de fericire, 103 se năpusteşte
în direcţia izului miraculos. Cu cât aleargă, cu atât
recunoaşte mai limpede drapelul acela odorant: Giou-li-
kan, cuibul răpit de către Degete cu puţin înaintea plecării
cruciadei.
Parfumul minunat o atrage ca un magnet.
Da, cuibul Giou-li-kan este acolo, neatins şi cu
populaţia la fel de neatinsă. Furnica ar vrea să discute cu
surorile sale, să le atingă, dar între ele se ridică un perete
tare şi transparent, care împiedică orice contact. Oraşul e
închis într-un cub. Luptătoarea se caţără pe acoperiş.
Acolo există nişte găuri, prea înguste ca să-ţi poţi atinge
antenele, dar suficiente pentru a emite prin ele.
Gioulikanienele îi povestesc cum au fost luate şi aduse
în cuibul acesta artificial. De când au fost instalate aici cu
forţa, cinci Degete le studiază neîncetat. Nu, Degetele astea
nu sunt agresive. Nu omoară. O singură dată s-a produs
756
un eveniment neobişnuit: nişte Degete, altele, care nu le
erau cunoscute, le-au răpit din nou, scuturându-le fără
cruţare, şi multe gioulikaniene au murit cu acel prilej.
Dar de când au fost aduse înapoi, nu au mai avut nici
un fel de probleme. Cele cinci Degete încântătoare le
hrănesc, veghează asupra lor şi le apără.
103 jubilează. Să-i fi descoperit oare până la urmă pe
interlocutorii căutaţi de atâta vreme?
Prin intermediul mirosurilor şi al gesturilor, furnicile
captive în cuibul artificial îi arată cum să ajungă la
Degetele acestea "amabile".

179. MIREASMA

Augusta Wells se afla în cercul comunitar. Toţi laolaltă

scoteau sunetul OM, care forma un fel de sferă spirituală
în care intrară împreună, strângându-se unul alături de
celălalt.
Acolo sus, în suspensia aceea ireală, situată la un metru
deasupra capetelor şi la cincizeci de centimetri sub tavan,
nu mai simţeau foamea şi frigul, nu le mai era frică şi
uitau de sine, nemaifiind decât un abur imaterial şi
gânditor, care plutea în văzduh.
Şi, totuşi, Augusta Wells ieşi în grabă din interiorul
sferei şi se materializă la loc în corpul ei fizic. Nu reuşea să
se concentreze îndeajuns, o preocupa ceva. O idee parazită.
Aşa că rămase cu spiritul şi eul pe pământ. Incidentul cu
Nicolas o punea pe gânduri.
Bătrâna îşi spunea că lumea oamenilor trebuia să fie
extrem de impresionantă pentru o furnică. Niciodată
furnicile nu vor fi capabile să înţeleagă ce este o maşină, o
râşniţă de cafea sau un compostor de bilete de tren. Era
757
ceva ce le depăşea limitele închipuirii. Augusta Wells se
gândi că distanţa dintre universul furnicilor şi universul
acesta uman incomprehensibil este poate egală cu cea care
desparte la rândul ei universul uman de o dimensiune
superioară, poate divină.
Poate că şi într-o dimensiune spaţiu-timp superioară
există un Nicolas. Oamenii se tot întreabă de ce Dumnezeu
se poartă aşa cum o face, dar poate că în realitate el nu
este decât un puşti fără minte care se distrează ca să mai
scape de plictiseală!
Când i se va spune oare şi lui că e ora gustării şi că
trebuie să înceteze de-a se mai juca astfel cu oamenii?
Augusta Wells era zăpăcită şi, în acelaşi timp,
surescitată de acest gând.
Dacă furnicile nu sunt în stare să-şi imagineze un
compostor de bilete de tren, atunci oare ce fel de maşini şi
de concepte originale manipulează zeii spaţiului-timp
superior?
Dar toate acestea nu erau decât nişte reflecţii gratuite şi
fără rost. Augusta Wells se concentră din nou şi se pomeni
înapoi în sfera delicată a spiritelor grupului.

180. CAPĂTUL E TOT MAI APROAPE

E plin de zgomote, de mirosuri şi de căldură. E clar că

aici sunt nişte Degete însufleţite.
103 se apropie de zona de unde vin zgomotele şi
vibraţiile, încercând să nu se rătăcească prea rău prin
jungla mochetei groase şi roşii. Drumul îi este presărat cu
obstacole moi la pipăit: pe jos zac o mulţime de ţesături
multicolore.
Ultima dintre cruciate se caţără pe haina lui Jacques
758
Méliès, apoi pe pantaloni, îşi continuă calea călcând pe un
taior de mătase neagră, înaintează peste cămaşa
comisarului, iar mai încolo urcă şi coboară pe toboganele
formate de sutienul Laetititei Wells. Furnica se apropie din
ce în ce mai mult de zona turbulenţelor.
În faţa ei se află pulpana unei cuverturi, pe care o
escaladează. Cu cât urcă mai sus, cu atât scuturăturile
sunt mai puternice. Percepe parfumuri de Degete, căldura
tipică a Degetelor, zgomotele caracteristice Degetelor; sunt
acolo sus, nu mai încape nici o îndoială. În scurt timp le va
întâlni. 103 deschide coconul de fluture şi scoate avuţia
nepreţuită. Misiunea Mercur se apropie de sfârşit. 103 se
caţără în capul patului.
Fie ce-o fi!

Laetitia îşi închise ochii de culoare mov; simţea energia

yang a partenerului ei amestecându-se cu energia ei yin.
Trupurile lor strâns lipite dansau în acelaşi ritm. Când
deschise din nou ochii, avu o tresărire. Chiar în faţa
nasului ei se afla o furnică ce ţinea între mandibulele
întinse o minusculă bucată de hârtie împăturită!
Scena era de-a dreptul năucitoare. Încetă pe loc să se
mai mişte, se încordă şi se desprinse.
Jacques Méliès fu surprins de întreruperea bruscă.
― Ce s-a întâmplat?
― E o furnică în pat!
― O fi scăpat din terariul tău. Ne-ajunge cât am avut de-
a face cu furnicile pe ziua de azi, alung-o şi hai să
continuăm de unde am rămas!
― Nu, stai puţin, asta e altfel. Are ceva extraordinar.
― E vreun robot de-al lui Ramirez?
― Nu, e o furnică adevărată. Şi n-o să mai crezi, dar are
între mandibule o bucată de hârtie pe care pare-se că vrea
759
să ne-o dea!
Comisarul bodogăni, dar consimţi să se convingă cu
ochii săi. Văzu într-adevăr o furnică ce căra un petic de
hârtie împăturită.

103 distinge în faţă un vas plin cu Degete.

De obicei, animalul degetal se împarte în două turme de
câte cinci Degete. Acesta trebuie să fie un animal superior,
deoarece este mai voluminos şi dispune de patru turme de
câte cinci Degete în loc de două. Aşadar, douăzeci de
Degete care zburdă pornind dintr-o structură-rădăcină de
culoare roz.
103 păşeşte înainte şi întinde scrisoarea la capătul
mandibulelor, luptându-se cu frica firească pe care i-o
inspiră entităţile acelea extravagante.
În aceeaşi clipă, furnica îşi aminteşte de episodul
bătăliei cu Degetele din pădure şi îi vine să o ia la fugă cât
o ţin labele. Ar fi însă o prostie prea mare să nu facă faţă
tocmai acum, când este pe punctul de a-şi atinge ţelul.

― Haide, încearcă să afli ce ţine în mandibule.

Foarte încet, Jacques Méliès întinse mâna în direcţia
furnicii.
― Eşti sigură că n-o să mă muşte sau n-o să mă
împroaşte cu acid formic?
― Doar n-o să-mi spui că ţi-e frică de o amărâtă de
furnică, îi şopti Laetitia la ureche.

Degetele încep să se apropie şi pe 103 o cuprinde teama.

Îşi aminteşte pe loc de lecţiile ce i se predau la Bel-o-kan pe
când era mică. Când te afli faţă în faţă cu un prădător,
760
trebuie să uiţi că e mai puternic decât tine. Trebuie să te
gândeşti la altceva, să-ţi păstrezi calmul. Prădătorul se
aşteaptă totdeauna să fugi din faţa lui, şi în consecinţă are
un comportament adecvat, care să preîntâmpine fuga.
Dacă rămâi însă nemişcat în faţa lui, imperturbabil, fără să
manifeşti nici un semn de frică, el se simte descumpănit şi
nu mai îndrăzneşte să te atace.
Cele cinci Degete vin încet în întâmpinarea ei.
Şi nu par deloc descumpănite.

― Fii atent mai ales să nu o sperii! Stai, mai încet, că

altfel o să fugă.
― Sunt convins că nu fuge doar pentru că aşteaptă să
ajung destul de aproape ca să mă poată muşca.
Comisarul continuă, totuşi, să-şi mişte mâna înainte,
încet, dar în acelaşi ritm.

Degetele ce se apropie de ea par complet nepăsătoare şi

nu dau nici cel mai mic semn de comportare ostilă. Atenţie!
Trebuie să fie o capcană. Dar 103 se conjură să nu fugă.
Nu trebuie să-ţi fie frică. Nu trebuie să-ţi fie frică. Nu
trebuie să-ţi fie frică. Ei haide, îşi zice ea, am bătut atâta
drum ca să le întâlnesc şi iată că acum, când am ajuns la
ele, nu mai vreau decât să-mi iau cele şase labe la spinare şi
să o tulesc! Curaj, 103, că doar le-ai mai înfruntat şi n-ai
murit.
Şi, totuşi, nu e deloc uşor să vezi în faţa ta cinci mingi
roze, de zece ori mai înalte şi mai voluminoase decât tine şi
să-ţi spui cu toate acestea că nu trebuie în nici un caz să
faci vreo mişcare.

761
 ― Mai încet, mai încet, doar vezi bine că o sperii:
antenele îi tremură întruna.
― Lasă-mă, că a început să se obişnuiască cu ritmul în
care îmi înaintează mâna. Animalele nu se tem de ceva ce
se mişcă lent şi regulat. Pui, pui, pui...
E ceva instinctiv. În clipa când Degetele ajung la mai
puţin de douăzeci de paşi de ea, 103 este tentată să-şi
desfacă larg mandibulele ca să le atace. Dar în mandibule
ţine hârtia împăturită. Prin urmare, are un fel de căluş în
gură, de nu mai poate nici să muşte. Atunci îşi întinde
vârfurile antenelor drept în faţă. În mintea ei se
declanşează un vârtej de nedescris. Cele trei creiere pe care
le are dialoghează şi fiecare vrea să-şi impună părerea:
― Să fugim!
― Nu intra în panică. Doar n-am venit degeaba până
aici.
― Vom fi strivite!
― Oricum, Degetele sunt acum prea aproape ca să mai
putem fugi!
― Opreşte-te, e moartă de frică, porunci Laetitia Wells.
Mâna se opri. Furnica se dădu îndărăt cu trei paşi, apoi
rămase nemişcată.
― Vezi că abia când mă opresc se teme mai rău.

O clipă, 103 nădăjduieşte într-un răgaz, dar Degetele

avansează din nou. Dacă nu face nimic, o vor atinge în
câteva secunde. 103 a avut deja ocazia să constate ce efect
poate să aibă un bobârnac de-al Degetelor. Îşi aminteşte de
cele două atitudini pe care le poţi adopta în faţa
necunoscutului: acţiunea sau supunerea. Şi, cum ea nu e
dispusă să se supună, acţionează!
Formidabil: furnica i se urcase pe mână! Jacques Méliès
era încântat. Furnica însă gonea, năpustindu-i-se de-a
762
lungul braţului pe care îl folosea ca trambulină ca să sară
şi să urce pe umărul Laetitiei Wells.

103 avansează cu paşi prudenţi. Aici miroase mai plăcut

decât pe celălalt Deget. Îşi oferă răgazul de-a analiza tot ce
vede şi simte. Dacă îi este dat să scape, informaţiile îi vor
servi ulterior pentru feromonul zoologic despre Degete.
Când stai pe un Deget, ai o senzaţie ciudată. E o întindere
netedă de un roz deschis, brăzdată de şanţuri fine, iar la
intervale regulate se găsesc nişte puţuri înguste pîine de o
sudoare cu miros plăcut.
103 face câţiva paşi pe rotunjimea albă a umărului
Laetitiei Wells. Aceasta nu îndrăzneşte să se mişte, de
teamă să nu o strivească. Insecta escaladează gâtul, a
cărui urzeală mătăsoasă o umple de încântare, apoi
înaintează pe gură, apăsând cu toată greutatea labelor pe
perniţele de un roz intens, după care se rătăceşte o clipă
prin grota nării stângi a Laetitiei, care se abţine din
răsputeri să nu strănute.
Furnica iese din nas şi se apleacă peste globul ochiului
stâng; e umed şi mobil, iar în mijlocul unui ocean de
culoarea fildeşului se află o insulă mov; 103 evită să se
aventureze, de teama să nu-şi încleieze labele. Şi bine face,
deoarece un soi de membrană mare, terminată cu o perie
neagră, acoperă globul ochiului în momentul imediat
următor.
103 străbate înapoi drumul de-a lungul gâtului, apoi se
strecoară între sâni. Ia te uită, aici sunt câţiva pistrui de
care se împiedică! După care, fermecată de urzeala fină a
sânilor, porneşte la asaltul unui sfârc al cărui pisc
trandafiriu suferă mereu nişte schimbări. Ajunsă sus, se
opreşte ca să-şi ia câteva însemnări. Ştie că se află pe un
Deget şi că i se dă voie să îl viziteze. Gioulikanienele au
763
avut dreptate: Degetele acestea nu sunt agresive. Din
vârful sânului, furnica are o perspectivă desăvârşită asupra
celuilalt sân, ca şi a văii formate de abdomen.
Coboară de-a lungul ei şi admiră întinderea aceea caldă
şi moale, de culoare deschisă.

― Nu te mişca, ţi se apropie de buric.

― Încerc, dar mă gâdilă.

103 cade în adâncitura buricului, urcă îndărăt, aleargă

de-a lungul coapselor lungi, escaladează genunchiul, apoi
coboară pe gleznă şi se caţără pe laba piciorului.
De acolo, vede cinci Degete mici, obeze şi atrofiate, ale
căror extremităţi sunt colorate în roşu. O ia îndărăt de-a
lungul gambei şi sprintează pe pulpe, alunecând pe pielea
lor albă şi netedă, apoi peste întinderea deşertului acestuia
călduţ şi trandafiriu, presărat cu grăunţe fine. Trece de
genunchi şi urca spre susul coapselor.

181. ENCICLOPEDIE

ŞASE: Cifra şase este o cifră bună pentru a elabora o

arhitectură. Şase este numărul Creaţiei. Dumnezeu a creat
lumea în şase zile şi s-a odihnit într-a şaptea. După Clement
din Alexandria, Universul a. fost creat în şase direcţii
diferite: cele patru puncte cardinale, Zenitul (punctul cel mai
înalt) şi Nadirul 357 (punctul cel mai de jos în raport cu
observatorul). În India, steaua cu şase braţe, numită Yantra,
simbolizează actul dragostei, interpenetraţia dintre Yoni şi
Lingam. Pentru evrei, steaua lui David, numită de asemenea
764
şi sigiliul lui Solomon, reprezintă suma tuturor elementelor
Universului. Triunghiul cu vârful îndreptat în sus reprezintă
focul, iar cel cu vârful în jos reprezintă apa.
În alchimie se consideră că fiecărui vârf al stelei cu şase
braţe îi corespund un metal şi o planetă. Vârful superior este
Luna-argint. De la stânga la dreapta se află apoi Venus-
cupru, Mercur-mercur, Saturn-plumb, Jupiter-staniu, Marte-
fier. Combinaţia iscusită a celor şase elemente şi planete
amplasează în mijlocul ei Soarele-aur.
În pictură, steaua cu şase braţe este utilizată pentru a
înfăţişa toate combinaţiile posibile de culori. Unirea tuturor
nuanţelor produce o lumină albă în hexagonul central.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

AL ŞASELEA ARCAN:
Imperiul Degetelor

182. ŞI MAI APROAPE DE ŢINTĂ

103 urcă spre partea de sus a picioarelor dar cinci

Degete lungi se apropie, coboară şi îi barează drumul
înainte de-a ajunge la încheietura coapselor. Vizita s-a
încheiat.
765
 103 se teme să nu fie strivită. Degetele însă rămân pe
loc, ca şi cum ar aştepta-o la o întâlnire. Hotărât lucru,
gioulikanienele aveau dreptate; Degetele acestea nu sunt
deloc duşmănoase. Este încă în viaţă. Se ridică pe labele
din spate şi întinde misiva spre cer.

Laetitia Wells îşi apropie încet unghiile prelungi şi

lăcuite ale arătătorului şi degetului gros şi, folosindu-le ca
pe un cleşte, apucă hârtia împăturită.

103 ezită o clipă, apoi îşi desface larg mandibulele, dând

drumul preţioasei sale poveri.

Pentru această clipă neasemuită au murit nenumărate

furnici.

Laetitia Wells puse hârtia în căuşul palmei; nu era mai

mare decât un sfert de timbru, dar se puteau distinge
literele scrise pe ambele părţi. Erau atât de mici că abia se
desluşeau, dar se vedea limpede că. scrisul este omenesc.
― Cred că furnica asta ne-a adus o scrisoare, spuse
Laetitia, încercând să citească peticul minuscul de hârtie.
Jacques Méliès se duse să-şi caute lupa.
― Cu asta sper să o putem descifra mai uşor.
Puseră furnica într-o fiolă, se îmbrăcară şi apoi se
aplecară asupra hârtiei, privind-o prin lentila lupei.
― Am ochi buni, declară Méliès; dă-mi un stilou ca să
încerc să notez cuvintele pe care le desluşesc; iar apoi o să
766
vedem dacă le putem deduce pe cele lipsă.

183. ENCICLOPEDIE

TERMITA: Mi se întâmplă să întâlnesc savanţi, specialişti

în termite, care îmi spun că furnicile mele sunt cu siguranţă
interesante, dar că nu au înfăptuit nici măcar jumătate din
ce au izbutit să facă termitele.
E cât se poate de adevărat.
Termitele sunt singurele insecte sociale şi chiar,
neîndoielnic, singurele animale care au creat o "societate
perfectă". Termitele s-au organizat într-o monarhie absolută
în care fiecare individ este fericit să-şi slujească regina, în
care toţi se înţeleg şi se întrajutorează, în care nimeni nu
nutreşte nici cea mai mică ambiţie sau preocupare egoistă.
Societatea termită este fără îndoială una în care termenul
de "solidaritate" îşi află sensul cel mai deplin. Şi asta poate
din pricină că termita a fost primul animal care a construit
oraşe, în urmă cu mai bine de două sute de milioane de ani.
Cu toate acestea, în însăşi reuşita ei se află propria-i
condamnare. Prin definiţie, ceea ce este perfect nu poate fi
ameliorat. Oraşul termit nu cunoaşte în consecinţă nici o
modificare, nici o revoluţie sau tulburare internă. El
reprezintă un organism pur şi sănătos care funcţionează
atât de bine, încât nu poţi decât să te bucuri de fericirea ce
domneşte pe coridoarele sale, construite dintr-un ciment
deosebit de solid.
Furnica, în schimb, trăieşte într-un sistem social mult mai
anarhic. Ea progresează făcând greşeli şi întreprinde totul
începând prin a comite greşeli. Ea nu se mulţumeşte
niciodată cu ceea ce are şi gustă din toate, chiar cu riscul
vieţii.
767
 Furnicarul nu este un sistem stabil, ci o societate care
tatonează în permanenţă, testând toate soluţiile, până şi pe
cele mai aberante, uneori cu riscul propriei sale nimiciri.
Iar acestea sunt, în ce mă priveşte, tot atâtea motive care
să mă facă să fiu atras cu mult mai mult de furnici decât de
termite.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

184. DESCIFRARE

După câteva minute de eforturi, Méliès reuşi să obţină o

scrisoare coerentă.
"Ajutor. Suntem şaptesprezece persoane captive sub un
furnicar. Cea care v-a transmis mesajul de faţă este
devotată cauzei noastre. Ea vă va arăta drumul pe care
trebuie s-o apucaţi ca să ne veniţi în ajutor. Deasupra
noastră se află o lespede mare de granit, aşa încât aduceţi
cu voi perforatoare şi târnăcoape. Jonathan Wells."
Laetitia Wells se îndreptă brusc:
― Jonathan! Jonathan Wells! Asta înseamnă că cel ce
mă cheamă în ajutor este vărul meu Jonathan!
― Îl cunoşti?
― Nu l-am întâlnit niciodată, dar, totuşi, e vărui meu. Se
credea că a murit, atunci când a dispărut în pivniţa casei
de pe strada Sybarites... Îţi aminteşti de cazul cu pivniţa
casei tatălui meu? Jonathan a fost una dintre primele
victime!
― Pare cât se poate de viu, dar e captiv împreună cu un
grup întreg de oameni sub un furnicar!
Méliès examină cu atenţie hârtia. Mesajul acesta era
768
aidoma celor închise într-o sticlă încredinţată valurilor.
Fusese redactat de o mână tremurândă, poate a unui
muribund. Oare de câtă vreme îl transporta cu ea furnica?
Ştia bine cât de încet se deplasau insectele acestea.
Mai exista o chestiune care îl preocupa: mesajul fusese
neîndoielnic scris pe o hârtie normală, micşorată apoi de
nenumărate ori cu ajutorul unui fotocopiator. Asta
însemna oare că prizonierii o duceau atât de bine, încât
aveau la dispoziţie aparatură electronică şi curent electric?
― Crezi că e adevărat?
― Nu văd cum altfel s-ar putea explica faptul că o
furnică se trambalează ducând cu ea o scrisoare!
― Şi, totuşi, ce întâmplare a făcut-o pe insecta asta să
ajungă chiar la tine acasă? Pădurea Fontainebleau e mare,
oraşul Fontainebleau e şi mai mare la scara furnicilor, iar
mesagera asta a izbutit, totuşi, să-ţi descopere
apartamentul aflat la etajul patru... E cam prea de tot, nu
crezi?
― Nu; există uneori doar o şansă la un milion pentru ca
anumite lucruri să se producă, şi, totuşi, ele se produc.
― Dar nu-ţi închipui, totuşi, că nişte oameni ar putea fi
blocaţi sub un furnicar şi că viaţa le-ar fi la bunul plac al
furnicilor? Un furnicar poate fi dărâmat cu o lovitură de
picior!
― Dar ei pomenesc de o lespede de granit care îi ţine
blocaţi.
― Cum poţi, totuşi, să ajungi să te vâri sub un furnicar?
Trebuie să fii ţicnit de-a dreptul! Sunt sigur că-i o glumă!
― Nu. E un mister, e enigma pivniţei misterioase a
tatălui meu, care îi înghiţea pe toţi cei care se aventurau
acolo. Problema care se pune acum e să venim în ajutorul
captivilor. Nu avem timp de pierdut şi cred că o singură
fiinţă ne poate ajuta.
― Cine?
769
 Ea indică fiola în care se zbătea 103.
― Ea. Scrisoarea zice că ne poate conduce la vărul meu
şi la tovarăşii lui.
Îi dădură drumul furnicii din închisoarea ei de sticlă. Nu
aveau la îndemână nici un fel de substanţă radioactivă cu
care să o însemneze, astfel încât Laetitia Wells îi badijonă
fruntea cu o picătură de lac roşu de unghii pentru a fi
sigură că o vor putea deosebi de celelalte.
― Şi acum, micuţo, arată-ne drumul!
Contrazicându-le aşteptările, furnica nu se clinti din loc.
― Crezi că a murit?
― Nu, antenele i se agită.
― Atunci de ce nu se mişcă?
Jacques Méliès o împinse cu Degetul.
Furnica nu avu nici o reacţie, în afara mişcărilor din
antene care deveneau din ce în ce mai nervoase.
― Se pare că nu vrea să ne conducă, observă Laetitia
Wells. Nu văd alt mijloc de-a rezolva problema decât acela
de a-i... vorbi.
― De acord. Avem un excelent prilej de-a vedea cum
funcţionează maşina "Piatra de la Rosetta" construită de
Arthur Ramirez.

185. O LUME DE ÎNTEMEIAT

24 nu ştie deloc cum să atace problema. Să creezi o

comunitate inter-specii, e foarte frumos. Să o creezi cu
sprijinul unei plante şi cu protecţia dată de apă, e şi mai
bine. Dar cum să faci pentru ca toată lumea să se
înţeleagă?
Deistele îşi petrec majoritatea timpului făcând mereu
alte statui în formă de monoliţi şi cer să li se pună la
770
dispoziţie un loc în care să-şi poată îngropa morţii.
Termitele au găsit o bucată mare de lemn uscat, unde
continuă să rămână ascunse. Albinele instalează un stup
de dimensiuni reduse în ramurile salcâmului. În ce le
priveşte, furnicile amenajează o sală ce va servi ca grădină
pentru cultivarea ciupercilor.
Totul se desfăşoară normal; şi atunci, de ce trebuie ca
24 să-şi dea atâta osteneală vrând să orânduiască totul?
Fiecare poate face ce vrea în colţul său, din moment ce nu
îi stânjeneşte pe ceilalţi.
Seara, membrii comunităţii se adună într-o nisă şi
fiecare istoriseşte întâmplări din lumea lui.
Acest moment cât se poate de banal, în care insectele
din toate speciile îşi întind antenele ca să asculte istorisirile
olfactive ale albinelor luptătoare şi ale arhitectelor termite,
constituie liantul principal al comunităţii.
Comunitatea Salcâmului este unită de un număr de
legende şi basme, care sunt pur şi simplu nişte saga
olfactive.
Religia deistelor nu este decât o istorisire printre altele.
Şi nimeni nu şi-ar permite să o judece ― e adevărată sau
falsă, dat fiind că un singur criteriu contează: cel de-a le
face să viseze cu ochii deschişi. Iar conceptul de zeu le face
să viseze...
24 propune ca cele mai frumoase legende ale furnicilor,
albinelor, termitelor şi scarabeilor să fie adunate laolaltă în
nişte cuve asemănătoare celor din Biblioteca chimică.
Printr-un orificiu-hublou al salcâmului se întrezăreşte
întunericul bleumarin al nopţii, luminat de o Lună plină
albă.
În seara aceasta este destul de cald, astfel încât
insectele iau hotărârea de a-şi istorisi poveştile pe plajă.
Una din insecte emite:
... trecuseră două cicluri de când regele termită dădea
771
ocol lojei nupţiale a reginei, când, deodată, echipele
însărcinate cu scobirea arborelui au semnalat că un
coleopter "ceasul-morţii" tulbura pulsaţiile erotice ale
suveranei...
Iar o alta relatează:
... atunci s-a ivit o viespe neagră. S-a năpustit la mine, cu
acul întins. Abia am avut timp să...
Insectele se înfioară până la ultima, simţind aceeaşi
teamă retrospectivă cu a albinei askoleiniene.
Dar parfumul narciselor galbene dimprejur şi clipocitul
domol al apei ce atinge ca o mângâiere malurile le fac să-şi
recapete liniştea.

186. JUDECATA DE APOI

Arthur Ramirez îi primi călduros. Se simţea mai bine şi

le mulţumi pentru a nu-l fi denunţat poliţiei. Doamna
Ramirez lipsea, deoarece era ora când apărea la emisiunea
"Capcană de gândire".
Ziarista şi poliţistul îi explicară că se întâmplase ceva
nou, şi anume că, oricât de necrezut ar fi putut să pară, o
furnică le adusese un mesaj scris de mână.
Îi puseră sub ochi scrisoarea, iar Arthur Ramirez
înţelese de îndată despre ce era vorba. Se trase de barba-i
albă, după care acceptă să le pună la dispoziţie maşina
"Piatra de la Rosetta".
Îi conduse în pod, unde puse în funcţiune câteva ordina-
toare, aprinzând becurile ce luminau flacoanele de
parfumuri producătoare de feromoni şi scuturând tuburile
transparente, astfel încât să evite orice depunere.
Cu nenumărate precauţii, Laetitia o scoase pe 103 din
fiolă şi Arthur o instală sub un clopot de sticlă.
772
 Din el porneau două tuburi: unul care aspira feromonii
mirositori ai furnicii şi altul care îi transmitea feromonii
artificiali ce traduceau limbajul uman.
Ramirez se aşeză în faţa tabloului de comandă, reglă
nişte butoane, verifică încă o dată monitoarele luminoase şi
învârti câteva potenţiometre. Totul era pregătit. Nu-i mai
rămânea decât să pornească programul care reproducea
cuvintele omeneşti sub formă de parfumuri de furnică.
Dicţionarul său francez-furnicăresc cuprindea o sută de
mii de cuvinte şi o sută de mii de nuanţe feromonice.
Inginerul se aşeză în faţa microfonului şi rosti cu grijă:
Emisie: Salutări.
Apăsă un buton şi ecranul video transformă cuvântul în
formulă chimică, transmisă apoi fiolelor de parfumuri ce se
goliră în conformitate cu dozarea exactă indicată de
dicţionarul informatic. Fiecărui cuvânt îi corespundea un
miros specific.
Norişorul ce conţinea mesajul fu propulsat în tub de
către o pompă cu aer şi ajunse astfel în clopot.
Furnica îşi agită antenele.
Salutări.
Mesajul fusese recepţionat.
Un sistem de ventilaţie curăţă clopotul de orice miros
parazit, pentru ca mesajul de răspuns să poată fi captat cu
acurateţe.
Tijele senzitive vibrară.
Norul de răspuns parcurse tubul transparent, ajunse la
spectometrul de masă şi la cromatograful care îl
descompuseră moleculă cu moleculă pentru a obţine
fiecare lichid corespunzător câte unui cuvânt.
Încetul cu încetul, pe ecranul ordinatorului apăru o
frază.
În acelaşi timp, un sintetizator vocal o pronunţă, astfel
încât răspunsul furnicii fu auzit de toţi.
773
 Recepţie: Cine sunteţi? Vă înţeleg greu feromonii.
Laetitia şi Méliès erau în culmea încântării. Maşina lui
Edmond Wells funcţiona cu adevărat!
Emisie: Te afli în interiorul unei maşini care poate fi folo-
sită la comunicarea dintre oameni şi furnici. Datorită ei,
putem să-ţi vorbim şi să te înţelegem când emiţi.
Recepţie: Oameni? Ce sunt oamenii? Un fel de Degete?
Aparent, furnica nu era deloc impresionată de maşina
lor, ceea ce era destul de uimitor. Răspundea fără afectare
şi părea chiar să-i cunoască pe cei pe care îi numea
"Degetele". Dialogul putea, aşadar, să aibă loc. Arthur
Ramirez strânse microfonul în mână.
Emisie: Da, suntem prelungirea Degetelor.
Răspunsul răsună în difuzorul plasat deasupra
ordinatorului.
Recepţie: Noi vă numim Degete. Prefer să vă spun astfel.
Emisie: Cum vrei.
Recepţie: Cine sunteţi? Presupun că nu sunteţi Doctorul
Livingstone...
Toţi trei rămaseră cu gura căscată. Cum se putea ca o
furnică să îi auzit de Doctorul Livingstone şi pe deasupra
de celebra frază: "Presupun că sunteţi Doctorul
Livingstone"? Crezură mai întâi că era vorba de o eroare de
reglaj a traducătorului sau de o dereglare a mecanismului
dicţionarului. Nici unuia nu-i veni să râdă sau să-şi
închipuie că avea poate de-a face cu o furnică înzestrată cu
simţul umorului, ci fură tentaţi mai degrabă să se întrebe
cine era acest Doctor Livingstone pe care îl cunoşteau
furnicile.
Emisie: Nu, nu suntem "Doctorul Livingstone". Suntem trei
oameni. Trei Degete. Numele noastre sunt Arthur, Laetitia şi
Jacques.
Recepţie: Cum aţi învăţat să vorbiţi limba pământeană?
Laetitia şopti:
774
 ― Vrea să spună: cum se face că ştim limbajul mirositor
al furnicilor? E clar că se cred singurii pământeni
adevăraţi...
Emisie: Acesta este un secret care ne-a fost transmis din
întâmplare. Dar tu, cine eşti?
Recepţie: 103 683, dar semenele mele preferă să mă
numească mai scurt 103. Sunt o asexuată din casta
soldaţilor exploratori. Vin din Bel-o-kan, cel mai mare oraş
de pe lume.
Emisie: Şi cum se face că ne-ai adus acest mesaj?
Recepţie: Degetele care trăiesc sub oraşul nostru au cerut
ca acest colet să vă fie transmis. Ele au numit însărcinarea
aceasta "misiunea Mercur". Cum eram singura care mă mai
apropiasem vreodată de Degete, surorile mele s-au gândit că
sunt singura care poate îndeplini această misiune.
103 se feri să precizeze că mai era totodată
conducătoarea principală a unei cruciade însărcinate cu
eliminarea tuturor Degetelor de pe Pământ.
Toţi trei aveau de pus anumite întrebări furnicii
vorbitoare, însă Arthur Ramirez continuă să dirijeze
conversaţia.
Emisie: În scrisoarea pe care ne-ai dat-o, se spune că
există nişte oameni ― pardon, nişte Degete ― captive sub
oraşul tău şi că doar tu poţi să ne conduci la ele ca să le
putem salva.
Recepţie: Aşa este.
Emisie: Atunci, arată-ne drumul şi noi te urmăm.
Recepţie: Nu.
Emisie: Cum adică, nu?
Recepţie: Trebuie ca mai întâi să vă cunosc. Cum aş putea
altfel să am încredere în voi?
Cei trei oameni fură atât de surprinşi, încât nu mai
ştiură ce să răspundă.
Aveau desigur o simpatie considerabilă, ba chiar stimă
775
pentru furnici, dar de aici până la a o auzi pe una dintre
lighioanele acelea mititele spunându-le de-a dreptul "nu",
era, totuşi, cale lungă. Cocoloşul ăsta neînsemnat şi
obraznic de sub clopotul de sticlă ţinea în labele sale viaţa
a şaptesprezece oameni. Ar fi putut-o strivi cu un deget, iar
ea îndrăznea să refuze să-i ajute sub pretextul că nu-i
fuseseră încă prezentaţi!
Emisie: De ce vrei să ne cunoşti?
Recepţie: Sunteţi mari şi puternici, dar nu ştiu dacă aveţi
gânduri bune. Sunteţi nişte monştri, aşa cum crede regina
noastră Chli-pou-ni? Sau nişte zei autotputernici, aşa cum
crede 23? Sunteţi periculoşi? Sunteţi inteligenţi? Sunteţi
sălbatici? Sunteţi numeroşi? Ce nivel are tehnologia voastră?
Ştiţi să vă folosiţi de instrumente? Trebuie deci să ştiu cine
sunteţi înainte de-a hotărî dacă cei câţiva semeni de-ai voştri
merită să fie salvaţi.
Emisie: Vrei ca fiecare din noi trei să-şi povestească
viaţa?
Recepţie: Nu pe voi trei vreau eu să vă înţeleg şi să vă
cântăresc, ci specia voastră în ansamblu.
Laetitia şi Méliès schimbară o privire. Cum să înceapă?
Va trebui oare să i se povestească despre civilizaţiile din
antichitate, despre Evul Mediu, Renaştere, războaiele
mondiale? În ce-l priveşte pe Arthur, el părea încântat de
discuţie.
Emisie: În cazul ăsta, întreabă-ne. Noi o să-ţi răspundem
şi îţi vom explica şi descrie lumea noastră.
Recepţie: Ar fi prea uşor. Voi v-aţi putea înfăţişa lumea în
lumina cea mai favorabilă, numai şi numai ca să vă salvaţi
Degetele captive sub oraşul nostru. Trebuie, prin urmare, să
găsiţi o metodă prin care să mă informaţi mai obiectiv.
Ce încăpăţânată mai putea fi şi această 103! Arthur nu
mai ştia ce să spună pentru a o convinge de buna lor
credinţă. Cât despre Méliès, turba de furie. Întorcându-se
776
spre Laetitia, el declară furibund:
― Foarte bine. O să-l salvăm pe vărul tău şi pe cei ce
sunt cu el fără ajutorul furnicii ăsteia pline de ifose.
Arthur, ai cumva o hartă a pădurii Fontainebleau?
Da, avea una, dar pădurea Fontainebleau se întindea pe
vreo şaptesprezece mii de hectare, iar furnicarele nu erau
deloc puţine. Unde să caute? Înspre Barbizon, sub stâncile
de la Apremont, lângă mlaştina Franchard, prin nisipurile
de pe înălţimile Solie?
Puteau să caute ani în şir fără să izbutească să
descopere Bel-o-kan-ul prin propriile lor puteri.
― Şi, totuşi, doar n-o să ne lăsăm umiliţi de o furnică! se
înfurie Méliès.
Arthur Ramirez pledă în favoarea musafirului lor.
― Tot ce vrea este să ne cunoască mai bine înainte de a
ne introduce în sălaşul ei. Are perfectă dreptate. Dacă aş fi
în locul ei, aş face la fel.
― Dar cum i-am putea da o imagine "obiectivă" despre
lumea noastră?
Se apucară să reflecteze. Altă enigmă! Jacques Méliès
exclamă într-un târziu:
― Am o idee!
― Care? întrebă Laetitia, pe care iniţiativele mereu impe-
tuoase ale comisarului o făceau să fie circumspectă.
― Televiziunea. Te-le-vi-ziu-nea! Păi sigur, prin
televiziune ne branşăm pe ansamblul speciei umane şi
luăm pulsul întregii omeniri. Televiziunea înfăţişează toate
aspectele civilizaţiei noastre. Uitându-se la televizor, 103 va
putea să aprecieze în deplină cunoştinţă de cauză şi cât se
poate de corect ce suntem şi cât valorăm.

187. FEROMON
777
 LEGENDĂ MYRMICINĂ:
Descifrare autorizată
Feromon mnezic nr. 123
Temă: Legendă
Salivatoare: Regina Chli-pou-ni

Iată legenda celor doi arbori. Două furnicare locuite de

specii duşmane trăiau fiecare pe câte un copac. Copacii erau
învecinaţi. La un moment dat, s-a întâmplat că o creangă a
început să crească lateral, îndreptându-se spre celălalt
copac, astfel încât pe zi ce trecea se apropia tot mai mult de
el. Cele două specii ştiau că, imediat ce creanga va acoperi
spaţiul dintre copaci, va izbucni războiul. Nici una din ele
însă nu voia să atace prima. Războiul începu în ziua când
creanga atinse uşor copacul învecinat. Luptele au fost
nemiloase. Povestirea aceasta demonstrează că există un
moment anume pentru fiecare lucru. "Înainte de vreme", e
prea devreme; "după", e prea târziu. Oricine ştie intuitiv care
este momentul optim.

188. GREUTATEA CUVINTELOR ŞI IMPACTUL

IMAGINILOR

O instalară pe 103 în faţa unui mic televizor în culori cu

cristale lichide. Dat fiind că ecranul era, totuşi, prea mare
pentru furnică, aranjară în faţa lui o lupă inversată, care
reducea de o sută de ori proporţiile imaginilor.
În ce priveşte sunetul, Arthur branşă televizorul în faţa
microfonului de la "Piatra de la Rosetta". Exploratoarea
belokaniană putea să beneficieze astfel deopotrivă de
imaginea şi de sunetul-parfum al televiziunii Degetelor.
778
 Se-nţelege că ea nu putea percepe nici muzica, nici
celelalte sunete dar, graţie acestui procedeu, urma să
înţeleagă esenţa comentariilor şi a dialogurilor.
103 produse o picătură de salivă în care voia să-şi
noteze observaţiile despre moravurile Degetelor, astfel încât
sa deducă ulterior cât valorau animalele astea.
Arthur Ramirez dădu drumul la televizor şi apăsă la
întâmplare un buton de pe telecomandă.
Canalul 341: "Cu Krak-Krak, puteţi scăpa uşor de..."
Jacques Méliès sări şi întrerupse pe loc emisiunea.
Strălucita lui idee nu era scutită de riscuri!
Recepţie: Ce-i asta? întrebă 103.
Neliniştea îi cuprinse pe toţi. Se grăbiră să o liniştească.
Emisie: Doar o reclamă pentru un aliment. Nimic inte-
resant.
Recepţie: Nu, vreau să spun ce este lumina asta
uniformă?
Emisie: Un televizor, care este mijlocul nostru de comuni-
care cel mai răspândit.
Recepţie: E un foc neted şi rece, nu?
Emisie: Cunoaşteţi focul?
Recepţie: Evident, dar nu pe acesta. Explicaţi-mi!
Arthur Ramirez îşi închipuia doar cu greu că ar putea fi
în stare să-i explice unei furnici principiul tubului catodic,
astfel că încercă o analogie:
Emisie: Nu e un foc. Străluceşte şi e deschis la culoare,
dar numai fiindcă e o fereastră prin care se perindă tot ce se
petrece în civilizaţia noastră.
Recepţie: Şi cum ajung imaginile astea aici?
Emisie: Zburând prin văzduh.
103 nu înţelege tehnologia Degetelor, dar sesizează
faptul că va vedea lumea acestora ca şi cum s-ar afla
simultan în mai multe locuri din oraşul lor.
Canalul 1432: Actualităţi. Tir de mitraliere. O voce din
779
studiou: "Syrakienii au pus la punct gaze capabile să
ucidă... "
La iuţeală, Arthur schimbă postul.
Canalul 1445: concursul Miss Univers. Mai multe fete
defilează legănându-şi soldurile:
Recepţie: Ce sunt insectele astea care se împleticesc pe
labele lor din spate?
Emisie: Nu sunt insecte. Animalele acestea sunt oameni,
sau Degete, cum le numiţi voi. Aici vezi femelele noastre.
Recepţie: Deci, aşa arată un Deget văzut în întregime de
la înălţimea voastră?
Furnica îşi apropie ochiul drept de lupă şi rămase aşa
vreme îndelungată, studiind formele ce se agită pe ecran.
Recepţie: Deci, voi aveţi ochi şi gură, dar sunt plasate în
vârful organismului vostru.
Emisie: Credeai că suntem altfel alcătuiţi?
Recepţie: Credeam că nu eraţi decât o masă rozalie. Văd
că nu aveţi antene. Atunci cum faceţi ca să vorbiţi?
Emisie: Utilizăm un mijloc de comunicare auditiv, fără să
avem nevoie de antene.
Recepţie: Şi vă lipsesc două labe. Nu aveţi decât patru!
Cum puteţi să mergeţi?
Emisie: Cele două labe posterioare ne ajung pentru mers,
dar ne-a trebuit ceva timp ca să o putem face fără să cădem.
Labele anterioare ne servesc la căratul obiectelor, de
exemplu. Nu e ca la voi, unde toate labele folosesc la mers.
Recepţie: Cele care au păr lung pe cap sunt bolnave?
Emisie: Unele femele îşi lasă părul să crească pentru a-i
seduce astfel mai bine pe masculi.
Recepţie: Cum se face că femelele voastre nu au aripi?
Emisie: Nici un Deget nu are aripi.
Recepţie: Nici măcar sexuaţii?
Emisie: Nici măcar ei.
103 scrutează cu atenţie ecranul. Femelele Degetelor i se
780
par realmente cât se poate de urâte.
Recepţie: Vă schimbaţi culoarea carapacei, precum came-
leonii?
Emisie: Noi nu avem carapace. Pielea noastră e rozalie şi
dezgolită, şi ne-o protejăm cu haine de toate culorile şi
modelele.
Recepţie: Haine? Ăsta-i un fel de camuflaj ca să nu fiţi
prinşi de prădătorii voştri?
Emisie: Nu tocmai; este mai degrabă un mijloc de protecţie
împotriva frigului şi un fel de-a ne arăta personalitatea. Sunt
nişte fibre vegetale împletite.
Recepţie: Aha, servesc deci pentru parada amoroasă, ca
la fluturi?
Emisie: Se poate spune şi aşa. Sigur că în unele cazuri
"femelele" noastre îmbrăcate într-un anume fel atrag mult
mai mult atenţia masculilor.
103 pune multe întrebări, dar asimilează repede. Unele
întrebări sunt mult mai greu de satisfăcut decât altele. De
exemplu: "De ce se mişcă ochii Degetelor?", sau "De ce
indivizii din aceeaşi castă nu au aceeaşi înălţime?" Cei trei
oameni se străduiesc să-i răspundă cât pot de bine,
folosind un vocabular simplu dar limpede. Cu toate
acestea, ei sunt aproape constrânşi să reinventeze limba
franceză, dat fiind că termenii sunt uneori atât de bogaţi în
subînţelesuri şi subtilităţi, încât ar trebui să îi redefinească
de fiecare dată pentru a se face înţeleşi.
Într-un târziu, 103 se plictiseşte de perindarea aceea de
femele umane. Vrea să vadă altceva. Méliès comută. Când
atenţia îi este atrasă de vreo imagine, furnica emite un
"stop".
Recepţie: Stop. Asta ce-i?
Emisie: Un reportaj despre circulaţia din marile oraşe.
Vocea comentatorului rostea: "Ambuteiajele constituie o
problemă dintre cele mai stringente ale metropolelor
781
noastre. Un studiu al serviciilor de specialitate a
demonstrat că pe măsură ce se construiesc mai multe
străzi şi autostrăzi, oamenii cumpără tot mai mult maşini,
făcând astfel să crească ambuteiajele."
Pe ecran se vedeau şiruri nesfârşite de maşini oprite în
loc şi învăluite de un fum cenuşiu. Camera dădu înapoi,
înfăţişând caravane, camioane, maşini şi autobuze
întinzându-se pe mai mulţi kilometri, înţepenite pe asfalt.
Recepţie: Ah, ambuteiajele din marile metropole sunt
pretutindeni o plagă! Altceva.
O nouă succesiune de imagini.
Recepţie: Stop. Ce-i aici?
Emisie: Un documentar despre foametea în lume.
Trupuri emaciate, copii cu ochii plini de muşte, sugari
descărnaţi, agăţaţi de sânii flasci şi goliţi ai mamelor cu
feţele rătăcite, bărbaţi fără vârstă cu priviri fixe...
Vocea indiferentă a comentatorului rostea: "Seceta
continuă să facă ravagii în Etiopia; Foametea durează deja
de cinci luni, iar în prezent se anunţă invazii de lăcuste. La
faţa locului, Medicii fără Frontiere încearcă, cu slabele
mijloace de care dispun, să ofere ajutor populaţiilor
locale..."
Recepţie: Ce sunt medicii?
Emisie: Nişte Degete care ajută alte Degete, când sunt
bolnave sau în mizerie, indiferent de locul unde trăiesc şi
chiar de culoarea pielii. Nu toate Degetele sunt roz, mai
există şi altele, negre şi galbene.
Recepţie: Şi în specia noastră culorile pot fi diferite. Asta e
uneori de-ajuns ca să dea naştere la duşmănii.
Emisie: La fel ca ştia noi.
Canalul 1227, 1226, 1225. Stop.
Recepţie: Ce-i asta?
Méliès recunoaşte pe loc imaginea.
― Suntem pe canalul codificat. Este un... film
782
pornografic.
Ghinion. Ramirez explică aşa cum ştie el mai bine, dar
103 cere să i se spună adevărul.
Recepţie: Ce este?
Emisie: Sunt filme în care se arată nişte Degete care se
reproduc...
Furnica priveşte imaginile cu deosebit interes, apoi
comentează:
Recepţie: Voi o faceţi cu capul?
Emisie: Ăă... nu, nu chiar, spuse Laetitia, destul de
încurcată.
Pe ecran, cuplul îşi schimbă poziţia şi se înlănţuie.
Comentariu din partea lui 103:
Recepţie: De fapt, voi faceţi dragoste la fel ca limacşii:
contorsionându-vă pe sol. Probabil că nu este prea plăcut.
Trebuie să vă frecaţi cu tot corpul.
Laetitia Wells, agasată, schimbă canalul.
Canalul 1224. O viermuială de mase compuse din
puncte mici şi negre.
Recepţie: Stop. Ce-i asta?
Ghinion, iarăşi. Un documentar despre insecte!
Emisie: E un... un reportaj despre "furnici".
Recepţie: Ce sunt "furnicile"?
Cei trei ezită să comenteze imaginile prea puţin elogioase
pentru specia myrmicină, redusă la starea de magmă
colcăitoare.
Recepţie: Ce sunt "furnicile "?
Emisie: Hm, e prea greu de explicat.
Ramirez şovăie, apoi mărturiseşte:
Recepţie: Furnicile... sunteţi voi.
Emisie: Noi?
103 îşi întinde gâtul. Chiar şi în gros-plan, nu izbuteşte
să-şi recunoască semenele, deoarece viziunea ei este
sferică, în timp ce a oamenilor este netedă.
783
 Cu toate acestea, reuşeşte să distingă vag imaginea unui
zbor nupţial. Nişte prinţese şi masculi îşi iau zborul.
103 ascultă spusele reporterului şi află astfel destul de
multe despre specia ei. Nu ştiuse până acum că furnicile
sunt atât de numeroase şi nici că anumite specii din
Australia, denumite "furnici de foc", erau dotate cu un acid
formic atât de concentrat încât măcina lemnul.
103 notează întruna, fără să se mai poată desprinde din
faţa ferestrei prin care trec cu o asemenea repeziciune
atâtea informaţii interesante.
Orele care au urmat au fost consacrate în întregime
şedinţei intensive de televiziune.
În cea de-a treia zi, 103 asistă la spectacolul unor actori
comici. Câţiva comedianţi iau în primire un microfon şi
povestesc tot felul de istorii care fac să râdă o sală întreagă.
Un individ rotofei şi jovial se adresează publicului: "Ştiţi
ce diferenţă este între o femeie şi un politician? Nu? Păi,
uite care e: când o femeie spune "nu", asta înseamnă
"poate"; când spune "poate", înseamnă "da", iar când spune
"da", e considerată o stricată. În timp ce atunci când un
politician spune "da", înseamnă "poate"; când spune
"poate", înseamnă "nu", iar când spune "nu", e considerat
un nemernic!"
Sala hohoteşte de râs.
Furnica îşi freacă antenele.
Recepţie: N-am înţeles nimic...
Emisie: E o glumă, ceva care te face să râzi, explică
Arthur Ramirez.
Recepţie: Ce este râsul?
Laetitia Wells încercă să-i explice umorul Degetelor.
Zadarnic însă îi povesti bancul cu nebunul care îşi
zugrăveşte din nou tavanul, la fel ca şi multe altele; în lipsa
unor referinţe culturale umane, toate nimereau în gol.
Emisie: Voi nu râdeţi de nimic din ce e pe lume? întrebă
784
Jacques Méliès.
Recepţie: Ar trebui să ştiu mai întâi ce este râsul, fiindcă
nu-mi închipui deloc ce-ar putea fi!
Încercară să născocească o glumă potrivită cu lumea
furnicilor: "Era o furnică ce-şi zugrăveşte din nou
tavanul...", dar efectul nu fu prea eficient. Ar fi avut nevoie
să ştie ce este important şi ce nu pentru locatara unui
furnicar.
103 renunţă deocamdată să mai înţeleagă, limitându-se
la a-şi nota în feromonul său zoologic: "Degetele simt
nevoia să-şi povestească istorii bizare care provoacă
fenomene fiziologice. Le place să-şi râdă de toate."
Comutară din nou.
"Capcană de gândire". Doamna Ramirez apăru pe ecran,
confruntată cu misterul celor şase triunghiuri ce trebuia
construite din şase beţe de chibrit. Continua să susţină că
nu cunoaşte răspunsul, dar Laetitia şi Jacques ştiau de-
acum că îl cunoaşte de mult.
Comutară din nou.
Dădură peste un film despre viaţa lui Albert Einstein,
care explica totodată, într-o formă simplificată, teoriile sale
astrofizice. 103 dovedi un interes neaşteptat.
Recepţie: La început, nu le deosebeam pe Degete între ele.
Acum, tot văzând fizionomiile degetale, disting nişte
diferenţe. El, de exemplu, este un mascul, nu-i aşa? Îl
recunosc pentru că are părul scurt.
Alt reportaj, de data aceasta despre obezitate. Sunt
explicate anorexia şi obezitatea. Furnica se revoltă.
Recepţie: Ce mai e şi cu indivizii ăştia care mănâncă fără
socoteală? Mâncatul e actul cel mai simplu şi mai firesc de
pe lume. Până şi o larvă ştie să se hrănească. Când o
furnică-cisternă se umflă, ghiftuindu-se de mâncare, ea o
face pentru binele comunităţii şi este mândră de corpul ei
îngroşat, nu ca femelele acestea Degete care se vaită pentru
785
că nu sunt în stare să mănânce cu măsură!
103 se dovedea o telespectatoare neobosită.
Cei doi Ramirez îşi închiseseră magazinul de jucării.
Laetitia şi Jacques dormiră în camera de oaspeţi. Făceau
cu schimbul pentru a-i răspunde necontenit furnicii.
103 este lacomă de informaţii de orice fel. Totul o inte-
resează: regulile fotbalului, ale tenisului, ale jocurilor,
războaiele dintre Degete, politica diverselor naţiuni,
paradele nupţiale ale Degetelor. Desenele animate o
încântă prin grafica lor simplă şi clară şi se extaziază
vizionând Războiul stelelor. Nu reuşeşte să înţeleagă întreg
scenariul filmului, dar anumite secvenţe îi amintesc de
luptele de la Stupul de aur.
103 consemnează totul în feromonul ei zoologic.
Degetele astea au o imaginaţie!

189. ENCICLOPEDIE

UNDĂ: orice obiect, idee sau persoană poate fi redusă la o

undă. Undă de formă, de sunet, de imagine, de miros.
Undele acestea intră fără greş în interferenţă cu alte unde,
atunci când nu se află în vidul infinit.
Interferenţele dintre undele-obiecte, idei, persoane sunt
un fenomen pasionant. Ce se întâmplă când se combină rock
and roll-ul şi muzica clasică? Ce se întâmplă când filozofia
se combină cu informatica? Ce se întâmplă când arta
asiatică se combină cu tehnologia occidentală?
Când se varsă o picătură de cerneală în apă, cele două
substanţe au un nivel de informaţie foarte scăzut, uniform.
Picătura de cerneală e neagră, iar paharul de apă e
transparent. Cerneala, căzând în apă, declanşează o criză.
Momentul cel mai interesant al acestui contact este cel în
786
care apar nişte forme haotice: clipa dinaintea dizolvării.
Interacţiunea dintre cele două elemente diferite produce o
figură foarte complexă. Se formează nişte volute complicate,
nişte forme contorsionate şi tot felul de filamente care se
diluează puţin câte puţin, făcând ca apa să capete în cele
din urmă o culoare cenuşie. În lumea obiectelor, figura
aceasta complexă este greu de imobilizat, dar în lumea vie o
asemenea întâlnire se poate întipări în memorie, rămânând
acolo pentru totdeauna.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

190. CHLI-POU-NI SE FRĂMÂNTA

Chli-pou-ni e îngrijorată. Musculiţele-soli întoarse din

Orient raportează că din cruciada contra Degetelor nu a
mai rămas nimic, deoarece a fost nimicită de o armată
degetală care proiectase nişte tornade de "apă înţepătoare".
Atâtea legiuni, atâţia soldaţi, atâtea speranţe risipite în
zadar!
Stând faţă în faţă cu cadavrul mamei sale, regina Bel-o-
kan-ului îi cere sfatul. Carapacea este însă goală şi uscată
şi nu-i răspunde nimic. Chli-pou-ni măsoară nervoasă loja
nupţială. Nişte lucrătoare vor să se apropie de ea ca s-o
mângâie şi s-o liniştească, dar ea le respinge vehement.
Dintr-o dată, regina se opreşte şi îşi înalţă antenele cât
poate de sus.
Trebuie să existe un mijloc de-a le distruge.
Şi se năpusteşte spre Biblioteca chimică, continuând să
emită acelaşi feromon:
Cu siguranţă că există un mijloc de-a le distruge.
787
 191. CE CREDE EA DESPRE NOI

Au trecut deja cinci zile de când 103 se uită, fără cea

mai mică pauză, la televizor. Nu emisese decât o singură
cerere: să i se dea o capsulă de care avea nevoie ca să-şi
depoziteze feromonii zoologici despre Degete.
Laetitia privi la ceilalţi:
― Televiziunea a ajuns un drog în toată regula pentru
furnica asta!
― Pare să înţeleagă tot ce vede, observă Méliès.
― Probabil că doar a zecea parte din ce e pe ecran, nu
mai mult. Ea este ca un nou-născut în faţa televizorului: ce
nu înţelege, interpretează în felul ei.
Arthur Ramirez era de o cu totul altă părere.
― Cred că o subestimaţi. Comentariile pe care le-a făcut
despre războiul syrako-syranian sunt cât se poate de
judicioase. Pe deasupra, e în stare să aprecieze desenele
animate ale lui Tex Avery.
― Eu unul nu o subestimez deloc, spuse Méliès, şi
tocmai asta mă îngrijorează. Măcar de-ar interesa-o numai
desenele animate! Ieri însă m-a întrebat de ce ne străduim
atâta să ne chinuim unii pe ceilalţi.
Toţi fură consternaţi. Aceeaşi întrebare îi frământă: Oare
ce crede ea despre noi?
― Ar trebui să avem grijă să nu perceapă imagini prea
negative despre lumea noastră. E de-ajuns să schimbăm
canalul la timp, la urma urmei, adăugă comisarul,
― Nu, protestă stăpânul spiriduşilor. Experienţa aceasta
este prea interesantă. Pentru prima oară, o fiinţă vie ne-
umană ne judecă. Să-i lăsăm furnicii noastre libertatea de-
a ne judeca şi de-a ne spune cât valorăm la modul absolut.
788
 Se întoarseră toţi trei în faţa maşinii "Piatra de la
Rosetta". În clopotul său, musafirul de vază îşi ţinea capul
lipit de ecranul cu cristale lichide, fremătând din antene şi
salivând intens feromoni în timp ce urmărea o campanie
electorală. Se vedea clar că ascultă cu toată atenţia
discursul preşedintelui Republicii, luând o mulţime de
notiţe.
Emisie: Salutări, 103.
Recepţie: Salutări, Degetelor.
Emisie: Totul e-n regulă?
Recepţie: Da.
Pentru ca 103 să poată urmări în voie emisiunile,
Ramirez fabricase o telecomandă microscopică ce-i
permitea furnicii să comute din interiorul clopotului
experimental. Insecta se folosea de ea până la abuz.
Experienţa mai dură câteva zile.
Curiozitatea furnicii părea inepuizabilă. Le cerea întruna
Degetelor alte şi alte explicaţii. Ce înseamnă comunismul,
motorul cu explozie, deriva continentelor, ordinatoarele,
prostituţia, asigurările sociale, trusturile, deficitul
economic, cucerirea spaţiului, submarinele nucleare,
inflaţia, şomajul, fascismul, meteorologia, restaurantele,
aratul, boxul, contracepţia, reforma universitară, justiţia,
exodul rural?
103 a acumulat deja trei feromoni zoologici despre
Degete.
În cea de-a zecea zi, Laetitia Wells nu mai rezistă. Poate
că nu prea îi apreciase ea pe oameni până atunci, dar
avusese dintotdeauna simţul familiei. Or, vărul său
Jonathan era poate în pragul morţii, iar furnica salvatoare
pe care le-o trimisese stătea în continuare proţăpită acolo,
în faţa receptorului, de parcă ar fi prins rădăcini.
Emisie: Eşti gata acum să ne conduci spre Bel-o-kan? o
întrebă ea pe Î03.
789
 Se lăsă o clipă de tăcere, timp în care inima Laetitiei
bătu nebuneşte. Alături de ea, ceilalţi pândeau cu aceeaşi
încordare verdictul.
Recepţie: Vreţi deci să-mi aflaţi hotărârea? Foarte bine.
Cred că am văzut suficient ca să-mi fac o părere despre voi.
Furnica îşi dezlipi capul de ecran şi se propti pe labele
din spate.
Recepţie: Nu pot să pretind că v-aş cunoaşte la perfecţie,
se-nţelege, deoarece civilizaţia voastră este atât de com-
plicată... dar... de fapt, pot să-mi dau seama de pe acum de
esenţial.
103 îi face să se consume, calculându-şi efectele. E într-
adevăr foarte pricepută în ce priveşte manipularea
indivizilor.
Recepţie: Civilizaţia voastră e foarte complicată, dar am
văzut destul ca să o înţeleg în esenţă. Sunteţi nişte animale
perverse, lipsite de respect faţă de tot ce vă înconjoară şi
preocupate doar de grija de-a acumula ceea ce voi numiţi
"bani": Antecedentele voastre istorice mă îngrozesc: ele nu
sunt decât un şir de crime pe o scară mai mare sau mai
mică. Măi întâi omorâţi, şi abia după aceea discutaţi. În
acelaşi fel, vă distrugeţi unii pe ceilalţi şi distrugeţi totodată
natura.
Începutul nu era prea promiţător. Cei trei oameni nu se
aşteptaseră la atâta duritate.
Recepţie: Există, totuşi, la voi nişte lucruri care mă
fascinează. Ah, desenele voastre! îmi place grozav Degetul
acela... Leonardo da Vinci. Ideea de-a face desene pentru a-
ţi exprima felul în care interpretezi lumea şi de-a fabrica
obiecte inutile doar pentru frumuseţea lor estetică e
extraordinară! Ca şi cum s-ar fabrica parfumuri nu pentru
comunicare, pur şi simplu, ci doar pentru bucuria de-a le
respira! Frumuseţea aceasta gratuită şi inutilă, pe care voi o
numiţi "artă" constituie avantajul pe care îl aveţi faţă de
790
civilizaţia noastră. Noi nu avem nimic asemănător în
aşezările noastre. Civilizaţia voastră e bogată prin arta ei şi
prin pasiunile ei inutile*
Emisie: Atunci, eşti de acord să ne conduci la Bel-o-kan?
Furnica nu vrea încă să răspundă.
Recepţie: Înainte de-a sosi aici, am întălnit nişte libărci.
Iar de la ele am aflat ceva. Şi anume, că cei ce sunt în stare
să se iubească între ei sunt iubiţi şi de alţii, iar cei ce se
ajută între ei sunt şi ei ajutaţi de alţii...
103 îşi agită antenele, sigură de sine şi de argumentele
sale.
Recepţie: Iată problema care mi se pare importantă: în
locul meu, voi aţi avea o părere bună despre propria voastră
specie?
Ce pacoste! Bineînţeles că nu Laetitiei Wells e cazul să i
se adreseze o asemenea întrebare, şi nici lui Arthur
Ramirez.
Furnica îşi urmăreşte liniştita raţionamentul.
Recepţie: Mă înţelegeţi? Vă iubiţi destul de mult pentru a-i
face şi pe alţii să vă iubească?
Emisie: Păi...
Recepţie: Dacă voi nu vă iubiţi, cum s-ar putea spera că
într-o bună zi aţi fi în stare să iubiţi nişte fiinţe atât de
deosebite de voi?
Emisie: Vezică...
Recepţie: Căutaţi feromonii potriviţi ca să mă convingeţi?
Nu-i mai căutaţi. Televiziunea mi-a furnizat toate explicaţiile
pe care le aşteptam de la voi. Am văzut documentare şi
reportaje în care Degetele se ajutau între ele, în care
Degetele dădeau fuga spre aşezări îndepărtate ca să ajute
alte Degete, în care nişte Degete roz ajutau Degete maronii.
Noi, furnicile, cum ne spuneţi voi, n-am face niciodată atât
de mult. Noi nu ajutăm aşezările îndepărtate şi nici pe
furnicile din alte specii. Şi am mai văzut reclame pentru urşi
791
de pluş. Nu sunt decât nişte obiecte, şi, totuşi, Degetele le
mângâiau, le sărutau. Degetele au aşadar în ele un surplus
de dragoste de dăruit.
Se aşteptaseră la orice, dar numai la asta nu. Nu se
aşteptaseră ca specia umană să cucerească o fiinţă
neomenească graţie operelor lui Leonardo da Vinci, a
medicilor aventurieri şi a urşilor de pluş!
Recepţie: Şi asta nu e tot: vă îngrijiţi bine puii. Voi speraţi
că Degetele care vă vor urma vor fi mai bune decât cele de
acum. Năzuiţi spre progres. Sunteţi la fel ca soldaţii noştri,
care se sacrifică pentru a face o punte pe care să treacă
semenii lor ca să poată traversa un pârău. Cei tineri trebuie
să treacă, şi pentru aceasta vârstnicii sunt gata să moară.
Dar tot ce am văzut ― filmele, actualităţile, reclamele ―
exprimă regretul de-a nu fi decât ceea ce sunteţi, împreună
cu speranţa pe care o nutriţi de-a deveni mai buni. Şi din
speranţa aceasta ţâşnesc "umorul" vostru şi "arta" voastră...
Laetitia avea lacrimi în ochi. Fusese nevoie să asculte
explicaţiile unei furnici ca să înveţe să iubească specia
umană! După discursul lui 103, nu avea să mai fie
niciodată aceeaşi. Umanofobia ei fusese vindecată de o
furnică! Simţi dintr-o dată nevoia să-şi cunoască mai bine
contemporanii. Era adevărat că printre ei existau unii de-a
dreptul extraordinari. Furnica aceasta o înţelesese în
câteva ore de vizionare a televizorului, în timp ce ei nu îi
ajunsese întreaga viaţă de până atunci.
Tânăra femeie se aplecă spre microfon şi izbuti să
articuleze:
Emisie: Deci o să ne ajuţi?
Sub clopotul ei de sticlă, 103 îşi înălţă antenele şi emise
cu solemnitate:
Recepţie: Nu putem lupta contra voastră, iar voi nu puteţi
lupta contra noastră. Nici una din speciile noastre nu e
destul de puternică pentru a o elimina pe cealaltă. Din
792
moment ce nu ne putem distruge, suntem obligaţi să
colaborăm. Şi apoi, cred că avem nevoie de voi. Ne puteţi
învăţa multe lucruri şi în nici un caz nu trebuie să vă
omorâm înainte de-a le afla.
Emisie: Eşti, aşadar, de acord să ne duci la Bel-a-kan?
Recepţie: Sunt de acord să vă ajut să vă salvaţi prietenii
închişi sub oraş, deoarece acum sunt de acord cu o
colaborare între civilizaţiile noastre.
În clipa aceea, Arthur Ramirez leşină din nou.

192. DINOZAURII

E un feromon-mnezic istoric, care a străbătut mileniile.

Chli-pou-ni îşi apropie antenele de capsula plină cu
lichide foarte mirositoare: un arabesc de parfumuri. Pe loc,
textul urcă voluptuos de-a lungul antenelor sale.
Feromon istoric.
Salivatoare: a 24-a regină Belo-kiu-kiuni.

Furnicile n-au fost dintotdeauna stăpânii Pământului.

Odinioară, statutul acesta a fost disputat de alte specii
care reprezentau alte moduri de-a gândi.
În urmă cu câteva milioane de ani, natura a mizat pe
şopârlă. Până atunci, şopârlele nu erau decât nişte animale
cu o talie potrivită; nişte peşti dotaţi cu labe.
Totuşi, saurienii aceştia nu încetau să se bată între ei. Din
acest motiv, corpul lor a suferit încetul cu încetul mutaţii
pentru a se adapta luptelor corp la corp, încât au ajuns, în
cele din urmă, din ce în ce mai mari şi agresivi.
A avut loc o evoluţie morfologică: şopârlele s-au
transformat în giganţi. Nu mai reuşeam să le omorâm, chiar
dacă ne strângeam câte douăzeci, treizeci sau o sută.
793
Şopârlele erau acum prea puternice şi atât de distrugătoare
şi de numeroase, încât deveniseră cea mai mare putere
animală terestră.
Unele erau atât de înalte, că depăşeau coroanele
copacilor. Nu mai erau de-acum şopârle, ci dinozauri.
Domnia acestor monştri imenşi a durat vreme
îndelungată, iar noi, în furnicarele noastre de pretutindeni,
stăteam şi reflectam.
Dacă le învinseserăm pe cumplitele termite, ar fi trebuit să
fim în stare să scăpăm şi de dinozauri ― aşa suna părerea
care se emitea cam de peste tot. Şi, totuşi, comandourile
noastre trimise împotriva dinozaurilor erau sistematic
decimate.
Ne găsiserăm oare stăpânii? Deja, unele furnicare se re-
semnaseră să cedeze dinozaurilor controlul teritoriului de
vânătoare, fugind de sub paşii lor şi trăind cu groaza obse-
dantă a duelurilor lor odioase, care făceau să se cutremure
pământul. Până şi termitele îşi plecau mandibulele.
Atunci s-a întâmplat că o regină provenită dintr-un cuib
de furnici magnans a lansat lozinca: Toate Oraşele unite
împotriva monştrilor.
Mesajul era simplu şi a avut impact la scară planetară.
Furnicarele au pus capăt luptelor interne. Nici o furnică nu
mai avea voie să ucidă vreo alta, indiferent de specie sau
talie. Se născuse Marea Alianţă Planetară.
Între oraşe au circulat soli cu misiunea de-a informa
despre forţa şi slăbiciunile dinozaurilor. Animalele acelea
păreau fără cusur, imbatabile, dar orice animal are un punct
slab. Aşa a vrut natura. Trebuia deci să îl descoperim şi l-am
descoperit. Defectul cuirasei dinozaurilor era anusul.
Era de-ajuns să-i invadezi prin poarta aceasta de intrare
şi să-i distrugi din interior. Informaţia s-a răspândit la
iuţeală.
Pretutindeni, legiunile furnicarelor s-au vârât pe traseul
794
acesta vulnerabil. Cavaleria, infanteria şi artileria nu mai
înfruntau acum gheare, labe şi dinţi, ci împroşcături de
sucuri digestive, globule albe şi reflexe musculare.
Există relatări terifiante despre armatele care s-au
aventurat pas cu pas în intestinele duşmanilor. Soldaţii luau
un viraj după altul printr-un colon uriaş când deodată, din
capătul tunelului, ţâşnea o ghiulea mortală: un excrement.
Luptătoarele fugeau, refugiindu-se în cutele intestinale.
Uneori, câte un bolovan greţos rămânea blocat în vreun
ungher. Alteori, se rostogolea şi spulbera toată armata, până
la ultimul combatant.
Principalul adversar al legiunilor myrmicine a ajuns să fie
constituit de materiile fecale. Câte mii de furnici nu au pierit
lovite de o avalanşă de excremente mici şi tari! Câte n-au
fost înecate de câte un torent de mizerie nămoloasă! Câte
comandouri n-au fost asfixiate de gazele dintr-un singur
pârţ!
Majoritatea legiunilor reuşeau, totuşi, să străpungă la
timp tunelurile intestinale.
Atunci, sub asaltul minusculelor noastre semene, munţii
aceia de carne sauriană se năruiau unul după altul. Fie că
erau carnivori sau ierbivori, că erau echipaţi cu cozi dinţate,
cu ace, cu ţepi, cu venin sau cu solzi blindaţi, nici unul nu
rezista în faţa milioanelor de chirurgi infimi şi hotărâţi. O
simplă pereche de mandibule se dovedea mult mai eficace
decât un corn mai mare decât un copac.
Furnicile au avut nevoie de câteva sute de mii de ani
pentru a-i masacra pe toţi dinozaurii.
Şi apoi, într-o primăvară, în zori, când s-au trezit, au
băgat de seamă că zările erau libere. Nu mai existau
dinozauri. Doar şopârlele mici fuseseră cruţate.
Chli-pou-ni îşi desprinde antenele şi, dusă pe gânduri,
începe să măsoare în lung şi în lat Biblioteca chimică.
Aşadar Pământul a avut mai mulţi locuitori, care, rând
795
pe rând, au vrut să facă pe stăpânii atotputernici. Toţi au
cunoscut apogeul gloriei înainte ca furnicile să-i fi învăţat
să fie mai modeşti.
Furnicile sunt singurii stăpâni adevăraţi ai Pământului.
Chli-pou-ni se mândreşte la gândul că aparţine acestei
specii.
Noi, care suntem atât de mici, ştim să-i zdrobim pe cei
mari şi cruzi. Noi, care suntem atât de mici, ştim să chibzuim
şi să rezolvăm probleme ce par insolubile. Noi, care suntem
atât de mici, nu avem de ce să primim lecţii de la munţii
însufleţiţi ce se cred fără cusur şi invulnerabili.
Civilizaţia furnicilor este singura care a dăinuit atât de
îndelung, deoarece a ştiut cum să scape de toţi rivalii ei.
Suverana regretă că nu a studiat Degetele care trăiesc
sub furnicar. Dacă ar fi ascultat-o pe 103 şi le-ar fi supus
unui regim de observaţie, probabil că le-ar fi descoperit
punctul slab, iar cruciada s-ar fi acoperit de glorie în loc să
cunoască înfrângerea de acum.
Dar poate că nu e încă prea târziu! Poate că sub
lespedea de granit au mai rămas, totuşi, câteva Degete în
viaţă! Regina ştie cât de mult s-au străduit deistele ca să le
trimită hrană.
Chli-pou-ni se hotărăşte să coboare în Degetărie pentru
a discuta cu acest "Doctor Livingstone", atât de lăudat de
spioanele sale.

193. CANCER

103 îşi dă seama că în lumea Degetelor se petrece ceva

anormal. Acolo sus se agită nişte umbre. În aer pluteşte
parcă un miros de moarte. Furnica întreabă:
Recepţie: E ceva în neregulă?
796
 Emisie: Arthur a leşinat. Este bolnav. E atins de un
cancer generalizat. O boală pe care nimeni nu poate să o
vindece. Şi mama mea a murit din pricina ei. Suntem lipsiţi
de apărare în faţa acestei maladii.
Recepţie: Ce este cancerul?
Emisie: O boală în care celulele proliferează într-un mod
anarhic.
Pentru a-şi da răgazul de-a chibzui mai bine, furnica îşi
spală meticulos tijele senzitive.
Recepţie: Cunoaştem şi noi fenomenul ăsta, dar nu este o
boală. Cancerul vostru nu e o boală.
Emisie: Atunci ce este?
E pentru întâia oară când o fiinţă omenească a emis
întrebarea "ce este", pe care 103 a repetat-o de atâtea ori,
iar acum e rândul furnicii să ofere explicaţii.
Recepţie: Cu multă vreme în urmă, am fost şi noi lovite de
ceea ce voi numiţi "cancer". Multe au murit din cauza lui.
Câteva milioane de ani, am privit flagelul acesta ca pe o
calamitate incurabilă, şi cele care se îmbolnăveau preferau
să înceteze imediat din viaţă, oprindu-şi bătăile inimii.
Apoi...
Cei trei oameni ascultau surprinşi.
Recepţie: Apoi, am înţeles că judecam problema dintr-un
unghi greşit. Trebuia să studiem şi să înţelegem într-un mod
cu totul diferit ceea ce iniţial ne păruse a fi o maladie. Şi am
descoperit despre ce era vorba. Iar de peste o sută de mii de
ani nici un membru al civilizaţiei noastre nu mai moare de
cancer. O, desigur că ni se întâmplă să fim victimele multor
altor boli, dar în ce ne priveşte s-a terminat cu cancerul.
Din pricina surprinderii, Laetitia aburi clopotul cu răsu-
flarea.
Emisie: Aţi descoperit remediul cancerului?
Recepţie: Bineînţeles, şi o să vi-l spun. Dar mai întâi aş
vrea să ies puţin la aer. Mă înăbuş sub clopotul ăsta.
797
 Laetitia o aşeză cu atenţie pe 103 într-o cutie de
chibrituri cu fundul acoperit de o saltea confortabilă de
vată, după care o duse pe balcon.
Luptătoarea adulmecă adierea răcoroasă şi proaspătă.
De aici putea să simtă până şi efluviile îndepărtate ale
pădurii.
― Fii atentă, n-o pune pe balustradă, exclamă Jacques
Méliès. Nu trebuie în nici un caz să cadă. Furnica asta e o
comoară în toată regula. A acceptat să salveze nişte vieţi
omeneşti şi pe deasupra susţine că ştie remediul
cancerului. Dacă e adevărat...
Împreunându-şi mâinile, cei doi formară un soi de
leagăn de jur-împrejurul cutiei. Peste scurt timp, doamna
Ramirez li se alătură. Îşi ajutase soţul să se culce în pat;
acum Arthur adormise.
― Furnica noastră spune că ştie cum poţi să vindeci
cancerul, o anunţă Méliès.
― Atunci să ne-o spună, şi încă repede! Arthur nu mai
are multe zile de trăit.
― Staţi doar câteva minute, interveni Laetitia. A zis că
vrea să ia puţin aer. Trebuie s-o înţelegem; a petrecut
câteva zile închisă într-un clopot de sticlă, uitându-se
întruna la televizor. Nici un animal de pe lume n-ar putea
suporta aşa ceva!
De-acum însă, femeia îşi pierduse calmul.
― O să se odihnească mai târziu. Mai întâi trebuie să-l
salvăm pe soţul meu. Nu mai putem aştepta.
Juliette Ramirez se repezi la mâna Laetitiei. Tânăra
femeie se trase înapoi, vrând să o împiedice să-i ia cutia.
Preţ de o clipă, luntrea de lemn rămase suspendată în gol.
Apoi doamna Ramirez trase de încheietura Laetitiei şi
gestul fu de-ajuns pentru ca ea să se răstoarne
Se prăbuşeşte. O clipă, 103 planează pe covorul ei
zburător şi moale, după care începe să cadă, şi cade
798
întruna, fără să se mai oprească. Ce înalte sunt cuiburile
Degetelor!
Când percutează acoperişul metalic al unei maşini,
ricoşând de mai multe ori, furnica se sperie şi începe să
alerge încotro vede cu ochii. Unde sunt Degetele "amabile"
şi maşina lor de comunicat? 103 goneşte strigând feromoni
pe care nu mai are cine să-i descifreze.
Laetitia, Juliette, Arthur, Jacques! Unde sunteţi? Am stat
destul la aer, aduceţi-mă înapoi sus ca să vă pot spune ce
trebuie!
În clipa aceea, maşina pe care a aterizat demarează.
103 se agaţă cu toate labele de o antenă radio. Vântul
şuieră de jur-împrejurul ei. Niciodată, nici măcar când
zbura pe "Marele Corn", nu a mai mers cu o asemenea
viteză.

194. ENCICLOPEDIE

CIOCNIRE ÎNTRE CIVILIZAŢII: India este o ţară care

absoarbe toate energiile. Toţi conducătorii militari care au
încercat să o supună s-au epuizat treptat. Pe măsură ce se
adânceau în interiorul ţinutului, India îi influenţa tot mai
mult, făcându-i să îşi piardă combativitatea şi să se
îndrăgostească de rafinamentele culturii indiene. India este
ca un burete moale care absoarbe totul. Ei au venit, iar India
i-a învins.
Prima invazie importantă a fost înfăptuită de musulmanii
turco-afgani. În 1206, ei au cucerit Delhi. Au urmat cinci
dinastii de sultani care au încercat, fiecare, să cucerească
peninsula indiană în întregul ei. Dar trupele se împuţinau pe
măsură ce avansau spre sud. Soldaţii se săturau să tot
masacreze, îşi pierdeau gustul pentru luptă şi se lăsau
fermecaţi de tradiţiile indiene. Sultanii au intrat într-un
799
declin tot mai accentuat şi au decăzut.
Ultima dinastie, Lodi, a fost răsturnată de Babur, un rege
de origine mongolă, urmaş de-al lui Tamerlan. El a pus
bazele Imperiului Mogulilor în 1527 şi, abia ajuns în centrul
Indiei, a renunţat la preocupările militare şi s-a dedicat cu
entuziasm picturii, literaturii şi muzicii.
Un urmaş de-al său, Akbar, a reuşit, în ce-l priveşte, să
unifice India. Folosindu-se de duhul blândeţii, el a inventat o
religie, inspirându-se din toate religiile vremii sale şi
concentrând la un loc tot ce aveau ele mai paşnic. Totuşi,
peste câteva decenii, Aurangzeb, alt urmaş de-al lui Babur,
a încercat să impună cu forţa islamismul în peninsulă. India
s-a revoltat atunci şi a izbucnit. Continentul acesta este
imposibil de îmblânzit cu ajutorul violenţei.
La începutul secolului al XlX-lea, englezii au reuşit să
cucerească militar toate centrele comerciale şi marile oraşe,
dar nu au izbutit niciodată să controleze întreg ţinutul. Ei s-
au mulţumit să creeze cantonamente, care erau nişte "mici
cartiere de civilizaţie engleză" implantate într-un mediu cu
totul indian.
Aşa cum Rusia este apărată de frig, iar Japonia şi Anglia
de mare, India este apărată de un zid spiritual care îi prinde
în mreje pe toţi cei ce pătrund pe cuprinsul ei.
Chiar şi în zilele noastre, orice turist care se aventurează,
fie şi numai pentru o zi, în această ţară ca un burete este
cuprins de un noian de "la ce bun?" şi de "ce rost are?" şi se
simte ispitit să renunţe la orice dorinţă de a mai face ceva.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

195. O FURNICĂ PRIN ORAŞ

800
 Jacques Méliès se aplecă.
― A căzut!
I se alăturară cu toţii, încercând să desluşească ceva
acolo jos, departe sub ei.
― Probabil că a murit...
― Poate că nu, furnicile pot să suporte şocuri puternice.
Juliette Ramirez se însufleţi.
― Căutaţi-o, doar ea îmi poate salva soţul şi pe prietenii
dumneavoastră de sub furnicar.
Coborâră în fugă scările şi cercetară parcarea pas cu
pas.
― Fiţi atenţi mai ales pe unde călcaţi!
Laetitia Wells căută pe sub roţile maşinilor. Juliette
Ramirez trecu prin sită tufişurile plantate cu titlu decorativ
la baza clădirii. Jacques Méliès sună la toţi vecinii de
dedesubt ca să verifice dacă nu cumva furnica, luată de
vreo rafală de vânt, nu aterizase pe balconul lor.
― N-aţi văzut cumva o furnică cu un semn roşu pe
frunte?
Se-nţelege că îl luară drept nebun dar, datorită
legitimaţiei sale de poliţist, îl lăsară, totuşi, să scotocească
peste tot.
Îşi petrecură ziua întreagă căutând fără răgaz.
― Ce să facem? Numai Dumnezeu ştie pe unde-o fi 103!
Juliette Ramirez refuza să se declare învinsă.
― Dacă furnica asta ştie într-adevăr cum să vindece
cancerul, atunci trebuie s-o găsim cu orice preţ.
Mai căutară încă multă vreme. Nu insectele lipseau pe
acolo! Dar chiar şi cu ajutorul lupei luminoase, nu zăriră
nicăieri vreo furnică roşcată de pădure cu fruntea
însemnată de o pată roşie.
― Măcar de-am fi avut o substanţă radioactivă cu care s-
o marcăm, în loc de nişte lac de unghii! tuna şi fulgera
801
Méliès.
Cei trei se sfătuiră.
― Trebuie să existe o cale de-a găsi o furnică, până şi
într-un oraş ca Fontainebleau.
― Să enumerăm toate ideile care ne trec prin cap, apoi
facem o selecţie, propuse doamna Ramirez.
Sugestiile ţâşniră din partea fiecăruia:
― Să cercetăm întreg oraşul, metru cu metru, cu
ajutorul armatei şi al pompierilor.
― Să interogăm toate furnicile pe care le vom întâlni ca
să aflăm dacă nu cumva au văzut vreo furnică cu pată
roşie pe frunte.
Nici una din soluţii nu li se păru satisfăcătoare. Atunci
Laetitia sugeră:
― Ce-ar fi să inserăm un apel în ziar?
Se uitară unii la alţii. Se putea ca ideea să nu fie chiar
atât de stupidă pe cât părea. Mai chibzuiră o vreme, dar
fără ca vreunul din ei să găsească o alta mai bună.

196. ENCICLOPEDIE

VICTORIE: De ce orice formă de victorie este

insuportabilă? De ce nu suntem atraşi decât de căldura
liniştitoare a înfrângerii? Poate fiindcă o înfrângere nu poate
fi decât preludiul unui reviriment, în timp ce victoria are
tendinţa de a ne încuraja să rămânem neschimbaţi.
Înfrângerea este înnoitoare, victoria este conservatoare. Toţi
oamenii simt acest lucru la modul confuz, şi din această
pricină cei mai inteligenţi au încercat să obţină nu cel mai
frumos succes, ci înfrângerea cea mai frumoasă. Hannibal a
făcut cale întoarsă din faţa Romei ce i se oferea pe tavă.
Cezar a ţinut morţiş să se ducă la idele lui Marte.
802
 Să scoatem deci nişte învăţăminte din aceste experienţe.
Nu reuşeşti niciodată să-ţi construieşti din timp
înfrângerea. Nu reuşim să ne construim niciodată o
trambulină destul de înaltă de pe care să sărim într-o
piscină fără apă.
Scopul unei vieţi lucide este de-a ajunge la un faliment
total care să servească drept lecţie tuturor contemporanilor.
Deoarece niciodată nu poţi să înveţi ceva dintr-un succes, ci
numai dintr-o înfrângere.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

197. APEL CĂTRE POPULAŢIE

Portret-robot în rubrica "animale pierdute" din Écho du

dimanche: un cap de furnică, desenat cu peniţa.
Legenda: "Atenţie! Citiţi cu atenţie! Nu este vorba de o
glumă. Furnica înfăţişată aici poate salva viaţa a
şaptesprezece persoane aflate în pericol de moarte. Indiciile
următoare vă vor permite să nu o confundaţi cu nici o altă
furnică:
103 683 este o furnică roşeaţă. Prin urmare nu este cu
desăvârşire neagră. Toracele şi capul îi sunt de culoare
maro-portocâlie. Doar abdomenul îi este negru.
Talia: 3 milimetri. Carapacea este dungată. Antenele
sunt scurte. Dacă îţi apropii Degetul de ea, lansează pe loc
un jet de acid.
Ochii îi sunt relativ mici, iar mandibulele late şi
îndesate.
Semne particulare: o pată roşie pe frunte.
Dacă o descoperiţi, chiar fără să fiţi sigur că este vorba
803
de ea, dacă vi se pare deci că aţi recunoscut-o, puneţi-o la
adăpost şi sunaţi fără să staţi pe gânduri la 31 41 59 26.
Cereţi cu domnişoara Laetitia Wells. Mai puteţi suna la
poliţie şi să-l cereţi pe comisarul Jacques Méliès.
Se oferă 100.000 de franci recompensă pentru orice apel
care ar putea să ajute la găsirea lui 103 683."

Laetitia, Méliès şi Juliette Ramirez încercară să discute

cu furnicile din terariu şi cu furnici luate la întâmplare de
pe stradă. Primele auziseră într-adevăr de Bel-o-kan, dar
nu erau în stare să îi conducă într-acolo, deoarece ele nu
ştiau nici măcar unde se află în momentul de faţă. Cât
despre secretul cancerului, aici chiar că nu aveau idee
despre ce putea fi vorba!
Întâlniră aceeaşi ignoranţă la furnicile de pe stradă, din
grădini sau case.
Fură nevoiţi să constate că cele mai multe dintre furnici
erau destul de proaste: nu le interesa nimic, nu înţelegeau
nimic şi nu se gândeau decât la hrană.
Jacques Méliès, Juliette Ramirez şi Laetitia Wells
ajunseră să îşi dea astfel seama cât de deosebită era 103,
care reprezenta o excepţie. Demersul ei intelectual o făcea
de neasemuit.
Laetitia Wells luă cu o pensetă capsulele în care 103 îşi
pusese feromonii zoologici despre Degete.
Nu mai încăpea îndoială că 103 voise să înţeleagă tot ce
ţinea de lumea şi de epoca ei. Rareori putuse fi întâlnită o
asemenea curiozitate şi sete de a şti, chiar şi la o fiinţă
omenească. 103 era cu adevărat excepţională, îşi spuse
Laetitia Wells. Şi în aceeaşi clipă îşi muşcă buzele, dându-
şi seama că se gândise la 103 la timpul trecut.
Se simţi încercată, o clipă, de dorinţa de-a se ruga.
Fiindcă, în ultimă instanţă, cum ar mai fi putut găsi o
furnică rătăcită într-un oraş, dacă nu printr-o minune?
804
 199. OSUARUL

Înconjurată de o escortă de gărzi cu mandibule lungi,

regina Chli-pou-ni coboară spre adâncimile Oraşului. Îi
pare rău acum că nu a comunicat mai din timp cu
Doctorul Livingstone. Ştie de pe-acum toate întrebările pe
care vrea să i le pună. Ştie deopotrivă şi cum le va putea
descoperi slăbiciunile. Oricum, s-a hotărât să le hrănească.
Trebuie să le dea de mâncare ca să le momească, la fel cum
trebuie să faci cu păduchii-de-frunză sălbatici înainte de-a
le tăia aripile şi de a-i instala în staule.
Etajul -10: suverana este cuprinsă de un nou val de
înflăcărare şi grăbeşte pasul. Da, le va hrăni şi va sta cu ele
de vorbă. Îşi va face însemnări şi va consemna numeroşi
feromoni zoologici suplimentari despre Degete.
Gărzile dimprejurul ei nu stau o clipă locului. Fiecare se
agită, simţind că astăzi se va întâmpla ceva deosebit.
Regina Federaţiei, fondatoarea mişcării evoluţioniste, a
consimţit în sfârşit să discute cu Degetele şi să le studieze
ca să le poată ucide mai uşor.
Etajul -12: Chli-pou-ni îşi spune că a dat realmente
dovadă de prostie neascultând-o pe 103 mai din timp. Ar fi
trebuit să stabilească un dialog cu Degetele de multă
vreme. Ar fi trebuit să-şi asculte mama: Belo-kiu-kiuni le
vorbea. Ar fi fost atât de simplu să facă şi ea la fel.
Etajul -20: numai de-ar fi încă în viaţă! Numai să nu fi
stricat totul din dorinţa de-a se distinge, de-a face altfel
decât părinţii ei. Nu trebuia să facă nici invers şi nici la fel
ca ei; trebuia doar să continue ceea ce fusese început. Să
ducă mai departe opera Mamei în loc să o nege.
De jur-împrejur, roiul îşi vede de treburi ca în oricare
805
altă zi. Furnicile o salută cu vârful antenelor. Cele mai
multe sunt însă surprinse văzându-şi regina coborând la o
adâncime atât de mare.
Etajul -40: Chli-pou-ni goneşte de-acum împreună cu
toată trupa, repetându-şi întruna: "Numai de n-ar fi prea
târziu." Cotind pe mai multe coridoare, ea iese într-o sală
pe care nu o cunoaşte deloc. Proporţiile îi sunt
impresionante şi probabil că a fost construită cu abia vreo
săptămână în urmă la nivelul acestor etaje atât de slab
populate.
Deodată, regina vede în faţa ei nişte deiste! Aici zac
cadavrele tuturor rebelelor deiste, care au fost strânse de
pretutindeni unde au fost ucise. Sutele de furnici
înţepenite par să o sfideze pe vizitatoarea nepoftită.
Soldaţi morţi păstraţi în Oraş! Antenele regale, uluite, au
un gest de recul. Luptătoarele belokaniene din spatele ei,
care o însoţesc, sunt la rândul lor îngrozite.
Ce caută toate moartele astea aici? Locul lor era la depo-
zitul de gunoi! Regina şi gărzile sale fac câţiva paşi printre
piesele lugubrei expoziţii. Cele mai multe dintre moarte
sunt aşezate în poziţie de luptă, cu mandibulele desfăcute
şi antenele îndreptate înainte, gata să sară la un adversar
poate la fel de ţeapăn.
Câteva cadavre mai poartă urmele perforaţiilor făcute de
penisurile ploşniţelor. Când te gândeşti că au fost ucise la
îndemnul ei...
Chli-pou-ni are o senzaţie ciudată.
Regina este impresionată: furnicile acestea seamănă
toate cu... Mama din loja ei regală.
Dar şirul surprizelor încă nu s-a încheiat.
Suveranei i se pare că printre siluetele acestea prea
ţepene s-a produs o mişcare.
Da, într-adevăr, aproape jumătate din ele se mişcă! Are
oare în faţa ochilor vreun miraj, sau e vorba de vreo
806
reminiscenţă a acelei împrejurări de demult, când a făcut
imprudenţa să guste din drogul unei lomecuze?
Ce oribil!
Cadavrele încep să mişte pretutindeni!
Şi nu este o halucinaţie! Soldaţii care o străjuiesc sunt
atacaţi de sute de fantome. Peste tot se declanşează lupte.
Gărzile reginei au mandibule lungi, dar rebelele deiste sunt
mult prea numeroase. Surpriza, împreună cu stresul
provocat de acest loc ciudat, sunt în defavoarea
luptătoarelor convenţionale.
În timp ce luptă, deistele zvâcnesc din antene, emiţând
fără încetare unul şi acelaşi feromon:
Degetele sunt zeii noştri.

199. REGĂSIRI

Laetitia Wells îşi făcu apariţia, ţâşnind ca o ghiulea de

tun şi abia trăgându-şi răsuflarea, în podul unde Jacques
Méliès şi Juliette Ramirez se chinuiau să selecteze sutele
de scrisori şi de mesaje telefonice primite în urma apelului
către populaţie.
― A fost găsită! Cineva a găsit-o! strigă ea.
Nici unul, nici altul nu reacţionează în vreun fel.
― Avem deja opt sute de escroci care se jură că au găsit-
o, făcu Méliès. Culeg prima furnică întâlnită în cale, îi dau
cu puţin roşu pe frunte şi vin să ceară recompensa!
Juliette Ramirez întări:
― Au fost unii care au venit chiar şi cu păianjeni sau
libărci mânjite cu roşu!
― Nu, nu. De data asta e pe bune. E un detectiv
particular care de când a auzit de apelul nostru se plimbă
prin oraş cu nişte ochelari-lupă pe nas...
807
 ― Şi ce te face să crezi că a găsit-o de-adevăratelea pe
103 a noastră?
― Mi-a spus la telefon că urma de pe frunte nu era roşie,
ci galbenă. Or, când îmi păstrez prea multă vreme lacul
ăsta pe unghii, el se îngălbeneşte.
Argumentul era într-adevăr serios.
― Oricum, să vedem animalul.
― Nu îl are. Susţine că a găsit-o, dar că i-a fugit printre
degete.
― Unde a văzut-o?
― Ţineţi-vă bine! N-o să ne fie prea uşor.
― Unde? Zi o dată!
― În staţia de metrou de la Fontainebleau!
― Într-o staţie de metrou?
― Dar acum e ora 6, ora de vârf. Trebuie să fie
aglomeraţie, se sperie Méliès.
― Nu trebuie să pierdem nici o clipă. Dacă ratăm ocazia
asta, o pierdem definitiv pe 103 şi atunci...
― Să-i dăm drumul!

200. O CLIPĂ DE DESTINDERE

Două furnici grase cu ochi verzi şi cu un rictus plin de

răutate se apropie de un morman de cârnaţi, borcane de
dulceaţă, pizza şi varză acră.
― Nierk, nierk, oamenii stau cu spatele! Să ne ospătăm!
Cele două furnici se reped la mâncare, folosind nişte
deschizătoare de conservă pentru cutiile de fasole boabe şi
servindu-se cu şampanie pe care şi-o toarnă în pahare
subţiri şi ciocnind.
Deodată, asupra lor cade lumina unui proiector şi dintr-
un spray este pulverizat un nor galben.
808
 Cele două furnici îşi înalţă sus de tot sprâncenele şi
cască larg ochii bulbucaţi şi verzi, urlând:
― Ajutor, ăsta-i PROPMAISON!
― Nu, nu PROPMAISON, orice altceva, numai nu
PROPMAISON!
Totul e învăluit de vălătuci negri.
― Aaaaaaarggggghhhhhhhhhhh.
Furnicile se prăbuşesc la pământ. Cadrul se mişcă.
Înapoi, dezvăluind un bărbat ce ţine în mâna întinsă un
spray pe care scrie cu litere mari: PROPMAISON.
Zâmbind, el rosteşte cu faţa la camera de luat vederi: "O
dată cu venirea zilelor frumoase şi a căldurii, gândacii de
bucătărie, furnicile şi libărcile se înmulţesc vertiginos.
Soluţia este PROPMAISON. PROPMAISON omoară fără
deosebire tot ce mişună prin debaralele dumneavoastră.
PROPMAISON, fără pericol pentru copii şi fără milă pentru
insecte. PROPMAISON este noul produs al CCG. CCG este
însăşi eficienţa. "

201. URMĂRIRE ÎN METROU

Cei trei erau în ultimul hal de surescitare. Jacques

Méliès, Laetitia Wells şi Juliette Ramirez îi îmbrânciră fără
menajamente pe cei din jur.
― N-aţi văzut o furnică?
― Vă rog?
― A luat-o pe acolo, sunt sigură, furnicilor le place
penumbra. Trebuie să căutăm prin colţurile întunecate.
Jacques Méliès trase deoparte un trecător.
― Uitaţi-vă pe unde călcaţi, ce naiba, puteţi s-o omorâţi!
Nimeni nu înţelegea ce voiau.
― S-o omor? Pe cine?
809
 ― Pe 103!
Şi ca de obicei, marea majoritate a călătorilor treceau pe
lângă ei, refuzând să-i vadă sau să-i audă.
Méliès se sprijini cu spatele de peretele acoperit cu
faianţă.
― La naiba, să cauţi o furnică într-o staţie de metrou e
ca şi cum ai căuta acul în carul cu fân.
Laetitia Wells se lovi peste frunte.
― Asta e! Cum de nu m-am gândit mai devreme! "Să
cauţi un ac în carul cu fân... "
― Ce vrei să spui?
― Cum poţi găsi un ac în carul cu fân?
― Nu poţi!
― Ba da. Numai că trebuie să foloseşti metoda potrivită.
Ca să găseşti un ac în carul cu fân, e foarte simplu: dai foc
la fân, apoi treci un magnet peste cenuşă.
― Bine, dar ce legătură are asta cu 103?
― E un simbol. Vreau să spun că trebuie numai să
descoperim metoda potrivită. Şi cu siguranţă că există una!
Se sfătuiră. O metodă!
― Jacques, tu eşti poliţist, aşa că începe prin a-i cere
şefului staţiei să scoată toată lumea afară.
― N-o să accepte în ruptul capului, e oră de vârf!
― Zi-i că s-a pus o bombă! N-o să-şi ia riscul de-a avea
mii de morţi pe conştiinţă.
― De acord.
― Bine; Juliette, poţi să fabrici o frază feromonală?
― Care?
― "Ne întâlnim în zona cea mai bine luminată."
― Sigur că da! Pot chiar să fac vreo 30 de centilitri pe
care să-i vaporizăm pretutindeni cu un spray.
― Perfect.
Jacques Méliès era cuprins de entuziasm.
― Am înţeles. Vrei să instalăm un reflector puternic pe
810
peron pentru ca ea să meargă într-acolo.
― Furnicile roşcate din vivariul meu se îndreptau
totdeauna spre lumină. De ce să nu încercăm...
Juliette Ramirez compuse fraza mirositoare "Ne întâlnim
în zona cea mai bine luminată" şi se întoarse cu un spray
plin.
Megafoanele staţiei difuzară un apel prin care toată
lumea era invitată să evacueze staţia în linişte şi ordine. Pe
loc, toţi începură să se îmbulzească, îmbrâncind, urlând şi
împingându-se; fiecare pentru el şi Dumnezeu pentru toţi.
Cineva strigă: "Foc!", şi atunci se declanşă nebunia.
Ştirea fu transmisă din om în om şi toţi începură să repete
"Foc!". Mulţimea se năpusti. Grilajele care despărţeau
traveele fură răsturnate. Oamenii dădeau unii într-alţii ca
să răzbată. Megafoanele repetau necontenit "Păstraţi-vă
calmul, nu intraţi în panică", dar degeaba; dimpotrivă,
apelul avea un efect cu totul opus celui dorit.
Văzând cavalcada de tălpi ce se abăteau de jur-
împrejurul ei, 103 luă hotărârea să se ascundă în
interstiţiul unei litere de faianţă a staţiei "Fontainebleau",
cea de-a şasea din alfabet: litera F. Pitită acolo, furnica
aşteaptă ca vacarmul mirosurilor de sudoare degetală să se
domolească.

202. ENCICLOPEDIE

ABRACADABRA: Formula magică " Habracadabrah"

înseamnă în ebraică "Să fie aşa cum am spus" (fie ca
lucrurile care au fost spuse să capete viaţă). În Evul Mediu,
ea era utilizată ca descântec pentru vindecarea fierbinţelilor.
Expresia a fost ulterior preluată de prestidigitatori, care
dădeau a înţelege astfel că spectacolul se apropie de sfârşit
811
şi că publicul avea să asiste acum la punctul culminant al
reprezentaţiei (momentul în care cuvintele capătă viaţă).
Fraza nu este, totuşi, chiar atât de anodină pe cât pare la
prima vedere. Trebuie ca formula constituită de aceste nouă
litere (în ebraică nu se scriu vocalele HA BE RA HA CA AD
BE RE HA, astfel încât rezultă: HBR HCD BRH) să fie scrisă
pe nouă niveluri şi în felul următor, pentru a se coborî treptat
până la "H"-ul originar (Aleph: care se pronunţă Ha):
HBR HCD BRH
HBR HCD BR
HBR HCD B
HBR HCD
HBR HC
HBR H
HBR
HB
H
Configuraţia aceasta este concepută astfel încât să
capteze cât mai mult posibil energiile cerului şi să le facă să
coboare până la oameni. Talismanul respectiv trebuie privit
ca o pâlnie, în jurul căreia dansul în spirală al literelor care
formează formula "Habracadabrah" se revarsă într-un vârtej
asemenea lichidelor ce se scurg printr-un orificiu. El
captează şi concentrează în extremitatea lui forţele spaţiu-
timpului superior.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

203. O FURNICĂ ÎN METROU

Gata, mulţimea s-a împrăştiat. 103 iese din

812
ascunzătoarea ei şi porneşte prin coridoarele largi ale
metroului. Hotărât lucru, nu se va obişnui niciodată cu
locul ăsta. Nu-i place lumina de neon, de un alb crud.
Deodată, furnica simte în aer un mesaj feromonal: "Ne
întâlnim în zona cea mai bine luminată", şi recunoaşte
accentul olfactiv: este cel al maşinii de tradus a Degetelor.
Bun! Nu-i mai rămâne decât să caute colţul cel mai
luminat.

204. IMPOSIBILA ÎNTÂLNIRE

Luptele s-au generalizat în întreg oraşul Bel-o-kan. Din

tavan se prăbuşesc rebele fără număr. Nici un soldat nu
vine în ajutorul reginei. Furnicile se luptă printre cadavrele
uscate ale deistelor. În scurtă vreme însă avantajul înclină
înspre cele care sunt mai numeroase.
Chli-pou-ni este înconjurată de mandibule pe care le
presimte ostile. S-ar părea că furnicile astea nu îi mai
recunosc feromonii regali. Una dintre ele se apropie, cu
mandibulele larg desfăcute, de parcă ar vrea să o
decapiteze. În timp ce se apropie, ucigaşă emite:
Degetele sunt zeii noştri!
Da, asta-i soluţia: trebuie să ajungă la Degete. Chli-pou-
ni nu are de gând să se lase omorâtă; drept care se aruncă
în învălmăşeală, îmbrâncind mandibulele şi antenele care
încearcă să o oprească şi se năpusteşte în primul coridor
care o ia în jos. Nu mai există decât o singură direcţie:
Degetele.
Etajul -45. Etajul -50. Suverana descoperă la iuţeală
pasajul care duce dedesubtul Oraşului. În urma ei, simte
mirosurile ostile ale rebelelor deiste, care nu o slăbesc nici
cu un pas.
813
 Chli-pou-ni străbate coridorul de granit şi pătrunde în
"A1 Doilea Bel-o-kan", oraşul secret pe care l-a construit
odinioară mama ei pentru a conversa cu Degetele.
În centru se află o siluetă din care porneşte un tub gros.
Chli-pou-ni ştie ce este fiinţa asta cioplita grosolan din
răşină. Spioanele i-au transmis numele ei: "Doctor
Livingstone".
Regina se apropie. Deistele ajung lângă ea şi o
încercuiesc, lăsând-o însă să înainteze spre reprezentantul
zeităţilor lor.
Suverana atinge antenele pseudo-furnicii.
Sunt regina Chli-pou-ni, emite ea pe primul ei segment.
Simultan, pe celelalte zece segmente antenare, ea
transmite la grămadă şi pe toate lungimile de undă
olfactive o mulţime de informaţii.
Vreau să vă salvez. De-acum înainte, îmi asum sarcina
de-a vă hrăni. Vreau să vorbesc cu voi.
Aşteptând parcă la rândul lor o minune, deistele stau
smirnă.
Dar nu se petrece nimic. De câteva zile încoace, zeii au
amuţit şi acum refuză să-i vorbească reginei.
Chli-pou-ni îşi măreşte intensitatea olfactivă a
mesajelor, dar Doctorul Livingstone nu dă nici un semn de
viaţă, rămânând la fel de imobil.
Pe neaşteptate, mintea suveranei este străfulgerată de
un gând orbitor:
Degetele nu există. Degetele n-au existat niciodată.
Nu e decât o mistificare gigantică, sunt doar zvonuri, po-
veşti, informaţii false răspândite de către feromonii mai
multor generaţii de regine şi de grupările furnicilor bolnave.
103 a minţit. Mama Belo-kiu-kiuni a minţit. Rebelele
mint. Toată lumea minte.
Degetele nu există şi nici n-au existat vreodată.
Şi aici i se opreşte orice gând. Tăişurile a vreo zece man-
814
dibule deiste îi străpung pieptul.

205. ÎN CĂUTAREA LUI 103

Şeful staţiei stinsese toate luminile, aşa cum îi ordonase

Méliès, şi le dăduse o lanternă puternică pentru a lumina
peronul. Juliette Ramirez şi Laetitia Wells pulverizaseră
feromonul de apel prin toată staţia. Nu le mai rămânea
acum decât să aştepte, nerăbdători, cu inima bătând, ca
103 să se apropie de farul pe care îl aprinseseră.
103 desluşeşte nişte umbre provocate de o lumină mai
puternică decât tuburile de neon pe care le ştie bine de-
acum. În conformitate cu mesajul pe care l-au răspândit
Degetele "amabile" ca să o regăsească, furnica înaintează
spre zona luminată. Probabil că ei se află acolo, aşteptând-
o. Când le va fi întâlnit, totul va reintra în ordine.
Ce lungă mai era şi aşteptarea asta! Neputând să stea
într-un loc, Jacques Méliès se plimba încolo şi încoace pe
coridor. Comisarul îşi aprinse o ţigară.
― Stinge-o. Mirosul de fum ar putea-o pune pe fugă. Se
teme de foc.
Poliţistul îşi stinse ţigara cu călcâiul şi începu din nou
să umble de colo-colo.
― Mai stai locului, să nu cumva s-o striveşti dacă vine
pe aici.
― În privinţa asta nu-ţi mai fa probleme, că de câteva
zile încoace nu mai fac altceva decât să mă uit pe unde
calc!
103 vede nişte plăci uriaşe apropiindu-se din nou de ea.
Feromonul acesta este o capcană: mesajul a fost răspândit
de către nişte Degete ucigaşe de furnici, ca să o poată
omorî mai uşor. Drept pentru care o ia la fugă.
815
 Laetitia Wells o reperă în cercul de lumină.
― Uitaţi-vă! O furnică! E sigur 103! S-a apropiat şi tu ai
speriat-o cu tălpile tale. Dacă fuge, o s-o pierdem din nou.
Înaintară cu paşi mărunţi, dar 103 o şterse în grabă.
― Nu ne recunoaşte. Pentru ea, toţi oamenii sunt doar
ca nişte munţi, se întristă Laetitia.
Întinseră spre ea Degetele şi mâinile lor, dar 103 se
strecură printre ele, făcând slalomuri vertiginoase, la fel
cum procedase în episodul picnicului, şi se năpusti spre
balastul terasamentului.
― Nu ne recunoaşte. Nu ne recunoaşte mâinile. Ne
ocoleşte Degetele! Ce să facem? exclamă Méliès. Dacă iese
de pe peron, nu o vom mai găsi în vecii vecilor prin
pietrişul dintre şine!
― E furnică, şi la furnici nu funcţionează decât mirosul.
Ai la tine stiloul? Cerneala miroase destul de tare, în orice
caz destul ca s-o oprească.
Laetitia se repezi şi trase o linie groasă în faţa lui 103.
Furnica aleargă, năpustindu-se drept înainte, când
deodată în faţă i se înalţă un zid mirositor, cu un iz
puternic de alcool. 103 frânează cu toate labele, apoi merge
de-a lungul peretelui greţos care formează parcă o frontieră
invizibilă, până ajunge la margine, după care îl ocoleşte şi
îşi reia goana.
― A ocolit dâra de cerneală!
Laetitia se precipită să-i taie calea cu stiloul. La
repezeală, trase în jurul lui 103 trei linii închipuind un
triunghi.

Sunt prizonieră între zidurile astea mirositoare, îşi zise

103. Ce e de făcut?
Luându-şi inima în dinţi, se aruncă prin urma lăsată de
tuş ca printr-un perete de sticlă şi o ia din nou la goană
816
încotro vede cu ochii.

Oamenii nu se aşteptaseră la atâta vitejie şi cutezanţă.

Din pricina surprizei, se înghesuiră, îmbrâncindu-se.
― Uite-o acolo, arătă Méliès cu Degetul.
― Unde? întrebă Laetitia.
― Fii atentă!...
Laetitia Wells se dezechilibrase. Totul păru să se
petreacă atunci cu încetinitorul. Vrând să-şi recapete
echilibrul, ziarista făcu instinctiv un pas lateral. Vârful
pantofului cu toc înalt se ridică, apoi se lăsă la loc peste...
― NNNUUUUUUU!!! urlă Juliette Ramirez.
O împinse din toate puterile, înainte ca Laetitia să atingă
pământul cu piciorul.
Prea târziu.

103 nu reuşeşte să se ferească. Vede o umbră

prăvălindu-se drept peste ea şi mai apucă să-şi spună doar
că existenţa ei s-a încheiat. A avut o viaţă bogată; prin
creierele sale se perindă, ca pe un ecran de televiziune, un
şir de imagini. Bătălia Macilor, vânătoarea şopârlei,
viziunea marginii lumii, decolarea pe scarabeu, salcâmul
cornigera, oglinda libărcilor şi atâtea nenumărate bătălii
până să descopere civilizaţia degetală... fotbalul, Miss
Univers... documentarul despre furnici.

206. ENCICLOPEDIE

SĂRUT: Sunt întrebat uneori ce a copiat omul de la furnici.

Răspunsul meu este: sărutul pe gură. Multă vreme s-a crezut
817
că romanii din antichitate au inventat sărutul pe gură, cu
câteva sute de ani înaintea erei noastre. În realitate, ei s-au
mulţumit să le observe pe insecte. Au înţeles că atunci când
îşi atingeau labialele, furnicile făceau un act de generozitate
care le consolida societatea. Ei nu i-au sesizat niciodată
semnificaţia completă, dar şi-au spus că trebuie să
reproducă atingerea aceea ca să obţină la rândul lor starea
de coeziune a furnicarelor. Să te săruţi pe gură înseamnă să
mimezi o trofolaxie. Dar în cazul adevăratei trofolaxii are loc
o dăruire a hranei, în timp ce în cazul sărutului omenesc, nu
există decât un schimb de salivă, fără valoare nutritivă.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

207. 103 PE LUMEA CEALALTĂ

Se uitară, uluiţi, la trupul strivit al lui 103.

― A murit?...
Vietatea nu mai mişca deloc.
― A murit!
Juliette Ramirez dădu cu pumnul în perete.
― S-a zis cu toate. N-o să-l mai putem salva pe soţul
meu. Totul a fost inutil.
― E prea de tot! Să ne înecăm la mal! Aproape că
reuşisem.
― Biata 103... A avut o viaţă atât de extraordinară, şi un
vârf de pantof i-a retezat-o...
― Eu sunt de vină, eu sunt de vină, repeta Laetitia.
Jacques Méliès era mai pragmatic.
― Ce facem cu cadavrul ei? Nu-l putem arunca!
― Ar trebui să-i facem un mormânt...
818
 ― 103 nu era o furnică de rând. Era un Ulise sau un
Marco Polo al lumilor din spaţiul-timp inferior. Un
personaj-cheie al întregii lor civilizaţii. Merită mai mult
decât un mormânt.
― La ce te gândeşti, la un monument?
― Da.
― Dar deocamdată, nimeni în afară de noi nu ştie ce a
înfăptuit ea. Nimeni nu ştie că a fost o punte între
civilizaţiile noastre.
― Trebuie s-o spunem pretutindeni, să o aducem la
cunoştinţa lumii întregi! afirmă Laetitia Wells. Toată
povestea asta a căpătat o importantă mult prea mare. Va
trebui să continuăm şi să mergem mai departe.
― Nu vom mai găsi nicicând o "ambasadoare" la fel de
înzestrată ca 1Q3. Ea avea acea curiozitate asociată cu o
lărgime a minţii care sunt indispensabile pentru un
asemenea contact. Am înţeles-o discutând cu furnicile
celelalte. Era un caz de excepţie.
― La un miliard de furnici ar trebui, totuşi, să dăm până
la urmă de una la fel de înzestrată.
Ştiau însă foarte bine cu toţii că nu se va întâmpla aşa
ceva. Începuseră să o adopte pe 103, aşa cum îi adoptase
şi ea la rândul ei, cu o simplitate desăvârşită, exclusiv
dintr-un interes bine înţeles. Furnicile au nevoie de oameni
ca să câştige timp. Oamenii au şi ei nevoie de furnici ca să
câştige timp.
Ce păcat! Ce păcat că eşuaseră atât de aproape de ţel!
Până şi Jacques Méliès era tulburat. Poliţistul dădu cu
piciorul în banchetele de pe peron.
― Ce prostie... E prea de tot...
Laetitia Wells nu înceta să se învinovăţească.
― N-am văzut-o. Era aşa de mică! N-am văzut-o!
Se uitau cu toţii la trupul minuscul şi nemişcat. Acum
nu mai era decât un simplu obiect. Văzând sărmana
819
carcasă schilodită, nimeni nu ar fi putut să creadă
vreodată că aceea fusese 103, conducătoarea primei
cruciade împotriva Degetelor.
Stând lângă rămăşiţele pământeşti ale furnicii, cei trei
păstrară un moment de reculegere.
Deodată, Laetitia Wells deschise larg ochii şi se repezi.
― A mişcat!
Scrutară cu toţii insecta nemişcată.
― Ţi s-a părut.
― Nu, nu mi s-a părut. Vă spun că am văzut o antenă
mişcându-se. Abia s-a clintit, dar am văzut-o limpede.
Se uitară unul la celălalt şi observară îndelung insecta.
Nu mai rămăsese nici o suflare de viaţă în vietatea aceea;
înţepenise într-un fel de spasm dureros. Antenele îi
rămăseseră ridicate, iar cele şase labe îi erau încovoiate,
pregătite parcă pentru un drum lung.
― Sunt... sunt sigură că i s-a mişcat o labă!
Jacques Méliès o cuprinse pe Laetitia de umeri; era de
înţeles că tulburarea o făcea să i se pară că vede ceea ce
voia să vadă.
― Îmi pare rău. Probabil că e doar un reflex cadaveric şi
nimic mai mult.
Juliette Ramirez nu voia să o lase pe Laetitia Wells cu
îndoiala în suflet, astfel încât apucă micul corp chinuit şi îl
aduse cât mai aproape de ureche, punându-şi-l chiar în
adâncitura cavităţii auriculare.
― Crezi că o să-i poţi auzi bătăile inimii?
― Cine ştie? Am un auz fin, aşa că aş putea desluşi cel
mai mic sunet.
Laetitia Wells luă apoi din nou cadavrul eroinei şi îl
întinse pe o banchetă, după care se lăsă în genunchi şi-i
puse cu precauţie o oglindă în dreptul mandibulelor.
― Crezi că o să-i prinzi respiraţia?
― Doar furnicile respiră şi ele, nu?
820
 ― Da, dar au o respiraţie prea uşoară ca să le-o putem
sesiza.
Îşi aţintiră privirile asupra animalului dezarticulat,
cuprinşi de o furie surdă.
― E moartă. E moartă de-a binelea!
― 103 era singura care spera într-o uniune dintre
speciile noastre. I-a trebuit mult timp, dar şi-a imaginat o
întrepătrundere a civilizaţiilor noastre. A deschis o breşă, a
găsit nişte numitori comuni. Nici o altă furnică n-ar fi
putut face aşa ceva. Începuse chiar să devină oarecum...
umană. Ne aprecia umorul şi arta, toate acele lucruri
lipsite cu desăvârşire de vreun rost, după cum spunea ea,
dar... atât de fascinante.
― O să educăm alta.
Jacques Méliès o strânse pe Laetitia Wells în braţe,
încercând să o consoleze.
― O să mai luăm una şi o s-o învăţăm ce înseamnă
umorul şi arta... Degetelor.
― Nu mai există alta ca ea. E din vina mea... eu sunt de
vină... repetă Laetitia.
Îşi ţinură privirile aţintite asupra lui 103, într-o tăcere
prelungă.
― O să-i facem nişte funeralii potrivite, spuse Juliette
Ramirez.
― O s-o înmormântăm la cimitirul Montparnasse, alături
de cei mai mari gânditori ai secolului. Îi vom face un
mormânt mic, iar deasupra lui vom scrie: "A fost cea
dintâi". Nu vom şti decât noi sensul inscripţiei.
― Nu o să punem nici o cruce.
― Nici flori sau coroane.
― Doar o rămurică înălţată din ciment. Fiindcă ea a
rămas tot timpul dreaptă în faţa evenimentelor, chiar şi
când i-a fost frică.
― Şi i-a fost mereu frică.
821
 ― Ne vom întâlni în fiecare an la mormântul ei.
― În ce mă priveşte, nu-mi place să-mi răscolesc
eşecurile...
Juliette Ramirez şopti:
― Ce păcat!
Atinse uşurel cu vârful unghiilor antenele lui 103.
― Haide, acum trezeşte-te! Ai reuşit să ne păcăleşti, am
crezut că ai murit, dar acum arată-ne că ai glumit. Ai
glumit la fel ca noi, oamenii. Vezi, de-acum, gata, ai
născocit umorul furnicăresc!
Aduse corpul sub fasciculul lanternei cu halogeni.
― Poate că puţină căldură...
Se uitau cu toţii fix la cadavrul lui 103. Méliès nu se
putu stăpâni să mormăie o rugăciune: "Tatăl nostru care
eşti în ceruri..."
Dar continua să nu se întâmple nimic.
Laetitia Wells nu îşi putu opri o lacrimă care se scurse,
alunecă pe creasta nasului, ocoli obrazul, oprindu-se o
clipă în gropiţa bărbiei, apoi căzu lângă furnică.
Un strop sărat împroşcă antena lui 103.
Atunci se petrecu ceva. Ochii tuturor se căscară, iar
trupurile li se aplecară înainte.
― S-a mişcat!
De data aceasta, văzuseră cu toţii antena tresărind.
― A mişcat, e încă în viaţă!
Antena fremătă din nou.
Laetitia mai culese o lacrimă din colţul ochilor şi umezi
antena.
Din nou se produse o mişcare imperceptibilă de recul.
― Trăieşte. Trăieşte. 103 trăieşte!
Juliette Ramirez îşi frecă buzele cu un Deget, sceptică.
― Încă n-am scăpat de griji.
― E grav rănită, dar o putem salva.
― Avem nevoie de un veterinar.
822
 ― Nu există veterinari pentru furnici! observă Jacques
Méliès.
― Atunci cine o s-o poată îngriji pe 103? Dacă nu
primeşte ajutor, moare!
― Ce să facem? Ce să facem?
― În primul rând s-o scoatem de aici, şi încă repede.
Erau surescitaţi şi cu atât mai zăpăciţi cu cât, după ce
îşi doriseră aşa de mult să o vadă mişcând, acum, când
dorinţa li se împlinise, nu ştiau ce să facă pentru a o.
Îngriji. Laetitia Wells şi-ar fi dorit sa o mângâie, să o
liniştească şi să-şi ceară iertare. Se simţea însă atât de
greoaie şi de stângace pentru spaţiul-timp al furnicilor,
încât nu ar fi făcut altceva decât să agraveze şi mai mult
situaţia. În clipa aceea, ar fi dorit să fie furnică, s-o poată
linge şi să-i ofere o trofolaxie ca lumea...
Ziarista exclamă:
― Numai o furnică ar putea s-o salveze; trebuie s-o
aducem înapoi printre semenele ei.
― Nu, acum e plină de mirosuri străine. O furnică din
propriul ei cuib nu ar mai recunoaşte-o şi ar omorî-o.
Numai noi o putem ajuta.
― Ne-ar trebui nişte bisturie microscopice, pensete...
― Dacă asta-i tot ce ne trebuie, haideţi repede! strigă
Juliette Ramirez. Să ne întoarcem acasă, poate că mai
avem o şansă! Mai aveţi vreo cutie de chibrituri?
Laetitia Wells o instală din nou pe 103, cu nenumărate
precauţii, străduindu-se să creadă că bucata aceea de
batistă cu care căptuşise fundul cutiei nu era un linţoliu,
ci un cearşaf şi că nu transporta un sicriu, ci o ambulanţă.

103 emite nişte apeluri slabe din vârful antenei, ca şi

cum s-ar simţi la capătul puterilor şi ar dori să trimită un
ultim rămas-bun.
823
 Goniră spre ieşirea din metrou, încercând să nu
zdruncine prea tare cutia în care se afla rănita.
Afară, Laetitia îşi aruncă de furie pantofii în canal.
Opriră un taxi şi îl îmboldiră pe şofer să meargă cât
poate de repede, evitând pe cât posibil hopurile.
Şoferul îi recunoscu: erau clienţii care, ultima dată, îi
ceruseră să nu depăşească 0,1 kilometri pe oră. Mereu dai
de aceiaşi pisălogi. Fie că nu sunt grăbiţi pe cât ar trebui,
fie că sunt prea grăbiţi!
Porni, totuşi, în viteză spre adresa familiei Ramirez.

208. FEROMON

Feromon: Zoologie
Tema: Degetele
Salivatoare: 103 683
Data: anul 100 000 667

CARAPACE: Degetele au pielea moale. Ca să şi-o

protejeze, ele şi-o acoperă fie cu fragmente de vegetale
ţesute, fie cu bucăţi de metal pe care le numesc "maşini".
TRANZACŢIE: Degetele sunt nule în materie de relaţii
comerciale. Sunt atât de naive, încât schimbă o grămadă de
hrană pe o singură bucată de hârtie colorată, necomestibilă.
CULOARE: Dacă o fiinţă omenească este lipsită de aer
mai mult de trei minute, ea îşi schimbă culoarea.
PARADĂ AMOROASĂ: Degetele se dedau unei parade
amoroase complexe. În acest scop, ele se întâlnesc cel mai
frecvent în nişte locuri speciale numite "localuri de noapte",
unde se agită ore în şir faţă în faţă, mimând astfel actul
824
împerecherii. Dacă fiecare dintre ele este satisfăcut de
prestaţia celuilalt, se duc apoi într-o cameră ca să se
reproducă.
NUME: Degetele se numesc între ele: Oameni. Iar pe noi,
Pământenii, ne numesc: Furnici.
RELAŢII CU ANTURAJUL: Degetul nu se interesează decât
de propria lui persoană. Degetul simte din fire o dorinţă
foarte puternică de-a le ucide pe toate celelalte Degete.
"Legile" sunt un cod social rigid, stabilit artificial, cu scopul
de a-i domoli impulsurile ucigaşe.
SALIVĂ: Degetele nu ştiu să se spele cu saliva lor proprie.
Ca să se spele, ele au nevoie de o instalaţie numită "cadă de
baie".
COSMOGONIE: Degetele îşi închipuie că Pământul e
rotund şi că se roteşte în jurul Soarelui!
ANIMALE: Degetele cunosc foarte prost natura care îi
înconjoară. Ele cred că sunt singurele animale inteligente.

209. OPERAŢIUNEA ULTIMA ŞANSĂ

― Bisturiu!
Fiecare cerere a lui Arthur era executată instantaneu.
― Bisturiu.
― Penseta de epilat numărul 1!
― Penseta de epilat numărul 1.
― Scalpel!
― Scalpel.
― Sutură!
― Sutură.
― Penseta de epilat numărul opt!
― Penseta de epilat numărul opt.
Arthur Ramirez opera. Când cei trei se întorseseră, adu-
825
când-o pe 103, aflată în agonie, îl găsiseră treaz. Îşi
revenise din leşin. Înţelegând la iuţeală ce aşteptau de la el,
îşi suflecase fără întârziere mânecile. Vrând să-şi păstreze
intactă întreaga agerime a simţurilor în vederea operaţiei
atât de delicate, refuzase cocteilul de analgezice pe care i-l
oferise soţia lui.
Jacques Méliès, Laetitia Wells şi Juliette Ramirez
stăteau acum în jurul lui, aplecaţi peste minuscula masă
de operaţie improvizată de maestrul spiriduşilor dintr-o
lamelă de microscop. Acesta din urmă era branşat la o
cameră video, încât puteau urmări cu toţii operaţia pe
ecranul unui televizor.
Numeroase furnici-robot trecuseră deja pe lamela
aceasta pentru a fi reparate, dar acum era prima oară când
pe ea se găsea o furnică făcută din chitină şi sânge, aflată
într-o stare critică.
― Sânge!
― Şi mai mult sânge!
Ca să o salveze pe 103, fuseseră nevoiţi să strivească
patru furnici adevărate pentru a strânge sângele necesar
transfuziilor. Dar nu şovăiseră nici o clipă. 103 era unică şi
merita sacrificarea câtorva exemplare din specia sa.
În vederea acestor micro-transfuzii, Arthur ascuţise un
ac microscopic pe care îl înfipsese în regiunea moale a
articulaţiei labei posterioare stângi.
Chirurgul improvizat nu avea idee dacă furnica suferea
de pe urma manevrelor sale, dar, ţinând cont de starea ei
de fragilitate, preferase să nu încerce vreo anestezie.
Arthur începu prin a pune la loc laba mijlocie în felul
unui specialist în entorse. La fel de uşor a fost şi cu laba
anterioară stângă. Lucrând de atâta vreme asupra
furnicilor sale robot, dobândise o dexteritate apreciabilă.
Toracele era turtit. Cu ajutorul unei pensete subţiri, îl
readuse la forma iniţială, aşa cum se procedează cu o aripă
826
de maşină ciocnită, după care astupă cu nişte clei locul
unde chitina fusese spartă. Se folosi de acelaşi clei pentru
a suda la loc abdomenul străpuns, pe care îl umpluse în
prealabil cu sânge prin intermediul unei pipete minuscule.
― Noroc că antenele şi capul sunt neatinse! exclamă el.
Vârful tocului dumneavoastră era atât de îngust, că nu a
strivit decât toracele şi abdomenul.
Sub lumina lămpii de la microscop, 103 prinde din nou
puteri. Întinzându-şi puţin capul, suge încet picătura de
miere pe care un Deget i-a pus-o în faţa mandibulelor.
Arthur se ridică, îşi şterse sudoarea ce-i umezise fruntea
şi oftă:
― Cred că a scăpat de belea. Are, totuşi, nevoie de câteva
zile de repaus că să-şi revină. Instalaţi-o într-un loc
întunecat, cald şi umed.

210. ENCICLOPEDIE

ÎNCOTRO? Trebuie să ne gândim la omul anului 100 de

milioane. (Cel care are la fel de multă experienţă ca furnicile
actuale. )
Acest om va avea probabil o conştiinţă de o sută de mii de
ori mai dezvoltată decât a noastră. Trebuie să-l ajutăm pe
acest stră-stră-stră - la puterea 100 000 ― nepot al nostru.
În acest scop, trebuie să trasăm drumul de aur, calea care
ne va face să pierdem cât mai puţin timp cu formalităţi
inutile, drumul care va împiedica regresiile provocate de
presiunea reacţionarilor, barbarilor şi tiranilor. Trebuie să
regăsim Tao, calea ce duce la conştiinţa cea mai înaltă.
Calea respectivă va porni din diversitatea experienţelor
noastre. Pentru a o localiza mai uşor, trebuie să ne
schimbăm optica, să nu ne anchilozăm într-o singură
827
manieră de-a gândi, oricare ar fi ea, şi cu atât mai mult dacă
ea este bună. Furnicile ne înfăţişează un exerciţiu spiritual.
Să ne punem deci în locul lor. Dar să ne punem de
asemenea şi în locul copacilor, al peştilor, al valurilor, în
locul norilor, al pietrelor.
Omul anului 100 de milioane va trebui să le poată vorbi
munţilor pentru a le cerceta memoria. Altfel totul va fi fost
inutil.

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

211. HRUBA

După trei zile de convalescenţă, 103 îşi revenise complet

de pe urma contuziilor suferite. Manca aproape normal,
inclusiv carne de lăcustă şi terci de cereale. Putea să-şi
mişte normal cele două antene şi îşi lingea în permanenţă
rănile ca să îndepărteze cleiul şi să le dezinfecteze cu
salivă.
Arthur Ramirez îşi mutase pacienta într-o cutie de
carton căptuşită cu vată hidrofilă, pentru a o feri de orice
şoc şi nota zilnic progresele pe care le făcea pe calea
vindecării. Laba ruptă nu funcţiona prea bine, dar 103
compensa deficitul adoptând un mers legănat.
― Are nevoie de antrenament ca să-şi recapete puterea
celor cinci labe, observă Jacques Méliès.
Avea dreptate, încât Arthur o aşeză pe 103 pe o bandă
transportoare în miniatură şi fiecare pe rând o puse să se
mişte pentru a-şi reface muşchii.
Luptătoarea îşi recăpătase de-acum îndeajuns puterile
ca să poată relua conversaţiile.
828
 La zece zile după accident, hotărâră, în consecinţă, că
era timpul să organizeze expediţia de salvare a lui
Jonathan Wells şi a camarazilor săi.
Jacques Méliès îl rechiziţionă pe Émile Cahuzacq,
împreună cu trei poliţişti subalterni. Laetitia Wells şi
Juliette Ramirez îi însoţeau. Arthur, simţindu-se prea
slăbit de boală şi de grijile din ultimele zile, preferă să le
aştepte întoarcerea instalat confortabil într-un fotoliu.
Se înarmaseră cu lopeţi şi târnăcoape, iar 103 îi
conducea. Porniră spre pădurea Fontainebleau.
Degetele Laetitiei lăsară cu grijă furnica în iarbă. Ca să
fie sigură că nu o mai pierde, îi înnodase în jurul
articulaţiei abdominale un fir de nylon, asemănător
oarecum cu o lesă.
103 adulmecă efluviile dimprejur şi arată cu antena
direcţia de urmat.
Bel-o-kan e într-acolo.
Ca să înainteze mai repede, nişte Degete o ridicară şi o
duseră pe sus o bucată de drum. Era suficient să-şi agite
apendicele senzoriale pentru ca ei să înţeleagă că avea
nevoie de noi puncte de reper, şi atunci o puneau din nou
jos, iar ea le arăta iarăşi drumul.
La capătul unei ore de mers, traversară prin vad un
pârâu, apoi se înfundară într-o porţiune de tufişuri dese.
Erau nevoiţi să păşească încet pentru ca 103 să poată
urmări cu exactitate pistele olfactive adecvate.
După alte trei ore, desluşiră cu toţii, departe în faţă, un
muşuroi masiv de rămurele.
Furnica făcu semn că au ajuns.
― Ăsta-i deci Bel-o-kan? se miră Méliès, care, în alte
împrejurări, nu ar fi remarcat niciodată o asemenea movilă.
Grăbiră pasul.
― Şi acum ce facem, şefule? întrebă un poliţist.
― Acum ne apucăm de săpat.
829
 ― Dar fără să stricăm oraşul, în primul rând, fără să
provocăm stricăciuni oraşului, insistă Laetitia, întinzând
un Deget ameninţător. Nu uitaţi, i-am promis lui 103 că nu
vom face nici un rău Oraşului ei.
Inspectorul Cahuzacq întoarse problema pe toate feţele.
― Bine; putem să săpăm pe lângă el. Dacă subteranul e
mare, o să dăm vrând-nevrând peste el, iar dacă nu, o să
înaintăm pieziş pe dedesubt, ca să ocolim Oraşul.
― De acord! zise Laetitia.
Se puseră pe săpat ca nişte piraţi în căutarea unei
comori îngropate pe vreo insulă. Poliţiştii se umplură în
scurt timp de ţărână şi noroi, fără ca lopeţile să dea peste
piatră.
Comisarul îi îndemnă să continue.
Săpară zece metri, apoi doisprezece, şi tot nimic. Nişte
furnici, probabil soldaţi de-ai Bel-o-kan-ului, îşi făcură
apariţia, vrând să ştie ce se întâmplă, alarmate fără
îndoială de vibraţiile cumplite care zguduiau pământul de
jur-împrejurul Oraşului, gata să zdruncine coridoarele
periferice.
Émile Cahuzacq le oferi nişte miere ca să le liniştească.
Poliţiştii începuseră să se sature de săpat; li se părea că-
şi sapă propriile morminte. Şeful lor însă părea hotărât să
nu se lase cu una, cu două, aşa că nu avură încotro.

Belokanienele care îi observau erau tot mai numeroase.

Astea sunt Degete, emise o lucrătoare care refuzase
mierea de teamă să nu fie otrăvită.
Au venit să se răzbune pentru cruciadă!

Juliette Ramirez înţelese motivul pentru care vietăţile

acelea minuscule, erau cuprinse de agitaţie.
830
 ― Repede, să le prindem până nu apucă să dea alarma!
Împreună cu Laetitia şi Méliès, le prinse şi le aruncă,
laolaltă cu câţiva pumni de ţărâna şi iarbă, în nişte cutii.
Apoi pulveriză peste ele un feromon care spunea: Liniştiţi-
vă, totul e în regulă.
După câte se părea, gestul dădu rezultatele aşteptate. În
cutii nu se produse nici un fel de dezordine.
― Am face totuşi mai bine să ne grăbim, altfel o să avem
foarte curând pe cap toate armatele Federaţiei, spuse
campioana "Capcanei de gândire". Toate pulverizatoarele de
pe lume nu ne-ar ajunge ca să le stăvilim la nesfârşit.
― Nu vă mai faceţi griji, rosti unul dintre poliţişti. Gata,
sună a gol. Cred că am ajuns deasupra grotei.
Strigă:
― Hei, e cineva acolo?
Nu primi nici un răspuns. Proiectară înăuntru lumina
unei lanterne.
― Arată ca o biserică, constată Cahuzacq. Dar nu văd pe
nimeni.
Un poliţist luă o frânghie, o legă de trunchiul unui copac
şi coborî cu lanterna aprinsă. Cahuzacq îl urmă şi străbătu
rând pe rând încăperile înainte de-a le striga celor de sus:
― Gata, i-am găsit. Par să fie în viaţă, însă dorm.
― După tămbălăul pe care l-am făcut? Nu se poate!
Înseamnă că sunt morţi.
Jacques Méliès coborî să vadă cu ochii lui. Lumină sala
subterană şi descoperi, spre surprinderea lui, o fântână,
aparatură informatică şi maşini electrice care funcţionau,
scoţând un zumzet înfundat. Păşi în dormitor şi vru să-l
scuture pe unul din cei ce dormeau acolo, dar se dădu
brusc înapoi, părându-i-se că a atins un schelet. Braţul pe
care îl apucase era descărnat dincolo de orice închipuire.
― Sunt morţi, repetă el.
― Nu...
831
 Méliès tresări.
― Cine a vorbit?
― Eu, murmură o voce slabă.
Comisarul se răsuci. În spatele său stătea, în picioare, o
fiinţă omenească emaciată, ce se sprijinea de perete.
― Nu, nu suntem morţi, articulă Jonathan Wells,
proptindu-se într-un braţ. Nu vă mai aşteptam, domnilor.
Se priviră reciproc. Jonathan Wells nici nu clipi.
― Nu ne-aţi auzit săpând? întrebă Jacques Méliès.
― Ba da, dar am preferat să dormim până în ultima
clipă, emise profesorul Daniel Rosenfeld.
Se ridicară cu toţii în picioare. Erau costelivi şi calmi.
Poliţiştii se simţeau extrem de impresionaţi. Cei din faţa
lor nu mai semănau a oameni.
― Trebuie să fiţi lihniţi de foame!
― Nu, să nu ne hrăniţi acum, fiindcă am putea muri.
Ne-am obişnuit încetul cu încetul să trăim aşa, din mai
nimic.
Lui Émile Cahuzacq nu-i venea să-şi creadă ochilor.
― Măi să fie!
Locatarii subsolului se îmbrăcară fără să se grăbească şi
porniră spre ieşire. Când dădură cu ochii de lumina zilei,
se traseră îndărăt. Era prea violentă pentru ei.
Jonathan Wells îşi adună în jur câţiva dintre tovarăşii de
viaţă subterană. Se aşezară în cerc, iar Jason Bragel dădu
glas întrebării pe care şi-o puneau cu toţii:
― Ce facem, ieşim sau rămânem?

212. ENCICLOPEDIE

VITRIOL: "Vitriol" este o denumire a acidului sulfuric.

Vreme îndelungată s-a crezut că "vitriol" înseamnă "ceea ce
832
face lucrurile să fie vitroase". Înţelesul său este însă mult
mai ermetic. Termenul de "vitriol", a fost constituit pornind de
la primele litere ale unei formule de bază datând din
antichitate. V. I. T. R. I. O. L.: Visita Interiora Terrae
(vizitează interiorul Pământului) Rectificando Occultem
Lapidem (şi corectându-te, vei descoperi piatra ascunsă).

EDMOND WELLS,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

213. PREGĂTIRI

Cadavrul lui Chli-pou-ni tronează în sala morţilor, acolo

unde l-au pus deistele.
Lipsit de o regină care să facă ouă, Bel-o-kan este
ameninţat cu dispariţia. Furnicilor roşcate le trebuie
neapărat o regină. Una singură, dar o regină.
Toţi ştiu că nu faptul de-a fi sau nu deistă va salva
acum Oraşul, important este să se declanşeze, chiar dacă
sezonul a trecut, o Sărbătoare a Renaşterii.
Sunt adunate prinţesele întârziate care nu şi-au luat
zborul în iulie. Sunt căutaţi masculii debili care nu au fost
în stare să iasă din Oraş în zilele zborurilor nupţiale. Apoi
sunt pregătiţi cu toţii.
Este neapărat nevoie de o împerechere pentru a salva
Oraşul.
Indiferent că Degetele sunt sau nu zeităţi, dacă furnicile
nu fac rost într-un interval de trei zile de o regină
fecundată, belokanienele vor pieri până la ultima.
Prinţesele sunt îndopate prin urmare cu nectar îndulcit,
cu scopul de-a fi dinamizate în vederea actului amoros.
Masculilor deficitari li se explică cu răbdare desfăşurarea
833
zborului nupţial.
În amiaza înăbuşitoare, mulţimea se strânge pe domul
Oraşului. Sunt mii de ani de când Sărbătoarea Renaşterii
aduce aceeaşi bucurie, dar anul acesta este în joc însăşi
supravieţuirea comunităţii. Niciodată vreun zbor nupţial
nu a mai fost aşteptat cu atâta nerăbdare!
Trebuie ca în Bel-o-kan să aterizeze o regină aflată în
viaţă.
Vacarm olfactiv. Prinţesele sunt de faţă, îmbrăcate în
rochia de mireasă, care nu cuprinde decât două aripi
transparente. Artileristele sunt la postul lor, pentru a
apăra Oraşul în caz că s-ar apropia niscaiva păsări.

214. FEROMON ZOOLOGIC

Feromon: Zoologie
Temă: Degetele
Salivatoare: 103 683
Data: anul 100 000 667

COMUNICARE: Degetele comunică între ele emiţând pe

gură vibraţii sonore. Acestea sunt captate de o membrană
liberă, plasată în fundul unor orificii laterale ale capului.
Membrana receptează sunetele şi le transformă în impulsuri
electrice, cărora creierul le dă ulterior un înţeles.
REPRODUCERE: Femelele Degetelor sunt incapabile să-şi
aleagă sexul, casta şi chiar înfăţişarea puiului. Fiecare
naştere este în consecinţă o surpriză.
MIROS: Degetele miros a ulei de castan.
HRANĂ: Uneori, Degetele mănâncă nu fiindcă le-ar fi
foame, ci fiindcă se plictisesc.
ASEXUAT: La Degete nu există asexuaţi, ci doar masculi
834
şi femele. Nu au nici regină producătoare de ouă.
UMOR: Degetele sunt capabile să resimtă o emoţie care
nouă ne este cu desăvârşire străină, numită "umor". Sunt
complet incapabilă să înţeleg despre ce este vorba. Cu toate
acestea, pare să fie ceva interesant.
NUMĂR: Degetele sunt mai numeroase decât se crede
îndeobşte. Au întemeiat prin lume vreo zece oraşe cu cel
puţin o mie de Degete. După estimările mele, trebuie să
existe cel puţin zece mii de Degete pe Pământ.
TEMPERATURA: Degetele sunt echipate cu un sistem de
reglare termică internă care le permite să îşi păstreze corpul
cald chiar dacă temperatura mediului înconjurător este
scăzută. Sistemul acesta le permite să rămână active în
timpul nopţii şi al iernii.
OCHI: Degetele au ochi mobili în raport cu restul capului.
MERS: Degetele merg în echilibru pe două labe. Ele nu-şi
controlează încă la perfecţie poziţia respectivă, care este
relativ recentă în evoluţia lor fiziologică.
VACI: Degetele mulg vacile (nişte animale relativ mari faţă
de înălţimea lor) la fel cum noi ne mulgem păduchii-de-
frunză.

215. RENAŞTERE

Se hotărâră să iasă. Erau cât se poate de demni. Nu

erau nici muribunzi, nici bolnavi. Erau doar slăbiţi. Foarte
slăbiţi.
― Ar fi putut măcar să ne mulţumească, mârâi
Cahuzacq în barbă.
Colegul său, Alain Bilsheim, îl auzi:
― Anul trecut, v-am mai fi sărutat picioarele. Acum însă
e sau prea devreme, sau prea târziu.
835
 ― Dar, totuşi, v-am salvat!
― Ne-aţi salvat de la ce?
Cahuzacq explodă.
― De când sunt n-am mai văzut atâta nerecunoştinţă!
Ţi-e şi silă să-i mai vii cuiva în ajutor.
Şi scuipă pe solul templului subteran.
Unul câte unul, cei şaptesprezece captivi ieşiră la
suprafaţă urcând pe scara de frânghie. Soarele îi orbea.
Cerură nişte legături cu care îşi acoperiră ochii, apoi se
aşezară direct pe pământ.
― Povestiţi-mi! strigă Laetitia. Vorbeşte-mi, Jonathan!
Sunt verişoara ta, Laetitia Wells, fata lui Edmond. Spune-
mi, cum aţi putut rezista atâta timp sub pământ?
Jonathan se făcu purtătorul de cuvânt al comunităţii:
― Am luat pur şi simplu decizia de-a trăi, şi de-a trăi
împreună, asta-i tot. N-am vrea să vorbim prea mult despre
asta, nu te supăra.
Bătrâna Augusta Wells se cocoţă pe o piatră şi le adresă
semne de negaţie poliţiştilor.
― Nu ne trebuie apă sau hrană. Daţi-ne doar nişte
pături, fiindcă aici ne este frig. Nu ne-a mai rămas prea
multă grăsime care să ne apere, adăugă ea cu un râs uşor.
Laetitia Wells, Jacques Méliès şi Juliette Ramirez se
aşteptaseră să salveze nişte muribunzi, iar acum nu prea
ştiau cum să se poarte faţă de aceste schelete liniştite, care
le vorbeau cu un aer de superioritate.
Îi instalară în maşini şi îi duseră la spital pentru
examene complete. Constatară atunci că starea sănătăţii
lor era mai bună decât se temuseră. Prezentau cu toţii,
desigur, carenţe multiple de vitamine şi proteine, dar nu
sufereau nici de leziuni, interne sau externe, nici de vreo
degradare a celulelor.
Mintea Juliettei Ramirez fu străbătută de o frază ca un
mesaj telepatic:
836
 Şi se vor ivi din măruntaiele pământului-mamă ca nişte
neobişnuiţi copii mici, ducând în ei sămânţa unei omeniri
noi.
Câteva ore mai târziu, Laetitia Wells stătu de vorbă cu
psihoterapeutul care îi examinase pe supravieţuitori.
― Nu ştiu ce se întâmplă, mărturisi acesta. Nu vorbesc
practic deloc. Îmi zâmbesc cu toţii ca unui imbecil, ceea ce
trebuie să recunosc că e destul de enervant. Cel mai
surprinzător însă este un fenomen ciudat, care m-a
impresionat neplăcut. De cum îl atingi pe unul din ei, toţi
ceilalţi resimt deopotrivă gestul, la rândul lor, ca şi cum ar
aparţine unui singur organism. Şi asta nu-i totul!
― Ce mai e?
― Cântă.
― Cântă? se cutremură Méliès. Probabil că n-aţi auzit
bine; poate că le e greu să se reobişnuiască cu vorbirea,
sau...
― Nu. Cântă, aşa cum vă spun, adică emit cu toţii
sunete diferite pentru ca până la urmă să ajungă la aceeaşi
notă pe care o menţin vreme îndelungată. Nota aceasta
unică face să vibreze întreg spitalul şi, aparent, îi
reconfortează.
― Au înnebunit! exclamă comisarul.
― Nota asta s-ar putea să fie un sunet de raliere, ca în
cântecele gregoriene, sugeră Laetitia. Ştiu că tatăl meu era
foarte interesat de cântul gregorian.
― Un sunet de raliere, sau de adunare pentru oameni,
aşa cum mirosul este un semn de adunare pentru un
furnicar, completa Juliette Ramirez.
Comisarul Méliès păru îngrijorat.
― În orice caz, să nu vorbiţi cu nimeni despre asta şi să
mi-i puneţi pe frumoşii ăştia în carantină până la noi
ordine.

837
 216. TOTEMURI ÎNĂLŢATE

Plimbându-se într-o bună zi prin pădurea

Fontainebleau, un pescar surprinse un spectacol uimitor.
Pe o insuliţă situată între două braţe ale unui pârâu, el
văzu nişte mici statuete de lut. Fuseseră şlefuite fără
îndoială cu nişte unelte minuscule, pentru că purtau
nenumărate urme de lopăţele microscopice.
Erau sute de asemenea statuete, toate identice.
Semănau aproape perfect cu nişte solniţe în miniatură.
Pe lângă pescuitul cu undiţa, omul mai avea o pasiune:
arheologia.
Totemurile acelea înşirate în toate sensurile îl făcură să
se gândească de îndată la statuile din insula Paştelui.
Nu cumva, îşi zise el, se afla pe insula Paştelui a unui
popor de liliputani care locuiseră odinioară în pădurea
alăturată? Nu cumva avea în faţa ochilor ultimele urme ale
unei civilizaţii antice, ai cărei membri nu depăşeau
înălţimea unei colibri? Nişte gnomi, poate? Sau nişte
spiriduşi?
Pescarul-arheolog nu exploră suficient de minuţios
insula. Dacă ar fi făcut-o, ar mai fi remarcat nişte mici
aglomerări de insecte din toate speciile, ocupate să-şi
atingă antenele ca să-şi transmită tot felul de poveşti.
Şi atunci ar fi înţeles cine erau adevăraţii constructori ai
statuetelor de lut.

217. CANCER

103 îşi ţinuse prima promisiune: oamenii de sub Oraşul

838
ei fuseseră salvaţi. Juliette Ramirez o imploră să şi-o ţină
acum şi pe a doua: cea de-a le destăinui secretul
cancerului.
Furnica îşi reia locul sub clopotul maşinii "Piatra de la
Rosetta" şi emite un lung discurs mirositor.

Feromon biologic pentru folosul Degetelor

Salivatoare: 103
Temă: Ceea ce voi numiţi "cancer".

Dacă voi, oamenii, nu reuşiţi să eradicaţi cancerul, asta

se întâmplă din cauză că ştiinţa voastră e depăşită. În ce
priveşte cancerul, felul vostru de-a analiza lucrurile vă face
orbi. Voi nu vedeţi lumea decât dintr-o singură perspectivă: a
voastră. Aceasta, din pricină că sunteţi prizonierii propriului
vostru trecut. Experimentând întruna, aţi izbutit să vindecaţi
unele boli. Aţi tras deci concluzia că numai prin
experimentare se poate veni de hac tuturor bolilor. Mi-am dat
seama de asta din documentarele ştiinţifice de la televizor.
Când vreţi să înţelegeţi un fenomen, îl măsuraţi, îl aşezaţi
într-un compartiment, îl catalogaţi şi îl tăiaţi în fragmente din
ce în ce mai mici. Cu cât tăiaţi mai mărunt, cu atât credeţi că
vă apropiaţi mai mult de adevăr.
Şi, totuşi, nu veţi descoperi de ce cântă un greiere tăindu-l
în bucăţi. Şi nu veţi descoperi de ce orhideea este atât de
frumoasă examinându-i celulele petalelor cu lupa.
Dacă vrem să înţelegem elementele care ne înconjoară,
trebuie să ne punem în locul lor, privindu-le global. Şi e de
preferat să o facem cât ele sunt încă în viaţă. Dacă vreţi să
înţelegeţi un greiere, încercaţi să simţiţi vreme de zece
minute ce poate vedea şi trăi un greiere.
Dacă vreţi să înţelegeţi o orhidee, încercaţi să vă simţiţi
floare. Puneţi-vă în locul celorlalţi în loc să îi tăiaţi în bucăţi
şi să-i observaţi de la înălţimea citadelelor voastre de
839
cunoştinţe.
Nici una dintre marile voastre invenţii nu a fost
descoperită de către savanţi convenţionali în halate albe. Am
văzut la televizor un documentar despre marile voastre
invenţii: nu au fost decât nişte accidente de manipulare, oale
ale căror capace erau săltate de aburii apei care fierbea
înăuntru, copii muşcaţi de câini, mere căzând din pom,
produse amestecate din întâmplare.
Ca să rezolvaţi problema cancerului, ar fi trebuit să puneţi
să se ocupe de ea poeţi, filozofi, scriitori, pictori. Într-un
cuvânt, creatori înzestraţi cu intuiţie şi inspiraţie. Nu nişte ,
oameni care au învăţat pe de rost toate experienţele înain-
taşilor.
Ştiinţa voastră clasică este depăşită.
Trecutul vă împiedică să vedeţi viitorul. Reuşitele de
odinioară vă împiedică să reuşiţi acum. Personalităţile de pe
vremuri vă sunt cei mai periculoşi duşmani. I-am văzut la
televizor pe oamenii voştri de ştiinţă: nu făceau decât să
repete nişte dogme, iar şcolile voastre nu fac decât să ţină în
hăţuri imaginaţia prin intermediul unor protocoale de
experimentare stabilite o dată pentru totdeauna. Apoi îi
puneţi pe studenţi să treacă nişte examene, ca să vă
asiguraţi că nu vor îndrăzni să le modifice.
Iată de ce nu ştiţi să vindecaţi cancerul. Pentru voi, totul
este la fel. Din moment ce am reuşit să învingem holera într-
un fel anume, vă spuneţi voi, înseamnă că vom reuşi să
învingem şi cancerul, folosind aceleaşi procedee.
Şi, totuşi, cancerul merită să i se acorde un interes
deosebit. El reprezintă o întreagă entitate aparte.
O să vă furnizez soluţia. O să vă arăt cum am rezolvat
noi, furnicile pe care voi le striviţi cu atâta nepăsare,
problema cancerului.
Am remarcat că printre noi existau câteva cazuri rare de
indivizi bolnavi de cancer care, totuşi, nu mureau. Atunci, în
840
loc să studiem mulţimea celor care mureau, ne-am apucat
să-i studiem pe aceştia, care erau bolnavi şi care se
vindecau deodată, fără motiv. Am căutat să descoperim care
era cel mai mic numitor comun al acestora. Am cercetat
multă, foarte multă vreme. Şi într-un târziu am descoperit ce
aveau în comun majoritatea acestor "indivizi vindecaţi ca
prin minune": nişte capacităţi de comunicare cu anturajul net
superioare mediei.
De unde şi intuiţia următoare: nu cumva cancerul era o
problemă de comunicare? Dar de comunicare cu cine, o să
mă întrebaţi? Ei bine, de comunicare cu alte entităţi.
Am cercetat corpul bolnavilor: înăuntrul lor nu exista nici o
entitate palpabilă. Nici un spor, nici un microb, nici un
vierme. O furnică a avut atunci o idee genială: aceea de-a
analiza ritmul de propagare al maladiei. Şi astfel am
observat că ritmul în chestiune era un limbaj! Boala evolua
funcţie de o undă care putea fi analizată ca o formă de
limbaj.
Dispuneam, aşadar, de limbaj, dar nu şi de emitentul
său. Asta însă nu ni se părea foarte important. Am
decodificat limbajul. În mare, el spunea: "Cine sunteţi, unde
mă aflu?"
Atunci am înţeles. Indivizii loviţi de cancer sunt de fapt
nişte receptaculi involuntari ai unor entităţi extraterestre
impalpabile. Extratereştri care nu sunt în realitate decât o
undă comunicantă... Ajungând pe Pământ, unda respectivă
nu pare să fi găsit decât o singură cale pentru a vorbi: cea
de-a reproduce tot ce se afla în jur. Şi, dat fiind că aterizase
în nişte corpuri vii, unda extraterestră reproducea celulele
care o înconjurau ca să emită în felul acesta mesaje de tipul:
"Bună-ziua, cine sunteţi, nu avem intenţii ostile, cum se
numeşte planeta voastră?"
Asta era ceea ce ne omora: nişte formule de bun-găsit şi
nişte întrebări de turişti rătăciţi.
841
 Şi asta e ceea ce vă omoară şi pe voi.
Pentru a-l salva pe Arthur Ramirez, trebuie să construiţi o
maşină "Piatra de la Rosetta" asemănătoare cu cea care vă
permite să comunicaţi cu furnicile, destinată însă de această
dată traducerii limbajului cancerului. Studiaţi-i ritmurile,
unda, reproduceţi-le, manevraţi-le, pentru ca apoi să puteţi
emite la rândul vostru un răspuns. Bineînţeles că nu sunteţi
obligaţi să daţi crezare, acestei versiuni. Dar nu aveţi nimic
de pierdut dacă încercaţi metoda pe care v-am sugerat-o.
Jacques Méliès, Laetitia Wells şi soţii Ramirez fură
descumpăniţi de ciudata propunere. Să dialogheze cu
cancerul?... Pe de altă parte, Arthur, maestrul spiriduşilor,
era condamnat să moară în scurt timp, în nişte chinuri
cumplite. Desigur, tuturor le venea să-şi spună că cele
auzite nu sunt decât o absurditate. Furnica asta nu avea
nici un drept să le dea lecţii de medicină. Raţionamentul pe
care îl expusese era deplasat. Dar Arthur urma să moară.
Aşa încât, de ce n-ar fi încercat şi soluţia aceasta, deşi la
prima vedere era cu desăvârşire absurdă? Vor vedea ei
după aceea!

218. CONTACTE

Marţi, ora 14, 30. În conformitate cu întâlnirea fixată în

prealabil, comisarul Jacques Méliès este primit de către
domnul Raphael Hisaud, ministrul cercetării ştiinţifice. El i
le prezintă pe doamna Juliette Ramirez, pe domnişoara
Laetitia Wells şi o sticlă în interiorul căreia se agită o
furnică. Discuţia fusese prevăzută să aibă o durată de
douăzeci de minute, dar avea să se prelungească vreme de
opt ore şi jumătate. Şi de alte încă opt ore, în ziua
următoare.
842
 Joi, ora 19, 23. Preşedintele Republicii Franceze,
domnul Regis Malrout, îl primeşte în salonul său pe
domnul Raphael Hisaud, ministrul cercetării ştiinţifice.
Întâlnirea prevede o masă frugală compusă din suc de
portocale, cornuri, omletă şi transmiterea unui mesaj pe
care ministrul îl consideră crucial.
Preşedintele se apleacă spre el pe deasupra cornurilor:
― Ce îmi cereţi? Să discut cu o furnică? Nu, nu şi nu!
Chiar dacă a salvat, aşa cum susţineţi, şaptesprezece
persoane blocate sub un furnicar. Vă daţi seama de ceea ce
spuneţi? Cazul ăsta Wells v-a zăpăcit de cap! Gata, haideţi,
sunt dispus să uit conţinutul acestei discuţii, iar
dumneavoastră să nu-mi mai vorbiţi niciodată, ilar
niciodată de furnica asta!
― Nu este o furnică oarecare. E 103. O furnică ce a
vorbit deja cu oamenii. E totodată reprezentanta celei mai
mari federaţii myrmicine din regiune. O federaţie care
cuprinde o sută optzeci de milioane de indivizi!
― O sută optzeci de milioane de ce? Sunteţi nebun, pe
cinstea mea! Furnici! Nişte insecte. Lighioanele alea pe care
le strivim cu Degetul... Nu vă lăsaţi păcălit de scamatoriile
unor farsori, Hisaud. Nimeni n-o să vă creadă în vecii
vecilor. Alegătorii vor spune că vrem să-i ameţim cu poveşti
de adormit copiii ca să-i facem să înghită noile taxe. Ca să
nu mai pomenim de reacţia opoziţiei... Parcă le aud de pe-
acum batjocurile!
― Se cunosc prea puţine despre furnici! obiectă
ministrul Hisaud. Dacă ne-am adresa lor la fel ca unor
fiinţe inteligente, am constata cu siguranţă că ne pot spune
multe.
― Vă referiţi la teoriile acelea aiurite despre cancer? Le-
am citit în ziarele de senzaţie. Doar n-o să-mi spuneţi că le
luaţi în serios, Hisaud!
― Furnicile sunt animalele cele mai răspândite pe
843
Pământ şi, cu siguranţă, dintre cele mai vechi şi mai
evoluate. Vreme de sute de milioane de ani, ele au avut
când să afle multe lucruri pe care noi nu le ştim. Noi,
oamenii, nu existăm pe Pământ decât de trei milioane de
ani, iar civilizaţia noastră modernă nu are cu totul decât
vreo cinci mii de ani. Fără îndoială că avem multe de
învăţat de la o societate atât de experimentată. Furnicile ne
oferă posibilitatea de-a ne imagina de pe-acum felul în care
va arăta societatea noastră peste o sută de milioane de ani.
― Am mai auzit asta, dar e o prostie. Sunt doar nişte...
furnici. Dacă mi-aţi fi spus că e vorba de câini, era altceva.
O treime din alegătorii noştri au câini; dar nişte furnici...
― E de-ajuns să...
― Ajunge. Băgaţi-vă asta bine în cap, dragul meu! Nu
am de gând să fiu întâiul preşedinte de pe lume al
Republicii care să vorbească cu o furnică. Nu vreau ca
toată planeta să râdă ţinându-se cu mâinile de burtă pe
seama mea. Nici guvernul meu şi nici eu nu ne vom acoperi
de ridicol din cauza acestor lighioane. Să nu mai aud de
furnici!
Cu un gest violent, preşedintele luă o bucată de omletă
şi o înghiţi.
Ministrul cercetării rămâne impasibil.
― Ba nu, vă voi vorbi încă şi încă, până când vă veţi
răzgândi. Au venit să mă vadă nişte oameni. Mi-au explicat
totul în cuvinte simple, iar eu i-am înţeles. Ne este oferită
astăzi şansa de-a face un salt peste secole şi de-a ajunge
dintr-o dată în viitor. Nu vreau s-o las să se piardă.
― Baliverne!
― Ascultaţi-mă, eu voi muri într-o bună zi, şi
dumneavoastră la fel. Aşa că, dacă tot suntem sortiţi
pieirii, de ce să nu lăsăm în urma noastră un semn
original, ceva deosebit? De ce să nu încheiem acorduri
economice, culturale şi chiar... militare cu furnicile? La
844
urma urmei, este cea de-a doua specie terestră ca putere.
Preşedintele Malrout înghite strâmb o bucată de pâine
prăjită şi tuşeşte.
― Şi de ce să nu inaugurăm o ambasadă a Franţei într-
un furnicar, dacă tot stau lucrurile aşa!
Ministrul nu zâmbi.
― Da, m-am gândit şi la asta.
― De necrezut, sunteţi pur şi simplu de necrezut!
exclamă preşedintele, ridicându-şi braţele spre tavan.
― Nu vă mai gândiţi la ele ca la nişte furnici! Priviţi-le ca
pe nişte extraterestri. Doar că nu sunt extraterestri, ci
intratereştri. Singura lor vină este că sunt minuscule şi că
ocupă planeta aceasta dintotdeauna, ceea ce face ea noi să
nu ne mai dăm seama cât sunt de extraordinare.
Preşedintele Malrout îl privi drept în ochi:
― Şi ce-mi propuneţi?
― Să vă întâlniţi oficial cu 103, răspunse Hisaud fără să
ezite.
― Cine-i asta?
― O furnică care ne cunoaşte bine şi care ne-ar putea
servi de translator, dacă va fi cazul. O invitaţi la Elysee, de
exemplu la un dejun neprotocolar ― mănâncă cel mult o
picătură de miere. Nu are importanţă ce îi spuneţi,
contează doar faptul că şeful suprem al naţiunii noastre i
se adresează. Doamna Ramirez vă va furniza traducătorul
feromonal, aşa încât nu veţi întâmpina nici o problemă de
ordin tehnic.
Preşedintele măsoară camera în lung şi în lat, apoi con-
templă îndelung grădinile de afară. Pare să cântărească
profund situaţia.
― Nu. Hotărât, nu! Prefer să ratez ocazia de-a-mi marca
epoca decât să mă expun ridicolului. Un preşedinte care
vorbeşte cu furnicile... Ce de glume m-ar aştepta!
― Dar...
845
 ― De-ajuns. Aţi abuzat destul de răbdarea mea cu
poveştile dumneavoastră despre furnici. Răspunsul meu e
nu, un nu definitiv. La revedere, Hisaud!

219. EPILOG

Soarele e la zenit. O strălucire necuprinsă se revarsă

peste pădurea Fontainebleau. Pânzele grosolane de
păianjeni se transformă în petice de lumină. E cald.
Nişte vietăţi mici şi neînsemnate freamătă pe sub
rămuriş. Orizontul e purpuriu, ferigile adorm. Lumina se
abate peste toţi şi peste toate. Iradierea aceasta intensă şi
pură ofileşte scena unde s-a desfăşurat o aventură printre
atâtea altele.
Şi, cu mult dincolo de stele, la capătul îndepărtat al
firmamentului, galaxia se roteşte lent, nepăsătoare la cele
ce se petrec în pulberea ei de planete.
Şi, totuşi, pe Pământ, într-o mică aşezare a furnicilor,
are loc ultima Sărbătoare a Renaşterii din anotimp. Optzeci
şi una de prinţese din Bel-o-kan decolează pentru a salva
dinastia.
Doi oameni care trec prin preajmă le observă.
― Vai, mămico, ai văzut ce de muşte?
― Nu sunt muşte. Sunt nişte regine furnici. Adu-ţi
aminte de documentarul pe care l-ai văzut la televizor.
Acesta este zborul lor nupţial, în care se vor întâlni cu
masculii. După aceea, o parte din ele vor pleca poate
departe ca să creeze imperii.
Prinţesele se înalţă în văzduh. Sus, tot mai sus, ca să
scape de păsări. Masculii li se alătură şi, împreună, urcă
întruna. Strălucirea cerului îi absoarbe şi, puţin câte puţin,
se topesc în razele fierbinţi ale astrului solar. Căldură,
846
strălucire, lumină. Totul se face alb, de un alb orbitor.

ALB

GLOSAR

Acacia cornigera: specie de salcâm care este în realitate

un furnicar viu.
Acid formic: armă lichidă a furnicilor roşcate. Acidul
formic cel mai coroziv are actualmente o concentraţie de
60%.
Albină: vecini zburători. Albinele comunică între ele prin
dansul în opturi, desfăşurat în aer, sau prin dansul pe
ceară.
Bătălia de la "Norişorul cenuşiu": prima ciocnire care a
avut loc în anul 100 000 667 al calendarului federal între
trupele de furnici roşcate şi locuitoarele Stupului de aur.
Bel-o-kan: oraşul central al Federaţiei furnicilor roşcate.
Belo-kiu-kiuni: mama reginei Chli-pou-ni. Prima regină
care a purtat un dialog cu Degetele.
Bibliotecă chimică: invenţie recentă. Loc de stocare al
feromonilor mnezici.
Cestode: paraziţi care le fac pe furnici albe şi debile.
Chli-pou-ni: regina Bel-o-kan-ului. Iniţiatoarea mişcării
evoluţioniste federale.
Comunicare Absolută (CA): schimb total de gânduri prin
contact antenar.
Coropişniţă (sau cărtiţă-greiere): mijloc de transport rapid
subteran.
Degete: fenomen recent, în curs de interpretare.
Doctor Livingstone: denumirea dată de Degete sondei lor
847
de emisie.
Feromon: hormon volatil emis de antenele furnicilor
pentru a transmite informaţii sau emoţii.
Fluture: comestibil.
Foc: folosirea focului este interzisă printr-o convenţie
încheiată între majoritatea insectelor.
Glanda lui Dufour: glandă producătoare a feromonilor de
marcaj.
Gândac-de-apă carnivor: coleopter acvatic în stare să
înoate pe sub apă cu ajutorul unei bule de aer pe care o ia
cu el.
Mandibulă: armă tăioasă.
Marele Corn: scarabeu vârstnic, domesticit de 103.
Méliès Jacques: Deget mascul. Tuns scurt.
Mormoloc: pericol acvatic.
Moxiluxun: termitieră de dată recentă, situată pe malul
fluviului "Mangetout".
Nod al lui Hartman: zonă bogată în ioni pozitivi, în care
furnicile se simt bine, dar care le provoacă migrene
Degetelor.
Organul lui Johnston: organ al furnicilor care le permite
să localizeze câmpurile magnetice terestre.
Oameni: denumire pe care şi-o dau Degetele.
Pas: nouă unitate de măsură a distanţelor folosită în
Federaţia Bel-o-kan. Un pas corespunde cu aproximaţie
unui centimetru.
Pasăre: pericol aerian.
Ploaie: calamitate.
Păduche-de-frunză: mic coleopter care poate fi muls
pentru a se obţine mierat.
Ploşniţă: ploşniţa este probabil animalul cu cea mai
originală sexualitate.
Rebele: mişcare recentă. În 100 000 667 (după
calendarul federal), rebelele au acţionat în vederea salvării
848
Degetelor.
Repedea (Cicindela campestris): prădător ascuns în
pământ. Pericol. Trebuie să te uiţi bine unde pui labele.
Scarabeu: navă de război zburătoare.
Segment antenar: o antenă are unsprezece segmente.
Fiecare furnizează un tip diferit de informaţie.
Soare: sferă de energie, prietenă a furnicilor.
Televiziune: mijloc de comunicare uman.
Termite: vecini incomozi. Arhitecţi şi navigatori pricepuţi.
Vârstă: o furnică roşcată asexuată trăieşte în medie 3 ani.
Viermele-de-gălbează: parazit care le face pe furnici
somnambule.
Zeu (Dumnezeu): concept recent, aflat în curs de
interpretare.
Wells Laetitia: Deget femelă. Păr lung.
Wells Edmond: primul Deget care a înţeles ce sunt
furnicile.
103: luptătoare exploratoare.
23: luptătoare rebelă deistă.
24: luptătoare rebelă, întemeietoare a Comunităţii libere
a Salcâmului.

849
 Bernard Werber
Revoluţia furnicilor

1+1=3
(cel puţin aşa sper din tot sufletul)
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute,
EDMOND WELLS

PRIMA PARTIDĂ:
INIMĂ

1. SFÂRŞIT

Mâna a deschis cartea.

Ochii încep să alerge de la stânga la dreapta, apoi
coboară când ajung la capătul rândului.
Ochii se deschid mai larg.
Treptat, cuvintele interpretate de creier dau naştere
unei imagini, o imagine imensă.
În fundul capului se aprinde ecranul panoramic intern
al creierului.
Prima imagine reprezintă...

2. PLIMBARE ÎN PĂDURE

... Universul imens, albastru ca marea şi îngheţat.

Să examinăm mai de aproape imaginea şi să facem un
zoom pe o regiune presărată cu miriade de galaxii
850
multicolore.
La capătul braţului uneia dintre aceste galaxii: un
soare bătrân şi sclipitor.
Imaginea alunecă înainte.
În jurul acestui soare: o planetă mică şi călduţă
împresurată de nori sidefii.
Sub aceşti nori: oceane mov mărginite de continente
de culoare ocru.
Pe aceste continente: lanţuri de munţi, câmpii, volburi
de păduri de culoarea peruzelei.
Sub ramurile copacilor: mii de specii de animale. Şi
printre ele, două specii deosebit de evoluate.
Paşi.
Cineva mergea prin pădurea trezită la viaţă de
primăvară.
Era o tânără. Părul ei negru era lung şi neted. Purta o
haină neagră peste o fustă lungă de aceeaşi culoare. Pe
irisul cenuşiu deschis al ochilor erau desenate motive
complicate, aproape în relief.
Mergea repede în acea dimineaţă de martie. Din când
în când, pieptul îi tresălta din cauza efortului.
Câteva picături de sudoare se prelingeau de pe fruntea
ei şi de deasupra gurii. Când acestea din urmă au alunecat
la comisurile buzelor, ea le aspiră brusc.
Această fată cu ochii de un cenuşiu deschis se numea
Julie şi avea nouăsprezece ani. Mergea prin pădure
împreună cu tatăl ei, Gaston, şi cu câinele Ahile, când se
opri brusc. In faţă se înălţa, ca un deget, o stâncă enormă
de gresie, deasupra unei râpe.
Se apropie de stâncă.
I se păru că distinge jos un drum care ducea la o
cuvetă, în afara cărărilor bătătorite.
Îşi duse mâinile la gură şi strigă:
- Hei, tată! Cred că am descoperit un nou drum. Vino
851
după mine!

3. ÎNLĂNŢUIRE

Furnica aleargă drept înainte. Coboară panta. Face un

adevărat slalom ca să se ferească de mugurii plopului care
se înalţă ca nişte fuse purpurii în jurul ei.
Aplauze de aripioare. Fluturii îşi desfăşoară velele
pastelate şi bat aerul urmărindu-se unul pe altul.
Deodată, o frunză frumoasă îi surprinde privirea. Este
genul de frunză delicioasă, care te face să uiţi tot ce aveai
de gând să faci. Îşi întrerupe cursa şi se apropie.
O frunză grozavă. Va fi de ajuns s-o taie în pătrate, s-o
frământe puţin, apoi s-o acopere cu salivă ca să fermenteze
până la formarea unei biluţe albe plină de micelium cu
arome suave. Bătrâna furnică roşie secţionează cu tăişul
mandibulei baza frunzei şi saltă frunza deasupra capului,
ca pe o pânză mare.
Numai că insecta nu cunoaşte legile navigaţiei cu
pânze. Imediat ce înalţă frunza, vântul se loveşte de ea. În
ciuda tuturor muşchilor ei mici, bătrâna furnică e prea
uşoară ca să o poată ţine pe loc. Se clatină dezechilibrată.
Se agaţă cu toate ghearele de creangă, dar briza e prea
puternică. Furnica îşi ia zborul purtată de vânt.
Abia are timp să dea drumul la frunză ca să nu fie
dusă prea sus.
Frunza coboară domol, planând în zig-zag.
Bătrâna furnică o priveşte cum cade şi îşi zice că nu e
nici o nenorocire. Mai sunt şi alte frunze, mai mici.
Frunza coboară la nesfârşit, legănându-se în aer şi,
într-un târziu, se aşterne molcom pe pământ.
Un limax remarcă această frunză de plop atât de
interesantă. O gustare buna!
O şopârlă zăreşte limaxul, se pregăteşte să-l înghită
852
apoi remarcă şi ea frunza. Mai bine să aştepte ca limaxul s-
o mănânce, după aceea va fi mai rotofei. Pândeşte de
departe mâncărica limaxului.
O nevăstuică vede şopârlă şi se pregăteşte s-o
devoreze, dar îşi dă seama că pare să aştepte ca limaxul să
mănânce frunza, şi se hotărăşte să aibă şi ea răbdare. Sub
ramuri se pândesc trei fiinţe ecologic complementare.
Deodată, limaxul vede alt limax apropiindu-se. Şi dacă
noul venit vrea să-i fure comoara? Fără să mai piardă timp,
limaxul se repede la frunza apetisantă şi o devorează până
la ultima nervură..
Nu termină bine de mâncat, că şopârlă sare asupra lui
şi-l înghite ca pe o spaghetă. A venit acum momentul ca
nevăstuică să se avânte şi ea ca să prindă şopârlă. Aleargă,
sare deasupra rădăcinilor dar, brusc, se loveşte de ceva
moale...

4. UN NOU DRUM

Tânăra cu ochii cenuşii nu văzuse venind nevăstuică.

Animalul ţâşnise dintr-un desiş şi se lovise de picioarele ei.
Tresări din cauza şocului şi piciorul îi alunecă pe
marginea stâncii de gresie. Se dezechilibră şi privi la
prăpastia de sub ea. Să nu cadă. Să nu cumva să cadă.
Tânăra dă din mâini, bate aerul cu braţele ca să-şi
păstreze echilibrul. Puţin mai lipsea. Timpul părea că trece
cu încetinitorul.
Va cădea? Nu va cădea?
Un moment a crezut că va putea să scape, dar o briză
uşoară i-a transformat brusc părul negru şi lung într-o
pânză scămoşată.
Totul s-a unit ca s-o facă să cadă în partea în care nu
trebuia. Vântul o împingea. Piciorul îi alunecă şi mai mult.
Pământul îi fugea de sub picioare. Ochii se deschid larg,
853
pupilele se dilată. Genele se agită.
Tânăra cade în râpă. În cădere, părul lung îi acoperă
faţa vrând parcă s-o protejeze.
Încearcă să se agaţe de plantele care cresc pe pantă
dar îi alunecă printre degete, lăsându-i doar florile şi
iluziile. Se rostogoli pe pietriş.
Denivelarea era prea abruptă ca să-i permită să se
redreseze.
Simţi arsura unui pâlc de urzici, se zgârie într-un tufiş
de rugi, se rostogoli până la o perdea de ferigi unde spera
că se va opri. Dar ferigile mascau o a doua râpă, şi mai
prăpăstioasă. Se agăţă cu mâinile de piatră. O altă perdea
de ferigi se dovedi la fel de înşelătoare.
Trecu de ea ca să cadă mai departe. În total, traversă
şapte perdele de plante, zgâriindu-se de rugii de zmeură
sălbatică, făcând să-şi ia zborul într-un nor de steluţe un
buchet de flori de păpădie. Aluneca, aluneca mereu.
Lovi cu piciorul o stâncă mare şi ascuţită şi o durere
fulgerătoare îi sfredeli călcâiul. La capătul rostogolirii o
aştepta o băltoacă de noroi bej, asemenea unui port cu apă
cleioasă.
Se ridică şi se şterse cu firele de iarbă. Toată bej!
Hainele, faţa, părul, totul era plin de pământ noroios. Avea
noroi şi în gură, iar gustul era amar.
Fata cu ochii luminoşi îşi masă călcâiul. Încă nu-şi
revenise din stupoare când simţi ceva rece şi vâscos
alunecându-i sub încheietura mâinii. Se înfioră. Un şarpe.
Şerpi! Căzuse într-un cuib de şerpi şi şerpii se târau peste
ea! Ţipă de spaimă.
Şerpii nu sunt dotaţi cu auz, dar limba lor extrem de
sensibilă le permite să perceapă vibraţiile aerului. Pentru
ei, acest strigăt răsună ca o detunătură. Speriaţi şi ei, o
luară la fugă în toate direcţiile. Mame şerpuitoare
îngrijorate îşi acopereau şerpişorii Străduindu-se să
854
formeze S-uri nervoase!
Fata îşi trecu o mână peste faţă, ridică şuviţa care îi
jena privirea, scuipă jos pământul amar şi se strădui să
urce panta. Era prea abruptă şi o durea călcâiul. Se
resemnă, se aşeză jos şi începu să strige:
- Ajutor! Tată, ajutor! Sunt aici, jos de tot. Vino să mă
ajuţi. Ajutor!
Strigă astfel multă vreme. Zadarnic. Era singură şi
rănită în fundul unei prăpăstii iar tatăl ei nu intervenea. Să
se fi rătăcit şi el? În acest caz, cine o va descoperi în
străfundul acelei păduri, dincolo de atâtea tufişuri de
ferigi?
Tânăra brunetă cu ochi luminoşi respiră puternic,
Străduindu-se să-şi liniştească inima care îi bătea cu
putere. Cum să iasă din acea capcană?
Şterse noroiul care încă îi mai murdărea fruntea şi se
uită în jur. În dreapta, pe marginea şanţului, zări o zonă
mai întunecată care trecea prin ierburile înalte. Se îndreptă
spre acel loc. Tufe de scaieţi şi cicoare ascundeau intrarea
într-un fel de tunel săpat direct în pământ. Se întrebă ce
animal putuse să construiască acel bârlog uriaş. În acea
pădure nu erau urşi. Să fi fost vizuina unui lup?
Totuşi, locul acela cu plafonul jos era destul de spaţios
ca să lase să treacă o persoană de talie mijlocie. Nu se
simţea deloc bine aventurându-se înăuntru, dar spera ca
acel pasaj s-o ducă undeva. Aşa că, în patru labe, pătrunse
în acel culoar noroios.
Înainta pe bâjbâite. Înăuntru era din ce în ce mai
întuneric şi mai frig. O masă acoperită cu ţepi lungi se
strecură sub palma ei. Un arici fricos se făcuse ghem ca
apoi să fugă în sens invers. Continuă să înainteze prin
beznă şi percepu vânzoleală în jurul ei.
Ce ceafa în jos, tânăra înainta pe coate şi pe genunchi.
Când era mică, învăţase foarte greu să stea în picioare şi
855
apoi să meargă. În timp ce majoritatea copiilor mergeau de
la vârsta de un an, ea aşteptase optsprezece luni. Şederea
verticală i se păruse prea aleatorie. Erai mult mai în
siguranţă în patru labe. Vedeai mai de aproape tot ce se
afla pe podea şi, dacă cădeai, cădeai mai de jos. Şi-ar fi
petrecut bucuroasă restul existenţei la nivelul mochetei
dacă părinţii nu ar fi constrâns-o să stea în picioare.
Tunelul acela nu se mai sfârşea... Ca să-şi facă curaj
să meargă mai departe, tânăra se forţă să fredoneze un
cântecel de când era mică:
Un şoricel verde
Care aleargă-n iarbă
Îl apuci de coadă
Şi-l arăţi la toţi.
Şi-atunci ei ne spun:
Bagă-l în ulei,
Bagă-l şi în apă
Şi te vei alege cu-n melc-codobelc!
A repetat cântecelul de trei-patru ori, din ce în ce mai
tare. Profesorul ei de muzică, domnul Iankelevici, o
învăţase să se învăluie în vibraţiile vocii ca într-un cocon
protector. Dar aici era mult prea frig ca să poată cânta
foarte tare. Cântecelul se transformă în curând într-un
abur care ieşea din gura ei îngheţată, apoi se transformă
într-o respiraţie răguşită.
Ca un copil încăpăţânat să meargă până la capătul
lucrului rău pe care îl făcea, tânăra nu se gândi deloc să se
întoarcă. Julie se târa pe epiderma planetei.
I se păru că vede în depărtare o geană de lumină.
Epuizată, îşi zise că probabil e vorba de o halucinaţie.
Dar în acel moment lumina se diviză în scânteieri galbene
multiple şi minuscule, unele dintre ele clipind.
Tânăra cu ochii luminoşi îşi imagină o clipă că în acel
subsol se aflau diamante dar, apropiindu-se, recunoscu
856
licuricii, insecte fosforescente, aşezaţi pe un cub perfect.
Un cub?
Întinse degetele şi, imediat, licuricii se stinseră şi
dispărură. Julie nu putea să se bizuie pe vederea ei în acel
întuneric total. Pipăi cubul, făcând apel la toată fineţea
simţului său tactil. Era neted. Era tare. Era rece. Şi nu era
nici piatră, nici o bucată de stâncă. Un mâner, o broască...
era un obiect fabricat de mâna omului.
O mică valiză de formă cubică.
În cele din urmă, frântă de oboseală, ieşi din tunel.
Lătratul vesel pe care îl auzi sus îi aduse la cunoştinţă că
tatăl ei o găsise. Era acolo, cu Abile, şi striga cu o voce
moale şi îndepărtată:
- Julie, eşti acolo, fata mea? Răspunde, te rog, fă-mi
un semn.

5. UN SEMN

Face cu capul o mişcare în formă de triunghi. Frunza

de plop se rupe. Bătrâna furnică roşie apucă alta de la
capătul de jos al copacului şi o degustă, fără să o mai lase
să fermenteze. Dacă mâncarea nu are gust bun, cel puţin e
întăritoare. Oricum, nu-i plac în mod special frunzele de
plop, preferă carnea, dar pentru că încă nu mâncase nimic
de când evadase, nu era momentul să facă mofturi.
După ce înghite hrana, nu uită să se cureţe. Apucă
antena dreaptă cu capătul ghearei şi o apleacă înainte
până când o aduce la nivelul labialelor. Apoi, sub
mandibule, o dirijează spre tubul bucal şi suge tija ca s-o
spele.
După ce amândouă antenele sunt umezite cu spuma
salivei, le netezeşte în fanta micii perii plasată sub tibii.
Bătrâna, furnică roşie îşi pune în mişcare articulaţiile
abdomenului, ale toracelui şi ale gâtului până la punctul
857
lor extrem de torsiune. Cu ghearele, curăţă apoi sutele de
faţete ale ochilor. Furnicile nu au pleoape ca să-i protejeze
şi să-şi umezească ochii; dacă nu s-ar gândi să-şi cureţe
prin frecare în permanenţă lentilele oculare, după un
moment nu ar mai distinge decât imagini neclare.
Cu cât faţetele sunt mai curate, cu atât vede mai bine
ceea ce se află în faţa ei. Ia uite, parcă e ceva! Ceva mare,
ba chiar imens, plin de ace, şi mişcă!
Atenţie, pericol: un arici enorm iese dintr-o cavernă!
Ia-o repede la sănătoasa! Ariciul, ghem impozant plin de
ace, o atacă, cu gura deschisă.

6. ÎNTÂLNIRE CU CINEVA UIMITOR

Avea înţepături în tot corpul. Instinctiv, îşi spălă cu
puţină salivă rănile mai adânci. Mergând şontâc, duse
valiza cubică până în camera ei. Se aşeză o clipă pe pat.
Deasupra, pe perete, se înşirau de la stânga la dreapta
postere cu Callas, Che Guevara, Doors şi unul Attila.
Julie se ridică cu greutate ca să se ducă în sala de
baie. Făcu un duş foarte cald şi se frecă viguros cu săpun
parfumat cu lavandă. Apoi se înfăşură într-un prosop
mare, îşi puse în picioare nişte papuci de buret şi îşi curăţi
hainele negre de pământul bej care le murdărea.
Nu putea să-şi mai încalţe pantofii. Călcâiul rănit îşi
dublase volumul. Căută într-un dulap o pereche de
sandale de vară, ale căror curele prezentau dublul avantaj
că nu apăsau pe călcâi şi lăsau degetele libere. Julie avea
picioare mici dar foarte late. Or, marea majoritate a
fabricanţilor de pantofi nu imaginau pentru femei decât
pantofi cu forme înguste şi alungite, ceea ce avea
deplorabilul efect de a înmulţi bătăturile dureroase.
Îşi masă din nou călcâiul. Pentru prima dată, avea
impresia că simte tot ce era în interiorul acelei părţi a
piciorului de parcă oasele, muşchii şi tendoanele ar fi
858
aşteptat acest incident ca să se manifeste. Acum erau
acolo, toate, în plină efervescenţă la extremitatea
piciorului. Existau. Se manifestau prin semnale SOS.
Salută cu glas scăzut: "Bună ziua, călcâiule".
O distra să salute astfel o părticică din corpul ei. Nu se
interesa de călcâi decât atunci când o durea. Dar, dacă se
gândea mai bine, când se gândea oare la dinţi dacă nu
atunci când aveau carii? La fel, nu descoperi existenţa
apendicelui decât în momentul crizei. Probabil că în corpul
ei existau o mulţime de organe cărora le ignora existenţa,
pur şi simplu pentru că nu avuseseră impoliteţea să-i
trimită semnale dureroase.
Îşi întoarse privirea spre valiză. Era fascinată de acel
obiect ieşit din măruntaiele pământului. O luă şi o scutură.
Valiza era grea. Un sistem de cinci rotiţe, fiecare prevăzută
cu un cod, apăra broasca.
Valiza era făcută din metal gros. Ar fi fost nevoie de un
picamer ca s-o găureşti. Julie se uită la broască. Fiecare
rotiţă avea gravate pe ea cifre şi simboluri. Le mişcă la
întâmplare. Avea poate o şansă la un milion să descopere
cifrul.
O scutură din nou. Înăuntru era ceva, un singur
obiect. Misterul începea să-i exacerbeze curiozitatea.
Tatăl ei intră la ea împreună cu câinele. Era un bărbat
înalt şi solid, roşcovan şi mustăcios. Pantalonii de golf îl
făceau să semene cu un paznic de vânătoare scoţian.
- Te simţi mai bine? întrebă el.
Ea dădu din cap.
- Ai căzut într-o zonă în care nu se poate ajunge decât
traversând un adevărat zid de urzici şi de rugi, explică el. E
un fel de
luminiş pe care natura parcă l-a ferit de curioşi şi de cei
care se plimbă pe-acolo. Nici măcar nu e trecut pe plan.
Noroc că Ahile a mirosit că erai acolo! Ce ne-am face fără
859
câini?
Mângâie cu afecţiune setterul irlandez care, drept
răspuns, îşi etală balele argintii în partea de jos a
pantalonilor stăpânului său şi lătră vesel.
- Ah, ce poveste! continuă el. E ciudată broasca asta
protejată de un cifru. Poate că e vorba de un seif pe care
hoţii n-au reuşit să-l deschidă.
Julie scutură capul.
- Nu, zise ea.
Tatăl cântări în mâini valijoara.
- Dacă înăuntru ar fi fost monede sau lingouri, ar fi
atârnat mai greu, iar dacă ar fi fost teancuri de bancnote,
le-am fi auzit ciocnindu-se între ele. Poate că e un sac cu
droguri, abandonat de traficanţi. Sau poate o... bombă.
Julie dădu din umeri.
- Şi dacă înăuntru ar fi un cap de om?
- În acest caz, înseamnă că cineva şi-a dat osteneala
să-i reducă dimensiunile, replică tatăl. Valijoara ta nu este
destul de mare ca să conţină un cap de om normal.
Se uită la ceas, îşi aminti de o întâlnire importantă şi
plecă. Câinele, fericit fără vreun motiv precis, îl urmă dând
din coadă şi gâfâind zgomotos.
Julie scutură din nou valiza. Fără îndoială că era ceva
moale, iar dacă înăuntru ar fi fost un cap de om, tot
zdruncinând valijoara în toate chipurile, cu siguranţă că îi
rupsese nasul. Imediat simţi repulsie faţă de valijoara şi îşi
zise că ar face mai bine să nu se mai ocupe de ea. Peste trei
luni, avea examenul de bacalaureat, şi dacă nu voia să mai
facă încă un an în aceeaşi clasă, trebuia să se apuce de
recapitulări.
Julie scoase deci cartea de istorie şi începu s-o
recitească. 1789. Revoluţia franceză. Căderea Bastiliei.
Haosul. Anarhia. Marii oameni. Marat. Danton.
Robespierre, Saint-Just. Teroarea. Ghilotina...
860
 Sânge, sânge şi iar sânge. "Istoria e doar un şir de
măceluri", îşi zise ea, punând un plasture pe una din
juliturile care se deschiseseră. Cu cât citea mai mult, cu
atât era mai scârbită. Gândul la ghilotină îi aminti de capul
tăiat din interiorul valizei.
Cinci minute mai târziu, înarmată cu o şurubelniţă
mare, Julie atacă broasca. Valiza rezista. Luă un ciocan,
bătu în şurubelniţă ca să-i sporească capacităţile de
pârghie, dar nu reuşi nimic. Îşi zise: "Mi-ar trebui un
cleşte". Şi apoi: "La naiba, n-am să reuşesc".
Se întoarse la cartea de istorie şi la Revoluţia franceză.
1789. Tribunalul poporului. Convenţia. Imnul lui Rouget
de Lisle. Steagul albastru-alb-roşu. Libertate. Egalitate-
Fraternitate. Războiul civil. Mirabeau. Chenier. Procesul
regelui. Şi iar ghilotina... Cum să fii interesată de atâtea
masacre? Cuvintele îi intrau pe un ochi şi îi ieşeau pe
celălalt.
O râcâială în lemnul unei grinzi îi atrase atenţia. Acea
termită în plină activitate îi dădu o idee.
Să asculte.
Lipi urechea de broasca valizei şi mişcă încet prima
rotiţă. Percepu un foarte slab declic. Rotiţa dinţată îşi
găsise perechea. Julie repetă de patru ori aceeaşi
operaţiune. Mecanismul funcţiona şi broasca cedă. Acolo
unde violenţa şurubelniţei şi ciocanului nu dăduse
rezultate, sensibilitatea urechii fusese de ajuns.
Sprijinit cu spatele de tocul uşii, tatăl ei zise mirat:
- Ai reuşit s-o deschizi? Cum? Examină broasca care
formase: "1 + 1=3".
- Nu-mi spune. Ştiu. Te-ai gândit. E un şir de cifre, un
şir de simboluri, un şir de cifre, un şir de simboluri şi un
şir de cifre. Ai dedus că e vorba de o ecuaţie. Pe urmă te-ai
gândit că cineva care ar vrea să păstreze un secret nu ar
folosi o ecuaţie logică de tipul 2 + 2 = 4. Ai încercat deci 1 +
861
1=3. Această ecuaţie este deseori întâlnită în vechile rituri.
Ea înseamnă că două talente reunite sunt mai eficace
decât simpla lor adunare.
Tatăl ridică din sprâncenele roşii şi-şi netezi mustaţa.
- Aşa ai făcut, nu?
Julie se uită la el cu o luminiţă ironică în ochii
luminoşi. Tatălui nu-i plăcea ca cineva să râdă de el, dar
nu zise nimic. Fata zâmbi şi zise:
- Nu.
Apăsă pe buton. Arcul ridică brusc capacul valizei
cubice.
Tatăl şi fiica se aplecară spre interior.
Mâinile zgâriate ale fetei apucară ce se găsea în
interior şi aduseră acel obiect sub lumina lămpii de la
birou.
Era o carte. O carte groasă din care ieşeau din loc în
loc bucăţele de foi lipite.
Pe copertă era caligrafiat un titlu cu litere mari
stilizate:

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute

de profesorul Edmond Wells

Gaston mormăi.
- Ciudat titlu. Lucrurile sunt sau relative, sau
absolute. Nu pot fi şi una şi alta în acelaşi timp. Aici este o
antinomie.
Dedesubt, şi cu litere mai mici, se preciza:

volumul III

Iar dedesubt se putea vedea un desen: un cerc care

închide în el un triunghi, cu vârful în sus, conţinând el
însuşi un fel de Y. Dacă te uitai mai bine, braţele Y-ului
862
erau formate din trei furnici care îşi atingeau reciproc
antenele. Furnica din stânga era neagră, furnica din
dreapta era roşie, iar furnica din centru, care constituia
trunchiul inversat al Y-ului, era jumătate albă şi jumătate
neagră.
În sfârşit, sub triunghi era repetată formula care
declanşa deschiderea valizei cubice: 1 + 1 = 3.
- Ai zice că e o veche carte de farmece, mormăi tatăl.
Julie se uită mai bine la copertă şi consideră că era
foarte recentă. Mângâie coperta. Era netedă şi catifelată
când o atingeai.
Bruneta cu ochii luminoşi deschise la prima pagină şi
citi:

7. ENCICLOPEDIE

BUNĂ ZIUA: Bună ziua, cititor necunoscut.

Bună ziua pentru a treia oară sau bună ziua pentru
prima oară.
La drept vorbind, nu are nici o importanţă dacă
descoperi această carte pentru prima sau pentru ultima
dată.
Această carte este o armă destinată schimbării
lumii.
Nu, nu zâmbi. E posibil. Poţi face asta. Este de
ajuns ca cineva să vrea cu adevărat ceva pentru ca acel
ceva să se producă. O cauză foarte mică poate să aibă
un efect considerabil. Se spune că bătaia unei aripi de
fluture la Honolulu este de ajuns ca să provoace un
taifun în California. Or, tu ai un suflu mai puternic
decât cel provocat de baterea unei aripi de fluture. Am
dreptate?
Eu sunt mort. Îmi pare rău, nu voi putea să te ajut
decât indirect, prin intermediul acestei cărţi.
863
 Îţi propun să faci o revoluţie. Sau, mai curând, ar
trebui să spun o "evoluţie". Căci revoluţia noastră nu
are deloc nevoie să fie violentă sau spectaculoasă, ca
revoluţiile de altădată.
O văd mai degrabă ca o revoluţie spirituală. O
revoluţie de furnici. Discretă. Fără violenţă. Serii de
tuşe mici care s-ar putea considera neînsemnate dar
care, adăugate unele la altele, sfârşesc prin a răsturna
munţii. Cred că vechile revoluţii au păcătuit prin
nerăbdare şi prin intoleranţă. Utopiştii nu au raţionat
decât pe termen scurt. Pentru că voiau cu orice preţ să
vadă în timpul vieţii roadele lucrării lor.
Trebuie să accepţi să plantezi pentru ca alţii să
recolteze în alte părţi şi mai târziu.
Să vorbim despre asta. Atâta vreme cât va dura
dialogul nostru, eşti liber să mă asculţi sau să nu mă
asculţi. (Ai ştiut deja să asculţi broasca? Asta ar fi o
dovadă că ştii să asculţi.)
Este posibil să mă înşel. Nu sunt un maestru al
gândirii, nici un guru, nici o fiinţă sfântă. Sunt doar un
om conştient că aventura umană este doar la început.
Suntem doar nişte oameni preistorici. Ignoranţa
noastră nu are limite şi totul rămâne de inventat.
Sunt atâtea lucruri de făcut... Şi tu eşti în stare de
atâtea minuni!
Eu sunt doar o undă care intră în interferenţă cu
unda ta de cititor. Interesantă este această întâlnire-
interferenţă. Astfel, pentru fiecare cititor, această carte
va fi diferită. De parcă ar fi vie şi şi-ar arăta sensul în
funcţie de cultura, de amintirile şi de sensibilitatea ta
de cititor deosebit.
Cum voi acţiona în calitate de "carte"? Pur şi
simplu povestindu-ţi istorioare simple despre
revoluţiile, utopiile, comportamentele oamenilor sau
864
animalelor. Tu va trebui să deduci ideile care decurg
din ele. Tu trebuie să-ţi imaginezi răspunsuri care te
vor ajuta pe drumul tău personal. Eu n-am să-ţi propun
nici un adevăr.
Dacă vrei, această carte va deveni vie. Şi sper că va
fi pentru tine un prieten, un prieten în stare să te ajute
să te schimbi şi să schimbi lumea.
Acum, dacă eşti pregătit şi dacă doreşti, îţi propun
să facem imediat împreună ceva important: să
întoarcem pagina.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III.

8. PE PUNCTUL DE A EXPLODA

Degetul mare şi arătătorul mâinii drepte atinseră uşor

colţul paginii, îl apucară şi se pregăteau să întoarcă foaia,
când o voce răsună în bucătărie:
- La masă! strigă mama ei.
Nu mai avea timp.
La nouăsprezece ani, Julie era o fată zveltă. Un păr
negru, strălucitor, tare şi mătăsos, cădea ca o perdea până
la şolduri. Pielea albă, aproape translucidă, lăsa uneori să
apară venele albăstrui abia ascunse la mâini şi la tâmple.
Ochii ei palizi erau totuşi vioi şi calzi. Migdalaţi, părând că
sunt stăpâniţi de o viaţă plină de furii şi mereu în mişcare,
ei îi confereau un aer de mic animal neliniştit. Uneori se
fixau într-o direcţie precisă ca şi cum o rază de lumină
strălucitoare avea să ţâşnească din ei ca să lovească ce n-
ar fi fost pe placul fetei.
Julie se considera fizic neînsemnată. De aceea nu se
uita niciodată în oglindă. Niciodată nu-şi dădea cu parfum
865
şi nu se machia. Niciodată nu-şi dădea cu ojă pe unghii. De
altfel, la ce bun? Tot timpul şi le rodea.
Nici în privinţa vestimentaţiei nu făcea vreun efort. Îşi
ascundea corpul sub haine largi şi închise la culoare.
Parcursul ei şcolar fusese inegal. Până în ultima clasă
de liceu, Julie fusese în avans cu o clasă şi profesorii se
felicitau pentru nivelul ei intelectual şi pentru maturitatea
de gândire. Dar, de trei ani, nimic nu mai mergea. La
şaptesprezece ani căzuse la bacalaureat. La fel la
optsprezece ani. Iar la nouăsprezece ani se pregătea să
susţină pentru a treia oară acest examen, deşi notele de la
şcoală erau mai mediocre ca niciodată.
Degringolada sa şcolară coincisese cu un eveniment:
"moartea profesorului ei de muzică, un om bătrân surd şi
tiranic, care preda după metode originale arta vocală. Îl
chema Yankelevici, era convins că Julie avea talent şi că
trebuie să-l cultive.
O învăţase să-şi stăpânească suflul pântecelui, suflul
plămânilor, diafragma şi până şi poziţia gâtului şi a
umerilor. Totul influenţa calitatea cântatului.
În mâinile lui, Julie avea uneori sentimentul că e un
cimpoi pe care un maestru al muzicii se străduia, se
încrâncena să-l facă perfect. Acum ştia să-şi armonizeze
bătăile inimii cu umflatul plămânilor.
Yankelevici nu omisese nici masca. O învăţase cum să-
şi modifice formele feţei şi ale gurii pentru a-şi desăvârşi
instrumentul corpului. Eleva şi profesorul se completaseră
de minune. Chiar surd, dacă îi observa mişcările gurii şi îi
punea mâna pe pântece, profesorul cărunt putea să
recunoască calitatea sunetelor pe care le emitea tânăra.
Vibraţiile vocii sale răsunau în toate oasele.
- Sunt surd? Şi! Şi Beethoven era surd şi asta nu l-a
împiedicat să facă treabă bună, spunea el deseori.
O învăţase pe Julie că cântatul deţinea, o putere care
866
depăşea cu mult simpla create a unei frumuseţi auditive. O
învăţase să-şi moduleze emoţiile ca să învingă stresul, să-şi
uite temerile ajutându-se doar cu vocea. O învăţase să
asculte cântecul păsărilor pentru că şi ele participau la
formarea ei.
Când Julie cânta, o coloană de energie ţâşnea ca un
copac din pântecele ei, şi asta era pentru ea o senzaţie
uneori apropiată de extaz.
Profesorul nu se resemna să fie surd. Se informa tot
timpul despre noile metode de vindecare. într-o zi, un
chirurg tânăr deosebit de priceput a reuşit să-i implanteze
sub craniu o proteză electronică care venise de hac
surzeniei.
Din acel moment, bătrânul profesor de muzică
percepuse zgomotele lumii aşa cum erau ele. Adevăratele
sunete. Adevărata muzică. Yankelevici a auzit vocile
oamenilor şi topul niturilor de la radio. A auzit claxoanele
maşinilor şi lătratul câinilor, şiroirea ploii şi susurul
râuleţelor, zgomotul paşilor şi scârţâitul uşilor. A auzit
strănuturile şi râsetele, suspinele şi hohotele de plâns. A
auzit peste tot în oraş televizoarele aprinse neîntrerupt.
Ziua vindecării sale, care ar fi trebuit să fie o zi fericită,
a fost una a disperării. Bătrânul profesor de muzică a
constatat că adevăratele sunete nu semănau deloc cu cele
pe care le imaginase el. Totul era numai tărăboi şi
cacofonie, totul era violent, ţipător, imposibil de auzit.
Lumea nu era plină de muzică, ci de zgomote discordante.
Bătrânul nu putuse să suporte o decepţie atât de mare. Îşi
inventase o sinucidere conformă cu idealurile sale. Urcase
până sub clopotul catedralei Notre Dame din Paris. Îşi
pusese capul sub limba clopotului. La douăsprezece fix
ziua era mort, răpus de energia teribilă a celor
douăsprezece vibraţii monumentale şi perfect muzicale.
În urma acestei dispariţii, Julie pierduse nu numai un
867
prieten, ci şi îndrumătorul care o ajuta să-şi dezvolte
principalul talent.
Sigur, găsise un alt profesor de muzică, unul dintre
aceia care se limitează să-şi pună elevii să facă game. O
forţase pe Julie să-şi ridice vocea până la registre prea
violente pentru laringele ei. O duruse tare rău.
Puţin după aceea, medicul diagnosticase noduli pe
coardele vocale ale lui Julie. Îi ceru să-şi întrerupă lecţiile.
Urmase o operaţie şi, vreme de câteva săptămâni, până la
cicatrizarea coardelor vocale, Julie nu scosese nici un
sunet. Apoi, urmase o reeducare dificilă pentru a reînvăţa
să vorbească.
De atunci, Julie era în căutarea unui adevărat
profesor de muzică capabil s-o îndrume aşa cum făcuse
Yankelevici. Şi pentru că nu mai găsise nici unul, treptat
se închisese în sine. Yankelevici spunea că, dacă ai un
talent şi nu-l foloseşti, eşti ca acei iepuri care nu rod decât
ceva tare: treptat, incisivii li se lungesc, se curbează, cresc
nemăsurat, traversează cerul gurii şi sfârşesc prin a le
străpunge creierul de jos în sus. Pentru a vizualiza acest
pericol, profesorul păstra la el acasă un craniu de iepure ai
cărui incisivi ieşeau prin partea de sus ca două coarne. Îi
plăcea să arate când se ivea ocazia elevilor slabi acest
obiect macabru ca să-i încurajeze să lucreze. Mersese până
acolo încât scrisese cu cerneală roşie pe fruntea craniului
acelui iepure:
A nu-ţi cultiva talentul natural este cel mai mare
păcat.
Lipsită de posibilitatea de a-şi cultiva talentul, Julie
trecuse printr-o perioadă de anorexie după o primă fază de
mare agresivitate. Urmase apoi o fază de bulimie în timpul
căreia mânca kilograme de prăjituri, cu privirea pierdută în
gol, cu laxative sau vomitive la îndemână.
Nu mai repeta lecţiile, aţipea în timpul orelor.
868
 Julie îşi ruina sănătatea. Respira prost şi de puţină
vreme suferea de crize de astm. Tot binele pe care i-l
adusese cântarul se transforma în rău.
Mama lui Julie se aşeză prima la masa din sufragerie.
- Unde aţi fost în după-amiaza asta? întrebă ea.
- Ne-am plimbat prin pădure, răspunse tatăl.
- Acolo şi-a făcut toate zgârieturile astea?
- Julie a căzut într-un şanţ, îi explică tatăl. N-a păţit
nimic rău, doar şi-a rănit călcâiul. Şi a mai descoperit o
carte ciudată în şanţul ăla...
Dar mama nu era interesată decât de mâncarea
fierbinte din farfuria ei.
- Îmi povesteşti puţin mai târziu. Să mâncăm repede,
prepeliţele fripte îşi pierd toată savoarea dacă nu sunt
fierbinţi.
Mama lui Julie se repezi să înghită prepeliţele fripte
servite cu stafide.
Lovind cu furculiţa într-un loc precis, prepeliţa se
dezumflă ca o minge de rugby plină de abur. Mama lui
Julie apucă pasărea friptă, o supse prin găurile ciocului,
desprinse aripile care căzură imediat între buzele ei, în
sfârşit roase zgomotos cu molarii micile oase recalcitrante.
- Nu mănânci? Nu-ţi place? o întrebă ea pe Julie.
Fata se uita la pasărea friptă, legată de o sforicică
subţire, aşezată în farfuria ei. Avea capul acoperit cu
stafide care păreau că formează un fel de joben. Privirile
goale şi ciocul întredeschis lăsau să se creadă că pasărea
fusese smulsă brusc de la ocupaţiile ei de un eveniment
teribil, ceva în genul erupţiei bruşte a vulcanului la
Pompei.
- Nu-mi place carnea..., zise Julie.
- Nu e carne, e pasăre, replică mama. Apoi zise vrând
să fie conciliantă:
- Doar n-ai să intri iar într-o criză de anorexie. Trebuie
869
să fii sănătoasă ca să treci examenul de bacalaureat şi să
intri la facultatea de drept. Pentru că a făcut dreptul, tatăl
tău conduce acum serviciul juridic de la Ministerul Apelor
şi Pădurilor, şi pentru că conduce serviciul juridic de la
acest minister ai beneficiat de pila necesară pentru ca
liceul să accepte să repeţi a treia oară ultima clasă de liceu.
Acum e rândul tău să studiezi dreptul.
- Mă doare-n cot de drept, zise Julie.
- Trebuie să-ţi faci studiile ca să faci parte din
societate.
- Mă doare-n cot de societate.
- Atunci ce te interesează? vru să ştie mama.
- Nimic.
- Atunci cu ce-ţi pierzi timpul? Eşti îndrăgostită? Julie
se sprijini de speteaza scaunului.
- Mă doare-n cot de dragoste.
- Mă doare-n cot, mă doare-n cot... Numai asta ştii să
spui. Trebuie totuşi să te intereseze şi pe tine ceva sau
cineva, insistă mama. Drăguţă cum eşti, cred că băieţii
roiesc în jurul tău.
Julie se strâmbă în mod ciudat.
- N-am nici un iubit şi te anunţ că sunt tot virgină.
O expresie de stupoare indignată apăru pe faţa mamei.
Apoi izbucni în râs.
-Numai în cărţile de SF mai găseşti fete virgine la
nouăsprezece ani.
-... N-am intenţia să-mi iau un amant, nici să mă
mărit, nici să am copii, continuă Julie. Şi ştii de ce? Pentru
că mi-e frică să nu-ţi
semăn.
Mama îşi regăsise aplombul.
- Biata mea fiică, eşti un pachet de probleme. Noroc că
ţi-am stabilit o întâlnire cu un psihoterapeut! Pentru joi.
Mama şi fata erau obişnuite cu astfel de hărţuieli.
870
Aceasta dură încă o oră şi, de la această cină, Mie consumă
doar cireaşă care împodobea crema de ciocolată.
Tatăl, în ciuda numeroaselor semne cu piciorul făcute
fetei sale, ca de obicei, îşi păstră o faţă nepăsătoare şi se
feri să intervină.
- Haide, Gaston, spune ceva, îi ceru în cele din urmă
soţia lui.
- Julie, ascult-o pe mama ta, spuse scurt tatăl
împăturindu-şi şervetul.
Şi, ridicându-se de la masă, spuse că vrea să se culce
devreme, căci a doua zi de dimineaţă avea de gând să plece
în zori ca să facă un drum lung cu câinele.
- Pot să vin şi eu? întrebă fata. Tatăl scutură din cap.
- De data asta, nu. Aş vrea să examinez mai de
aproape acea râpă pe care ai descoperit-o şi vreau să fiu
puţin singur. Şi apoi, mama ta are dreptate. În loc să te
plimbi prin pădure, ai face mai bine să înveţi pentru bac.
În timp ce se apleca ca s-o sărute şi îi ura noapte
bună, Julie îi şopti:
- Tată, nu mă lăsa baltă.
El se prefăcu că nu auzise nimic.
- Vise plăcute, zise el.
Ieşi trăgându-şi după el câinele în lesă. Foarte
expansiv, Ahile vru să plece ca o săgeată, dar ghearele sale
prea lungi şi neretractile îl făcură să patineze pe parchetul
lustruit cu grijă.
Julie nu vru să mai zăbovească singură cu mama ei.
Pretextă o nevoie presantă şi alergă la toaletă.
După ce încuie uşa, aşezată pe capacul wc-ului,
tânăra brunetă cu ochii luminoşi avu impresia că se
rostogoleşte într-o prăpastie mult mai adâncă decât cea din
pădure. De data asta, nimeni nu o mai putea scoate de
acolo.
Stinse lumina ca să rămână singură numai cu ea
871
însăşi. Ca să se îmbărbăteze, fredona: "Un şoricel verde,
care aleargă-n iarbă...". Dar în ea totul era gol. Se simţea
pierdută într-o lume care o depăşea. Se simţea mică de tot,
minusculă ca o furnică.

9. DESPRE DIFICULTATEA DE A TE IMPUNE

Furnica galopează cu toată puterea celor şase picioare,

şi merge atât de repete încât vântul îi apleacă antenele pe
spate. Bărbia atinge uşor muşchiul şi lichenii.
Se învârteşte cu repeziciune printre gălbenele şi
catifeluţe, dar urmăritorul nu renunţă. Ariciul, mastodont
cuirasat cu ace ascuţite, se încăpăţânează s-o urmărească
cu mirosul lui îngrozitor de mosc care împute atmosfera.
Pământul se cutremură la fiecare pas al lui. Câteva
rămăşiţe de inamici mai sunt şi acum agăţate de ţepii lui,
iar dacă furnica ar fi avut timp să se uite bine la el, ar fi
văzut roiuri de purici urcând-şi coborând pe spinii lui.
Bătrâna furnică roşie sare pe deasupra unui taluz în
speranţa că va scăpa de urmăritor. Dar ariciul nu se
opreşte. Ţepii îl protejează de căderi şi îi folosesc drept
amortizor la nevoie. Se face ghem ca să sară mai bine, apoi
se ridică din nou pe cele patru picioare.
Bătrâna furnică roşie aleargă mai repede. Deodată
zăreşte în faţa ei un fel de tunel neted şi alb. Nu identifică
imediat despre ce e vorba. Intrarea e suficient de mare ca
sa lase să treacă o furnică. Ce-ar putea să fie? E prea mare
ca să fie o gaură de greier sau de lăcustă. Poate adăpostul
unei cârtiţe sau al unui păianjen?
Prea aplecate pe spate, antenele nu-i permit să
adulmece lucrul acela. Este constrânsă să se folosească
numai de vedere care nu-i oferă o imagine clară decât de
foarte aproape. Tocmai a ajuns şi acum vede. Acel tunel alb
nu seamănă deloc cu un adăpost. E gura deschisă a unui...
872
şarpe!
Un arici în spate, un şarpe în faţă. Lămurit lucru,
lumea asta nu e făcută pentru indivizii singuri.
Bătrâna furnică roşie nu vede decât o singură salvare:
o rămurică de care să se agaţe şi să urce. Deja, ariciul cu
bot lung intră în gura reptilei.
Abia are timp să se retragă în grabă şi să muşte gâtul
şarpelui. Acesta din urmă s-a încolăcit imediat în jurul lui.
Nu-i place să-i fie vizitat fundul gâtului.
De sus de pe crenguţă, bătrâna furnică roşie observă,
uluită, lupta dintre cele două animale de pradă.
Tubul lung şi rece împotriva ghemului cald şi
înţepător. Privirea viperei nu exprimă nici teamă, nici ură,
doar o preocupare pentru eficacitate. Se străduieşte să-şi
plaseze bine gura mortală. Ariciul intră în panică. Se
cabrează şi încearcă să lovească cu ţepii în pântecele
reptilei. Animalul are o agilitate incredibilă. Micile lui labe
cu gheare lovesc solzii care rezistă la ţepi. Dar biciul rece
se răsuceşte şi se strânge. Gura viperei se deschide şi îşi
scoate la iveală dinţii dubli cu venin din care transpiră o
moarte lichidă. Ariciul rezistă foarte bine la muşcăturile
veninoase ale viperelor, mai puţin atunci când acestea îi
ating exact zona moale de la vârful botului.
Înainte de a afla soarta bătăliei, bătrâna furnică roşie
se simte luată pe sus. Spre marea ei surpriză, crenguţa de
care se agăţase începe să se mişte lent. Crede la început că
vântul o face să se aplece şi, când crenguţa se desprinde de
ramură şi începe să înainteze, nu mai înţelege nimic.
Crenguţa se deplasează lent legănându-se şi urcă pe altă
creangă. După o scurtă oprire, începe să urce pe trunchi.
Bătrâna furnică, surprinsă, se lasă purtată de
crenguţa ambulantă. Priveşte sub ea şi înţelege. Crenguţa
are ochi şi picioare. Nu e nici un miracol arboricol. Nu e o
crenguţă, ci o insectă care practică mimetismul.
873
 Aceste insecte cu corpul alungit şi fragil se protejează
de duşmani împingând mimetismul până la adoptarea
aspectului unor crenguţe, ramuri, frunze sau tije pe care se
aşează. Insecta care o poartă pe bătrâna furnică roşie şi-a
reuşit atât de bine camuflajul încât corpul ei este imprimat
cu urme de fibre de lemn, cu pete şi cu crestături maro de
parcă o termită ar fi deteriorat-o puţin.
Un alt atu al acestor insecte: încetineala lor ajută
mimetismul. Nu te gândeşti să ataci ceva lent, chiar
aproape nemişcat. Bătrâna furnică mai asistase deja la o
paradă amoroasă a acestor insecte. Masculul, de talie mai
mică, se apropiase de femelă deplasând un picior la fiecare
douăzeci de secunde. Femela se depărtase puţin iar
masculul era atât de lent încât nici măcar nu fusese în
stare să se ţină după ea. Nu avea importanţă! Tot
aşteptându-şi masculii cu încetineala lor legendară,
femelele au sfârşit prin a se adapta. Unele specii au găsit o
soluţie originală la problema reproducerii: partenogeneza.
Fără probleme de acuplare. Acea specie de insecte nu are
nevoie să găsească un partener ca să se reproducă, ci îşi
face progenitura aşa, dorind-o.
Crenguţa pe care s-a îmbarcat se dovedeşte a fi o
femelă căci, brusc, începe să ouă. Unul câte unul, foarte
lent, ea eliberează ouăle care sar din frunză în frunză ca
nişte picături de ploaie întărite. Arta camuflajului este atât
de mare încât ouăle seamănă cu nişte seminţe.
Furnica muşcă puţin crenguţa ca să vadă dacă e
comestibilă. Dar insecta nu dispune de mimetism doar ca
să se apere; mai ştie să facă şi pe moarta. Astfel, imediat ce
insecta simte vârful mandibulei, intră în catalepsie şi îşi dă
drumul să cadă pe pământ.
Furnica nu se lasă. Pentru că şarpele şi ariciul nu mai
sunt acolo, cade după insectă şi o mănâncă. Animalul
acela exasperant nu-i oferă nici măcar o tresărire de
874
agonie. Pe jumătate devorată, insecta rămâne nemişcată,
ca o adevărată crenguţă. Un detaliu o trădează totuşi:
extremitatea crenguţei continuă să elimine ouă-seminţe.
Destule emoţii pentru ziua aceea! Se răcoreşte, a venit
ora hibernării zilnice. Bătrâna furnică roşie se refugiază
într-un adăpost de pământ şi de muşchi. Mâine va porni
din nou în căutarea unui drum care să o ducă la cuibul ei
natal. Trebuie cu orice preţ să "le" avertizeze mai înainte de
a fi prea târziu.
Calm, cu tibiile, îşi spală antenele ca să perceapă bine
ce-i în jurul ei. Apoi îşi închide cu o pietricică micul
adăpost ca să nu mai fie deranjată.

10. ENCICLOPEDIE

DIFERENŢĂ DE PERCEPŢIE: Nu percepem din lume

decât ceea ce suntem pregătiţi să percepem. Pentru o
experienţă de fiziologie, nişte pisici au fost închise de
la naştere într-o mică încăpere tapisată cu motive
verticale. După trecerea perioadei de formare a
creierului, aceste pisici au fost scoase de acolo şi puse
în nişte cutii tapisate cu linii orizontale. Aceste linii
indicau amplasamentul ascunzătorilor cu hrană şi trape
de ieşire, dar nici una dintre pisicile educate în
camerele cu motive verticale nu a reuşit să se
hrănească sau să iasă. Educaţia le limitase percepţia la
evenimente verticale.
Şi noi funcţionăm cu aceleaşi limitări ale
percepţiei. Nu mai ştim să percepem unele evenimente
căci am fost perfect condiţionaţi să percepem lucrurile
numai într-un singur mod.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
875
III.

11. PUTEREA CUVINTELOR

Mâna ei se deschise şi se închise nervos înainte de a

se crispa pe sulul de la capătul patului. Julie visa. Visa că
e o prinţesă din Evul Mediu. Un şarpe enorm o capturase
ca s-o mănânce. O aruncase în nisipuri mişcătoare
mocirloase pline de pui de şerpi care se târau şi ea se
ducea tot mai mult la fund. Un prinţ tânăr, protejat de o
armură din hârtie imprimată, galopa pe bidiviul lui alb şi
se bătea cu şarpele enorm. Prinţul avea o sabie lungă, roşie
şi ascuţită şi o implora pe prinţesă să reziste. Venise s-o
salveze.
Dar şarpele enorm se folosea de gura lui ca de un
lansator de flăcări. Armura de hârtie nu a fost de prea
mare folos prinţului. O singură scânteie a fost de ajuns ca
să-i dea foc. Legaţi cu o sfoară, el şi calul lui au fost serviţi
prăjiţi într-o farfurie, cu o garnitură de piure gălbui.
Frumosul prinţ îşi pierduse măreţia: avea o piele de un
maroniu-negricios, orbitele goale şi capul plin cu stafide.
Şarpele enorm a apucat-o apoi pe Julie cu dinţii lui
veninoşi, a tras-o afară din noroi şi a aruncat-o într-o
spumă de ciocolată.
Julie a vrut să ţipe dar spuma albă de ciocolată o
înghiţea deja, îi intra în gură şi îi împiedica ieşirea oricărui
sunet.
Fata se trezi tresărind. Spaima ei era atât de mare
încât imediat vru să se convingă că nu devenise afonă. "A-
a-a-a, A-a-a-a", ieşi din fundul gâtului.
Acest coşmar al dispariţiei vocii se repeta din ce în ce
mai des. Uneori era torturată şi i se tăia limba. Alteori i se
umplea gura cu alimente. Şi se mai întâmpla ca nişte
foarfeci să-i taie coardele vocale. Chiar era indispensabil ca
876
în somn să fie vise? Spera că va adormi din nou şi nu se va
mai gândi la nimic toată noaptea.
Îşi trecu o mână fierbinte peste gâtul jilav, se ridică pe
pernă, se uită la ceas şi constată că era şase dimineaţa.
Afară era încă întuneric. Dincolo de fereastră stelele încă
mai sclipeau. Auzi jos zgomote, paşi şi lătrături. După cum
anunţase, tatăl ei pleca de dimineaţă să se plimbe în
pădure împreună cu câinele.
- Tată, tată...
Drept răspuns: trântitul uşii de la intrare.
Julie se întinse din nou în pat, încercă să doarmă dar
nu mai reuşi.
Ce să fie oare după prima pagină a Enciclopediei
cunoaşterii relative şi absolute a profesorului Edmond
Wells? ..
Luă cartea aceea mare. Era vorba despre furnici şi
despre revoluţie. Cartea aceea recomanda deschis revoluţia
şi amintea despre o civilizaţie paralelă care ar putea s-o
ajute. Printre texte scurte, aşternute pe hârtie cu un scris
crispat, apăreau, ici şi colo, în mijlocul unei fraze, o
majusculă sau un mic desen. Citi la întâmplare:
Planul acestei lucrări este copiat după cel al templului
lui Solomon. Fiecare cap de capitol are drept primă literă
cea care corespunde cifrei uneia dintre dimensiunile
templului.
Se încruntă. Ce legătură putea să existe între scriere şi
arhitectura unui templu?
Dădu pagina.
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute era un
amestec uriaş de informaţii, de desene, de schiţe diverse.
Conform titlului, conţinea texte didactice, dar erau şi
poeme, prospecte, reţete de bucătărie, listing-uri de
programe de informatică, extrase din reviste, imagini din
actualitate sau fotografii erotice cu femei celebre aşezate
877
acolo ca nişte miniaturi.
Existau calendare care apreciau la ce date trebuie
semănate grânele şi plantată o anumită legumă sau un
anumit fruct; găseai acolo colaje de stofe şi de hârtii rare,
hărţi ale boitei cereşti sau planuri ale reţelelor de metrou
din marile oraşe, fragmente din scrisori personale, enigme
matematice şi scheme de perspective provenite din tablouri
datând din Renaştere.
Unele imagini erau foarte dure, reprezentări ale
violenţei, ale morţii sau catastrofe. Unele texte erau scrise
cu cerneală roşie sau albastră sau parfumată. Alte pagini
păreau că au fost completate cu cerneală simpatică sau
suc de lămâie. Şi erau unele redactate cu nişte litere atât
de mici încât ar fi fost nevoie de o lupă ca să le poţi
descifra. Julie văzu planurile unor oraşe imaginare,
biografiile unor personaje istorice uitate de Istorie şi sfaturi
pentru fabricarea unor maşini ciudate...
Adunătură sau comoară, Julie îşi zicea că i-ar fi
trebuit cel puţin doi ani ca să citească tot, când privirea i
se opri asupra unor portrete insolite. Ezită, dar nu, nu se
înşela: era într-adevăr vorba de nişte capete. Nu nişte
capete umane, ci nişte capete de furnici reprezentate bust
în maniera unor personaje impozante. Nici o furnică nu era
identică cu alta. Mărimea ochilor, lungimea antenelor,
forma capului variau în mod clar. De altfel, fiecare avea un
nume format dintr-un şir de cifre alăturate portretului.
Trecu mai departe.
Printre holograme, colaje, reţete şi planuri, tema
furnicilor revenea ca un laitmotiv.
Partituri de Bach, poziţii sexuale recomandate de
Kamasutra, un manual de codificare folosit de cei din
Rezistenţa franceză în timpul celui de al doilea război
mondial... Ce minte eclectică şi pluridisciplinară adunase
toate acele lucruri?
878
 Răsfoi mai departe acel mozaic de cunoştinţe. Biologie,
utopii, ghiduri, îndreptar, mod de folosire, anecdote despre
tot felul de oameni şi de ştiinţe, tehnici de manipulare a
maselor, hexagrame şi Yi king.
Citi o frază. Yi king este un oracol care, contrar a ceea
ce credem de obicei, nu prevede viitorul, ci explică
prezentul. Mai departe, Julie găsi strategii inspirate de
Scipio Africanul şi de Clausewitz.
Se întrebă o clipă dacă nu cumva era un manual de
îndoctrinare apoi, pe o pagină, citi acest sfat:
Fereşte-te de orice partid politic, sectă, corporaţie sau
religie. Nu trebuie să aştepţi ca alţii să-ţi spună ce trebuie
să gândeşti. Învaţă să gândeşti singur fără să fii influenţat.
Şi mai departe, o vorbă spusă de cântăreţul Georges
Brassens:
Decât să vrei să-i schimbi pe alţii, încearcă mai bine să
te schimbi pe tine însuţi.
Privirea îi fu atrasă de alt pasaj:
Mic tratat despre cele cinci simţuri interioare şi cele
cinci simţuri exterioare. Există cinci simţuri fizice şi cinci
simţuri psihice. Cele cinci simţuri fizice sunt văzul,
mirosul, pipăitul, gustul şi auzul. Cele cinci simţuri psihice
sunt emoţia, imaginaţia, intuiţia, conştiinţa universală şi
inspiraţia. Dacă trăieşti doar cu cele cinci simţuri fizice,
este ca şi cum ai folosi doar cele cinci degete de la mâna
stângă.
Citate în latină şi greacă, reţete noi de bucătărie,
ideograme chinezeşti, cum să fabrici un cocteil Molotov,
frunze uscate de copaci, caleidoscop de imagini, furnici şi
revoluţie. Revoluţie şi furnici.
Simţi că o furnică ochii. Se simţea ameţită de acel delir
vizual şi informativ. Se opri la o altă frază:
Să nu citeşti această lucrare în ordine, ci foloseşte-o
mai bine în felul următor. Când simţi nevoia, iei o pagină la
879
întâmplare, o citeşti şi încerci să vezi dacă îţi aduce o
informaţie interesantă despre problema ta actuală.
Şi mai departe:
Nu ezita să sari peste paginile care ţi separ prea lungi.
O carte nu e ceva sfânt.
Julie închise lucrarea şi îi promise că o va folosi după
cum îi propusese cu atâta amabilitate. Aranja cuvertura şi,
de data asta, respiraţia deveni regulată, temperatura scăzu
uşor şi adormi încetişor.

12. ENCICLOPEDIE

SOMN PARADOXAL: În timpul somnului, trecem

printr-o fază deosebită numită "somn paradoxal". Ea
durează cincisprezece-douăzeci de minute, apoi se
întrerupe ca să revină mai îndelung o oră şi jumătate
mai târziu. De ce a fost numită astfel această perioadă
de somn? Deoarece este paradoxal să ai o activitate
nervoasă intensă chiar în momentul celui mai profund
somn.
Dacă nopţile bebeluşilor sunt adesea foarte agitate,
asta se datorează acestui somn paradoxal (proporţii: o
treime de somn normal, o treime de somn uşor, o
treime de somn paradoxal). În timpul acestei faze a
somnului lor, bebeluşii prezintă deseori mimici ciudate
care îi fac să ia mina unui adult, chiar a unui bătrân. Pe
fizionomia lor se zugrăveşte rând pe rând furia,
bucuria, tristeţea, frica, surpriza, deşi n-au cunoscut
încă astfel de emoţii. S-ar zice că trec în revistă
expresiile pe care le vor avea mai târziu.
După aceea, în cursul vieţii de adult, fazele de
somn paradoxal se reduc cu vârsta, ajungând la numai
o zecime, dacă nu şi mai puţin, din totalitatea timpului
de somn.
880
 Experienţa este trăită ca o plăcere şi poate să
provoace erecţii la bărbaţi.
S-ar părea că, în fiecare noapte, avem de primit un
mesaj.
S-a făcut o experienţă. Un adult a fost trezit în
mijlocul somnului paradoxal şi a fost rugat să
povestească ce visa în acel moment. Apoi a fost lăsat să
adoarmă din nou ca să fie iar trezit la următoarea fază
de somn paradoxal. Astfel s-a constatat că, chiar dacă
povestea celor două vise era diferită, prezenta totuşi un
nucleu comun. Totul se petrece de parcă visul întrerupt
s-ar repeta într-un mod diferit ca să transmită acelaşi
mesaj.
Recent, cercetătorii au emis o teorie nouă. Visul ar
fi un mijloc de uitare a presiunilor sociale. Visând,
uităm ceea ce am fost constrânşi să învăţăm în timpul
zilei şi vine în contradicţie cu convingerile noastre
profunde. Toate condiţionările impuse de exterior
dispar. Atâta vreme cât oamenii visează, este imposibil
să-i manipulezi complet. Visul este o frână naturală a
totalitarismului.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute,
volumului.

13. SINGUR PRINTRE COPACI

S-a făcut dimineaţă. E încă întuneric dar e deja cald. E

un paradox al lunii martie.
Luna luminează frunzişul ca un astru albăstrui.
Această lumină o trezeşte şi îi insuflă energia necesară ca
să-şi continue drumul. De când merge singură prin acea
pădure imensă, n-a prea cunoscut odihna. Păianjenii,
881
păsările, insectele care mănâncă furnici, şopârlele, aricii şi
chiar şi insectele care practică mimetismul parcă se
înţeleseseră ca s-o necăjească.
Nu se lovea de toate aceste necazuri când trăia acolo,
în oraş, cu celelalte. Creierul ei se branşa atunci la "mintea
colectivă" şi nici măcar nu trebuia să facă un efort personal
ca să gândească.
Dar acum se afla departe de cuib şi de ai ei. Creierul ei
era obligat să funcţioneze "individual". Furnicile au
capacitatea formidabilă de a dispune de două moduri de
funcţionare: colectiv şi individual.
Deocamdată, modul individual este singura ei
posibilitate şi i se pare destul de penibil că trebuie tot
timpul să se gândească la ea ca să supravieţuiască. Gândul
la tine, pe termen lung, duce la frica de moarte. Poate că e
prima furnică care, trăind singură, a reuşit să-i fie în
permanenţă teamă de moarte.
Ce degenerare!
Merge pe sub ulmi. Zbârnâitul unui cărăbuş burtos o
face să ridice capul.
Reînvaţă cât de extraordinară e pădurea. Sub clarul de
lună, toate vegetalele îşi schimbă culoarea în mov sau în
alb. Îşi ridică antenele şi reperează o violetă de pădure
acoperită de fluturi care îi sondează mijlocul. Mai departe,
omizile cu spate vărgat pasc frunze de soc. Natura pare că
se face şi mai frumoasă ca să-şi sărbătorească întoarcerea
la viaţă.
Se împiedică de un cadavru uscat. Se trage înapoi şi
observă. Acolo există o mulţime de furnici moarte, grupate
în spirală. E vorba de furnici negre secerătoare. Cunoaşte
acest fenomen. Aceste furnici s-au depărtai; de cuib şi
când a căzut rouă rece a nopţii, neştiind încotro să apuce,
s-au aşezat în spirală şi s-au învârtit întruna până la
sfârşit. Când nu înţelegi lumea în care trăieşti, te învârteşti
882
în loc până la moarte. Bătrâna furnică roşie se apropie ca
să examineze mai bine catastrofa cu vârful antenelor.
Furnicile de pe marginea spiralei au murit primele, apoi
cele din centru.
Se uită la acea ciudată spirală a morţii, scoasă în
evidenţă de lumina mov a lunii. Ce comportament primitiv!
E destul să te pui la adăpostul unei buturugi sau să sapi
un bivuac în pământ ca :să te protejezi împotriva frigului.
Acele proaste de furnici negre n-au imaginat nimic altceva
decât să se învârtească în loc de parcă dansul ar fi putut
să alunge pericolul.
E clar că poporul meu mai are multe de învăţat,
gândeşte bătrâna furnică roşie.
Trecând pe sub ferigi negre, recunoaşte parfumuri din
copilăria ei. Exhalările de polen o ameţesc.
A fost nevoie de timp ca să se ajungă la o astfel de
perfecţiune.
Mai întâi, algele verzi marine, "strămoşul" tuturor
vegetalelor, au aterizat pe continent. Ca să poată rămâne
aici, s-au transformat în licheni. Lichenii au pus apoi la
punct o strategie de ameliorare a solului ca sa creeze un
teren favorabil unei a doua generaţii de plante care,
datorită rădăcinilor lor mai adânci, au putut să crească
mai înalte şi mai solide.
Fiecare plantă posedă de acum înainte zona ei de
influenţă, dar încă se mai menţin arii de conflict. Bătrâna
furnică vede o liană de smochin sugrumător pornind cu
curaj la asaltul unui cireş impasibil, În acest duel, bietul
cireş nu are nici o şansă. În schimb, alţi smochini
sugrumători care îşi închipuie că sunt în stare să vină de
hac unui puiet de măcriş se ofilesc, otrăviţi de seva lui
toxică.
Mai departe, un brad lasă să-i cadă acele ca să facă
solul mai acid astfel încât să extermine toate ierburile
883
parazite şi micile plante concurente.
Fiecare are arma lui, fiecare are sistemul lui de
apărare, fiecare are propria strategie de supravieţuire.
Lumea plantelor nu cunoaşte mila. Singura diferenţă poate
faţă de lumea animală: asasinatele vegetale se derulează
mai lent şi, mai ales, în tăcere.
Unele plante preferă arma albă otrăvii. Lucrul ăsta îi
este amintit furnicii plimbăreţe de ghearele frunzelor de
ilex, lamele de brici ale scaieţilor, cârligele pasiflorei şi acele
salcâmului. Trece printr-un boschet care seamănă cu un
culoar plin de lame lungi şi subţiri.
Bătrâna furnică îşi spală antenele apoi le ridică ca un
panaş deasupra capului ca să capteze mai bine toate
frecvenţele care circulă prin aer. Caută o urmă de pistă
mirositoare care duce la ţinutul ei natal. Căci acum fiecare
secundă contează. Trebuie cu orice preţ să-şi avertizeze
cetatea mai înainte de a fi prea târziu.
Valuri de molecule odorante îi aduc tot felul de
informaţii despre viaţa şi despre obiceiurile animalelor din
zonă.
Îşi adaptează totuşi ritmul mersului ca să nu piardă
nimic din mirosurile care o intrigă. Se strecoară în fluxul
curenţilor de aer ca să identifice parfumurile necunoscute.
Dar nu ajunge la nici un rezultat şi caută o metodă.
Urcă promontoriul format de vârful unui trunchi de
pin, se cambrează şi, încetişor, îşi roteşte apendicii
senzoriali. În funcţie de intensitatea mişcărilor antenare,
captează o întreagă gamă de frecvenţe odorante. La 400
vibraţii-secundă, nu percepe nimic special. Accentuează
mişcările radarului său olfactiv. 600, 1000, 2000 vibraţii-
secundă. Nimic interesant. Nu captează decât frecvenţe de
vegetale şi de insecte care nu sunt furnici: parfumuri de
flori, spori de ciuperci, miresme de coleoptere, de lemn
putred, de frunze de izmă sălbatică...
884
 Accentuează şi mai mult vibraţiile. 10 000 vibraţii-
secundă. Rotindu-se, antenele creează curenţi de aer
aspiranţi care atrag la ele toate felurile de praf. Trebuie să
le cureţe înainte de a-şi relua eforturile.
12 000 vibraţii-secundă. În sfârşit, captează molecule
din depărtare care dovedesc prezenţa unei piste a
furnicilor. A câştigat. Direcţia: vest-sud-vest, în unghi de
123 grade faţă de lumina lunii, Înainte.

14. ENCICLOPEDIE

IMPORTANŢA DIFERENŢEI: Toţi suntem nişte

câştigători. Căci toţi provenim din acel spermatozoid
campion care şi-a împins cei trei sute de milioane de
concurenţi.
A câştigat dreptul de a-şi transmite seria lui de
cromozomi care au făcut să exişti tu şi nu altul.
Spermatozoidul tău a fost cu adevărat dotat. Nu s-a
rătăcit în nu ştiu ce ungher. A ştiut să găsească drumul
cel bun. Poate că a făcut în aşa fel ca să bareze calea
altor spermatozoizi rivali.
Multă vreme s-a crezut că spermatozoidul cel mai
rapid reuşea să fecundeze ovulul. Nici vorbă de aşa
ceva. Câteva sute de spermatozoizi ajung în acelaşi
timp în jurul oului. Şi stau acolo aşteptând, agitându-şi
filamentul. Numai unul dintre ei va fi ales.
Deci ovulul alege spermatozoidul câştigător din
toată masa de spermatozoizi solicitanţi care se
înghesuie la uşa lui. Conform căror criterii?
Cercetătorii şi-au pus mult timp această întrebare.
Recent au găsit soluţia. Ovulul îl alege pe acela care
"prezintă caracteristicile genetice cele mai diferite de
ale sale". Problemă de supravieţuire. Ovulul nu ştie
nimic de cei doi parteneri care fac dragoste deasupra
885
lui, aşa că încearcă pur şi simplu să evite problemele de
consanguinitate. Natura face ca cromozomii noştri să
tindă să se îmbogăţească cu ceea ce e diferit de ei, nu
cu ceva similar lor.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

15. SE VEDE DE DEPARTE

Paşi pe pământ. E şapte dimineaţa şi stelele palpită

încă sus pe cer.
Mergând împreună cu câinele său pe cărări abrupte,
în inima acelei păduri de la Fontainebleau, în aer curat,
Gaston Pinson se simţea cât se poate de bine. Îşi netezi
mustăţile roşcate. Era destul să vină în acea pădure ca să
se simtă în sfârşit un om liber.
În stânga, o cărare în spirală urca până la o
îngrămădire de pietre. La capătul ascensiunii, ajunse la
turnul Denecourt, la extremitatea stâncii Cassepot. De
acolo de sus vederea era extraordinară. La acel revărsat de
zori cald şi încă înstelat, o lună imensă era de ajuns ca să
dezvăluie panorama.
Se aşeză jos şi îşi sfătui câinele să facă la fel. Câinele
rămase în picioare. Dar contemplară împreună cerul.
- Vezi, Ahile, pe vremuri, astronomii întocmeau hărţi
ale cerului ca şi cum ar fi fost vorba de o boltă plată. O
împărţiseră în optzeci şi opt de constelaţii, cam ca un fel de
optzeci şi opt de departamente care ar fi format statul
celest. Cele mai multe dintre ele nu sunt vizibile în fiecare
noapte, cu excepţia uneia singure (pentru locuitorii din
emisfera nordică): Ursa Mare. Seamănă cu o tigaie care ar
fi formată dintr-un pătrat de patru stele, prelungit cu un
886
mâner de trei stele. Grecii au numit-o Ursa Mare, ca un
omagiu adus prinţesei Calisto, fiica regelui Arcadiei. Era
atât de frumoasă încât, cuprinsă de gelozie, Hera, soţia lui
Zeus, a transformat-o într-o ursoaică mare. Ei, da, Ahile!
aşa sunt toate femeile, geloase unele pe altele.
Câinele dădu din cap şi se tângui molcom.
- Este interesant de reperat această constelaţie căci,
dacă prelungeşti profilul tigăii cu de cinci ori distanţa ei,
descoperi că deasupra zboară un pop-corn, la fel de uşor
de observat: Steaua Polară. Vezi, Ahile, în felul ăsta dispui
de direcţia nord, ceea ce te ajută să nu te rătăceşti.
Câinele nu înţelegea nimic din aceste explicaţii. Auzea
doar "bedebedebede Ahile bedebedebede Ahile". Din tot
limbajul oamenilor nu înţelegea decât îmbinarea de silabe
A-hi-le, care ştia că îl denumeşte pe el. Exasperat de atâta
flecăreală, setterul irlandez luă hotărârea să se culce cu un
aer plin de compasiune. Dar stăpânului său îi ardea prea
mult de vorbă ca să se limiteze numai la atât.
- A doua stea, pornind de la mânerul tigăii, continuă
el, e formată nu de una, ci de două lumini. Pe vremuri,
războinicii arabi îşi măsurau claritatea vederii după
aptitudinea de a distinge aceste două stele, Alcor şi Mizar.
Gaston miji ochii spre cer, câinele căscă. Soarele
începea deja să-şi arate razele şi discret stelele păliră apoi
dispărură ca să îi cedeze locul.
Scoase ceva de mâncare din tolbă, un sandviş jambon-
brân-ză-ceapă-comişon-piper, pe care îl consumă în loc de
mic dejun. Suspină de plăcere. Nu exista nimic mai plăcut
decât să te scoli astfel, dimineaţa devreme, şi să pleci în
pădure ca să asişti la răsăritul soarelui.
Splendid festival de culori. Astrul solar deveni roşu,
apoi roz, portocaliu, galben şi în sfârşit alb. Incapabilă să
rivalizeze cu atâta măreţie, luna preferă să bată în
retragere.
887
 Privirea lui Gaston trecu de la stele la soare, de la
soare la copaci, de la copaci la panorama văii. Întreaga
întindere a imensei păduri sălbatice apărea acum cu
claritate. Fontainebleau era formată din câmpii, coline,
zone de nisip, de gresie, de argilă, de calcar. Mai erau acolo
şi o mulţime de râpe şi de codri bătrâni de mesteceni.
Peisajul era de o varietate uimitoare. Era, în mod
sigur, pădurea cea mai diversificată din Franţa. Era
populată de sute de specii de păsări, de rozătoare, de
reptile şi de insecte. De mai multe ori, Gaston întâlnise pui
de mistreţ şi mistreţi şi, o dată, chiar o căprioară cu puiul
ei.
La nici şaizeci de kilometri de Paris., ai fi putut crede
că aici civilizaţia umană rămăsese intactă. Nici maşini, nici
claxoane, nici poluare. Nici o grijă. Numai linişte, foşnetul
frunzelor înfiorate de vânt şi ciripitul păsărilor certăreţe.
Gaston închise ochii şi aspiră cu nesaţ aerul proaspăt
al dimineţii. Aceste douăzeci şi cinci de mii de hectare de
viaţă sălbatică îmbălsămau aerul cu miresme încă
neidentificate de specialiştii în parfumuri. Risipă de bogăţii
gratuite.
Directorul serviciului juridic al Apelor şi Pădurilor luă
binoclul şi privi ansamblul decorului. Cunoştea fiecare
colţişor al acelei păduri. Gaston reglă binoclul şi îl îndreptă
spre copacul lui Jupiter, un stejar înalt şi bătrân de patru
sute de ani care ajunsese la o înălţime de treizeci şi cinci
de metri.
- Ce frumoasă e pădurea! exclamă el încântat punând
la loc binoclul.
O furnică tocmai se instalase pe tocul instrumentului.
Vru s-o alunge dar i se agăţă de mână înainte de a i se
urca pe pulover. Îi zise câinelui:
- Furnicile mă îngrijorează. Până acum, cuiburile lor
erau izolate. Dar furnicarele lor se grupează din motive
888
misterioase. S-au unit în federaţii iar federaţiile se unesc
între ele ca să formeze imperii Ca şi cum furnicile s-ar fi
dedat unei experienţe pe care noi, oamenii, n-am fost
niciodată în stare s-o ducem la bun sfârşit, cea a
"supersociabilităţii".
Într-adevăr, Gaston citise în ziare că erau reperate din
ce în ce mai multe supercolonii de furnicare. Gaston era
convins că furnicile erau pe cale de a duce experienţa
societăţii până la stadiul desăvârşirii.
În timp ce examina împrejurimile, privirea i-a fost
atrasă de un spectacol insolit. În depărtare, în direcţia
stâncii de gresie şi a râpei descoperită de fata lui, între
copaci strălucea un triunghi. De data asta nu era vorba de
un furnicar.
Forma scânteietoare era mascată de crengi, dar era
dată de gol de laturile prea drepte. Natura nu cunoştea
liniile drepte. Trebuia deci să fie vorba fie de un cort ridicat
de turiştii care nu aveau nimic de făcut, fie de un deşeu
mare lăsat în plină pădure de nişte poluatori inconştienţi.
Enervat, Gaston coborî cărarea în direcţia acelei
luminiscenţe triunghiulare. Mintea continua să-i prezinte
ipoteze: un model nou de rulotă, o maşină metalizată, un
dulap?
Avu nevoie de o oră ca să traverseze rugii şi scaieţii ca
să ajungă până la forma misterioasă. Era ostenit.
De aproape, forma era şi mai insolită. Nu era nici cort,
nici rulotă, nici dulap. În faţa lui se ridica o piramidă înaltă
de aproape trei metri, cu laturile acoperite în întregime cu
oglinzi. Iar vârful era translucid precum cristalul.
- Măi, să fie! Ce zici de surpriza asta, Ahile?
Câinele îi dădu dreptate lătrând. Mârâi arătându-şi
colţii cariaţi şi folosi arma lui secretă: o răsuflare fetidă
care pusese pe fugă multe pisici maidaneze.
Gaston dădu ocol acelei construcţii.
889
 Copaci înalţi şi tufe de ferigă ascundeau destul de bine
piramida la prima vedere. Dacă soarele dimineţii nu şi-ar fi
trimis razele direct spre ea, Gaston nu ar fi remarcat-o
niciodată.
Funcţionarul privi cu atenţie edificiul: nici uşi, nici
ferestre, nici coş, nici cutie de scrisori. Nici măcar o cărare
pe care să te apropii de ea.
Setterul irlandez mârâia întruna adulmecând
pământul.
- Eşti şi tu de părerea mea, Ahile? Am mai văzut
chestii de-astea la televizor. Poate că sunt nişte...
extratereştri.
Dar câinii mai întâi adună informaţii înainte de a
emite ipoteze. Mai ales setterii irlandezi. Ahile părea
interesat de peretele-oglindă. Gaston îşi lipi urechea de el.
- Ei, drăcie!
Auzea zgomote în interior. Ba chiar i se păru că aude
vocea unui om. Bătu cu mâna în perete:
- E cineva acolo?
Nici un răspuns. Zgomotele încetară. Aureola de abur
lăsată de frază pe petele-oglindă se risipi.
Dacă te uitai mai bine la ea, piramida nu avea nimic
extraterestru. Fusese construită din beton şi după aceea
fusese acoperită cu plăci de oglindă aşa cum găseşti în
orice magazin de profil.
- Cine a putut să aibă ideea construirii unei piramide
în mijlocul pădurii Fontainebleau? Ai idee, Ahile?
Câinele îi răspunse printr-un lătrat, dar omul nu prea
îl înţelese.
În spatele lui se auzi un zbârnâit uşor.
Bzzz...
Gaston nu-i dădu nici o atenţie. Pădurea era plină de
ţânţari şi de tăuni de tot felul. Zbârnâitul se apropie.
Bzzz... Bzzz...
890
 Simţi o înţepătură uşoară pe gât, ridică mâna vrând să
alunge insecta inoportună, dar nu reuşi să-şi ducă gestul
până te capăt. Deschise larg gura şi se întoarse în loc.
Dădu drumul lesei câinelui şi făcu ochii mari în momentul
în care se prăbuşi, cu capul înainte, într-un boschet de
ciclame.

16. ENCICLOPEDIE

HOROSCOP: În America de Sud, la mayaşi, exista o

astrologie oficială şi obligatorie. În funcţie de ziua
naşterii, copilului i se dădea un calendar profesional
specific. Acest calendar povestea toată viaţa lui
viitoare: când va găsi de lucru, când se va căsători,
când va avea un accident, când va muri. I se fredona în
leagăn, îl învăţa pe de rost şi el însuşi îl fredona ca să
ştie unde ajunsese în existenţa lui. Acest sistem
funcţiona destul de bine, căci astrologii mayaşi se
descurcau ca să facă să coincidă previziunile lor. Dacă
un tânăr avea în cuvintele cântecului său întâlnirea cu
o anumită fată într-o anumită zi, întâlnirea avea loc
căci fata deţinea şi ea acelaşi cuplet în cântecul-
horoscop personal. Tot aşa şi în cazul afacerilor. Dacă
un cuplet anunţa că în cutare zi te vei duce să cumperi
o casă, vânzătorul avea în cântecul lui obligaţia să o
vândă în acea zi. Dacă o încăierare trebuia să
izbucnească la o anumită dată, toţi participanţii erau
informaţi despre asta de multă vreme.
Totul funcţiona de minune, sistemul întărindu-se
de la sine.
Războaiele erau anunţate şi descrise. Învingătorii
erau cunoscuţi şi astrologii precizau câţi răniţi şi câţi
morţi vor rămâne pe câmpul de bătălie. Dacă numărul
de morţi nu coincidea exact cu previziunile, erau
891
sacrificaţi prizonierii. Cât de mult uşura existenţa
aceste horoscoape cântate! Nici un lucru nu era lăsat la
întâmplare. Nimănui nu-i era frică de ziua de mâine.
Astrologii descriau viaţa fiecărui om de la început şi
până la sfârşit. Fiecare ştia unde să-şi . ducă viaţa şi
chiar şi cum era a celorlalţi.
Culmea previziunii, mayaşii prevăzuseră...
momentul sfârşitului lumii. Ea va avea loc într-o
anumită zi din secolul al zecelea a ceea ce în altă parte
se numeşte era creştină. Astrologii erau toţi de acord
asupra orei exacte. Astfel încât în ajun, decât să
suporte catastrofa, oamenii şi-au dat foc la oraş, şi-au
ucis ei înşişi familiile şi apoi s-au sinucis. Puţinii
rămaşi au părăsit oraşele în flăcări şi au ajuns nişte rari
rătăcitori în câmpie. Totuşi, această civilizaţie era
departe de a fi opera unor indivizi simpli şi naivi.
Mayaşii cunoşteau cifra zero, roata (dar nu au înţeles
importanţa unei astfel de descoperiri), au construit
drumuri; calendarul lor, cu un sistem de treisprezece
luni, era mai precis decât al nostru.
Când spaniolii au ajuns în Yucatan, în secolul al
XVI-lea, nu au avut nici măcar satisfacţia de a distruge
civilizaţia maya, deoarece aceasta se autodistrusese cu
mult timp înainte. Totuşi, există în zilele noastre
indieni care se pretind descendenţii îndepărtaţi ai
mayaşilor. Sunt numiţi lacondoni. Şi lucru ciudat,
copiii lacondonilor fredonează melodii vechi care
enumeră toate evenimentele unei vieţi, omeneşti. Dar
nimeni nu le mai cunoaşte semnificaţia precisă.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

892
17. ÎNTÂLNIRE SUB COPACI

Unde duce acest drum? E ostenită. Merge deja de

câteva zile înconjurată de acele mirosuri de pistă de
furnică.
La un moment dat, i s-a întâmplat ceva ciudat, nu ştie
ce s-a petrecut. Deodată a urcat pe un obiect neted şi
întunecat, apoi a fost ridicată în aer, a mers pe un pustiu
roz plantat cu copaci negri şi rari, a fost aruncată pe fibre
vegetale împletite, s-a agăţat disperată, după care a fost
aruncată departe în aer. Trebuie să fi fost unul dintre "Ei".
"Ei" vin din ce în ce mai mulţi în pădure. Nu avea
importanţă. Era încă în viaţă şi asta conta. Mai întâi slabe,
parfumurile feromonale se confirmă. Se află într-adevăr pe
un drum mirmecean. Nici o îndoială: între iarba-neagră şi
cimbrişor se simt mirosurile de pistă pe care le degajă acel
drum. Adulmecă şi identifică imediat acel cocteil de
hidrocarbonaţi: C10H22, provenind din glandele emiţătoare
plasate sub abdomenul furnicilor exploratoare belokaniene.
Cu soarele în spate, bătrâna furnică roşie se ţine scai
de acest fir olfactiv. Înjur, ferigi mari formează boite verzi.
Mătrăgunele se înalţă ca nişte adevărate coloane de
clorofilă. Copacii de tisă îi oferă umbra lor. Percepe mii de
antene, de ochi sau de urechi care o urmăresc, ghemuite în
iarbă sau în frunziş. Atâta vreme cât nici un animal nu se
iveşte în calea ei, poate să considere că ea este cea care
sperie şi intimidează. Îşi trage capul în gât ca să-şi
accentueze alura de războinică şi câţiva ochi dispar.
Deodată, după un pâlc de cafeluţe albastre, apar
douăsprezece siluete mirmeceene. Ca şi ea, ele sunt
furnicile roşii din păduri. Le recunoaşte până şi mirosul
cetăţii lor natale: Bel-o-kan. Sunt din aceeaşi familie.
Surorile ei mai mici!
Cu mandibulele în faţă, bătrâna furnică roşie aleargă
893
spre acele prezenţe civilizate. Cele douăsprezece se opresc
şi îşi ridică antenele de surprindere. Sunt soldaţi tineri,
furnici asexuate, aparţinând sub-castei care se ocupă cu
explorarea şi vânătoarea. Bătrâna furnică roşie se
adresează celei mai apropiate şi îi cere o trofalaxie. Cealaltă
îi arată că acceptă îndoindu-şi cele două antene pe spate.
Imediat insectele trec la ritualul imuabil al schimbului
de hrană. Bătându-se reciproc cu vârful antenelor în
creştetul capului, cele două furnici se informează, una
despre nevoile interlocutoarei sale, cealaltă despre ce vrea
să-i propună. Apoi, cu mandibulele depărtate, se plasează
faţă în faţă, gură lângă gură. Donatoarea face să iasă din
guşa socială hrana lichidă şi o preface într-o bilă mare pe
care o transmite celei înfometate, care o aspiră cu lăcomie.
O parte în stomacul principal ca să-şi recapete imediat
forţele, o alta ca rezervă în guşa socială, ca să fie în stare,
în caz de nevoie, să o reconforteze şi ea pe una dintre
surorile ei. Bătrâna furnică roşie freamătă de plăcere în
timp ce furnicile tinere îşi agită antenele ca să-i ceară să se
prezinte.
Fiecare din cele unsprezece segmente antenare
eliberează un feromon specific, asemenea a unsprezece guri
apte să se exprime simultan pe unsprezece tonalităţi
olfactive diferite. Aceste unsprezece guri emit dar pot şi să
primească, asemenea unor urechi.
Tânăra furnică donatoare atinge primul segment,
pornind de la cap, al bătrânei furnici roşii şi îi descifrează
vârsta: trei ani. Pe al doilea descoperă casta şi sub-casta:
soldat, asexuată, explorare şi vânătoare exterioară. Al
treilea precizează specia şi cetatea natală: furnică roşie de
pădure, provenind din cetatea-mamă Bel-o-kan. Al
patrulea oferă informaţii despre numărul pontei şi deci
numele acesteia: al 103 683-lea ou făcut în primăvară de
Regina care i-a dat naştere. Se numeşte deci "103 683". Al
894
cincilea segment dezvăluia starea de spirit a celei care se
pretează acestor atingeri: 103 683 este obosită şi agitată în
acelaşi timp pentru că deţine o informaţie importantă.
Tânăra furnică opreşte în acest punct decriptarea
olfactivă. Celelalte segmente nu sunt emiţătoare. Al cincilea
serveşte pentru detectarea moleculelor de piste, al şaselea,
pentru a purta conversaţiile de bază, al şaptelea este
rezervat dialogurilor complexe, al optulea, numai pentru
dialogul cu Regina mamă outoare. Ultimele trei segmente
pot să fie folosite la nevoie ca nişte mici măciuci.
La rândul ei, 103 683 le sondează pe cele
douăsprezece exploratoare. E vorba de soldaţi tineri, în
vârstă de nouăzeci şi opt de zile. Sunt gemene şi totuşi
foarte diferite unele de altele.
5 este, cu câteva secunde mai mare. Cu capul alungit,
toracele îngust, mandibulele lungi, abdomenul în formă de
baston, este o furnică lungă şi gesturile ei sunt precise şi
chibzuite. Cuirasele coapselor sunt masive, iar ghearele
sunt lungi şi foarte depărtate.
6, sora ei, este, dimpotrivă, rotundă: cap rotund,
abdomen rotund, tasat de la torace până la antene care
prezintă nişte spirale uşoare la extremităţi. 6 are un tic, îşi
trece mereu piciorul drept peste ochi ca şi cum ar vrea să
se scarpine.
7, cu mandibulele scurte, cu picioarele groase şi o
aură foarte distinsă, este spălată perfect. Chitina e atât de
lucitoare încât cerul se oglindeşte în ea. Are gesturi
graţioase şi, cu capătul abdomenului, nu se poate
împiedica să nu traseze cu nervozitate semnul Z care nu
înseamnă nimic.
8 este păroasă peste tot, chiar şi la frunte şi
mandibule. Puternică şi grea, gesturile ei sunt stângace.
Molfăie o rămurică pe care, ca să se distreze, o trece uneori
de la mandibule la antene apoi o aduce din nou în
895
mandibule.
9 are un cap rotund, un torace triunghiular, un
abdomen pătat şi picioare cilindrice. O maladie infantilă i-a
ciuruit cu găuri toracele arămiu. Are articulaţii frumoase,
ştie asta şi o arată mereu. Zgomotul pe care îl face nu e
deloc neplăcut.
10 este cea mai mică. Abia dacă seamănă cu o furnică.
Totuşi, antenele ei sunt foarte lungi, ceea ce face din ea
radarul activ al grupului. Mişcările apendicelor ei
senzoriale exprimă de altfel o mare curiozitate.
1,12,13,14,15 şi 16 sunt la fel în cele mai mici
amănunte.
După terminarea inspecţiei, bătrâna furnică roşie se
adresează lui 5. Nu numai că e cea mai mare ca vârstă, dar
antenele ei sunt deja năclăite de informaţii olfactive, semn
de mare sociabilitate.
Cele două insecte îşi ating antenele şi dialoghează.
103 683 află că cele douăsprezece furnici aparţin unei
noi sub-caste militare, grupurile de comando de elită ale
cetăţii Bel-o-kan. Sunt trimise ca avangardă pentru a se
infiltra în liniile inamice. Luptă, când e cazul, împotriva
altor cetăţi de furnici şi participă şi la vânarea prădătorilor
voluminoşi, precum şopârlele.
103 683 o întreabă ce fac acele furnici atât de departe
de cuibul natal. 5 răspunde că au primit misiunea unei
explorări la mare distanţă. Merg de câteva zile spre vest, în
căutarea marginii orientale a lumii.
Pentru cei din furnicarul Bel-o-kan, lumea a existat
totdeauna şi va exista totdeauna. Neavând naştere, nu va
cunoaşte moartea. Pentru ei, planeta este cubică. Îşi
închipuie acest cub mai întâi înconjurat de aer, apoi
împresurat de covoare de nori. Dincolo de asta, cred ei,
există apă care uneori trece prin nori, şi de aici, ploile. Asta
e cosmogonia lor.
896
 Cetăţencele din Bel-o-kan cred că se află foarte
aproape de marginea orientală şi, de milenii, trimit
expediţii ca să determine amplasamentul exact.
103 683 semnalează că şi ea este o furnică
exploratoare belokaniană. Se întoarce din orient. A reuşit
să ajungă la marginea lumii.
Pentru că cele douăsprezece refuză să o creadă,
bătrâna furnică roşie le propune, la adăpostul unei
scobituri de rădăcină, să formeze un cerc atingându-şi
antenele.
În felul acesta le va istorisi repede povestea vieţii ei şi
astfel toate vor putea să cunoască incredibila ei odisee spre
marginea orientală a lumii. Şi cu aceeaşi ocazie vor afla şi
ameninţarea sumbră care planează asupra cetăţii lor.

18. SINDROMUL VIERMELUI

Drapelul negru flutura în partea din faţă a limuzinei

parcate în faţa casei. La etaj se terminau pregătirile.
Fiecare se apropia de cadavru ca să-i sărute pentru
ultima dată mâna.
Apoi, rămăşiţele pământeşti ale lui Gasiton Pinson au
fost puse într-un sac mare din plastic, prevăzut cu fermoar
şi plin cu bulgări de naftalină.
- De ce naftalină? întrebă Julie pe unul dintre
angajaţii de la pompele funebre.
Omul în negru avea pe faţă o expresie foarte
profesională.
- Pentru omorârea viermilor, explică el cu o voce
înţepată. Carnea umană moartă atrage larvele muştei de
carne. Din fericire, datorită naftalinei, cadavrele moderne
pot să fie protejate.
- Nu ne mai mănâncă?
- Imposibil, o asigură specialistul. În plus, sicriele sunt
897
acum acoperite cu plăci de zinc care împiedică pătrunderea
animăluţelor.
Nici termitele nu reuşesc să intre. Tatăl tău va fi
înmormântat curat şi aşa va rămâne multă vreme.
Oamenii cu şepci negre instalară sicriul în limuzină.
Cortegiul funerar aşteptă câteva ore în abuteiajele pline de
fumul ţevilor de eşapament înainte de a ajunge la cimitir.
Acolo intră în ordine limuzina-dric, apoi maşina unde se
afla familia, cea în care se aflau rudele mai depărtate, apoi
maşinile prietenilor şi, la coadă, vehiculele colegilor de
serviciu ale defunctului.
Toată lumea era îmbrăcată în negru şi se arăta foarte
tristă. Patru gropari duseră pe umeri sicriul până la groapa
deschisă. Ceremonia se derulă foarte lent. Tropăind pe loc
ca să se încălzească, oamenii îşi şopteau cuvinte de
circumstanţă: "Era un om formidabil", "A murit prea
devreme", "Ce pierdere pentru serviciul juridic al Apelor şi
Pădurilor", "Era un om sfânt, de o bunătate şi o
generozitate extraordinare", "Odată cu el dispare un
profesionist fără pereche, un mare protector al pădurii".
Interveni în sfârşit şi preotul şi spuse cuvintele care se
cuveneau a fi spuse: "Ţărână eşti, şi în ţărână te întorci...
Acest soţ şi tată de familie remarcabil era un exemplu
pentru noi toţi... Amintirea lui va trăi veşnic în inimile
noastre... Era iubit de toţi... este sfârşitul unui ciclu,
amin".
Acum toată lumea se înghesuia în jurul lui Julie şi al
mamei ei pentru condoleanţe.
Prefectul Dupeyron se deplasase în persoană.
- Vă mulţumesc că aţi venit, domnule prefect.
Dar perfectul părea deosebit de doritor să se adreseze
fetei:
- Condoleanţele mele, domnişoară. Această pierdere e
probabil cumplită pentru dumneata.
898
 Apropiindu-se foarte mult de ea, îi şopti fetei la
ureche:
- Dat fiind stima pe care o aveam pentru tatăl
dumitale, aş vrea să ştii că voi avea totdeauna pentru
dumneata un loc în cadrul serviciilor prefecturii. Te aştept
după ce termini studiile de drept. Îţi voi găsi un post bun.
Apoi înaltul funcţionar se adresă mamei:
- Am şi încredinţat unuia dintre cei mai buni
specialişti ai noştri misiunea de a elucida misterul morţii
soţului dumneavoastră. E vorba de comisarul Linart. Un
as. Cu ajutorul lui vom afla totul foarte repede.
Apoi adăugă:
- Evident, vă respect doliul, dar uneori nu e rău să te
mai gândeşti şi la altceva. Cu ocazia înfrăţirii oraşului
nostru cu oraşul japonez, Haşinoe, sâmbăta viitoare va
avea loc o recepţie în sala de gală a palatului de la
Fontainebleau. Veniţi cu fiica dumneavoastră. Îl cunoşteam
bine pe Gaston. Cred că i-ar fi făcut plăcere să vă vadă că
vă distraţi.
Mama dădu din cap în timp ce unii şi alţii aruncau
câteva flori pe sicriu.
Julie veni la marginea mormântului deschis şi
murmură printre dinţi:
- Regret că n-am reuşit niciodată să vorbim cu
adevărat unul cu celălalt. Sunt singură că erai un tip
cumsecade, tată... Se uită o clipă fix la sicriul de brad.
Îşi roase unghia degetului mare. Era cel mai dureros.
Când îşi rodea unghiile, putea să hotărască momentul în
care durerea se oprea. Acesta era unul dintre avantajele pe
care le vedea în a se face să sufere ea însăşi: controla
suferinţa în loc s-o suporte.
- Păcat că au existat atâtea bariere între noi, mai zise
ea. Sub sicriu, infiltrat printr-o mică crăpătură a betonului,
un grup de larve înfometate lovea în placa de zinc. Şi ele îşi
899
ziceau la fel: Ce păcat că există atâtea bariere între noi.

19.ENCICLOPEDIE

Întâlnirea între două civilizaţii diferite este

totdeauna un moment delicat.
S-ar fi putut întâmpla ce era mai rău la 10 august
1818 când căpitanul John Ross, şeful unei expediţii
polare britanice, i-a întâlnit pe locuitorii din
Groenlanda: inuiţii (inuit înseamnă "fiinţă umană", în
timp ce eschimos înseamnă, mai peiorativ, "mâncător
de carne crudă"). Inuiţii se credeau din totdeauna
singuri pe lume. Cel mai bătrân dintre ei a agitat o bâtă
şi le-a făcut semn să pornească.
John Saccheus, interpretul sud-groenlandez, a avut
atunci ideea să-şi arunce cuţitul la picioarele lor. Cum
să te lipseşti astfel de armă aruncând-o la picioarele
unor necunoscuţi! Gestul i-a derutat pe inuiţi care au
luat de jos cuţitul şi au început să strige ciupindu-se de
nas.
John Saccheus a avut prezenţa de spirit să-i imite
imediat. Ce fusese mai greu trecuse. Nu-ţi mai vine să
omori pe cineva care prezintă acelaşi comportament ca
al tău.
Un bătrân inuit s-a apropiat şi, pipăind pânza
cămăşii lui Saccheus, l-a întrebat ce animal avea o
blană atât de subţire. Interpretul i-a răspuns cum a
ştiut mai bine (folosindu-se de limbajului pidgin
apropiat de limbajul inuiţilor). Celălalt i-a pus imediat
altă întrebare: "Veniţi din lună sau din soare?" Întrucât
inuiţii considerau că sunt singuri pe pământ, nu vedeau
altă soluţie pentru sosirea acestor străini.
După ce Saccheus a reuşit în sfârşit să-i convingă
să se întâlnească cu oficialii englezi, inuiţii au urcat pe
900
nava lor şi, acolo, au fost mai întâi cuprinşi de panică
descoperind un porc, apoi au început să râdă când s-au
văzut într-o oglindă. S-au minunat rău de tot în faţa
unui ceas şi au întrebat dacă era comestibil. Atunci li s-
au oferit biscuiţi, pe care i-au mâncat cu neîncredere şi
i-au scuipat cu dezgust. În cele din urmă, în semn de
înţelegere, l-au chemat pe şamanul lor care a implorat
spiritele să alunge toate spiritele rele care s-ar fi putut
afla la bordul vasului englez.
A doua zi, John Ross înfigea drapelul naţional pe
acel teritoriu şi îşi însuşea bogăţiile lui. Inuiţii nu şi-au
dat seama dar, într-o oră, deveniseră supuşii coroanei
britanice. După o săptămână, ţara lor apărea pe toate
hărţile în locul menţiunii terra incognito.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

20. FRICA DE DEASUPRA

Bătrâna furnică roşie solitară le vorbeşte de pământuri

necunoscute, de o călătorie, de o lume ciudată. Celor
douăsprezece exploratoare le vine greu să-şi creadă
antenelor.
Totul a început atunci când 103 683, simplu soldat, se
plimba pe culoarele cetăţii interzise Bel-o-kan, în apropiere
de loja regală. Două sexuate, un mascul şi o femelă, s-au
ivit brusc şi i-au solicitat ajutorul. Spuneau că o expediţie
de vânătoare fusese exterminată în întregime de o armă
secretă capabilă să distrugă vreo zece soldaţi deodată.
103 683 făcuse o anchetă şi dedusese că isprava
fusese opera inamicelor lor ereditare, furnicile pitice din
cetatea Shi-gae-pu. Fusese declanşat un război împotriva
901
lor, dar piticele nu folosiseră în bătălie arme gigantice
aplatisante. Deci nu deţineau astfel de arme.
Atunci s-a luat hotărârea să se caute aceste arme la
alt duşman ancestral: termitele. Împreună cu o expediţie
de vânătoare, 103 863 plecase spre termitiera de est. Acolo
găsiseră doar o cetate distrusă de gaz colorat otrăvit.
Regina termitelor era singura supravieţuitoare. Ea
declarase că toate catastrofele care se înmulţeau de puţină
vreme se datorau operei unor "monştri gigantici păzitori ai
capătului lumii".
103 683 s-a îndreptat deci spre est, dincolo de fluviul
cel mare, şi după mii de peripeţii, a descoperit această
faimoasă margine a lumii orientale.
Mai întâi, deoarece lumea nu e cubică, marginea ei nu
constă într-o prăpastie vertiginoasă. După părerea ei,
marginea lumii e plată. 103 863 încearcă să o descrie. Îşi
aminteşte de o zonă cenuşie şi neagră cu duhori puternice
de benzină. Imediat ce o furnică se aventurează în această
zonă, e pulverizată de o masă neagră care miroase a
cauciuc. Multe furnici încercaseră să forţeze trecerea şi
pieriseră acolo. Marginea lumii e plată, dar e o zonă de
moarte instantanee.
103 683 se pregătea să facă cale întoarsă când i-a
venit ideea să sape un tunel sub această bandă infernală.
În felul acesta trecuse dincolo de marginea lumii şi
descoperise ţinutul exotic unde trăiau acele faimoase
animale gigantice, paznicii capătului lumii de care
pomenise regina termitelor.
Povestirea le fascinează pe cele douăsprezece
exploratoare.
Cine sunt aceste animale gigantice? întreabă 14 foarte
mirată.
103 683 ezită, apoi răspunde cu un sigur cuvânt:
DEGETE.
902
 Imediat, cele douăsprezece furnici obişnuite totuşi să
vâneze cei mai răi predatori, tresar şi, de surprindere, se
debranşează de la cercul de comunicaţie.
Degetele?
Pentru ele, acest cuvânt înseamnă un coşmar
întruchipat.
Toate furnicile cunosc poveşti unele mai îngrozitoare
decât altele despre Degete. Degetele sunt monştrii cei mai
înspăimântători din toată Creaţia. Unii spun că se
deplasează totdeauna în cete de cinci. Alţii pretind că ucid
furnicile aşa, fără motiv, fără măcar să le mănânce după
aceea.
În universul pădurii, moartea e totdeauna legitimată.
Se ucide pentru hrană. Se ucide pentru apărare. Se ucide
pentru mărirea teritoriului de vânătoare. Se ucide pentru
cucerirea unui cuib. Dar Degetele au un comportament
absurd. Extermină furnicile... degeaba!
În consecinţă, Degetele au dobândit în lumea
mirmeceană o reputaţie de animale demente, al căror
comportament depăşeşte oroarea absolută. Fiecare
cunoaşte anecdotele îngrozitoare care circulă despre ele.
Degetele...
Unele furnici spun că Degetele distrug cetăţi întregi şi
sapă în interior ca să scoată ciorchini de cetăţene îngrozite.
Ciopârţesc chiar şi zonele creşelor.
Degetele...
La Bel-o-kan, se spune că Degetele nu respectă nimic,
nici măcar reginele. Devastează totul. Se spune că sunt
oarbe şi că ucid pe toţi care văd ca să se răzbune pentru că
ele sunt oarbe.
Degetele...
Toate relatările le descriu ca pe nişte sfere imense de
culoare roz, fără ochi dar şi fără gură, fără antene, fără
picioare. Nişte sfere mari şi roz şi netede dotate cu o putere
903
fenomenală, care asasinează totul în calea lor şi nu
mănâncă nimic.
Degetele...
Nimeni nu mai ştie ce e adevărat şi ce e legendă. În
cetăţile mirmeceene li se dau mii de porecle: "sfere roşii
ucigaşe", "moarte năpraznică care vine din cer", "stăpânii
sălbăticiei", "teroarea roz", "ferocitatea netedă",
"distrugătorii de cetăţi", "nenumăraţii"...
Degetele...
Mai există furnici care cred că nu există cu adevărat,
ci că doicile pomenesc despre ele ca să sperie larvele
precoce care vor să iasă prea devreme din cuib.
Nu ieşiţi afară, marele exterior e plin de Degete!
Cine nu a auzit asta în copilăria lui? Şi cine nu a auzit
mitologia marilor războinice eroice care au plecat să vâneze
Degetele cu mandibulele goale?
Degetele...
Cele douăsprezece furnici tremură numai când se
gândesc la ele. Se mai spune că Degetele nu sunt aşa
înverşunate doar pe furnici. Atacă toate fiinţele vii. Trag în
ţeapă viermişorii pe nişte spini curbaţi şi îi cufundă în apa
fluviului până când peştii generoşi vin să-i elibereze!
Degetele...
Se spune că, în câteva clipe, doboară copacii milenari.
Se pretinde că desprind picioarele din spate ale broaştelor
înainte de a le arunca, mutilate dar încă vii, în balta lor.
Şi dacă ar fi numai asta! S-a auzit că Degetele
crucifică fluturii cu suliţe. Doboară ţânţarii din zbor.
Ciuruie păsările cu pietricele rotunde, transformă şopârlele
în terci, smulg pielea veveriţelor. Jefuiesc stupii albinelor.
Sufocă melcii în grăsime verde care miroase a usturoi...
Cele douăsprezece furnici se uită cu atenţie la 103
683. Prin urmare, această bătrână războinică pretinde că
s-a apropiat de ele şi s-a întors nevătămată.
904
 Degetele...
103 683 insistă. Se răspândesc de jur împrejurul
lumii. Încep să bântuie pădurea. Nu se poate să nu mai fie
luate în seamă.
5 rămâne circumspectă. Îşi mişcă antenele:
De ce nu sunt văzute?
Bătrâna furnică roşie are o explicaţie:
Sunt atât de mari şi înalte încât devin invizibile.
Cele douăsprezece exploratoare amuţesc de uimire. Ar
fi posibil ca această furnică bătrână să nu spună
baliverne...
Deci Degetele chiar există? Antenele lor olfactive tăcute
nu ştiu ce să mai emită şi ce să primească. E uluitor.
Degetele ar exista cu adevărat şi s-au pregătit să invadeze
pădurea. Încearcă să-şi imagineze marginea lumii şi
Degetele care o păzesc.
5 o întreabă pe bătrâna furnică exploratoare de ce vrea
să se întoarcă la Bel-o-kan.
103 683 vrea să le informeze pe toate furnicile de pe
planetă că Degetele se apropie şi că acum nimic nu va mai
fi la fel. Trebuie s-o creadă.
Emană molecule din ce în ce mai grele şi mai
convingătoare.
Degetele există.
103 683 se încăpăţânează. Trebuie alarmat universul.
Toate furnicile trebuie să ştie că, acolo sus, ascunse
undeva deasupra norilor, Degetele le pândesc şi se
pregătesc să schimbe totul. Cele douăsprezece să formeze
din nou cercul, 103 683 mai vrea să le spună şi alte
lucruri.
Căci povestea ei nu se opreşte aici. După prima odisee,
când s-a întors la Bel-o-kan, cetatea ei natală, şi şi-a
povestit aventurile noii regine, aceasta s-a alarmat şi a luat
hotărârea să pornească o mare cruciadă ca să spulbere
905
toate Degetele de pe suprafaţa pământului.
Belokanienele au ridicat rapid o armată de trei mii de
furnici cu abdomenele supraîncărcate cu acid formic. Dar
drumul era lung şi, deşi porniseră trei mii, la marginea
lumii au ajuns doar cinci sute. Acolo a urmat o bătălie
memorabilă. Tot ce mai rămăsese din acea armată
glorioasă a pierit sub jeturi de apă cu săpun. 103 683 a
fost una dintre rarele furnici care au reuşit să scape, poate
chiar singura.
Atunci a luat hotărârea să se întoarcă la cuib, să le
aducă celorlalte vestea cea rea, dar curiozitatea ei a fost
mult mai puternică. În loc să se întoarcă, s-a străduit să-şi
stăpânească frica şi să meargă drept înainte ca să viziteze
cealaltă parte a lumii, ţinutul unde trăiesc Degetele
gigantice. Şi le-a văzut.
Regina din Bel-o-kan se înşela. Trei mii de soldaţi n-ar
fi putut să vină de hac tuturor Degetelor din lume căci
sunt mult mai numeroase decât se crede.
103 683 le descrie lumea. În zona lor, Degetele au
distrus natura şi au înlocuit-o cu obiecte pe care le fabrică
chiar ele, obiecte ciudate căci sunt perfect geometrice.
Peste tot, în ţinutul Degetelor, lucrurile sunt netede,
reci, geometrice şi moarte.
Dar bătrâna exploratoare se întrerupe. Adulmecă în
depărtare o prezenţă ostilă. Repede, fără să se mai
gândească, dă fuga să se ascundă împreună cu celelalte
douăsprezece. Cine ar putea să fie?

21. LOGICĂ PSY

Pentru ca pacienţii să se simtă în voia lor, medicul îşi

concepuse cabinetul ca un salon. Nişte tablouri moderne
cu pete mari şi roşii reuşeau de minune să nu se
potrivească deloc cu mobilele vechi din acaju. În centrul
906
încăperii, o vază Ming, tot roşie, se străduia să-şi păstreze
echilibrul pe un gheridon fragil dintr-un metal aurit.
Acolo îşi adusese mama lui Julie fata de la prima criză
de anorexie. Specialistul bănuise imediat ceva sexual.
Abuzase tatăl ei de ea pe când era mică? Sau un prieten al
familiei şi-a permis unele libertăţi? Adolescenta fusese
cumva pipăită de profesorul ei de canto?
Această idee o consternase pe mamă. Îşi imagina fata
luptându-se cu acel bătrân. Deci de aici venea totul...
- Poate că aveţi dreptate, căci mai prezintă o tulburare,
ca o fobie. Nu suportă să fie atinsă.
Pentru specialist era evident că micuţa suferise un şoc
psihologic puternic şi îi era greu să creadă că el se datora
lipsei vocalizelor.
De fapt, psihoterapeutul era convins că cei mai mulţi
dintre clienţii săi fuseseră abuzaţi sexual în copilărie. Era
atât de convins de asta încât, când nu putea să descopere
un astfel de traumatism în spatele unui comportament
maladiv, propunea pacientelor sale să-şi autosugereze
unul. După aceea era uşor să fie tratate şi deveneau
abonatele lui pe viaţă.
Când mama telefonase pentru o programare, o
întrebase dacă fata mânca acum normal.
- Nu, nici acum, răspunsese ea. Face mofturi, refuză
să înghită tot ce seamănă mai mult sau mai puţin cu
carnea. După părerea mea, trece în continuare printr-o
fază anorexică chiar dacă manifestările sunt mai puţin
spectaculoase ca înainte.
- Iată ce explică amenoreea ei.
- Amenoreea?
- Da. Mi-aţi spus că la cei nouăsprezece ani ai ei, fata
nu a avut niciodată ciclu. Asta constituie o întârziere
anormală în dezvoltarea ei. Asta e probabil cauza că
mănâncă atât de puţin. Amenoreea este deseori legată de
907
anorexie. Corpul deţine propria lui înţelepciune. Nu
produce ovule dacă nu se simte în stare să hrănească apoi
un fetus ca să-l ducă până la naştere. N-am dreptate?
- Dar de ce se comportă astfel?
- Julie prezintă ceea ce, în limbajul nostru, numim un
"complex Peter Pan". Vrea să-şi menţină stadiul de
copilărie. Refuză să devină adultă. Speră, nemâncând, că
corpul ei nu se va mai dezvolta şi că va rămâne pentru
totdeauna o fetiţă.
- Înţeleg, spuse mama suspinând. Probabil că ăsta e şi
motivul pentru care nu vrea să reuşească la bacalaureat.
- Evident, bac-ul însemnă şi el trecerea la vârsta
adultă. Şi nu poate să devină adultă. Atunci, Julie se
cabrează ca un cal îndărătnic care nu vrea să sară peste
un gard viu.
O secretară anunţă prin interfon sosirea lui Julie.
Psihoterapeutul o rugă s-o poftească înăuntru.
Julie venise însoţită de câinele Ahile. Profita de
această şedinţă ca să asigure plimbarea zilnică a
animalului.
- Cum ne mai simţim, Julie? o întrebă
psihoterapeutul. Tânăra se uită la acel bărbat masiv, care
transpira totdeauna şi care îşi legase părul rar cu un şnur
la spate.
- Julie, mă aflu aici ca să te ajut, o asigură el cu o voce
fermă. Ştiu că în adâncul inimii suferi din cauza morţii
tatălui tău. Dar fetele tinere au pudoarea lor şi nu
îndrăzneşti să-ţi exprimi durerea. Trebuie totuşi să ţi-o
exprimi ca să te eliberezi. Dacă nu, se va macera în tine ca
o fiere şi vei suferi şi mai mult. Mă înţelegi, nu-i aşa?
Tăcere. Nici o expresie pe faţa ei.
Psihoterapeutul se ridică din fotoliu şi o prinse de
umeri.
- Sunt aici ca să te ajut, Julie, repetă el. Mi se pare că
908
ţi-e frică. Eşti o fetiţă căreia îi este frică singură în
întuneric, şi care trebuie să fie liniştită. Cu asta mă ocup
eu. Sarcina mea este să-ţi redau încrederea în tine, să-ţi
alung temerile şi să-ţi permit să exprimi tot ce ai mai bun
în tine. Nu-i aşa?
Cu un semn discret, Julie îi indică câinelui Ahile că
preţioasa vază chinezească conţinea un os. Câinele o privi
cu atenţie, cu pleoapele căzute, aproape că înţelese, dar nu
îndrăzni să se mişte în acel decor necunoscut.
- Julie, ne aflăm aici ca să dezlegăm împreună
enigmele trecutului tău. Vom examina unul câte unul toate
episoadele existenţei tale, chiar şi cele pe care îţi închipui
că le-ai uitat. Te voi asculta şi, împreună, vom vedea cum
să spargem buba şi să cauterizăm rana. Nu-i aşa?
Julie continua să-l aţâţe discret pe câine. Câinele se
uita la Julie, se uita la vază şi încerca cum putea mai bine
să înţeleagă legătura dintre ele. Creierul lui de câine era
foarte dezamăgit căci simţea că fata îi indica că avea de
făcut ceva foarte important.
Ahile-vază. Vază-Ahile. Care e legătura? Ceea ce îl
întrista mult pe Ahile în viaţa lui de câine era faptul că nu
găsea legăturile între lucrurile sau evenimentele lumii
oamenilor. Îi trebuia mult timp ca să înţeleagă, de
exemplu, legătura între factorul poştal şi cutia de scrisori.
De ce acel om umplea cutiile de scrisori cu bucăţi de
hârtie? În cele din urmă îşi dăduse seama că acel naiv lua
cutia de scrisori drept un animal care se hrănea cu hârtie.
Toţi oamenii îl lăsau să-şi facă de cap, probabil din milă.
Dar ce voia Julie în acel moment?
Pentru că nu înţelegea, setterul irlandez lătră. Poate că
asta va fi de ajuns ca s-o satisfacă.
Psihoterapeutul se uită fix la fata cu ochii cenuşii.
- Julie, fixez două obiective principale ale activităţii
noastre comune. Mai întâi, să-ţi redau încrederea în tine.
909
Apoi, problema mea va fi să te învăţ umilinţa. Încrederea
este acceleratorul personalităţii, umilinţa este frâna. Din
momentul în care stăpâneşti şi acceleratorul şi frâna, îţi
controlezi destinul şi profiţi deplin de drumul vieţii. Poţi să
înţelegi asta, Julie, nu-i aşa?
Julie consimţi în sfârşit să se uite în ochii medicului şi
zise:
- Mă doare-n cot de frâna şi de acceleratorul dumitale.
Psihanaliza a fost concepută doar ca să-i ajute pe copii să
nu reproducă schemele ratate ale părinţilor lor, asta e tot.
Şi, în general, asta merge o dată la o sută. Nu vă mai
adresaţi mie ca unei copile inculte. Ca şi dumneata, am
citit şi eu Introducere în psihanaliză de Sigmund Freud şi
cunosc toate şmecheriile psihanaliştilor. Nu sunt bolnavă.
Dacă sufăr, nu sufăr de o lipsă, ci de exces. Am înţeles
foarte bine ce e îmbătrânit în lumea asta, reacţionar,
sclerozat. Aşa zisa psihoterapie este doar un mijloc de a
macera iar şi iar trecutul. Nu-mi place să mă uit înapoi, iar
când mă aflu la volan, nu stau cu ochii fixaţi la oglinda
retrovizoare.
Medicul fu surprins. Până atunci, Julie fusese
totdeauna discretă. Nici unul dintre clienţii săi nu-şi
permisese să-l admonesteze direct.
- Nu spun să te uiţi înapoi, spun să te uiţi bine la tine
însăţi, nu-i aşa?
- Nu vreau să mă văd nici pe mine. Când conduci
maşina, nu te uiţi la tine, şi dacă nu vrei să ai un accident,
e mai bine să te uiţi înainte, şi cât mai departe posibil. În
realitate, vă supără faptul că sunt prea... lucidă. Atunci
preferaţi să credeţi că eu nu sunt normală. Dumneata îmi
pari bolnav cu mania de a puncta fiecare frază cu un "nu-i
aşa?"
Julie continuă netulburată:
- Şi felul în care a fost decorat acest cabinet. V-aţi
910
gândit la asta? Culoarea asta roşie, tablourile, mobilele,
vazele roşii... Sunteţi fascinat de sânge? Şi coada asta de
cal! V-aţi făcut-o ca să vă exprimaţi mai bine tendinţele
feminine?
Specialistul făcu un pas înapoi. Pleoapele lui se agitară
ca două scuturi intermitente. A nu intra niciodată în
conflict cu un pacient pe propriul său teren constituia o
regulă de bază a profesiunii. Trebuia să se degajeze repede.
Acea fată urmărea să-l destabilizeze întorcând împotriva lui
propriile lui arme. Probabil că citise câteva cărţi de
psihologie. Culoarea roşie... e adevărat că îl făcea să se
gândească la ceva precis. Şi coada de cal...
Vru să alunge aceste gânduri dar presupusa lui
pacientă nu-i
dădu răgaz.
- De altfel, alegerea meseriei de psihoterapeut este în
sinea ei un simptom. Edmond Wells a scris: "Vezi ce
specialitate şi-a ales un medic şi vei înţelege care e
problema lui. Oftalmologii poartă în general ochelari,
dermatologii suferă frecvent de acnee sau de psoriasis,
endocrinologii prezintă probleme hormonale iar
psihoterapeuţii sunt..."
- Cine e Edmond Wells? întrebă medicul întrerupând-
o, prinzând din zbor ocazia de a abate discuţia.
- Un prieten care îmi vrea binele, replică tăios Julie.
Acea clipă îi fusese de ajuns medicului ca să-şi revină.
Reflexele profesionale erau prea înrădăcinate ca să nu fie
gata să reacţioneze în orice moment. La urma urmelor, fata
din faţa lui era doar o clientă,
specialistul era el.
- Totuşi? Edmond Wells... Există vreo legătură cu H.G.
Wells, autorul Omului invizibili
- Nici una. Wells al meu e mult mai tare. A scris o
carte care "trăieşte şi vorbeşte".
911
 Acum vedea cum să iasă din impas. Se apropie.
- Şi ce spune "cartea care trăieşte şi vorbeşte" a
acestui domn Edmond Wells?
Acum se afla atât de aproape de Julie încât fata îi
putea simţi răsuflarea. Nu-i plăcea să simtă răsuflarea
nimănui. Îşi întoarse faţa în altă parte cum putu mai bine.
Mirosul era puternic şi se simţea parfumul unei loţiuni
mentolate.
- Exact la ce mă gândeam şi eu. În viaţa ta există
cineva care te manipulează şi te perverteşte. Cine este
Edmond Wells? Şi poţi să-mi arăţi "cartea care trăieşte şi
vorbeşte"?
Treptat, medicul prelua conducerea conversaţiei. Julie
îşi dădu seama de asta şi refuză să mai continue această
înfruntare.
Practicianul îşi şterse fruntea de sudoare. Cu cât acea
mică pacientă îl sfida mai tare, cu atât o găsea mai
frumoasă. Era uimitoare, cu aerul ei de puştoaică de
doisprezece ani, aplombul unei femei de treizeci de ani şi
un fel de ciudată cultură livrescă care îi sporea farmecul. O
mânca din ochi. Îi plăcea să i se opună rezistenţă. Totul în
ea era încântător, parfumul, ochii, sânii. Îşi impuse să n-o
atingă, să n-o mângâie.
Dar fata se depărtase deja şi stătea lângă uşă. Îi
adresă un zâmbet provocator şi îşi puse bretelele genţii pe
spate după ce verifică pipăind că Enciclopedia cunoaşterii
relative şi absolute, volumul III, se afla la locul ei.
Plecă trântind uşa.
Ahile o urmă.
Afară, îi trase animalului o lovitură de picior. Asta îl va
învăţa să spargă vaza Ming pe care i-o indicase în
momentul în care îi arăta asta.

22. ENCICLOPEDIE
912
 STRATEGIE IMPREVIZIBILĂ: O minte atentă şi
logică este în stare să prevadă orice strategie umană.
Există totuşi un mijloc de a rămâne imprevizibil: este
de ajuns să introduci un mecanism aleator într-un
proces de decizie. De exemplu, să încredinţezi sorţii
unei aruncări de zaruri direcţia în care va fi lansat
următorul atac.
Introducerea a puţin haos într-o strategie globală
nu numai că permite efecte-surpriză ci, în plus, oferă
posibilitatea de a păstra secretă logica care stă la baza
deciziilor importante. Nimeni nu poate să prevadă
rezultatul unei aruncări de zaruri.
Evident, în timpul războaielor, puţini generali
îndrăznesc să supună capriciilor hazardului alegerea
viitoarei manevre. Cred că este de ajuns inteligenţa lor.
Totuşi, zarurile sunt cu siguranţă cel mai bun mijloc de
a îngrijora adversarul care se va simţi depăşit de un
mecanism de gândire căruia nu-i sesizează logica.
Dezamăgit şi dezorientat, el va reacţiona cu teamă şi
din acel moment va deveni complet previzibil.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

23. TREI CONCEPTE EXOTICE

Ridicându-şi antenele deasupra adăpostului, 103 683

şi cele douăsprezece însoţitoare ale sale le reperează pe
noile venite. Sunt furnici pitice din cetatea Shi-gae-pu.
Furnici de talie mică, foarte arţăgoase şi foarte combative.
Se apropie. Au reperat mirosul scadrei belokaniene şi
caută înfruntarea. Dar ce caută acolo, atât de departe de
913
cuibul lor?
103 683 crede că se află acolo din aceleaşi motive ca şi
noile ei însoţitoare: curiozitatea. Piticele vor şi ele să
exploreze limitele geografice orientale ale lumii. Le lasă să
treacă.
Formează din nou cercul sub o rădăcină de fag,
atingându-se uşor doar cu vârful antenelor. 103 683 îşi
continuă relatarea.
Deci, s-a pomenit singură în ţinutul Degetelor. Acolo a
mers din descoperire în descoperire. La început a întâlnit
nişte libărci care pretindeau că au domesticit Degetele
astfel încât acestea le depuneau zilnic cantităţi enorme de
ofrande în cupe verzi monumentale.
103 683 a vizitat apoi cuiburile Degetelor. Erau
evident gigantice dar mai aveau şi alte caracteristici. Erau
complet dure şi paralelipipedice. Era imposibil să le sapi
pereţii. În fiecare cuib de Degete circulă apă caldă, apă
rece, aer şi hrană moartă.
Dar nu ăsta e lucrul cel mai extraordinar. Din fericire,
103 683 descoperise un Deget care nu manifesta ostilitate
faţă de furnici. Un Deget incredibil care voia ca cele două
specii ale lor să intre în comunicare.
Acest Deget fabricase o maşină care permitea
transformarea limbajului olfactiv al furnicilor în limbajul
auditiv al Degetelor. Chiar el îl pusese la punct şi ştia să-l
folosească.
14 se retrage din cercul antenelor.
Ajunge. A auzit destul. Această furnică vrea să spună
că a "vorbit" cu un Deget! Celelalte douăsprezece sunt de
acord: nu încape nici o îndoială că 103 683 e nebună.
103 683 cere să fie ascultată fără idei preconcepute.
5 aminteşte că Degetele spărgeau cetăţile. A dialoga cu
im Deget, înseamnă a colabora cu cel mai mare duşman al
furnicilor, probabil cel mai monstruos.
914
 Tovarăşele ei îşi mişcă antenele în semn de
asentiment. 103 683 răspunde că totdeauna trebuie să-ţi
cunoşti bine duşmanii, măcar ca să ştii cum să lupţi cu ei.
Dacă prima cruciadă anti-Degete s-a transformat într-un
masacru, asta s-a datorat faptului că furnicile nu ştiau
nimic despre Degete şi îşi făcuseră despre ele închipuiri
himerice.
Cele douăsprezece ezită. Nu prea au chef să mai
asculte urmarea relatării bătrânei furnici solitare pentru că
li se pare neînchipuit de stupefiantă. Dar la furnici,
curiozitatea este de ordin genetic. Cercul se formează din
nou.
103 683 povesteşte despre conversaţia ei cu "Degetul
care ştie să comunice". Datorită explicaţiilor sale, ea va
putea acum să aducă o mulţime de lucruri la cunoştinţa
surorilor ei mai mici! Ceea ce văd furnicile din Degete nu e
decât prelungirea vârfului labelor lor. Degetele sunt dincolo
de orice închipuire a furnicilor. Sunt de o mie de ori mai
mari decât ele. Dacă nu au descoperit nici ochi şi nici gură
la Degete, acest lucru se datorează faptului că acestea sunt
situate atât de sus încât nu le pot vedea.
Totuşi degetele au şi ele gură, ochi şi picioare. Nu au
antene pentru că nu au nevoie de ele. Simţul auzului le
permite să comunice iar simţul văzului le este suficient ca
să perceapă lumea.
Dar astea nu sunt singurele lor caracteristici. Există
ceva şi mai extraordinar. Degetele stau vertical în echilibru
pe cele două membre posterioare. Numai pe două! Au
sânge cald, sunt sociabile şi trăiesc în cetăţi.
Câte sunt? Mai multe milioane.
5 nu-şi crede antenelor. Milioane de giganţi ocupă
totuşi foarte mult loc, e ceva care se vede de la o poştă.
Cum de n-au avut cunoştinţă mai devreme de existenţa
lor?
915
 103 683 explică faptul că pământul este mult mai
mare decât cred furnicile şi că majoritatea Degetelor
locuieşte departe.
Degetele constituie o specie animală foarte tânără.
Furnicile populează planeta de o sută de milioane de ani,
iar degetele, de numai trei milioane de ani. Mult timp au
rămas subdezvoltate. Abia foarte recent, cu numai câteva
mii de ani în urmă, au descoperit agricultura şi creşterea
vitelor şi au început să construiască oraşe.
Cu toate acestea, chiar dacă Degetele constituie o
specie relativ întârziată, ea are totuşi un imens avantaj
asupra tuturor celorlalţi locuitori ai planetei: extremitatea
membrelor lor, ceea ce ei numesc mâini, este formată din
cinci degete articulate capabile să ciupească, să agaţe, să
rupă, să strângă, să strivească. Acest atu le serveşte la
compensarea relativă a lacunelor corpurilor lor. Deoarece
nu au carapace solidă, îşi fabrică nişte "haine" cu
fragmente de fibre vegetale împletite. Fiindcă nu au
mandibule ascuţite, folosesc cuţite fabricate din minerale
cioplite şi lustruite până când pot să taie. Cum n-au multe
picioare care să le propulseze cu mare viteză, se folosesc de
maşini, adică de nişte cuiburi mobile puse în mişcare de o
reacţie dintre foc şi hidrocarbură. Astfel, datorită mâinilor
lor, Degetele au reuşit să recupereze întârzierea faţă de
speciile cele mai avansate.
Celor douăsprezece furnici tinere le vine greu să
creadă tot ce spune sora lor mai în vârstă.
Cu " maşina de tradus ", Degetele i-au spus tot felul de
bazaconii, emite 13.
6 consideră că vârsta înaintată pe cart; o are 103 683
îi tulbură înţelegerea. Delirează, Degetele nu există, sunt
doar invenţia doicilor care vor să sperie puietul.
Bătrâna furnică îi cere atunci să lingă acel semn pe
care îl poartă pe frunte. E un semn special, făcut de
916
Degete, ca s-o recunoască din toate furnicile de pe acest
Pământ. 6 acceptă experienţa, linge şi adulmecă. Nu e
găinaţ de pasăre, nici un rest de mâncare. 6 recunoaşte că
întâlneşte acea materie pentru prima dată.
Normal, triumf pentru 103 683! Acea substanţă tare şi
lipicioasă este unul din lipiciurile misterioase pe care ştiu
să le fabrice Degetele.
Degetele numesc asta "lac de unghii" şi e unul dintre
cele mai rare produse ale lor. Onorează cu acest unguent
fiinţele care li se par importante.
103 683 profită de această dovadă concretă a
cunoştinţelor ei despre Degete ca să-şi împingă şi mai
departe avantajul. Pentru ca aventura ei să fie bine
înţeleasă, insistă ea, trebuie să fie crezută pe cuvânt.
Asistenţa ascultă din nou.
În ţara lor pentru giganţi, Degetele prezintă
comportamente aberante, de neconceput pentru o furnică
normală. Dar din toate ideile lor insolite, trei au interesat-o
în mod deosebit pe 103 683 şi i s-au părut demne de a fi
aprofundate.
Umorul, arta, dragostea, enunţă ea.
Umorul, explică ea, este acea nevoie maladivă pe care
o au unele Degete de a spune poveşti care provoacă la ei
nişte spasme nervoase şi le permite să suporte mai bine
viaţa. Nu înţelege prea bine despre ce e vorba. Chiar şi
Degetul cu care a comunicat i-a istorisit "glume" care nu
au avut nici un efect asupra ei.
Arta este o nevoie la fel de intensă pe care o au
Degetele de a confecţiona lucruri pe care le consideră foarte
drăguţe şi care totuşi nu folosesc la nimic. Nici la mâncat,
nici la protejat... Cu "mâinile" lor, Degetele produc forme,
zugrăvesc cu culori sau asociază sunete care, legate unele
de altele, li se par deosebit de melodioase. Şi asta le
provoacă spasme şi le permite să suporte mai bine viaţa.
917
 Şi dragostea? întreabă 10, foarte interesată.
Dragostea e şi mai enigmatică.
Dragostea este atunci când un Deget mascul îşi
înmulţeşte comportamentele ciudate ca să reuşească ca un
Deget femelă să-i acorde o trofalaxie. Căci, la degete,
trofalaxiile nu sunt automate. Uneori chiar şi le refuză!
Să refuzi o trofalaxie... furnicile sunt din ce în ce mai
uimite. Cum poţi refuza să îmbrăţişezi pe cineva? Cum poţi
refuza să regurgitezi hrană în gura celuilalt?
Cercul de audienţă devine şi mai strâns pentru a
încerca să înţeleagă.
După cum spune 103 683, dragostea provoacă la ei
spasme şi le permite să suporte mai bine viaţa.
Asta e parada nupţială, sugerează 16.
Nu, e altceva răspunde 103 683, dar nu poate să
spună mai mult căci, şi în această privinţă, nu e sigură că
a înţeles totul foarte bine. Dar i se pare un sentiment exotic
necunoscut de insecte.
Mica trupă şovăie.
10 ar vrea să le cunoască mai bine. E curioasă să ştie
exact ce e dragostea, umorul şi arta.
N-avem ce face cu dragostea, cu umorul şi cu arta,
răspunse 15.
16 doreşte să le situeze regatul, măcar pentru hărţile
chimice.
13 spune că e timpul de a asmuţi universul, de a
aduna într-o armată imensă toate furnicile şi toate
animalele şi, împreună, să distrugă aceste Degete
monstruoase.
103 683 scutură din cap. Asta e o sarcină imposibilă.
Ar fi mult mai simplă... domesticirea lor.
Domesticirea tor? se întreabă uimite interlocutoarele
ei.
Sigur! Furnicile au domesticit deja o mulţime de
918
animale: păduchii-de-frunze, coşenile... de ce nu şi
degetele? La urma urmelor, Degetele hrănesc deja libărcile.
Ceea ce au reuşit libărcile, s-ar putea reproduce aici la o
scară mult mai mare.
103 683, care a dialogat cu Degetele consideră că nu
era vorba doar de nişte monştri lipsiţi de judecată şi
aducători de moarte. Trebuie să se stabilească cu ele relaţii
diplomatice, să se coopereze pentru ca Degetele să
beneficieze de cunoştinţele furnicilor şi, reciproc, furnicile
de cunoştinţele Degetelor.
S-a întors ca să transmită această sugestie întregii
sale specii. Cele douăsprezece exploratoare să fie
susţinătoarele ei. Chiar dacă nu e uşor să le faci pe furnici
să accepte această idee, efortul merită toată osteneala.
Escadra e stupefiată. Şederea printre acele fiinţe
bizare i-a tulburat lui 103 683 puterea de înţelegere. Să
coopereze cu Degetele! Să le domesticească ca pe nişte
simpli păduchi-de-frunze!
Mai bine să se alieze cu cei mai feroci locuitori ai
pădurii, de exemplu cele mai mari şopârle. De altfel,
furnicile nu au obiceiul să încheie alianţe cu oricine. Şi aşa
se înţeleg destul de greu între ele. Lumea e plină de
conflicte. Războaie între caste, războaie între cetăţi,
războaie între cartiere, războaie fratricide...
Iar această bătrână exploratoare cu fruntea murdară
şi cu carapacea marcată de loviturile primite în întreaga ei
existenţă propune să se facă o alianţă cu... Degetele! Nişte
fiinţe atât de colosale încât nu li se zăresc nici gura şi nici
ochii! Ce idee stranie!
103 683 insistă. Repetă iar şi iar că, acolo sus,
Degetele, unele Degete, susţin acelaşi obiectiv: ajungerea la
o cooperare furnici-Degete. Susţine că aceste animale nu
trebuie dispreţuite sub pretext că sunt diferite şi
necunoscute.
919
 Totdeauna ai nevoie de cineva mai mare decât tine,
spune ea. În fond, Degetele ştiu să doboare foarte repede
un copac întreg şi să-l taie în bucăţi. Ar putea să devină
nişte aliaţi militari foarte interesanţi. În caz de coaliţie, ar fi
suficient să li se indice ce cetate să atace ca s-o spargă
imediat.
Războiul constituind prima preocupare a furnicilor,
argumentul are greutate. Bătrâna furnică roşie îşi dă
seama de asta şi insistă: .
Vă daţi seama de ce forţă am dispune dacă într-o
bătălie am alinia o legiune de o sută de Degete domesticite!
Ghemuită în scobitura fagului, escadra e conştientă că
trăieşte un moment crucial din istoria furnicilor. Dacă
această furnică bătrână reuşeşte să le convingă, poate că
într-o zi va reuşi să convingă întreg furnicarul. Şi atunci...

24. BAL MAGIC LA CASTEL

Degetele se unesc. Dansatorii îşi iau în braţe cu

fermitate
partenerii.
Bal la castelul de la Fontainebleau.
În onoarea înfrăţirii oraşului Fontainebleau cu oraşul
nipon Hashinoe, în vechea clădire istorică avea loc o
petrecere. Schimb de drapele, de medalii, de cadouri.
Reprezentaţii de dansuri folclorice. Coruri locale.
Prezentarea panoului FONTAINEBLEAU-HASHINOE:
ORAŞE ÎNFRĂŢITE, care va marca de acum înainte
intrarea în ambele oraşe.
Degustări de sake japonez şi de rachiu de prună
franţuzesc.
Maşini care arborează ambele drapele parchează în
curtea centrală şi din ele coboară perechi de întârziaţi în
haine de gală.
920
 Îmbrăcate în haine negre, Julie şi mama ei intră în
sala de bal. Tânăra cu ochii cenuşii nu era deloc obişnuită
cu o asemenea revărsare de lux.
În centrul încăperii luminate, o orchestră de coarde
cânta un vals de Strauss şi perechile se învârteau,
amestecând negrul smochingurilor bărbăteşti cu albul
rochiilor de seară ale femeilor.
Servitori în livrea circulau prin sală, ducând pe tăvi de
argint şiruri de prăjiturele multicolore, aranjate în cuiburi
de hârtie colorată.
Orchestra acceleră ritmul: vârtejul final al Dunării
albastre. Perechile se transformară în sfârleze negre şi albe
emanând parfumuri grele.
Primarul aşteptă pauza ca să-şi ţină discursul.
Radiind de mulţumire, el îşi declară satisfacţia pentru
înfrăţirea dragului său oraş Fontainebleau cu Hashinoe.
Lăudă strânsa prietenie franco-japo-neză şi speră că
aceasta va dura veşnic. Enumeră principalele personalităţi
prezente: mari industriaşi, profesori universitari eminenţi,
funcţionari importanţi, ofiţeri, artişti renumiţi. Toată lumea
aplaudă foarte tare.
Primarul oraşului japonez răspunse printr-o scurtă
expunere asupra temei înţelegerii între culturi, indiferent
cât de diferite sunt ele.
- Avem totuşi, dumneavoastră aici şi noi acolo, aceeaşi
şansă de a trăi în mici oraşe liniştite; frumuseţea naturii
creşte la noi în ritmul anotimpurilor şi se adaugă talentelor
omului, declară el.
După aceste cuvinte şi după alte aplauze, începu din
nou valsul. Greu te puteai înţelege într-o asemenea
hărmălaie. Julie, mama ei şi Ahile se aşezară la o masă
într-un colţ unde prefectul veni să le salute, Era însoţit de
un bărbat destul de înalt, blond, cu ochii mari şi albaştri.
- Vi-l prezint pe comisarul divizionar Maximilian
921
Linart, despre care v-am vorbit, preciză prefectul. El
conduce ancheta asupra morţii soţului dumneavoastră.
Puteţi avea deplină încredere în el. E un poliţist fără
pereche. Predă la şcoala de poliţie din Fontainebleau. Va şti
să stabilească cu rapiditate cauzele morţii lui Gaston.
Bărbatul întinse mâna. Schimb de sudori
metacarpiene.
- Încântată.
- Încântată.
- Şi eu la fel.
Nemaiavând ce să adauge, cei doi se retraseră. Julie şi
mama ei contemplară de la distanţă petrecerea care era în
toi.
- Dansaţi, domnişoară?
Un japonez tânăr se înclina în faţa lui Julie.
- Nu, mulţumesc, răspunse ea.
Surprins de acest refuz, japonezul rămase o clipă
nehotărât, întrebându-se care erau cerinţele politeţii
franţuzeşti când un cavaler era respins în cadrul unei
manifestări oficiale.
Mama îi veni în ajutor:
- Scuzaţi-o pe fiica mea. Suntem în doliu. În Franţa,
negrul e culoarea doliului.
Uşurat că nu el era motivul şi încurcat totodată de
greşeala făcută, băiatul se aplecă exagerat de mult în faţa
mesei.
- Iertaţi-mă că v-am deranjat. La noi e invers, albul
este culoarea doliului.
Prefectul povestea o glumă unui mic grup de invitaţi:
- Un eschimos sapă o gaură în gheaţă. Aruncă firul de
plastic cu cârlig şi momeală. Aşteaptă, când, deodată, se
aude o voce foarte puternică care face să se cutremure
solul: "Aici nu e peşte!" Speriat, eschimosul pleacă ceva
mai departe şi sapă altă gaură. Aruncă fanionul şi
922
aşteaptă. Vocea răsună din nou: "Nici aici nu e peşte!"
Eschimosul se duce şi mai departe şi sapă a treia gaură.
Vocea se aude din nou: "Nu-nţelegi c-aici nu e peşte!"
Eschimosul se uită cu atenţie în jur, nu vede pe nimeni şi,
din ce în ce mai speriat, ridică o privire spre cer şi întreabă:
"Cine-mi vorbeşte? Dumnezeu?" Iar vocea răsună din nou:
"Nu, directorul patinoarului..."
Câteva râsete. Felicitări. Apoi al doilea val de râsete
pentru cei care au înţeles cu întârziere.
Ambasadorul Japoniei vrea să istorisească şi el ceva:
- E vorba de povestea unui om care se aşează la o
masă, deschide un sertar, scoate o oglindă şi se uită
îndelung la ea, crezând că vede imaginea tatălui său.
Nevasta lui vede că se uită mereu la acea ramă şi se
nelinişteşte, imaginându-şi că e vorba de fotografia unei
amante. într-o după-amiază, profită de absenţa soţului ei
ca să se convingă. Va vedea imaginea pe care soţul ei o ţine
ascunsă. Cum se întoarce bărbatul acasă, femeia îl
întreabă geloasă: "Poţi să-mi spui şi mie cine e femeia aia
bătrână şi urâtă căreia îi păstrezi portretul în sertar?"
Alte hohote de râs politicoase. Al doilea val de râsete
pentru cei care au înţeles cu întârziere. Al treilea val de
râsete al celor care au cerut să li se explice poanta.
Prefectul Dupeyron şi ambasadorul Japoniei, încântaţi
de succesul lor, spuseră şi alte glume. Îşi dădură seama că
nu era prea uşor să găsească glume care să fie la fel de
amuzante pentru amândouă popoarele, glumele pline de
referinţe culturale care au sens doar în ţara lor de origine.
- Credeţi că există un umor universal capabil să facă
toată lumea să râdă? întrebă prefectul.
Calmul reveni abia atunci când majordomul sună
clopoţelul ca să anunţe că toată lumea se putea instala la
masă căci urma să se servească cina. În faţa fiecărei
farfurii erau aşezate nişte pâini mici şi rotunde.
923
25. ENCICLOPEDIE

REŢETĂ DE PÂINE: Pentru cei care au uitat-o.

Ingrediente:
600 g făină.
1 pachet de drojdie uscată
1 pahar de apă
2 linguriţe de zahăr
1 linguriţă de sare, puţin unt.
Puneţi drojdia şi zahărul în apă şi lăsaţi-le să stea
aşa o jumătate de oră. Se formează o spumă groasă
bătând în cenuşiu. Turnaţi făina într-o strachină,
adăugaţi sarea, şi faceţi o gaură în centru ca să turnaţi
lent lichidul. Amestecaţi totul în timp ce turnaţi.
Acoperiţi strachina şi lăsaţi să se liniştească un sfert de
oră într-un loc călduţ şi la adăpost de curenţi de aer.
Temperatura ideală este de 27 de grade Celsius dar,
dacă nu se poate, e mai bine o temperatura mai joasă.
Căldura ar ucide drojdia. Când coca a crescut,
frământaţi-o puţin cu amândouă mâinile. Apoi lăsaţi-o
din nou să crească timp de treizeci de minute. Pe urmă
o puteţi pune la copt timp de o oră într-un cuptor sau
în cărbuni de lemn.
Dacă nu aveţi cuptor şi nici cărbuni, coaceţi-o pe o
piatră lăsând-o în bătaia soarelui.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

26. O AMENINŢARE

103 683 cere iar puţină atenţie din partea

924
însoţitoarelor sale. N-a spus totul. Vrea neapărat să ajungă
cât mai repede în cetatea natală pentru că Bel-o-kan este
pândit de o primejdie teribilă.
Degetele care comunică sunt foarte pricepute. Pot să
lucreze mult timp ca să producă ceea ce au nevoie. Astfel,
vrând s-o facă cu orice preţ să înţeleagă lumea lor de visu,
au lucrat ca să-i fabrice un mini-televizor la scara ei.
Ce-i acela un televizor? întreabă 16.
Bătrâna furnică se străduieşte să se facă înţeleasă. Îşi
agită antenele ca să deseneze un pătrat. Televizorul e o
cutie prevăzută cu o antenă care, în loc să perceapă
mirosurile, percepe imaginile din aerul lumii Degetelor.
Degetele au deci antene? întreabă 10 uimită.
Da, dar antene deosebite, care nu sunt în stare să
dialogheze între ele. Servesc doar la recepţionarea
imaginilor şi a sunetelor
Le explică că acele imagini arată tot ce se petrece în
lumea Degetelor. Sunt reprezentarea sa şi aduce toate
informaţiile necesare pentru înţelegerea ei. 103 683 ştie
foarte bine că nu e uşor de explicat. Şi în această privinţă
trebuie să fie crezută pe cuvânt. Datorită televizorului, şi
fără să fie nevoie să te deplasezi, bătrâna furnică roşie a
reuşit să vadă totul şi să cunoască totul despre lumea
Degetelor.
Or, într-o zi, a văzut la televizor, într-o emisiune
regională, o pancartă albă înfiptă exact la câteva sute de
paşi de marele furnicar Bel-o-kan.
Cele douăsprezece cercetaşe îşi ridică antenele
surprinse.
Ce-i aia o pancartă ?
103 683 explică. Când Degetele pun pancarte albe
undeva, asta înseamnă că se pregătesc să taie copaci, să
distrugă cetăţi şi să strivească totul. În general, pancartele
albe anunţă construirea unuia dintre cuiburile lor cubice.
925
Pun una şi întreaga regiune este repede transformată într-
un deşert plat, tare, fără iarbă, pe care se înalţă curând un
cub pentru Degete.
Ceea ce se întâmplă acum. Trebuie neapărat anunţat
la Bel-o-kan mai înainte de a începe lucrările de distrugere
şi de moarte.
Cele două se gândesc.
La furnici, nu există şef, nu există ierarhie, nu există
decât ordine date sau primite, nu şi obligaţia de supunere.
Fiecare face ce vrea şi când vrea. Cele douăsprezece se
sfătuiesc. Această bătrână exploratoare le-a semnalat
faptul că cetatea natală e în pericol. Nu se poate acţiona cu
o minuţiozitate excesivă. Renunţă să mai exploreze
marginea lumii şi iau hotărârea să se întoarcă rapid la Bel-
o-kan ca să-şi anunţe surorile de pericolul pe care îl
reprezintă înfricoşătoarea "pancartă a Degetelor".
Înainte spre sud-vest.
Totuşi, chiar dacă e cald, vine noaptea şi e prea târziu
ca să mai pornească la drum. A sosit ceasul mini-
hibernării nocturne. Furnicile se grupează în scobitura
unui copac, îşi îndoaie picioarele şi antenele şi se
ghemuiesc unele în altele ca să mai beneficieze câteva clipe
de căldura lor. Apoi, aproape simultan, antenele se lasă
uşor în jos şi ele adorm visând lumea ciudată a Degetelor,
acei giganţi cu capetele pierdute departe sus, spre vârful
copacilor.
12 şi le închipuie mâncând.

27. ÎNCEPE SĂ SE VORBEASCĂ DESPRE PIRAMIDA

MISTERIOASĂ

La masă, primarul oraşului japonez vorbi despre unul

dintre locuitorii din Hashinoe. Era un ermit născut fără
braţe care trăia pictând cu picioarele. Şi nu numai că ştia
926
să picteze, ci îşi controla destul de bine degetele de la
picioare ca să tragă cu arcul şi să se spele pe dinţi.
Nevrând să rămână mai prejos, prefectul spuse că şi
oraşul Fontainebleau avea locuitorii lui deosebiţi. Dar,
dintre toţi, cel mai extravagant fusese un savant nebun, pe
nume Edmond Wells. Acest pseudo-om de ştiinţă încercase
să-şi convingă concetăţenii că furnicile constituiau o
civilizaţie paralelă cu care oamenii ar fi avut tot interesul
să comunice pe un plan de egalitate!
La început, lui Julie nu-i veni să creadă, dar prefectul
pronunţase într-adevăr numele lui Edmond Wells. Se
aplecă ca să audă mai bine. Alţi invitaţi se apropiau şi ei ca
să audă povestea savantului obsedat de furnici. Încântat că
reuşise să capteze atenţia celor din jur, prefectul continuă:
- Acest profesor Wells era atât de convins de realitatea
obsesiei sale încât a luat contact cu preşedintele republicii
ca să-i propună să creeze... să creeze... Nu cred că v-ar
putea trece prin minte!
Făcu o scurtă pauză după care pronunţă lent:
-...O ambasadă a furnicilor. Cu un ambasador al
furnicilor la noi!
Urmă o tăcere lungă. Fiecare încerca să înţeleagă cum
se putea concepe aşa ceva...
- Dar cum i-a venit această idee stranie? întrebă soţia
ambasadorului japonez.
Prefectul explică:
- Acest profesor Edmond Wells spunea că pusese la
punct o maşină capabilă să traducă cuvintele furnicilor în
cuvinte umane şi viceversa. Credea că astfel va fi posibil un
dialog între civilizaţiile oamenilor şi cea mirmeceeană.
- Ce înseamnă "mirmeceeană"?
- Asta înseamnă "furnică" în greceşte.
- Şi e adevărat că se poate dialoga cu furnicile? întrebă
altă doamnă. Prefectul dădu din umeri.
927
 - Haida-de! După părerea mea, acest savant excelent
băuse puţin cam mult din rachiul nostru local.
După care făcu semn să fie umplute din nou paharele.
La masă se afla directorul unui birou de studii, foarte
doritor să obţină comenzi şi subsidii din partea primăriei.
Se folosi de această ocazie ca să atragă asupra lui atenţia
edililor. Acesta interveni:
- Eu am auzit că s-a ajuns la unele rezultate
fabricându-se feromoni de sinteză. Se pare că ştim să le
spunem două cuvinte: "Alarmă" şi "Urmează-mă"...,
semnale bazice, într-un fel. E suficient să se reconstituie
molecula. Am învăţat să facem acest lucru din 1991. Se
poate deci imagina că o echipă a putut să dezvolte această
tehnică în aşa măsură încât să extindă acest vocabular la
alte cuvinte, poate chiar la fraze întregi.
Seriozitatea cu care fusese făcută această remarcă îi
stupefie pe cei din jur.
-Sunteţi sigur de asta? îşi luă inima în dinţi să întrebe
prefectul.
- Am citit într-o revistă ştiinţifică foarte serioasă.
Şi Julie citise asta, dar nu putea să citeze ca sursă
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.
Inginerul continuă:
- Pentru a reconstitui moleculele limbajului furnicilor
este suficient să se folosească două maşini: un
spectrometru de masă şi un cromatograf. E o simplă
analiză-sinteză de molecule. Se poate spune că fotocopiem
un parfum. Feromonii limbajului furnicilor sunt parfumuri.
E ceva la îndemâna oricărui ucenic în ale parfumurilor. Cu
ajutorul unui computer, se asociază apoi fiecărei molecule
odorante un cuvânt audibil şi viceversa.
- Am auzit de descifrarea limbajului dansat al albinelor
dar nu de limbajul olfactiv al furnicilor, spuse alt invitat.
- Lumea se ocupă mai mult de albine pentru că
928
prezintă un interes economic, produc miere, în timp ce
furnicile nu produc nimic util omului. Poate că asta e şi
cauza pentru care au fost ignorate studiile despre limbajul
lor, replică inginerul.
- Şi poate şi pentru faptul că studiile despre furnici nu
sunt finanţate decât de cei care fac insecticide, remarcă
Julie.
Urmă o tăcere jenantă pe care prefectul se grăbi s-o
alunge. La urma urmelor, oaspeţii lui nu veniseră la castel
ca să primească lecţii de entomologie. Veniseră ca să râdă,
să danseze şi să mănânce bine. Prefectul abătu discuţia în
altă direcţie, revenind la aspectele comice ale propunerii lui
Edmond Wells.
- Totuşi, vă închipuiţi scena, dacă am crea o
ambasadă a furnicilor la Paris? Eu mi-o închipui foarte
bine. O furnică mică în frac şi cu papion ar circula printre
invitaţi cu ocazia unei recepţii oficiale. "Pe cine trebuie să
anunţ?" întreabă uşierul. - Pe ambasadorul lumii
furnicilor, răspunse mica insectă înaintând minuscula sa
carte de vizită. - Oh, scuzaţi-mă, ar zice de exemplu
ambasadorul Guatemalei, cred că v-am călcat adineauri. -
Ştiu, ar răspunde furnica, sunt noul ambasador al
furnicilor, al patrulea care a fost strivit de la începutul
mesei!"
Gluma improvizată stârni râsul tuturor. Prefectul era
mulţumit. Acaparase din nou atenţia.
Apoi, după ce râsetele încetară, zise:
- Şi... admiţând că le-am putea vorbi, ce interes am
avea să creem o ambasadă a furnicilor? întrebă soţia
ambasadorului Japoniei.
Prefectul le ceru celor din jur să se apropie de parcă ar
fi vrut să le încredinţeze un secret.
- N-o să vă vină să credeţi. Acest tip, acest profesor
Edmond Wells, pretindea că furnicile formează o putere
929
economică şi politică terestră, la o scară mai mică decât a
noastră, dar considerabilă.
Prefectul făcu o pauză înainte de a continua. Ca şi
cum informaţia în sine era atât de uluitoare încât era
nevoie de ceva timp ca să poată să fie digerată.
- Anul trecut, un grup din aceste "furnici nebune",
raliate acestui savant, a contactat Ministerul Cercetării şi
chiar pe preşedintele republicii ca să le ceară realizarea
acestei ambasade a furnicilor. Staţi puţin! Preşedintele ne-
a trimis o copie. Du-te şi adu-mi-o, Antoine.
Secretarul prefectului se duse să scotocească într-o
servietă şi veni cu foaia.
- Ascultaţi ce spune.
Aşteptă să se facă linişte şi începu să citească:
Trăim de cinci mii de ani cu aceleaşi idei: democraţia
fusese deja inventată de grecii din Antichitate; matematica,
filozofia şi logica datează toate de cel puţin trei mii de ani.
Nimic nou sub soare. Nimic nou pentru că totdeauna
funcţionează în acelaşi fel aceleaşi creiere omeneşti. În
plus, aceste creiere nu sunt folosite la randamentul maxim,
căci sunt ţinute în frâu de oamenii de la putere care,
fiindu-le teamă că-şi vor pierde locurile, reţin emergenţa
unor concepte sau idei noi. Iată de ce sunt aceleaşi
conflicte pentru aceleaşi cauze. Iată de ce există aceeaşi
neputinţă de înţelegere între generaţii.
Furnicile ne oferă un alt mod de a vedea şi de a
reflecta asupra lumii noastre. Au o agricultură, o
tehnologie, opţiuni sociale ciudate susceptibile să ne
lărgească orizontul. Au găsit soluţii originale la probleme
pe care noi nu ştim să le rezolvăm. De exemplu, trăiesc în
cetăţi de câteva zeci de milioane de indivizi fără periferie
periculoasă, fără ambuteiaje şi fără probleme de şomaj.
Ideea unei ambasade a furnicilor este mijlocul de a crea o
punte oficială între cele mai evoluate două civilizaţii
930
terestre care s-au ignorat reciproc prea mult timp. Ne-am
dispreţuit destul de mult timp. Ne-am înfruntat destul de
mult timp. A venit vremea ca oamenii şi furnicile să
coopereze de la egal la egal.
După ultima frază urmă o tăcere. Apoi râsul
prefectului fu reluat de invitaţi şi amplificat. Chicotelile lor
încetară abia când se aduse felul următor de mâncare.
- După toate aparenţele, acest domn Edmond Wells
era puţin deranjat mintal! zise soţia ambasadorului
Japoniei.
- Da, un nebun!
Julie ceru scrisoarea. Voia s-o examineze. Medită
îndelung cu ochii la ea, de parcă ar fi vrut s-o înveţe pe de
rost. La desert, prefectul îl trase de mânecă pe comisarul
Maximilian Linart şi îl pofti să discute cu el la adăpost de
urechile indiscrete. Acolo îl informă că nu numai din
prietenie între popoare se deplasaseră toţi acei industriaşi
japonezi. Erau reprezentanţii unui mare grup financiar,
care dorea să ridice un complex hotelier în pădurea din
Fontainebleau. Situat printre copaci centenari şi în
mijlocul unei naturi încă sălbatice, apropiat de un castel
istoric, Complexul avea să atragă, după părerea lor, turişti
din lumea întreagă.
- Dar pădurea din Fontainebleau a fost declarată
rezervaţie naturală prin hotărârea prefecturii, zise mirat
comisarul.
Dupeyron dădu din umeri.
- Evident, aici nu suntem în Corsica sau pe Coasta de
Azur, unde promotorii imobiliari incendiază flora ca să
poată parcela zone protejate. Dar trebuie să ţinem cont de
miza economică.
Văzând că Maximilian Linart era în continuare uimit,
prefectul preciză cu un ton pe care îl dorea convingător:
- Ştii cu siguranţă că zona are un procent mare de
931
şomeri. Asta atrage după sine insecuritate. Atrage după
sine criza. Hotelurile noastre se închid unul după altul.
Regiunea noastră moare. Dacă nu reacţionăm rapid, tinerii
vor pleca din ţinut iar impozitele locale nu vor mai fi
suficiente ca să mai facă faţă nevoilor şcolilor,
administraţiei şi poliţiei.
Comisarul Linart se întreba unde voia să ajungă
prefectul cu acest mic discurs ţinut numai pentru el.
- Ce aţi vrea să fac eu? Prefectul îi oferi prăjituri cu
zmeură.
- Unde ai ajuns cu ancheta asupra decesului
directorului serviciului juridic al Apelor şi Pădurilor,
Gaston Pinson?
- E un caz ciudat. Am cerut serviciului medico-legal
efectuarea autopsiei, răspunse poliţistul acceptând
desertul.
- Am citit în raportul dumitale preliminar că cadavrul
a fost găsit în apropierea unei piramide din beton înaltă de
aproape trei metri, neobservată până în acel moment
deoarece era camuflată de copacii înalţi.
- Exact. Şi?
- Şi! Există deci deja oameni care nu ţin cont de
interdicţia de a construi în mijlocul unei rezervaţii
protejate. Au construit foarte liniştiţi, fără ca cineva să ia
atitudine, ceea ce constituie un precedent interesant în
ceea ce-i priveşte pe prietenii noştri investitori din Japonia.
Ce-ai aflat despre acea piramidă?
- Nu mare lucru, doar că nu figurează în registrul de
cadastru.
- Trebuie neapărat să ştim mai multe, insistă
prefectul. Nimic nu te împiedică să anchetezi asupra
decesului lui Pinson dar şi a ridicării acestei misterioase
piramide. Sunt sigur că cele două evenimente sunt legate
între ele.
932
 Tonul era imperativ.

28. LECŢIE DE MATEMATICĂ

- Da, doamnă.
- Dacă ai înţeles, repetă întrebarea.
- Cum faci patru triunghiuri echilaterale de mărime
egală cu şase beţe de chibrit.
- Bine. Apropie-te de catedră ca să dai răspunsul.
Julie se ridică din bancă şi se duse la tablă.
Profesoara o domina de la înălţimea catedrei. Julie se
uită pierdută în jur. Cei din clasă se zgâiau la ea rânjind.
Probabil că toţi ceilalţi elevi cunoşteau soluţia.
Se uită la clasă, sperând ca cineva să-i vină în ajutor.
Pe feţele elevilor se putea citi indiferenţă amuzată, milă
sau uşurarea că ea era la tablă şi nu altul.
În primul rând tronau fiii de bani gata, impecabili şi
studioşi. În spate se aflau cei care îi invidiau şi se
pregăteau deja să le dea ascultare. Urmau apoi cei cu stare
medie, truditorii, care munceau mult pentru rezultate
puţine. Iar în fund, lângă radiator, se lăfăiau marginalii.
Se aflau acolo cei "Şapte Pitici", după numele grupului
rock pe care îl formaseră. Aceşti elevi nu prea se amestecau
cu restul clasei. - Deci, care e răspunsul? insistă
profesoara. Unul din cei "Şapte Pitici" îi adresă nişte
semne. Îşi lipea şi îşi dezlipea degetele ca şi cum ar fi
compus o formă căreia ea nu-i înţelegea semnificaţia.
- Haide, domnişoară Pinson, înţeleg că eşti afectată de
moartea tatălui dumitale, dar asta nu schimbă cu nimic
legile matematicii care guvernează lumea. Repet. Şase
chibrituri formează patru triunghiuri echilaterale de
mărime egală cu condiţia... să fie aşezate cum? Încearcă să
gândeşti altfel. Deschide-ţi imaginaţia. Şase chibrituri,
patru triunghiuri, cu condiţia să fie aşezate în... Julie mijea
933
ochii. Ce formă era cea de colo? Acum băiatul articula cu
grijă ceva, detaşând bine silabele. Se strădui să citească pe
buzele lui. Pi...ro... ni... dă.
- Pironidă, zise ea.
Toată clasa izbucni în râs. Aliatul ei avu un aer
disperat. - Nu ţi-a suflat bine, zise profesoara. Nu
"pironidă". Pi-ra-mi-dă. Această formă reprezintă a treia
dimensiune, ea reprezintă cucerirea reliefului. Ea
aminteşte că e posibil să deschizi lumea ca să treci de la o
suprafaţă plană la un volum. Nu-i aşa... David?
Din doi paşi ajunse în fundul clasei lângă respectivul
elev.
- David, află că în viaţă poţi să trişezi, cu condiţia să
nu fii prins. Ţi-am văzut manevrele. Treci la loc,
domnişoară. Profesoara scrise pe tablă: timpul.
- Azi am studiat a treia dimensiune. Relieful. Mâine
vom vorbi despre a patra: timpul. Noţiunea de timp îşi are
şi ea locul în matematică. Unde, când, cum ceea ce are loc
în gândire îşi va produce efectul în viitor. Astfel aş putea
mâine să vă pun întrebarea: "De ce a luat Julie Pinson un
zero, în ce împrejurări şi când va obţine altul?" Câţiva din
primele rânduri izbucniră în râs. Julie se ridică în picioare.
- Stai jos, Julie. Nu ţi-am cerut să te ridici.
- Nu, vreau să rămân în picioare. Vreau să vă spun
ceva.
- În legătură cu zero? spuse ironic profesoara. E prea
târziu. Am trecut deja acest zero în carnetul tău de note.
Julie se uită ţintă la profesoara de matematică.
- Aţi spus că e important să gândim altfel, dar
dumneavoastră gândiţi constant în acelaşi fel.
- Te-aş ruga să fii cuviincioasă, domnişoară Pinson.
- Sunt cuviincioasă. Dar predaţi o materie care nu
corespunde cu nimic practic în viaţă. Vreţi doar să ne
frângeţi spiritele ca să le faceţi docile. Dacă ne băgăm în
934
cap istoriile astea cu cercuri şi cu triunghiuri, pe urmă
suntem gata să admitem orice.
- Vrei să mai primeşti un zero, domnişoară Pinson?
Julie dădu din umeri, îşi luă servieta şi ieşi trântind
uşa spre uimirea tuturor.

29. ENCICLOPEDIE

DOLIUL BEBELUŞULUI: La vârsta de opt luni,

bebeluşul este cuprins de o angoasă pe care pediatrii o
numesc "doliul bebeluşului". De fiecare dată când mama
lui pleacă, el crede că nu se va mai întoarce niciodată.
Această teamă provoacă deseori crize de lacrimi şi
simptomele angoasei. Chiar dacă mama lui revine, va fi
din nou angoasat când ea va pleca iar. La această vârstă
bebeluşul învaţă că în lumea aceasta există lucruri care
se petrec şi pe care el nu le domină. "Doliul
bebeluşului" se explică prin conştientizarea atoniei sale
faţă de lume. Dramă: "eu" e diferit de tot ce-l
înconjoară. Bebeluşul şi mama lui nu sunt legaţi în mod
iremediabil, deci te poţi pomeni singur, poţi să fii în
contact cu "străini care nu sunt mama" (este considerat
străin tot ce nu este mama şi, la o adică, chiar şi tata).
Va trebui să se aştepte ca bebeluşul să ajungă la
vârsta de optsprezece luni ca să accepte dispariţia
momentană a mamei sale.
Cele mai multe dintre celelalte angoase pe care
omul la va cunoaşte mai târziu, până la bătrâneţe
(teama de singurătate, teama de pierdere a unei fiinţe
dragi, teama de străini etc.) vor decurge din această
primă disperare.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
935
III

30. PANORAMIC

E frig, dar teama de necunoscut le dă putere. Cele

douăsprezece exploratoare şi bătrâna furnică roşie au
pornit la drum de dimineaţă. Trebuie să se grăbească pe
piste ca să-şi pună în gardă cetatea natală împotriva
ameninţării "pancartei albe".
Ajung la o faleză care domină o vale. Se opresc ca să
contemple peisajul şi caută cel mai bun pasaj ca să
coboare.
Furnicile au o percepţie vizuală diferită de cea a
mamiferelor. Fiecare dintre globii lor oculari este format din
mai multe lentile optice. În loc să zărească o imagine fixă şi
clară, ele percep o multitudine de imagini neclare, care,
prin numărul lor, ajung în sfârşit la o percepere clară.
Astfel ele percep mai puţin bine detaliile dar detectează mai
bine cele mai mici mişcări.
De la stânga 1a dreapta, exploratoarele văd turbăriile
negricioase ale ţinutului sudic, peste care zboară muşte
castanii-aurii şi tăuni agasanţi, apoi marile stânci, de un
verde ca smaraldul, ale muntelui cu flori, pajiştea galbenă
a pământurilor nordice, pădurea neagră populată de ferigi
şi cintezoi înfocaţi.
Aerul cald stârneşte ţânţarii care pornesc imediat să
vâneze silvia cu cap negru şi reflexe cian.
În privinţa spectrului de culori, sensibilitatea furnicilor
este la fel de deosebită. Disting perfect ultravioletele şi mai
puţin bine infraroşiile. Informaţiile ultraviolete fac să apară
flori şi insecte prin verdeaţă. Mirmiceenele văd pe flori
chiar linii care sunt adevărate piste de aterizare pentru
albinele culegătoare.
După imagini, mirosuri. Exploratoarele îşi agită
936
antenele-radar olfactive la 8000 de vibraţii pe secundă ca
să adulmece mai bine mirosurile din jur. Făcând să se
rotească tija frontală, ele detectează prăzi depărtate şi
prădători în apropiere. Adulmecă emanaţiile copacilor şi
pământului. Pământul are pentru ele un miros tare şi
totodată dulce. Nici o legătură cu gustul sărat şi acid.
10, care are cele mai lungi antene, se ridică pe cele
patru picioare posterioare pentru ca, astfel înălţată, să
poată capta mai bine feromonii. În jurul ei, însoţitoarele ei
scrutează cu antenele lor mai scurte formidabilul decor
olfactiv care se întinde în faţa lor.
Furnicile ar dori să aleagă drumul cel mai rapid ca să
ajungă la Bel-o-kan, să treacă prin boscheţii de campanule
care îşi împrăştie mireasma până la ele şi peste care zboară
roiuri de fluturi cu aripile pictate cu ochi miraţi. Dar 16,
specialistă în cartografie chimică, semnalează că acel colţ
este infestat de păienjeni săritori şi de şerpi cu nas lung. În
plus, hoarde de furnici canibale migratoare tocmai
traversează acel loc, şi chiar dacă grupul lor ar încerca să
treacă pe sus, pe crengi, ar fi cu siguranţă capturat de
furnicile sclavagiste pe care furnicile pitice le-au respins
până la nord. 5 consideră că cel mai bun drum rămâne
coborârea falezei prin dreapta.
103 683 ascultă cu atenţie aceste informaţii. Multe
evenimente politice s-au petrecut de când a părăsit
federaţia. Întreabă cum arată noua regină din Bel-o-kan. 5
răspunde că are un abdomen mic. Ca toate suveranele
cetăţii, îşi zice Belo-kiu-kiuni, dar nu are anvergura
reginelor de altădată. După nenorocirile din anul trecut,
furnicarul a dus lipsă de sexuate. Atunci, ca să asigure
supravieţuirea reginei fecundate, avusese loc o copulaţie
fără zbor într-o sală închisă.
103 683 remarcă că 5 nu pare să acorde prea multă
stimă acestei ouătoare dar, la urma urmelor, nici o furnică
937
nu e obligată să-şi aprecieze regina, chiar dacă e propria ei
mamă.
Cu ajutorul perniţelor plantare adezive, furnicile
coboară faleza aproape la verticală.

31. MAXIMILIAN ÎŞI SERBEAZĂ ANIVERSAREA

Comisarul Maximilian Linart era un om fericit. Avea o

soţie încântătoare pe nume Scynthia şi o fată adorabilă de
treisprezece ani, Marguerite. Trăia într-un oraş frumos şi
se bucura de două elemente, simboluri ale prosperităţii: un
acvariu mare şi un şemineu foarte mare. La patruzeci şi
patru de ani, i se părea că reuşise în toate. Elev bun, plin
de diplome, era mândru de cariera lui. Rezolvase atât de
multe cazuri, încât fusese chemat să predea la şcoala de
poliţie din Fontainebleau. Superiorii aveau încredere în el
şi nu interveneau în anchetele pe care le conducea. De
puţină vreme se interesa chiar şi de politică. Făcea parte
din cercul intim al prefectului, care, pe deasupra, îl aprecia
şi ca partener de tenis.
Întors acasă, îşi aruncă pălăria şi îşi scoase haina.
În salon, fiica sa se uita la televizor. Cu cozile blonde
pe spate, fata stătea cu mutrişoara întinsă spre ecran. Cu
telecomanda în mână, fata schimba canalele în căutarea
emisiunii ideale.
Canalul 67. Documentar. Comportamentul sexual
complicat al cimpanzeilor din Zair a reţinut atenţia
zoologilor. Masculii se bat între ei folosindu-se de sexul
aflat în erecţie ca de o spadă. Dar în afara acestor
momente, cimpanzeii nu se încaieră niciodată. Mai mult de
atât, se pare că această specie a reuşit să inventeze non-
violenţa prin sex.
Canalul 46. Social. Angajaţii serviciului de salubritate
sunt în grevă. Gunoierii nu vor relua ridicarea pubelelor
938
decât după ce le vor fi satisfăcute revendicările. Cer o
mărire a salariilor şi a pensiilor.
Canalul 45. Film erotic. "Da. Ahahaaa, aah, ooohaah, aah,
oooh, oh nu! oh, da! Daa! Hai, hai... Ohahah... nu, nu, nu,
bine, hai, da,
da."
Canalul 110. Informaţii. Ultima oră. Măcel la o şcoală,
în apropierea căreia a fost garată o maşină cu explozibili.
Bilanţul actual este de nouăsprezece morţi şi şapte răniţi în
rândul copiilor şi doi morţi în rândul personalului. Cuie şi
şuruburi fuseseră adăugate explozibililor ca să provoace
pagube şi mai mari în curtea de recreaţie. Atentatul a fost
revendicat, într-un mesaj trimis presei, de un grup care
declară că se numeşte "I.P.", "Islam Planetar". Textul
precizează că ucigând un număr cât mai mare de
necredincioşi, militanţii lui sunt siguri că vor ajunge în rai.
Ministrul de Interne cere populaţiei să-şi păstreze calmul.
Canalul 345. Divertisment. Emisiunea "Gluma zilei". Şi
iată povestioara noastră hazlie zilnică pe care o puteţi
istorisi şi voi ca să vă distraţi prietenii. Un om de ştiinţă
studia zborul muştelor. Taie un picior şi zice: "Zbori". Şi
vede că musca zboară chiar şi fără acel picior. Apoi taie
două picioare şi zice: "Zbori". Musca zboară din nou. Taie o
aripă şi repetă: "Zbori". Acum însă vede că musca nu mai
zboară. Atunci scrie în carneţel următoarea constatare:
"Dacă tai o aripă unei muşte, ea devine surdă".
Canalul 201. Muzică. Noul clip al cântăreţei
Alexandrine: "... lumea e dragoste, numai dragoste,
dragosteeee, te iubesc, totul e numai..."
Canalul 62. Jocuri.
Marguerite pune jos telecomanda. Îi plăcea mult acel
joc televizat, "Capcana gândirii", unde trebuia să rezolvi o
enigmă numai prin logică. Considera că era lucrul cel mai
decent care se putea face la televiziune. Prezentatorul
939
salută mulţimea care îl ovaţionează şi lasă să treacă în faţa
lui o femeie plinuţă, destul de în vârstă şi îmbrăcată cu o
rochie de nylon cu flori. Părea pierdută în spatele
ochelarilor mari cu ramă de baga.
Prezentatorul avea o dantură de un alb strălucitor.
Luă microfonul şi zise:
- E bine, doamnă Ramirez, vă voi enunţa noua noastră
enigmă. Având tot şase chibrituri, aţi putea să construiţi
nu patru, nici şase, ci OPT triunghiuri echilaterale de
mărime egală?
- Am impresia că de fiecare dată ajungem la o
dimensiune suplimentară, zise suspinând Juliette Ramirez.
Întâi a trebuit să descoperim a treia dimensiune, apoi
fuziunea complementarelor şi acum...
- Al treilea pas, interveni prezentatorul. Trebuie să
găsiţi al treilea pas. Dar avem încredere în dumneavoastră,
doamnă Ramirez. Sunteţi campioana campionilor la
"Capcana...
-... Gândirii", completă publicul la unison.
Doamna Ramirez ceru să-i fie aduse cele şase
chibrituri. Imediat i s-au înmânat şase bucăţi de lemn
subţiri şi lungi, cu un capăt roşu, pentru ca spectatorii să
poată vedea foarte bine mânuirea lor.
Doamna Ramirez ceru o frază ajutătoare.
Prezentatorul deschise un plic şi citi:
- Prima frază care vă va ajuta este: "Trebuie să-ţi
extinzi câmpul de conştiinţă".
Comisarul Maximilian Linart asculta numai cu o
ureche. În acel moment privirea lui se opri asupra
acvariului. Peşti morţi pluteau la suprafaţă cu burta în
sus.
Oare le dăduse prea multă mâncare? Sau muriseră din
cauza luptelor intestine? Cei puternici îi exterminau pe cei
slabi. Cei mai rapizi îi exterminau pe cei mai lenţi decât ei.
940
În lumea închisă a cuştii de sticlă domnea un darwinism
deosebit: supravieţuiau numai cei mai răi şi mai agresivi.
Profită de faptul că avea mâna în apă ca să ridice, de
pe fundul acvariului, vasul piraţilor din stuc şi câteva
plante marine din plastic. În fond, poate că peştii credeau
drept autentic acel decor de operetă.
Poliţistul remarcă faptul că pompa filtrului nu mai
funcţiona. Curăţă cu degetele bureţii încărcaţi de
excremente. "Doamne câtă mizerie puteau să producă
douăzeci şi cinci de guppy!" Apoi adăugă apă de la robinet.
Dădu puţină hrană supravieţuitorilor, verifică
temperatura apei şi îşi salută populaţia.
Peştii din acvariu erau complet nepăsători faţă de
eforturile stăpânului lor. Nu înţelegeau de ce nişte degete
luaseră cadavrele pe care le puseseră aşa cum se cuvenea
în locul exact unde aveau să fermenteze cel mai bine, până
când carnea lor devenită moale ar fi devenit mai uşor de
devorat. Nu aveau dreptul nici măcar să-şi mănânce
reciproc excrementele pentru că erau imediat aspirate de
pompă. Cei mai inteligenţi dintre ocupanţii acvariului
reflectau de multă vreme la sensul vieţii lor fără să
reuşească să înţeleagă de ce hrana apărea zilnic ca printr-
un miracol la suprafaţa apei, şi nici de ca această hrană
era totdeauna inertă.
Două mâini acoperiră ochii lui Maximilian.
- La mulţi ani, tată!
- Am uitat complet că e azi, zise el îmbrăţişându-şi
soţia şi fiica.
- Noi, tată, ţi-am pregătit ceva care o să-ţi placă, zise
Marguerite.
Aduse un tort de ciocolată şi cu cuiburi de nucă în
care era înfiptă o adevărată pădure de lumânări aprinse.
- Am scotocit prin toate sertarele dar n-am găsit decât
patruzeci şi două, zise ea.
941
 Suflă o dată şi stinse toate lumânările, apoi se servi cu
o porţie de tort.
- Şi ţi-am cumpărat şi un cadou!
Soţia lui îi întinse o cutie. După ultima înghiţitură de
tort comisarul desfăcu cutia de carton şi scoase la iveală
un computer portabil din ultima generaţie.
- Ce idee excelentă! zise el superîncântat.
- Am ales un model uşor, rapid şi dotat cu o mare
capacitate de memorie, preciză soţia lui. Sper să te distrezi
bine cu el.
- Cu siguranţă. Mulţumesc, dragele mele.
Până atunci se mulţumise cu computerul voluminos
de la birou pe care îl folosise ca maşină de prelucrare a
textelor şi ca instrument contabil. Cu acest mic computer
portabil în mână, acum putea în sfârşit să exploreze toate
posibilităţile informaticii. Soţia lui se pricepea de minune
să descopere cadoul ideal.
Fiica sa pretindea că are şi ea un cadou pentru el.
Adăugase computerului un program de jocuri care se
intitula Evoluţie. "Recreaţi în mod artificial o civilizaţie şi
înţelegeţi lumea ca şi cum aţi fi Dumnezeul ei", spunea
anunţul publicitar.
- Îţi petreci atâta timp cu îngrijitul acvariului, zise
Marguerite, încât m-am gândit că te va distra să ai o
întreagă lume virtuală la
dispoziţia ta, cu oameni, oraşe, războaie, totul!
- Oh, ştii, eu cu jocurile..., zise el sărutându-şi fiica ca
să nu o dezamăgească.
Marguerite introduse CD-ul şi îşi dădu multă
osteneală ca să-i explice regulile acestui ultim joc ieşit pe
piaţă, foarte la modă. Se deschise cu o câmpie întinsă
unde, în 5000 î.e.n., jucătorul avea misiunea să-şi
instaleze tribul. Apoi trebuia să-şi creeze singur satul, să-l
protejeze cu o palisadă apoi să-şi extindă teritoriul de
942
vânătoare, să construiască alte sate, să domine războaiele
cu celelalte triburi vecine, să dezvolte cercetările ştiinţifice
şi artistice, să construiască drumuri, să deseneze câmpuri,
să pună în practică o agricultură, să transforme satele în
oraşe pentru ca tribul să formeze o naţiune, să
supravieţuiască şi să evolueze cât mai rapid posibil.
- În loc să te distrezi cu douăzeci şi cinci de peşti, vei
dispune de sute de mii de oameni virtuali. Îţi place?
- Bineînţeles, răspunse poliţistul, nu prea convins,
având însă grijă să nu-şi dezamăgească fata.

32. ENCICLOPEDIE

COMUNICAREA LA BEBELUŞI: În secolul al XIII-lea,

regele Frederic al II-lea a vrut să facă o experienţă ca să
afle care era limba "naturală" a omului. A instalat şase
bebeluşi într-o creşă şi le-a ordonat doicilor să-i
alimenteze, să-i culce, să-i scalde, dar să nu care cumva
să le vorbească vreodată. Frederic al II-lea spera astfel
că va descoperi ce limbă vor alege în mod natural aceşti
bebeluşi "fără influenţe exterioare". Credea că va fi
greaca sau latina, singurele limbi originare pure după
părerea sa. Totuşi, experienţa nu a dat rezultatul
scontat. Nici un bebeluş nu a început să vorbească în
vreo limbă şi, mai mult decât atât, toţi au murit.
Bebeluşii au nevoie de comunicare ca să
supravieţuiască. Laptele şi somnul nu sunt de ajuns.
Comunicarea este şi ea un element indispensabil vieţii.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

33. PURICI DE PĂDURE, TRIPŞI ŞI MELOIZI

943
 Lumea falezei are vegetaţia ei şi fauna specifică.
Coborând de-a lungul stâncii verticale, cele douăsprezece
tinere exploratoare şi bătrâna războinică descoperă un
decor necunoscut. Florile agăţate de perete sunt garofiţe
roz cu caliciul cilindric şi roşiatic, iarba-faptului cu frunze
cărnoase şi cu miros piperat, genţiane cu petale lungi şi
albastre, iarbă-de-şoaldină cu frunze rotunde şi netede şi
flori mici şi albe, anghinare de stâncă cu petale ascuţite şi
frunze strânse.
Cele treisprezece furnici coboară acel perete de gresie
cramponându-se de el cu ajutorul perniţelor adezive ale
picioarelor. După o piatră mare, trupa mirmeceeană
nimereşte peste o turmă de purici de pădure. Aceste
insecte mici, provenite din puricii de stâncă, au ochi
compuşi foarte proeminenţi, o gură care taie şi antene atât
de fine încât la prima vedere crezi că nu au aşa ceva.
Puricii de pădure, ocupaţi cu linsul algelor galbene
care cresc pe stâncă, n-au perceput apropierea furnicilor.
Pentru că e ceva rar să întâlneşti furnici alpiniste în acel
loc. Puricii de pădure au crezut totdeauna până în acel
moment că lumea lor verticală le asigura o anumită linişte.
Dacă furnicile se apucă acum să urce şi să coboare
falezele, unde o să ajungem! O iau la fugă speriaţi.
În ciuda vârstei înaintate, 103 683 reuşeşte câteva
tiruri cu acid formic care de fiecare dată îi nimereşte pe
puricii de pădure în plină cursă. Însoţitoarele ei o felicită.
Are anusul încă foarte precis pentru vârsta ei.
Escadrila mănâncă puricii de pădure şi constată cu
mare surprindere că au aproape aceeaşi savoare ca şi
ţânţarii masculi. Mai exact, gustul lor se situează între
ţânţarul mascul şi libelula verde, dar fără aromele
mentolate tipice ale acesteia din urmă.
Cele treisprezece furnici roşii ocolesc flori noi:
944
paracherniţe albe, coroniţe cu coamă şi ochii-şoricelului cu
petale mici şi imaculate.
Mai departe, dau iama într-o turmă de tripşi. 103 683
nici măcar nu-i recunoscuse. Trăită atât de mult printre
Degete, a uitat multe specii. Adevărul e că sunt şi foarte
multe. Tripşii, erbivore mici cu aripi franjurate, pocnesc
sub labiale. Sunt tari dar, după ce sunt înghiţiţi, lasă un
gust de lămâie care nu prea încântă papilele
belokanienelor.
Exploratoarele mai omoară purici ţopăitori, pirali
purpurii, care sunt nişte fluturi nu prea frumoşi dar graşi,
şi odonate leneşe - toate specii paşnice şi fără alt interes
decât să fie comestibile pentru furnicile roşii.
Ucid şi meloizi, insecte durdulii al căror sânge şi
organe genitale conţin cantaridă, substanţă excitantă,
chiar şi pentru furnici. Pe perete, vântul le culcă pe spate
antenele ca pe nişte şuviţe de păr rebele. 14 trage într-un
pui de gărgăriţă portocalie cu două puncte negre. Din
animal se scurge un sânge galben şi puturos prin toate
articulaţiile picioarelor.
103 683 se apleacă ca să-l examineze mai bine. E o
păcăleală. Puiul de gărgăriţă se preface mort, căci tirul cu
acid a ricoşat din carapacea lui emisferică fără să-l
rănească. Bătrâna furnică solitară cunoaşte stratagema.
Unele insecte secretă un lichid, de preferinţă urât
mirositor, imediat ce se simt în pericol, ca să-şi alunge
agresorii. Uneori acest lichid ţâşneşte prin toţi porii, alteori
se umflă nişte băşici care se sparg la nivelul articulaţiilor.
În toate cazurile, acest fenomen taie pofta de mâncare a
prădătorilor înfometaţi.
103 683 se apropie de animal. Ştie că hemoragiile lui
voluntare vor înceta de la sine, totuşi asta o impresionează.
Le semnalează celor douăsprezece furnici tinere faptul că
această insectă nu e comestibilă şi puiul de gărgăriţă îşi
945
continuă drumul.
Dar belokanienele nu se ocupă numai cu coborâtul,
ucisul şi mâncatul. Ele caută şi cel mai bun drum. Se
deplasează între cornişe şi pereţi netezi. Uneori sunt
obligate să stea suspendate, să se ţină cu picioarele şi cu
mandibulele ca să poată depăşi trecători abrupte.
Formează cu corpurile un fel de scară sau punte.
Încrederea e nezdruncinată. Dacă o singură furnică nu se
ţine suficient de bine, tot podul lor viu se prăbuşeşte.
103 683 a pierdut obiceiul să facă eforturi atât de
mari. Acolo, dincolo de marginea lumii, în universul
artificial al Degetelor, totul era la îndemâna mandibulelor.
Dacă n-ar fi evadat din lumea lor, ar fi fost amorfă şi
trândavă ca un Deget. Căci - a văzut la televizor-sunt
totdeauna partizanele celui mai mic efort. Nu ştiu nici
măcar să-şi fabrice propriul cuib. Nu mai ştiu să vâneze ca
să se hrănească. Nu mai ştiu să alerge ca să fugă de
prădătorii lor. De altfel, nici nu mai au.
După cum spune un proverb mirmeceean: Funcţia
face organul, dar absenţa funcţiei distruge organul.
103 683 îşi aminteşte de viaţa ei acolo, dincolo de
lumea normală.
Ce făcea în fiecare zi?
Mânca hrana moartă care îi cădea din cer, se uita la
mini-televizor şi discuta la telefon (cel al maşinii care îi
traducea feromonii în cuvinte auditive) cu Degetele.
"Mâncat, telefonat, privit la televizor": principalele trei
ocupaţii ale Degetelor.
Nu spusese totul celorlalte douăsprezece furnici. Nu le
spusese că acele Degete care comunicau erau poate foarte
vorbăreţe fără ca să fie şi eficace. Nici măcar nu reuşiseră
să convingă alte Degete despre interesul de a lua în
considerare civilizaţia furnicilor şi să dialogheze cu ele de la
egal la egal.
946
 Pentru că eşuaseră, 103 683 ţinea acum să reuşească
proiectul în sens invers: să le convingă pe furnici să facă
alianţă cu Degetele. Oricum, era convinsă că era interesul
acestor două civilizaţii cele mai mari de pe pământ să
existe prin adunarea talentelor lor şi nu prin opunerea
acestora.
Îşi amintea de evadare. Nu fusese uşor. Degetele nu
voiau s-o lase să plece. Aşteptase să se anunţe la mini-
televizor un timp frumos şi profitase de un interstiţiu al
plasei superioare ca să fugă dimineaţa devreme.
Acum rămânea de făcut lucrul cel mai greu: să le
convingă pe surorile ei. Iar faptul că cele douăsprezece
tinere exploratoare nu respinseseră din capul locului
proiectul ei i se părea de bun augur. Bătrâna furnică roşie
şi însoţitoarele ci au terminat mişcarea pendulară pentru
atingerea celeilalte margini a crevasei. 103 683 le
semnalează celorlalte că, pentru a le fi mai comod, pot s-o
numească ca pe războinicii plecaţi în cruciadă, cu un
diminutiv odorant mai scurt.
Numele meu este 103 683. Dar îmi puteţi spune 103.
14 semnalează că acela nu era numele de furnică cel
mai lung pe care îl cunoscuse. Din grupul lor făcuse parte
înainte o furnică foarte tânără cu numele 3 642 451.
Pierdeau o grămadă de timp spunându-i numele. Din
fericire, fusese mâncată de o plantă carnivoră în timpul
unei vânători.
Îşi continuă coborârea.
Furnicile fac o oprire într-o cavernă stâncoasă şi îşi
aplică trofalaxii cu purici de pădure şi meloizi tocaţi.
Bătrâna se înfioară dezgust. E clar că meloidul nu e bun. E
prea amar.

34. ENCICLOPEDIE

947
 CUM SĂ TE INTEGREZI: Trebuie să ne imaginăm că
conştientul este partea aparentă a gândirii noastre.
Avem 10% de conştient aparent şi 90% de inconştient
ascuns.
Când vorbim, trebuie ca cei 10% ai conştientului
nostru să se adreseze celor 90% ai inconştientului
interlocutorilor noştri.
Ca să reuşim acest lucru, trebuie să trecem de
bariera filtrelor de neîncredere care împiedică
informaţiile să coboare până la inconştient.
Unul dintre mijloacele de a reuşi acest lucru constă
în mimarea ticurilor celorlalţi. Ele apar foarte clar în
momentul meselor. Profitaţi deci de acest moment
crucial ea să vă observaţi cu atenţie interlocutorul.
Dacă vorbeşte punând o mână la gură, imitaţi-1. Dacă
mănâncă cartofii prăjiţi cu degetele, faceţi la fel, iar
dacă îşi şterge des gura cu prosopul, adoptaţi aceeaşi
mişcare.
Puneţi-vă întrebări simple precum: "Se uită la mine
când vorbeşte?", "Vorbeşte când mănâncă?"
Reproducând ticurile pe care le manifestă în
momentele cele mai intime, hrănirea, îi transmiteţi în
mod automat mesajul inconştient:
"Sunt din acelaşi trib cu tine, avem acelaşi fel de
comportament şi deci probabil aceeaşi educaţie şi
aceleaşi preocupări".

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

35. LECŢIA DE BIOLOGIE

După matematică, biologia. Julie se duse direct în

948
sectorul "ştiinţelor exacte", cu mese acoperite cu faianţă,
borcane în care se aflau fetuşi animali în formol, eprubete
murdare, becuri Bunsen şi microscoape stânjenitoare.
La auzul soneriei, elevii şi profesorii intrară în sala de
biologie Fiecare ştia că, pentru acest curs, trebuia să se
deghizeze îmbrăcând o bluză albă. Îndeplinirea acestui gest
dădea impresia îmbrăcării uniformei "celor care ştiu".
Profesorul alesese pentru prima dată tema "lumea
insectelor" Julie îşi scoase caietul, hotărâtă să noteze totul
cu grijă ca să verifice dacă spusele lui corespundeau cu
pasajele respective din Enciclopedie.
Profesorul începu:
- Insectele constituie 80% din regnul animal. Cele mai
vechi. libărcile, au apărut în urmă cu cel puţin trei sute de
milioane de ani; apoi furnicile, apărute acum o sută de
milioane de ani. Ca să vă daţi mai bine seama de
anterioritatea prezenţei insectelor pe planeta noastră, este
de ajuns să vă amintiţi că apariţia celui mâi îndepărtai
strămoş al nostru cunoscut este fixată în urmă cu cel mult
trei milioane de ani.
Profesorul de biologie sublinie faptul că insectele nu
erau numai cei mai vechi locuitori ai Pământului, ci şi cei
mai numeroşi.
- Entomologii au descris în jur de cinci milioane de
specii diferite, şi zilnic se descoperă alte vreo sută
necunoscute. Ca o comparaţie, trebuie să ştiţi că tot zilnic
se descoperă numai o singură specie de mamifere.
Scrise pe tablă, foarte gros, "80% din regnul animal".
- Deci, insectele sunt, din toate animalele de pe
planetă, cele mai vechi, cele mai numeroase şi, aş adăuga,
cele mai puţin cunoscute.
Se opri şi un bzzz invadă încăperea. Cu un gest precis,
profesorul prinse insecta care îi tulbura ora şi arătă tuturor
corpul ei strivit, asemănător cu o sculptură strâmbă din
949
care încă mai ieşeau două aripi şi capul prevăzut cu o
singură antenă.
- Era o furnică zburătoare, explică profesorul. Probabil
o regină. La furnici, numai sexuatele au aripi. Masculii mor
în momentul copulaţiei în zbor. Reginele continuă să
zboare fără ei în căutarea unui loc unde să ouă. După cum
puteţi constata chiar voi, odată cu creşterea generală a
temperaturii, prezenţa insectelor se face simţită din ce în ce
mai mult. Se uită la corpul stâlcit al reginei.
- Sexuatele îşi iau în general zborul exact înainte de
izbucnirea unei furtuni. Prezenţa acestei regine printre noi
ne indică faptul că mâine s-ar putea să plouă.
Profesorul aruncă corpul reginei drept hrană unui
grup de broaşte care trăiau într-un acvariu lung de
aproape un metru şi înalt de cincizeci de centimetri.
Batracienele se îmbrânciră ca să apuce prada.
- În general, continuă profesorul, asistăm la o
înmulţire exponenţială a insectelor, şi insecte din ce în ce
mai rezistente la insecticide. În viitor, e foarte posibil să
avem mai mulţi gândaci de bucătărie prin dulapuri, furnici
în zahăr, termite în lambriuri, ţânţari şi furnici zburătoare
în aer. Procuraţi-vă produse insecticide ca să scăpaţi de
ele.
Elevii luară notiţe. Profesorul anunţă că venise timpul
să se treacă tea "lucrări practice" a orei.
- Azi ne vom ocupa de sistemul nervos şi în special de
nervii periferici.
Le ceru celor din primul rând să vină să ia borcanele
care conţineau broaşte şi să le împartă colegilor lor. Apoi
luă şi el un borcan şi le spuse ce manevre aveau de urmat.
Ca să-şi adoarmă broaştele, toţi urmau să arunce în
borcan o bucată de vată îmbibată în eter, să scoată apoi
broasca, să o crucifice cu ajutorul unor ace într-un
recipient, pe o placă de cauciuc, apoi să o spele la robinet
950
ca să nu fie jenaţi de firişoarele de sânge.
După care urma scoaterea pielii cu ajutorul unui
cleştişor şi al unui bisturiu, degajarea muşchilor apoi, cu o
baterie şi doi electrozi, se căuta nervul care comanda
contracţia piciorului drept.
Toţi cei care ar fi reuşit să provoace mişcări sacadate
ale piciorului drept al broaştei, ar fi obţinut automat nota
zece.
Profesorul controla pe rând felul în care lucrau elevii.
Julie se uita tăcută la broasca ei şi, o clipă, avu
impresia că animalul se uita ţintă la ea din borcan. Lângă
ea, Gonzague străpunsese deja broasca lui cu vreo
douăzeci de ace inoxidabile.
Gonzague se uită la victimă. Animalul semăna cu
sfântul Sebastian. Nu prea bine adormită, broasca încerca
să se zbată dar acele, bine înfipte, o împiedicau să se
mişte.
- Auzi, să-ţi spun una bună. Ştii care e nervul cel mai
lung al corpului omenesc? întrebă Gonzague pe unul din
vecinii lui.
- Nu.
- Ei bine, nervul optic.
- Serios? De ce?
- E de ajuns să te tragi de un fir de păr de la fund ca
să-ţi dea
lacrimile!
Râseră amândoi şi, satisfăcut de gluma lui, Gonzague
jupui rapid pielea şi găsi nervul. Aplică cu abilitate
electrozii şi piciorul drept al broaştei fu clar agitat de o
tresărire. Animalul se răsuci între acele care îl străpungeau
şi deschise gura, fără însă să scoată vreun sunet
- Bine, Gonzague, ai zece, îl anunţă profesorul.
Pentru că terminase, nemaiavând ce să facă, cel mai
bun elev al clasei porni în căutarea altor nervi susceptibili
951
să provoace alte mişcări reflexe la fel de interesante.
Julie închise ochii cuprinsă de oroare. Propriul ei
sistem nervos se transforma într-un râuleţ de acid
clorhidric. Nu mai avea curajul să stea acolo.
Luă borcanul cu broasca şi părăsi clasa fără o vorbă.
Traversă în fugă curtea şcolii. Puse jos borcanul şi se
hotărî să aprindă un foc la gunoi. Se strădui de mai multe
ori cu bricheta dar nu reuşi. Aprinse o bucată de hârtie şi o
aruncă într-o pubelă, dar foaia se stinse imediat.
- Când te gândeşti ca jurnalele scriu tot timpul că e
destul un chiştoc de ţigară aruncat neglijent în pădure ca
să ducă la despădurirea a hectare întregi, iar eu, cu o
hârtie şi cu o brichetă, nu reuşesc nici măcar să dau foc la
o pubelă! murmură ea în timp ce persevera.
În fine, se produse un început de incendiu, la care ea
şi broasca se uitară la fel de atente.
- Focul e frumos, o să te răzbune, broscuţo..., îi zise
ea.
Se uită la pubela care ardea. Focul e ceva negru, roşu,
galben şi alb. Pubela ardea transformând gunoaiele în
căldură şi culori. Flăcările înnegriră zidul. Un fum
înţepător începu să se înalţe în aer din zona gunoiului.
- Adio liceu plin de cruzime, zise Julie suspinând în
timp ce se depărta.
Dădu drumul broaştei care, fără să mai contemple
incendiul, se grăbi cu salturi mari să se ascundă într-o
gură de canalizare.
Julie aşteptă, de la depărtare, ca să vadă dacă liceul
avea să fie cuprins în întregime de flăcări.

36. LA CAPĂTUL DE JOS AL FALEZEI

Gata, s-a terminat.

Cele treisprezece furnici au ajuns la capătul de jos al
952
falezei. Deodată, 103 este cuprinsă de sughiţuri. Mişcă
antenele. Celelalte se apropie. Bătrâna exploratoare e
bolnavă. Vârsta... Are trei ani. O furnică roşie asexuată
avea în mod normal o durată de viaţă de trei ani.
A ajuns deci la capătul existenţei. Numai sexuatele, şi
mai exact reginele, trăiesc până la cincisprezece ani.
5 este îngrijorată. Se teme ca nu cumva. 103 să moară
mai înainte de a fi povestit totul despre lumea Degetelor şi
ameninţarea pancartei albe. Trebuie neapărat să fie
cunoscute mai bine. Stingerea din viaţă acum a bătrânei
furnici roşii ar însemna o pierdere cumplită pentru
întreaga civilizaţie mirmeceeană. Furnicile consideră
preţioase mai ales ouăle, nu bătrânele dar, pentru prima
dată, 5 presimte un concept comun în altă parte, exprimat
într-o altă dimensiune: "Un bătrân care moare, e o întreagă
bibliotecă care arde".
5 o supraalimentează pe bătrână printr-o trofalaxie cu
purici de pădure. Mâncarea nu a încetinit vreodată
bătrâneţea, dar a facut-o mai confortabilă.
Să căutăm toate o soluţie ca s-o salvăm pe 103, dă
ordin 5.
În lumea furnicilor, se pretinde că există soluţie
pentru orice. Dacă nu se găseşte soluţie, înseamnă că nu
s-a căutat bine.
103 începe să emită mirosuri de acid oleic, miresme de
moarte caracteristice furnicilor bătrâne aflate la capătul
existenţei.
5 îşi îndeamnă însoţitoarele la o comunicare absolută.
Comunicarea absolută constă în branşarea propriului
creier la creierele străine. Se aşează în cerc, antenele se
ating doar cu extremităţile, cele douăsprezece creiere
constituind unul singur.
Întrebare: Cum să fie dezamorsată bomba biologică cu
explozie întârziată care o ameninţă pe această exploratoare
953
atât de preţioasă?
Răspunsurile se înghesuie. Se exprimă ideile cele mai
nebune. Fiecare vrea să propună un remediu.
6 propune îmbuibarea lui 103 cu rădăcini de salcie
plângătoare, acidul salicilic vindecând, după părerea ei,
toate afecţiunile. Dar i se răspunde că bătrâneţea nu-i o
boală.
8 sugerează că, având în vedere că în creierul ei se află
informaţii preţioase, să-i fie scoase din cap şi să fie puse
într-un corp tânăr şi sănătos. Cel al lui 14 de exemplu. 14
nu e deloc încântată de această idee. Nici celelalte. Grupul
consideră că ar fi prea hazardat.
De ce să nu se aspire cât mai repede toţi feromonii
antenelor sale? emite 14.
Sunt prea mulţi, răspunse suspinând 5.
103 tuşeşte şi labialele îi tremură.
7 aminteşte celorlalte că dacă 103 ar fi fost o regină, ar
mai fi avut de trăit încă doisprezece ani.
Dacă 103 ar fi fost o regină...
5 cântăreşte ideea. Să se facă din 103 o regină n-ar fi
complet imposibil. Toate furnicile ştiu că există o substanţă
saturată de hormoni, lăptişorul de matcă, care are virtutea
de a transforma o insectă asexuată în sexuată.
Comunicarea se accelerează. Imposibil să se folosească
lăptişorul de matcă folosit de albine. Cele două specii au
caracteristici genetice prea diferite. Totuşi, albinele şi
furnicile au un strămoş comun: viespea. Viespile încă mai
există şi unele dintre ele ştiu cum să fabrice lăptişor de
matcă ca să creeze în mod artificial regine-viespe de
substituire în cazul în care unica lor regină ar deceda
accidental.
În sfârşit un mijloc de a alunga bătrâneţea! Antenele
celor douăsprezece furnici se agită cu frenezie. Cum să
găsească lăptişor de matcă de viespe?
954
 12 spune că ar cunoaşte un sat de viespi. Pretinde că
a asistat, o dată, din întâmplare, la metamorfoza unei
asexuate în femelă. Regina murise de o maladie
necunoscută şi lucrătoarele aleseseră una dintre ele ca să-i
ia locul. Îi dăduse să ingurgiteze un amestec închis la
culoare şi respectiva începuse să degaje după câteva clipe
mirosuri de femelă. Atunci, o altă lucrătoare fusese
stabilită ca să-i servească drept mascul. Îi fusese dată o
substanţă similară şi degajase într-adevăr arome de
mascul.
12 nu asistase la unirea celor două sexuate arificiale
create în stare de urgenţă, dar, la câteva zile, când trecuse
din nou pe-acolo, constatase că acel cuib era în continuare
activ şi populaţia lui crescuse
Ar putea să găsească acel loc în care trăiesc acele
viespi chimiste? 5.
Se află lângă marele stejar septentrional.
103 este cuprinsă de o mare agitaţie. Să devină
sexuată... Să aibă un sex... Ar fi deci posibil? Niciodată n-
ar fi îndrăznit să spere într-un astfel de miracol. Asta îi
redă imediat curajul şi sănătatea. Dacă chiar e posibil, vrea
un sex! La urma urmelor, este nedrept ca unele - pur şi
simplu prin hazardul naşterii - să aibă totul şi altele nimic.
Bătrâna exploratoare roşie îşi ridică antenele şi le îndreptă
în direcţia marelui stejar.
Rămâne totuşi o problemă importantă: marele stejar
se înalţă departe de acolo şi, ca să ajungă la el, trebuie să
traverseze marea zonă aridă a teritoriilor septentrionale,
cea care e numită deşertul uscat şi alb.

37.PRIMA PRIVIRE ASUPRA PIRAMIDEI MISTERIOASE

Peste tot copaci umezi şi verdeaţă.

Comisarul Maximilian Linart se îndreptă cu paşi
955
prudenţi spre piramida misterioasă din pădure.
Zărise un şarpe plin de înţepături de arici, dar ştia că
în pădure pot fi întâlnite tot felul de ciudăţenii. Poliţistului
nu-i plăcea pădurea. Pentru el era un mediu ostil, infestat
de animale târâtoare, zburătoare, viermuitoare şi vâscoase.
Pădurea era locul farmecelor rele. Pe vremuri, călătorii
erau abătuţi din calea lor de tâlhari. Aici se ascundeau
vrăjitoarele ca să se dedea practicilor esoterice. Cele mai
multe mişcări revoluţionare aici îşi organizau lupta de
gherilă. Robin Hood se folosise cu succes de ea ca să-i facă
zile fripte şerifului din Sherwood.
Când era mai tânăr, Maximilian visase să vadă
pădurea dispărând. Toţi aceşti şerpi, ţânţari, păienjeni îşi
râseseră de om din cale-afară de mult. Visa la o lume din
beton unde să nu fie nici urmă de junglă. Numai dale cât
vedeai cu ochii. Ar fi fost mai igienic. În plus, asta ar fi
permis circulaţia cu patine cu rotile pe distanţe mari. Ca să
treacă neobservat, Maximilian se îmbrăcase ca un tip ieşit
la plimbare.
"Cel mai bun camuflaj nu este acela care copiază
peisajul, ci acela care se integrează în mod natural în
peisaj". Totdeauna le spusese asta elevilor de la şcoala de
poliţie. In deşert remarci mai uşor un om în haine de
culoarea nisipului decât o cămilă.
În fine, reperă construcţia suspectă.
Maximilian Linart scoase binoclul şi observă piramida.
Imaginea copacilor se multiplica pe plăcile mari de
oglindă care camuflau clădirea la prima vedere. Dar un
detaliu trăda acel loc. Erau doi sori. Unul în plus.
Se apropie.
Oglinda era o alegere excelentă ca înveliş. Cu ajutorul
oglinzilor fac prestidigitatorii să dispară fete în cufere
străpunse cu săbiile ascuţite. Simplu efect optic.
Scoase carneţelul şi notă cu grijă:
956
 1. Anchetă asupra piramidei din pădure.
a) Observare de la distanţă.
Reciti ce scrisese şi se grăbi să rupă foaia. Nu era
vorba de o piramidă, ci de un tetraedru. Piramida are patru
feţe laterale, plus cea de la suprafaţa solului. Adică în total
cinci feţe. Tetraedrul are trei feţe laterale plus suprafaţa
solului. Adică în total patru feţe. Patru se spune tetra în
greceşte.
Corectă deci:
1. Anchetă asupra tetraedrului din pădure.
Una din marile calităţi ale lui Maximilian Linart era
capacitatea de a descrie exact ceea ce vedea, nu ceea ce
credea că vede. Acest dar al "obiectivităţii" îl ajutase să
evite multe greşeli.
Studiul desenului îi întărise această aptitudine. Când
desenezi, dacă vezi un drum, te gândeşti la un drum şi eşti
tentat să trasezi două linii paralele. Dar dacă retrasezi
"obiectiv" ceea ce vezi, perspectiva face ca, din faţă, un
drum să fir reprezentat printr-un triunghi, cele două
margini folosind ca linii de fugă, împreunându-se în fund,
la orizont.
Maximilian Linart îşi reglă binoclul şi reîncepu
examinarea piramidei. Era uimit. Chiar şi el se lăsase
obsedat de termenul "piramidă". Era adevărat că
"Piramidă" avea o conotaţie enigmatică şi sacră. Rupse deci
foaia. De data asta avea să facă o excepţie.
1. Anchetă asupra piramidei din pădure.
a) Observare de la distanţă.
- Edificiu destul de înalt. În jur de trei metri. Camuflat
de arbori şi arbuşti.
După ce termină schiţa, poliţistul se apropie şi mai
mult. Ajuns la câţiva metri de piramidă, comisarul reperă
pe pământul afânat urme de paşi omeneşti şi de labe de
câine, probabil lăsaţi de Gaston Pinson şi de setterul său
957
irlandez. Le desenă şi pe ele.
Maximilian dădu ocol edificiului. Nu avea uşă, nici
ferestre, nici coş, nici cutie de scrisori. Nimic care să evoce
o locuinţă a unui om. Numai beton acoperit de oglinzi şi un
vârf translucid.
Se dădu cinci paşi înapoi şi se uită îndelung la
construcţie. Proporţiile şi forma erau armonioase.
Indiferent cine fusese arhitectul care înălţase acea
piramidă ciudată în mijlocul pădurii, respectivul ajunsese
la o perfecţiune arhitecturală.

38. ENCICLOPEDIE

NUMĂRUL DE AUR: Numărul de aur este un raport

precis datorită căruia se poate construi, picta, sculpta,
îmbogăţind opera cu o forţă ascunsă.
Pornind de la acest număr au fost construite
piramidele lui Keops, templul lui Solomon, Partenonul şi
majoritatea bisericilor romane. Multe tablouri din
Renaştere respectă şi ele această proporţie.
Se pretinde că tot ce e construit fără a respecta
această proporţie sfârşeşte prin a se nărui.
Acest număr de aur se calculează în felul următor:
(1 + radical(5))/2
Adică 1,6180335.
Acesta este secretul milenar. Acest număr este
produsul imaginaţiei umane. El se verifică şi în natură.
Este, de exemplu, raportul de ecartament dintre frunzele
copacilor pentru a evita să-şi facă umbră reciproc. Este
numărul care defineşte locul buricului faţă de ansamblul
corpului omenesc.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III
958
39. DEŞERTUL

Orizontul se întinde la infinit, netulburat de o verticală

cât de mică.
103 merge în căutarea sexului promis. Articulaţiile îi
trosnesc, antenele i se usucă tot timpul şi pierde multă
energie lubrefiindu-le nervos cu laibialele tremurătoare. Cu
fiecare secundă care trece, bătrâna furnică simte şi mai
mult povara timpului. 103 simţea moartea planând asupra
ei ca o ameninţare permanentă. Ce scurtă e viaţa pentru
oamenii simpli! Ştie că dacă nu obţine un sex, toată
experienţa ei nu va fi servit la nimic, va fi învinsă de cel
mai implacabil adversar: timpul.
În urma ei vin cele douăsprezece exploratoare care au
luat hotărârea să o însoţească în odiseea ei.
Furnicile nu se opresc din mers decât atunci când
nisipul fin devine fierbinte sub picioarele lor. Pleacă mai
departe imediat ce primul nor acoperă soarele. Norii nu-şi
cunosc puterea.
Peisajul e format alternativ din nisip fin, pietriş, pietre,
stânci, praf de cristale. Există acolo toate formele de
minerale şi practic nici o formă vegetală sau animală. Când
apare o stâncă, furnicile o escaladează. Când se iveşte o
"băltoacă" de nisip atât de fin încât devine lichid, corpul
expediţionar preferă s-o ocolească decât să se înece. În
jurul celor treisprezece furnici se întind panoramele
splendide ale sierelor roz sau al văilor de un gri deschis.
Nu pierd direcţia nici atunci când sunt obligate să facă
ocoluri mari ca să evite lacurile de nisip prea fin. Furnicile
dispun de două mijloace de orientare privilegiate:
feromonii-pistă şi calculul unghiului orizontului în raport
cu raza de soare. Dar pentru călătoria în deşert mai
folosesc unul: organul lui Johnston, format din mici canale
959
craniene pline cu particule sensibile la câmpurile
magnetice terestre. Oriunde s-ar afla pe această planetă,
ele ştiu să-şi determine poziţia în funcţie de câmpurile
magnetice invizibile. Tot în acest fel ştiu să repereze şi
râurile subterane, căci apa uşor sărată modifică aceste
câmpuri.
Deocamdată, organele lui Johnston le spun că nu
există apă: nici deasupra, nici dedesubt, nici de jur
împrejur. Şi dacă vor să ajungă la stejarul imens, trebuie
să meargă drept înainte.
Exploratoarele le este din ce în ce mai mult foame şi
sete. În acel deşert uscat şi alb nu există prea mult vânat.
Din fericire, disting o prezenţă animală care le poate fi
utilă. Un cuplu de scorpioni în plină paradă amoroasă.
Acele arahnide mari sunt considerate periculoase, de aceea
furnicile preferă să aştepte să-şi termine zbânţuiala ca să-i
omoare când vor fi obosiţi.
Parada începe. Femela, uşor de recunoscut după
pântecele burduhănos şi culoarea brună, îşi apucă alesul
cu cleştişorii şi îl strânge de parcă ar vrea să-l atragă într-
un tangou. Apoi îl împinge înainte. Masculul, mai deschis
la culoare şi mai mic, merge înapoi cu spatele, supus
femelei. Plimbarea lor e lungă şi furnicile îi urmează fără să
îndrăznească să le tulbure dansul. Masculul se opreşte,
apucă o muscă uscată deja ucisă de el şi o oferă femelei.
Pentru că nu are dinţi, femela duce hrana cu ajutorul
cleştişorilor la şoldurile echipate cu margini tăioase. După
ce musca e făcută feliuţe, femela le suge. Apoi, cei doi
scorpioni se prind din nou de picioare şi reîncep să
danseze. În sfârşit, ţinându-şi partenera de un cleştişor,
masculul sapă cu celălalt o grotă. Ajutându-se cu
picioarele şi cu coada, scorpionul mătură şi sapă.
După ce grota e destul de mare ca să adăpostească
cuplul, masculul îşi invită partenera în micul "apartament".
960
Intră împreună sub pământ şi închid grota. Curioase, cele
treisprezece furnici sapă alături ca să vadă. Spectacolul
subteran nu e lipsit de interes. Burtă lângă burtă, ac
lângă ac, cei doi scorpioni se acuplează. Şi apoi, pentru că
acţiunea a stârnit foamea femelei, ea îl ucide pe masculul
epuizat şi îl înghite fără ezitare. Apoi iese singură, ghiftuită
şi veselă.
Furnicile consideră că a sosit momentul să atace. Cu
resturi ale masculului lipite încă pe părţile laterale, femela
nu are totuşi chef să lupte cu acele furnici pe care le
presimte ostile. Preferă să fugă. Aleargă mai repede decât
furnicile.
Cele treisprezece furnici regretă că nu au profitat de
acuplare ca să o atace. Trag în ea cu acid formic dar
carapacea femelei-scorpion este suficient de blindată ca să
reziste acestui atac. Grupul se resemnează cu resturile
masculului.
Asta ca învăţătură de minte să nu mai tragă cu ochiul!
Carnea de scorpion nu are gust bun şi încă le mai e foame.
Şi merg, merg şi iar merg prin deşertul infinit. Nisip,
stânci, pietre şi iar nisip. In depărtare zăresc o formă
sferică ciudată.
Un ou.
Ce caută un ou în mijlocul deşertului? Să fie un miraj?
Nu, oul pare foarte real. Insectele îl înconjoară ca şi cum ar
fi vorba de un monolit sacru, aşezat în mijlocul drumului
lor ca să le dea prilej de meditaţie. Adulmecă. 5 recunoaşte
mirosul. E vorba de un ou făcut de o pasăre din sud, un ou
de jijisă.
Jijisa seamănă cu o rândunică albă, cu ciocul şi ochii
negri.
Această pasăre prezintă o particularitate. Femela face
doar un singur ou şi nu are cuib. Îşi pune deci oul oriunde,
chiar oriunde. De cele mai multe ori în dezechilibru pe o
961
creangă, pe o frunză în vârful unei stânci, fără ca să caute
o nişă sau o stâncă protejată. Atunci nu e de mirare că
prădătorii care îl descoperă apoi - şopârle, păsări sau şerpi
- îl devorează într-o veselie. Şi dacă nu se ocupă de el
prădătorii, o pală de vânt este destul ca să-l răstoarne pe
acesta în echilibru. Când un pui norocos poate să iasă fără
să fi răsturnat chiar el oul, trebuie să aibă mare grijă să nu
cadă de pe creangă sau de pe marginea stâncii. Dar de cele
mai multe ori, puiul face ca oul să cadă în timp ce se
străduieşte să-l spargă şi acesta cade. Este foarte ciudat că
această pasăre neîndemânatică a putut să supravieţuiască
până în zilele noastre!
Furnicile se învârt în jurul acelui obiect insolit.
De data asta, oul a fost adus de o jijisă dintre cele mai
nepăsătoare. Şi-a lăsat unicul şi preţiosul moştenitor în
mijlocul deşertului, la îndemâna oricui.
Deşi... 103 îşi zice că, la urma urmelor, nu e chiar o
prostie. Căci în plin deşert e locul unde un ou nu poate să
cadă de sus.
5 se repede şi loveşte cu capul suprafaţa tare a
cochiliei. Oul rezistă. Tot grupul îl loveşte. Zgomote mici de
grindină fără rezultat. E enervant la culme să fii atât de
aproape de o rezervă atât de mare de hrană şi de lichid şi
să nu o poţi consuma!
103 îşi aminteşte atunci de un documentar ştiinţific.
Era vorba de principiul levierului şi de utilizarea lui pentru
ridicarea celor mai mari greutăţi. E momentul să pună în
practică această cunoştinţă. Sugerează să se ia o rămurică
uscată şi să fie plasată sub ou. Apoi cele douăsprezece să
înainteze progresiv pe levier astfel încât să formeze un
ciorchine care va servi drept contragreutate.
Furnicile îi dau ascultare, se agaţă în gol şi agită
picioarele ca să crească impulsul. 8, complet fascinată de
acest concept este cea mai activă. Sare uşor ca să atârne
962
cât mai mult. Merge: ovoidul monumental e dezechilibrat şi
începe să se încline până când cade.
Problemă: oul s-a răsturnat uşor pe nisipul afânat, dar
s-a stabilizat intact în poziţie orizontală. 5 are unele
îndoieli în privinţa tehnicilor Degetelor şi ia hotărârea să
revină la practicile furnicilor. Îşi închide strâns
mandibulele până când formează un triunghi ascuţit pe
care îl aplică cochiliei răsucind capul de la stânga la
dreapta ca un sfredel. Dar coaja e tare: rezultatul a o sută
de mişcări e doar o zgârietură deschisă la culoare. Câte
eforturi pentru un rezultat atât de neînsemnat! La Degete,
103 se obişnuise să vadă lucrurile funcţionând imediat şi a
pierdut răbdarea şi tenacitatea pe care o au însoţitoarele ei.
5 este epuizată. 13 îi ia locul, apoi 12, apoi alta. Îşi
transformă pe rând capul în sfredel. E nevoie de câteva zeci
de minute ca să apară o mică fisură şi dinăuntru să
ţâşnească un gheiser ca un fel de aspic transparent.
Furnicile se reped asupra lichidului hrănitor.
Satisfăcută, 5 îşi leagănă antenele. Tehnicile Degetelor
sunt originale, dar ale furnicilor şi-au dovedit eficacitatea.
103 amână pentru mai târziu această dezbatere. Are ceva
mai bun de făcut. Îşi vâră capul în gaură ca să aspire şi ea
substanţa galbenă suculentă. Solul e atât de fierbinte şi
uscat încât oul se transformă într-o omletă albă pe nisip.
Dar furnicilor le e prea foame ca să observe acest fenomen.
Mănâncă, beau, dansează în ou.

40. ENCICLOPEDIE

OUL: Oul de pasăre este o capodoperă a naturii. Să

admirăm mai întâi structura cochiliei. E formată din
cristale de săruri minerale triunghiulare. Extremităţile
lor ascuţite vizează centrul oului. Astfel încât, când
cristalele primesc o presiune din exterior, intră unele
963
în altele, se strâng, iar peretele devine şi mai rezistent.
Asemenea bolţilor catedralelor romane, cu cât
presiunea e mai puternică, cu atât structura devine mai
solidă. În schimb, dacă presiunea provine din interior,
triunghiurile se separă şi ansamblul se năruie cu
uşurinţă.
Astfel, oul este, din exterior, destul de solid ca să
suporte greutatea unei mame care cloceşte, dar şi
suficient de fragil din interior ca să permită puiului să
spargă coaja.
Aceasta mai are şi alte calităţi. Pentru ca
embrionul de pasăre să se dezvolte perfect, trebuie
totdeauna să fie plasat deasupra gălbenuşului. Se
întâmplă totuşi ca oul să se răstoarne. Nu are
importanţă. Gălbenuşul este încadrat de două
cordoane, fixate lateral membranei şi care foloseşte
drept suspensie. Efectul lor de resort compensează
mişcările oului şi restabileşte poziţia embrionului.
După ce a fost ouat, oul suferă o răcire bruscă, care
duce la separarea celor două membrane interne şi la
formarea unei pungi de aer. Aceasta va permite puiului
să respire câteva secunde ca să poată avea forţa să
spargă coaja şi chiar să piuie ca să-şi cheme mama în
ajutor în caz de dificultate.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

41. "UMORUL TÂNĂR"

În timp ce-şi pregătea o omletă în bucătăria

institutului medico-legal, medicul legist fu deranjat de o
sonerie. Era comisarul Maximilian Linart care venise să
964
afle cauzele decesului lui Gaston Pinson.
- Vreţi puţină omletă? îl întrebă medicul.
-Nu, mulţumesc, am mâncat. Aţi terminat autopsia lui
Gaston?
Omul îşi hăpăi repede omleta, bău un pahar cu bere,
apoi îmbrăcă o vestă albă ca să-l conducă pe poliţist până
la laborator.
Scoase un dosar.
Expertul analizase unii compuşi ai sângelui
defunctului şi îşi dăduse seama că se produsese o reacţie
foarte alergică. Descoperise un semn roşu pe gâtul
cadavrului şi ajunse la concluzia că moartea survenise în
urma... înţepăturii de viespe. Morţile provocate de
înţepătura de viespe nu erau ceva rar.
- Este destul ca viespea să înţepe întâmplător o venă
legată direct de inimă pentru ca veninul ei să devină
mortal, spuse medicul legist.
Explicaţia îl surprinse pe poliţist. Astfel, ceea ce
crezuse că fusese un asasinat se dovedea un simplu
accident în pădure. O înţepătură banală de viespe.
Rămânea totuşi piramida. Chiar dacă era vorba doar
de o simplă coincidenţă, nu era normal să mori dintr-o
înţepătură de viespe la baza unei piramide construită fără
autorizaţie în mijlocul unei păduri protejate.
Poliţistul îi mulţumi medicului legist şi plecă în oraş
cufundat în gânduri.
- Bună ziua, domnule!
Trei tineri se apropiau de el. Maximilian îl recunoscu
printre ei pe Gonzague, nepotul prefectului. Avea faţa plină
de vânătăi şi avea o urmă de muşcătură pe obraz.
- Te-ai bătut? îl întrebă poliţistul.
- Puţin! exclamă Gonzague. Am pocit o bandă de
anarhişti.
- Te interesează politica?
965
 - Facem parte din Şobolanii Negri, avangarda mişcării
de tineret a noii extreme drepte, preciză un alt băiat
întinzându-i un manifest.
"Afară cu străinii!", citi poliţistul care mormăi:
- Înţeleg, înţeleg.
- Problema noastră e că nu avem armament, spuse al
treilea acolit. Dacă am avea un revolver ca al
dumneavoastră, domnule, lucrurile ar fi "politic" mult mai
uşoare pentru noi.
Maximilian Linart constată că arma i se vedea din
haina deschisă şi se grăbi s-o încheie.
- Să ştii că revolverul nu înseamnă nimic, replică el. E
doar un instrument. Ceea ce contează este nervul de la
vârful degetului care apasă pe trăgaci. E un nerv foarte
lung...
- Nu cel mai lung, zise strâmbându-se de râs unul
dintre cei trei.
- Ei bine, bună seara, conchise poliţistul zicându-şi că
ăsta era probabil "umorul tânăr".
Gonzague îl reţinu.
- Domnule, să ştiţi că noi susţinem ordinea, insistă el.
Dacă aveţi într-o zi nevoie de noi, anunţaţi-ne fără ezitare.
Întinse o carte de vizită pe care Maximilian o puse
politicos în buzunar continuându-şi drumul.
- Suntem totdeauna gata să ajutăm poliţia, îi mai
strigă liceanul. Comisarul dădu din umeri. Timpurile se
schimbau. In tinereţea lui, nu şi-ar fi permis niciodată să
oprească un poliţist, această funcţie impresionându-1
foarte mult. Şi iată că, tineri fără nici o pregătire se ofereau
să facă pe poliţiştii benevoli! Grăbi pasul ca să ajungă mai
repede la soţia şi la fiica lui.

42. COCTEIL MOLOTOV

966
 După ce în sfârşit ajunse acasă, Julie se întinse pe pat
şi, cu ajutorul lanternei, începu să citească din
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. Voia să
înţeleagă despre ce fel de revoluţie vorbea acest Edmond
Wells.
Gândirea scriitorului i se părea confuză. Uneori vorbea
de "revoluţie", alteori vorbea de "evoluţie", şi în toate
cazurile "fără violenţă" şi "evitând spectaculosul". Voia să
schimbe mentalităţile în mod discret, aproape în secret.
Toate acestea erau cel puţin contradictorii. Existau
pagini care povesteau revoluţii, şi fu nevoită să întoarcă
multe altele înainte de a afla că, până atunci nici una nu
reuşise. Ca şi cum ar fi fost fatal ca o revoluţie să se
descompună sau să eşueze.
Julie găsi, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când
deschidea cartea, câteva pasaje interesante şi, printre
altele, câteva reţete pentru fabricarea cocteilurilor Molotov.
Existau mai multe feluri. Unele iau foc datorită dopului lor
de pânză, altele, mai eficace, se declanşează cu pastile
care, spărgându-se, eliberează compuşi chimici inflamabili,
"În sfârşit sfaturi practice pentru a face revoluţia", îşi zise
Julie. Edmond Wells preciza dozele compuşilor
cocteilurilor.
Simţi o durere în genunchiul unde se lovise. Ridică
pansamentul şi se uită la rană. Percepea fiecare os, fiecare
muşchi, fiecare cartilagiu. Zise cu voce tare:
- Bună ziua, genunchiule. Şi adăugă:
- Te doare vechea lume. Te voi răzbuna.
Se duse în remiză unde se aflau produsele şi uneltele
pentru grădinărit. Găsi acolo toate ingredientele necesare
pentru confecţionarea unei bombe incendiare.
Julie confecţionă o bombă artizanală. Fortăreaţa
liceului nu putea să-i reziste la infinit.

967
43. TIMPUL NISIPULUI

Sunt istovite. Exploratoarele n-au mai mâncat de

multă vreme şi încep să sufere de primele chinuri ale lipsei
de umezeală: antenele devin rigide, articulaţiile picioarelor
se sudează, sferele oculare se acoperă de o peliculă de praf
şi nu au salivă de prăpădit ca să le spele.
Cele treisprezece furnici iau informaţii despre direcţia
în care se află stejarul cel mare de la o colembolă de nisip.
Şi o mănâncă imediat ce primesc răspunsul. Există
momente în care "mulţumesc" e un lux mai presus de
forţele noastre.
Sug până şi articulaţiile picioarelor animalului ca să
recupereze cea mai mică moleculă de umiditate.
Dacă deşertul se întinde în continuare pe o distanţă
mare, vor pieri. 103 are dificultăţi la mers.
Ce n-ar da pentru măcar o jumătate de picătură de
rouă! Dar de câţiva ani, temperatura a crescut mult pe
planetă. Primăverile sunt calde, verile caniculare, toamnele
călduţe şi abia iarna se mai fac simţite frigul şi umiditatea.
Cunoşteau din fericire un mod de a merge care cruţă
extremitatea picioarelor. E vorba de tehnica furnicilor din
oraşul Yedi-bei-nakan. Trebuie să înaintezi folosind doar
patru din cele şase picioare apoi alternând cu alte patru.
Dispui astfel tot timpul de două picioare odihnite şi ferite
de fierbinţeala solului.
103, interesată de speciile străine, admiră acarienii,
acele "insecte ale insectelor", care bântuie în linişte acel
deşert, departe de predatorii lor. Se îngroapă când e cald şi
ies afară când se răcoreşte. Furnicile se hotărăsc să-i imite.
Probabil că sunt la fel de minusculi pentru noi cum
suntem noi pentru Degete, şi totuşi, în acest caz, ne dau
un exemplu de supravieţuire.
Asta îi dovedeşte lui 103 că nu trebuie să subestimezi
968
nici dimensiunile superioare şi nici dimensiunile inferioare.
Ne aflăm în echilibru între acarieni şi Degete.
Răcorindu-se, furnicile ies din adăpostul nisipului.
O coleopteră roşie trece prin faţa lor. 15 vrea să tragă
dar 103 îi spune că doborârea ei n-ar folosi la nimic. Acea
insectă nu e roşie din întâmplare. Trebuie să se ştie că, în
natură, tot ceea ce prezintă culori care frapează este toxic
sau periculos.
Insectele nu sunt nebune. Doar n-au să se afişeze în
roşu stacojiu în faţa tuturor din plăcerea de a atrage pe
prădători. Fac asta ca să le semnaleze tuturor că e inutil să
le caute nod în papură.
14 pretinde că unele insecte se fac roşii ca să se creadă că
sunt toxice deşi nu sunt.
7 adăugă că a văzut evoluţii paralele şi
complementare. Două specii de fluturi au exact aceleaşi
desene pe aripi. Una are aripi toxice, cealaltă nu. Dar
specia toxică este la fel de protejată ca şi cealaltă, căci
păsările recunosc desenele de pe aripi şi, crezând că sunt
toxice, le evită.
103 crede că, atunci când există o îndoială, e mai bine
să nu rişti să te otrăveşti.
15, lasă coleopteră să plece cu părere de rău. 14, mai
tenace o urmăreşte şi o doboară. Gustă din ea. Toate cred
că va muri, dar nu. Era într-adevăr un mimetism care
urmărea ca ceilalţi să creadă în toxicitatea ei.
Mănâncă toate din insecta roşie. În timp ce merg,
furnicile discută despre mimetism şi despre semnificaţia
culorilor. De ce unele fiinţe sunt colorate şi altele nu?
Pe acea caniculă şi uscăciune, o astfel de discuţie
despre mimetism pare nepotrivită. 103 crede că de vină ar
putea să fie influenţa ei proastă, latura degenerată în
contact cu Degetele. Dar recunoaşte că, chiar dacă a vorbi
înseamnă risipă de umiditate, asta prezintă avantajul că
969
nu mai simţi oboseala şi durerea.
16 povesteşte că a văzut o omidă luând forma unui
cap de pasăre ca să sperie altă pasăre. 9 pretinde că a-
văzut o muscă luând forma unui scorpion ca să respingă
un păianjen.
Era în metamorfoză completă sau metamorfoză
incompletă? întreabă 4.
La insecte, această temă de discuţie e frecventă. Le
place să vorbească despre metamorfoză. A existat
totdeauna un clivaj între insectele cu metamorfoză
completă şi cele cu metamorfoză incompletă. Cele care au
metamorfoza completă, cunosc patru faze: ou, larvă, nimfă,
adult. E cazul fluturilor, furnicilor, viespilor, albinelor, dar
şi a puricilor şi gărgăriţelor. Cele care au metamorfoza
incompletă, cunosc doar trei faze: ou, larvă şi adult. Se
nasc în stadiu de adult în miniatură şi cunosc transformări
graduale. Cam ăsta ar fi cazul lăcustelor, urechelniţelor,
termitelor şi libărcilor.
Nu se prea ştie asta, dar "metamorfozatele complete"
au un fel de dispreţ faţă de "metamorfozatele incomplete".
Sunt bebeluşi care devin bebeluşi bătrâni, nu bebeluşi care
devin adulţi.
Era o muscă cu metamorfoză completă, răspunde 9 ca
şi cum ar fi fost vorba de ceva foarte evident.
103 merge şi se uită la soare care dispare lent la
orizont într-o mare de galben şi de portocaliu. În minte îi
vin idei ciudate, provocate poate de o insolaţie. Soarele e
un animal cu metamorfoză completă? De ce natura a pus-o
în contact cu acei monştri, pe ea şi numai pe ea? De ce un
singur individ are o responsabilitate atât de mare?
Se îndoieşte pentru prima dată de misiunea ei. Doreşte
un sex, vrea să ajute la evoluţia lumii, să creeze o alianţă
între Degete şi furnici... Oare au vreun sens toate astea? Şi
dacă da, de ce foloseşte natura căi atât de hazardate ca să-
970
şi atingă scopurile?

44. ENCICLOPEDIE

CONŞTIINŢA VIITORULUI: Ce deosebeşte omul de

celelalte specii animale? Faptul că are un deget
opozabil celorlalte degete ale mâinii? Limbajul?
Creierul hipertrofiat? Poziţia verticală? Poate că pur şi
simplu conştiinţa viitorului. Toate animalele trăiesc în
prezent şi trecut. Analizează ceea ce se întâmplă şi
compară cu ceea ce au experimentat deja. Omul însă
încearcă să prevadă ce se va întâmpla. Această
înclinaţie de control a viitorului a apărut probabil
atunci când omul, în neolitic, a început să fie interesat
de agricultură. Renunţă din acel moment la cules şi la
vânătoare, surse de hrană aleatoare, ca să prevadă
recoltele viitoare. Prin urmare, era logic ca viziunea
viitorului să devină subiectivă, şi deci diferită pentru
fiecare fiinţă umană. Oamenii au început deci cât se
poate de natural să elaboreze un limbaj ca să descrie
acest viitor. Cu conştiinţa viitorului s-a născut limbajul
care îl descria.
Limbajele vechi dispuneau de puţine cuvinte şi de
o gramatică simplistă ca să vorbească despre viitor, în
timp ce limbajele moderne îşi perfecţionează continuu
gramatica.
Pentru a confirma promisiunile de viitor, trebuia,
în mod logic, să se inventeze tehnologia. Ăsta a fost
începutul angrenajului.
Dumnezeu este numele dat de oameni la tot ceea
ce le scapă din stăpânirea viitorului. Dar tehnologia
permiţându-le să controleze din ce în ce mai bine acest
viitor, Dumnezeu va dispărea progresiv, înlocuit de
meteorologi, futurologi şi toţi cei care cred că ştiu,
971
datorită folosirii maşinilor, cum va arăta ziua de mâine
şi de ce acest mâine va fi aşa şi nu altfel.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

45. GREUTATEA OCHILOR

Maximilian Linart se uită multă vreme la piramidă. O

desenă din nou pe carneţel ca să-i sesizeze mai bine forma
şi existenţa ei nepotrivită în mijlocul acelei păduri. Apoi îşi
examină cu grijă desenul ca să se asigure că era
asemănător întru totul cu ceea ce vedea în faţa lui. La
şcoala de poliţie, comisarul Linart spunea că dacă observi
îndelung pe cineva sau ceva, până la urmă primeşti mii de
informaţii preţioase. Şi uneori asta era de ajuns ca să
rezolvi orice enigmă.
Numea acest fenomen "sindromul Iericon".
Aceeaşi tehnică o folosise pentru a-şi seduce soţia,
Scynthia. Aceasta era genul de femeie de o mare frumuseţe
care obişnuia să-i trimită la plimbare cu semeţie pe toţi
pretendenţii.
Maximilian o remarcase la o defilare de manechine
unde era de departe cea mai atrăgătoare şi deci cea mai
râvnită de toţi bărbaţii prezenţi. El se uitase îndelung la ea.
La început, această privire fixă şi pătrunzătoare o jenase pe
tânăra femeie, apoi o intrigase. Şi numai privind-o,
Maximilian Linart descoperise tot felul de elemente care,
mai apoi, îi permisese să se branşeze pe lungimea de undă
a Scynthiei. Tânăra femeie purta un medalion cu semnul ei
astrologie: Peştii. Purta cercei care îi infectau lobii. Folosea
un parfum foarte greu. La masă, se aşezase lângă ea şi
începuse să vorbească despre astrologie. Analizase forţa
972
simbolurilor, diferenţa dintre semnele de apă, de pământ şi
de foc. Scynthia, după o neîncredere iniţială, începuse să-şi
expună părerile cât se poate de natural. Apoi discutaseră
despre cercei. Şi amintise despre o substanţă nouă
antialergică care permitea suportarea bijuteriilor din cele
mai diferite aliaje. Conversaţia abordase apoi alte subiecte:
parfumuri, machiaj, regim alimentar. "La început, trebuie
să-l faci pe celălalt să se simtă în largul lui plasându-te pe
propriul său teren."
După ce abordase subiectele cunoscute de ea, Maximii
ian Linart trecuse la cele pe care ea nu le cunoştea: filme
rare, gastronomic exotică, cărţi cu tiraj limitat. Mişcarea
următoare, în strategia sa amoroasă, fusese simplă:
exploatase un paradox pe care îl remarcase. Femeilor
frumoase le place să le vorbeşti de inteligenţa lor; femeilor
inteligente le place să le vorbeşti de frumuseţea lor.
A treia mişcare: îi ghicise în palmă. Nu se pricepea
deloc dar îi spusese tot ce doreşte să audă orice om: avea
un destin deosebit, va cunoaşte o mare dragoste, va fi
fericită, va avea doi copii - doi băieţi.
În sfârşit, ultima mişcare: se prefăcuse că se
interesează de cea mai bună prietenă a ei, ceea ce stârnise
imediat gelozia tinerei femei. După trei luni erau căsătoriţi.
Maximilian se uita la piramidă. Acel triunghi avea să
fie mai dificil de cucerit. Se apropie de ea. O atinse. O
mângâie.
I se păru că aude un zgomot în interiorul construcţiei.
Îşi puse carnetul în buzunar şi îşi lipi urechea de latura-
oglindă. Percepu glasuri. Era clar că erau oameni în
interiorul acelei clădiri ciudate. Ascultă cu atenţie şi auzi
deodată o împuşcătură.
Surprins, comisarul făcu un pas înapoi. Era totuşi
sigur că detunătura provenea din interiorul piramidei. Îşi
lipi din nou urechea de perete şi, de data asta, auzi strigăte
973
urmate de zgomotul unor roţi de trăsură. Muzică clasică.
Aplauze. Nechezat de cai. Ţăcănitul unei mitraliere.

46. CALOPTERIXUL ULTIMEI ŞANSE

Cele treisprezece furnici nu mai pot. Nu mai emit nici

cea mai mică frază feromonală. Trebuie să economisească
chiar şi umiditatea acelor vapori care le permit să
comunice.
103 discerne deodată o mişcare pe cerul uniform. Un
calopterix Acele mari libelule, a căror existenţă datează din
negura timpului, sunt pentru furnici cum sunt pescăruşii
pentru marinarul rătăcit: indică proximitatea unei zone
vegetale. Furnicile recapătă curaj. Îşi freacă ochii ca să-şi
ascută vederea şi să urmărească mai bine mişcările
calopterixului.
Libelula coboară şi aproape că le atinge cu cele patru
aripi nervoase. Furnicile se opresc ca să observe insecta
maiestuoasă. În fiecare dintre nervuri circulă sânge care
pulsează. Libelula este cu adevărat regina zborului. Nu
numai că e în stare să se stabilizeze în zbor geostaţionar,
dar cu cele patru aripi independente, e singura insectă care
ştie să zboare înapoi.
Umbra imensă se apropie, se stabilizează, demarează
din nou, se roteşte în jurul lor. Pare că vrea să le conducă
spre salvare. Zborul ei liniştit indică faptul că corpul nu
suferă de lipsă de umiditate.
Furnicile o urmează. Simt în sfârşit aerul răcorindu-se
puţin. O friză cu firişoare întunecate apare în vârful unei
coline golaşe. Iarbă. Iarbă! Iar acolo unde e iarbă, e sevă şi
deci răcoare şi umiditate. Sunt salvate.
Cele treisprezece furnici gonesc spre acel loc. Se
ghiftuiesc cu purici şi alte câteva insecte prea mici ca să-şi
revendice dreptul la supravieţuire. Deasupra ierbii, câteva
974
flori se oferă antenelor lor avide: melise, narcise, ciuboţica-
cucului, zambile, ciclame. Mai sunt şi afine pe arbuşti şi
soc, merişor, măceşi, aluni sălbatici, păducel şi coarne. Un
adevărat paradis!
N-au mai văzut niciodată o regiune atât de luxuriantă.
Peste tot numai fructe, flori, ierburi şi vânat mic alergând
mai încet ca un jet de acid formic. Aerul e plin de polen iar
pământul e presărat cu seminţe în germene.
Furnicile se hrănesc pe săturate, umplându-şi la refuz
guşa care digeră şi guşa socială. Totul li se pare suculent.
Foamea şi setea dau alimentelor un gust extraordinar. Cel
mai mic grăunte de păpădie se impregnează cu mii de
savori, de la dulce la sărat trecând prin amar. Până la rouă
pe care o aspiră pe pistilul florilor şi care e plină de nuanţe
gustative cărora furnicile nu le acordaseră până atunci nici
o importanţă.
5, 6 şi 7 îşi trec una alteia staminele numai pentru
plăcerea de â le linge sau de a le mesteca ca pe o chewing-
gum. Se scaldă în polenul unei părăluţe şi, ameţite, aruncă
una în alta cu bulgări galbeni la fel ca bulgării de zăpadă.
Emit feromoni acidulaţi care le pişcă atunci când îi
recepţionează.
Mănâncă, beau, se spală apoi mănâncă iar, beau iar şi
din nou se spală. Ostenite în cele din urmă, furnicile se
freacă în iarbă şi rămân acolo, savurând fericirea de a fi în
viaţă.
Cele treisprezece războinice au traversat marele deşert
alb septentrional şi au scăpat nevătămate. Sunt ghiftuite,
se calmează, se ating şi discută.
În sfârşit liniştite, 10 îi cere lui 103 să le mai
vorbească despre Degete. Poate se teme că bătrâna
exploratoare va muri fără să le fi dezvăluit toate secretele.
103 aminteşte despre o invenţie ciudata a Degetelor:
semafoarele tricolore. E vorba de nişte semnale pe care le
975
pun pe piste în scopul de a evita ambuteiajele. Când
semnalul are culoarea verde, toate Degetele înaintează pe
pistă. Când apare culoarea roşie, toţi se opresc pe loc ca şi
cum ar fi morţi.
5 spune că ar putea să fie un bun mijloc pentru
oprirea invaziilor Degetelor. Ar fi de ajuns să se fixeze peste
tot semnale roşii. Dar 103 le spune imediat că există
Degete care nu respectă semnalele. Merg cum îi taie capul.
Va trebui găsit altceva.
Dar umorul ce-i? întreabă 10.
103 consimte să le povestească o glumă de-a
Degetelor, dar constată că, neînţelegând nici una, nu a
reţinut nici una. Îşi aminteşte vag de o istorioară cu un
eschimos pe o banchiză, dar nu a reuşit niciodată să afle ce
era acela un eschimos şi nici o banchiză.
Şi totuşi, e posibil să fie una care să poată fi povestită.
Gluma cu furnica şi cu greierul.
Un greier cântă toată vara şi se duce să ceară de
mâncare la o furnică. Furnica răspunde că nu, nu vrea să-i
dea nimic.
În acest moment al naraţiunii, cele douăsprezece
exploratoare nu pricep de ce furnica încă nu l-a devorat pe
greier. 103 răspunde că astea sunt glumele. Nu înţelegi
niciodată nimic şi, totuşi, le. provoacă spasme Degetelor.
10 vrea să afle sfârşitul acestei istorioare ciudate.
Greierele pleacă şi moare de foame.
Cele douăsprezece furnici consideră sfârşitul dezolant.
Pun întrebări în încercarea de a prinde un fir. De ce
greierele cântă toată vara deşi toată lumea ştie că greierii
nu cântă decât ca să-şi atragă partenerii sexuali şi apoi tac
după acuplare? De ce nu încearcă furnica să recupereze
cadavrul greierului mort de foame ca să-l taie în bucăţi şi
să facă din el pateu?
Discuţia se întrerupe brusc. Mica trupă a simţit iarba
976
fremătând, petalele crispându-se, zmeura modificându-şi
savoarea sevei. Animalele din jur amuţesc. În aer pluteşte
primejdia. Ce se întâmplă? Cele treisprezece furnici roşii de
pădure îi sperie atât de rău?
Nu. O ameninţare înăbuşită face rămurişul să vibreze.
Se simte un miros de teamă. Cerul se întunecă. E doar ora
prânzului, e cald şi totuşi soarele, resemnat parcă în faţa
unui adversar superior, dispare. Cele treisprezece furnici
îşi ridică antenele. Un nor negru se apropie, sus, departe
pe cer. Cred la început că norul aduce furtună. Dar nu. Nu
e vorba nici de ploaie şi nici de vânt. 103 crede că e posibil
să treacă pe-acolo întâmplător Degete zburătoare. Dar nu e
nici asta.
Furnicile nu se bucură de o vedere suficientă ca să
vadă foarte bine departe, dar treptat înţeleg ce înseamnă
acel nor lung şi negru la altitudine. Se aude un zbârnâit.
Acel nor e format din... Lăcuste-de-fâneţe! Un nor de
lăcuste migratoare!
În mod normal, prezenţa lor este excepţională în
Europa. Se cunosc doar câteva rare invazii în Spania şi în
Franţa, pe Coasta de Azur dar, de când temperatura
generală a crescut, animalele din sud trec Loara.
Monoculturile au sporit şi mai mult mărimea acestor nori
periculoşi.
Lăcuste migratoare! Lăcustele pe care: le întâlneşti
singure sunt nişte insecte încântătoare, graţioase, amabile
şi delicioase la gust, dar în grup reprezintă cel mai rău
flagel.
Când e singură, lăcusta migratoare adoptă o culoare
cenuşie şi o atitudine foarte modestă. Dar imediat ce
ajunge împreună cu alte lăcuste, îşi schimbă culoarea în
roşu, apoi în roz, apoi în portocaliu şi în cele din urmă în
galben. Culoarea şofranului indică faptul că a ajuns în
culmea fazei de excitaţie sexuală. Din acel moment se
977
ghiftuieşte şi se acuplează cu toate femelele pe care la are
la îndemână. Frenezia ei sexuală este la fel de
spectaculoasă ca şi frenezia alimentară. Ca să şi le
satisfacă pe amândouă, e gata să distrugă totul în calea ei.
Singură, lăcusta trăieşte noaptea sărind de colo-colo.
În grup, lăcusta trăieşte ziua zburând. Lăcusta singuratică
se târăşte prin deserturi, fiind adaptată la uscăciune.
Lăcusta gregară suportă perfect umiditatea şi invadează
fără teamă culturi şi păduri.
Să fie asta o manifestare a ceea ce televiziunea
Degetelor numeşte "puterea mulţimilor"? Numărul aboleşte
inhibiţiile, distruge convenţiile, afectează respectul faţă de
viaţa celorlalţi.
5 lansează ordinul să facă cale întoarsă dar toate ştiu
că este deja prea târziu. 103 priveşte cum se apropie norul
morţii.
Sunt sus în văzduh, miliarde, şi, peste câteva secunde,
se vor abate asupra solului. Cele treisprezece belokaniene
îşi ridică antenele curioase şi speriate.
Norul întunecat se roteşte pe cer vrând parcă să ucidă
mai întâi prin spaimă tot ce palpită sub el. Curenţii aerieni
antrenează acea masă în volute asemănătoare cu banda lui
Mobius. Câteva exploratoare doresc tare mult, fără să
creadă cu adevărat în asta, că s-au înşelat şi că nu e decât
un nor de praf, de praf foarte des.
Norul întunecat se întinde şi formează simboluri
esoterice, anunţătoare de ruină.
Pe pământ nu mai mişcă nici una. Toate aşteaptă.
Aşteaptă mai ales ca 103, atât de experimentată, să
găsească o soluţie originală.
103 nu are nici o soluţie. Îşi verifică rezerva de acid
formic din abdomen şi se întreabă câte lăcuste va putea să
omoare cu ea.
Norul coboară încetişor, învârtejându-se. Se aude din
978
ce în ce mai distinct clămpănitul a miriade de mandibule
avide. Iarba se ghemuieşte, ştiind instinctiv că acele
lăcuste vorace înseamnă sfârşitul ei.
103 constată că cerul se întunecă din ce în ce mai
mult. Cele treisprezece se grupează în cerc, cu abdomenul
ridicat, gata să tragă.
Gata, ca nişte paraşutişti ai unei armate colosale
veniţi cu cercetaşi, primele lăcuste cad pe pământ ricoşând
în salturi pline de stângăcie. Dar se stabilizează repede pe
picioare şi încep să înghită tot ce trăieşte în jur.
Mănâncă şi se împerechează.
Cum ajunge pe pământ o lăcustă femelă, un mascul
sare la ea pentru acuplare. Imediat ce acuplarea se
termină, femelele încep să ouă pe pământ cu o stupefiantă
şi teribilă fecunditate. Marea armă a lăcustei este
promptitudinea cu care îşi răspândeşte masiv ouăle.
Mai puternic decât jetul de acid al furnicilor, mai
înspăimântător decât vârful roz al Degetelor: sexul
lăcustelor!

47. ENCICLOPEDIE

DEFINIŢIA OMULUI: Cu toate membrele dezvoltate,

un fetus de şase săptămâni este deja un om? Dacă da,
atunci un fetus de trei săptămâni este un om? Un ovul
abia fecundat este un om? Un bolnav în comă, care nu
a mai devenit conştient de şase ani, dar căruia inima îi
bate şi plămânii îi respiră, mai e încă un om?
Un creier omenesc, viu dar izolat într-un lichid
nutritiv, e un om?
Un computer capabil să reproducă toate
mecanismele gândirii unui creier uman este demn să
fie numit uman?
Un robot exterior similar cu un om şi dotat cu un
979
creier similar cu cel al omului este o fiinţă omenească?
Un om clonat, fabricat prin manipulare genetică ca
să constituie o rezervă de organe pentru a face faţă
unor eventuale deficienţe ale fratelui său geamăn, e o
fiinţă omenească?
Nimic nu este evident. Din Antichitate şi până în
Evul Mediu, s-a considerat că femeile, străinii şi sclavii
nu erau fiinţe omeneşti. În mod normal, legislatorul se
consideră a fi singurul capabil să perceapă ceea ce e şi
ceea ce nu e o "fiinţă omenească". Ar trebui să i se mai
alăture biologi, filozofi, informaticieni, geneticieni,
oameni ai Bisericii, poeţi, fizicieni. Căci, în realitate,
noţiunea de "a fi uman" va deveni din ce în ce mai greu
de definit.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

48. TRECERE LA ROCK

Julie ajunse în faţa uşii mari şi solide de stejar din

spatele liceului şi se debarasează de micul rucsac. Scoase
cocteilul Molotov meşterit de ea. Acţionă bricheta, dar
bricheta nu scoase nici o flacără, ci numai câteva scântei.
Piatra era uzată. Căută în micul rucsac şi găsi o cutie de
chibrituri. Acum nimic nu o mai putea împiedica să arunce
sticla incendiară asupra uşii. Aprinse chibritul şi:
- Ah! Ai venit, Julie?
Julie puse repede la loc bomba incendiară. Cine o
deranja? Se întoarse şi îl zări pe David.
- Te-ai hotărât să intri în grupul nostru? întrebă el.
Portarul se apropia de ei.
- Exact, răspunse ea ascunzând mai bine sticla.
980
 - Atunci, hai cu mine.
David o conduse pe Julie spre mica sală de sub
cafenea unde cei Şapte Pitici îşi desfăşurau activitatea. Unii
îşi acordau deja instrumentele.
- Ia uite, avem vizitatori! zise Francine.
Încăperea era mică. Abia era loc pentru o estradă plină
de instrumente muzicale. Pereţii erau acoperiţi cu fotografii
ale grupului lor, la aniversări sau la serate dansante.
Ji-woong închise uşa ca să nu-i deranjeze nimeni.
- Credeam că n-ai să vii, îi zise Narcis ironic.
- Am vrut să văd doar cum cântaţi, atâta tot.
- N-ai ce căuta aici. N-avem nevoie de turişti! exclamă
Zoe. Suntem un grup rock, ori cânţi cu noi, ori pleci!
Văzând că Julie nu se mişcă, Ji-woong interveni:
- Ştii să cânţi la un instrument? întrebă el.
- Nu. Dar am luat lecţii de canto.
- Şi ce cânţi?
- Am o voce de soprană. Cânt mai ales arii de Purceii,
Ravel, Schubert, Faure, Satie... Voi ce gen de muzică
cântaţi?
- Rock.
- Rock şi-atât nu mai spune nimic azi. Ce fel de rock?
Paul îi explică:
- Referinţele noastre sunt Genesis prima perioadă,
albumele Nursery Crime, Foxtrot, The Lamb Lies Down On
Broadway, până la A Trick of Tail... şi tot Yes, cu o
preferinţă pentru albumele Close to the Edge, Tormato... şi
tot Pink Floyd, şi aici cu preferinţă pentru Animals, Wish
You Were Here şi The Wall.
Julie dădu din cap ca o cunoscătoare.
- Aha! Melodii de rock progresiv foarte vechi, plin de
praf, din anii şaptezeci!
Remarca nu le căzu bine celorlalţi. Asta era muzica lor
de referinţă. David o întrebă:
981
 - Zici că ai făcut canto. De ce n-ai încerca să cânţi cu
noi?
- Nu, mulţumesc. Am fost operată de noduli şi medicul
m-a sfătuit să nu forţez coardele vocale.
David insistă:
- Am putea încerca un blues. Nu eşti obligată să forţezi
vocea. E destul să fredonezi.
Toţi fură de acord, cu excepţia lui Zoe care rămânea
sceptică. Fiecare îşi ocupă locul, iar Paul se apropie de
masa de sonorizare şi regla potenţiometrele.
Julie luă microfonul. O clipă i se păru că timpul se
opreşte apoi buzele i se dezlipiră, maxilarele se destinseră,
gura i se deschise şi se avântă.
Pe acea melodie lentă, Julie fredonă primele cuvinte
care îi trecură prin minte.
La sfârşit urmă o tăcere lungă. Francine se depărtă de
claviatură şi aplaudă prima, urmată repede de toţi ceilalţi.
- Sigur nu e ceea ce facem noi în mod obişnuit, dar e
interesant, constată Narcisse cu un ton serios.
- Ai trecut examenul, o anunţă David. Dacă vrei, poţi
să rămâi cu noi şi să faci parte din grup.
- Oricum, noi te-am adoptat, sublinie Ji-woong. Dacă
vrei, de acum înainte poţi să fii solistul nostru vocal.
- Păi, ştiţi...
-Nu mai face mofturi, îi şopti Zoe la ureche. O să ne
oboseşti.
- Ei bine..., de acord.
- Bravo! exclamă David.
Apoi cântară alte câteva melodii, după care hotărâră
să plece acasă.
- M-am certat cu mama şi nu prea am chef să mă
întorc la domiciliul familial în seara asta. Poate să mă
găzduiască vreunul dintre voi în noaptea asta? întrebă
Julie.
982
 - David, Zoe, Leopold şi Ji-woong dorm la căminul
liceului. Dar Francine, Narcisse şi cu mine suntem externi.
Te vom găzdui pe rând dacă ai nevoie. Poţi veni la mine în
seara asta, îi propuse Paul. Avem o cameră pentru prieteni.
Ideea nu păru s-o entuziasmeze pe Julie. Francine
înţelese că nu avea nici un chef să stea la un băiat şi o
invită să doarmă în apartamentul ei. Julie acceptă imediat.

49. ENCICLOPEDIE

MIŞCARE DE VOCALE: În câteva limbi vechi -

egipteană, ebraică, feniciană - nu există vocale, ci doar
consoane. Vocalele reprezintă vocea. Dacă, printr-o
reprezentare grafică i se dă voce cuvântului, i se dă prea
multă forţă, căci i se dă în acelaşi timp viaţă.
Un proverb spune: "Dacă ai fi în stare să scrii perfect
cuvântul şifonier, te-ai trezi cu mobila în cap".
Chinezii au avut acelaşi sentiment. În secolul II e.n.,
cel mai mare pictor al timpului său, Wu Daozi, a fost
chemat de împărat care i-a cerut să deseneze un dragon
perfect. Artistul I-a pictat în întregime, mai puţin ochii. "De
ce-ai uitat ochii?" I-a întrebat împăratul. "Pentru că dacă i-
aş desena ochii, şi-ar lua zborul", a răspuns Wu Daozi.
Împăratul a insistat, pictorul a desenat ochii şi legenda
spune că dragonul şi-a luat zborul.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III

50. EMISARII NORILOR

103 şi însoţitoarele ei se extenuează de câteva minute

în bătălia împotriva lăcustelor. Buzunarul abdominal cu
acid al lui 103 este aproape gol. Bătrâna furnică nu mai
983
poate decât să lovească cu mandibula, ceea ce este şi mai
obositor.
Lăcustele nu opun o adevărată rezistenţă. Nici măcar
nu luptă. Mulţimea lor constituie o ameninţare căci, fără
încetare, plouă din cer ca o grindină sinistră de picioare şi
mandibule înfometate.
O ploaie ternă fără oprire.
În mai multe straturi, cu o grosime de şase-şapte
lăcuste migratoare, pământul e acum acoperit de insecte
cât vezi cu ochii 103 atacă cu mandibulele şi taie, taie, taie
corpurile ca o seceră. Nu a depăşit cu bine atâtea obstacole
ca să cedeze în faţa unei specii a cărei singură inteligenţă
constă în a produce cantităţi imense de copii.
La Degete, îşi aminteşte ea, când apare suprapopulare
umană, femeile înghit hormoni, numiţi pilule, ca să fie mai
puţin fertile Asta ar trebui făcut. Toate acele lăcuste
invadatoare ar trebui îndopate cu pilule. Ce merit e să
fabrici douăzeci de copii acolo unde nu e nevoie decât de
unul sau doi? În ce constă interesul să faci la ouă din care
să iasă o populaţie masivă, când ştii foarte bine că nu o vei
putea îngriji şi nici educa, şi că nu va putea să crească
decât parazitând toate celelalte specii?
103 refuză să se supună dictaturii acelor ouătoare
frenetice. Bucăţi de lăcuste zboară în jurul ei. De prea
multă activitate, mandibulele au început s-o doară.
O rază de soare străpunge deodată norul întunecat şi
luminează un afin. E un semn. 103 se grăbeşte să se caţere
împreună cu însoţitoarele ei. Ca să-şi recapete vigoarea,
furnicile se hrănesc cu afine care pocnesc sub ascuţişul
mandibulelor.
Fuga e singura soluţie.
103 încearcă să-şi regăsească calmul. Ridică antenele
spre cer. Pământul e o spumă de elitre, dar ploaia de
lăcuste s-a oprit şi a reapărut soarele. Ca să-şi recapete
984
curajul, fredonează vechiul cântec belokanian:
Soare, intră în carcasele noastre scobite Pune-ne în
mişcare muşchii care ne dor Şi uneşte-ne gândurile
divizate.
Cele trei furnici stau suspendate la extremitatea celor
mai de sus rămurele ale afinului şi valul de lăcuste vine
spre ele. Sunt ca pe un ac în mijlocul unei mări agitate.

51. ACASĂ LA FRANCINE

Etajul şapte. E foarte obositor fără ascensor. Îşi trag

sufletul pe palier. Ce bine e când ajungi. Acolo sus se
simţeau la adăpost de pericolele străzii.
Era penultimul etaj, totuşi ajungea şi până acolo
mirosul gunoaielor părăsite de gunoierii aflaţi în grevă.
Tânăra blondă îşi căută cheile în buzunarul mare care îi
ţinea loc de geantă şi, după ce scotoci într-o masă de
obiecte heteroclite, scoase victorioasă cheile. Descuie cele
patru broaşte ale uşii apoi lovi puternic cu umărul "pentru
că lemnul s-a umflat din cauza umidităţii şi uşa se
blochează". La Francine nu vedeai decât computere şi
scrumiere. Ceea ce numea pompos "apartament" era în
realitate doar o mică garsonieră. O inundaţie veche a
vecinilor de deasupra împodobise tavanul cu un fel de
aureolă. Asta e o regulă la bloc: vecinii de deasupra lasă
totdeauna apa să dea afară din cadă. Iar cei de dedesubt
blochează toboganul de gunoi cu saci prea voluminoşi.
Hârtia tapetului era maro. Probabil că Francine nu se
ocupa prea mult de menaj. Peste tot era praf. Julie
consideră totul puţin cam deprimant.
- Simte-te ca acasă, fă-te comodă, îi zise Francine
arătându-i un fotoliu hodorogit, luat probabil de la
vechituri.
Julie se aşeză şi Francine observă că genunchiul ei
985
supura.
- Asta e rana căpătată de la Şobolanii Negri?
-Nu mă doare. E ca şi cum am devenit conştientă de
genunchii mei.
Francine examină rana şi se întrebă dacă nu cumva
Julie era masochistă. Părea că-i place rana pentru că îi
amintea că genunchiul ei exista...
- O să mă ocup de rana ta, zise Francine. Cred că am
ceva în casa.
Apoi Francine îi vorbi despre pasiunea ei pentru
computere şi pentru jocuri.
- Poate că nu ştiu să fac mare lucru, mărturisi
Francine, dar am învăţat să trăiesc în mai multe realităţi
paralele, şi, crede-mă, e grozav să poţi alege. În viaţă totul
te dezamăgeşte, dar dacă reuşeşti să treci astfel dintr-o
realitate în alta, totul devine mai suportabil.
Se îndreptă spre computere. Când aprinse ecranele,
încăperea se transformă într-o cabină de avion supersonic.
- Ai o colecţie superbă de computere, zise Julie cu
admiraţie.
- Da, în ea mi-am investit toată energia şi toate
economiile. Pasiunea mea sunt jocurile. Pun o melodie
veche cântată de Genesis ca fond sonor, aprind o ţigărică
cu marijuana, după care mă distrez fabricând lumi
artificiale. În acest moment, cel mai mult îmi place jocul
Evoluţia. Cu programul ăsta poţi să reconstitui civilizaţii şi
să le trimiţi să se războiască unele cu altele. În acelaşi
timp, le dezvolţi un artizanat propriu, o agricultură, o
industrie, un comerţ tot! Nu e greu. După o fază lungă de
despotism, urmează o fază de monarhie, apoi, când
poporul începe să devină responsabil, slăbesc hăţurile în
vederea democraţiei. Şi apreciază asta. Dar statele
democratice sunt foarte fragile... O să-ţi dai seama de asta
când o să joci.
986
 Jucară o vreme după care musafira se plânse că o dor
ochii. Francine stinse computerul şi îşi frecă pleoapele.
- Tu, Julie, ai şi alte pasiuni în afară de cântat?
- Eu am ceva mai bun decât computerele. Se ţine în
buzunar, cântăreşte de o sută de ori mai puţin decât
acesta, oferă un ecran foarte lat, dispune de o autonomie
practic nelimitată, funcţionează imediat ce-l deschizi,
conţine milioane de informaţii şi nu rămâne niciodată în
pană.
- Un supercomputer? Mă interesează, zise ea. Julie
zâmbi.
- Am ceva "mai bun decât computerele". Şi nici nu te
face să te doară ochii.
Scoase volumul gros al Enciclopediei cunoaşterii
relative şi absolute.
- O carte? zise mirată Francine.
- Nu orice carte. Am descoperit-o în fundul unui tunel
din pădure. Se intitulează Enciclopedia cunoaşterii relative
şi absolute şi a fost scrisă de un bătrân înţelept, care
probabil că a făcut turul lumii ca să poată acumula astfel
toate cunoştinţele timpului său despre toate ţările, toate
epocile şi în toate domeniile.
- Exagerezi.
-Recunosc că nu ştiu nimic despre cel care a scris-o,
dar citeşte puţin şi sunt sigură că vei fi surprinsă. Îi întinse
cartea şi o răsfoiră împreună.
Francine descoperi un pasaj care spunea că
informatica era un mijloc de a transforma lumea dar că,
pentru a reuşi acest lucru, trebuia să ai un computer cu o
putere foarte mare. Computerele obişnuite erau dotate cu
capacităţi limitate pentru că erau ierarhizate. Ca într-o
monarhie, un microprocesor central dirija componentele
electronice periferice. Era deci necesar să se creeze o
democraţie chiar şi în cadrul cipurilor de computere.
987
 În locul unui mare microprocesor central, profesorul
Edmond
Wells propunea folosirea unei multitudini de mici
microprocesoare care ar lucra simultan, s-ar armoniza în
permanenţă şi ar lua decizii pe rând. Acest aparat dorit de
el era numit "computerul cu arhitectură democratică".
Francine era foarte interesată. Examină planurile.
- Această maşină a viitorului, dacă îşi ţine
promisiunile, trimite la muzeu toate computerele existente.
Tipul tău avea idei şucare. Descrie aici un computer de un
gen nou, dotat nu cu unul sau chiar cu patru creiere
funcţionând în paralel, ci cu cinci sute care lucrează
împreună. Îţi închipui puterea unui astfel de aparat?
Francine înţelese că Enciclopedia nu era doar o culegere de
aforisme, ci o lucrare branşată direct la viaţă, propunând
soluţii cât se poate de practice şi realizabile.
- Acum se fabrică doar computere cu arhitectură
paralelă. Dar maşina pe care o descrie enciclopedia ta, cu
această "arhitectură democratică", orice program îşi va
înmulţi de cinci sute de ori posibilităţile.
Cele două fete se priviră fix în ochi. Se născuse o
complicitate foarte puternică. În acel moment, fără să-şi
vorbească, amândouă ştiură că totdeauna vor putea conta
una pe cealaltă. Julie se simţea mai puţin singură.
Izbucniră în râs fără motiv.

52. ENCICLOPEDIE

REŢETA MAIONEZEI: E foarte greu să amesteci

materii diferite. Totuşi, există o substanţă care
dovedeşte că adiţionarea a două substanţe diferite dă
naştere unei a treia care le sublimează: maioneza. Cum
să faci o maioneză? Bateţi cremă într-o salatieră
gălbenuşul unui ou şi muştar cu ajutorul unei linguri de
988
lemn. Adăugaţi ulei progresiv, în cantităţi mici, până
când emulsia devine perfect compactă. Când maioneza
creşte, adăugaţi sare, piper şi doi centilitri de oţet.
Important: să se ţină cont de temperatură. Marele
secret al maionezei: oul şi uleiul trebuie să fie exact la
aceeaşi temperatură. Ideal: 15 grade Celsius. Ceea ce va
lega de fapt cele două ingrediente, vor fi minusculele
bule de aer pe care le vom introduce bătând.
1 + 1 = 3.
Dacă maioneza s-a tăiat, o putem drege adăugând o
linguriţă de muştar, pe care îl vom pune puţin câte
puţin, mestecând, în acel amestec de ulei şi ou prost
amalgamat în salatieră. Atenţie: totul este în progresie.
Pe lângă aliment, tehnica maionezei stă la baza
faimosului secret al picturii în ulei a flamanzilor. În
secolul al XV-lea, fraţii Van Eyck au avut ideea să
folosească acest tip de emulsie ca să obţină culori de o
opacitate perfectă. Dar în pictură nu se întrebuinţează
un amestec apă-ulei-gălbenuş de ou, ci un amestec apă-
ulei-albuş de ou.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

53. A TREIA VIZITĂ

Pentru a treia vizită la piramidă, comisarul Maximilian

Linart se echipase cu un material de detecţie pe care îl
scoase din tolbă. Ajuns lângă construcţie, scoase un
microamplificator pe care îl aplică pe perete şi ascultă.
Iar detunături, râsete, o sonatină la pian, aplauze.
Îşi încordă auzul. Nişte oameni vorbeau.
-... um cu numai cu şase chibrituri se pot desena nu
989
patru, nici şase, ci opt triunghiuri echilaterale de mărime
egală, fără să lipeşti, să îndoi sau să rupi chibriturile?
- Puteţi să-mi daţi o nouă frază ajutătoare?
- Bineînţeles. Cunoaşteţi principiul jocului nostru.
Aveţi dreptul să reveniţi câteva zile la rând şi, de fiecare
dată, vă furnizăm un nou element care să vă ajute. Azi,
fraza este următoarea: "Ca să găseşti... e destul ca să
gândeşti".
Maximilian recunoscu enigma celor şase chibrituri
propusă în acel moment de emisiunea "Capcana gândirii".
Toate acele sunete...
Cel, cea sau cei care se aflau în interiorul acelei
piramide fără uşă şi fără ferestre se uitau pur şi simplu la
televizor. Poliţistul făcu diferite presupuneri. Cel mai
probabil ar fi fost vorba de pustnic închis acolo ca să-şi
poată petrece restul zilelor în faţa televizorului, fără să fie
deranjat. Probabil că avea provizii de hrană, poate chiar era
sub perfuzie, şi stătea acolo, cu faţa la ecran şi sonorul dat
la maxim.
"În ce lume de nebuni trăim!" îşi zise comisarul. Sigur,
televiziunea căpăta din ce în ce mai multă importanţă în
viaţa oamenilor, peste tot vedeai antene "înflorind" pe
acoperişuri, dar de aici până la a te închide într-o
închisoare fără uşă şi fără ferestre ca să te uiţi mai bine la
televizor... Ce fiinţă omenească era atât de dementă încât
să aleagă o astfel de formă de sinucidere?
Maximilian Linard îşi puse mâinile căuş la gură şi se
lipi de perete.
- Oricine aţi fi, strigă el, nu aveţi dreptul de a sta aici.
Această piramidă a fost construită într-o zonă protejată,
unde construcţiile sunt interzise.
Zgomotele încetară brusc. Sonorul fusese oprit. Nu se
mai auzeau aplauze şi nici râsete. Nici împuşcături de
mitralieră. Nici o emisiune şi nici un răspuns.
990
 Comisarul strigă din nou:
- Poliţia! Ieşiţi! E un ordin!
Auzi un zgomot înăbuşit, ca o mică trapă care se
deschide undeva. Scoase revolverul pentru orice
eventualitate, se uită în jur şi dădu ocol piramidei.
Faptul că simţea mânerul pistolului în mână îi provoca
un sentiment de invincibilitate. Dar revolverul nu era un
atu, ci un handicap. Îl făcea mai puţin atent. Maximilian
nu percepu deci bâzâitul uşor din spatele lui. Bzzz... bzzz.
Nu fu atent nici la mica înţepătură de la gât decât cu o
fracţiune de secundă prea târziu.
Mai făcu trei paşi şi deschise gura mare, fără să poată
vorbi. Apoi făcu ochii mari şi se prăbuşi pe genunchi, dădu
drumul la armă şi, cu capul înainte, se întinse cât era de
lung.
Înainte de a închide ochii văzu cei doi sori, cel
adevărat şi cel reflectat de oglinda peretelui. Pleoapele îi
căzură ca o cortină grea de teatru.

54. SUNT MILIOANE

Nivelul mării de lăcuste creşte continuu. Repede,

repede, să găsească o idee. Când eşti furnică, totdeauna
trebuie să găseşti idei originale ca să supravieţuieşti.
Suspendate de extremitatea ultimelor crengi ale afinului,
cele treisprezece furnici se grupează şi îşi unesc antenele.
Mintea lor colectivă e dominată de panică şi de dorinţa de a
ucide. Unele s-au resemnat deja să moară. Nu şi 103.
Poate că are o soluţie: viteza.
Carapacele lăcustelor formează jos un covor
discontinuu, dar gonind pe el destul de repede, de ce să nu
se folosească de el ca de un suport? La traversarea
fluviului, bătrâna războinică a văzut insecte alergând pe
suprafaţa apei fără să se ducă la fund, făcând pur şi
991
simplu un nou pas de fiecare dată când erau gata să se
scufunde...
Ideea pare stranie, spatele lăcustelor nu seamănă
deloc cu suprafaţa unui fluviu. Dar pentru că nimeni nu
are altă sugestie iar copăcelul începe sa cedeze sub
asalturile lăcustelor, se ia hotărârea să se joace totul pe o
singură carte.
103 se avântă prima. Goneşte pe spatele lăcustelor
atât de brusc încât nu au timp să înţeleagă ce se petrece.
Oricum, sunt foarte ocupate cu mâncatul şi cu reprodusul
încât acordă doar puţină atenţie acelei prezenţe trecătoare
de pe spatele lor.
Celelalte douăsprezece furnici o urmează pe prima.
Gonesc în zig-zag între antenele şi cuirasele coapselor
îndoite care se ridică mai sus de spate. La un moment dat,
103 alunecă pe o carapace în mişcare şi 5 o prinde în
ultima clipă. Belokanienele galopează cum pot mai bine,
dar distanţa e mare.
Spinări de lăcuste cât vezi cu ochii. Un lac, o mare, un
ocean. Furnicile roşii gonesc deasupra mulţimii. Lângă ele,
arbuştii se topesc sub mandibulele lăcustelor.
În sfârşit, trupa mirmeceeană zăreşte în depărtare
umbra liniştitoare a marilor copaci. Aceştia formează nişte
donjonuri de rezistenţă greu de ros. Valul de lăcuste a fost
oprit acolo de aceşti potentaţi vegetali. Încă un efort şi vor
reuşi!
Gata! Au ajuns! Exploratoarele abordează o creangă
lungă şi joasă şi se grăbesc să urce.
Sunt salvate! Lumea îşi regăseşte momentan
normalitatea. Cât e de plăcut să păşeşti pe un copac tare
după ce ai navigat atât de mult în lacurile de nisip ale
deşertului şi pe marea mişcătoare a lăcustelor! Se
revigorează schimbând mângâieri şi hrană. Omoară o
lăcustă izolată şi o mănâncă. Cu captatorii de câmpuri
992
magnetice, 12 stabileşte poziţia şi determină direcţia
marelui stejar. Trupa porneşte imediat. Ca să evite solul,
unde marea de lăcuste este încă răspândită deasupra
rădăcinilor, furnicile se deplasează la altitudine, din
creangă în creangă. În sfârşit, în faţa lor se ridică un copac
imens. Dacă copacii mari sunt nişte donjoane, marele
stejar este cu siguranţă cel mai lat şi cel mai înalt dintre
aceste turnuri. Trunchiul lui este atât de lat încât pare
plat. Ramurile sunt atât de înalte încât maschează cerul.
Cele treisprezece furnici calcă pe mocheta de catifea
formată de colonia de licheni care acoperă faţa
septentrională a marelui stejar. Printre furnici se spune că
acest stejar mare are o vârstă de douăsprezece mii de ani.
E mult. Dar copacul e într-adevăr deosebit. În toate
punctele sale adăposteşte viaţă. Jos, belokanienele
întâlnesc o întreagă faună de stejar. Gărgăriţe forează găuri
în noduri cu ciocurile lor ca să facă ouă de câteva miimi de
milimetru. Cantaride cu elitre ca metalul degustă ramurile
încă fragede în timp ce larvele marelui capricorn de stejar
sapă galerii în partea centrală a scoarţei. Omizile se îngraşă
în frunze răsucite în formă de cornete şi legate în pachete
de părinţii lor.
Mai departe, omizile moliei verde a stejarului se lasă
să atârne în gol de capătul unui fir ca să ajungă la crengile
de jos. Furnicile le taie firul şi le mănâncă cât ai zice peşte.
Când hrana atârnă de crengi, nu există motive ca să te
lipseşti de ea. Copacul, dacă ar vorbi, le-ar spune
mulţumesc.
103 îşi zice că furnicile cel puţin îşi asumă rolul de
predatori. Ucid şi mănâncă toate speciile fără
sentimentalisme. Degetele însă vor să-şi uite locul în ciclul
ecologic. Nu pot să mănânce animalul pe care îl văd mort.
De altfel, nu mănâncă cu poftă decât alimentele care nu le
amintesc animalul din care provin. Totul e deci tăiat, tocat,
993
colorat, amestecat ca să nu fie identificabil. Degetele vor să
fie considerate nevinovate, chiar şi de asasinarea
animalelor pe care le mănâncă.
Dar nu e timp de reflecţii. În faţa lor se aliniază în
semicerc ciuperci, ca nişte trepte de scară în jurul
trunchiului. Furnicile îşi trag sufletul şi urcă.
103 zăreşte semne gravate direct pe copac: "Richard o
iubeşte pe Liz". Totul e scris într-o inimă străpunsă de o
săgeată. 103 nu ştie să dezlege scrisul Degetelor,
înţelegând doar că agresiunea unui briceag face copacul să
sufere. Săgeata nu declanşează hohotele de plâns ale inimii
fictive, în schimb zgârietura adâncă face copacul să plângă
cu o lacrimă de răşină portocalie.
Furnicile ocolesc un cuib de păienjeni sociali. Corpuri
fantomatice stau agăţate acolo, fără cap sau fără membre,
pierdute într-o pădure de mătase albă. Belokanienele urcă
şi mai sus pe turnul gros al stejarului. În sfârşit, pe la
etajele de mijloc descoperă un fel de fruct rotund, cu baza
prelungită de un tub.
E viesparul marelui stejar, indică 16 îndreptându-şi
antena dreaptă în direcţia fructului.
103 se opreşte. Se face noapte; furnicile iau hotărârea
să se pună la adăpostul unui nod. Se vor întoarce a doua
zi.
103 nu poate să doarmă.
E posibil ca viitorul ei sex să se afle în acel "fruct"? E
oare posibil ca ascensiunea la statutul de prinţesă să fie
acolo, la îndemână?

55. ENCICLOPEDIE

MOBILITATE SOCIALĂ: Incaşii credeau în

determinism şi în caste. La ei, nu existau probleme de
orientare profesională: profesiunea era determinată
994
prin naştere. Fiii de agricultori aveau să devină în mod
obligatoriu agricultori, fiii de soldaţi, soldaţi. Pentru a
evita orice risc de greşeală, casta era de la început
înscrisă în corpul copiilor. Pentru asta, incaşii puneau
capul noului-născut într-o menghină specială din lemn
care le modela craniul. Aceste menghine plate dădeau
astfel forma dorită capului copiilor: pătrate pentru cele
de rege, de exemplu. Operaţiunea nu era dureroasă, în
orice caz nu mai dureroasă ca purtatul unui aparat
dentar pentru a obliga dinţii să crească într-un anumit
sens. Capetele se modificau după forma de lemn. Astfel,
chiar goi şi părăsiţi. fiii de rege rămâneau regi, uşor de
recunoscut de către toţi căci erau singurii care puteau
să poarte coroanele, şi ele tot pătrate. Cât priveşte
capetele copiilor de soldaţi, acestea erau astfel
modelate încât să ia o formă triunghiulară. În cazul
copiilor de ţărani era vorba de o formă ascuţită.
Societatea incaşă devenea astfel imuabilă. Nici un
risc de mobilitate socială, nici cea mai mică
ameninţare de ambiţie personală, fiecare purtând
imprimat pe viaţă, pe cap, rangul social şi funcţia
profesională.

Edmond Wells.
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

56. LECŢIA DE ISTORIE

Elevii se instalară fiecare la locul lui, îşi scoaseră

caietele şi stiloul. Era ora de istorie.
Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic seara trecută,
Gonzague Dupeyron şi complicii săi nu aruncară nici o
privire spre Julie şi spre cei Şapte Pitici când se aşezară
995
unii lângă alţii.
Profesorul de istorie scrise pe tablă cu litere groase:
"Revoluţia franceză de la 1789". Apoi, ştiind că nu trebuie
să stai niciodată prea mult cu spatele la clasă, se întoarse
spre elevi şi scoase un teanc de foi din servietă.
- V-am corectat lucrările.
Trecu printre bănci şi le împărţi autorilor, făcând un
mic comentariu pentru fiecare. "Mai multă grijă pentru
ortografie", "Ai făcut progrese", "Îmi pare rău, Cohn-Bendit
n-a fost în 1789 ci în 1968".
Începuse cu notele cele mai mari şi continua în ordine
descrescătoare.
- Julie, ţi-am dat totuşi patru căci ai formulat o teorie
destul de deosebită legată de Saint-Just care ar fi, după
părerea ta, cel care a stricat Revoluţia.
Vrând parcă să arate că-şi asuma în totalitate opiniile,
Julie ridică capul şi zise:
- Într-adevăr, aşa cred.
- Ce-ai împotriva acestui Saint-Just, un om
încântător, cultivat şi care probabil că a luat note mai bune
decât tine la şcoală?
- Saint-Just, răspunse Julie fără să-şi părăsească
calmul, credea că o revoluţie nu poate să reuşească fără
violenţă. A scris: "Revoluţia urmăreşte ameliorarea lumii iar
cei care nu sunt de acord cu ea trebuie eliminaţi".
- Constat cu plăcere că nu eşti total ignorantă. Cel
puţin ai memorat câteva citate.
Fata nu-i putea mărturisi că luase ideile despre Saint-
Just din Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.
- Dar asta nu schimbă cu nimic fondul, continuă
profesorul. Evident, Saint-Just avea dreptate în privinţa
fondului, căci e imposibil să faci o revoluţie fără violenţă...
Julie insistă:
- Eu cred că atunci când ucizi, când forţezi oamenii să
996
facă ceea ce nu vor să facă, dai dovadă de lipsă de
imaginaţie, dovedeşti că eşti incapabil să foloseşti alte
modalităţi de a-ţi răspândi ideile. Există cu siguranţă
mijloace de a face o revoluţie fără violenţă.
Interesat, profesorul îşi provocă tânăra interlocutoare:
- Im-po-si-bil. Istoria nu cunoaşte revoluţie neviolentă.
Cele două cuvinte sunt practic antinomice.
- În acest caz, rămâne de inventat, zise Julie fără să se
piardă.
Zoe îi veni în ajutor:
- Rock'n'roll-ul, informatica... sunt nişte revoluţii fără
violenţă care au transformat mentalităţile fără vărsare de
sânge.
- Astea nu sunt revoluţii! se zborşi profesorul.
Rock'n'roll-ul şi informatica n-au schimbat cu nimic
politica ţărilor. N-au alungat dictatori şi n-au dat mai
multă libertate cetăţenilor.
- Rock-ul a schimbat mai mult viaţa cotidiană a
indivizilor decât Revoluţia din 1789 care, până la urmă, nu
a dus decât la mai mult despotism, zise Ji-woong.
- Cu rock-ul putem răsturna societatea, interveni
David. Ceilalţi elevi erau miraţi că Julie şi cei Şapte Pitici
se agăţau de nişte convingeri care nu se aflau în cartea lor
de istorie.
Profesorul se întoarse la catedră şi se aşeză confortabil
pe scaun, sigur pe el,
-Foarte bine, să deschidem dezbaterea. Deoarece
grupul nostru rock ţine să pună în discuţie Revoluţia
franceză, nu ne opunem. Să vorbim despre revoluţii.
Îşi plimbă rigla pe mapamondul de pe perete.
- De la revolta lui Spartacus şi până la războiul de
independenţă al americanilor, fără a uita Comuna din Paris
din secolul al XlX-lea, Budapesta 1956, Praga 1968,
Revoluţia Garoafelor din Portugalia, revoluţiile mexicane
997
ale lui Zapata şi ale predecesorilor săi, Lungul Marş al lui
Mao şi alor lui în China, revoluţia sandinistă din
Nicaragua, venirea la putere a lui Fidel Castro în Cuba, toţi
cei care au vrut să schimbe lumea, convinşi că ideile lor
erau mai juste decât ale celor de la putere, toţi au fost
nevoiţi să se bată şi să lupte ca să şi le impună. Mulţi au
murit. Nimic nu se naşte din nimic: ăsta e preţul ce trebuie
plătit. Revoluţiile se fac cu vărsare de sânge. Ăsta e şi
motivul pentru care drapelele revoluţionarilor arborează
totdeauna culoarea roşie.
Julie refuză să cedeze acestui asalt de elocinţă.
- Societatea noastră s-a schimbat, răspunse ea.
Trebuie să putem ieşi dintr-o scleroză fără o mişcare
bruscă. Zoe are dreptate. Rock-ul şi informatica constituie
într-adevăr exemple de revoluţii de catifea. Nu au culoarea
roşie pe drapelele lor şi încă nu li s-au putut evalua
dimensiunile exacte. Informatica permite milioanelor de
oameni să comunice repede şi departe, fără control
guvernamental. Următoarea revoluţie se va face datorită
acestui gen de instrument.
Profesorul dădu din cap, suspină şi, cu un ton
detaşat, se adresă clasei:
- Credeţi? Ei bine, o să vă spun o istorioară despre
aceste "revoluţii de catifea" şi despre reţelele de comunicaţii
moderne. În 1989, în piaţa Tien An Men, studenţii chinezi
credeau că pot să facă uz de tehnologie de vârf ca să
inventeze o revoluţie diferită. În mod natural s-au gândit să
se folosească de faxuri. Ziarele franceze le-au sugerat
cititorilor lor să trimită faxuri pentru susţinerea
conjuraţilor. Rezultatul: supraveghind apelurile din Franţa,
poliţia chineză i-a reperat şi arestat unul câte unul pe
revoluţionarii echipaţi cu computere şi cu faxuri! Acei tineri
chinezi care sunt închişi în temniţe, torturaţi, şi cărora,
acum ştim asta, li s-au luat organe sănătoase care să fie
998
grefate unor conducători bătrâni, uzaţi de timp, sunt cu
siguranţă foarte recunoscători faţă de acei francezi care,
prin fax, le-au adresat mesaje de "susţinere"! Consideră
ăsta un frumos exemplu al aportului adus de tehnologia de
vârf reuşitei revoluţiilor...
Eleva şi profesorul se priviră ochi în ochi. Istorioara o
cam tulburase pe Julie. Confruntarea încântase clasa şi pe
profesor.
Julie simţi o mână pe umăr.
- Renunţă, şopti Ji-woong. Nu te va lăsa să ai ultimul
cuvânt. Profesorul se uită la ceas.
- Ora s-a terminat. O să vă pară bine căci săptămâna
viitoare vom studia revoluţia rusă de la 1917. Iar foamete,
masacre, suverani măcelăriţi dar, cel puţin, pe fondul unui
decor de zăpadă şi muzică de balalaică. Până la urmă,
revoluţiile seamănă una cu alta, numai mediul
înconjurător şi folclorul sunt diferite. Apoi îi făcu cu ochiul
lui Julie şi zise:
- Aştept să vii cu argumente interesante, domnişoară
Pinson. Tu, Julie, faci parte dintre cei pe care i-aş putea
numi "antiviolenţii" violenţi. Ei sunt cei mai răi. Ei fierb
homarii la foc domol pentru că n-au curajul să-i arunce
dintr-o dată în apa clocotită. Rezultatul: animalul suferă de
o mie de ori mai mult şi pe o durată de timp mai mare. Şi
pentru că eşti atât de dotată, Julie, încearcă să găseşti cum
ar fi putut bolşevicii să se debaraseze "fără violenţă" de
ţarul tuturor ruşilor. O ipoteză de lucru interesantă...

57. VIESPARUL

Seamănă cu un clopot cenuşiu. Viespile santinele cu

ace negre şi ascuţite se rotesc în jurul lui.
Aşa cum libărcile sunt strămoşii termitelor, tot aşa
viespile sunt strămoşii îndepărtaţi ai furnicilor. La insecte,
999
speciile vechi şi speciile evoluate continuă uneori să
coabiteze. E ca şi cum oamenii de azi ar coabita încă cu
australopitecii din care se trag.
Deşi primitive, viespile sunt totuşi sociale. Trăiesc în
grupuri în cuiburi de carton, chiar dacă aceste eboşe de
cetăţi nu seamănă deloc cu marile cetăţi de ceară ale
albinelor sau de nisip ale furnicilor.
103 şi însoţitoarele ei se apropie de cuib. Li se pare
prea uşor. Viespile construiesc acest tip de sat cu pastă de
hârtie mestecând îndelung fibrele de lemn mort cu saliva
lor.
Viespile cercetase eliberează feromoni de alarmă când
zăresc furnicile care urcă în direcţia lor. Îşi adresează
semnale cu antenele şi se reped, cu acul ridicat, gata la
orice ca să le respingă pe intrusele mirmeceene.
Contactul între cele două civilizaţii este totdeauna un
moment delicat. Violenţa este uneori primul reflex. Atunci
14 imaginează o stratagemă ca să le îmblânzească pe
viespi. Eşti totdeauna surprins când cineva considerat
duşman îţi oferă un cadou.
Viespile aterizează şi înaintează bănuitoare. 14 îşi lasă
antenele pe spate ca semn al absenţei dorinţei de
înfruntare. O viespe îi pipăie capul cu vârful antenelor ca
să vadă cum va reacţiona; 14 nu reacţionează. Celelalte
belokaniene îşi lasă şi ele antenele pe spate.
O viespe emite în limbaj olfactiv că furnicile se află pe
teritoriul viespilor şi că nu au ce căuta acolo.
14 explică că una dintre ele vrea să aibă sex şi că
această operaţiune este indispensabilă supravieţuirii
întregului lor grup.
Viespile cercetaşe dialoghează între ele. Felul lor de a
conversa este foarte deosebit. Nu numai că emit feromoni,
ci îşi vorbesc şi prin mişcări mari de antene. Îşi exprimă
surpriza ridicându-le în sus. neîncrederea îndreptându-le
1000
înainte şi interesul agitând o singură antenă. Uneori,
extremitatea antenelor moi mângâie extremitatea antenelor
interlocutoarei.
103 vine şi ea în faţă şi se prezintă. Ea este cea care
doreşte sexul.
Viespile îi pipăie capul apoi îi propun să le urmeze. Să
vină, dar singură.
103 pătrunde în interior şi constată că este într-adevăr
un cuib.
Intrarea este păzită de un număr mare de santinele. E
normal Nu mai există altă ieşire, numai pe acolo pot
inamicii să atace cuibul şi tot prin acea gaură se poate
controla temperatura internă a cetăţii Santinelele îşi agită
aripile, tocmai pentru a crea curenţi de aer în interior.
Deşi sunt strămoşii furnicilor, aceste viespi par foarte
evoluate. Cuibul este format dintr-un fel de rafturi paralele
din hârtie, orizontale, fiecare cu un şir de alveole. Ca în
stupii albinelor, aceste alveole au formă hexagonală.
Pilaştrii de dantelă cenuşie, fin molfăiţi, leagă între ei
diferitele rafturi. Câteva straturi de hârtie şi carton
protejează pereţii externi de frig şi de şocuri. 103 cunoaşte
puţin viespile. La Belokan, furnicile care se ocupau cu
hrănirea şi instruirea puietului o învăţaseră cum trăiesc
insectele.
Invers unui stup de albine, cetate permanentă,
viesparul nu durează decât un anotimp. În primăvară, o
regină viespe, încărcată cu o mulţime de ouă, pleacă în
căutarea unui loc unde să-şi implanteze cuibul. Când îl
găseşte, construieşte o alveolă şi hrăneşte larvele cu prada
pe care o vânează zilnic. Larvele au nevoie de cincisprezece
zile ca să se transforme în lucrătoare operaţionale. După
care, mama fondatoare se ocupă numai cu depusul ouălor.
103 vede ouăle. Cum pot ouăle şi larvele să stea fără
să cadă în alveole îndreptate în jos? 103 observă şi
1001
înţelege. Viespile care se ocupă cu hrănitul lipesc ouăle şi
larvele de tavan cu o secreţie adezivă. Viespile nu numai că
au inventat hârtia şi cartonul, dar au descoperit şi lipiciul.
Trebuie spus că, în lumea animalelor, cuiul şi şurubul
nefiind inventate, lipiciul constituie mijlocul cel mai
răspândit pentru a lega materiile. Unele insecte ştiu să
fabrice un lipici atât de rezistent şi cu uscare atât de rapidă
încât se transformă în materie rigidă într-o secundă.
103 străbate culoarul central. Există pasarele de
carton la fiecare etaj. Fiecare nivel are în centru o gaură
care le permite să comunice cu celelalte. Ansamblul este
totuşi mult mai puţin impresionant decât marele stup
auriu al albinelor. Aici totul e cenuşiu şi uşor. Lucrătoare
în culori de galben şi negru, cu fruntea acoperită de desene
înspăimântătoare, fabrică pastă de hârtie strivind lemn.
Apoi fabrică ziduri sau alveole, verificând în mod regulat
grosimea cu ajutorul antenelor curbate în formă de cleşte.
Altele transportă carnea: muşte şi omizi anesteziate
care abia mai târziu îşi vor înţelege ghinionul. O parte din
această pradă este destinată larvelor, acei viermi înfometaţi
care se răsucesc tot timpul cerând de mâncare. Viespile
sunt singurele insecte sociale care îşi hrănesc progenitura
cu carne crudă, nici măcar mestecată. Regina viespe
circulă printre fiicele ei. E mai mare, mai grea, mai
nervoasă, 103 o strigă cu câţiva feromoni. Regina consimte
să se apropie şi bătrâna furnică roşie îi explică motivul
vizitei sale. Are mai mult de trei ani şi moartea e aproape.
Or, ea este singura deţinătoare a unei informaţii capitale pe
care trebuie să o transmită cetăţii sale natale. Nu vrea să
moară mai înainte de a-şi fi îndeplinit misiunea.
Regina viespilor o pipăie pe 103 cu vârful antenelor ca
să-i perceapă bine mirosurile. Nu înţelege de ce o furnică
cere ajutorul unei viespe. În mod normal, fiecare se
descurcă singur. Între specii nu există întrajutorare. 103
1002
insistă asupra faptului că în cazul ei îi este cu neputinţă să
acţioneze fără să se adreseze unor străine. Furnica nu ştie
să pregătească jeleul hormonal indispensabil supravieţuirii.
Regina viespilor răspunde că, într-adevăr, aici ştiu să
facă un jeleu regal saturat de hormoni, dar nu vede motivul
pentru care ar da din el unei furnici. Produsul este un bun
preţios ce nu trebuie irosit.
103 emite cu multă greutate o frază feromonală care
decolează de pe antenele sale şi ajunge o secundă mai
târziu la antenele reginei viespilor.
Ca să am un sex.
Regina e uimită. De ce să vrei un sex?

58. ENCICLOPEDIE

TRIUNGHI OARECARE: Uneori este mai dificil să fii

oarecare decât extraordinar. Nu e şi cazul
triunghiurilor. Cele mai multe triunghiuri sunt isoscele.
(2 laturi de aceeaşi lungime), dreptunghiulare (cu un
unghi drept), echilaterale (3 laturi de aceeaşi mărime).
Există atâtea triunghiuri definite încât devine
foarte complicat să desenezi un triunghi care să nu fie
deosebit sau ar trebui să desenezi un triunghi cu cele
mai inegale laturi posibile. Dar nu e uşor. Triunghiul
oarecare nu trebuie să aibă unghi drept, nici egal şi nici
să depăşească 90 de grade. Cercetătorul Jacques
Loubczanski a ajuns cu multă greutate să pună la punct
un adevărat "triunghi oarecare". Acesta are
caracteristici foarte... precise. Ca să obţii un bun
"triunghi oarecare" trebuie să asociezi jumătate dintr-
un pătrat secţionat: de diagonala sa şi jumătate dintr-
un triunghi echilateral secţionat de înălţime. Punându-
le una lângă alta, trebuie să obţinem un bun
reprezentant al unui triunghi oarecare. Nu e simplu să
1003
fii simplu.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

59. ÎNCERCAREA

De ce să vrei un sex?
Nu există nici o nevoie biologică pentru o asexuată,
născută într-o castă asexuată, să simtă brusc dorinţa de a
avea un sex, în ciuda originii sale naturale.
103 înţelege că regina viespilor o supune unui
examen. Caută un răspuns inteligent, nu găseşte şi se
mulţumeşte să amintească faptul că "un sex îţi permite să
trăieşti mai mult".
Poate că ascultând prea mult dialogurile anodine şi
lipsite de informaţii ale telenovelelor Degetelor, a uitat cum
să comunice mergând drept la esenţă.
În schimb, regina viespilor ştie foarte bine să
introducă o mare intensitate în frazele ei odorante. Se
încheagă un dialog. Ca toate reginele, această sexuată e
capabilă să vorbească şi de altceva decât de hrană şi de
securitate. Ştie să evoce idei abstracte. Regina viespilor se
exprimă prin mirosuri dar şi rotindu-şi antenele în toate
direcţiile ca să-şi accentueze mai bine intenţiile. La furnici,
asta se numeşte "a vorbi cu antenele". Regina semnalează
faptul că, oricum, furnica va sfârşi prin a muri. Atunci de
ce să vrei să trăieşti mai mult?
103 îşi dă seama că partida e mai grea decât crezuse.
Interlocutoarea sa nu e convinsă de validitatea planului ei.
Şi cam are dreptate. De ce-ar fi mai interesantă o viaţă
lungă decât una scurtă? 103 pretinde că vrea un sex ca să
se bucure de calităţile emoţionale ale sexuatelor: o mai
1004
mare sensibilitate a organelor senzoriale, o mai bună
aptitudine pentru simţirea emoţiilor... Viespea îi răspunde
că asta îi apare mai mult ca ceva stânjenitor decât ca ceva
plăcut. Cei mai mulţi care au simţuri rafinate şi sunt
capabili de emoţii puternice trăiesc într-o teamă. De aceea
masculii nu supravieţuiesc mult timp şi femelele trăiesc
închise şi protejate de lume. Sensibilitatea este o sursă de
durere permanentă.
103 caută noi argumente mai convingătoare. Vrea un
sex pentru că un sex îţi permite să te reproduci.
De data asta, regina viespilor pare interesată. De ce să
doreşti să te reproduci? De ce existenţa ei ca specimen unic
nu-i este de ajuns? Ciudată întorsătură! În general, la
insecte, şi în special la himenopterele sociale precum
furnicile şi viespile, noţiunea de "de ce" nu există. Există
doar noţiunea de "cum". Nu se caută să se cunoască
motivul evenimentelor, se încearcă doar să se înţeleagă
cum să fie controlate. Faptul că acea viespe întreabă "de
ce", înseamnă pentru 103 că acea viespe a avut şi ea un
traseu spiritual dincolo de norme.
Bătrâna furnică roşie explică că doreşte să-şi
transmită codul genetic altor fiinţe vii.
Regina viespilor îşi agită antenele cu mişcări
dubitative. Sigur, asta legitimează dorinţa de a avea un
sex. Dar, o întreabă ea pe furnică, de ce-ar fi interesantă
transmiterea codului ei? În fond, a fost ouată de o regină
care a conceput cel puţin zece mii de indivizi gemeni dotaţi
cu specificităţi genetice aproape identice cu ale sale. Toate
surorile gemene dintr-o cetate se aseamănă şi au aceeaşi
valoare.
103 înţelege unde vrea să ajungă viespea. Ţine să-i
demonstreze că nici o fiinţă nu are importanţă singură.
Există pretenţia că combinaţia propriilor gene este suficient
de preţioasă ca să fie demnă de a fi reprodusă? Un astfel de
1005
gând implică faptul că îţi acorzi o mai mare importanţă ţie
însuţi decât celorlalţi. La furnici, şi chiar şi la viespi, acest
tip de gândire are un nume, se numeşte "boala
individualismului".
103, care a purtat atâtea dueluri fizice, se află pentru
prima dată în situaţia de a face faţă unui duel spiritual. Şi
e mult mai greu.
Viespea aceea e foarte subtilă. Foarte bine, bătrâna
ţăzboinică trebuie să facă faţă! Începe o frază feromonală
cu cuvântul tabu "eu". Articulează lent în mintea ei un
feromon odorant înainte de a-l emite prin segmentele
antenelor.
Eu sunt cineva deosebit.
Regina tresare. În jur, viespile care au perceput
mesajul, se trag înapoi, derutate. O insectă socială care
pronunţă "eu" e ceva împotriva tuturor convenienţelor!
Dar acest duel dialogat începe să o amuze pe regina
viespilor. Nu ripostează împotriva lui 103 pe tema lui "eu",
ci mai curând a terenului pe care i l-a oferit. Îşi clatină
antenele şi îi cere să enumere calităţile personale. Viespile
vor evalua apoi dacă bătrâna furnică este destul de
"deosebită" ca să merite să-şi transmită codul genetic unei
descendenţe. În acest dialog, regina foloseşte o formulă
feromonală corespunzătoare expresiei "noi viespile
prelucrătoare de hârtie". Vrea să arate prin asta că rămâne
în tabăra celor care sunt în comunitate cu semenele lor şi
nu de partea celor care caută să obţină avantaje numai
pentru ele.
103 a mers prea departe ca să mai poată da înapoi.
Ştie că pentru toate acele viespi, ea apare acum ca o
furnică degenerată care nu se gândeşte decât la ea. Merge
totuşi până la capăt. Îşi va enumera calităţile personale.
Are capacitatea, puţin răspândită în lumea insectelor,
să studieze lucruri noi.
1006
 Are talente de războinică şi de exploratoare a lucrurilor
necunoscute care vor îmbogăţi cunoştinţele speciei ducând
la fortificarea ei.
Conversaţia o încântă din ce în ce mai mult pe regina
viespilor. Prin urmare, această furnică ajunsă în pragul
morţii consideră calităţi curiozitatea şi aptitudinile
războinice? Regina semnalează faptul că cetăţile n-au
nevoie de indivizi belicoşi, şi mai ales de belicoşi care se
amestecă în toate închipuindu-şi că înţeleg totul.
103 lasă antenele în jos. Regina viespilor e mult mai
şireată decât şi-ar fi închipuit. Bătrâna furnică e din ce în
ce mai tristă. Situaţia asta îi aminteşte de încercarea
impusă de libărci în lumea Degetelor. O puseseră cu faţa la
o oglindă şi apoi spuseseră: Ne vom comporta cu tine aşa
cum tu te vei comporta cu tine însăţi. Dacă te lupţi cu tine
în oglindă, ne vom lupta cu tine, dacă te aliezi cu individul
care apare în oglindă, te vom accepta printre noi.
Acea încercare ştiuse s-o rezolve intuitiv. Libărcile o
învăţaseră să se iubească pe sine. Iar această viespe îi
propune acum o sarcină mult mai grea: să-şi justifice
această dragoste. Regina repetă întrebarea.
Bătrâna furnică revine de mai multe ori asupra celor
două principale calităţi - combativitatea şi curiozitatea -
care i-au permis să supravieţuiască acolo unde toţi ceilalţi
au pierit. Cei morţi aveau deci un cod genetic mai puţin
eficace decât al ei.
Regina viespilor remarcă faptul că multe războinice
neîndemâ-natice sau fără curaj supravieţuiesc în războaie
din întâmplare. în timp ce războinice abile şi curajoase
mor. Asta nu înseamnă nimic, aici e implicat hazardul.
Dezorientată, 103 emite în cele din urmă argumentul-
şoc: Eu sunt diferită de celelalte pentru că m-am întâlnit
cu Degetele. Regina are o ezitare. Degetele?
103 explică faptul că fenomenele ciudate care apar din
1007
ce în ce mai des în pădure se datorează de cele mai multe
ori apariţiei unei noi specii animale, gigantică şi
necunoscută: Degetele. Ea, 103, s-a întâlnit şi chiar a
dialogat cu ele. Le cunoştea forţa şi părţile slabe. Regina
viespilor nu se lasă impresionată. Răspunde că şi ea
cunoaşte Degetele. Nu e nimic excepţional în asta. Viespile
se întâlnesc deseori cu ele. Sunt mari, lente, moi şi
transportă tot felul de materiale dulci inerte. Uneori, închid
viespile într-o grotă transparentă, dar când grota se
deschide, viespile înţeapă degetele. Degetele... Reginei nu i-
a fost niciodată teamă de ele. Pretinde chiar că a şi ucis.
Sigur, sunt mari şi grase, dar nu au ca noi carapace şi e
deci foarte uşor să le străpungi cu acul epiderma moale.
Nu, îi pare rău, dar o întâlnire cu Degetele nu i se pare un
argument suficient ca să justifice dorinţa de a ştirbi cât de
puţin comoara de jeleu hormonal regal a viesparului.
103 nu se aştepta la asta. Toate furnicile cărora li se
vorbeşte de Degete cer din ce în ce mai multe informaţii.
Or, iată că aceste viespi îşi închipuie că ştiu totul. Ce semn
de decadenţă! Probabil că ăsta e motivul pentru care
natura a inventat furnica. Viespile, strămoşii lor vii, şi-au
pierdut curiozitatea originară.
În orice caz, asta nu o avantajează deloc pe 103. Dacă
viespile fabricante de hârtie refuză să-i dea jeleu, asta
înseamnă sfârşitul. Făcuse atâtea eforturi ca să
supravieţuiască pentru ca până la urmă să fie secerată de
cel mai nenorocit adversar: bătrâneţea. Păcat. Ultima ironie
a reginei viespilor: semnalează că dacă 103 ar fi avut sex,
nimic n-ar fi putut să certifice că copiii ei ar fi avut şi ei
această capacitate de a se întâlni cu Degetele.
Evident, a te întâlni cu Degetele nu este o calitate
ereditară. 103 a căzut în cursă.
Deodată se produce agitaţie. Viespi nervoase aterizează
şi decolează de la intrarea din carton.
1008
 Cuibul este atacat. Un scorpion urcă spre clopotul de
hârtie cenuşiu.
Probabil că arahnida a fost alungată de mareea de
lăcuste şi caută şi ea refugiu în frunziş. În mod normal,
viespile îi resping pe asediatori atacându-i cu acele otrăvite,
dar chitina scorpionilor este prea groasă pentru ele şi deci
de nepătruns.
103 propune să se ocupe ea de duşman.
Dacă reuşeşti singură, îţi voi da ceea ce ceri, emite
regina viespilor.
103 iese pe tubul culoar central al viesparului şi
zăreşte scorpionul. Antenele recunosc mirosurile. E vorba
de acel scorpion femelă întâlnit de belokaniene în deşert.
Poartă pe spate douăzeci şi cinci de scorpioni micuţi,
reproducere în miniatură a mamei lor. Se distrează
sâcâindu-se cu vârful cleştilor şi acul codai.
Furnica se hotărăşte să intercepteze scorpionul pe
terasa circulară, mică arenă plată formată de un nod al
stejarului imens.
103 provoacă scorpionul cu un jet de acid. Scorpionul
vede în mica furnică o pradă la îndemână. Îşi lasă jos
progeniturile şi se apropie de furnică ca s-o mănânce.

A DOUA PARTIDĂ
PICĂ

60. ACŢIUNE ASUPRA. PIRAMIDEI MISTERIOASE

Vârf translucid. Triunghi alb. Maximilian se afla din

nou în faţa piramidei misterioase. Ultima dată, cercetarea
lui fusese întreruptă de înţepătura unei insecte care îl
1009
făcuse groggy preţ de o oră. Azi era foarte decis să nu se
mai lase surprins. Se apropie cu paşi precauţi. Atinse
piramida. Era tot călduţă. Lipi urechea de perete şi auzi
zgomote. Se concentră ca să le înţeleagă şi i se păru că
percepe o frază inteligibilă în franceză.
- Păi, Billy Joe, ţi-am spus să nu te mai întorci. Iar
televizorul. Probabil un western american. Poliţistul auzise
destul. Prefectul cerea rezultate şi avea să le obţină.
Maximilian Linart era echipat cu un material indispensabil
reuşitei misiunii sale. Deschise tolba mare şi scoase un
ciocan lung de lemn cu două capete şi îl agită în direcţia
propriei sale reflexii Lovi cu toată puterea.
Cu un zgomot ameţitor, oglinda se fărâmă în
fragmente ascuţite. Se dădu repede înapoi ca să nu fie
atins de un ciob.
După ce praful se împrăştie, comisarul inspectă
peretele de beton Nici acum nu se vedea vreo uşă sau
fereastră. Numai vârful translucid. Două feţe ale piramidei
rămâneau camuflate de oglinzi. Le sparse şi pe ele fără să
descopere nici o deschizătură. Lipi urechea de peretele de
beton. Televizorul din interior amuţise. Cineva reacţiona la
prezenţa lui.
Trebuie totuşi să fie o ieşire pe undeva... o uşă
basculantă. Un sistem oarecare... Altfel cum ar fi intrat în
piramidă cel care se afla acum înăuntru?
Aruncă un lasou spre vârful piramidei. După câteva
tentative nereuşite, reuşi să agaţe lasoul. Cu încălţările lui
antiderapante, poliţistul escaladă suprafaţa plană de
beton. Examină peretele de aproape dar nu descoperi nici
cea mai mică fisură, nici cea mai mică gaură, nici cea mai
mică zgârietură care să permită afumarea celui sau a celor
dinăuntru. Privi din vârf cele trei feţe: betonul era gros şi
omogen peste tot.
- Ieşiţi afară, altfel vă garantez că vom găsi un mijloc
1010
ca să vă
alungăm de-aici!
Maximilian îşi dădu drumul în jos pe frânghie.
Era convins că un ermit se închisese în acea
construcţie de beton Ştia că în Tibet, unii călugări deosebit
de zeloşi puneau să fie astfel închişi în cabane din
cărămidă ermetice, fără uşă şi fără ferestre, şi stăteau
acolo timp de ani de zile. Dar aceşti călugări lăsau cel puţin
deschisă o mică trapă pentru ca să primească alimente din
partea credincioşilor.
Poliţistul îşi imagina viaţa acestor închişi de vii într-un
spaţiu de doi metri cubi, stând printre excremente, fără aer
curat şi fără încălzire.
Bzzz... bzzz.
Maximilian tresări.
Deci nu era o întâmplare că, la prima sa intervenţie,
fusese înţepat de o insectă. Poliţistul era acum convins că
asta era legată de piramidă. Nu se va mai lăsa încă o dată
învins de micul înger păzitor al edificiului.
Originea bâzâitului era o insectă mare zburătoare.
Probabil o albină sau o viespe.
- Plecă de-aici, zise el agitând mâna.
Trebui să se răsucească ca s-o urmărească cu privirea.
Ai fi zis că acea insectă înţelegea că, pentru a-l ataca,
trebuia mai întâi să scape de ochii acestui om.
Insecta începu să facă opturi. Urcă brusc şi se repezi
în picaj asupra lui. Încercă să-şi înfigă acul în creştetul
capului, dar părul blond al lui Maximilian era aspru şi nu
reuşi să treacă ceea ce pentru ea era o pădure de grape
aurii.
Maximilian se pocnea cu mâna peste cap. Insecta îşi
luă iar zborul dar nu renunţă la picajele de kamikaze.
O înfruntă cu vocea:
- Ce vrei? Voi, insectele, sunteţi ultimii prădători ai
1011
omului, nu? Nu reuşim să vă eliminăm. Ne supăraţi, pe noi
şi pe strămoşii noştri, de trei milioane de ani. Şi cât timp
veţi mai continua să ne supăraţi şi copiii?
Insecta nu părea că acordă atenţie micului discurs al
poliţistului El nu îndrăznea să se întoarcă cu spatele la ea.
Insecta se menţinea în opoziţie geostaţionară, gata să atace
imediat ce găsea o fisură în apărarea antiaeriană a
inamicului.
Maximilian luă un pantof şi, ţinându-1 ca pe o rachetă
de tenis, se pregăti să smaşeze insecta în momentul în care
ar fi atacat.
- Cine eşti tu, viespe mare? Paznica piramidei? Ermitul
ştie să domesticească viespile?
Ca un răspuns, insecta atacă. Apropiindu-se de gâtul
lui, viră, ocoli omul, coborî spre pulpa piciorului dezgolită,
dar mai înainte de a putea să-l atingă cu acul, primi în
frunte o talpă enormă de pantof.
Maximilian se aplecase ca pentru a face un lob şi, cu o
mişcare scurtă a încheieturii mâinii, reuşise să-şi
intercepteze micul adversar zburător.
Insecta sări din talpă complet turtită.
- Unu la zero. Joc, set şi meci, zise poliţistul, mulţumit
de lovitură.
Înainte de a se depărta, Maximilian apropie din nou
gura de perete.
Tu, dinăuntru, să nu-ţi închipui că voi renunţa atât de
uşor. Voi veni mereu până când voi afla ce se ascunde în
această piramidă. O să vedem cât timp vei putea să rezişti
izolat de lume în betonul tău, domnule ermit amator de
televiziune!

61. ENCICLOPEDIE

MEDITAŢIE: După o zi de muncă şi de griji, e bine

1012
să-ţi regăseşti singur calmul.
Iată o metodă simplă de meditaţie practică.
Mai întâi, te culci pe spate, cu picioarele uşor
depărtate, cu braţele întinse pe lângă corp fără să-l
atingi, cu palmele in sus. Te destinzi.
Începi exerciţiul concentrându-te asupra sângelui
uzat care revine de la extremităţile picioarelor, de la
fiecare deget, ca să urce să se cureţe în plămâni.
La expiraţie, vizualizează buretele pulmonar
îmbibat de sânge care împrăştie sânge curat, purificat,
bogat în oxigen, spre picioare, până în vârful degetelor.
La o nouă inspiraţie, te concentrezi asupra
sângelui uzat din organele abdominale ca să-l duci până
la plămâni. La expirare, vizualizează acest sânge filtrat
şi plin de vitalitate care revine ca să hrănească ficatul,
splina, sistemul digestiv, sexul, muşchii.
La a treia inspirare, aspiraţi sângele de pe vasele
mâinilor şi degetelor, curăţaţi-l şi trimiteţi-1 curat de
unde a venit.
La a patra inspiraţie, respirând şi mai profund,
aspiraţi sângele creierului, curăţaţi-1 de toate ideile
stagnante, trimiteţi-1 să se purifice în plămâni, apoi
aduceţi sângele curat, plin de energie, de oxigen şi de
vitalitate în cap.
Trebuie să vizualizezi bine fiecare fază. Trebuie să
asociezi bine respiraţia la ameliorarea organismului.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

62. DUELUL

Acul otrăvit al scorpionului loveşte nu departe de

1013
bătrâna furnică roşie care simte cum îi trece pe lângă
antene.
Eschivează a treia lovitură de cleşti şi a patra lovitură
de ac. De fiecare dată e destabilizată şi evită în ultima clipă
arma fatală a monstrului arămiu.
103 vede acum de foarte aproape acel scorpion
supraechipat cu arme de luptă. În faţă, doi cleşti ascuţiţi,
chelicerele, au rolul de a bloca victima înainte de a primi
lovitura de croşeu veninos.
Pe laturi, se pot vedea opt picioare pentru a se mişca
cu toată viteza în toate direcţiile şi chiar lateral. În partea
din spate, o coadă lungă, articulată în şase segmente
flexibile, care se termină cu un ac ascuţit, ca un ghimpe de
mărăcine, un spin enorm de culoare galbenă, plin de un
suc lipicios şi mortal.
Unde se află organele de simţ ale animalului? Furnica
nu distinge practic deloc ochii, numai nişte oceli frontali;
nu are nici urechi şi nici antene. Prefăcându-se că se
fereşte în continuare de monstru, ea îi dă ocol şi înţelege.
Adevăratele organe senzoriale ale scorpionului sunt cleştii
săi acoperiţi de cinci perişori senzitivi. Datorită lor,
scorpionul percepe cele mai infime mişcări ale aerului din
jurul lui.
103 îşi aminteşte de o coridă la televiziunea Degetelor.
Cum scăpau? Cu o capă roşie?
103 apucă o petală de floare purpurie adusă de vânt
şi-şi face o muletă pe care o agită cu mandibulele. Ca să nu
prindă vântul şi să fie răsturnată de această pânză
improvizată, are grijă să se plaseze totdeauna în sensul
curenţilor de aer. Bătrâna războinică obosită îşi înmulţeşte
mişcările, eschivând, în ultimul moment, cornul
adversarului.
Loviturile de ac devin din ce în ce mai precise. La
fiecare tentativă, 103 vede lancea năclăită ridicându-se,
1014
apoi venind spre ea ca un harpon. Un ac e mai greu de
evitat decât două coarne, şi-şi zise că dacă un Deget
toreador ar fi trebuit să înfrunte un scorpion gigantic, i-ar
fi fost mult mai greu decât în lupta din arenă.
Când 103 încearcă să se apropie de duşman, cleştii
deschişi se reped spre ea. Când încearcă să tragă un jet de
acid cu abdomenul, cleştii se închid ca un scut. Sunt armă
de atac şi de apărare. Cele opt picioare rapide îl aduc
totdeauna pe scorpion în cea mai bună poziţie pentru a
para sau a ataca.
La televizor, toreadorul gesticula tot timpul ca să-şi
deruteze taurul. Tot aşa, furnica se repede în toate
direcţiile încercând să-şi epuizeze adversarul ferindu-se în
acelaşi timp de loviturile de cleşti şi de harpon.
103 se concentrează şi încearcă să-şi amintească tot
ce a văzut în această privinţă. Care erau comentariile
legate de strategia toreadorului? Totdeauna e unul care se
află la mijloc şi celălalt care se învârte în jurul lui. Cel care
se învârte oboseşte mai repede dar are posibilitatea să-l
prindă pe celălalt pe picior greşit. Toreadorii foarte dotaţi
reuşesc să-şi facă adversarii să se împiedice fără ca măcar
să-i atingă.
Deocamdată, petala-muletă îi foloseşte lui 103 mai
ales ca scut. De fiecare dată când harponul loveşte, îl
interceptează cu petala stacojie. Dar petala nu e rezistentă
şi vârful acului o străpunge cu uşurinţă.
Să nu moară. În numele cunoştinţelor sale despre
Degete. Să nu moară.
În înverşunarea ei de a trăi, bătrâna furnică roşie uită
de vârstă şi-şi recapătă agilitatea tinereţii.
Se roteşte mereu în acelaşi sens. Scorpionul e agasat
de rezistenţa pe care i-o opune acea fiinţă plăpândă şi
cleştii săi clămpăne din ce în ce mai zgomotos. Îşi
accelerează mişcarea picioarelor când, brusc, furnica se
1015
opreşte şi începe să se rotească în sens invers. Mişcarea
dezechilibrează scorpionul care se împiedică, cade şi se
pomeneşte pe spate, dezvăluindu-şi astfel părţile cele mai
fragile pe care furnica le stropeşte cu un jet precis de acid
formic. Scorpionul nu pare să sufere prea mult. Se întoarce
pe picioare şi atacă. Urmat de doi cleşti cheliceri, harponul
loveşte la câţiva milimetri de capul lui 103. Repede, o altă
idee.
Bătrâna războinică îşi aminteşte că scorpionii nu sunt
imunizaţi împotriva propriului venin. În legendele
mirmeceene, se spune că, atunci când le este frică, în
special când sunt încercuiţi de foc, scorpionii se sinucid
înţepându-se cu propriul ac. 103 nu ştie să fabrice foc atât
de repede.
Efluviile de pesimism ale spectatoarelor viespi nu-i
susţin moralul.
Altă idee, repede.
Bătrâna furnică studiază situaţia. În ce constă forţa
ei? În ce constă slăbiciunea ei?
Talia ei mică În asta constă forţa şi slăbiciunea ei.
În creierul bătrânei furnici se intersectează mii de
sugestii şi sunt cântărite cu cea mai mare urgenţă.
Memoria propune întreg stocul ei de riposte de luptă.
Imaginaţia le adună ca să dea naştere altora noi, mai bine
adaptate la o înfruntare cu un scorpion. În timp ce ochii
urmăresc adversarul, antenele se străduiesc să descopere o
soluţie în decorul de rămuriş. Acesta este avantajul de a
dispune de un sistem dublu de percepţie a mediului
înconjurător: vizual şi olfactiv.
Deodată vede o gaură în scoarţă. Furnica dă fuga şi
intră în tunelul de lemn. Scorpionul o urmăreşte. Începe să
intre în tunel dar curând e blocat de pântece. În afara
găurii i-a rămas numai apendicele codai.
103 merge mai departe prin tunelul de lemn şi iese
1016
prin altă parte în aclamaţiile aliatelor ei.
Acul otrăvitor ţâşneşte din scoarţă ca un mugure
sinistru. Scorpionul se zbate ca să iasă, întrebându-se
dacă e mai bine să forţeze înainte sau să încerce să iasă
dându-se înapoi.
Micii scorpioni, prea puţini încrezători în reuşita
mamei lor. preferă să se depărteze.
103 se apropie calmă. Nu mai are decât să secţioneze
pur şi simplu acul periculos cu mandibulele crenelate.
Apoi, având grijă să nu atingă veninul, ridică sus arma
otrăvită şi îşi înţeapă adversarul blocat în gaură.
Legendele furnicilor sunt adevărate. Scorpionii nu
sunt imunizaţi împotriva propriului lor venin. Arahnida se
zbate, cuprinsă de convulsii, apoi moare.
Totdeauna să-ţi ataci duşmanii cu propriile lor arme,
fusese învăţată când era mică. Asta şi făcuse.

63. UN CÂNTEC

Julie făcu semn de oprire. Toată lumea cânta fals.

- N-ajungem departe cu asta. Cred că trebuie să
înfruntăm o problemă de fond. E o prostie să interpretăm
muzica altora.
Cei Şapte Pitici nu înţelegeau unde voia să ajungă
cântăreaţa.
- Ce propui?
- Suntem noi înşine creatori. Trebuie să inventăm
propriile noastre cuvinte, propria noastră muzică, propriile
noastre bucăţi. Zoe dădu din umeri.
- Drept cine te crezi? Suntem un mic grup rock de
liceu. Nu suntem Beatles!
Julie scutură din cap.
- Din momentul în care creem, suntem creatori printre
alţi creatori. Nu trebuie să avem complexe. Muzica noastră
1017
poate să fie la fel de valoroasă ca a altora. Trebuie doar să
încercăm să fim originali. Putem să compunem ceva
"diferit" faţă de ce există deja.
Cei Şapte Pitici, surprinşi, nu ştiau cum să
reacţioneze. Nu erau convinşi şi unii începeau să regrete că
o lăsaseră pe această străină sa pătrundă în grupul lor.
- Julie are dreptate, spuse Francine. Mi-a arătat o
lucrare, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, care
conţine sfaturi ce ne vor permite să concepem lucruri noi.
Eu am şi descoperit planurile unui computer capabil să
depăşească şi să trimită la gunoi tot ce există în comerţ.
- Informatica nu poate să fie îmbunătăţită, obiectă
David. Cipurile informatice circulă în toată lumea cu
aceeaşi viteză şi nu se pot fabrica altele mai rapide.
Francine se ridică.
- Cine spune să se facă cipuri mai rapide? Este evident
că nu putem să facem noi cipuri electronice. În schimb, le
vom aranja altfel.
Îi ceru lui Julie Enciclopedia şi începu să caute paginile cu
planurile.
- Uite. În locul unei ierarhii de cipuri electronice, aici
este reprezentată o democraţie de cipuri. Nu mai există
microprocesor superior care să domine cipurile executante,
toţi şefii se află la acelaşi nivel. Cinci sute de cipuri
microprocesoare, cinci sute de creiere egale şi la fel de
eficace care, în consecinţă, comunică în permanenţă.
Francine desenă o schiţă într-un colţ.
-Problema este să le găseşti poziţia. Aşa cum stăpâna
casei, la masă, se întreabă cum îşi va aşeza invitaţii. Dacă
aşezi oamenii normal în jurul unei mese lungi
dreptunghiulare, cei de la capete nu-şi vor vorbi, numai cei
de la mijloc vor acapara auditoriul. Autorul Enciclopediei
cunoaşterii relative şi absolute recomandă dispunerea
tuturor cipurilor în cerc ca toate să fie faţă în faţă. Cercul e
1018
soluţia. Şi le arătă alte grafice.
- Tehnologia nu e un scop în sine, zise Zoe.
Computerul tău nu răspunde la preocuparea de creativitate
muzicală.
- Înţeleg ce vrea să spună. Dacă tipul ăsta are idei ca
să reînnoiască unealta cea mai sofisticată care există,
computerul, cu siguranţă că poate să ne ajute să reînnoim
muzica, spuse Paul.
- Julie are dreptate. Trebuie să elaborăm muzica
noastră, accentua Narcisse. Poate că această carte ne va
ajuta.
Francine, care încă mai avea cartea în mână, o
deschise la întâmplare şi citi cu glas tare:
Sfârşit, acesta e sfârşitul.
Să ne deschidem simţurile.
Un vânt nou bate în dimineaţa asta,
Nimeni nu va putea să-i încetinească vârtejul nebun,
În lumea asta adormită vor avea loc mii de
metamorfoze.
Nu e nevoie de violenţă ca să distrugem valorile rigide
Fiţi surprinşi: realizăm pur şi simplu "Revoluţia
furnicilor".
Toţi căzură pe gânduri.
- "Revoluţia furnicilor"! se miră Zoe. Asta nu spune
nimic.
Nimeni nu-i răspunse.
- Dacă vrem să facem din asta un cântec, lipseşte
refrenul, spuse Narcisse.
Julie închise ochii o clipă şi sugeră:
Nu mai există vizionari Nu mai există inventatori.
Puţin câte puţin, cuplet după cuplet, au pus la punct
cuvintele unui cântec, luând din paragrafele Enciclopediei.
Apoi compuseră şi muzica.
Julie fredona melodia, apoi atacă al doilea cuplet,
1019
provenit din alt pasaj al cărţii:
N-ai visat niciodată altă lume? N-ai visat niciodată altă
viaţă? N-ai visat niciodată că într-o zi omul îşi va găsi locul
în Univers?
N-ai visat niciodată că într-o zi omul va comunica cu
natura, întreaga natură, şi că îi va răspunde ca o parteneră,
nu ca inamică învinsă?
N-ai visat niciodată să vorbeşti animalelor, norilor şi
munţilor, să lucraţi împreună, nu unii împotriva altora?
N-ai visat niciodată că oamenii se grupează pentru a
încerca să creeze o cetate unde raporturile umane să fie
diferite?
Reuşita sau nereuşita n-ar mai avea importanţă. Nimeni
nu s-ar apuca să-l judece pe celălalt. Fiecare ar fi liber de
faptele sale şi preocupat totuşi de reuşita tuturor.
Se întrerupse şi David se lansă într-un incredibil solo
la chitară. Leopold luă flautul ca să dialogheze cu el. Julie
zâmbi şi încheie al treilea cuplet:
N-ai visat niciodată o lume căreia să nu-i fie teamă de
ceea ce nu-i seamănă?
N-ai visat niciodată o lume în care fiecare ar şti să-şi
găsească în el însuşi perfecţiunea?
Eu, ca să schimb vechile obiceiuri, am visat o Revoluţie.
O Revoluţie a celor mici, o revoluţie a furnicilor.
Mai mult decât o revoluţie: o evoluţie.
Am visat, dar e doar o utopie.
Am visat să scriu o carte ca să povestesc şi că această
carte ar trăi în timp şi spaţiu cu mult după viaţa mea.
Dacă voi scrie această carte, va fi doar o povestire. Un
basm care nu se va realiza niciodată.
Se uniră într-un cerc şi fu ca şi cum s-ar fi format un
cerc magic care ar fi trebuit să existe de mult timp.
Apoi toţi se opriră brusc căci cineva bătea la uşă.
Paul deschise uşa directorului.
1020
 - Faceţi prea mult zgomot, se plânse el.
Apoi, spre surprinderea tuturor, le spuse că fratele său
inaugura un centru cultural în cartierul Francisc I şi invita
formaţia lor să participe la această ceremonie.
- Aşa că pregătiţi-vă, le spuse directorul. Trebuie să
cântaţi sâmbăta viitoare.
- Sâmbăta asta?
- Da, sâmbătă.

64. ENCICLOPEDIE

CONSTRUCŢIA MUZICALĂ - CANONUL: În muzică,

"canonul" prezintă o structură de construcţie deosebit
de interesantă. Exemplele cele mai cunoscute: "Frere
Jacques", "Vent frais, vent du matin" sau canonul lui
Pachelbel.
Canonul este construit în jurul unei teme unice ai
cărui interpreţi îi exploatează toate faţetele
confruntând-o cu ea însăşi. O primă voce începe prin a
expune tema. După un timp' stabilit dinainte, o a doua
voce o repetă, fiind apoi preluată de a treia voce.
Pentru ca ansamblul să funcţioneze, fiecare notă
are de jucat trei roluri:
1. Să ţeasă melodia de bază.
2. Să adauge un acompaniament la melodia de
bază.
3. Să adauge un acompaniament
acompaniamentului şi melodiei de bază.
E vorba deci de o construcţie pe trei nivele în care
fiecare element este, în funcţie de amplasarea lui, atât
vedetă cât şi rol secundar şi figurant.
Canonul poate să fie sofisticat fără să se adauge
nici o notă, doar prin modificarea înălţimii, un cuplet
în octava de sus, un cuplet în octava de jos.
1021
 Mai e posibil să se complice canonul prin
intervenţia unei a doua voci, mai sus cu o jumătate de
octavă. Dacă prima temă este în do, a doua va fi în sol
etc.
Canonul poate să fie complicat şi mai mult
acţionând asupra rapidităţii cântecului. Mai repede: în
timp ce prima voce interpretează tema, a doua o repetă
de două ori mai repede. Mai lent: în timp ce prima voce
interpretează melodia, a doua o repetă de două ori mai
lent.
La fel, a treia voce accelerează sau încetineşte şi
mai mult tema, de unde un efect de expansiune sau de
concentrare.
Canonul poate să fie sofisticat şi mai mult prin
inversarea melodiei. Când prima voce se ridică cântând
tema principală, a doua coboară.
Toate astea sunt foarte uşor de realizat când
desenezi liniile cântecului precum săgeţile unei mari
bătălii.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

65. MAXIMILIAN TRECE ÎN REVISTĂ SITUAŢIA

Nu se auzea decât zgomotul mandibulelor. Maximilian

îşi consuma în tăcere mâncarea.
În sânul familiei se plictisea rău de tot. Dacă se
gândea bine, se căsătorise cu Scynthia ca să-i impresioneze
pe colegii lui. Reprezenta un trofeu şi era adevărat că
ceilalţi îl invidiaseră. Scynthia era frumoasă, dar ce se mai
plictisea! Zâmbi, sărută pe toată lumea, apoi se ridică şi se
închise în birou unde jucă pe computer jocul Evoluţia.
1022
 Jocul ăsta îl pasiona din ce în ce mai mult. Se grăbi să
creeze o civilizaţie aztecă pe care reuşi să o ducă până în
anul 500 i.e.n., clădind zeci de oraşe şi trimiţând galerele
aztece să cutreiere mările în căutarea unor noi continente.
Credea că exploratorii săi azteci vor descoperi Occidentul
pe la 450 î.e.n., dar o epidemie de holeră îi decimă cetăţile.
Invazii barbare sfârşiră prin a distruge definitiv oraşele
bolnave, astfel încât civilizaţia aztecă a comisarului Linart
fu distrusă înainte de anul 1 al calendarului său.
- Joci prost. Te preocupă ceva, semnală Mac Yavel.
- Da, recunoscu omul. Munca mea.
- Vrei să-mi vorbeşti despre asta? propuse computerul.
Poliţistul tresări. Până atunci, computerul nu era pentru el
decât un fel de majordom care îl primea atunci când
aprindea aparatul şi îl ghida în meandrele jocului. Faptul
că părăsea domeniul virtualului ca să se integreze în viaţa
lui "adevărată", i se părea cel puţin neaşteptat. Totuşi
Maximilian se lăsă în voia lui.
- Sunt poliţist, zise el. Fac o anchetă. O anchetă care-
mi dă multă bătaie de cap. Trebuie să rezolv o poveste cu o
piramidă care a apărut ca o ciupercă în mijlocul pădurii.
- Poţi să-mi vorbeşti despre asta sau e secret?
Tonul glumeţ, vocea aproape fără accent sintetic îl
surprinseră pe Maximilian, dar îşi aminti că de puţină
vreme existau pe piaţă "simulatoare de conversaţie"
capabile să răspundă făcând să se creadă într-un dialog
natural. În realitate, aceste programe se limitau doar la a
reacţiona la nişte cuvinte-cheie şi răspundeau cu ajutorul
unor tehnici de dicţie simple. Inversau întrebarea: "Crezi cu
adevărat că. Sau recentrau: "Să vorbim mai degrabă despre
tine...". Nici o vrăjitorie în toată treaba asta. Maximilian era
conştient că acceptând să converseze cu computerul său,
stabilea o legătură privilegiată cu o simplă maşină.
Ezită. În fond nu avea pe nimeni cu care să vorbească.
1023
Nu putea să discute de la egal la egal nici cu elevii lui de la
şcoala de poliţie, nici cu subordonaţii, care considerau cea
mai mică "relaxare" drept un semn de slăbiciune. Cu
prefectul, superiorul său, era imposibil să dialogheze. Cum
îi izola ierarhia pe oameni! Şi nu reuşise niciodată să
comunice nici cu fiica şi nici cu soţia lui. Din comunicare,
Maximilian nu cunoştea până la urmă decât dialogul
unilateral propus de televizor. Televizorul îi povestea în
permanenţă o mulţime de lucruri simpatice dar nu voia să
audă nimic.
Poate că această nouă generaţie de computere era
destinată să umple acest gol. Maximilian se apropie de
microfon.
- E vorba de o construcţie clădită fără autorizaţie într-
o zonă protejată a pădurii. Când lipesc urechea de perete,
aud în interior zgomote care par că provin de la nişte
emisiuni televizate. Dar imediat ce bat, zgomotele
încetează. Nu există uşă, ferestre, nici cea mai mică gaură.
Aş vrea tare mult să aflu cine stă înăuntru.
Mac Yavel îi puse câteva întrebări precise legate de
problema lui. Irisul i se îngustă, semn de atenţie intensă.
Computerul reflectă un moment apoi îi semnală faptul că
nu vedea nici o altă soluţie decât să se întoarcă la piramidă
cu o grupă de artificieri să arunce în aer pereţii de beton.
Era clar că computerele nu umblau cu nuanţe.
Maximilian încă nu ajunsese la această concluzie
extremă, dar admise că ar fi ajuns la ea. Mac Yavel nu
făcuse decât să-i accelereze analiza. Poliţistul mulţumi
maşinii. Voia să continue jocul, dar în acel moment
aparatul îi aminti că uitase să hrănească peştii.
În acel moment, pentru prima dată, Maximilian îşi zise
că computerul era pe cale de a deveni un prieten şi asta îl
îngrijoră puţin, căci nu avusese niciodată prieteni
adevăraţi.
1024
66. COMOARA SEXUALĂ

103 i-a venit de hac scorpionului. Micii scorpioni

orfani, care urmăreau scena de departe, erau conştienţi că
de acum înainte vor fi nevoiţi să se descurce singuri într-o
lume care nu avea alte legi decât cele pe care vor reuşi să le
impună prin forţa biciului lor codai otrăvit.
Cele douăsprezece furnici care au fost invitate să intre
îşi ovaţionează olfactiv bătrâna campioană. Regina viespilor
consimte să le dea din jeleul ei hormonal. O duce pe 103
într-un ungher al cetăţii sale cenuşii din hârtie şi îi arată
un loc unde să aştepte cu răbdare.
Apoi, regina viespilor se concentrează şi regurgitează o
salivă maronie care miroase puternic. La himenoptere,
lucrătoarele, soldaţii şi reginele îşi controlează perfect
chimia internă. Sunt în stare să crească sau să scadă după
dorinţă secreţia hormonală, pentru a-şi dirija bine funcţiile
digestive precum şi adormirea, perceperea durerii şi
nervozitatea.
Regina viespilor reuşeşte să producă jeleul regal
format din hormoni sexuali aproape puri. 103 se apropie,
vrea să adulmece cu antenele înainte de a gusta, dar regina
viespilor se lipeşte de ea şi o constrânge la o transmitere
gură la gură.
Sărut între specii.
Bătrâna furnică roşie aspiră şi înghite. Alimentul
magic pătrunde brusc în ea. Toate viespile ştiu să fabrice
jeleu regal în caz de necesitate, dar e clar că cel al unei
regine este mult mai puternic şi mai delicat decât produsul
unei simple lucrătoare. Mirosurile sunt atât de grele încât
în jur, celelalte belokaniene, îi simt vaporii opiacei.
E ceva tare. Acid, dulce, sărat, picant şi amar în
acelaşi timp.
1025
 103 înghite. Jeleul maroniu se răspândeşte în sistemul
ei digestiv. În stomac, pasta se diluează şi se răspândeşte
în sânge şi urcă prin vene ca să ajungă la creier.
La început, nu se întâmplă nimic şi bătrâna
exploratoare crede că experienţa a eşuat. Dar apoi,
deodată, simte. E ca un fel de vijelie. Senzaţia e mai curând
neplăcută.
Se simte murind.
Regina viespilor i-a dat pur şi simplu venin şi ea l-a
înghiţit! Simte produsul împrăştiindu-se în corp,
răspândind acea impresie de negru şi de arsură în toate
arterele. Regretul că a avut încredere în regină. Viespile
urăsc furnicile, e un lucru bine cunoscut. N-au recunoscut
niciodată că verişoarele lor genetice le-au depăşit.
103 îşi aminteşte de toate dăţile când, în timpul
tinereţii sale, a jefuit cuiburi de hârtie cenuşie, trăznindu-
le cu acid pe apărătoarele dezorientate care încercau să se
ascundă în spatele bucăţilor de carton.
E o răzbunare.
Totul se întunecă cumplit.
În mintea ei totul e numai durere. Îi vine greu să-şi
ordoneze gândurile. Întunericul, acidul, frigul, moartea pun
stăpânire pe ea. Tremură. Mandibulele se deschid şi se
închid fără să le poată controla. Nu mai e stăpână pe
corpul ei.
Vrea s-o atace pe regina otrăvitoare. Înaintează dar se
prăbuşeşte pe picioarele din faţă.
I se modifică percepţia timpului, i se pare că totul se
petrece cu încetinitorul şi că se scurge un moment foarte
lung între clipa în care decide să mişte un picior şi clipa în
care acesta se mişcă.
Renunţă să se mai ţină pe picioare şi se prăbuşeşte
Se vede ca şi cum ar fi în exteriorul corpului.
Apar din nou imagini din trecut. Mai întâi din trecutul
1026
direct, apoi din trecutul mai depărtat. Se vede luptând cu
scorpionul, se vede alunecând pe spatele lăcustelor, se
vede traversând deşertul.
Se vede fugind din lumea Degetelor, se vede dialogând
pentru prima dată cu Degetele. Cuvintele sunt olfactiv
ameţitoare. Totul defilează ca într-un film proiectat invers
pe ecranul unui televizor.
O revede pe 24, prietena ei de cruciadă, care şi-a creat
cetatea liberă din insula Salcâmului, în mijlocul fluviului.
Se vede din nou zburând pentru prima dată pe spatele
unui scarabeu-rinocer şi făcând slalom printre picăturile
de ploaie tari şi periculoase ca nişte coloane de cristal.
Revede prima expediţie spre ţara Degetelor şi
descoperirea marginii lumii, zonă mortală, drumul pe care
maşinile lor elimină orice formă de viaţă.
Se vede iar luptând cu şopârla, luptând cu pasărea,
luptând cu surorile ei cu miros de stâncă care complotau
în furnicar.
Îl revede pe prinţul 327 şi pe prinţesa 56 vorbindu-i
pentru prima dată de Mister. Acolo începea explorarea,
descoperirea celeilalte dimensiuni, cea a Degetelor.
Memoria i se rostogoleşte fără ca ea s-o poată încetini.
Se revede în războiul Macilor, omorând ca să nu fie
omorâtă. Se vede iar în mijlocul mulţimii de milioane de
soldaţi, care-şi tăiau reciproc picioarele, capetele şi
antenele în lupte cărora le uitase rezultatul.
Se vede din nou alergând prin iarbă, urmând piste
odorante, îmbibate de parfumul surorilor ei.
Se vede furnică tânără pe culoarele cetăţii Bel-o-kan,
certându-se cu alţi soldaţi mai în vârstă.
103 se întoarse şi mai mult în trecut. Se revede nimfă,
se revede larvă! E o larvă care se usucă în solarul domului
de crenguţe. Se vede incapabilă să se mişte singură,
răcnind feromoni pentru ca doicile să se ocupe de ea nu de
1027
larvele vecine.
Mâncare! Doicilor, daţi-mi repede de mâncare, vreau
să mănânc ca să mă fac mare! striga ea.
Şi e adevărat că în acea perioadă nu spera decât să
îmbătrânească mai repede... Se revede în cocon, din ce în
ce mai mică.
Se revede ou, îngrămădit în sala de stocare a ouălor.
Ce efect ciudat să se vadă redusă la o sferă sidefie atât de
mică plină de un lichid limpede. Era deja ea. A fost asta.
Înainte de a fi furnică, eram o sferă albă.
Gândul rotund se impune.
Crede că nu se poate ajunge mai departe de ou în
trecutul ei. Ba da! Memoria continuă să-i trimită imagini!
Revede momentul când a fost ouată. Urcă în
abdomenul matern şi se vede ovul. Ovul care tocmai a fost
fecundat.
Înainte de a fi o sferă albă, am fost sferă galbenă.
Înapoi. Şi mai departe, tot mai departe.
Asistă la întâlnirea dintre gametul mascul şi gametul
femelă în centrul ovulului. Şi acolo, 103 se pomeneşte în
acea clipă imperceptibilă unde se face alegerea între
masculin, feminin şi neutru.
Ovulul freamătă.
Masculin, feminin, neutru? Totul vibrează în ovul.
Masculin, feminin, neutru?
Ovulul dansează. Lichide ciudate se amestecă, se
descompun în nucleu, formând sosuri moi cu reflexe de
moar. Cromozomii se amestecă ca nişte labe mari. X, Y, XY,
XX? În cele din urmă câştigă cromozomul feminin.
Gata! Jeleul regal a modificat cursul propriei sale
evoluţii celulare urcând până la primul "macaz", cel care i-
a stabilit sexul.
103 este acum femelă. 103 este acum prinţesă.
În capul ei se dezlănţuie un foc de artificii ca şi cum,
1028
brusc, creierul şi-ar deschide toţi porii mici ca să lase să
intre lumina.
Toate vanele se deschid. Toate simţurile devin mult
mai sensibile. Simte totul mai puternic, mai dureros, mai
profund. Îşi percepe corpul ca un ansamblu foarte sensibil,
care vibrează la cea mai slabă undă exterioară. Ochii ei
sunt invadaţi de pete multicolore, antenele; o înţeapă de
parcă ar fi fost acoperite brusc de alcool pur şi se teme să
nu le piardă.
Nu e foarte plăcut dar e o senzaţie foarte puternică.
Se simte atât de impresionabilă încât îi vine să sape
pământul ca să se ascundă şi să se protejeze de acele
miriade de informaţii auditive, olfactive, luminoase care vin
de peste tot ca să se reverse în creierul ei. Percepe emoţii
necunoscute, senzaţii abstracte, mirosuri care se exprimă
prin culori, culori care se exprimă prin muzică, muzică
care se exprimă prin senzaţii tactile, senzaţii tactile care se
exprimă prin idei.
Aceste idei vin din creierul ei ca un râu subteran care
ţâşneşte ca să devină fântână. Fiecare picătură a acestei
fântâni este o clipă din trecutul ei care revine, dar luminată
de noile ei simţuri şi capacitatea ei nouă de a percepe
emoţii şi abstracţii.
Totul apare într-o lumină nouă. Totul e diferit, mai
subtil, mai complex, totul emite mult mai multe informaţii
decât şi-ar fi închipuit.
Devine conştientă că până atunci a trăit doar pe
jumătate. Creierul se extinde. Îl folosea numai la 10% din
capacitate; cu ajutorul acelei mixturi hormonale, poate că a
trecut la 30%.
Cât de plăcut e să ai simţurile atât de ascuţite! Cât e
de plăcut pentru o furnică, care a fost atât de mult timp
asexuată, să devină brusc, prin magia chimiei, o sexuată
sensibilă.
1029
 Reia treptat contact cu realul. Se află într-un viespar.
În căldura artificială a acelui cuib de hârtie cenuşie, nici
măcar nu ştie dacă e noapte sau ziuă. Probabil că e noapte.
Poate că s-a făcut deja dimineaţă.
Câte ore, zile, săptămâni au trecut de când a
ingurgitat jeleul regal? N-a simţit timpul trecând. Îi e frică.
Regina îi spune ceva.

67. LECŢIE DE FILOZOFIE

Profesorul intră în clasă. Totdeauna destins, glumeţ,

profesorul de filozofie este foarte popular în şcoală. Dădea
impresia că ştie tot şi că se plimba leneş prin existenţă
ignorând angoasa. Multe fete erau mai mult sau mai puţin
îndrăgostite de el. Unele mergeau până acolo încât îi
mărturiseau problemele lor de adolescente şi atunci juca la
perfecţie rolul de confident.
Tema zilei: "revolta". Scrise cuvântul magic pe tablă,
făcu o pauză apoi începu:
- Se constată repede în existenţa noastră că cel mai
uşor este să spui totdeauna "da". "Da" permite integrarea
perfectă în societate. Dacă răspunzi afirmativ la cererile lor,
ceilalţi te primesc bucuros printre ei. Totuşi, vine un
moment în care acest "da" care, până atunci, deschidea
uşile, ni le închide brusc. Poate că asta e trecerea la
adolescenţă: momentul în care învăţăm să spunem "nu".
Încă o dată reuşise să-şi captiveze elevii.
- "Nu" are cel puţin tot atâta putere ca şi "da". "Nu"
înseamnă libertatea de a gândi diferit. "Nu" întăreşte
caracterul. "Nu" îi sperie pe cei care spun "da".
Profesorul de filozofie prefera să se plimbe prin clasă în
timp ce vorbea. Din când în când se oprea, se aşeza pe
marginea unei bănci şi se adresa unui elev. Continuă:
- Dar la fel ca şi "da", "nu" are limitele lui. Dacă spui
1030
"nu" la toate, te pomeneşti blocat, izolat, fără portiţă de
salvare. Trecerea la vârsta adultă este momentul când ai
învăţat să-l alternezi pe "nu" cu "da", fără a mai aproba
totul sau refuza în mod simetric. Nu mai e vorba de a te
integra în societate cu orice preţ sau de a o respinge în
bloc. Două criterii trebuie să motiveze alegerea lui "da" sau
"nu": 1) analiza consecinţelor viitoare pe termen mediu şi
lung; 2) intuiţia profundă. A împărţi în stânga şi în dreapta
"da" şi "nu" cu uşurinţă ţine mai mult de artă decât de
ştiinţă. Cei care ştiu să spună "da" sau "nu" cu bună
ştiinţă ajung să-şi conducă nu numai anturajul, ci - ceea
ce e şi mai important- şi pe ei înşişi.
Fetele din primul rând îi sorbeau vorbele, mai atente la
sunetul vocii decât la cuvintele pe care le pronunţa.
Profesorul de filozofie băgă mâinile în buzunarele blugilor şi
se aşeză pe banca lui Zoe.
- Ca să rezumăm, vă voi aminti o veche zicală
populară: "E stupid să nu fii anarhist la douăzeci de ani...
şi e şi mai stupid dacă mai eşti după treizeci de ani".
Scrise această frază pe tablă.
Stilourile avide să noteze totul alunecau pe paginile
caietelor. Unii elevi pronunţau în tăcere fraza ca să-i
memoreze mai bine silabele pentru cazul în care ar fi fost
întrebaţi la oralul de la bac.
- Şi ce vârstă aveţi, domnule? întrebă Julie. Profesorul
de filozofie se întoarse:
- Am douăzeci şi nouă de ani, răspunse el zâmbind. Se
apropie de fata cu ochi cenuşii.
- ... Mai sunt deci anarhist pentru o vreme. Profitaţi.
- Şi ce înseamnă să fii anarhist? întrebă Francine.
- Să nu ai nici dumnezeu şi nici stăpân, să te simţi un
om liber. Eu mă simt un om liber şi am intenţia să vă învăţ
şi pe voi să fiţi la fel.
- Nici dumnezeu şi nici stăpân, e uşor de spus,
1031
interveni Zoe. Într-un fel, sunteţi stăpânul nostru, şi
suntem obligaţi să vă ascultăm.
Profesorul de filozofie nu avu timp să răspundă. Uşa
se deschise brusc şi directorul intră în trombă în clasă.
Apoi îi anunţă că, după semnele foarte clare descoperite,
un piroman dădea târcoale şcolii. Drept pentru care
fuseseră luate măsuri speciale şi fusese instalat un sistem
de alarmă împotriva incendiilor.
Deodată se auzi o sirenă asurzitoare şi elevii acceptară
cu bucurie să participe la exerciţiul de evacuare, încântaţi
de această diversiune.
În sfârşit, după ce sirena amuţi, Julie şi cei Şapte
Pitici se grăbiră spre spaţiul lor de repetiţie. În acea după-
amiază puseră la punct alte melodii. Acum aveau trei, plus
două în curs de elaborare. Luau cuvintele din Enciclopedie,
după care se străduiau să le doteze cu muzica aptă să le
pună în valoare.

68. ENCICLOPEDIE

INSTINCT RĂZBOINIC: iubeşte-ţi duşmanii. E cel

mai bun mijloc de a-i călca pe nervi.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

69. SĂ PĂRĂSIM TURNUL STEJARULUI

Trebuie să pleci.
Regina viespilor repetă mesajul sub formă de semne
antenare. În timp ce cu o antenă pipăie cu nerăbdare capul
furnicii, cu cealaltă îi arată orizontul. Semne uşor de
înţeles pentru toată lumea. Trebuie să plece.
1032
 La Bel-o-kan, bătrânele doici spuneau:
Fiecare fiinţă ar trebui să cunoască o metamorfoză.
Dacă ratează această etapă, nu trăieşte decât jumătate din
viaţa ei.
103 îşi începe deci a doua parte din viaţă. Acum
dispune de doisprezece ani de existenţă suplimentari şi are
intenţia să profite de ei.
103 are acum un sex. E prinţesă şi ştie că dacă
întâlneşte un mascul, va putea să se reproducă.
Cele douăsprezece o întreabă pe noua lor prinţesă în
ce direcţie s-o ia. Solul e încă plin de lăcuste şi Prinţesa
103 consideră că e mai bine să meargă mai departe pe sus
pe crengi şi să se îndrepte spre sud-est.
Cele douăsprezece sunt de acord.
Coboară de-a lungul imensului turn pe care îl
formează stejarul şi cotesc spre o creangă lungă. Merg
astfel din ramură în ramură, sărind uneori ca să se prindă
din urmă, suspendându-se de picioare ca nişte trapeziste
ca să ajungă, cu ajutorul unei mişcări pendulare, la o
frunză depărtată. Merg aşa mult timp până când nu mai
simt mirosul amar al lăcustelor.
Prudent, cu Prinţesa 103 în frunte, grupul coboară de-
a lungul unui sicomor şi atinge pământul. Pânza de lăcuste
nu e mai departe de zece metri.
5 semnalează celorlalte să se fofileze discret în sens
invers, dar această prudenţă se dovedeşte inutilă. Deodată,
răspunzând parcă unui apel invizibil, toate lăcustele se
ridică în aer. Norii morţii îşi iau zborul.
Spectacolul e impresionant. Lăcustele au la picioare
muşchi de o mie de ori mai puternici decât cei ai furnicilor.
Astfel că pot să sară până la înălţimi egale cu de douăzeci
de ori lungimea corpului lor. Ajunse în vârful saltului, îşi
desfac cât mai larg posibil cele patru aripi şi le agită cu o
viteză foarte mare ca să se ridice şi mai sus în aer. Atâta
1033
mişcare produce un vacarm incredibil. Din cauza
numărului imens al lăcustelor, în nor, aripile lor se lovesc
unele de altele. Unele sunt strivite în masa propriei lor
populaţii.
În jurul lor, lăcustele decolează la nesfârşit. Au
mâncat totul de pe pământ şi lasă în urma lor un teren
ruinat unde se mai înalţă încă câţiva copaci goi, pe care nu
mai sunt nici frunze, nici flori, nici fructe. Uneori, excesul
de viaţă ucide viaţa, emite 15 privind cum se depărtează
lăcustele. Dar e o reflecţie de vânător obişnuit tocmai cu
luarea vieţii celor din jurul lui. Totuşi, Prinţesa 103, care şi
ea se uită cum îşi iau zborul, nu înţelege ce interes are
natura să producă un astfel de specimen cum e lăcusta.
Poate că se aliază cu deşertul ca să distrugă viaţa animală
şi vegetală şi să nu lase să subziste decât viaţa minerală?
Pe unde trec ele se extinde deşertul, animalele şi vegetalele
se trag înapoi.
Prinţesa 103 întoarce spatele spectacolului dezolant al
câmpiei devastate. Deasupra ei, curenţii bruşti de aer dau
norului de lăcuste forma unei feţe care se strâmbă şi se
alungeşte în toate sensurile, după care vântul îl împinge
spre nord.
Acum trebuie să se gândească la cele trei specificităţi
ale Degetelor: umorul, dragostea, arta. 10, care îi aude
gândurile, se apropie şi îi propune să producă un feromon-
memorie zoologică, în care va aduna tot ce Prinţesa 103 îi
va încredinţa acum când memoria şi capacităţile sale de
analiză sunt supradezvoltate. Ia coaja de ou a unei insecte,
cu intenţia de a stoca acolo lichidul odorant.
103 este de acord.
Pe vremuri şi ea se gândise să compună un astfel de
obiect dar, prinsă în tumultul aventurilor, rătăcise oul plin
cu informaţii. Îi pare bine că 10 preia ştafeta.
Cele treisprezece furnici pornesc spre sud-vest, spre
1034
civilizaţie, spre cetatea natală: Bel-o-kan.

70. ADIO CU TRECUTUL

Era înainte de seara cea mare. Julie dormea. Mama ei

deschise brusc uşa dormitorului.
- E nouă, Julie, ştiu că nu mai dormi. Scoală-te,
trebuie să vorbim.
Julie se ridică pe coate şi se frecă la ochi. Mama ei se
opri în prag.
- Haide, scoală-te.
- Oh, nu, mamă! Nu acum, nu aşa devreme!
- Vreau să-ţi spun două vorbe. De la moartea tatălui
tău, trăieşti de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Ai inimă?
E totuşi tatăl tău!
Julie îşi vâră capul sub pernă ca să nu o mai audă.
- Te distrezi, te-ai înhăitat cu o bandă de liceeni ca şi
cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ba noaptea trecută nici n-
ai venit acasă. Aşa că, Julie, trebuie să stăm de vorbă.
Julie ridică un colţ al pernei şi se uită la mama ei.
- Haide, Julie, nu te prosti! Scoală-te!
Julie se ghemui cu degetele în urechi. Dar mâna
realităţii ridică cuvertura şi apăru faţa mamei.
- Julie, vorbesc serios. Trebuie să vorbim sincer, faţă
în faţă.
- Lasă-mă să dorm, mamă.
Mama ei ezită. In acel moment văzu o carte deschisă
pe noptieră.
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute de
profesorul Edmond Wells, volumul III.
Psihoterapeutul dăduse vina pe carte. Fata ei era tot
sub cuvertură, aşa că îi luă cartea.
- Bine, mai dormi o oră, dar pe urmă trebuie să stăm
de vorbă. Mama luă cartea în bucătărie şi o răsfoi. Era
1035
vorba de revoluţie, de furnici, de revizuirea societăţii, de
strategii de luptă, de tehnici de manipulare a maselor. Ba
erau chiar şi reţete care te învăţau cum să faci un cocteil
Molotov.
Psihoterapeutul avea dreptate. Făcuse bine că îi
telefonase ca s-o pună în gardă împotriva acestei pretinse
enciclopedii care îi pervertea fata. Cartea aceea era un
manual subversiv, era sigură de asta.
O ascunse în dulap, pe etajera de sus.
- Unde. e cartea?
Mama lui Julie se felicită. Descoperise cheia
problemei. Dacă suprimi drogul, intoxicatul începe să-i
ducă lipsa. Fiica ei era în căutarea unui stăpân sau a unui
tată. La început fusese acel profesor de canto, acum
această enciclopedie misterioasă. Avea de gând să distrugă
cartea pagină cu pagină pentru ca fiica ei să înţeleagă că
nu-i mai rămânea decât ea, mama ei.
- Am ascuns-o, şi asta pentru binele tău. într-o zi o să-
mi mulţumeşti.
- Dă-mi înapoi cartea, se răsti Julie.
- E inutil să insişti.
Julie se îndreptă spre dulap; mama ei punea acolo
aproape tot.
Repetă, apăsând pe cuvinte:
- Dă-mi-o înapoi imediat.
- Cărţile pot să fie periculoase, pledă mama ei.
Capitalul ne-a adus şaptezeci de ani de comunism.
- Da, şi din cauza Noului Testament, am avut cinci
sute de ani de Inchiziţie. Din care te tragi şi tu.
Julie descoperi Enciclopedia şi o scoase din dulapul
unde era prizonieră. Cartea avea nevoie de ea la fel de mult
cât avea şi Julie de carte. Julie întoarse spatele mamei
sale. Din cuierul de pe culoar îşi luă impermeabilul negru
care îi ajunge până la glezne, şi-l puse peste cămaşa de
1036
noapte, îşi luă geanta de spate, puse cartea în ea şi ieşi în
fugă.
Ahile fugi după ea, destul de satisfăcut că cineva
înţelesese în sfârşit că prefera să-şi facă plimbarea
dimineaţa şi în pas alergător.
- Julie, întoarce-te imediat! strigă mama ei din pragul
casei. Tânăra opri un taxi aflat în trecere.
- Unde merge domnişorica?
Îi dădu adresa liceului; trebuia neapărat să ajungă la
unul din cei Şapte Pitici.

71. PE DRUM

BANII.
Banii sunt un concept abstract unic inventat de
Degete. Degetele au găsit acest mecanism ingenios ca să
nu mai schimbe obiecte stingheritoare.
În loc să transporte un mare volum de alimente, ele
transportă bucăţi de hârtie vopsite şi aceste hârtii au
aceeaşi valoare ca alimentele.
Având în vedere că toată lumea este de acord, aceşti
bani pot fi schimbaţi pe hrană.
Când vorbeşti despre bani cu Degetele, toate vă spun
că n-au bani şi că regretă că societatea lor e construită
numai pe importanţa banilor.
Totuşi, după cum arată documentarele lor istorice,
înainte de banii, singurul mijloc de a face să circule
bogăţiile era... jaful. Adică Degetele cele mai violente
ajungeau într-un loc, ucideau masculii, violau fetele şi le
furau toate bunurile.
10 profită de un moment de odihnă datorat unui exces
de răcoare ca să-i pună întrebări lui 103. La adăpostul
unei grote, ea înregistrează după dictare informaţiile
preţioase despre viaţa şi obiceiurile Degetelor ca să-şi
1037
umple feromonul-memorie zoologic. Prinţesa 103 nu se
lasă rugată.
Celelalte furnici se apropie ca să beneficieze şi ele de
relatare.
103 vorbeşte apoi de reproducerea Degetelor.
Când se uita la televizor, lui 103 îi plăcea în mod
deosebit să vadă ceea ce ele numeau "filme pornografice".
Cele douăsprezece se apropiară şi mai mult ca să
adulmece mai bine această nouă trăsătură a obiceiurilor
Degetelor. Ce sunt "filmele pornografice"? întreabă 16. 103
explică faptul că Degetele acordă multă importanţă
copulaţiei lor. Îi filmează pe cei mai buni copulatori ca să-i
dea drept exemplu copulatorilor proşti.
Şi ce se poate vedea în filmele pornografice?
103 nu a înţeles tot dar, în general, apare o femelă
care mănâncă sexul masculului. Apoi se împreunează
uneori mai mulţi, ca ploşniţele de lemn.
Nu copulează planând, cu aripile desfăcute? întreabă
9. Nu, 103 spune că Degetele copulează pe sol,
rostogolindu-se ca limacşii. Dealtfel, de cele mai multe ori
le dau balele ca la limacşi Furnicile sunt foarte interesate
de această formă de sexualitate primitivă. Toate ştiu că
strămoşii furnicilor, în urmă cu peste 120 de milioane de
ani, aveau şi ei o sexualitate de acest tip. Furnicile îşi spun
că, în acest domeniu, Degetele sunt foarte înapoiate.
Dragostea în zbor, planând în cele trei dimensiuni, e mult
mai exaltată decât dragostea în două dimensiuni, lipiţi de
sol. Afară se încălzeşte din nou.
Furnicile şi prinţesa lor n-au timp de pierdut cu
flecărelile. Trebuie să acţioneze repede dacă vor să salveze
Cetatea de ameninţarea cumplită a pancartei albe.
Înainte! Prinţesa 103 e încă ameţită de fericirea de a
avea un sex. Chiar şi organul lui Johnston, sensibil la
câmpurile magnetice terestre, funcţionează mai bine.
1038
 Viaţa e frumoasă. Lumea e frumoasă.
Datorită acestui organ deosebit, furnica percepe cu o
acuitate uimitoare undele telurice.
Pământul este, la suprafaţă, traversat de unde
vibratoare. Scoarţa terestră este parcursă de vine de
energie magnetică pe care 103 abia le percepea când era
asexuată, dar acum aproape că le vizualizează ca pe nişte
rădăcini lungi.
Le sfătuieşte pe cele douăsprezece să meargă mai
departe fără să se abată de la unul dintre acele canale
vibratoare.
Urmând vinele invizibile ale Pământului, îl respectăm
şi, în schimb, el ne protejează.
Se gândeşte la degete care nu ştiu să discearnă
câmpurile magnetice. Îşi construiesc autostrăzile oriunde,
taie cu ziduri pistele ancestrale ale migraţiilor animalelor.
Îşi construiesc cuiburile în zone nefaste magnetic şi se
miră pe urmă că au migrene.
Totuşi, unele Degete, aşa se pare, cunoşteau pe
vremuri secretul vinelor magnetice ale Pământului. Auzise
despre asta la televizor. Până în Evul Mediu, cele mai multe
popoare aşteptau ca preoţii lor să detecteze un nod
magnetic pozitiv înainte de a construi un templu. Ca şi
furnicile, care, înainte de a-şi construi cetatea, caută un
"nod magnetic". Şi apoi, în Renaştere, Degetele au început
să creadă că numai cu raţiunea puteau să înţeleagă totul şi
că deci nu mai aveau nevoie să consulte natura înainte de
a întreprinde ceva.
Degetele nu mai încearcă să se adapteze Pământului,
vor ca Pământul să se adapteze lor, îşi zise prinţesa.

72. ENCICLOPEDIE

STRATEGIE DE MANIPULARE A CELORLALŢI:

1039
Populaţia se împarte în trei grupe. Cei care vorbesc
având drept referinţă limbajul vizual, cei care vorbesc
având ca referinţă limbajul auditiv, cei care vorbesc
având drept referinţă limbajul corporal. Vizualii spun
cât se poate de natural: "Vezi". Şi asta pentru că
vorbesc numai prin imagini. Ei arată, observă, descriu
cu culori, precizează "e clar, e vag, e transparent".
Folosesc expresii precum "viaţa în roz", "nu mai avem
ce vedea", "cai verzi pe pereţi".
Auditivii spun cât se poate de natural: "Auzi".
Vorbesc cu cuvinte sonore care evocă muzica şi
zgomotul: "surdină", "clopoţire". Iar adjectivele lor sunt
"melodios", "discordant", "audibil", "răsunător".
Senzitivii corporali spun cât se poate de natural:
"Simţi". Vorbesc prin senzaţii: "te-ai prins", "ai încasat-
o", "te-ai turtit". Folosesc expresii de genul: "sunt sătul
până-n gât". Adjectivele lor sunt "rece", "călduros",
"excitat/calm".
Apartenenţa la unul dintre aceste grupuri se
recunoaşte după felul în care un interlocutor mişcă
ochii.
Dacă, atunci când i se cere să-şi amintească ceva,
începe prin a ridica ochii în sus, înseamnă că e un
vizual. Dacă îşi îndreaptă privirea într-o parte, atunci e
un auditiv. Dacă lasă ochii în jos, vrând parcă să-şi
caute mai bine senzaţiile în el însuşi, atunci e un
senzitiv.
O astfel de cunoaştere permite să se acţioneze
asupra tuturor tipurilor de interlocutori folosind cele
trei registre lingvistice.
De aici, se poate merge mai departe creând puncte
de ancorare fizice. Acţiunea constă în a aplica un punct
de presiune pe o parte a interlocutorului când vrem să-l
stimulăm în momentul în care îi transmitem un mesaj
1040
important, de felul "contez pe tine pentru a duce la bun
sfârşit această treabă". Dacă, în acel moment,
exercităm o apăsare pe antebraţul său, va fi stimulat la
fiecare nouă apăsare pe acelaşi antebraţ. o formă de
memorie senzorială.
Atenţie însă să nu-l faceţi să funcţioneze invers! Să
luăm exemplul unui psihoterapeut care îşi primeşte
pacientul bătându-1 uşor pe umăr şi plângându-se:
"Deci, prietene, nu ţi-e mai bine". Medicul respectiv
poate să practice cea mai bună terapie din lume, căci
pacientul său va reveni brusc la toate angoasele lui
dacă, înainte de a-l părăsi, repetă gestul.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

73. PORCI ŞI FILOZOFI

Şoferul era un om de viaţă. Probabil că se plictisea de

moarte singur în taxiul lui, căci vorbea fără să se mai
oprească clientei sale. În cinci minute omul îi povesti toată
viaţa care, natural, era deosebit de interersantă.
Văzând că Julie nu zice nimic, îi propuse imediat un
banc. "Trei furnici se plimbau la Paris pe Champs-Elysees.
Deodată, lângă ele se opreşte un Rolls Royce având
înăuntru un greier îmbrăcat într-un costum de gală. "Salut
fetelor" le zice el lăsând în jos geamul. Furnicile se uită cu
mirare la greierele care mănâncă caviar şi bea şampanie.
«Salut, răspund furnicile. S-ar părea că ai reuşit foarte bine
în viaţă! - Ah, da! Show-biz-ul rentează nemaipomenit în
zilele noastre. Sunt un star. Vreţi puţin caviar?-Ăăă, nu,
mulţumim», răspund furnicile. Greierele ridică geamul şi
dă ordin şoferului să demareze. După plecarea limuzinei,
1041
furnicile se uită una la alta, iar una dintre ele exprimă ceea
ce toate gândesc: «Ce prost şi La Fontaine ăla!»"
Taximetristul râde singur. Julie schiţează o
strâmbătură descurajantă şi îşi zice că cu cât criza
spirituală a civilizaţiei se apropie, cu atât oamenii spun mai
multe bancuri. Asta evită adevăratul dialog.
- Să-ţi mai spun unul?
Strada principală din Fontainebleau era blocată de o
manifestare a agricultorilor, care cereau subvenţii mai
mari, mai puţine pământuri în pârloagă şi oprirea
importurilor de carne din străinătate:. Pe pancartele lor
scria: "Să salvăm agricultura franceză" şi "Moarte porcilor
de import".
Puseseră mâna pe un camion care transporta porci din
Ungaria şi turnau benzină peste cuştile animalelor. Apoi au
aruncat chibrituri aprinse.
Julie voia să se depărteze de acel loc cât mai repede
posibil, Aruncă o bancnotă şoferului, părăsi maşina şi o
luă la fugă. Ajunse la liceu şi se îndreptă direct spre sala
de muzică, sperând că nu o va remarca nimeni.
- Julie! Ce cauţi aici? N-ai ore.
Filozoful zări un colţ al cămăşii de noapte roz sub
gulerul impermeabilului.
- O să răceşti.
Îi propuse o băutură caldă la cafenea şi, pentru că
ceilalţi încă nu sosiseră, fata acceptă.
- Sunteţi un tip cumsecade. Nu semănaţi cu profa de
mate. Ea vrea să mă umilească.
- Să ştii că profesorii sunt şi ei oameni ca toţi ceilalţi.
Unii sunt mai cumsecade şi alţii mai puţin cumsecade,
inteligenţi şi mai puţin inteligenţi, amabili şi mai puţin
amabili. Problema este că profesorii au ocazia să
influenţeze zilnic cel puţin treizeci de fiinţe tinere şi deci
maleabile. Enormă responsabilitate! Noi suntem grădinarii
1042
societăţii de mâine. Înţelegi?
- Mie mi-ar fi frică să fiu profă, zise Julie. În plus,
când văd cum râd elevii de profa de germană, parcă mă ia
cu fiori.
- Ai dreptate. Ca să-i înveţi pe alţii, trebuie nu numai
să-ţi cunoşti bine materia, ci şi să fii puţin psiholog. Între
noi fie vorba, cred că toţi profesorii sunt îngrijoraţi la
gândul înfruntării unei clase. Aşa că unii se dau autoritari,
alţii fac pe savanţii sau, ca mine, se dau colegi cu voi.
Îşi împinse în spate scaunul de plastic şi îi dădu un
inel cu chei.
- Acum am ore, dar dacă vrei să te odihneşti sau să
mănânci puţin, locuiesc în imobilul de-acolo, din colţul
pieţii. Etajul trei pe stânga. Te poţi duce acolo dacă vrei.
După ce-ai fugit de-acasă, ai nevoie de un loc liniştit.
Ea îi mulţumi refuzând totuşi. Aştepta dintr-o clipă în
alta să sosească colegii ei din grupul rock care o vor găzdui
fără probleme.
Profesorul se uita la era cu o privire sinceră şi
cordială. Se simţi obligată să-i dea ceva în schimb. O
informaţie. Mai mult gura vorbi decât capul.
- Eu am pus focul de la pubele.
Mărturisirea nu păru să-l surprindă în mod deosebit
pe profesorul de filozofie.
- Mmm... Ai greşit adversarul. Ai vederea scurtă. Liceul
nu este un scop şi un mijloc. Nu trebuie să-i suporţi
povara, ci să te foloseşti de el. Acest sistem şcolar a fost
totuşi conceput ca să vă ajute. Educaţia face fiinţele mai
puternice, mai conştiente, mai solide. Ai noroc că
frecventezi acest liceu. Chiar dacă nu te simţi bine aici. el
te îmbogăţeşte spiritual. Ce greşeală enormă faci vrând să
distrugi ceva pe care nu ştii să-l foloseşti!

74. DIRECŢIA: FLUVIUL ARGINTIU

1043
 Cele treisprezece furnici folosesc o rămurică ca să
treacă o râpă abruptă. Trec printr-o junglă de păpădie.
Coboară în trombă o pantă abruptă plină de ferigi.
Jos zăresc o smochină care s-a spart după ce a căzut
din copac. Acel vulcan de zahăr în erupţie bogat colorat în
violet, verde, roz şi alb atrage deja muşte isterice. Furnicile
iau o pauză de masă. Ce bun e fructul!
Există întrebări pe care Degetele nu şi le pun. De
exemplu: de ce fructele au gust bun? De ce florile sunt
frumoase?
Noi, furnicile, ştim.
Prinţesa 103 îşi zice că ar trebui să existe, ca 10, un
Deget care să-şi dea osteneala într-o zi să facă un feromon
zoologic despre ştiinţa mirmeceeană. Ar putea afla astfel de
ce fructele au gust bun şi de ce florile sunt frumoase.
Dacă va întâlni acest Deget, îi va spune că florile sunt
frumoase şi mirositoare ca să atragă insectele. Căci
insectele sunt cele care le împrăştie polenul şi le permit
reproducerea.
Fructele sunt delicioase în speranţa că vor fi mâncate
de animalele care le vor digera şi vor da afară miezul sau
sâmburii tari mai departe printre excremente. Subtilă
strategie vegetală: nu numai că sămânţa copacului fructifer
e răspândită astfel, ci este şi aprovizionată imediat cu
compuşi pentru fertilizare.
Toate fructele se concurează pentru a fi mâncate şi
deci să se răspândească în lume. Pentru ele, a evolua
înseamnă a-şi ameliora şi mai mult savoarea, aspectul şi
parfumul, cele mai puţin tentante fiind sortite să dispară.
La televiziune totuşi, 103 văzuse că De getele reuşeau
să producă fructe fără seminţe: pepeni sau struguri fără
sâmburi. Doar din lene de a scuipa sau de a digera
sâmburii, Degetele erau pe cale de a face sterile specii
1044
întregi. Îşi zise că data viitoare când va avea ocazia să
vorbească cu Degetele, le va sfătui să lase fructelor
sâmburii, chiar dacă asta le va obliga să le scuipe.
În orice caz, acea smochină proaspătă pe care o
devorau nu va avea dificultăţi în a se face mâncată şi
digerată. Cele treisprezece se scaldă în sucul ei dulce. Îşi
vâră capul în carnea ei moale, îşi scuipă în faţă sâmburii,
înoată în jeleul pulpei.
După ce-şi umplu până la refuz guşa socială şi
stomacală cu fructoză, furnicile pornesc din nou la drum.
Străbat cărări împresurate de cicoare şi ruje. 16 strănută.
E alergică la polenul de rujă.
În curând zăresc în depărtare o linie argintie: fluviul.
Prinţesa 103 ridică antenele şi reperează poziţia. Se află la
nord-est de Bel-o-kan.
Din fericire, fluviul curge de la nord la sud. Ajung pe o
plajă de nisip negru. Turme de gărgăriţe fug la apariţia lor,
abandonând cadavre de păduchi-de-frunze pe jumătate
ciopârţite. 103 nu a înţeles niciodată de ce Degetele găseau
gărgăriţele "simpatice". Sunt nişte fiare sălbatice care
devorează şeptelul de păduchi-de-frunze. Altă strategie a
Degetelor: acordă virtuţi pozitive trifoiului, deşi orice
furnică ştie foarte bine că trifoiul e o plantă a cărei sevă
este toxică. Exploratoarele înaintează pe plajă.
În jur, papura zveltă ascunde broaşte râioase ale căror
orăcăituri sinistre răsună în aer.
Prinţesa 103 sugerează să coboare pe fluviu în
ambarcaţiune. Cele douăsprezece exploratoare nu ştiu ce
este aceea o "ambarca-ţiune" şi îşi zic că trebuie să fie
vorba tot de o invenţie a Degetelor.
Prinţesa 103 le arată că o frunză poate să fie folosită
ca suport pentru a înainta pe apă. Pe vremuri, ea a
traversat fluviul pe frunze de nu-mă-uita, dar acolo unde
se află acum nu există nu-mă-uita. Cercetează
1045
împrejurimile cu ochii şi cu antenele în căutarea unei
frunze insubmersibile. Apoi evidenţa se impune: nuferii.
Plutesc pe apă din noaptea timpurilor. Te poţi gândi la un
insubmersibil mai bun? Cu un nufăr, vom traversa fără să
ne înecăm. Furnicile urcă pe un mic nufăr alb şi roz
rezemat moale de mal. Frunzele lui, cu peţiol lung, au o
formă ovală. Suprafaţa superioară formează un fel de
platformă verde şi rotundă, netedă şi parcă dată cu lac,
ceea ce facilitează scurgerea apei. Sub frunza principală,
frunze tinere cufundate încă în apă se înfăşurate în formă
de cornet. Peţioalele sunt suple şi prevăzute cu un număr
de tubuleţe pline de aer care asigură o şi mai bună plutire.
Furnicile urcă pe plantă dar aceasta nu se mişcă. O
inspecţie dezvăluie o ancoră care o imobilizează. Nufărul se
prelungeşte printr-un rizom lung care intră în apă ca o
frânghie. Acest apendice foarte solid are o grosime de peste
cinci centimetri şi coboară în apă până la un metru ca să
fixeze planta de pământ. Prinţesa 103 se apleacă sub apă
ca să-l taie, întrerupându-şi din când în când lucrul ca să
respire.
Celelalte o ajută dar, înainte de a da ultima lovitură
eliberatoare. Prinţesa 103 le semnalează că trebuie să
captureze gândaci de apă. Aceste coleoptere acvatice vor
servi drept propulsoare. Furnicile îi ademenesc cu ceva
pradă moartă capturată la suprafaţa fluviului. Când
gândacii se apropie, 103 provoacă un contact antenar şi
găseşte feromoni ca să-i convingă să le ajute în croaziera pe
fluviu.
Prinţesa 103 constată, cu noua ei vedere sexuată, că
malul din faţă este foarte depărtat şi că, în plus, frunzele
moarte care plutesc pe apă se rotesc foarte repede, semn că
există vârtejuri. Nici o ambarcaţiune n-ar putea să
traverseze pe-acolo. E mai bine să coboare mai jos în
căutarea unui loc unde fluviul se îngustează.
1046
 Belokanienele încep să amenajeze ambarcaţiunea şi o
umplu cu alimente care le vor ajuta să suporte
vicisitudinile croazierei. In cea mai mare parte, rezervele lor
sunt formate din gărgăriţele care n-au fugit destul de
repede şi din gândaci de apă care au refuzat să coopereze.
Prinţesa 103 afirmă că nu foloseşte la nimic să plece
acum, nu vor putea să navigheze noaptea. Ea recomandă
îmbarcarea a doua zi dimineaţă. Viaţa fiind o succesiune
de zile şi de nopţi, amânarea nu era prea mare.
Se refugiază deci sub o stâncă şi mănâncă gărgăriţele
ca să-şi recapete forţele. Se pregăteşte o mare călătorie.

75. ENCICLOPEDIE

CĂLĂTORIE SPRE LUNĂ: Există momente când

visele cele mai nebuneşti par realizabile cu condiţia să
îndrăzneşti.
În China, în secolul al XIII-lea, sub domnia
împăraţilor din dinastia Song, s-a produs o mişcare
culturală vizând admirarea lunii. Cei mai mari poeţi,
cei mai mari scriitori, cei mai mari cântăreţi nu mai
aveau altă sursă de inspiraţie decât această planetă de
pe cer.
Unul dintre împăraţii din dinastia Song, el însuşi
poet şi scriitor, a vrut să aibă sufletul împăcat. Admira
atât de mult luna încât a dorit să fie primul om care să
pună piciorul acolo.
Le-a cerut savanţilor săi să fabrice o rachetă.
Chinezii ştiau deja foarte bine să se folosească de praful
de puşcă. Au plasat deci nişte petarde voluminoase sub
o căbănuţă în centrul căreia trona împăratul Song.
Ei sperau ca puterea exploziei să-l proiecteze pe
suveran până pe lună. Cu mult înainte de Neil
Armstrong, cu mult înainte de Jules Verne, aceşti
1047
chinezi fabricaseră astfel prima rachetă interplanetară.
Dar probabil că cercetările preliminare fuseseră mult
prea sumare căci, imediat ce fitilele reactoarelor au
fost aprinse, acestea s-au comportat exact ca nişte
focuri de artificii, adică au făcut explozie.
Împreună cu vehiculul său, împăratul Song a fost
pulverizat printre aceste enorme jerbe colorate şi
incandescente care ar fi trebuit să-l propulseze până la
astrul nopţilor.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

76. INSOMNIE

E noapte şi totuşi furnica nu doarme. Un zgomot şi o

lumină au trezit-o pe 103. În jurul ei, cele douăsprezece
exploratoare moţăie mai departe.
Pe vremuri, tot ce se petrecea noaptea, nu exista, căci
somnul îi "stingea" complet corpul cu sânge rece. Dar, de
când are un sex, în timpul somnului e dominată de o stare
de semi-toropeală. Se trezeşte la cel mai mic semnal. E
unul dintre inconvenientele de a fi dotat cu simţuri mai
subtile. Ai o uşoară tendinţă spre insomnie.
Se ridică.
E frig dar ieri a mâncat destul de mult ca să dispună
de rezervele de energie necesare pentru a se menţine
trează. Iese în pragul cavernei ca să vadă ce se petrece
afară. Trece un nor roşu.
Broaştele nu mai Orăcăie. Cerul e negru şi luna,
descoperită pe jumătate, se oglindeşte în romburi mici în
fluviu.
103 vede o linie de lumină brăzdând cerul. O furtună.
1048
Furtuna seamănă cu un copac înalt cu multe crengi care
creşte din cer ca să mângâie pământul. Existenţa lui est
totuşi atât de efemeră încât prinţesa deja nu o mai vede.
După tunet se aşterne o tăcere şi mai apăsătoare.
Cerul e şi mai întunecat. Cu organele lui Johnston, 103
percepe electricitate magnetică în aer.
Apoi cade o bombă. O sferă enormă de apă care face
explozie pe pământ şi o stropeşte. Ploaia. Această sferă
mortală este urmată de o multitudine de altele la fel.
Fenomenul este mai puţin periculos decât lăcustele, dar
103 preferă să se dea totuşi trei paşi înapoi. Prinţesa
priveşte ploaia.
Până atunci considerase singurătatea, frigul, noaptea
ca nişte valori contrare spiritului furnicarului. Or, noaptea
e frumoasă. Chiar şi frigul are farmecul său.
A treia bubuitură. Un copac mare de lumină creşte din
nou între nori şi moare atingând pământul. De data asta e
mai aproape. Caverna este luminată de un flash care, o
secundă, le transformă pe cele douăsprezece exploratoare
în albinoase.
Un copac negru de pe pământ a fost lovit de copacul
alb din cer. Ia imediat foc.
Focul.
Furnica priveşte focul care mistuie treptat copacul.
Prinţesa ştie că, acolo sus, Degetele şi-au bazat tehnologia
pe stăpânirea focului. A văzut unde a dus asta: roci topite,
alimente carbonizate şi, mai ales, războaie cu foc. Masacre
cu foc. Focul e tabu la insecte.
Toate insectele ştiu că pe vremuri, în urmă cu câteva
zeci de milioane de ani, furnicile controlau focul şi se
dedau unor războaie cumplite care uneori distrugeau
păduri întregi. De aceea, într-o zi. toate insectele au
convenit să proscrie acest element mortal. Poate că ăsta e
motivul pentru care insectele n-au dezvoltat niciodată
1049
tehnologia metalului şi nici a explozibililor.
Focul.
Oare, ca să evolueze, vor fi şi ele constrânse să încalce
acest tabu?
Prinţesa îşi îndoaie antenele şi adoarme iar, legănată
de ploaia care cade pe pământ. Visează flăcări.

77. ENCICLOPEDIE

NOOSFERA: Fiinţele omeneşti au creiere

independente: emisfera dreaptă şi emisfera stângă.
Fiecare dispune de un spirit propriu. Creierul stâng
este hărăzit logicei, este creierul cifrelor. Creierul drept
este hărăzit intuiţiei, e creierul formelor. Pentru
aceeaşi informaţie, fiecare emisferă va avea o analiză
diferită, putând să ducă la concluzii complet contrare.
S-ar părea că numai noaptea emisfera dreaptă,
consilier inconştient, prin intermediul viselor, îşi dă
acordul emisferei stângi, realizator conştient, după
modelul unei perechi în care soţia, intuitivă, şi-ar
strecura pe furiş părerea soţului materialist.
După părerea savantului rus Vladimir Vernadski,
inventatorul cuvântului "biosferă" şi â filozofului
Teilhard de Chardin, acest creier feminin intuitiv ar
mai avea o calitate, aceea de a putea să se branşeze la
ceea ce ei au numit "noosferă". Noosfera ar fi un nor
mare care înconjoară planeta ca şi atmosfera sau
ionosfera. Acest nor sferic imaterial ar fi format din
inconştientele umane emise de creierele drepte.
Ansamblul ar forma un mare Spirit imanent, Spiritul
uman global într-un fel.
Astfel credem că ne imaginăm sau că inventăm
lucruri pe care, în realitate, creierul nostru drept le ia
pur şi simplu de acolo. Iar când creierul nostru stâng
1050
ascultă cu atenţie creierul drept, informaţia trece şi
duce la o idee aptă să se concretizeze în fapte.
Conform acestei ipoteze, un pictor, un muzician,
un inventator sau un romancier n-ar fi decât nişte
receptori radio capabili, cu creierul lor drept, să ia din
inconştientul colectiv apoi să lase emisferele dreaptă şi
stângă să comunice destul de liber ca să reuşească să
pună în practică aceste concepte care se găsesc în
noosferă.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

78. CONCERT

Căldură.
Julie se simţea bine în acea mare de oameni.
Francine îşi agita părul blond. Zoe dansa din buric,
David îşi lega părţile de solo de cele ale lui Leopold, iar Ji-
woong, cu ochii în sus, lovea cu beţişoarele în toate tobele.
Nu mai erau opt, ci unul singur, iar Julie ar fi dorit ca
acest moment preţios să dureze veşnic.
Concertul trebuia să se termine la unsprezece şi
jumătate, dar senzaţiile erau prea puternice. Julie avea
energie cu carul şi mai avea încă nevoie de acel contact
colectiv fabulos. Avea impresia ca zboară şi refuza să
aterizeze.
Ji-woong îi făcu semn să reia "Revoluţia furnicilor".
Fetele de la clubul de aikido scandau:
Cine sunt noii vizionari? Cine sunt noii inventatori?
Aclamaţii.
Noi suntem noii vizionari! Noi suntem noii inventatori!
Privirea fetei îşi schimbă uşor culoarea. În capul ei se
1051
declanşau câteva mecanisme, deschizând porţi, vane,
grilaje. Un nerv primi un mesaj de transmis gurii. O frază
de pronunţat. Nervul se grăbi să facă să circule mesajul,
maxilarul fu rugat să se deschidă, limba se agită şi
cuvintele fură pronunţate:
- Sunteţi gata.... să faceţi revoluţia... aici şi acum?
Toată lumea se linişti brusc. Mesajul perceput era
transmis de nervii auditivi până la creiere care
descompuneau sensul şi greutatea fiecărei silabe. Apoi
urmă răspunsul:
- Daaaaa!
Nervii, deja încălziţi, funcţionau mai repede.
- Sunteţi gata să schimbaţi lumea aici şi acum?
Sala răspunse şi mai tare:
- Daaaaa!
Trei bătăi de inimă; Julie ezită. Avea ezitarea
cuceritorilor care nu îndrăzneau să-şi asume victoria.
Simţea aceeaşi angoasă ca şi Hanibal la porţile Romei.
"Pare prea uşor, să nu mergem mai departe."
Cei Şapte Pitici aşteptau de la ea o frază sau măcar un
gest. Nervul era pregătit să transmită foarte repede
semnalul. Publicul îi pândea gura. Acea revoluţie despre
care vorbea Enciclopedia părea foarte aproape. Toţi se
uitau la ea. Ar fi fost de ajuns să spună: "Haide".
Totul era parcă suspendat în timp.
Directorul opri sunetul, reduse lumina pe scenă şi
aprinse lumina în sală. Urcă pe scenă şi zise:
- Concertul a luat sfârşit. Să-i aplaudăm. Să le
mulţumim încă o dată lui Albă ca Zăpada şi celor Şapte
Pitici.
Clipa de graţie trecuse. Farmecul fusese rupt. Sala
aplaudă fără entuziasm. Viaţa îşi relua cursul. Fusese doar
un simplu concert, un concert reuşit, sigur, cu oameni care
aplaudau dar care apoi pleacă, se despart şi se întorc
1052
acasă ca să se culce.
- Bună seara şi mulţumesc, murmură Julie'
În cabină unde se demachiau, simţiră cu toţii un val
de amărăciune.
Directorul intră în culise, o luă pe Julie în braţe şi o
sărută pe amândoi obrajii.
- Aţi fost cu adevărat formidabili!
- Dar...
- În sfârşit se petrece ceva interesant şi în acest mic
oraş de provincie... Mă aşteptam la ceva modest iar voi aţi
creat un happening. Ceilalţi directori de centre culturale au
să crape de gelozie. N-am mai văzut niciodată până acum
un public atât de entuziasmat. Vreau să mai veniţi, şi
destul de repede.
- Serios?
Directorul scoase un carnet de cecuri, se gândi puţin
şi scrise: cinci mii de franci.
- Iată cecul pentru concertul vostru din seara asta şi
ca să vă ajute să vă pregătiţi viitorul spectacol. Trebuie să
vă ocupaţi mai mult de costume, să puneţi afişe, poate să
vă gândiţi la fumigene, la un decor.. Nu trebuie să vă
mulţumiţi cu mica victorie din seara asta. Data viitoare
vreau un concert trăznet!

79. PRESA

TRÂMBIŢA DE FONTAINEBLEAU
(Rubrica culturală)
CENTRUL CULTURAL
UN CONCERT INAUGURAL DISTRACTIV
Tânărul grup de rock francez Albă ca Zăpada şi cei
Şapte Pitici a făcut o prezentare foarte simpatică ieri seară
în noua sală de muzică a centrului cultural din
Fontainebleau. Asistenţa era foarte animată. Tânăra
1053
cântăreaţă a grupului, Julie Pinson, are toate calităţile ca
să reuşească în show-business: un corp de zeiţă, nişte ochi
cenuşii care ar corupe şi un sfânt şi o voce foarte jazzy.
Pe bună dreptate putem regreta ritmurile modeste şi
insipiditatea cuvintelor.
Dar, cu entuziasmul ei comunicativ, Julie face să se
uite aceste mici imperfecţiuni datorate tinereţii.
Unii pretind chiar că s-ar putea dovedi o rivală pentru
celebra cântăreaţă Alexandrine.
Nu trebuie să exagerăm. Alexandrine, cu formula ei de
glamour rock, a ştiut deja să cucerească un public larg
care depăşeşte cu mult centrele culturale provinciale.
Fără complexe, Albă ca Zăpada şi cei Şapte Pitici
anunţă totuşi apariţia apropiată a unui album cu titlul
evocator: "Treziţi-vă!" Poate că în curând va intra în
concurenţă cu noul succes al cântăreţei Alexandrine,
"Iubirea mea, te iubesc", premiată deja în toate topurile.
Marcel Vaugirard

80. ENCICLOPEDIE

CENZURĂ: Pe vremuri, pentru ca unele idei

considerate subversive de către puterea de atunci să nu
ajungă la marele public, fusese înfiinţată o instituţie
poliţienească: cenzura de stat, care avea sarcina să
interzică pur şi simplu propagarea operelor prea
"subversive".
Azi, cenzura şi-a schimbat faţa. Acum nu mai
acţionează lipsa, ci abundenţa. Sub avalanşa
neîntreruptă de informaţii neînsemnate; nimeni nu mai
ştie de unde să ia informaţiile interesante. Difuzând cu
tona tot felul de muzici similare, producătorii de
discuri împiedică apariţia unor noi curente muzicale.
Tot aşa, prin miile de cărţi care apar pe lună, editorii
1054
împiedică apariţia unor noi curente literare. Mulţimea
unor insipidităţi similare blochează creaţia originală, şi
nici criticii care ar trebui să filtreze această masă nu
mai au timp să citească, să vadă sau să asculte totul.
Astfel se ajunge la paradoxuri. Cu cât sunt mai
multe canale de televiziune, de radio, ziare, suporturi
mediatice, cu atât diversitatea de creaţie e mai mică.
Se răspândeşte tenta cenuşie.
Toate astea fac parte din vechea logică: nu trebuie să
apară nimic "original" care să poată pune în discuţie
sistemul. Se cheltuieşte o energie imensă pentru ca
totul să rămână imobil.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

81. COBORÂREA PE FLUVIU

Fluviul argintiu alunecă spre sud. Nava

exploratoarelor s-a avântat dimineaţa devreme pe valurile
neospitaliere şi despică cu o viteză destul de mare acea
panglică strălucitoare. În partea din spate, la nivelul
suprafeţei irizate, gândacii de apă înoată cu mişcări
graţioase. Carapacea lor verde are margini portocalii.
Fruntea gândacului de apă este împodobită cu un simbol
galben în formă de V. Naturii îi place uneori să introducă o
notă decorativă. Desenează motive complicate pe aripile
fluturilor şi mai simple pe carapacea gândacilor de apă.
Pulpele lungi şi păroase ale gândacilor de apă se
îndoaie şi se desfac ca să propulseze ambarcaţiunea
mirmeceeană. Prinţesa 103 şi cele douăsprezece
exploratoare, cocoţate pe cele mai înalte petale roşii al
nufărului, se bucură de peisajul imens din jurul lor.
1055
 Micul nufăr este într-adevăr o navă perfectă care
protejează de apa rece ca gheaţa. Nu atrage atenţia
nimănui, căci este normal să vezi un nufăr alunecând pe
apă; Furnicile îşi inspectează vasul. Frunza de nufăr
formează o plută mare de culoare verde, solidă şi plată.
Floarea nufărului este destul de complexă. Ea e formată
din patru sepale verzi şi din numeroase petale inserate în
spirală, a căror mărime se diminuează până când se
transformă în stamine în centrul florii.
Furnicile se distrează urcând şi coborând pe aceste
pânze mari de culoare roz. Din punctul cel mai de sus al
florii acvatice, furnicile zăresc obstacolele din depărtare.
Mereu avidă de senzaţii tari, Prinţesa 103 gustă
rizomul nufărului şi e mirată că imediat are un sentiment
puternic de pace. Rizomul conţine o substanţă
anafrodisiacă care acţionează ca un calmant. Sub efectul
acestei licori, totul pare mai paşnic, mai senin, mai blând.
Nu poate să zâmbească dar se simte bine.
Fluviul dimineaţa e ceva foarte frumos. Soarele
stacojiu le scaldă pe belokaniene cu o ploaie de reflexe
rubinii. Bobiţele de rouă scânteiază pe plantele acvatice
care se deplasează în derivă.
La trecerea navei, sălciile plângătoare îşi apleacă
frunzele lor lungi şi moi. Castanii de apă îşi oferă fructele,
nişte nici nuci înconjurate de un caliciu împodobit cu spini
mari laterali. Narcisele seamănă cu nişte steluţe galbene şi
parfumate.
Pe stânga, o stâncă are suprafaţa acoperită cu
săpunariţă care împrăştie arome delicate. Îşi lasă în apă
capsulele care, căzând, eliberează saponină, substanţă
care face spumă şi bule. Această dezordine pe apă îi irită
pe gândaci, care ridică capul şi scuipă jeturi apte să alunge
săpunul din tubul lor pulmonar.
Partea de sus a nufărului atinge uşor frunzele unei
1056
flori de cucută care degajează miros de ţelină şi supurează
un suc gălbui care se închide la culoare în contact cu
aerul. Furnicile ştiu că acel suc e dulce dar conţine un
alcaloid puternic, cicutina, care paralizează creierul. Multe
exploratoare au plătit cu viaţa pentru ca această informaţie
să ajungă în memoria colectivă a semenelor lor. Nimeni să
nu se atingă de cucută!
Deasupra lor se rotesc libelulele. Tinerele furnici le
urmăresc cu admiraţie. Marile insecte, vechi şi demne, se
dedau dansului lor nupţial. Fiecare mascul supraveghează
şi apără împotriva celorlalţi masculi partea sa de teritoriu.
Se înfruntă între ei ca să-şi mărească posesiunile.
Femela libelulă este evident atrasă de masculul care îi
oferă cea mai mare suprafaţă pentru dansul copulator şi
ouatul care va urma. Totuşi, fie că un mascul a reuşit sau
nu prin eforturile lui să atragă o femelă, rivalitatea nu s-a
terminat. O femelă poate să păstreze timp de câteva zile
sperma proaspătă a masculului în abdomen. Dacă se
acuplează de mai multe ori cu amanţi diferiţi, va putea
după aceea să producă ouă provenite de la primul, al
doilea sau al treilea partener.
De altfel, masculii libelulă ştiu asta şi, geloşi, se
grăbesc, înainte de a se acupla, să golească femela de
sperma rivalilor. Asta nu o va împiedica totuşi pe doamna
libelulă să găsească alt mascul care şi el o va goli la rândul
lui. Onoare spermei ultimului mascul.
Cu noile sale simţiri de sexuată, privirea Prinţesei 103
străpunge apa. Vede, sub suprafaţa fluviului, un animal
care înoată invers, pe spate. Celălalt o observa printr-un
geam. E o ploşniţă de apă. Înaintează târându-se cu
picioarele din spate şi pare că galopează de cealaltă parte a
oglinzii suprafeţei fluviului. Ca să respire, ea
înmagazinează sub coate bule de aer care sunt treptat
aspirate de stigmate.
1057
 Deodată se iveşte un cap. E o larvă de libelulă al cărui
cap iese la suprafaţa apei ca să hăpăie o efemeridă.
Prinţesa 103 înţelege ce s-a întâmplat. Larva libelulă este
dotată cu o primă mască-faţă legată la o articulaţie lungă
care îi foloseşte drept bărbie. Se apropie de pradă care nu
fuge deoarece crede că dispune de destulă distanţă ca să
poată fugi. Atunci libelula îşi desface masca brusc cu
bărbia-braţ articulată. Aceasta pleacă ca o catapultă,
prinde prada apoi o aduce la restul capului care îşi înfige în
ea maxilarele.
Ambarcaţiunea-floare alunecă şi evită în ultimul
moment stâncile-recife.
Aşezată în mijlocul galben al navei-nufăr, 103 se
gândeşte la marea istorie a furnicilor. Din fericire, cunoaşte
toate vechile mitologii transmise din totdeauna de la o
antenă la alta. Ştie cum au făcut furnicile să dispară
dinozaurii de pe Pământ invadându-i prin intestine. Ştie
cum, pentru dominarea Pământului, furnicile s-au războit
cu termitele timp de zeci de milioane de ani.
Asta e istoria lor. Degetele nu o cunosc. Nu ştiu cum
au adus furnicile, din ţinuturile Soarelui-răsare, spre alte
ţinuturi seminţe de flori şi de legume care nu se aflau acolo
înainte: mazărea, ceapa sau morcovul.
Fu cuprinsă de o mare mândrie pentru specia ei la
vederea acelui fluviu maiestuos, vedere pe care Degetele nu
o vor avea niciodată. Sunt prea mari, prea grase, prea
puternice ca să vadă acele narcise galbene, acele sălcii
plângătoare, aşa cum le vede ea. Nu vor percepe aceleaşi
culori ca ea.
Degetele văd foarte departe cu claritate, dar raza lor
vizuală este prea îngustă, îşi zise ea.
Într-adevăr, clacă furnicile văd după un unghi de 180
de grade, Degetele văd doar după un unghi de 90 de grade,
şi nu-şi pot fixa atenţia decât pe 15 grade.
1058
 Din documentarele televizate, a aflat că Degete au
descoperit că Pământul e rotund, deci finit. Dispun de
hărţile tuturor pădurilor, tuturor pajiştilor... Nu pot să-şi
mai spună: "merg spre necunoscut". Şi nici: "Plec departe
într-un ţinut străin". Toate ţările de pe planetă sunt la o zi
de mers cu maşinile lor zburătoare! Într-o zi, Prinţesa 103
speră să le arate Degetelor tehnologiile din Bel-o-kan, cum
se prelucrează lăptişorul păduchilor de frunze, cum se
respectă fructele, cum să te faci înţeles de animale şi atâtea
şi atâtea lucruri despre care Degetele nu ştiu nimic.
În timp ce soarele devine din roşu portocaliu, se aud o
mulţime de cânturi. Greieri, bineînţeles, dar şi broaşte şi
broscoi, păsări...
E ora dejunului.
Când era la Degete, 103 căpătase obiceiul de a mânca
de trei ori pe zi la oră fixă. Furnicile se apleacă ca să
strângă larvele de ţânţari suspendate la nivelul suprafeţei
fluviului, cu capul în jos şi sifonul respirator în sus. A picat
bine, tuturor le e foame.

82. ENCICLOPEDIE

ARTA FUGII: "Fuga" este o evoluţie în comparaţie

cu canonul. Canonul "torturează" aceeaşi temă în toate
sensurile, ca să vadă cum reacţionează cu ea însăşi pe
toate planurile. Fuga în schimb poate să prezinte mai
multe teme diferite.
Fuga e mai mult o progresare decât o repetare.
Ofranda muzicală, de Johan Sebastian Bach,
constituie una dintre cele mai frumoase arhitecturi de
fugă. Ca multe dintre ele, porneşte în do minor dar, la
sfârşit, printr-o "scamatorie" demnă de cel mai bun
prestidigitator, se termină în re minor. Şi asta fără ca
urechea celui mai atent auditoriu să descopere clipa în
1059
care a avut loc metamorfoza.
Cu ajutorul acestui sistem de "salt" de la o
tonalitate, Ofranda muzicală s-ar putea repetai la
infinit, până când se va fi metamorfozat în toate notele
gamei. "La fel e şi gloria regelui care se ridică continuu
în acelaşi timp ca modulaţia", explica Bach.
Un fel de summum al acestei opere consacrate fugii
este bucata Arta fugii în care, exact înainte de a muri,
Johann Sebastian Bach a vrut să explice muritorilor de
rând tehnica progresiei muzicale care, pornind de la
simplitatea totală, se îndreaptă spre complexitatea
absolută. A fost oprit în plin elan de probleme de
sănătate (în acea perioadă era aproape orb). Această
fugă este deci neterminată.
Trebuie subliniat că Bach a semnat-o folosind drept
temă muzicală cele patru litere ale numelui său. În
solfegiul german, B corespunde notei si bemol, A, lui la,
C, lui do, şi H, lui si simplu.
Bach = si bemol, la, do, si.
Bach a pătruns astfel chiar în interiorul muzicii
sale şi conta pe ea ca să se ridice şi el ca un rege
nemuritor spre Infinit.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

83. ATACUL PATINATORILOR ACVATICI

În timp ce vasul-nufăr roşu lunecă uşor pe apă,

furnicile zăresc un grup de insecte care merg pe apă. Sunt
păienjenii de apă, insecte acvatice care seamănă cu ţânţarii
de apă dulce.
Au capul mai lung decât corpul şi cei doi ochi sferici,
1060
situaţi ca două perle în părţi, îi fac să semene cu nişte
măşti africane alungite. Faţa inferioară a pântecelui este
acoperită cu peri argintii, catifelaţi şi hidrofugi. Datorită
lor, pot să circule liniştiţi pe apă fără teama că se vor duce
la fund.
Păienjenii de apă caută dafnii, cadavre de ţânţari sau
larve de ploşniţe. Deodată percep vibraţia ambarcaţiunii
furnicilor. Atunci, în mod ciudat, se grupează într-o legiune
acvatică şi atacă.
Patinează pe suprafaţa apei, folosindu-se de ea ca de o
pânză solidă. Sprijinindu-se cu tot torsul, îşi asigură o
stabilitate excelentă pe fluviu care reacţionează ca o
membrană întinsă.
Furnicile, înţelegând pericolul, îşi aliniază abdomenul
pe flancurile navei, ca pe vremuri vikingii lăncile şi
scuturile. Foc.
Abdomenele mirmeceene îşi trag salvele. Numeroşi
păienjeni de apă, atinşi, se prăbuşesc şi pornesc în derivă
acolo unde pântecele lor hidrofug îi menţine la suprafaţă.
Patinatorii supravieţuitori se deplasează în zig-zag printre
jeturile de acid formic.
Mulţi păienjeni sunt doborâţi de la primele rafale.
Totuşi câţiva reuşesc să se apropie de navă şi, doar
sprijinindu-se de ea cu picioarele lor lungi, inundă frunza
de nufăr. Toate furnicile sunt în apă. Unele încearcă să
imite păienjenii mergând pe unde, dar acest exerciţiu cere
o gestionare perfectă a repartizării greutăţii pe fiecare picior
iar furnicile au totdeauna unul care se duce la fund. In cele
din urmă se pomenesc deci cu bărbia şi pântecele în
contact cu apa rece, plutind şi agitându-şi inutil picioarele.
Atâta timp cât apa nu le trece de bărbie, furnicile nu
riscă să se înece, în schimb pot să fie înghiţite de orice
animăluţ. Trebuie să se organizeze repede. Cele
treisprezece se agită în toate sensurile şi se stropesc
1061
reciproc. Se străduiesc să se agaţe de marginea nufărului,
în timp ce patinatorii continuă să le îmbrâncească şi să le
calce pe cap ca să le facă să se ducă la fund.
Tot agitându-se, furnicile sfârşesc prin a se agăţa una
de alta într-o platformă plutitoare, pornind de la care se
arcuiesc ca să urce pe vasul nufăr. După câteva încercări,
reuşesc să urce din nou pe nava lor.
Sunt recuperate şi celelalte furnici şi sunt capturaţi
câţiva păienjeni agresori.
Înainte de-i mânca, 103 îi întreabă pe prizonieri de ce
atacă în hoardă deşi specia lor este cunoscută ca fiind
formată din animale solitare. Un păianjen de apă
povesteşte că din cauza unui individ, un patinator pe care
îl numeşte Fondator.
Fondatorul trăia într-un loc unde curentul era foarte
puternic. Acolo, păienjenii de apă nu puteau patina decât
pe distanţe mici apoi, foarte repede, erau nevoiţi să se
agaţe de papură căci, altfel, erau luaţi de curent.
Fondatorul îşi zisese că-şi vor consacra cea mai mare parte
a energiei luptând împotriva curentului deşi nimeni nu ştia
unde ducea acel curent. În loc să-şi petreacă viaţa ca să se
protejeze după papură, el a decis să se lase purtat de
curent. Toţi vecinii săi păienjeni i-au prezis moartea căci
curentul puternic avea să-l arunce de stânci. Fondatorul s-
a încăpăţânat totuşi, a plecat şi, după cum preziseseră
semenii lui, fu luat, zgâlţâit, scufundat, rănit. Dar a
supravieţuit. Patinatorii de la capătul de jos al fluviului,
văzându-l cum trece, au considerat că un păianjen de apă
capabil de atâta curaj era un exemplu. L-au făcut şeful lor
şi au luat hotărârea să trăiască în colectivitate.
Astfel, îşi zise Prinţesa 103, o singură fiinţă este de
ajuns ca să modifice comportamentul unei întregi specii.
Ce descoperise acel patinator? Încetând de a-ţi mai fi
teamă de curent, încetând de a te mai agăţa de o securitate
1062
imaginară şi lăsându-te dus înainte, rişti poate să primeşti
o mulţime de lovituri dar, până la urmă, îţi poţi ameliora
propriile condiţii de existenţă precum şi pe cele ale întregii
tale comunităţi.
Cunoaşterea acestui lucru dă un nou curaj prinţesei.
15 se apropie. Vrea să mănânce păianjenul de apă dar
Prinţesa 103 o opreşte. Spune că trebuie eliberat ca să se
întoarcă la poporul lui recent socializat. 15 nu înţelege de
ce-ar trebui să fie cruţat, e un păianjen de apă şi are un
gust bun.
Poate că ar trebui să-l căutăm pe faimosul Fondator ca
să-l ucidem, adăugă ea.
Celelalte furnici sunt de acord. Dacă păienjenii de apă
încep să lupte în grup şi dacă mirmeceenele nu-i opresc
chiar de acum, peste câţiva ani, îşi vor construi cetatea lor
lacustră şi vor deveni stăpânii fluviilor.
103 este conştientă de asta, dar îşi spune că, la urma
urmelor, fiecare specie cu şansa ei. Nu-ţi păstrezi avansul
distrugând concurenţii, ci mergând mai repede decât ei.
Prinţesa se adăposteşte în spatele noilor sale simţuri
de sexuată ca să-şi justifice compasiunea; ştie totuşi că
este o nouă dovadă a degenerescenţei sale datorată
lungului contact avut cu Degetele.
Prinţesa 103 ştie că în capul ei există o problemă.
Chiar şi înainte avea tendinţa să fie egoistă. Dezvoltarea şi
mai mult a simţurilor, datorită sexului, i-a agravat defectul.
În mod normal, o furnică se branşează în permanenţă la
mintea colectivă şi nu se debranşează decât foarte rar
pentru rezolvarea unor probleme "personale". Or 103 este
aproape constant debranşată de mintea colectivă. E în
pielea ei, în mintea ei, în închisoarea propriului cap şi nu
mai face nici un efort ca să gândească în grup. Dacă
continua aşa, în curând se va gândi numai la ea. Va deveni
egocentrică ca Degetele.
1063
 5 simte foarte bine că în timpul CA-urilor,
Comunicaţiile Absolute, prinţesa refuză să lase să fie
vizitate zone întregi din creierul ei. Nu mai joacă jocul
colectivităţii.
Dar nu e momentul potrivit pentru astfel de reflecţii.
Prinţesa 103 remarcă faptul că petalele-pânze ale vasului-
nufăr şuieră. Fie e vânt, fie... iau viteză. Toată lumea în
vârf.
Câteva furnici urcă în vârful celei mai înalte petale de
nufăr. De acolo de sus se simte foarte bine viteza. Toate
firele de păr de pe faţa şi antenele lor sunt îndoite spre
spate ca o simplă iarbă. Prinţesa are dreptate să fie
îngrijorată căci, în depărtare, se vede un zid de spumă. La
viteza cu care se deplasează, le va fi greu să-l evite.
Numai să nu fie o cascadă, îşi zice furnica.

84. ÎNAINTE PENTRU AL DOILEA CONCERT

David se instalase în faţa computerului din sala de

repetiţii. Descoperi în programele grafice o textură care
semăna cu cea a vechilor pergamente şi alese majuscule
răsucite, groase şi roşii pentru primele litere şi minuscule
negre cu o umbră albă pentru celelalte.
Examinară imaginea de pe coperta Enciclopediei
cunoaşterii relative şi absolute, cu cele trei furnici în formă
de Y, aşezate în centrul unui triunghi înscris într-un cerc.
Era destul să fie reconstituit cu un program grafic şi
simbolul grupului lor era gata.
Se aplecară asupra computerului. Sus scriseră
"Furnicile", iar mai jos, între paranteze: "Noua denumire a
grupului Albă ca Zăpada şi cei Şapte Pitici", pentru ca
primii lor fani să nu fie derutaţi.
Dedesubt: "Sâmbătă 1 aprilie, concert la centrul
cultural din Fontainebleau".
1064
 Apoi cu litere groase: REVOLUŢIA FURNICILOR.
Examinară rezultatul obţinut. Pe ecran, viitorul lor afiş
semăna perfect cu un pergament vechi.
Zoe trase două mii de copii pe xeroxul color al
directorului şcolii. Ji-woong apelă la sora lui mai mică
cerându-i să le lipească în tot oraşul cu colegii ei de clasă.
Micuţa acceptă cu condiţia să li se ofere locuri gratuite la
concert, apoi plecă cu prietenii ei să lipească afişele.
Oamenii vor avea astfel la dispoziţie trei zile ca să cumpere
bilete.
- Să punem la punct un spectacol total, zise Francine.
- Cu fumigene şi spoturi luminoase pentru efecte
speciale, propuse Paul.
- Am putea fabrica nişte obiecte enorme ca să umplem
scena, spuse şi Jo-woong.
- Pot să fac o carte din polistiren înaltă de un metru,
zise Leopold.
- Cu o pagină mobilă în centru şi un set de diapozitive,
oamenii vor avea impresia că văd dându-se paginile sugeră
David.
- Formidabil! Eu o să fac o furnică gigantică de cel
puţin doi metri, promise Ji-woog.
Paul le sugeră să împrăştie un parfum corespunzător
ambianţei deosebite a fiecărei bucăţi. Se considera destul
de dotat în chimie ca să fabrice o orgă de parfumuri
rudimentară. De la mirosul de lavandă până la cel de
pământ, de la mirosul de iod până la cel de cafea, Paul
avea de gând să învăluie astfel fiecare temă într-un
adevărat decor olfactiv.
Narcisse avea să creeze nişte costume sofisticate şi va
concepe măşti şi machiaje care vor sublinia fiecare cântec.
Repetiţia începu şi David se plânse de solo-ul de la
"Revoluţia furnicilor". Nu era deloc pus la punct. Remarcă
atunci un târâit, considerat la început a se datora
1065
sistemului electric. Apropiindu-se de amplificator ca să-l
regleze, descoperiră un greier instalat acolo, atras de
căldura transformatorului.
David avu atunci ideea să fixeze micul microfon de la
una din coardele lui de harpă pe elitrele insectei. Paul făcu
reglajul şi în curând obţinu un sunet cu un efect dintre
cele mai bizare.
- Cred că în sfârşit am găsit muzicianul perfect pentru
"Revoluţia furnicilor", le zise David.

85. ENCICLOPEDIE

VIITORUL APARŢINE ACTORILOR: Viitorul aparţine

actorilor. Ca să se facă respectaţi, actorii ştiu să
mimeze mânia. Ca să se facă adulaţi, actorii ştiu să
mimeze dragostea. Ca să se facă invidiaţi, actorii ştiu
să mimeze bucuria. Toate profesiile sunt infiltrate de
actori.
Alegerea lui Ronald Reagan în postul de preşedinte
al Statelor Unite în 1980 a consacrat definitiv domnia
actorilor. Inutil să ai idei şi să ştii să guvernezi; e
destul să ai în jurul tău o echipă de specialişti pentru
redactarea discursurilor şi după aceea să-ţi interpretezi
bine rolul sub obiectivul camerelor de luat vederi.
De altfel, în majoritatea democraţiilor moderne,
candidatul nu mai e ales în funcţie de programul său
politie (toată lumea ştie foarte bine că, oricum,
promisiunile nu vor fi ţinute, căci ţara are o politică
globală de la care nu poate devia), ci după alură,
zâmbet, voce, felul de a se îmbrăca, familiaritatea cu
cei care îi iau interviuri şi glumele pe care le spune.
În mod inexorabil, în toate profesiunile, actorii au
câştigat teren. Un pictor bun actor este capabil să
convingă că o pânză monocromă este o operă de artă.
1066
Un cântăreţ bun actor nu are nevoie să aibă voce dacă
îşi interpretează convenabil clipul. Actorii controlează
lumea. Problema e că, tot punându-i înainte pe actori,
forma capătă mai multă importanţă decât fondul, a
părea devine mai tare decât a fi. Nu mai ascultăm ce
spun oamenii. Ne mulţumim doar la a ne uita cum
spun, ce privire au când spun şi dacă au cravata
asortată cu haina.
Cei care au idei dar nu ştiu să le prezinte sunt,
treptat, excluşi de la dezbatere.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

86. PURTATE DE VALURI

Cascada!
Stupoare; furnicile îşi ridică antenele.
Până aici, curentul leneş le legănase molcom de-a
lungul malului, dar acum totul se accelerează.
Au intrat în zona repezişurilor.
O denivelare plină de pietre formează o linie crenelată
de spumă albă. Un zgomot asurzitor invadează spaţiul. Din
cauza vitezei, pânzele roşii ale nufărului tremură şi
plesnesc.
Prinţesa 103, cu antenele încrucişate pe faţă, indică
prin gesturi că e mai bine să treacă prin stânga, acolo unde
curentul pare mai puţin violent.
Gândacii, aflaţi în partea din spate, sunt rugaţi să
înoate mai rapid. Furnicile cele mai mari iau rămurele
lungi, le strâng între mandibule şi se folosesc de ele ca
stabilizeze ambarcaţiunea.
13 cade în apă şi e adusă la bord în ultima clipă.
1067
 Mormolocii stau adiba în speranţa unui naufragiu.
Acei mâncători de cadavre de apă dulce sunt mai vorace
decât rechinii, păstrând proporţiile.
Nava-nufăr ia viteză şi se îndreaptă spre trei pietre
mari. Gândacii înoată atât de puternic încât toată nava e
stropită.
Ambarcaţiunea deviază, vârful din faţă al frunzei de
nufăr pierde direcţia. În consecinţă, piatra loveşte în plin
flancul ambarcaţiunii. Frunza moale resimte şocul. Nufărul
freamătă şi pare pe punctul de a se întoarce în loc, dar un
vârtej îl trimite în cealaltă direcţie. O petală le loveşte în
cap apoi cade din ambarcaţiune.
Furnicile au trecut de prima cascadă dar apare deja al
doilea zici de spumă. La vânarea belokanienelor, în afară
de mormoloci, participă acum şi coleoptere acvatice:
gândaci-vârtej netezi şi negri şi ploşniţe-de-apă cu picioare
fine şi ascuţite. Unii au venit să se înfrupte, alţii sunt acolo
doar pentru spectacol. 5 trimite feromoni gândacilor de apă
ca să orienteze ambarcaţiunea spre o trecere care i se pare
mai puţin tumultuoasă.
Nişte musculiţe, cărora nu li s-a cerut nimic, pleacă să
inspecteze locul şi se întorc pesimiste.
Nu se poate trece.
Pe canal, curentul este şi mai puternic. Cele de pe
nava-nufăr nu mai ştiu ce să facă: să încerce să schimbe
cursul cu riscul de a pierde controlul ambarcaţiunii, să
păstreze direcţia şi să se străduiască să treacă cât mai bine
de a doua cascadă?
Prea târziu! Viitorul nu aparţine nehotărâţilor.
Când ajung pe pietre, furnicile nu mai controlează
ambarca-ţiunea. Nava plată e luată în mare viteză. Frunza
de nufăr se loveşte de acel şir de dinţi ai fluviului şi, la
fiecare şoc, trei-patru exploratoare, dezechilibrate, sunt
gata să cadă peste margine. Din fericire, frunzele de nufăr
1068
sunt destul de fibroase ca să suporte loviturile. Toată
lumea se adăposteşte printre staminele galbene din
mijlocul plantei acvatice şi strânge din mandibule.
Ambarcaţiunea "se loveşte încă o dată de pietre, e gata
să se rotească, se clatină, apoi se... stabilizează. A trecut de
al doilea torent fără stricăciuni. 103 îşi zice că, în fiecare
operaţiune, primul factor de reuşită este şansa.
O stâncă triunghiulară zgârie frunza pe dedesubt şi
trasează un fel de movilă în mijlocul plutei vegetale,
scuturându-le foarte puternic pe furnici care abia au timp
să-şi recapete echilibrul când nufărul îşi accelerează din
nou deplasarea, aspirat de a treia cascadă.
Întreaga pădure începe să Orăcăie ca broaştele râioase
de parcă ar fi fost vie, iar fluviul ar fi fost limba ei umedă.
Între petalele de nufăr, Prinţesa 103 urmăreşte
dezlănţuirea elementelor naturii. Sus cerul este foarte
albastru, foarte senin, iar jos, după ce treci de o anumită
linie a orizontului, totul e furtună. O piatră mare îşi aruncă
umbra asupra lor.
Gândacii de apă, speriaţi, preferă să lase totul,
abandonând definitiv vasul-nufăr mirmeceean.
Lipsit de sistemul de propulsie, ambarcaţiunea se
transformă în titirez. In interior, furnicile, copleşite de forţa
centrifugă, nu reuşesc nici măcar să se mai ridice în
picioare. Nu mai văd nimic afară. Sus e cerul, deasupra
vârfurile roz ale nufărului, iar jos totul se învârteşte.
Prinţesa 103 şi 5 sunt lipite una de alta. Totul se
învârteşte, se învârteşte. Şi apoi se izbesc de piatra mare.
Ambarcaţiunea floare e poate într-un hal fără hal dar nu s-
a dus la fund. 103 ridică cu precauţie capul şi vede că nava
se îndreaptă direct spre o nouă cascadă vertiginoasă cu
adevărat impresionantă, atât de abruptă încât nu se mai
vede fluviul dincolo de linia de spumă. Niagara asta mai
lipsea!
1069
 Ambarcaţiunea capătă o viteză din ce în ce mai mare.
Vacarmul torentului le asurzeşte pe pasagere. Furnicile au
antenele lipite de faţă.
De data asta, cu siguranţă că vor plonja. Nu se mai
poate face nimic. Se îngrămădesc în mijlocul galben al
nufărului roşu.
Ambarcaţiunea este proiectată în aer. Prinţesa zăreşte,
foarte departe, jos de tot, panglica argintie a fluviului.

87. ENCICLOPEDIE

DOUĂ GURI: Talmudul spune că omul are două guri

- cea de sus şi cea de jos.
Cea de sus permite, prin vorbire, rezolvarea
problemelor corpului. Cuvântul nu numai că face să se
transmită informaţii, ci serveşte şi la vindecare. Cu
ajutorul limbajului gurii de sus, ne situăm în spaţiu, ne
situăm faţă de ceilalţi. Talmudul recomandă de altfel să
se evite luarea a prea multe medicamente, acestea
efectuând un traseu invers faţă de cel al cuvântului.
Cuvântul nu trebuie împiedicat să iasă, altfel se va
transforma în maladie.
A doua gură este sexul. Prin sex se rezolvă
problemele corpului în timp. Prin sex, şi deci prin
plăcere şi reproducere, omul îşi creează un spaţiu de
libertate. Se defineşte în raport cu părinţii şi cu copiii
săi. Sexul, "gura de jos", serveşte la crearea unui nou
drum, diferit de cel al liniei familiale. Fiecare om are
puterea în a face să se încarneze prin copiii săi alte
valori decât cele ale părinţilor lui.
Gura de sus acţionează asupra celei de jos. Prin
cuvânt este sedus celălalt şi i se pune în funcţiune
sexul. Gura de jos acţionează asupra gurii de sus, prin
sex îţi vei găsi identitatea şi limbajul.
1070
Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

88. PRIMA TENTATIVĂ DE DESCHIDERE

- Suntem gata.
Maximilian examina diferitele încărcături explozive
care fuseseră fixate pe flancurile piramidei.
Construcţia aceea nu putea să-l sfideze la nesfârşit.
Artificierii desfăşurară lungul fir electric care lega
diferitele încărcături de detonator şi se traseră la o anumită
distanţă de piramidă.
Comisarul făcu un semn. Artificierul şef ridică maneta
detonatorului şi zise:
- Cinci... patru... trei... doi...
Bzzzz...
Brusc, omul căzu în faţă. Adormit. Avea un semn la
gât. Viespea care păzea piramida.
Maximilian Linart ordonă tuturor oamenilor să-şi
protejeze bine zonele de piele neacoperite de haine.
Poliţistul îşi trase gâtul în guler, băgă mâinile în buzunare,
apoi, cu cotul, apăsă pe detonator.
Nu se întâmplă nimic.
Merse pe fir şi constată că fusese secţionat de ceea ce
numim "nişte mandibule mici".

89. APĂ

Nufărul planează o clipă în aer. Timpul e suspendat.

La acea altitudine, de pe ambarcaţiunea lor suspendată în
gol, mirmeceenele văd lucruri pe care rareori au ocazia să
le vadă. Păsări-muscă. Un sfrâncioc la pândă.
1071
 Aerul le şuieră pe faţă şi în pânzele roz ale nufărului.
Prinţesa 103 se uită la însoţitoarele ei zicându-şi că
aceasta va fi ultima imagine cu care va pleca în moarte.
Toate au antenele ridicate de stupoare.
Vasul-floare se află la altitudine. În faţa lor câţiva nori
dezlânaţi ascund manejul amoros a două privighetori.
Ei bine, asta e ultima mea călătorie, îşi zice 103. Dar
după ce a rămas în aer, ambarcaţiunea este supusă din
nou legii gravitaţiei care, după cum indică şi numele, nu e
deloc ceva hazliu. Nufărul coboară cu mare viteză.
Furnicile îşi înfig ghearele în ascensorul nebun care le duce
la etajele inferioare. Nufărul mai pierde două petale roz
care preferă să-şi trăiască propria viaţă în loc să rămână pe
o ambarcaţiune invadată de furnici.
Căderea se accelerează. 12 îşi vede picioarele
desfăcându-se din cauza vitezei şi se pomeneşte la
verticală, ţinându-se numai într-o singură gheară. Are
picioarele din spate în aer şi capul în jos. Prinţesa 103 îşi
înfige bine mandibulele în frunza ambarcaţiunii ca să nu-şi
ia zborul. 7 îşi ia zborul. E prinsă însă în ultima clipă de
14, care e ţinută de 11.
Marginile nufărului se îndoaie în sus ca să formeze un
fel de bol. Astronauţii care aterizează în capsulele lor
probabil că simt acelaşi lucru. De altfel, în urma frecării cu
aerul, podeaua nufărului începe să se încălzească.
Prinţesa 103 îşi simte ghearele care cedează una după
alta. Ştie că în curând va fi ejectată.
Şoc. Vasul-floare aterizează cu toată coca pe apă. Se
scufundă puţin, dar totul e atât de rapid încât nici măcar
nu ia apă. Totuşi, o fracţiune de secundă, 103 vede un
spectacol unic. Gaura făcută în apă de căderea lor le pune
aproape faţă în faţă cu locuitorii subacvatici.
Abia au timp să vadă un murgoi cu ochi rotunzi şi doi
tritoni cu creastă, că sunt stropite de un val, care le udă
1072
antenele şi le întrerupe pentru câteva secunde toate
percepţiile.
Au trecut torentul! Fluviul argintiu s-a liniştit ca şi
cum s-ar fi săturat să le mai chinuie. S-au salvat toate şi
nu se mai vede nici o cascadă.
Exploratoarele îşi scutură antenele, acoperite încă de
feromoni de panică şi de apă.
5 se linge ca să ia apa.
Se dedau la trofalaxii dulci care le apropie. Au
supravieţuit pericolelor fluviului. Totul reintră în
normalitate. Un păstrăv devorează o libelulă.
Vasul-floare lunecă din nou pe panglica argintie, dus
de curentul care îl duce spre sud. Dar e târziu, soarele a
obosit. Coboară domol în bârlogul lui. Intră în pământ în
timp ce totul în jur devine cenuşiu. Se împrăştie o ceaţă
murdară. Abia mai vezi la câţiva centimetri. Vaporii de apă
le împiedică pe furnici să-şi folosească radarul olfactiv.
Chiar şi viermii de mătase se duc să se ascundă. O perdea
de ceaţă invadează totul vrând parcă să ascundă laşitatea
soarelui.
Deasupra furnicilor zboară fluturi-păun. Prinţesa 103
le urmăreşte mişcările maiestuoase. E foarte mulţumită că
mai e o încă în viaţă, iar fluturii sunt foarte frumoşi.

90. ENCICLOPEDIE

FLUTURE: După al doilea război mondial, doctorul

Elizabeth Kubbler Ross a fost chemată să îngrijească
copiii evrei supravieţuitori din lagărele de concentrare
naziste.
Când a intrat în baraca unde încă mai zăceau, a
remarcat faptul că pe lemnul paturilor era gravat un
desen repetat pe care l-a regăsit după aceea în alte
lagăre unde suferiseră aceşti copii.
1073
 Acest desen reprezenta un singur desen simplu: un
fluture.
Doctoriţa s-a gândit la început la un fel de
fraternitate care s-ar fi manifestat astfel între copiii
bătuţi şi înfometaţi. A crezut că găsiseră în fluture
modul de a-şi exprima apartenenţa la un grup aşa cum
pe vremuri primii creştini aveau simbolul peştelui.
I-a întrebat pe câţiva copii ce semnificaţie aveau
acei fluturi dar ei au refuzat să-i răspundă. Un puşti de
şapte ani i-a dezvăluit până la urmă sensul: "Aceşti
fluturi sunt ca noi. Noi toţi ştim, în străfundul nostru,
că acest corp care suferă e doar un corp intermediar.
Suntem omizi şi într-o zi sufletul nostru îşi va lua
zborul departe de toată mizeria şi durerea asta.
Desenând fluturele, ne reamintim reciproc acest lucru.
Suntem nişte fluturi. Şi în curând ne vom lua zborul".

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

91. SCHIMBAREA AMBARCAŢIUNII

Deodată, în faţa lor apare o stâncă. Furnicile vor s-o

ocolească dar stânca deschide doi ochi şi îşi dezvăluie o
gură enormă. Atenţie. Pietrele astea sunt vii! vociferează
olfactiv 10. Toate o iau la fugă pe bastingaj. Se lasă să
alunece pe colţurile frunzei de nufăr ca nişte pompieri. 15
îşi potriveşte abdomenul, gata să tragă. Nu pot avea nici o
clipă de linişte.
Toate furnicile strigă sfaturi diferite şi contradictorii.
Prinţesa 103 se apleacă peste marginea nufărului. Nu e
posibil ca nişte minerale să înoate şi să deschidă o gură.
Scrutează cu atenţie stânca şi i se pare că are nişte forme
1074
mult prea regulate. Nu e o piatră, e o broască ţestoasă!
Totuşi, aceasta nu seamănă cu nici una cunoscută de ea:
înoată. Furnicile nu au mai văzut niciodată asta.
Nu ştiu asta, dar adevărul e că acea broască ţestoasă
acvatică provine din Florida. În dimensiunea superioară,
exista moda ca copiii să se joace cu acest tip de broaşte
ţestoase acvatice. Având o formă ciudată şi un nas cârn,
ele au devenit cu uşurinţă favoritele micuţilor care le
instalează pe false insule pustii transparente din plastic.
Dar când copiii se plictisesc de micile lor animale-jucării,
nu îndrăznesc să le arunce la gunoi, ci în lac, în iaz sau în
râul cel mai apropiat.
Broaştele ţestoase se reproduc acolo fără nici o
greutate. In Florida, broaştele ţestoase au ca duşman o
pasăre al cărei cioc e dotat cu o formă specială care îi
permite să spargă carapacea. Evident, nimeni nu s-a
gândit să aducă şi predatorul natural în acelaşi timp cu
broasca ţestoasă decorativă, astfel încât aceste animale din
Orient s-au dovedit o adevărată teroare pentru lacurile şi
râuleţele din Europa. Au masacrat viermii de noroi, peştii
şi broaştele ţestoase autohtone. Şi exact una dintre aceste
sperietori înfruntă în acel moment 103 împreună cu
însoţitoarele sale. Monstrul plat se apropie clămpănind din
maxilare. Gândacii de apă înoată cu toată viteza în
speranţa că vor scăpa.
Începe o cursă între pluta-nufăr şi monstrul cu ochii
galbeni. Acesta din urmă e mai greu, mai rapid, mai
acvadinamic. Prinde deci din urmă fără greutate vasul-
floare. Unul câte unul, broasca ţestoasă ronţăie gândacii de
apă de propulsie apoi îşi arată gura deschisă, invitându-le
pe furnici mai bine să se lase mâncate decât să încerce o
rezistenţă inutilă.
Amintindu-şi de un serial cu aventurile lui Ulise şi
multele lui peripeţii, cu o mare prezenţă de spirit, Prinţesa
1075
103 îşi organizează trupa. Propune să apuce o creangă
joasă care trece. Insectele care au cele mai mari
mandibule, să-i cioplească capătul ca să facă din el un
ţăruş!
Broasca ţestoasă muşcă uşor pupa ambarcaţiunii,
existând în orice moment riscul de a o scufunda. Câteva
exploratoare se străduiesc să ţină monstrul la distanţă
ţintindu-i botul cu tiruri de acid formic, trase din vârful
petalelor nufărului. Fără nici un rezultat. În partea din faţă
se ciopleşte lancea de lemn. Când 103 consideră că e gata,
toate o apucă şi pornesc în galop pe suprafaţa nufărului.
Şo pe bestie!
Ţintiţi ochiul! strigă Prinţesa 103, amintindu-şi de
episodul în care Ulise îl înfruntase pe ciclop.
Ţăruşul loveşte faţa broaştei ţestoase acvatice dar nu
intră. Se rupe. Gura deschisă a animalului se pregăteşte să
secţioneze partea din spate a ambarcaţiunii. 103 plasează
în poziţie verticală bucata rămasă din crenguţa-ţăruş şi se
repede înainte. Când monstrul încearcă să închidă gura,
rămurică rămâne blocată de-a curmezişul. Ca toate
broaştele ţestoase, şi aceasta. încearcă cât se poate de
natural să-şi tragă capul sub carapace, dar gura larg
deschisă o împiedică, şi cu cât se străduieşte mai mult să
vâre capul înăuntru, cu atât mai mult ţăruşul i se înfige în
cerul gurii.
15 crede că se poate profita de situaţie. Face semn
către 6, 7, 8, 9, şi 5 să dea fuga la abordaj. Mai înainte ca
animalul să fi avut timp să se depărteze, îşi iau elan,
aleargă, sar de pe ambarcaţiune, aterizează pe limba albă
şi calcă în salivă.
Broasca ţestoasă plonjează ca să-şi clătească gura şi
îşi îneacă invadatoarele. 15, intrepridă, le indică
tovarăşelor ei să dea fuga în culoarul esofagului. Acesta se
închide în urma lor ca să înghită, protejându-le astfel de
1076
apa care invadează gura.
Totul se petrece foarte repede. Înţelegând că furnicile
nu sunt înecate şi că sunt în gura ei, broasca ţestoasă
înghite o porţie de apă
care se revarsă în esofag. 15 are un simţ instinctiv al
geografiei organice a animalelor mari. Ea indică să nu
meargă drept înainte ca să nu cadă în stomacul plin de
sucuri digestive corozive. Sapă cu mandibula un drum
transversal şi ajung într-un tub paralel: traheea. Uf! Porţia
de apă trece fără să le atingă. Traheea este netedă şi fără
mucozităţi; cilii care filtrează aerul le încetineşte căderea.
Se lasă să cadă în partea de jos la baza buzunarelor
pulmonare. 15, ca un vânător experimentat, le conduce pe
celelalte spre inimă. Furnicile o fac bucăţi cu mandibula şi,
după câteva spasme, totul încetează de a bate şi de a mai
mişca.
Broasca ţestoasă din Florida revine la suprafaţă, ucisă
din interior. Prinţesa 103 crede că monstrul nu trebuie
abandonat. Ar putea să constituie o navă mai bună decât
nufărul. Marele talent al furnicilor este că ştiu să profite de
orice ca să facă orice.
Cu răbdare, cele treisprezece furnici sapă o gaură în
vârful carapacei ca să se doteze cu un habitaclul. Mănâncă
carnea albă ca să aibă mai multă energie la treabă. Obţin
în sfârşit o gaură circulară unde se instalează. Locul
miroase foarte puternic a carne moartă dar furnicile nu
sunt deranjate.
Se ia contact cu alţi gândaci de apă propulsori.
Deoarece sunt devoraţi în mod regulat, li se pot promite mii
de recompense sub formă de hrană. Gândacii încep să
înoate ca să împingă înainte broasca ţestoasă moartă. Sunt
nemulţumiţi că o ţestoasă e mai greu de împins decât o
frunză de nufăr. Prinţesa 103 le oferă puţină hrană tocată
şi mai aduce şi alţi gândaci ca să le crească puterea de
1077
propulsare.
Nu mai e o ambarcaţiune de agrement, ci un adevărat
cuirasat de război. E greu, e blindat, e solid şi dificil de
mânuit, dar cele treisprezece belokaniene se simt mai în
siguranţă. Îşi continuă drumul spre sud, purtate de curent.
Intră într-o altă zonă de ceaţă.
Ţestoasa pluteşte cu o privire încremenită şi plină de
mânie, cu gura deschisă ca proră, speriind insectele care o
văd ivindu-se din ceaţă. Mirosul cadavrului care intră în
putrefacţie întăreşte efectul de descurajare provocat de
vasul fantomă plin de furnici, adevăraţi piraţi ai fluviului.
16 se instalează la proră, în vârful acelui cap
înspăimântător. De acolo speră că va reuşi să prevină
eventualele obstacole.
Vasul de război alunecă pe apă asemenea unei maşini
infernale.

92. AL DOILEA CONCERT

Deodată vocea lui Julie răsună în întuneric. Julie

cântă singură, a capella.
Fredonează o melodie fără cuvinte, improvizată. Vocea
ei e atât de intensă, de puternică şi plină de relief încât
toată lumea o ascultă.
După ce termină, mulţimea aplaudă furtunos.
Bateria lui Ji-woong începe să branşeze palpitaţiile
cardiace ale mulţimii la acelaşi ritm în doi timpi. Pim, pam.
Pim, pim, pam. Pim, pam. Pim, pim pam. Ai fi zis că
tânărul coreean marca ritmul vâslaşilor de la galere.
Mâinile se ridicau în ritmul propus. Pim, pam. Pim, pim,
pam.
Se aprinseră brichetele. Încetini uşor ca să treacă de la
90 la 100 de bătăi pe minut.
Interveni acum şi chitara-bas a lui Zoe. Bateria
1078
acţiona asupra cuştii toracice iar chitara controla
pântecele.
Un reflector îl lumină pe Ji-woong şi tobele lui cu o
lumină roşie. Un alt reflector o lumină pe Zoe cu o lumină
roşie.
O lumină verde o aureolă pe Francine, aşezată în faţa
orgii sintetizator, care începea să cânte Simfonia din
Lumea Nouă de Dvorak.
În sală se răspândi imediat un miros de stropi de mare
şi de iarbă tăiată.
Totdeauna trebuie să începi cu bucăţi clasice ca să
arăţi că stăpâneşti, şi ştiinţa celor vechi. Aşa sugerase
David. În ultimul moment alesese Lumea Nouă şi nu o fugă
de Bach. Îi plăcea mai mult titlul.
O lumină galbenă şi ştafeta fu reluată de Leopold la
nai. Acum aproape toată scena era luminată. Numai în
centru mai persista un cerc întunecat. Şi în acea zonă se
putea distinge o formă.
Julie se făcea aşteptată. Publicul îi auzea respiraţia în
microfon. Chiar şi acest sunet era cald şi melodios.
În momentul în care introducerea simfoniei lui Dvorak
ajungea la sfârşit, David intră şi el în joc. Cu harpa lui
electrică suprasaturată, se ţinu după naiul lui Leopold.
Opera clasică traversase brusc deceniile. Era noua simfonie
a noii-noii lumi.
Bateria acceleră ritmul. Melodia lui Dvorak se
metamorfoza treptat în ceva foarte modern şi foarte
metalic. Mulţimea îşi manifesta plăcerea.
David îi zgândărea cu harpa electronică. De fiecare
dată când îi mângâia coardele, simţea un fior parcurgând
covorul de capete din faţa lui.
Naiul reveni ca să-l susţină.
Nai şi harpă. Cele două instrumente cele mai vechi şi
cele mai răspândite. Naiul, căci orice om preistoric a auzit
1079
vântul suflând în beţele de bambus. Harpa, căci orice om
preistoric a auzit pocnetul coardei arcului său. Până la
urmă, sunetele se gravaseră în inima celulelor.
Când cântau astfel, harpă şi nai simultan, istoriseau
cea mai veche poveste a omenirii.
Iar spectatorilor le plăcea să li se spună poveşti.
Paul diminuă intensitatea sunetului. Julie vorbi din
umbră. Zise: "În fundul unei râpe am găsit o carte".
Reflectorul lumină cartea enormă din spatele
orchestrei iar Paul făcu cu abilitate să i se întoarcă
paginile. Sala aplaudă.
- Această carte spunea că trebuie să schimbăm lumea,
această carte spunea că trebuie să facem o revoluţie... pe
care o numea "Revoluţia celor mai mici", "revoluţia
furnicilor".
Un alt reflector puse în valoare furnica din poliester
care îşi agită cele şase picioare şi clătină din cap. Lămpile
care îi serveau drept ochi se aprinseră domol, dându-i
viaţă.
- Această revoluţie trebuia să fie nouă. Fără violenţă.
Fără şef. Fără martiri. Numai o simplă trecere de la un
vechi sistem sclerozat la o societate nouă în care oamenii
ar comunica între ei şi ar aplica împreună idei noi. În carte
existau texte care explicau cum trebuie procedat.
Avansă spre centrul scenei, tot în umbră.
- Primul se intitula "Bună ziua".
Ji-woong se agită deasupra bateriei. Toţi începură
melodia şi Julie cântă:
Bună ziua, spectator necunoscut.
Muzica noastră este o armă pentru schimbarea lumii.
Nu, nu zâmbi. E posibil.
Poţi.
O lumină albă, strălucitoare o dezvălui pe Julie care,
insectă superbă, ridică braţele şi îşi desfăcu mânecile în
1080
formă de aripi de fluture.
Paul porni imediat vântul artificial care făcu să-i
fluture aripile şi părul. Simultan împrăştie un miros de
iasomie.
La sfârşitul acestui prim cântec sala era deja
captivată. Paul crescu puterea reflectoarelor. Acum se
vedeau mai bine ţinutele lor care evocau insecte.

93. ENCICLOPEDIE

UTOPIA LUI THOMAS MORUS: Cuvântul "utopie" a

fost inventat în 1516 de englezul Thomas Morus. De la
grecescul u, prefix negativ, şi topos, loc, "utopie"
înseamnă deci "care nu se află în nici un loc". (Pentru
unii, cuvântul ar proveni de la prefixul eu, care
înseamnă "bun", în acest caz "utopie" ar însemna "locul
potrivit"). Thomas Morus era un diplomat, un umanist
prieten cu Erasmus, având funcţia de cancelar al
regatului Angliei. În cartea sa intitulată Utopia, el a
descris o insulă minunată pe care a numit-o Utopia şi
unde înflorea o societate idilică care nu ştia ce sunt
acelea impozitele, mizeria şi furtul. El credea că prima
calitate a unei societăţi "utopice" era să fie o societate
de "libertate".
El a descris astfel o lume ideală: o sută de mii de
persoane trăind pe o insulă cu cetăţenii grupaţi pe
familii. Cincizeci de familii formau un grup care îşi
alegea şeful, Syfograntul. Sifogranţii se constituiau ei
înşişi în consiliu, care alegea un prinţ pe baza unei liste
de patru candidaţi. Prinţul este ales pe viaţă dar, dacă
devine tiranic, poate să fie demis. În războaiele ei,
insula Utopia foloseşte mercenarii, zapoleţii. Aceşti
soldaţi se consideră că vor pieri masacraţi împreună cu
inamicii lor în timpul bătăliei. Astfel, unealta se
1081
distruge în timpul folosirii. Nici un risc de puci militar.
Pe insula Utopia nu există bani, fiecare se serveşte
la piaţă în funcţie de nevoile proprii. Toate casele sunt
identice. Nu există broaşte la uşi şi fiecare este
constrâns să se mute la fiecare zece ani ca să nu se
rigidizeze în obiceiuri. Trândăvia este interzisă. Nu
există preoţi, nobili, valeţi, cerşetori. Ceea ce permite
reducerea zilei de muncă la şase ore.
Toată lumea este obligată să îndeplinească un
serviciu agricol de doi ani pentru aprovizionarea pieţei
gratuite.
În caz de adulter sau de tentativă de evadare din
insulă, cetăţeanul din Utopia îşi pierdea calitatea de om
liber şi devenea sclav. După care trebuia să muncească
şi să asculte de ordinele foştilor săi concetăţeni.
Căzut în dizgraţie în 1532 pentru că dezavua
divorţul regelui Henric al VlII-lea, Thomas Morus a fost
decapitat în 1535.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

94. CONCERTUL CONTINUĂ

După primele melodii, sala e în delir.

Cântăreaţa trece la strofa a doua a altei melodii. Cere
ca muzica să scadă cu un ton, se apropie de marginea
scenei, aproape de public, şi modulează:
Nimic nou sub soare,
Privim mereu aceeaşi lume şi în acelaşi fel.
Nu mai există inventatori
Nu mai există vizionari...
Surpriză: sala reacţionează imediat şi, ca un ecou,
1082
spectatorii prezenţi la primul concert repetară imediat:
- Noi suntem noii vizionari!
Julie nu prevăzuse o astfel de reacţie, un asemenea
grad de comunicare. Pentru toţi cei care fuseseră la primul
concert, acest cântec devenit imn însemna că seara
continua de acolo de unde, prima dată, se oprise mult prea
devreme. Julie întrebă:
- Cine suntem?
- Suntem noii inventatori!
Fără ca ea să le dea semnalul, spectatorii reluară
imnul "Revoluţia Furnicilor". Îl auziseră o singură dată, şi
totuşi îi cunoşteau pe dinafară cuvintele. Julie era uluită.
Ji-woong îi făcu semn să nu lase hăţurile, să ţină sala în
priză. Julie ridică pumnul.
- Vreţi să terminaţi cu lumea veche?
Julie fu conştientă că ajunsese acolo de unde nu se
mai putea întoarce. Spectatorii se ridicau arătând pumnul.
- Vreţi Revoluţia aici şi acum?
O doză enormă de adrenalină, care îi exprima teama,
excitaţia, dorinţele, curiozitatea, îi irigă creierul. Să nu stea
să se gândească! Lăsă gura să vorbească în locul ei.
- Haideţi! strigă ea. Toată lumea se ridică.
Directorul centrului cultural încercă să potolească
spiritele. Ieşi din culise şi luă microfonul.
- Vă rog, staţi jos. Nu vă mişcaţi. Nu e târziu, e abia
opt şi un sfert, iar concertul abia a început!
Cei şase tipi solizi de la serviciul de ordine încercară
zadarnic să potolească mulţimea.
- Ce facem? şopti Zoe la urechea lui Julie.
- Vom încerca să construim o... utopie, răspunse
tânăra cu o strâmbătură războinică aruncându-şi părul
lung şi negru pe spate.

95. INSULA DEVASTATĂ

1083
 Chiar dacă e târziu, e încă senin şi cald. Prinţesa 103
şi cele douăsprezece furnici tinere coboară fluviul. Nici un
peşte nu are curajul să le atace nava-ţestoasă fortăreaţă.
Uneori, exploratoarele se opresc ca să vâneze, trăgând cu
acid, câteva libelule pe care după aceea le mănâncă pe
cuirasatul lor.
Se schimbă pe rând la proră ca să vadă ce se petrece
drept în faţă. Prinţesa 103, cocoţată pe capul monstrului,
remarcă un păianjen acvatic care coboară sub apă ducând
cu el o bulă de aer închisă într-o minge de mătase de care
se foloseşte ca de un batiscaf.
E destul să observi ca să te minunezi.
Puţine insecte întârzie în faţa acelei ambarcaţiuni de
coşmar. Apare un gândac-vârtej. Această coleopteră care
înoată la nivelul suprafeţei este echipată cu patru ochi. Doi
privesc sub apă şi doi deasupra. Poate astfel să compare
cele două imagini pe care le are despre acea navă ciudată.
Îi vine greu să înţeleagă ce caută furnicile deasupra acelei
ţestoase acvatice şi gândacii-de-apă dedesubt, dar, până la
urmă, preferă să nu se apropie şi să mănânce câţiva
păduchi de apă.
Mai departe, nişte ierburi lungi le încetinesc
înaintarea. Furnicile trebuie să se degajeze cu ghearele.
Înaintarea pe fluviul argintiu continuă.
Ceaţa devine mai puţin opacă. Pământ la orizont!
anunţă 12. Prin ceaţa târâtoare, Prinţesa 103 recunoaşte
în depărtare salcâmul cornigera.
Prin urmare, fluviul a adus-o din nou la 24.
24.
Prinţesa 103 îşi aminteşte de 24, care era foarte
timidă şi rezervată. În timpul cruciadei împotriva Degetelor
se afla mereu în spate şi avea prostul obicei să se
rătăcească pe drum, ceea ce încetinise de mai multe ori
1084
înaintarea trupei. Rătăcirea era o a doua natură la acea
mică războinică asexuată. Când descoperiseră insula
Salcâmului, 24 zisese:
M-am rătăcit destul toată viaţa. Insula asta mi se pare
locul perfect ca să creez o societate nouă cu fiinţe de bună
voinţă, aici şi acum.
Trebuie spus că insula Salcâmului prezenta
particularitatea de a fi ocupată de un salcâm cornigera
mare. Or, această specie de copac trăieşte în totală
simbioză cu furnicile. Salcâmul are nevoie de ele ca să se
protejeze de atacurile omizilor, păduchilor-de-frunze şi a
altor ploşniţe devoratoare de sevă. Atunci, ca să atragă
furnicile, această vegetală a conceput, în scoarţa ei,
compartimente scobite şi culoare. Mai mult decât atât,
secretă în unele dintre aceste compartimente un lichid
hrănitor perfect pentru ouăle furnicilor. Cum a putut o
vegetală să se adapteze organic unei cooperări cu furnicile?
103 îşi zisese totdeauna că exista o diferenţă mai mare
între un salcâm şi o furnică decât între o furnică şi un
Deget. Prin urmare, dacă furnicile reuşeau să coopereze cu
copacii, de ce n-ar fi reuşit şi cu Degetele?
Pentru 24, insula însemna paradisul. La umbra
salcâmului gigant şi protector voia să creeze o societate
utopică bazată pe un singur numitor comun: dragostea
pentru poveşti frumoase. Căci insectele rămase pe insulă
dezvoltaseră o nouă perversiune: inventarea de poveşti ca
să-şi încânte la culme antenele. Trăiau deci astfel, vânând
doar ca să se hrănească, mâncând şi petrecându-şi cea
mai mare parte a timpului inventând istorisiri imaginare.
Prinţesei 103 îi pare foarte bine că curenţii de apă au adus-
o spre prietena ei de altădată. Ar vrea să ştie cum a evoluat
societatea ei utopică de când s-au despărţit. Copacul
prieten tronează în centrul insulei ca un simbol liniştitor şi
protector.
1085
 Totuşi, pe măsură ce cele treisprezece navigatoare
mirmeceene înaintează şi ceţurile se risipesc, prinţesa are o
presimţire ciudată.
Prora cuirasatului loveşte biluţe de culoare închisă:
cadavre de furnici. Corpurile lor sunt ciuruite de găuri
provocate de acid. Asta nu prevesteşte nimic bun...
Totul e mort. Salcâmul fără furnici este devorat de
pădu-chii-de-frunze. Prinţesa face semn gândacilor-de-apă
să acosteze. furnicile saltă vasul-ţestoasă pe plajă. Chiar şi
tritonii şi salamandrele care trăiau aici au fost distruşi. Nu
a mai rămas decât o singură furnică care are abdomenul şi
picioarele tăiate. Se zvârcoleşte ca o râmă. Navigatoarele
fac presiuni asupra unicei supravieţuitoare să vorbească.
Ea povesteşte că au avut de-a face cu un atac surpriză al
piticelor. Armata furnicilor pitice a lansat o cruciadă spre
orient. La instigarea noii lor regine Shi-gae-pou, aceste
pitice au intenţionat să cucerească estul îndepărtat.
Aşa se explică faptul că am întâlnit furnici pitice
cercetaşe, semnalează 5.
Prinţesa 103 o somează pe supravieţuitoare să mai
vorbească puţin.
Cercetaşele pitice reperaseră insula şi au debarcat
aici. Tot povestindu-şi istorii imaginare în lumea lor
închisă, protejată de un copac, prietenele lui 24 pierduseră
obiceiul de a se bate şi de a se apăra în lumea reală. Un
animal care nu ştie să se bată nu are altă alegere decât
fuga. Fusese un adevărat masacru. Numai 24 şi un mic
grup au reuşit să fugă şi să se ascundă în masa de trestii
de pe malul occidental. Dar piticele le încercuiesc ca să le
ucidă.
Furnica mutilată are un ultim sughiţ, A muri spunând
o poveste constituia o moarte frumoasă pentru o furnică
din această comunitate care îşi construise coeziunea pe
plăcerea de a povesti şi de a asculta.
1086
 Prinţesa 103 urcă sus în salcâm şi îşi întinde antenele
ca să detecteze informaţiile din depărtare. Caută prin stuf,
cu noile sale simţuri de sexuată, supravieţuitoarele din
Comunitatea Liberă a Salcâmului.
Reuşeşte să le descopere, acolo unde i-a indicat
muribunda Totuşi, sunt încercuite de soldaţii din regatul
furnicilor pitice aflaţi pe nuferi, care trag cu acid imediat ce
văd furnicile roşii scoţând un capăt de antenă din orificiile
stufului. Prinţesa 103 observă faptul că piticele şi-au
recuperat întârzierea. Pe vremuri nu ştiau să-şi folosească
glanda cu venin ca să proiecteze acid formic.
103 îşi aminteşte că piticele, mai mici şi mai fecunde,
au o capacitate de a învăţa mai rapidă decât furnicile roşii
de pădure. Faptul că aceste furnici (cărora Degetele le spun
furnici de Argentina, căci pretind că au fost importate din
întâmplare în hârdaie de dafini-roz, în intenţia de a înveseli
drumurile de pe Coasta de Azur), venite vrând-nevrând
dintr-o ţară îndepărtată, au ştiut să se adapteze pădurii
din Fontainebleau e o dovadă clară a inteligenţei lor.
Furnicile negre şi furnicile secerătoare au văzut pe pielea
lor ce a însemnat asta căci, vrând să le atace pe noile
venite, au fost eliminate.
103 a considerat totdeauna că furnicile pitice vor fi
într-o zi stăpânele pădurii. Era însă important ca acel
moment să fie cât mai mult întârziat, inovând, riscând,
explorând şi testând mereu idei noi.
Dacă furnicile roşii arătau cea mai mică slăbiciune,
furnicile pitice le-ar fi trimis la lada de gunoi ca pe o specie
depăşită.
Deocamdată, cele care sufereau de pe urma piticelor
erau 24 şi prietenele ei de utopie. Bietele de ele sunt
asediate în vârful stufului. Trebuie să le vină în ajutor.
Prinţesa 103 repune pe apă ţestoasa-cuira-sat.
Exploratoarele se umplu de acid, gata să-şi pună în
1087
funcţiune artileria. În partea din spate, gândacii de apă iau
poziţie, gata să dirijeze ţestoasa-fregată de război spre stuf
şi nuferi, terenul de bătălie navală.
Prinţesa 103 îşi ridică apendicele senzoriale. Acum îşi
vede clar adversarele. Furnicile pitice sunt postate pe
petalele mari de culoare albă şi roz ale nuferilor din jur.
Prinţesa încearcă să le numere. Sunt pe puţin vreo sută.
La una contra zece, treaba se anunţa delicată.
Gândacii de apă trec la viteză maximă şi se avântă. Abia
ajung în raza vizuală a nuferilor că un şir de abdomene se
iveşte deasupra petalelor. Sunt mai mult de o sută. Se
trage o salvă de acid formic. Cele douăsprezece
exploratoare sunt obligate să se adăpostească în ţestoasa
blindată ca să evite tirurile mortale.
103 îndrăzneşte să-şi aventureze capul deasupra
adăpostului şi să tragă. Ucide o pitică dar încasează
jeturile de acid a cel puţin cincizeci de adversare.
13 propune să se intre în grămadă cu vasul-ţestoasă,
apoi să se împrăştie pe nuferi şi să lupte cu mandibula.
Astfel furnicile roşii vor putea să profite de avantajul pe
care li-l oferă talia. Dar 5 ridică antenele. Aerul era plin de
umiditate. Semnalează că va ploua. Împotriva ploii nu
poate lupta nimeni.
Cele treisprezece furnici şi nava lor întorc deci în
direcţia insulei şi se ascund în corpul salcâmului cornigera
care, încă o noapte, le va servi drept adăpost. Tânărul
copac nu foloseşte limbajul feromonal al insectelor dar
totul în atitudinea crengilor şi în mirosul modificat al sevei
indică bucuria revederii furnicilor roşii.
În consecinţă, cele treisprezece exploratore pun
stăpânire pe copacul scobit pe dinăuntru, ocupă culoarele
vii şi se grăbesc să ucidă paraziţii care îl macină. E o
muncă lungă. Sunt acolo viermi, păduchi-de-frunze şi
coleoptere precum ceasul-morţii, numite astfel pentru că
1088
fac un zgomot de tic-tac când scobesc lemnul. Acolitele
prinţesei îi hăituiesc unul după altul. Apoi sunt devoraţi.
Salcâmul respiră; recapătă viaţă şi mulţumeşte în felul lui
furnicilor secretând sevă cu ajutorul căreia ele fac un sos
cu care mănâncă carnea.
Afară a început să plouă aşa cum lăsa să se prevadă
întunecimea cerului. Furnicile se cuibăresc în adâncul
copacului.
Bubuie tunetul. Ţâşnesc fulgere de lumină şi flash-
urile se strecoară prin orificiile copacului care folosesc
drept hublouri. Prinţesa 103 se instalează ca să contemple
spectacolul magnific al cerului dezlănţuit îmblânzind
natura pământului. Vântul îndoia copacii şi răpăieli de
picături mari le biciuie pe insectele nepăsătoare care încă
nu s-au gândit să se pună la adăpost.
În vârful papurii scobite, 24 şi însoţitoarele sale vor fi
protejate măcar de atacul ploii.
Furtana se dezlănţuie. Fulgerele rănesc ochii lui 103.
Vacarmul tunetului pare să ţâşnească de dincolo de
acoperişul norilor. Probabil că şi Degetele se supun acestei
forţe. Trei striuri paralele despică întunericul, făcând
decorul complet alb. Florile, copacii, frunzele, suprafaţa
apei strălucesc proiectând umbre imense negre, apoi îşi
recapătă culoarea originală. Cea mai mică narcisă galbenă
capătă contururi neliniştitoare în timpul furtunii.
Rămurelele sălciilor plângătoare "pâlpâie". Când credeau că
totul se linişteşte, se aude un zgomot enorm. Înlănţuite,
fulgerele brăzdează cerul de cărbune. Chiar şi pânzele de
păienjeni se transformă în cercuri albe în care proprietarii
lor, în plină psihoză de apă, galopează în toate direcţiile.
O scurtă pauză după care cerul se dezlănţuie şi mai
tare. Toate simţurile magnetice ale furnicilor le informează
că furtuna se apropie. Fulgerele sunt urmate din ce în ce
mai aproape de tunete. Cele treisprezece belokaniene se
1089
ghemuiesc una în alta şi îşi amestecă antenele.
Deodată copacul tresare. Ca şi cum ar fi fost
electrocutat. Toată scoarţa freamătă. 5 sare cuprinsă de
panică.
Foc!
Un fulger a atins salcâmul care e pe cale de a fi
cuprins de flăcări. Asta mai lipsea! O lumină mare apare în
vârful copacului în timp ce, de peste tot, seva secretată de
scoarţă indică suferinţa vegetalei. Exploratoarele nu pot să
facă nimic pentru a-l salva. Aerul devine otrăvit pe
culoarele rănite.
Dopate de căldura ambiantă, furnicile fug spre partea
de jos. spre rădăcini şi sapă pământul cu mandibulele ca
să-şi facă un adăpost protejat de apă şi de foc. Au nisip ud
de jur împrejurul capului, ceea ce le face să arate ca nişte
monştri cu cap pătrat.
Se cuibăresc şi aşteaptă.
Salcâmul arde şi îşi strigă durerea de copac în agonie
emiţând mirosuri pestilenţiale de sevă. Crengile se
crispează de parcă copacul ar vrea să danseze ca să-şi
arate durerea. Temperatura creşte. Afară, flacăra este atât
de înaltă încât furnicile văd lumina prin grosimea nisipului
care le serveşte drept acoperiş.
Copacul arde foarte repede şi, după căldura prea
mare, urmează un frig brusc. Tavanul lor de nisip s-a
vitrificat şi exploratoarele nu-l mai pot străpunge cu
mandibulele. Ca să iasă, se văd obligate să facă un mare
ocol subteran.
Ploaia s-a oprit la fel de brusc cum a început. Totul e
pustiu. Insuliţa avea drept bogăţie numai acel salcâm
cornigera, transformat acum în cenuşă.
6 cheamă pe toată lumea. Vrea să arate ceva.
Mirmeceenele dau fuga spre gaura de pământ unde
palpită un animal roşu care pare că respiră amplu. Nu, nu
1090
e un animal. Nu e nici vegetal, nici mineral. 103 recunoaşte
imediat despre ce e vorba. E un cărbune încă aprins. A
căzut într-o gaură şi ceilalţi cărbuni l-au protejat de ploaie.
6 îşi apropie piciorul. Ghearele ating materia de un
roşu portocaliu şi, oroare, ghearele i se topesc. Imagine
cumplită: piciorul drept devine lichid şi se scurge. Acolo
unde fusese un picior şi două gheare, acum a rămas un
ciot perfect rotunjit şi cauterizat.
Exploratoarea îşi oblojeşte ciotul cu salivă
dezinfectantă.
Ăsta ar putea să fie mijlocul de a le învinge pe furnicile
pigmee, emite prinţesa.
Toate celelalte freamătă de surpriză şi de frică.
Focul?
103 le spune că fiecăruia îi e teamă de ceea ce nu
cunoaşte. Insistă: putem folosi focul. 5 răspunde că,
oricum, nu poate fi atins, 6 a rămas ciungă din cauza asta.
103 le spune că trebuie respectat un întreg ceremonial. E
posibil de luat acel jăratic, dar e interzisă atingerea lui
directă, trebuie pus pe o piatră scobită. Focul n-are nici o
putere împotriva pietrelor scobite.
Iar insula e înconjurată de astfel de pietre. Cu nişte
tije lungi folosite pe post de pârghii, cele treisprezece
furnici reuşesc să ridice jăraticul şi să-l introducă într-o
bucată de silex. Aşezat în acel sipet de piatră, jăraticul
seamănă acum cu un rubin preţios.
Prinţesa 103 le explică tuturor că focul e puternic dar
fragil. Paradoxul focului: are puterea să distrugă un copac
şi chiar o pădure întreagă cu locuitorii ei; totuşi, uneori e
destulă o simplă bătaie de aripi a unei musculiţe ca să-l
stingă.
Focul ăsta pare bolnav, remarcă războinica
experimentată arătând zonele roşii care se înnegresc, semn
după părerea ei de boală pentru orice flacără. Va trebui să i
1091
se redea viaţa.
Cum? Reproducându-l. Focul se reproduce prin
contact. Aprinzi o frunză uscată, nu sunt multe în jur, dar
se găsesc sub pământ, şi furnicile obţin un mare spectru
galben. Copilaşul-foc e mai impresionant decât mama lui
jăraticul.
Cele mai multe furnici nu au văzut niciodată foc şi cele
douăsprezece exploratoare se trag înapoi speriate.
Prinţesa 103 le conjură să nu se dea înapoi. Înalţă
antenele şi emite clar vechea frază feromonală:
SINGURUL NOSTRU DUŞMAN ADEVĂRAT ESTE
FRICA.
Toate furnicile cunosc sensul şi povestea acestei fraze.
"Singurul nostru duşman adevărat este frica" este ultima
frază pronunţată de cea de a 234-a regină Belo-kiu-kiuni
din dinastia Ni a furnicilor roşii, cu mai bine de opt mii de
ani în urmă. Nefericita a emis această frază pe când se
îneca încercând să domesticească nişte păstrăvi. Regina
Belo-kiu-kiuni credea că face o alianţă între furnici şi
păstrăvii din fluviu. De atunci s-a renunţat la orice contact
cu poporul peştilor fluviului, dar fraza a rămas ca un
strigăt de speranţă în posibilităţile infinite ale furnicilor.
Singurul nostru duşman adevărat este frica.
Vrând parcă să le liniştească, după ce se ridicase
foarte sus, flacăra îşi reduse dimensiunile.
Trebuie s-o transmitem unui material mai gros,
propune 6, deloc ranchiunoasă faţă de elementul foc.
Astfel, de la frunza uscată la rămurică uscată, de la
rămurica uscată la bucata de lemn, furnicile reuşesc să
facă o mică vatră pe care o întreţin în fundul unei cuvete
de piatră. Apoi, după sfaturile Prinţesei 103, furnicile
aruncă în vatră mici bucăţele de rămurele din care focul se
grăbeşte să muşte cu voracitate.
Jăraticul obţinut astfel este după aceea depus cu
1092
multe precauţii în acele mici pietre scobite, şi ele găsite tot
în pământ. In ciuda piciorului ei carbonizat, 6 se dovedeşte
cel mai bun inginer al focului. Fiindcă l-a atins, ştie să se
ferească. La recomandările ei, celelalte formează o comoară
de jăratic.
Iată cu ce le vom ataca pe pitice! exclamă Prinţesa
103.
Noaptea începe să pălească, dar fabricarea focului le
fascinează. Îmbarcă pe vasul lor ţestoasă opt pietre scobite
prevăzute cu jăratic aprins. Prinţesa 103 ridică antena şi
lansează feromonul înţepător care înseamnă:
La atac!

96. ENCICLOPEDIE

CRUCIADA COPIILOR: În Occident, prima cruciadă

a copiilor a avut loc în anul 1212. Tinerii fără ocupaţie
şi-au zis astfel: "Adulţii şi nobilii au eşuat în tentativa
de eliberare a Ierusalimului pentru că au spiritul impur.
Or noi, noi suntem copii, deci suntem puri". Elanul a
cuprins în special Sfântul Imperiu romano-germanic.
Un grup de copii l-a părăsit ca să se răspândească pe
drumuri în direcţia Ţării Sfinte. Nu aveau hărţi. Îşi
închipuiau că merg spre est dar, în realitate, se
îndreptau spre sud. Au coborât valea Ronului şi, pe
drum, mulţimea lor a crescut până la câteva mii de
copii.
În drumul lor, aceşti copii îi jefuiau şi îi furau pe
ţărani.
Mai departe, locuitorii le-au spus că se vor lovi de
mare. Asta i-a liniştit. Erau convinşi că, ca şi în cazul
lui Moise, marea se va deschide ca să lase să treacă
acea armată de copii şi o va duce până la Ierusalim.
Toţi au ajuns la Marsilia, unde marea nu s-a
1093
deschis în faţa lor. Zadarnic au aşteptat în port. Apoi
doi sicilieni le-au propus să-i ducă cu vasul la
Ierusalim. Copiii au crezut că e vorba de un miracol. Nu
a fost nici un miracol. Cei doi sicilieni aveau legături
cu o bandă de piraţi tunisieni, astfel că nu i-au dus la
Ierusalim, ci la Tunis, unde toţi au fost vânduţi ca
sclavi, pe un preţ bun, în piaţă.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

97. MARELE CARNAVAL

- Să nu mai aşteptăm. Să mergem! strigă o voce dintre

spectatori.
Julie nu ştie unde o va duce acest elan, dar
curiozitatea fu mai tare.
- Înainte! zise ea.
Directorul centrului cultural rugă pe toată lumea să
stea cuminte la locul ei.
- Liniştiţi-vă, vă rog să vă liniştiţi. E doar un concert!
Cineva îi luă sunetul microfonului.
Julie şi cei Şapte Pitici se pomeniră în stradă,
înconjuraţi de o mică mulţime entuziastă. Trebuia să dea
repede un scop, o direcţie, un sens acelei mulţimi în
mişcare.
-La liceu! strigă Mie. O să petrecem!
- La liceu! reluară ceilalţi.
Adrenalina urca mereu în venele cântăreţei. Era pur şi
simplu dopată.
Acum când nu mai era despărţită de publicul ei de
focurile rampei, Julie putea să le vadă feţele. Erau acolo
oameni de toate vârstele, bărbaţi şi femei, foarte tineri şi
1094
persoane mature. Acum erau probabil cinci sute în jurul
lor formând o mare procesiune multicoloră. Julie intonă
"Revoluţia Furnicilor". În jurul lor lumea cânta şi se agita
de-a lungul arterei principale din Fontainebleau într-o
sarabandă de carnaval. Oamenii clamau în cor:
Noi suntem noii inventatori. Noi suntem noii vizionari.
Fetele de la clubul de aikido improvizară un serviciu
de ordine care imediat împiedică să mai treacă maşinile
care ar fi putut să tulbure petrecerea. Foarte repede, marea
arteră fu blocată iar grupul rock şi fanii lui putură să
înainteze liber.
Mulţimea creşte mereu. Nu prea erau alte distracţii în
seara aceea la Fontainebleau. Gură-cască se alăturau
trupei şi se informau despre ce se petrecea.
Nici o pancartă. Nici o banderolă în faţă, numai fete şi
băieţi care se legănau pe melodii de harpă şi de nai.
Vocea caldă şi puternică a lui Julie scanda:
Noi suntem noii inventatori. Noi suntem noii vizionari.
Era regina şi idolul lor, sirena care îi fermeca. Ba chiar
îi aducea în stare de transă. Era şamanul lor.
Julie era ameţită de popularitatea ei şi de mulţimea
care o înconjura şi împingea înainte.
Un prim cordon de poliţişti apăru brusc în faţa lor iar
fetele din primele rânduri înaintară şi imaginară o strategie
ciudată: începură să-i sărute.
Cum să loveşti cu bastonul în aceste de condiţii?
Cordonul apărătorilor ordinii se destrămă. Mai departe, o
dubă a poliţiei se apropie dar renunţă să intervină în faţa
amplorii pe care o căpăta evenimentul.
- E petrecere mare! striga Julie. Doamnelor, domnilor,
domnişoarelor, ieşiţi în stradă, uitaţi-vă necazurile şi
alăturaţi-vă nouă.
Ferestrele se deschideau şi oamenii se plecau afară ca
să vadă acea lungă cohortă pestriţă.
1095
 - Ce revendicaţi? întrebă o bătrână.
- Nimic. Nu revendicăm nimic, răspunse o luptătoare
de la clubul de aikido.
- Nimic? Dacă nu revendicaţi nimic, atunci nu e
revoluţie?
- Ba tocmai că e, doamnă. În asta constă
originalitatea. Suntem prima revoluţie fără revendicări.
Era ca şi cum spectatorii ar fi refuzat ca spectacolul să
se limiteze la două ore de muzică plătită cu o sută de franci
locul. Toţi voiau să mai continue în timp şi spaţiu. Toţi
repetau cât îi ţinea gura:
Noi suntem noii vizionari. Noi suntem noii inventatori.
Printre cei care li se alăturau în fugă, unii se
înarmaseră cu propriile lor instrumente muzicale ca să
participe la fanfară. Alţii aduseseră lucruri din bucătărie pe
post de tobă şi beţişoare. Alţii luaseră cu ei serpentine şi
confeti.
Tot oraşul răsuna de cântecul lor:
Noi suntem noii vizionari.
Noi suntem noii inventatori.
Suntem furnicile mici care ronţăie vechea lume
sclerozată.

98. ENCICLOPEDIE

REVOLUŢIA COPIILOR DIN CHENGDU: Până în

1967, Chengdu, capitala provinciei chineze Sichuan,
era un oraş liniştit. La o mie de metri altitudine pe
flancul lanţului himalayan, această cetate veche
fortificată număra trei milioane de locuitori care,
majoritatea, habar nu aveau ce se petrecea la Pekin sau
la Shanghai. Or, la vremea aceea, aceste mari
metropole începeau să fie suprapopulate şi Mao Zedong
luase hotărârea să le golească. Familiile au fost
1096
despărţite, părinţii trimişi să trudească la ţară pe
ogoare şi copiii în centre de formare ale gărzilor roşii,
ca să facă din ei nişte buni comunişti. Aceste centre
erau adevărate lagăre de muncă. Condiţiile de viaţă
erau foarte grele.
Copiii erau prost hrăniţi. Se experimentau pe ei
alimente celulozice pe bază de rumeguş şi mureau ca
muştele.
În acest timp, la Pekin aveau loc dispute de palat.
Întâmplarea a făcut ca Lin Piao, "delfinul" oficial al lui
Mao şi cel care răspundea de gărzile roşii, să cadă în
dizgraţie. Cadrele partidului i-au incitat atunci pe
copiii gărzii roşii să se revolte împotriva temnicerilor
lor. Subtilitate cât se poate de chineză: copiii aveau
datoria să evadeze din lagărele maoiste şi să-şi
stâlcească în bătaie instructorii în numele maoismului!
Eliberaţi, copiii gărzii roşii s-au răspândit în toată
ţara sub pretextul că propovăduiesc maoismul
împotriva statului corupt. În realitate, cei mai mulţi
încercau mai ales să evadeze din China. Au luat cu
asalt gările şi au plecat spre vest unde unele zvonuri
spuneau că ar exista o filieră care permitea copiilor să
treacă clandestin frontiera pe teritoriul indian. Or,
toate trenurile care se îndreptau spre vest, aveau ca
staţie terminus Chengdu. Deci în acest oraş muntos au
ajuns mii de copii între treisprezece şi cincisprezece
ani. La început, lucrurile n-au mers prea rău. Copiii au
povestit cât de mult au suferit în lagărele gărzilor roşii
şi populaţiei din Chengdu i-a fost milă de ei. Li s-au
oferit dulciuri, au fost hrăniţi şi li s-au dat corturi unde
să doarmă şi cuverturi cu care să se învelească. Dar alte
valuri de copii se revărsau în gara de la Chengdu. De la
o mie câţi fuseseră la început, acum ajunseseră la două
sute de mii de fugari.
1097
 Din acel moment, buna voinţă a locuitorilor nu a
mai fost de ajuns ca să-i satisfacă. Şterpelelile s-au
generalizat. Comercianţii care nu se lăsau furaţi, erau
bătuţi. Aceştia s-au plâns primarului oraşului, care nu a
avut timp să reacţioneze căci copiii au venit la el ca să-
l oblige la o autocritică publică. După care a fost snopit
în bătaie şi obligat să plece. Copiii au organizat atunci
alegerea unui nou primar şi au prezentat "candidatul"
lor, un puşti buclat de treisprezece ani, părând puţin
mai mare decât vârsta pe care o avea, care avea destulă
carismă ca să fie respectat de celelalte gărzi roşii.
Oraşul s-a umplut de afişe care îi îndemna pe cetăţeni
să voteze pentru el. Deoarece nu era un bun orator,
alţii şi-au luat sarcina să-i facă cunoscute proiectele. A
fost ales fără greutate şi a instituit o conducere
formată din copii, dintre care cel mai în vârstă era un
consilier municipal de cincisprezece ani.
Şterpelitul nu mai era un delict. Toţi comercianţii
au fost obligaţi să plătească un impozit inventat de
noul primar. Fiecare locuitor trebuia să ofere un
adăpost gărzilor roşii. Deoarece oraşul era foarte izolat,
nimeni nu a fost informat de victoria electorală a
copiilor. Burghezii din acel loc s-au îngrijorat totuşi şi
au trimis o delegaţie ca să-l anunţe pe prefectul
regiunii. Prefectul a luat povestea foarte în serios şi a
cerut de la Pekin să intervină armata pentru a-i domoli
pe insurgenţi. Împotriva a două sute de mii de copii,
capitala a trimis sute de tancuri şi mii de soldaţi
înarmaţi până în dinţi. Copiii au încercat să reziste în
acel oraş fortificat cu cinci ziduri de incintă, dar nu au
fost susţinuţi de populaţia din Chengdu. Erau
preocupaţi mai ales să-şi protejeze propriii copii pe
care i-au trimis în munţi. Timp de două zile a durat
războiul adulţilor împotriva copiilor. Armata Roşie a
1098
fost nevoită să apeleze în final la bombardamente
aeriene ca să nimicească ultimele focare de rezistenţă.
Toţi copiii au fost ucişi.
Povestea nu s-a răspândit căci, la puţin timp după
aceea, preşedintele american Richard Nixon se întâlnea
cu Mao Zedung şi nu mai era cazul să se critice China.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

99. PIRAMIDA MISTERIOASĂ E ARUNCATĂ ÎN AER

De data asta avea să sară în aer! Maximilian şi

poliţiştii lui se întorseseră şi încercuiseră piramida
misterioasă.
Comisarul luase hotărârea să acţioneze pe timp de
noapte căci, după părerea lui, era mai eficace să-i
surprindă în somn pe cei aflaţi în interiorul clădirii.
Trupa lumina cu lanternele monumentul forestier. Ca
nişte marinari, oamenii purtau ţinute de protecţie din
pânză cerată şi aleseseră de data asta un fir electric
rezistent care să nu poată fi ronţăit de mandibule.
Maximilian era pe punctul de a ordona declanşarea
dispozitivului când se auzi bâzâitul.
- Atenţie la viespe! strigă comisarul. Protejaţi-vă gâtul
şi mâinile.
Un poliţist scoase pistolul şi vru să ochească. Ţinta era
prea mică. Făcând gestul de a trage, omul îşi descoperi o
parte din piele şi fu imediat înţepat.
Insecta înţepă imediat alt poliţist, apoi îşi luă zborul ca
să se pună la adăpost de acele mâini care se agitau în aer.
Toţi pândeau acum anxioşi, aşteptând să surprindă cel mai
mic sunet pe care îl putea emite o viespe.
1099
 Insecta îi surprinse atacând brusc un al treilea
poliţist, căruia îi ocoli urechea dreaptă ca să-şi înfigă acul
în jugulară. Omul se prăbuşi.
Maximilian îşi scoase pantoful şi ca la prima vizită,
reuşi să lovească insecta în zbor. Agresorul eroic căzu pe
pământ inert.
- Doi la zero.
Se uită mai atent la victima lui. Nu era o viespe;
insecta semăna mai curând cu o furnică zburătoare. Îi făcu
plăcere s-o strivească cu talpa pantofului.
Poliţiştii dădeau ajutor celor prăbuşiţi la pământ. Îi
scuturau ca să-i împiedice să adoarmă. Maximilian luă
hotărârea să grăbească explozia mai înainte de a apărea alt
paznic minuscul şi periculos.
- Toate încărcăturile explozive sunt gata? Artificierul
verifică contactele pe detonator şi aşteptă ordinul
comisarului.
- Gata?
Soneria telefonului mobil întrerupse numărătoarea.
Prefectul Dupeyron îi cerea să vină de urgenţă. In oraş
aveau loc incidente.
- Manifestanţii au ocupat artera principală din
Fontainebleau. Sunt în stare să spargă totul. Lasă ce faci
acum, întoarce-te imediat în oraş şi împrăştie-i pe smintiţii
ăştia.

100. ÎN CĂLDURA STUFULUI

E cald. Luna luminează pământul. După ploaie, solul

încălzeşte corpurile. Nava-ţestoasă mirmeceeană se
îndreaptă spre stufăriş.
Furnicile pitice o văd venind. Căldura şi lumina
jăratecului au fost destul ca să le alarmeze. Vârfurile
frunzelor roz imaculate sunt înţesate cu artileriste gata să
1100
tragă. În depărtare, de pe papura ei deteriorată, 24
lansează apeluri de ajutor.
Asediatele vor fi copleşite de numărul mare al
inamicului. În partea de jos a papurii, o mulţime de
cadavre umflate de apă, astfel încât nu se mai poate şti din
ce tabără fac parte, plutesc, martori siniştri ai durităţii
luptelor precedente.
Furnicile roşii de pe insulă îşi închipuiau că se poate
trăi doar istorisindu-şi poveşti. Se înşelau. Poveştile nu e
destul să ţi le povesteşti, trebuie să le şi trăieşti.
În cockpit-ul cuirasatului-ţestoasă, 103 şi
exploratoarele îşi dau mare osteneală. Focul nu e o armă
practică de folosit de la distanţă.
Caută un mijloc de a-l propulsa până la nuferii
ocupaţi de furnicile pitice.
Furnicile raţionează prin tatonări. Fiecare emite
propria sa sugestie. 6 propune să se expedieze în direcţia
inamicului frunze plutitoare încărcate cu jăratic şi împinse
de gândacii de apă. Dar gândacilor de apă le e prea frică de
foc. Pentru ei focul rămâne o armă tabu. Refuză să se
apropie de el.
Prinţesa 103 încearcă să-şi amintească de un
mecanism al Degetelor care permite trimiterea la depărtare
a focului. Degetele numesc asta catapultă. Cu vârful
antenei, 103 desenează forma acelui lucru, dar nimeni nu
înţelege de ce focul şi-ar lua zborul prin aer dacă ar fi
plasat într-un astfel de ansamblu. Se renunţă.
5 vrea să dea foc capătului uneia dintre acele crenguţe
lungi de care se folosesc ca de nişte lănci şi să atingă
nuferii. Ideea este reţinută.
Furnicile opresc motoarele gândăceşti şi încep să
caute cea mai lungă crenguţă. Găsesc una care le convine
printre crengile care ating uşor apa şi o urcă la bordul
cuirasatului-ţestoasă.
1101
 Când ţestoasa este destul de aproape, salve de acid
ţâşnesc cu putere. Pe navă, echipajul se lasă în jos şi are
grijă să nu dea drumul din mandibulă crenguţei lungi.
Prinţesa 103 anunţă că e timpul să se pună extremitatea în
contact cu jăraticul. Capătul ia foc. Ridică imediat catargul
de foc.
Gândacii de apă accelerează, provocând o mişcare de
spumă pe puntea din spate a navei. Cuirasatul porneşte la
atac. Deasupra, capătul incandescent, sub influenţa
vitezei, se alungeşte ca o flamură luminoasă fără sfârşit.
14 scoate antena-periscop ca să repereze bine
adversarele şi le indică celorlalte în ce direcţie să îndrepte
catargul.
Lancea cu capăt aprins atinge carnea petalelor de
nufăr. Vegetala este destul de umedă ca să nu ia foc
imediat, dar şocul provocat de acel harpon este destul de
mare ca să dezechilibreze toate artileristele care cad
imediat în apă. În acest caz, focul nu a servit la nimic,
poate doar ca să dovedească determinarea războinicelor
roşii de a folosi şi alte arme tabu.
În faţa acestei reuşite, asediatele recapătă încredere.
Trag cu rezervele de acid păstrate pentru ultima şarjă şi
provoacă multe victime în rândul furnicilor pitice.
La rândul ei, Prinţesa 103 a înţeles cum să folosească
mai bine lansatorul de flăcări şi incendiază nuferii unul
după altul. Asta provoacă mult fum. Speriate de mirosul de
nufăr carbonizat, asediatoarele preferă să se întoarcă pe
uscat şi să se retragă. Din fericire, căci crenguţa începuse
să ia şi ea foc. Asta e problema cu focul. Poate să provoace
pagube atât celor împotriva cărora este folosit cât şi celor
care îl folosesc.
Belokanienele nu se mai pot deda nici acelei lupte
tumultuoase corp la corp, în care furnicile îşi arată reciproc
arta de a practica scrima mandibulară. 13, cea mai
1102
războinică dintre ele, e dezamăgită.
Prinţesa 103 face semn ca crenguţa cuprinsă de foc să
fie aruncată în apă cât mai departe posibil.
Cuirasatul-ţestoasă ajunge la papura asediată.
Măcar să fi supravieţuit 24, îşi zice Prinţesa 103.

101. BĂTĂLIA LICEULUI

Plecaseră cinci sute de la centrul cultural şi

ajunseseră opt sute în piaţa mare din faţa liceului.
Manifestarea lor nu semăna deloc cu o defilare
revendicativă; era un adevărat carnaval, în sensul iniţial al
cuvântului.
În Evul Mediu, carnavalul nu avea o semnificaţie
precisă. Era ziua nebuniilor, cea în care se eliberau toate
tensiunile. În ziua marelui carnaval, toate regulile erau
călcate în picioare. Aveai dreptul să-l tragi de mustăţi pe
jandarm şi să-i îmbrânceşti pe edili în râu. Puteai să suni
la uşi şi să arunci făină pe faţă oricui. Apoi era ars
Carnavalul, o marionetă enormă umplută cu paie, simbolul
tuturor autorităţilor.
Cei aflaţi la putere erau respectaţi tocmai pentru că
exista ziua carnavalului.
În zilele noastre, a fost uitat sensul real al acestei
manifestări sociologic indispensabilă. Carnavalul e acum
doar o petrecere pentru comercianţi, ca şi Crăciunul,
petrecerea taţilor, a mamelor şi a bunicilor - nişte sărbători
hărăzite consumului.
S-a uitat rolul iniţial al carnavalului: a da populaţiei
iluzia că rebeliunea e posibilă, măcar preţ de o zi.
Pentru toţi acei tineri şi chiar pentru cei mai puţini
tineri acum era prima dată în viaţa lor când li se oferea
ocazia să-şi exprime pofta de serbare, dar şi revoltele şi
frustrările. Opt sute de persoane care îşi rodeau zăbala din
1103
totdeauna se dezlănţuiau brusc într-o mare sarabandă
Amatorii de rock şi gură-cască înaintau într-o cohortă
lungă zgomotoasă şi pestriţă. Ajunşi în piaţa liceului,
descoperiră şase dube ale CRS-ului (Compania
Republicană de Securitate) care le barau drumul.
Se opriră.
Manifestanţii se uitară la forţele de ordine. Forţele de
ordine se uitară la manifestanţi. Julie cumpăni situaţia.
Comisarul Maximilian Linart cu brasardă deasupra
cotului, se afla postat în faţa oamenilor, înfruntând masa
de oameni zgomotoşi.
- Împrăştiaţi-vă! strigă el la portavoce.
- Nu facem nimic rău, răspunse Julie fără portavoce.
- Tulburaţi ordinea publică. E trecut de orele zece
seara. Locuitorii doresc să doarmă şi voi faceţi scandal
nocturn.
- Nu vrem decât să facem o petrecere la liceu, replică
Julie.
- Liceul este închis noaptea şi nu aveţi permisiunea de
a-l deschide. Aţi făcut destul zgomot. Împrăştiaţi-vă,
întoarceţi-vă la casele voastre. Vă repet că oamenii au
dreptul să doarmă.
Julie ezită o secundă, dar îşi reveni repede şi zise:
- Nu vrem ca oamenii să doarmă. Lumea să se
trezească!
- Tu eşti, Julie? întrebă comisarul. Întoarce-te acasă,
mama ta e probabil îngrijorată.
- Sunt liberă. Toţi suntem liberi. Nimic nu ne va opri.
Înainte la...
Nu reuşi să pronunţe cuvântul. Slab la început, apoi
cum mai multă convingere, reuşi să articuleze:
- Înainte la... Revoluţie.
Lumea aclamă. Toţi erau gata să intre în joc. Căci nu
era decât un joc, chiar dacă acea prezenţă a poliţiei putea
1104
să-l facă periculos. Fără ca Julie să le ceară, oamenii
ridicară pumnul şi intonară imnul concertului:
Sfârşitul, ăsta e sfârşitul.
Să ne deschidem simţurile.
Un vânt nou bate în dimineaţa asta.
Depărtând braţele, şi luându-se de mâini ca să-şi
arate numărul şi să ocupe toată piaţa, oamenii înaintară
spre liceu.
Maximilian se puse de acord cu subordonaţii săi.
Vremea negocierilor trecuse. Ordinele prefectului erau
clare. Pentru restabilirea ordinii publice, cei care o
tulburau trebuia să fie împrăştiaţi cât mai repede. Propuse
să se folosească tactica cârnatului, care consta în a ataca
în centru pentru ca manifestanţii să se împrăştie pe laturi.
Julie îi adună pe cei Şapte Pitici ca să discute despre
urmarea evenimentelor. Luară hotărârea să formeze opt
grupuri autonome de manifestanţi, conduse fiecare de unul
dintre muzicieni.
- Ar trebui să putem comunica între noi, zise David.
Întrebară pe cei din jurul lor dacă unii dintre ei aveau
telefoane mobile de împrumutat Revoluţiei. Aveau nevoie de
opt. Li se oferiră chiar mai multe. După toate aparenţele,
chiar şi atunci când mergeau la concert, oamenii nu erau
în stare să se despartă de aparatul lor.
- Vom folosi tehnica conopidei, zise Julie.
Şi explică strategia pe care o improvizase.
Manifestanţii îşi reluară înaintarea. În faţa lor,
poliţiştii îşi puseră planul în aplicare. Spre marea lor
surprindere, nu întâmpinară nici o rezistenţă. Conopida,
inventată de Julie, se desfăcu în bucăţi. Imediat ce poliţiştii
s-au apropiat, manifestanţii s-au împrăştiat în opt direcţii
diferite.
Rândurile compacte ale poliţiştilor se desfăcură ca să-i
urmărească.
1105
 - Rămâneţi grupaţi! Protejaţi liceul! ordonă Maximilian
în portavoce.
Poliţiştii, înţelegând pericolul, formară la loc plutonul
în centrul pieţii, în timp ce manifestanţii îşi continuau
manevra.
Julie şi fetele de la clubul de aikido erau cel mai
aproape de forţele de ordine cărora le adresau zâmbete şi
sărutări provocatoare.
- Puneţi mâna pe instigatoare, zise comisarul arătând
spre Julie.
Plutonul de poliţişti se îndreptă imediat spre Julie şi
amazoanele din jurul ei. Exact asta dorise şi fata cu ochi
cenuşii. Dădu ordin de fugă grupată şi zise la telefon:
- Gata. Pisicile urmăresc şoriceii.
Ca să-i destabilizeze pe poliţişti, amazoanele îşi
rupseseră tricourile, descoperindu-şi câte ceva din
farmecele feminine. Înfruntarea fu invadată de parfumuri
feminine.

102. ENCICLOPEDIE

STRATEGIA LUI ALYNSKI: În 1970, Saul Alynski,

agitator hippie şi figură importantă a mişcării
studenţeşti americane, a publicat un manual în care
enunţa zece reguli practice pentru ducerea la bun
sfârşit a unei revoluţii.
1. Puterea nu este ceea ce posezi, ci ceea ce
adversarul tău îşi închipuie că posezi.
2. Ieşi din câmpul de experienţă al adversarului
tău. Inventează noi terenuri de luptă în care încă nu
ştie cum
să se comporte.
3. Luptă împotriva duşmanului cu propriile lui
arme. Ca să-l ataci, foloseşte elementele din propriul
1106
său cod de referinţă.
4. În cazul unei confruntări verbale, umorul este
arma cea mai eficace. Dacă se reuşeşte ridiculizarea
adversarului sau, şi mai bine, constrângerea
adversarului de a se ridiculiza singur, îi va fi foarte greu
să depăşească acest handicap.
5. O tactică nu trebuie niciodată să devină o
rutină, mai ales atunci când funcţionează. Repet-o de
mai multe ori, ca să-i evaluezi forţa şi limitele, apoi
schimb-o. Chiar dacă adopţi o tactică exact contrară.
6. Ţine adversarul în defensivă. Nu trebuie
niciodată să-şi spună: "Bine, dispunem de un răgaz, să
profităm ca să ne reorganizăm". Trebuie să se
folosească toate elementele exterioare posibile ca să se
menţină presiunea.
7. Să nu blufezi niciodată dacă nu ai mijloacele
necesare ca să treci la fapte. Altfel îţi pierzi orice
credibilitate.
8. Handicapurile aparente se pot transforma în cele
mai bune atuuri. Fiecare dintre aceste specificităţi
trebuie revendicată ca o forţă, nu ca o slăbiciune.
9. Focalizează ţinta şi n-o schimba în timpul
bătăliei. Această ţintă trebuie să fie cea mai mică, cea
mai precisă şi cea mai reprezentativă posibil.
10. Dacă obţii victoria, trebuie să fii în stare să ţi-o
asumi şi să ocupi terenul. Dacă nu ai nimic nou de
propus, nu foloseşte la nimic să încerci să răstorni
puterea.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

103. REGĂSIREA
1107
 Fac joncţiunea pe un nufăr cruţat de foc şi de tirul
artileriei. Furnicile eliberate se dedau trofalaxiilor cu
eliberatoarele. Deoarece întunericul şi noaptea încep să
devină anchilozante, se încălzesc şi îşi fac lumină cu
jăratic.
24 est e teafără.
Prinţesa 103 se apropie lent de tovarăşa ei de
cruciadă.
Se întâlnesc în centrul galben al florii de nufăr. În
spatele lor, o petală translucidă lasă să treacă lumina şi
căldura unui jăratic portocaliu.
Prinţesa 103 îşi îmbrăţişează prietena ca să-i ofere o
trofalaxie dulce. 24 îşi apleacă timid antenele pe spate în
semn de acceptare, apoi, înfometată, înghite alimentele pe
jumătate digerate păstrate în guşa socială a furnicii roşii.
24 s-a schimbat. Nu e numai epuizată de luptele
recente. Chiar şi fizicul i s-a modificat. Totul în mirosul,
atitudinea şi felul în care îşi poartă gâtul e diferit.
Prinţesa 103 îşi zice că aceste schimbări importante se
datorează poate vieţii în mica ei comunitate utopică.
24 vrea să explice, dar lucrul cel mai simplu pentru
cele două mirmeceene este să folosească o CA.
Prinţesa 103 este de acord ca să-şi branşeze creierele
reciproc. Dialogul lor va căpăta astfel o intensitate, o
profunzime şi o rapiditate inegalabile. Amândouă îşi
apropie încet segmentele senzoriale, se caută şi se pipăie,
ca şi cum ar vrea să se creadă că au uitat cum trebuie să
procedeze ca să comunice intens.
Gata! Cele patru antene sunt lipite două câte două.
Gândirea uneia intră în contact direct cu a celeilalte.
Prinţesa 103 înţelege că ceea ce a luat drept o uşoară
schimbare la 24 este cu mult mai mult. Tânăra
exploratoare s-a dotat cu un... sex! Şi ea! 24 explică.
1108
Pasiunea pentru poveştile frumoase a facut-o să-şi
dorească să se bucure de o mai mare sensibilitate. A pornit
deci în căutarea unui cuib de viespi. Şi până la urmă a
reuşit să obţină jeleu hormonal regal în mijlocul unui cuib
de viespi.
Din motive nedeterminate, poate temperatura, poate
modul cum a asimilat acel cocteil de hormoni, s-a pomenit
cu un sex... masculin.
24 este acum un mascul.
24 este acum un prinţ.
Şi tu te-ai schimbat. Antenele tale emană miresme
diferite. Ai...
Prinţesa nu-l lasă să termine.
Şi eu, datorită jeleului viespilor, am dobândit un sex.
Acum sunt femelă.
Antenele se opresc dezorientate. E atât de ciudat. S-au
despărţit amândouă ca soldaţi asexuaţi, indivizi neutri
lipsiţi de importanţă, programaţi să trăiască cel mult trei
ani. Acum, datorită unui artificiu minunat al strămoaşelor
lor viespile, au ajuns prinţ şi prinţesă mirmeceene, dotate
cu acea capacitate formidabilă de a-şi transmite
specificităţile viitoarei lor progenituri.
Fără să mai stea pe gânduri, cele două furnici se
dedau unei noi trofalaxii dulci, mult mai profundă de data
asta.
Prinţul 24 trimite în sens invers hrana pe care i-a dat-
o Prinţesa 103, apoi Prinţesa 103 oferă din nou o porţie de
pastă alimentară..
Unele alimente au făcut deja de trei ori traseul dus-
întors de la o guşă socială la alta. E foarte liniştitor. În timp
ce în jurul lor, celelalte se agitau istorisindu-şi propriile
aventuri, cele două metamorfozate se izolează printre
staminele nufărului sidefiu.
În mare grabă, Prinţesa 103 explică ce a aflat despre
1109
Degete, explică televiziunea, maşina de comunicat cu
Degetele, invenţiile lor, angoasele lor etc.
Cele două sexuate se gândesc cu aviditate să se
acupleze.
Totuşi 103 are un moment de ezitare.
Nu mă vrei?
Nu, e altceva. Cele două furnici ştiu foarte bine asta.
In societăţile de insecte, masculii mor cu ocazia actului
amoros. Poate că Prinţesa 103 fusese pervertită de
romantismul Degetelor, dar nu vrea să-l vadă pe prietenul
ei 24 pierind. Supravieţuirea lui e mai importantă pentru
ea decât acuplarea.
Hotărăsc deci de comun acord să nu se mai gândească
la acuplare.
Se face noapte. Furnicile din Comunitatea salcâmului
şi furnicile din cuirasatul-ţestoasă adorm în scobitura
cavernei unui cuib de şerpi. Mâine, drumul va fi lung.

104 ENCICLOPEDIE

UTOPIA ADAMIŢILOR: În 1420 a avut loc în Boemia

revolta husiţilor. Precursori ai protestantismului, ei
cereau reforma clerului şi plecarea seniorilor germani.
Din mişcare s-a detaşat un grup mai radical: adamiţii.
Ei voiau să schimbe nu numai Biserica, ci şi întreaga
societate. Consideram că cel mai bun mod de a se
apropia de Dumnezeu ar fi ca toţi să trăiască în aceleaşi
condiţii ca Adam, primul om de dinaintea păcatului
originar. De aici şi denumirea lor. S-au instalat pe o
insulă a fluviului Moldau, nu departe de Praga. Au trăit
aici goi, în comunitate, punându-şi toate bunurile în
comun şi făcând ce le stătea în putinţă ca să recreeze
condiţiile de viaţă din Paradisul terestru de dinainte de
"Păcat".
1110
 Toate structurile sociale erau anulate. Suprimaseră
banii, munca, nobilimea, burghezia, administraţia,
armata. Îşi interziceau cultivarea pământului şi se
hrăneau cu fructe şi legume sălbatice. Erau vegetarieni
şi practicau cultul direct al lui Dumnezeu, fără Biserică
şi cler intermediar.
Adamiţii îi iritau în mod evident pe vecinii lor
husiţii care nu erau deloc înclinaţi spre radicalism.
Sigur, cultul Domnului putea să fie simplificat, dar nu
în aşa măsură. Seniorii husiţi şi armatele lor i-au
încercuit pe adamiţi şi i-au masacrat, până la unul, pe
aceşti înaintaşi ai celor care aveau să se numească mai
târziu hippies.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

105. MAI DEPARTE SPRE LICEU

În timp ce poliţiştii le urmăreau pe Julie şi pe

amazoane, celelalte şapte grupuri de manifestanţi, conduse
fiecare de un Pitic, făceau un ocol mare pe străzile
învecinate şi se regrupau în spatele liceului, unde nu exista
nici picior de poliţist.
Ji-woong scoase cheia pe care i-o dăduse directorul ca
să le faciliteze repetiţiile, şi deschise uşa cu noul blindaj
împotriva incendiilor. Fără prea mult zgomot, mulţimea
pătrunse în liceu. Când Maximilian îşi dădu seama de
stratagemă, văzând cum apar feţe vesele după poarta mare
de la intrarea din faţă, era deja prea târziu.
- Intră prin spate! strigă el în portavoce.
Oamenii lui se întoarseră, lăsându-le baltă pe Julie şi
semenele ei. Dar mai mult de şapte sute de persoane
1111
intraseră deja în liceu şi Ji-woong se grăbise să încuie
broaştele solide ale uşii blindate. Poliţia era neputincioasă
în faţa acelei uşi protejate.
- Faza 2 terminată, zise David la telefon.
Grupul lui Julie se adună atunci în faţa porţii mari de
fier părăsită de poliţişti. David veni să le deschidă şi vreo
sută de noi "revoluţionari" se adăugară celorlalţi în
interiorul liceului.
- Intră prin faţă, întoarceţi-vă! ordonă Maximilian.
Tot alergând în toate direcţiile cu tot ce aveau pe ei -
cască, scut, lansator de grenade, vestă anti-glonţ şi bocanci
grei -, poliţiştii se simţeau extenuaţi. În plus, liceul era
destul de mare ca să nu ajungă la intrare la timp.
Găsiră poarta de fier închisă, iar în spatele ei
amazoanele atrăgătoare şi ironice care îşi băteau joc de ei.
- Sunt toţi înăuntru, şefule, şi s-au şi baricadat.
Astfel, opt sute de persoane ocupaseră liceul. Julie era
cu atât mai mulţumită pentru că reuşise această ispravă
fără nici o încăierare, doar epuizându-şi adversarii prin
mişcări tactice.
Maximilian nu era obişnuit să-i vadă pe manifestanţi
practicând strategii de gherilă. Totdeauna avusese de-a
face cu mulţimi care înaintau drept înainte, fără să
gândească.
Faptul că nişte manifestanţi, fără să aibă în fruntea lor
un partid politic sau un sindicat clasic, putuseră să se
mişte astfel în legiuni compacte, îl impresiona şi îl
îngrijora.
Nici faptul că nu existau răniţi în nici una dintre
tabere nu era de ajuns ca să-l liniştească. În acest gen de
înfruntare, se înregistrau cel puţin trei de o parte şi de alta.
Chiar dacă era vorba de cei care se împiedicau când o luau
la fugă. Or în acest caz, când unui număr de opt sute de
persoane îi fusese opus un număr de trei sute de poliţişti,
1112
nu existase nici un accident.
Maximilian postă jumătate din poliţişti în faţă şi
cealaltă jumătate în spate, apoi îl sună pe prefectul
Dupeyron ca să-i anunţe situaţia. Acesta îi ceru să
cucerească liceul, fără să facă valuri. Trebuia să aibă grijă
să nu fie acolo nici urmă de jurnalist. Maximilian îi
confirmă că, deocamdată, nu era prezent nimeni din presă.
Liniştit, prefectul îi ceru să acţioneze rapid, de preferinţă
fără violenţă, având în vedere că peste câteva luni aveau
loc alegerile prezidenţiale şi că printre manifestanţi se aflau
cu siguranţă şi copii de familii bune.
Maximilian îşi adună micul stat-major şi făcu ceea ce
regretă că nu făcuse de la început: ceru un plan al liceului.
- Trageţi cu grenade lacrimogene printre gratii.
Afumaţi-i bine, au să iasă până la urmă.
Ochii plini de lacrimi şi accesele de tuse îi slăbiră pe
asediaţi.
- Trebuie să facem repede ceva, şopti Zoe.
Leopold spuse că era destul să facă grila mai puţin
permeabilă. De ce să nu folosească cuverturile de pe
paturile din dormitoarele internatului, ca nişte perdele
protectoare.
Zis şi făcut. Cu batista umedă la nas, ca să nu
inhaleze gaz, şi armate cu capacele pubelelor ca să-şi
protejeze faţa, fetele de la clubul de aikido fixară
cuverturile pe grile cu ajutorul unor sârme găsite în
cămăruţa paznicului.
Poliţiştii nu mai putură să vadă ce se petrece în curtea
liceului. Maximilian luă portavocea şi se adresă din nou
manifestanţilor:
- Nu aveaţi dreptul să ocupaţi aceasta clădire. E un loc
public, Vă ordon să-l evacuaţi cât mai repede posibil.
- Suntem aici, şi aici vom rămâne, răspunse Julie.
- Acţiunea voastră este complet ilegală.
1113
 - Veniţi să ne daţi afară.
După o rundă de discuţii, poliţiştii retraseră dubele iar
ei se postară pe străzile din vecinătate.
- S-ar zice că renunţă, zise Francine.
Narcisse le aduse la cunoştinţă că poliţiştii abandonau
şi intrarea din spate.
- Poate că ara câştigat, spuse Julie fără să fie prea
convinsă.
- Să mai aşteptăm puţin înainte de a striga victorie.
Poate că e vorba de o manevră de diversiune, remarcă
Leopold.
Aşteptară, scrutând piaţa pustie, luminată de felinare.
Cu privirea lui pătrunzătoare de navajo, Leopold
detectă în cele din urmă o mişcare şi toţi văzură în curând
o mulţime de poliţişti mergând cu hotărâre în direcţia porţii
de fier.
- Atacă. Vor să ia cu asalt intrarea! strigă o amazoană.
O idee. Era nevoie repede de o idee. Poliţiştii se
apropiau de poartă. Zoe găsi soluţia. Le spuse celor Şapte
Pitici şi câtorva dintre amazoane.
Când poliţiştii se pregăteau să spargă broaştele solide
ale porţii mari de fier de la intrare, ţâşniră pe neaşteptate
furtunele de incendiu pe care directorul le instalase pentru
lupta împotriva unui eventual sinistru.
- Foc! zise Julie.
Furtunele intrară în acţiune. Presiunea era atât de
puternică încât amazoanele fură obligate să ţină câte trei
sau patru acele adevărate tunuri cu apă ca să poată ţinti
ca lumea.
În piaţă, poliţiştii şi câinii lor zăceau la pământ
seceraţi.
- Stop!
Dar forţele de ordine se regrupau în depărtare pentru
un nou atac care se anunţa şi mai violent.
1114
 - Aşteptaţi semnalul, zise Julie.
Poliţiştii atacau în pas alergător, venind din unghi
mort, unde furtunele nu-i puteau atinge. Ajunseră la
poartă cu bastoanele ridicate.
- Acum, zise Julie strângând din dinţi.
Furtunele cu apă făcură adevărate minuni.
Amazoanele aclamară victorioase.
Maximilian primi un telefon de la prefect. Dupeyron
voia să ştie care era situaţia. Comisarul îl informă că
manifestanţii erau în continuare baricadaţi în liceu şi
opuneau rezistenţă forţelor de ordine.
- Ei bine, încercuieşte-i fără să-i mai ataci. Atâta timp
cât această mini-răzmeriţă rămâne izolată la liceu, nu sunt
cu adevărat probleme. Ceea ce trebuie evitat cu orice preţ
este răspândirea ei.
Atacurile poliţiei încetară.
Julie repetă consemnele: "Fără violenţă. Nu spargeţi
nimic. Fiţi ireproşabili". Doar pentru a-l contrazice pe
profesorul de istorie, Julie voia să vadă dacă era cu
adevărat posibil să reuşească o revoluţie fără violenţă.

106. ENCICLOPEDIE

UTOPIA LUI RABELAIS; În 1532, Francois Rabelais

a propus propria viziune a cetăţii utopice descriind, în
Gargantua mănăstirea Theleme.
Fără conducere căci, crede Rabelais: "Cum am
putea să-i conducem pe cei din jurul nostru când nu
ştim să ne conducem noi înşine?" Fără conducere,
thelemiţii acţionează deci "după propria lor voinţă",
având ca deviză: "Fă ce vrei". Pentru ca utopia să
reuşească, oaspeţii abaţiei Theleme sunt aleşi pe
sprânceană. Nu sunt primiţi decât bărbaţi şi femei
liberi spiritual, instruiţi, virtuoşi, frumoşi şi "de natură
1115
bună". Femeile erau admise la zece ani şi bărbaţii la
doisprezece.
În timpul zilei, fiecare face deci ce vrea, munceşte
dacă asta vrea, iar dacă nu, se odihneşte, bea, se
distrează, face dragoste. Ceasurile au fost desfiinţate,
ceea ce anulează noţiunea de timp care trece. Fiecare
trăieşte după poftă şi mănâncă când îi e foame.
Agitaţia, violenţa, certurile sunt interzise. Servitori şi
artizani instalaţi în exteriorul abaţiei sunt însărcinaţi
cu muncile grele.
Rabelais îşi descrie utopia. Abaţia trebuie să fie
construită pe malul Loarei, în pădurea Port-Huault. Ea
va avea nouă mii trei sute treizeci şi două de camere.
Fără ziduri de incintă, căci "zidurile întreţin
conspiraţii". Abaţia va avea şase turnuri rotunde.
Fiecare clădire va avea o înălţime de zece etaje. Un
canal de scurgere se va vărsa în fluviu. Apoi multe
biblioteci, un parc cu un labirint şi o fântână arteziană
în centru.
Rabelais nu se înşela însă. Ştia că abaţia lui va fi
neapărat distrusă de demagogie, doctrinele absurde şi
discordie, sau pur şi simplu de nişte fleacuri, dar era
convins că merita măcar să se încerce.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

107.O NOAPTE FRUMOASĂ

103 nu reuşeşte să doarmă.

Încă o insomnie de sexuată, îşi zice ea. Asexuatele au
cel puţin avantajul că dorm uşor.
Ridică antenele, se scoală şi distinge o lumină roşie.
1116
Asta a trezit-o. Nu e un răsărit de soare, reflexul vine din
interiorul cuibului de şerpi care le foloseşte drept adăpost.
Înaintează spre lumină.
Câteva furnici stau în jurul jăraticului care le-a adus
victoria. Generaţia lor nu a cunoscut focul şi sunt evident
fascinate de acea prezenţă caldă.
O furnică spune că ar fi mai bine să-l stingă. Prinţesa
103 spune că, oricum, sunt confruntate cu o alternativă pe
care nu o pot evita: "tehnologia şi riscurile ei" sau
"ignoranţa şi liniştea".
7 se apropie. Pe ea nu focul o interesează, ci umbrele
dansânde ale furnicilor pe care lumina jăraticului le
proiectează" pe pereţii cuibului. Încearcă să lege o
conversaţie cu ele apoi, constatând că e imposibil, o
întreabă pe 103 care îi răspunde că fenomenul face parte
din magia focului.
Focul ne fabrică gemeni întunecaţi care rămân lipiţi de
pereţi.
7 întreabă ce mănâncă acei gemeni întunecaţi şi
Prinţesa 103 răspunde că nu mănâncă nimic. Se
mulţumesc să reproducă exact gesturile gemenului lor şi
nu vorbesc.
A doua zi vor putea să discute despre toate astea, dar
acum era mai bine să aţipească ca să recupereze din forţe
pentru călătoria care le aştepta.
Prinţul 24 nu are somn. E prima noapte în care frigul
nu-l constrânge să hiberneze şi vrea să profite.
Se uită ţintă la jăraticul roşiatic care palpită la
nesfârşit.
Mai vorbeşte-mi despre Degete.

108. REVOLUŢIA ÎN MIŞCARE

Degetele căutau vreascuri uscate ca să aprindă un foc.

1117
 Manifestanţii găsiră în vechea remiză a grădinarului şi
vrură să aprindă un foc mare în centrul peluzei ca să
danseze în jurul lui.
Lemnele uscate au fost aşezate grămadă şi câţiva
tineri au adus hârtie. Nu reuşeau totuşi să aprindă focul.
După ce ardeau hârtiile, vântul stingea imediat
flăcările. Din cele opt sute de persoane care înfruntaseră şi
respinseseră trupele poliţiei, nimeni nu ştia să aprindă un
simplu foc!
Julie căută în Enciclopedie dacă nu cumva se găsea
un pasaj care să le explice cum se aprinde un foc. Deoarece
lucrarea nu avea cuprins şi nici index, nu prea ştia unde
să caute printre toate aceste texte. Enciclopedia cunoaşterii
relative şi absolute nu era un dicţionar. Nu răspundea în
mod obligatoriu la întrebările pe care i le puneai. Leopold
le veni în cele din urmă în ajutor, explicând că trebuia să
construiască un zid scund ca să adăpostească sursa
flăcărilor, apoi să pună trei pietre sub buşteni ca să
dispună de o alimentare inferioară cu aer.
Totuşi focul refuza cu încăpăţânare să se aprindă.
Julie jucă atunci totul pe o singură carte şi căută în
laboratorul de chimie ingredientele necesare pentru un
cocteil Molotov. Reîntoarsă în curte, ea îl aruncă peste
lemne şi de data asta, în sfârşit, flăcările se extinseră.
În curte se auziră un fel de aclamaţii tribale.
Manifestanţii coborâră de pe catarg drapelul care avea
deviza: "Din inteligenţă se naşte raţiunea". Apoi îl urcară
din nou, după ce lipiră pe ambele feţe sloganul concertului:
cercul cu cele trei furnici.
Venise momentul discursului. Terasa directorului de
la primul etaj, constituind un podium ideal, Julie se duse
acolo ca să se adreseze mulţimii adunate în curte.
- Declar în mod solemn deschisă ocuparea liceului de
o bandă specimene umane avide numai de veselie, de
1118
muzică şi de petrecere. Pentru un timp nedefinit, vom
înfiinţa aici un sat utopic al cărui obiectiv este să-i facă pe
oameni mai fericiţi, începând cu noi înşine.
Aprobări şi aplauze.
- Faceţi ce vă place dar nu distrugeţi nimic. Dacă
trebuie să rămânem mult timp aici, mai bine să profităm
de tot materialul în stare bună de funcţionare. Pentru cei
care au nevoie, toaletele sunt în fundul curţii, la dreapta.
Dacă unii dintre voi vor să se odihnească, dormitoarele şi
paturile internatului vă stau la dispoziţie la etajele trei,
patru şi cinci ale clădirii B. Celorlalţi, le propun imediat o
mare petrecere şi să dansăm şi să cântăm de să ne crape
bojogii!
Adevărul era că trupa şi cântăreaţa erau obosiţi şi
simţeau nevoia să evalueze situaţia. Îşi lăsară
instrumentele în sala de repetiţii şi patru tinere puseră
stăpânire pe ele cu mult entuziasm. Grupul "furnicilor"
merse să se răcorească la distribuitorul de băuturi din
apropierea cafenelei, loc de destindere obişnuit al elevilor
liceului.
- Ei bine, prieteni, de data asta, am reuşit, zise Julie.
- Ce facem acum? întrebă Zoe.
- Oh, chestia asta nu se va prelungi prea mult. Mâine
se va sfârşi tot, răspunse Paul.
- Şi dacă durează? întrebă Francine.
Toţi se uitară unul la altul cu o umbră de îngrijorare
în privire.
- Trebuie să facem tot ce ne stă în putere ca să dureze,
interveni Julie energic. N-am nici un chef ca de mâine
dimineaţă să mă apuc din nou de pregătirea bac-ului.
Avem o şansă să construim ceva, aici şi acum, şi trebuie să
profităm de ea.
- Şi la ce te gândeşti exact? întrebă David. Nu putem
să petrecem la nesfârşit.
1119
 - Dispunem de un grup de oameni şi de un loc închis
şi protejai ca să ne adăpostim. De ce să nu încercăm să
organizăm un sat utopic?
- Un sat utopic? zise mirat Leopold.
- Da, un loc unde să încercăm să inventăm relaţii noi
între oameni. Să încercăm o experienţă, o experienţă
socială ca să ştim dacă e imposibil de inventat un loc în
care ne-am putea simţi mai bine împreună.
Furnicile chibzuiră un moment la vorbele pronunţate
de Julie În depărtare se auzea muzica; fetele şi băieţii
râdeau şi cântau.
- Evident, ar fi formidabil, recunoscu Narcisse. Numai
că, nu e uşor să conduci o mulţime. Am fost instructor
într-o colonie de adolescenţi şi te asigur că e tare greu să
controlezi oamenii când se află în grup.
- Erai singură, noi suntem opt, îi aminti Julie.
Împreună suntem mai puternici. Coeziunea ne sporeşte
talentele individuale. Am impresia că împreună putem
răsturna munţii. Opt sute de persoane ne-au urmat deja în
muzica noastră. De ce nu ne-ar urma şi în utopie?
Francine se aşează jos ca să se gândească mai bine.
Ji-woong îşi scărpină fruntea.
- O utopie?
- Sigur, o utopie! Enciclopedia vorbeşte mereu de ea.
Propune inventarea unei societăţi mai...
Ezită.
- Mai ce? întrebă ironic Narcisse. Mai amabilă? Mai
blândă? Mai hazlie?
- Nu, doar mai umană, pronunţă Julie cu vocea ei
profundă şi caldă.
Narcisse izbucni în râs.
- Am călcat cu stângul, copii. Julie ne-a ascuns
ambiţiile ei umanitare.
David voia să înţeleagă:
1120
 - Şi ce înţelegi tu printr-o societate mai umană?
- Încă nu ştiu. Dar voi găsi.
- Auzi, Julie, ai fost rănită în înfruntarea cu poliţiştii?
o întrebă Zoe.
- Nu. De ce? zise fata surprinsă.
- Ai o... pată roşie pe costum.
Julie întoarse rochia uimită. Zoe avea dreptate. Avea
într-adevăr o pată de sânge provenită de la o rană pe care
nici măcar nu o simţea.
- Nu e o rană, e altceva, spuse Francine. O trase pe
culoar şi Zoe veni şi ea după ele.
- Ţi-a venit pur şi simplu ciclul, o informă organista.
- Ce?
- Ciclul, interveni Zoe. Nu ştii ce e ciclul?
Julie încremeni. O clipă avu impresia că propriul ei
corp o asasina. Acel sânge provenea de la asasinarea
copilăriei sale. Prin urmare se terminase! În acea secundă,
în acel moment crezut de ea un moment de fericire,
organismul o trădase. O adusese la ceea ce ura mai mult:
obligaţia de a deveni adult.
Deschise gura larg şi aspiră aerul cu aviditate. Pieptul
i se ridică cu greutate. Faţa îi deveni stacojie.
- Repede, strigă Francine, cheamă-i pe ceilalţi. Julie
are o criză astm. Are nevoie de Ventolină.
Scotociră în geanta fetei, care din fericire se găsea
lângă bateria lui Ji-woong, descoperiră aerosolul, îl
introduseră în gura lui Julie, apăsară dar nu ieşi nimic.
Era gol.
- Ven... to... lină, zise gâfâit Julie. Aerul se rarefia în
jurul ei.
Aerul, prima obişnuinţă. La început îţi desfaci
ventriculele respiratorii pentru primul ţipăt, după care nu
te mai poţi lipsi de asta tot restul vieţii. Aerul. Douăzeci şi
patru de ore din douăzeci şi patru e nevoie de aer, de
1121
preferinţă aer pur. Acolo nu era destul. Era obligată să facă
eforturi nemăsurate ca să obţină o cantitate respirabilă.
Zoe se duse în curte să întrebe dacă cineva avea la el
Ventolină. Nu.
Pe telefonul celular, David sună la SOS-Medici şi la
SOS-Primul ajutor. Suna numai ocupat.
- Trebuie să fie o farmacie deschisă în cartier, zise
Francine enervată.
- Ji-woong, du-te cu ea, zise David. Eşti cel mai
puternic dintre noi. Dacă nu reuşeşte să meargă pe
picioarele ei până acolo, o poţi duce pe sus.
- Dar cum să ieşim de-aici? Poliţia e în ambele părţi.
- Mai rămâne o uşă, răspunse David. Urmaţi-mă. Îi
duse în încăperea unde făceau repetiţii.
Dădu la o parte un dulap şi descoperi o ieşire.
- Am găsit-o din întâmplare. Culoarul ăsta probabil că
duce în pivniţa unei case vecine.
Julie se tânguia încetişor. Ji-woong o ridică pe sus şi
pătrunseră în subterană. Ajunseră la o bifurcaţie. La
stânga mirosea a canal. La dreapta mirosea a aer închis de
pivniţă. O luară la dreapta.

109. ÎN JURUL FOCULUI

La lumina jăraticului, Prinţesa 103 vorbeşte despre

Degete. Vorbeşte de obiceiurile, de tehnologia şi de
televiziunea lor.
Şi pancarta albă, anunţătoarea morţii, îi aminteşte 5
care nu a uitat de acest flagel.
În jurul focului, furnicile roşii se înfioară aflând că
cetatea lor natală avea să fie distrusă. În afară de această
ameninţare, Prinţesa 103 subliniază că acum este convinsă
că Degetele au multe de adus civilizaţiei mirmeceene.
Faptul că numai treisprezece, cu ajutorul focului, au învins
1122
o mulţime însemnată de pitice, susţine această idee.
Sigur, nu ştie foarte bine să se folosească de o pârghie,
nu ştie să reproducă sistemul catapultei... Dar consideră
că, ca şi în cazul artei, umorului şi dragostei, nu e în fond
decât o problemă de timp. Dacă Degetele acceptă să intre
în joc, va reuşi în cele din urmă să înţeleagă.
Nu e periculos să te apropii de Degete? întreabă 6 care
îşi freacă ciotul carbonizat.
103 răspunde că nu. Furnicile sunt destul de şirete ca
să reuşească să le domine.
24 ridică o antenă.
Le-ai vorbit de Dumnezeu?
Dumnezeu? Toate vor să ştie despre ce e vorba. E o
maşină? Un loc? O plantă?
Prinţul 24 le povesteşte că în trecut, la Bel-o-kan, au
existat Degete care, ştiind să comunice cu furnicile, le-au
făcut să creadă că erau stăpânii şi creatorii lor. Aceste
Degete au cerut de la furnici să le asculte orbeşte sub
pretextul că erau gigantice şi omnipotente. Iar aceste
degete se pretindeau "zeii" furnicilor.
Toate insectele se apropie.
Ce înseamnă "Dumnezeu"?
Prinţesa 103 explică tuturor că această noţiune este
unică în lumea animală. Degetele cred că există deasupra
lor o forţă invizibila care le controlează după dorinţa ei. O
numesc Dumnezeu şi cred în ea, chiar dacă nu o văd.
Civilizaţia lor este bazată pe această idee a unei credinţe
într-o forţă invizibilă care le controlează întreaga existenţă.
Furnicile încearcă să-şi imagineze ce poate să fie
Dumnezeu fără să aibă un interes practic. La ce le ajută să
creadă că există un Dumnezeu deasupra lor?
Prinţesa 103 răspunde că poate pentru că Degetele
sunt nişte animale egoiste şi că, pe termen lung, acest
egoism le apasă şi le devine insuportabil. Şi atunci au
1123
nevoie de modestie şi să se simtă creaturile umile ale unui
animal, şi mai mare: Dumnezeu.
Problema e că unele Degete au vrut să ne insufle şi
nouă aceeaşi noţiune şi deci s-au dat drept zeii furnicilor!
emite 24. Prinţesa 103 încuviinţează.
Ea recunoaşte că nu toate Degetele sunt lipsite de
voinţa de a controla toate speciile vecine. Ca şi la furnici,
există printre ele duri şi blânzi, imbecili şi inteligenţi,
generoşi şi profitori. Acele furnici au dat probabil peste
nişte profitori.
Dar Degetele nu trebuie judecate negativ după faptul
că unele dintre ele s-au prezentat ca zeii furnicilor. Această
diversitate de comportament indică bogăţia spiritului lor.
Cele douăsprezece exploratoare, care acum
înţeleseseră vag noţiunea de Dumnezeu, întreabă cu
naivitate dacă nu cumva Degetele ar fi cu adevărat... zeii
lor.
Prinţesa 103 spune că, după părerea ei, cele două
specii urmează traiectorii paralele şi că, deci, Degetele nu
puteau să creeze furnicile.
Măcar din motive de anterioritate, deoarece furnicile
au apărut pe Pământ înaintea Degetelor. La fel, i se pare
puţin probabil ca furnicile să fi creat Degetele.
O îndoială totuşi persistă printre furnicile de faţă.
Avantajul credinţei în Dumnezeu este că ea permite să se
explice inexplicabilul. Unele furnici sunt deja gata să ia
trăsnetul sau focul drept manifestări ale zeilor lor Degete.
Prinţesa 103 repetă că Degetele sunt o specie apărută
recent, în urmă cu aproape trei milioane de ani, în timp ce
furnicile se află acolo de o sută de milioane de ani.
Cum să apară supuşii înaintea creatorilor lor? Cele
douăsprezece exploratoare o întreabă de unde ştie şi
Prinţesa 103 repetă că a auzit în unul din documentarele
lor la televizor.
1124
 Asistenţa e uluită. Chiar dacă nu toate furnicile
prezente sunt convinse că Degetele sunt creatorii lor, toate
sunt obligate să recunoască că acest "tânăr" animal este
supradotat şi că cunoaşte multe lucruri faţă de insectele
ignorante.
Prinţul 24 e singurul care nu e de acord. Pentru el,
poporul furnicilor nu are de ce să invidieze Degetele. În caz
de întâlnire, furnicile vor avea să le înveţe mult mai multe
lucruri pe Degete decât Degetele pe furnici. În ceea ce
priveşte cele trei mistere - arta, umorul şi dragostea -,
imediat ce furnicile vor înţelege despre ce este vorba, vor şti
imediat să le reproducă şi să le amelioreze. E convins de
asta.
Într-un colţ, furnicile de pe Insula Salcâmului, care au
fost impresionate de folosirea lăncii de foc în bătălia
papurii, au târât un jăratic pe o frunză. Testează efectul
jăraticului pe mai multe materiale. Ard pe rând o frunză, o
floare, pământ, rădăcini. 6 se face mentorul lor. Obţin
împreună fum albăstrui şi mirosuri neplăcute-; probabil că
aşa au procedat şi primii inventatori din lumea Degetelor.
Degetele sunt totuşi probabil nişte animale
complicate..., zice suspinând o furnică de pe insula
Salcâmului care începe să cam fie sătulă până peste
antene de poveştile astea cu lumea superioară. Se
ghemuieşte şi adoarme, lăsându-le pe celelalte să discute
cât poftesc şi să se joace cu focul.

110. ENCICLOPEDIE

TORTUL ANIVERSAR: A sufla în lumânări cu ocazia

aniversării este unul dintre riturile cele mai revelatoare
ale speciei umane. Omul îşi aminteşte astfel, la
intervale regulate, că e în stare să creeze focul apoi să-l
stingă cu suflarea lui. Controlul focului constituie unul
1125
dintre riturile de trecere pentru ca un copil să se
transforme în fiinţă responsabilă. Iar dacă persoanele în
vârstă nu mai au suflul necesar stingerii lumânărilor,
asta dovedeşte însă că ele sunt de acum înainte
socialmente excluse din lumea umană activă.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

111. LIPSĂ DE AER

Ji-woong răsuflă uşurat când văzu că acea pivniţă

dădea departe de dubele poliţiştilor. Se grăbi să găsească,
ducându-o pe sus pe Julie, o farmacie deschidă la trei
dimineaţa.
În timp ce Ji-woong, în disperare de cauză, bătea la
uşa unui magazin închis, o fereastră se deschise deasupra
şi un bărbat în pijama se aplecă în afară şi zise:
- Nu e cazul să scoli pe toată lumea. Singura farmacie
deschisă la ora asta se află în localul de noapte.
- Glumeşti?
- Deloc. E un serviciu nou. Au ajuns la concluzia că e
mai simplu să pui farmacii în localuri de noapte, măcar
pentru vânzarea prezervativelor.
- Şi unde e localul ăsta de noapte?
- La capătul străzii la dreapta e o fundătură. Acolo e.
N-ai cum să nimereşti în altă parte. Îi zice "Infernul".
Într-adevăr. "Infernul" clipea cu litere de foc, având în
jur drăcuşori cu aripi de lilieci. Julie gemu:
- Aer! Aer!
De ce era atât de puţin aer pe această planetă?
Ji-woong o puse jos şi plăti intrarea pentru amândoi,
ca şi cum ar fi fost o pereche de dansatori printre ceilalţi.
1126
Portarul, cu faţa plină de tatuaje, nu fu deloc surprins să
vadă o fată într-o stare atât de tristă. Cei mai mulţi dintre
clienţii localului ajungeau acolo pe jumătate ameţiţi de
droguri sau de alcool.
În sală, vocea tinerei Alexandrine şoptea I loveuue you,
mon amour, je t'aimeeue şi perechile se strângeau în braţe
în halouri de fumigene. Volumul sonor crescu până când
nimeni nu se mai putu auzi. In sală nu mai rămaseră decât
nişte puncte luminoase roşii care clipeau. Ştia ce însemna
asta. În acel întuneric şi în acel vacarm asurzitor, cei care
nu aveau nimic de spus şi cei care nu erau prea, avantajaţi
de natură aveau aceleaşi şanse ca şi ceilalţi să profite de
slow ca să seducă.
Ji-woong traversă pista îmbrâncind perechile fără
menajamente, preocupat doar s-o tragă după el pe Julie
cât mai repede până la farmacie.
Acolo, o tipa în bluză albă citea o revistă siropoasă şi
mesteca gumă. Când îi zări, ridică unul din tampoanele
care îi proteja urechile, Ji-woong răcni ca să domine
vacarmul şi ea îi făcu semn să închidă uşa. O parte din
decibeli rămaseră afară.
- Ventolină, vă rog. Repede, e pentru domnişoara. Are
o criză de astm.
- Aveţi reţetă? întrebă cu calm farmacista.
- Vedeţi foarte bine că e o problemă de viaţă şi de
moarte, Plătesc cât trebuie.
Julie nu era nevoită să facă vreun efort ca să
stârnească compasiune. Dar femeia nu se lăsă înduioşată.
- Îmi pare rău. Aici nu e băcănie. Nu avem voie să
eliberăm Ventolină fără reţetă, ar fi ilegal. Nu eşti primul
care vii să joci aici teatru. Toată lumea ştie că Ventolina
este un vasodilatator foarte util pentru domnii în
neputinţă!
Ji-woong o apucă pe farmacistă de gulerul bluzei şi,
1127
pentru că nu avea nici o armă, apucă cheia apartamentului
său şi apăsă capătul ascuţit pe gâtul ei.
Apoi zise cu un ton ameninţător:
- Nu glumesc. Te rog, Ventolină, sau dumneata vei
avea nevoie de medicamente cu sau fără reţetă.
În acel tumult, ar fi fost inutil să cheme pe cineva în
ajutor care, de altfel, în acel loc ar fi fost mai curând de
partea celor doi. Farmacista dădu din cap resemnată, luă
un aerosol şi îl întinse.
Era şi timpul. Ji-woong fu nevoit să-i întredeschidă
buzele şi să-i introducă muştiucul în gură.
- Haide, respiră, te rog.
Ea făcu un mare efort şi aspiră. Fiecare apăsare o
readucea la viaţă. Plămânii i se deschideau ca o floare
uscată în apă.
- Formalităţile voastre! zise Ji-woong farmacistei, care
apăsa discret pe pedala legată direct de serviciul de noapte
al poliţiei. Sistemul fusese prevăzut pentru cazul în care ar
fi fost atacată de drogaţi în lipsă de droguri.
Julie se aşeză pe bancă ca să-şi revină. Ji-woong plăti
aerosolul.
O luară pe drumul de întoarcere. Traversau în sens
invers sala. Julie, dându-şi în sfârşit seama unde se afla,
ar fi dorit ca tânărul să o ia în braţe. Se uită în ochii
coreeanului.
Ji-woong era frumos. Avea ceva de felină. Împrejurările
şi acel loc ciudat îi sporea farmecul.
Era asaltată de ruşine, de teama de a fi o femeie
"întârziată" şi de dorinţa nouă, aproape animalică, faţă de
Ji-woong.
- Ştiu, zise Ji-woong, nu te uita aşa la mine. Nu
suporţi nici un contact epidermic cu nici un bărbat. Nu-ţi
fie teamă, n-am să-ţi propun un dans.
Vru să-l contrazică dar, chiar în acel moment, apărură
1128
doi poliţişti. Farmacista îi descrise pe cei doi agresori şi le
arătă pe unde plecaseră.
Ji-woong o trase pe Julie în centrul pistei de dans,
unde era întunericul mai mare, şi, fiind obligat, o cuprinse
în braţe.
Dar chiar în acel moment se aprinseră luminile. Toată
lumea se agita cu faţa plină de sudoare. Poliţiştii circulau
printre dansatori.
Dacă le-ar fi recunoscut pe cele două "furnici", le-ar fi
arestat. Julie îşi dădu seama de asta şi făcu ceva de
neînchipuit. Prinse între mâini faţa coreeanului şi îl sărută
cu putere pe gură. Poliţiştii se mişcau în jurul lor. Sărutul
lor continua. Un poliţist se uită la ei bănuitor. Amândoi
închiseră ochii, ca struţii care nu vor să vadă pericolul.
Julie ar fi vrut ca băiatul s-o strângă şi mai tare în braţe.
Dar poliţiştii plecaseră deja. Ca doi magneţi care s-ar fi
apropiat din întâmplare prea mult unul de celălalt, tinerii
se dezlipiră unul de altul jenaţi.
- Scuză-mă, îi strigă el la ureche ca să se poată face
auzit.
- Am fost obligaţi de împrejurări, răspunse ea.
El o luă de mână, părăsiră localul şi se întoarseră la
Revoluţie prin aceeaşi pivniţă pe unde ieşiseră.

112. ENCICLOPEDIE

DESCHIDEREA PRIN JOCURI: În Franţa, prin anii

şaizeci, un crescător de cai de prăsilă a cumpărat patru
cai cenuşii care se asemănau perfect. Dar aveau un
caracter prost. Când erau lăsaţi unul lângă altul, se
băteau şi era imposibil să fie înhămaţi împreună căci
fiecare pornea în altă direcţie.
Un veterinar a avut ideea să le alinieze cele patru
boxe, cu jocuri pe pereţii dintre ele: rulete care puteau
1129
fi rotite cu botul, mingi ce puteau fi lovite cu copita ca
să treacă dintr-o parte în alta, forme geometrice
pestriţe atârnate de sfori.
El a inversat în mod regulat caii pentru ca toţi să
se cunoască şi să se joace unii cu alţii. După o lună, cei
patru cai deveniseră inseparabili. Nu numai că acceptau
să fie înhămaţi împreună, dar lăsau impresia că găseau
un aspect ludic al muncii lor.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

113. ÎN PLINĂ EFERVESCENŢĂ

Remarcând că focul proiectează o umbră mărită a

celor mai apropiate insecte, 7 apucă un capăt de cărbune
răcit de lângă vatră şi se hotărăşte să reproducă pe un
perete o formă nemişcată. După ce termină treaba, o
prezintă celorlalte care, crezând că au de-a face cu o
insectă adevărată, încearcă să-i vorbească.
7 le explică, nu fără greutate, că e vorba de un desen.
Astfel se dezvoltă un mod de a reprezenta lucrurile care, la
început, seamănă mult cu gravurile rupestre din grotele de
la Lascaux, dar în cele din urmă evoluează spre un stil
deosebit. Cu trei trăsături de cărbune, 7 a creat pictura
mirmeceeană. Îşi priveşte îndelung opera şi îşi zice că
negrul nu este de ajuns ca să redea bine lucrurile, şi că
trebuie adăugate culori.
Dar cum să adauge culori?
Prima idee care îi vine este să ia sânge de la o furnică
cenuşie venită să admire opera. Obţine astfel alb cu
sângele ei care, întins, dă relief feţei şi antenelor. E destul
de reuşit. Iar furnica cenuşie nu prea avea de ce se plânge,
1130
căci fusese primul sacrificiu pe altarul artei insectelor.
Văzând asta, furnicile au fost cuprinse de frenezie
creatoare. Între cele care testează focul, cele care
desenează, cele care studiază pârghia apare o emulaţie
rară.
Totul li se pare posibil. Societatea lor, pe care şi-o
închipuiau totuşi ajunsă la apogeul politic şi tehnologic, se
dovedeşte brusc foarte întârziată.
Cele douăsprezece exploratoare şi-au găsit acum
fiecare domeniul predilect. Prinţesa 103 le oferă impulsul
necesar şi experienţa. 5 a devenit principala ei asistentă. 6
este cea mai pricepută dintre inginerii focului. 7 este
pasionată de desen şi pictură. 8 studiază pârghia şi 9,
roata. 10 redactează feromonul-memorie zoologic despre
obiceiurile Degetelor. 11 este interesată de arhitectură şi de
diferitele moduri de a construi un cuib. 12 este atrasă de
arta navigaţiei şi ia note despre diferitele lor ambarcaţiuni
fluviale. 13 reflectează la noile lor arme, crenguţa aprinsă,
cuirasatul-ţestoasă... 14 e interesată de dialogul cu speciile
străine. 15 disecă şi gustă noile alimente pe care le-au
cunoscut în cursul periplului. 16 se străduieşte să
cartografieze diferitele piste pe care au mers ca să ajungă
până acolo.
Prinţesa 103 vorbeşte de ceea ce ştie despre Degete.
Vorbeşte de televiziunea care transmite poveşti care nu
sunt adevărate. 10 reia feromonul-memorie zoologic ca să
consemneze noile informaţii despre Degete:
ROMANE.
Degetele inventează uneori poveşti neadevărate pe care
le numesc romane sau scenarii.
Inventează personajele, inventează decorurile,
inventează regulile unor lumi fictive.
Or, lucrurile despre care vorbesc nu există nicăieri sau
aproape nicăieri.
1131
 Ce interes au ca să vorbească despre ceea ce nu
există?
Doar ca să istorisească poveşti frumoase.
E o formă de artă.
Cum sunt construite aceste poveşti?
După filmele pe care le-a văzut 103, se pare că ascultă
de aceleaşi reguli ca şi bancurile, acele mici anecdote
misterioase care provoacă starea de "umor".
E destul să aibă un început, un mijloc şi un sfârşit
neaşteptat.
Prinţul 24 o ascultă cu atenţie pe Prinţesa 103 şi,
chiar dacă nu-i împărtăşeşte în întregime entuziasmul faţă
de descoperirea lumii Degetelor, îi vine ideea de a povesti
ce-i spusese despre Degete, dar punând în scenă sub forma
unei poveşti adevărate, un "roman".
În realitate, Prinţul 24 doreşte să creeze primul roman
feromonal al furnicilor. Vede totul foarte bine. O saga a
Degetelor, construită în maniera marilor povestiri
mirmeceene. Cu noua sa sensibilitate de sexuat, se simte
în stare să imagineze o poveste de aventuri pornind de la
ceea ce crede că înţelege despre Degete.
A şi găsit titlul, unul foarte simplu: Degetele.
Prinţesa 103 se duce să examineze pictura lui 7.
Artista îi declară că are nevoie de pigmenţi coloraţi
diferit. 103 îi sugerează să folosească polenul pentru
galben, iarba pentru verde şi petalele macilor pentru roşu.
7 le amestecă cu salivă ca să lege totul şi, cu alte două
furnici pe care le-a convins s-o ajute, începe să reprezinte,
pe o frunză de platan, lunga procesiune a contra-cruciadei.
Desenează trei furnici apoi, în depărtare, o sferă roz pe care
reuşeşte s-o coloreze amestecând cretă şi o petală de mac
tocată. Cu polen trasează o linie între furnici şi Degete.
E focul. Focul este o legătură între Degete şi furnici.
Contemplând opera lui 7, Prinţesa 103 are o idee. În
1132
loc să numească expediţia lor contra-cruciadă, de ce să nu-
i zică "Revoluţia Degetelor"? In fond, cunoaşterea lumii
Degetelor ar duce cu siguranţă la răsturnări spectaculoase
în societatea furnicilor, iar acest titlu este deci mai potrivit.
Disputele continuă în jurul focului. Insectele care se
tem de jăratic cer să fie stins şi să fie tabu pentru vecie. Se
iscă o ceartă între cei care susţin şi cei care sunt împotriva
focului.
Prinţesa 103 nu reuşeşte să le separe pe antagoniste.
Trebuie să aştepte să se înregistreze trei morţi ca să se
poată relua în mod serios dezbaterea. Câteva strigă cu
insistenţă că focul este tabu. Altele răspund că e vorba de o
evoluţie modernistă şi că dacă Degetele îl folosesc fără să le
fie frică de el, e logic ca şi furnicile să facă la fel. Spun că
decretând focul tabu, au pierdut mult timp în evoluţia lor
tehnologică. Dacă, în urmă cu peste o sută de milioane de
ani, furnicile ar fi studiat în mod obiectiv focul, dacă ar fi
cântărit cu seriozitate ce are bun şi ce are rău, poate că şi
ele ar fi avut acum "artă", "umor" şi "dragoste".
Cele care sunt împotriva focului răspund că, după
cum a dovedit-o trecutul, folosind focul se putea distruge
dintr-o dată o întreagă porţiune de pădure. Furnicile,
pretind ele, nu sunt destul de experimentate ca să-l
folosească în mod inteligent. Cele care susţin focul
ripostează că de când mânuiesc focul, nu s-a produs nici o
pagubă. Le-au învins pe furnicile pitice şi au reuşit să
fabrice tot felul de paste şi de produse ciudate care trebuie
acum studiate.
Se cade deci de acord să se continue studierea focului
dar sporind măsurile de securitate. Se va săpa un şanţ în
jurul jăraticului pentru ca focul să nu se propage prea uşor
la acele de pin care acoperă solul. Un incendiu se aprinde
foarte repede...
O furnică care susţine focul a avut ideea să frigă o
1133
bucată de lăcustă şi le anunţă că această carne e mult mai
bună aşa. Nu are timp însă să le dea şi celorlalte să guste,
căci unul dintre picioare, pe care l-a apropiat prea mult de
vatră, ia foc şi, în câteva secunde, insecta se topeşte cu
delicioasa cină în stomac.
Prinţesa 103 urmăreşte toată această agitaţie.
Descoperirea Degetelor şi a obiceiurilor lor constituie
pentru toate o bulversare atât de mare încât nu ştiu cu ce
să mai înceapă. 103 se gândeşte că sunt puţin cam ca
acele insecte însetate care, zărind o băltoacă de apă, se
reped, beau prea repede şi mor imediat. E mai bine să bei
progresiv ca să-ţi reobişnuieşti organismul.
Dacă cei din Revoluţia Degetelor nu iau seama, e
posibil ca totul să degenereze, iar 103 nu ştie în ce sens.
Nu poate decât să constate că e prima noapte în care,
cu un întreg grup de semene, nu doarme deloc. Soarele e în
interior şi, printr-o fisură a cavernei, vede noaptea de
afară.

14. A DOUA ZI A REVOLUŢIEI FURNICILOR

Noaptea a trecut. Soarele urcă pe cer lent ca în toate

zilele în care e hotărât să facă asta.
E şapte dimineaţa şi liceul din Fontainebleau începea
a doua zi a revoluţiei.
Julie încă mai dormea.
Îl visa pe Ji-woong, care îi desfăcea unul câte unul
nasturii de la bluză, apoi îi descheia sutienul în care avea
sânii strânşi, o dezbrăca lent şi, în sfârşit, îşi lipea buzele
de buzele ei. Asta o trezi brusc.
- Julie s-a trezit, veniţi repede, zise cineva. O mână o
ajută să se ridice.
Julie constată că dormise afară în mijlocul unor
grămezi de cartoane şi de hârtii vechi aşezate chiar pe
1134
peluză. Întrebă unde se află şi ce se petrecea. În jurul ei
erau cuibăriţi oameni necunoscuţi, cel puţin vreo douăzeci,
care păreau că vor s-o protejeze.
Văzu mulţimea, îşi aminti totul şi simţi o durere
puternică de cap.
Cei Şapte Pitici o duseră la poarta mare de la intrare.
Leopold ridică o parte de cuvertură şi Julie zări poliţişti
care atacau. Fetele de la clubul de aikido puseră din nou în
funcţiune furtunele cu apă şi poliţiştii fură respinşi.
Aproape că devenise o rutină. Victoria era din nou de
partea asediaţilor.
Julie fu dusă mai mult pe sus pe balconul de la primul
etaj şi începu să vorbească.
- În dimineaţa asta, forţele de ordine au încercat din
nou să ne alunge de-aici. Îi jenăm pentru că am creat un
spaţiu de libertate care a scăpat de sub controlul ordinii
stabilite. Acum dispunem de un laborator formidabil ca să
încercăm să facem ceva cu vieţile noastre.
Julie înaintă până la marginea balconului şi adăugă:
- Să inventăm o nouă formă de revoluţie, o revoluţie
fără violenţă, o revoluţie care va propune noi viziuni ale
societăţii. Revoluţia este înainte de orice un act de
dragoste, spunea pe vremuri Che Guevara. El n-a reuşit,
dar noi vom încerca.
- Mda, revoluţia asta e şi e revoluţia periferiei şi a
tinerilor care s-au săturat de poliţai. Ar fi trebuit să le dăm
la cap! strigă cineva.
Altă voce zise:
- Nu, această revoluţie e revoluţia ecologiştilor
împotriva poluării şi a experienţelor nucleare.
- Ba e revoluţia împotriva rasismului, spuse a treia
voce.
-Nu, este o revoluţie a claselor împotriva deţinătorilor
marelui capital, protestă altcineva. Ocupăm acest liceu
1135
pentru că este simbolul exploatării poporului de către
burghezi.
Se produse zarvă. Mulţi voiau să recupereze această
manifestare în profitul unor cauze diferite şi uneori opuse.
În unele priviri se putea vedea deja ura.
- Sunt ca o turmă fără păstor şi fără ţintă. Sunt gata
să facă orice. Atenţie, pericol! murmură Francine la
urechea prietenei sale.
- Trebuie să definim o dată pentru totdeauna sensul
revoluţiei noastre ca să nu mai poată fi însuşită, conchise
Ji-woong.
Julie se afla în încurcătură.
Ridică mâinile ca să domolească mulţimea.
- Nu. Nu. Să nu ne dispersăm din cauza acestor cauze
vechi care au arătat deja cât sunt de sterile. O revoluţie
nouă are nevoie de obiective noi.
Nici o reacţie.
- Da. Suntem ca furnicile. Mici, dar puternici prin
unirea noastră. Chiar ca nişte furnici. Privilegiem
comunicarea şi invenţia faţă de formalism şi de
mondenităţi. Suntem ca furnicile. Nn ne este teamă să-i
atacăm pe cei mari, să atacăm citadelele cele mai greu de
cucerit căci, împreună suntem mai puternici. Furnicile ne
arată un drum de urmat care s-ar putea dovedi benefic.
Oricum are avantajul că nu a fost testat niciodată.
Mişcare în rândul mulţimii sceptice. Maioneza nu se
închega! Julie continuă:
- Furnicile propun nu mimai nişte valori diferite, ci şi o
organizare socială diferită, o comunicare diferită, o
gestionare a relaţiilor între indivizi diferiţi.
- Şi poluarea?
- Şi rasismul?
- Şi lupta claselor?
- Şi problemele periferiei?
1136
 .- Da, au dreptate, strigară deja unii dintre cei
prezenţi.
Julie îşi aduse aminte de o frază din Enciclopedia
cunoaşterii relative şi absolute: "Atenţie la mase. În loc să
depăşească calităţile fiecăruia, mulţimea tinde să le
micşoreze. Coeficientul de inteligenţă al unei mulţimi este
inferior sumei coeficienţilor indivizilor care o compun. Când
e vorba de mulţime, nu mai e valabil 1 + 1 = 3, ci 1 + 1 =
0,5".
O furnică zburătoare trecu pe lângă Julie. Ea
consideră venirea insectei ca o aprobare a naturii.
- Aici este Revoluţia furnicilor şi numai Revoluţia
furnicilor.
Urmă un moment de ezitare. Acum se hotăra totul.
Dacă nu mergea, Julie era pregătită să renunţe la tot.
Julie făcu semnul victoriei cu degetele şi furnica
zburătoare se aşeză pe unul din degetele ei. Toţi au fost
impresionaţi de acest lucru. Dacă chiar şi insectele o
aprobau...
- Julie are dreptate. Trăiască Revoluţia furnicilor!
strigă Elisabeth, lidera amazoanelor, fostele membre ale
clubului de aikido.
- Trăiască Revoluţia furnicilor, reluară cei Şapte Pitici.
Trebuia să-i ţină în priză:
- Unde sunt vizionarii?
De data asta nu au mai fost ezitări. Mulţimea reluă
sloganul:
- Noi suntem vizionarii!
- Unde sunt inventatorii?
- Noi suntem inventatorii! Julie intonă:
Noi suntem noii vizionari,
Noi suntem noii inventatori!
Noi suntem micile furnici care ronţăie vechea lume
sclerozată!
1137
 Urmă un entuziasm general. Mulţimea începu să cânte
încântată imnul furnicilor.
Cei care nu fuseseră însă de acord scuipară în jos şi
murmurară injurii dar, simţind că sunt în minoritate, nu
îndrăzniră să mai insiste.
Julie îşi zise că trebuia să canalizeze mulţimea. Să-i
extragă energia şi s-o canalizeze ca să obţină ce era mai
bun ca să construiască. Problema era că nu ştia ce să
construiască.
Deodată cineva veni în fugă şi murmură la urechea
fetei:
- Poliţiştii au blocat tot perimetrul, în curând nu vom
mai putea ieşi.
Se auzi rumoarea mulţimii.
Julie luă microfonul şi zise:
- Am fost anunţată că poliţiştii au blocat perimetrul
din jur. Ne aflăm aici ca pe o insulă pustie şi totuşi în
centrul unui oraş modern. Cei care vor să plece, ar fi bine
să se hotărască imediat, mai înainte ca acest lucru să
devină imposibil.
Trei sute de persoane se îndreptară spre poarta mare
de fier. Cei mai mulţi erau oameni mai maturi care se
temeau de îngrijorarea familiilor lor, oameni pentru care
munca lor avea mult mai multă importanţă decât ceea ce,
la urma urmelor, pentru ei nu fusese decât o distracţie.
Mai erau şi tineri care se temeau de reacţia părinţilor după
o noapte în care nu veniseră acasă, fără să anunţe, şi alţii
cărora le plăcea foarte mult rock-ul, dar pe care îi durea în
cot de acea revoluţie a furnicilor.
În sfârşit curtea şcolii fu părăsită şi de liderii care
susţinuseră ecologia, periferia, lupta claselor şi care
încercaseră să confişte manifestarea.
Poarta fu deschisă. Afară, poliţiştii se uitară indiferenţi
la cei care plecau.
1138
 - Şi acum, când am rămas numai oameni de bună
voinţă, să înceapă cu adevărat distracţia! exclamă Julie.

115. ENCICLOPEDIE

UTOPIA INDIENILOR DIN AMERICA: Indienii din

America de Nord, indiferent de felul lor, au aceleaşi
principii.
Mai întâi, se consideră ca făcând parte integrantă
din natură şi nu stăpâni ai naturii. După ce epuizau
vânatul dintr-o zonă, tribul lor migra pentru ca vânatul
să se poată reconstitui. Astfel intervenţia lor nu epuiza
Pământul.
În sistemul de valori al indienilor, individualismul
era mai curând sursă de ruşine decât de mândrie. Era
obscen să faci ceva numai pentru tine. Nu posedau
nimic, nu aveau drepturi asupra nici unui lucru. Chiar
şi în zilele noaste, un indian cure cumpără o maşină
ştie că va trebui să i-o împrumute primului indian care
i-o va cere.
Copiii lor erau educaţi fără constrângeri. De fapt,
se autoeducau.
Descoperiseră altoirea plantelor pe care o foloseau
pentru a obţine porumb hibrid. Descoperiseră principiul
de a face impermeabile pânzele cu ajutorul unei seve de
hevea. Ştiau să fabrice haine din bumbac a căror fineţe
era inegalabilă în Europa. Cunoşteau efectele benefice
ale aspirinei (acidul salicilic), al chininei...
În societatea indiană din America de Nord nu
exista putere ereditară şi nici putere permanentă.
Pentru fiecare decizie, fiecare îşi expunea punctul de
vedere în cadrul unui consiliu al tribului, pow-wow. Era
înainte de orice (şi cu mult înaintea revoluţiilor
republicane europene) un regim de adunare. Dacă
1139
majoritatea nu avea încredere în şef, acesta se retrăgea
singur.
Era o societate egalitară. Sigur, exista un şef, dar
nu erai şef decât dacă oamenii te urmau în mod
spontan. A fi lider era o problemă de încredere. O
decizie luată în pow-wow nu era obligatoriu să fie
respectată decât de cei care votaseră pentru această
decizie. Ca şi cum la noi, o lege n-ar fi respectată decât
de cei care ar considera-o dreaptă! Chiar şi în perioada
splendorii lor, amerindienii nu au avut niciodată o
armată formată din soldaţi de meserie. Toată lumea lua
parte la bătălie atunci când era nevoie, dar războinicul
era înainte de orice recunoscut socialmente ca vânător,
cultivator şi tată de familie.
În sistemul indian, orice viaţă, indiferent de forma
ei, merită să fie respectată. Menajau deci viaţa
duşmanilor lor pentru ca şi ei să facă la fel. Mereu
această idee de reciprocitate: ce ţie nu-ţi place, altuia
nu-i face.
Războiul era considerat ca un joc unde trebuia să-ţi
arăţi curajul. Nu se dorea distrugerea fizică a
adversarului. Unul dintre scopurile luptei războinice era
mai ales atingerea inamicului cu extremitatea
bastonului cu capăt rotund. Era o onoare mai mare
decât a-l ucide. Se numărau "atingerile". Lupta se oprea
la prima vărsare de sânge. Rareori existau morţi.
Principalul obiectiv al războaielor interindiene
consta în a fura caii inamicului. Din punct de vedere
cultural, le-a fost greu să înţeleagă războiul de masă
practicat de europeni. Au fost foarte surprinşi când au
văzut că albii omorau pe toată lumea, inclusiv bătrâni,
femei şi copii. Pentru ei nu era numai îngrozitor, era
mai ales aberant, ilogic, de neînţeles. Totuşi, indienii
din America de Nord au rezistat relativ multă vreme.
1140
 Societăţile sud-americane au fost mai uşor de
atacat. Era destul să fie tăiat capul regelui pentru ca
societatea să se prăbuşească. Aceasta este marea
slăbiciune a sistemelor cu ierarhie şi administraţie
centralizată. Sunt dominate prin monarh. În America
de Nord, societatea avea o structură mai disparată. Toţi
acei cow-boy au avut de-a face cu sute de triburi care
migrau. Nu exista un mare rege nobil, ci sute de şefi în
mişcare. Dacă albii reuşeau să "îmblânzească" sau să
distrugă un trib de o sută cincizeci de persoane, erau
nevoiţi să atace din nou alt trib de o sută cincizeci de
persoane.
Cu toate astea a fost un mare masacru. În 1492,
amerindienii erau zece milioane. În 1890, erau o sută
cincizeci de mii, cei mai mulţi murind de boli aduse de
occidentali.
La bătălia de la Little Big Horn, de la 25 iunie
1876, s-a putut vedea cea mai mare adunare de indieni:
zece până la douăsprezece mii de indivizi dintre care
trei-patru mii de războinici. Armata amerindiană a
înfrânt armata generalului Custer. Dar era greu să
hrăneşti atâtea persoane pe un teritoriu mic. După
victorie, indienii s-au despărţit. Considerau că, după ce
au suferit o astfel de umilire, albii nu vor mai îndrăzni
niciodată să nu-i respecte.
În realitate, triburile au fost reduse unul după
altul. Până în 1900, guvernul american a încercat să le
distrugă. După 1900, a crezut că amerindienii se vor
integra în melting-pot precum negrii, irlandezii,
italienii.
Dar asta era o viziune redusă. Amerindienii nu
vedeau deloc ce-ar fi putut să înveţe de la sistemul
social şi politic occidental pe care îl considerau cu mult
mai puţin evoluat decât al lor.
1141
Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

116. ARTA

Imediat ce lumina soarelui de afară se face mai

puternică decât lumina jăraticului din interior, furnicile se
grupează pe mal, apoi pornesc spre pământurile întinse din
vest.
Sunt doar vreo sută, dar au impresia că pot,
împreună, să schimbe lumea. Prinţesa 103 este conştientă
că după ce s-a lansat într-o cruciadă în urma căreia a
descoperit misterioasa ţară a Degetelor, acum face alta în
sens invers ca să explice celorlalte această misterioasă ţară
a Degetelor şi să ajute astfel la evoluţia civilizaţiei sale.
Un vechi proverb mirmeceean spune: Tot ce pleacă
într-o direcţie, se întoarce din direcţia opusă.
Degetele n-ar fi în stare să înţeleagă acest gen de
proverb şi Prinţesa 103 îşi zice că furnicile au totuşi o
cultură specifică.
Cohorta traversează câmpii urât mirositoare, unde
ploile de samare, acele fructe de frasin şi de ulm, sunt ca
nişte căderi de stânci prăvălite din cer. Trec prin păduri de
ferigi care invadează totul Roua le biciuieşte pe furnici şi
face să le cadă antenele lipicioase pe obraji.
Toate se străduiesc să păstreze jăraticul protejându-l
cu frunze. Numai Prinţul 24, care refuză să venereze ca
celelalte lumea Degetelor, rămâne mai la o parte,
Străduindu-se să rămână în simbioză numai cu lumea lui.
E dimineaţă şi căldura devine sufocantă. Când
canicula devine insuportabilă, furnicile se refugiază la
adăpostul unei buturugi scobite.
1142
 Tehnicienele focului ard ceva urât mirositor. O
gărgăriţă întreabă ce este şi i se răspunde că e coleopteră.
Fiind ea însăşi coleopteră, insecta nu insistă şi, ca să se
destindă, se duce să mănânce câteva turme de purici de
frunze care treceau pe-acolo.
7 începe o frescă mare în mărime naturală unde are de
gând să reprezinte procesiunea "revoluţia Degetelor". Ca să
reproducă bine forma exactă a fiecărei insecte, le cere să
pozeze în faţa focului şi le reproduce umbrele pe frunză.
Problema e menţinerea pigmenţilor. Imaginea ameninţă să
se şteargă dintr-un minut în altul. Se ajută cu salivă dar
asta nu face decât să dilueze nuanţele. Trebuie căutat
altceva.
7 reperează un limax pe care îl asasinează cu voioşie
în numele artei. Testează balele de limax. Efectul obţinut
este superior celui al salivei sale. Balele de limax nu
diluează pigmenţii şi se usucă întărindu-se. E un lac
excelent.
Prinţesa 103 vine să vadă şi spune că, da, asta este
arta. Acum îşi aduce bine aminte, arta înseamnă fabricarea
de desene şi de obiecte care nu folosesc la nimic, dar care
seamănă cu ceea ce există deja. Arta este încercarea de a
reproduce na tura, rezumă 7 din ce în ce mai inspirată.
Furnicile lichidaseră primul mister al Degetelor. Mai
aveau de descoperit "umorul" şi "dragostea".
7 este cuprinsă de o exaltare care o îndeamnă să se
cufunde şi mai profund în munca ei. Lucrul cel mai
formidabil în artă este că cu cât faci mai multe descoperiri,
cu atât apar mai multe probleme noi şi pasionante.
7 se întreabă cum să reproducă efectul de profunzime
al teritoriilor vizitate. Şi se mai întreabă cum să surprindă
în imagine decorurile vegetale din jur.
Prinţul 24 şi 10 o ascultă pe Prinţesa 103 care le
vorbeşte despre Degete.
1143
 SPRÂNCENE:
Degetele au ceva foarte practic la nivelul ochilor, adică
sprâncenele.
E vorba de o linie de peri situată deasupra ochilor şi
care opreşte apa de ploaie.
Dar dacă asta se dovedeşte insuficient, mai au ceva:
cavităţile lor oculare sunt uşor înfundate în raport cu
capul, ceea ce face ca apa să cadă în jurul ochilor, nu în ei.
10 ia notiţe.
Dar 103, care a observat foarte bine, spune că asta nu
e tot.
LACRIMI:
Ochii Degetelor au şi lacrimi. E un sistem de injectare
de salivă oculară care permite lubrifierea şi în acelaşi timp
spălarea lor.
Datorită pleoapelor, un fel de perdele mobile care cad
la fiecare cinci secunde, ochii lor sunt în permanenţă
acoperiţi de o peliculă fină lubrifiantă transparentă care îi
protejează de praf, de vânt, de ploaie şi de frig.
Astfel încât Degetele au totdeauna ochii curaţi fără să
aibă nevoie să-i frece sau să-i lingă.
Furnicile încearcă să-şi imagineze aceşti ochi foarte
complicaţi ai Degetelor. Dar le vine greu să-şi reprezinte un
organ atât de complex.

117. SĂ FIARBĂ ÎN SUC PROPRIU

- Pari preocupat, emise computerul. Tot din cauza

piramidei din pădure?
Ca întotdeauna, Maximilian fu uimit de calităţile acelei
maşini capabilă să treacă drept un interlocutor adevărat
doar legând frazele între ele.
-Nu. De data asta e vorba de o răzmeriţă într-un liceu,
răspunse Maximilian.
1144
 - Vrei să vorbeşti despre asta?
Maximilian se scărpină în barbă gânditor. Apoi
descrise problemele de la liceu şi computerul îi propuse să
facă pentru el cercetări în istoria asediilor fortăreţelor din
Evul Mediu. Cu ajutorul modemului, maşina se branşă pe
reţeaua de enciclopedii istorice: şi îi prezentă imagini şi
texte.
Maximilian urmări uluit imaginile care defilau pe
ecran. Existau sute de tehnici de asediu. Trebuia să o
inventeze pe cea care corespundea cuceririi unui liceu de
beton în formă pătrată, din timpul nostru.
Sună telefonul. Prefectul voia să ştie cum se prezenta
situaţia. Comisarul Linart îl informă că manifestanţii erau
blocaţi în liceu, împresuraţi de poliţie, şi că nimeni nu mai
putea să intre sau să iasă.
Prefectul îl felicită. Lucrul cel mai important era să
împiedice ca răzmeriţa să ia amploare.
Comisarul Linart îşi anunţă intenţia de a pune la
punct o tehnică de asalt pentru cucerirea liceului.
- Nici vorbă! exclamă înspăimântat prefectul. Sper că
nu vrei să transformi nişte mici zurbagii în martiri?
- Dar vorbesc de răsturnarea lumii, de revoluţie. Toţi
oamenii din cartier aud discursurile instigatoarei lor şi
sunt îngrijoraţi. Am promit plângeri oficiale. În plus, zi şi
noapte, cântecele lor împiedică pe toată lumea să doarmă...
- Nu există problemă care să nu se rezolve, insistă
prefectul. Totul este să aplici o anumită tactică: să nu faci
nimic şi să-i laşi să fiarbă în suc propriu. Aşa că lasă-i să
fiarbă în suc propriu, dragul meu Linart. Timpul este
duşmanul lor cel mai mare. Prefectul sublinie faptul că de
fiecare dată când îşi trimitea oamenii să atace, Linart suda
şi mai mult rândurile asediaţilor şi îi făcea şi mai solidari.
Mai bine să-i lase în pace şi până la urmă se vor sfâşia
între ei, ca nişte şobolani închişi într-o cutie.
1145
 - Să ştii, dragul meu Maximilian, că e foarte greu să
trăieşti în societate. Societatea începe deja să devină dificilă
când într-un apartament locuieşte mai mult de o persoană.
Cunoşti multe perechi care nu se ceartă? Închipuie-ţi
atunci ce înseamnă ca cinci sute de oameni să trăiască
într-un liceu blocat! Probabil că deja au început să se certe
pentru apă, pentru lucruri furate, din cauza televizorului
care s-a stricat sau din cauza unora care fumează lângă
alţii care nu suportă fumul. E greu să trăieşti în grup.
Acolo va fi în curând un adevărat iad.

118. REGULILE REVOLUŢIEI

Julie se duse în laboratorul de biologie şi sparse toate

sticlele pentru experienţe. Eliberă apoi şoarecii albi care
foloseau drept cobai şi broaştele ţestoase.
Un ciob de sticlă o răni la antebraţ şi supse sângele
care picura.
Apoi se refugie în sala în care profesorul de istorie o
provocase să inventeze o revoluţie fără violenţă capabilă să
schimbe lumea.
Singură în clasa pustie, Julie consultă Enciclopedia
cunoaşterii relative şi absolute în căutarea pasajelor care
se refereau la revoluţii.
Era obsedată de o frază din lecţia de istorie: "Cei care
n-au înţeles greşelile trecutului sunt condamnaţi să le
repete".
Răsfoi cartea în căutarea tuturor experienţelor
posibile. Trebuia să afle cum reuşiseră sau nu reuşiseră
ceilalţi şi să-şi facă revoluţia să beneficieze de această
experienţă. Poate că toţi acei utopişti din trecut nu
muriseră degeaba. Poate că putea să profite de eşecurile şi
de iniţiativele lor.
Julie devoră istoria revoluţiilor cunoscute şi cea a
1146
revoluţiilor necunoscute consemnată de Edmond Wells.
Revoluţia din Chengdu, cruciada copiilor... Revoluţia din
Renania şi cea a Urechilor-Lungi din Insula Paştelui. Până
la urmă, revoluţia era o materie ca oricare alta, care nu
figura în cadrul examenului de la bac, dar foarte
interesantă şi care putea să fie studiată ca atare.
Vru să ia notiţe. La sfârşitul cărţii erau pagini albe la
începutul cărora scria: "Notează aici propriile tale
descoperiri". Edmond Wells se gândise la toate. Realizase o
adevărată lucrare interactivă. Citeşti şi pe urmă scrii chiar
tu. Julie scrise: "Contribuţia lui Julie Pinson. Cum să
reuşeşti în mod practic o revoluţie. Fragmentul nr. 1,
adăugat după experienţa la liceul din Fontainebleau.
Consemnă în scris concluziile şi părerile despre viitor.
Regula revoluţionară nr. 1: Concertele de rock degajă
destulă energie şi generează destulă antipatie ca să
provoace mişcări de mulţime de tip revoluţionar.
Regula revoluţionară nr. 2: O singură persoană nu
este de ajuns ca să mânuiască o mulţime. Deci, în fruntea
unei revoluţii trebuie să fie cel puţin şapte-opt persoane.
Măcar pentru a avea timp de reflecţie şi de odihnă.
Regula revoluţionară nr. 3: Este posibil să conduci o
mulţime în timpul unei confruntări divizând-o în grupuri
mobile, având fiecare în fruntea lui un şef care să dispună
de mijloace de comunicare rapide cu ceilalţi şefi.
Regula revoluţionară nr. 4:O revoluţie reuşită provoacă
neapărat invidii. Trebuie cu orice preţ să se evite
confiscarea revoluţiei de la cei care au inventat-o. Chiar
dacă nu se ştie exact ce este revoluţia, trebuie neapărat
ştiut ceea ce nu este. Revoluţia noastră nu este violentă.
Revoluţia noastră nu e dogmatică. Revoluţia noastră nu e
înrudită cu nici o veche revoluţie.
Chiar era sigură de asta? Bifă această ultimă frază.
Până la urmă, ar fi vrut s-o înrudească cu o veche revoluţie
1147
cu condiţia să găsească una simpatică. Dar existaseră în
trecut revoluţii "simpatice"?
Luă iar Enciclopedia de la început. Niciodată nu fusese
o elevă atât de asiduă. Învaţă pe de rost pasaje întregi.
Studie revolta lui Spartacus, Comuna din Paris, revolta lui
Zapata din Mexic, revoluţiile din 1789 din Franţa şi din
1917 din Rusia, cea a cipailor din India... Existau
constante. În general, la originea revoluţiilor existaseră
numai sentimente bune. Apoi apărea totdeauna un
şmecheraş care profita de confuzia generală ca să confişte
elanul tuturor şi să instaureze tirania. Utopiştii erau
masacraţi în timpul acţiunii şi serveau drept martiri peste
care îşi aşezau jilţurile aceşti şmecheraşi. Che Guevara
fusese asasinat, dar Fidel Castro domnise. Leon Troţki,
creatorul Armatei Roşii, fusese asasinat, dar Iosif Stalin
domnise. Danton fusese asasinat, dar Robespierre
domnise.
Julie îşi spuse că în lume nu exista morală, nici în cea
a revoluţiilor. Mai citi câteva pasaje şi îşi zise că, dacă
exista un Dumnezeu, probabil că avea foarte mare respect
faţă de om dacă îi lăsa atâta liber arbitru şi îi permitea să
făptuiască un număr atât de mare de nedreptăţi.
Deocamdată, revoluţia ei era o bijuterie nou-nouţă pe
care trebuia s-o apere de prădătorii interni şi externi. Îi
îndepărtase pe confiscatorii din prima zi, dar ştia că alţii
puteau să apară dintr-un moment în altul. Trebuia să te
porţi dur înainte de a-ţi putea permite luxul blândeţii. Şi,
din deducţie în deducţie, ajunse la concluzia că statele
precare nu-şi pot permite deliciile exerciţiului democraţiei.
Să fii mână forte era o datorie, chiar dacă mai târziu
slăbeai frâul, pe măsură ce comunitatea învăţa să se
autoadministreze.
Zoe intră în clasă. Aduse o pereche de blugi, un
pulover şi o cămaşă albastră.
1148
 - Nu mai poţi să te plimbi de colo-colo cu rochia ta de
fluture. Îi mulţumi lui Zoe,. luă hainele, închise acea
enciclopedie de care nu se mai despărţea şi plecă spre
duşuri. Sub apa fierbinte, Julie se frecă cu un săpun tare,
vrând parcă să-şi smulgă vechea piele.

119. MIJLOCUL POVEŞTII

Acum Julie Pinson era curată. Îmbrăcă hainele aduse

de Zoe. Blugii erau albaştri, la fel şi cămaşa. Pentru prima
dată în viaţa ei nu mai era îmbrăcată în negru.
Şterse cu mâna aburul de pe oglinda chiuvetei şi, tot
pentru prima dată, îşi zise că e frumoasă. În orice caz, nu
arăta rău deloc. Se privi în oglindă. Şi asta îi dădu o idee.
Apropie, deschisă larg, Enciclopedia cunoaşterii
relative şi absolute, şi constată nu numai că Enciclopedia
era simetrică în modul de aranjare al capitolelor, ci şi că
unele fraze întregi erau lizibile.

PARTIDA A TREIA
CARO

120. ENCICLOPEDIE

CÂND TREBUIE SĂ PLANTEZI: Când întreprinzi

ceva, nu trebuie să te înşeli asupra momentului
potrivit. Înainte e prea devreme, după e prea târziu.
Cazul e foarte clar în ceea ce priveşte legumele. Dacă
vrei să ai o grădină de legume, e neapărat necesar să
cunoşti momentul propice plantării şi recoltării lor.
Sparanghelul: se plantează în martie şi se
1149
recoltează în mai.
Vinetele: se plantează în martie (bine expuse la
soare şi se recoltează în septembrie.
Sfecla roşie: se plantează în martie şi se recoltează
în octombrie.
Morcovul: se plantează în martie şi se recoltează în
iulie.
Castravetele: se plantează în aprilie şi se recoltează
în septembrie.
Ceapa: se plantează în septembrie şi se recoltează
în mai.
Prazul: se plantează în septembrie şi se recoltează
în iunie.
Cartoful: se plantează în aprilie şi se recoltează în
iulie.
Tomatele: se plantează în martie şi se recoltează în
septembrie.

Edmond Wells.
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

121. FRÂU LIBER

Revoluţia Degetelor progresează, alune când ca un

şarpe printre bălării. Ocoleşte câteva plante de sparanghel
sălbatic. Prinţesa 103 se află în fruntea micii mulţimi
pestriţe. Pentru că timpul se răcoreşte, furnicile urcă într-
un pin înalt şi se adăpostesc într-o gaură a scoarţei,
probabil un cuib de veveriţă părăsit.
În acel adăpost, Prinţesa 103 vorbeşte mai departe de
Degete. Relatările ei devin din ce în ce mai epice. 10 începe
să redacteze un feromon-memorie complet despre tema
zilei.
1150
 FIZIOLOGIA DEGETELOR
Degetele nu sunt în realitate numai extremitatea
picioarelor lor. În loc să aibă ca noi, două gheare la capătul
fiecăruia dintre cele şase picioare ale noastre, sunt dotate
cu o terminaţie tentaculară cu cinci extremităţi.
Fiecare Deget se articulează în trei bucăţi, ceea ce-i
permite să adopte forme diferite şi să se joace cu celelalte.
Cu două Degete pot să formeze un cleştişor. Strângând cele
cinci Degete, pot să formeze un mic receptacul ca să adune
lichid.
Întinzând un singur Deget, dispun de un pinten cu
capăt rotunjit capabil să strivească pe oricare dintre noi.
Întinzând şi strângând Degetele, au un tăiş. Degetele sunt
un instrument formidabil. Cu Degetele lor, fac lucruri
extraordinare: înnoadă fire, rup frunze...
Degetele sunt, în plus, terminate cu nişte gheare plate,
ceea ce le permite să zgârie sau să taie cu multă precizie.
Dar la fel ca degetele, trebuie să admirăm şi ceea ce ei
numesc "picioare".
Ele permit Degetelor să stea în poziţie verticală pe cele
două picioare din spate fără să cadă. Picioarele lor
calculează în permanenţă echilibrul cel mai bun.
În poziţie verticală pe două picioare!
Toate insectele prezente încearcă să-şi imagineze cum
se poate merge pe două picioare. Sigur, au văzut deja
veveriţe sau şopârle aşezându-se fără să cadă pe picioarele
din spate, dar de aici până la i merge numai pe două
picioare...
5 vrea să încerce să meargă ca Degetele pe cele două
picioare din spate.
Sprijinindu-se de peretele adăpostului cu cele două
picioare mijlocii şi folosind picioarele din faţă ca să rămână
în echilibru, ea reuşeşte să se menţină aproape două
secunde practic dreaptă.
1151
 Toate celelalte insecte contemplă spectacolul.
De acolo de sus, văd ceva mai departe şi zăresc mai
multe lucruri, semnalează ea.
Informaţia o face pe 103 să reflecteze. Prinţesa îşi
punea de mult timp întrebări despre gândirea exotică a
Degetelor. Un moment îşi închipuise că de vină este talia
lor mare, da copacii sunt şi ei foarte înalţi şi nu au televizor
şi nici maşină. Apoi a crezut că configuraţia mâinilor, care
le permite să fabrice obiecte complicate, se află la originea
civilizaţiei lor, dar şi veveriţele au două mâini cu degete şi
nu fabrică nimic cu adevărat interesant.
Poate că felul ciudat în care gândesc Degetele se
datorează menţinerii în echilibru pe cele două picioare din
spate. Cocoţate astfel. văd mai departe. Pe urmă, totul s-a
adaptat: ochii, creierul, felul în care îşi administrează
teritoriile şi până şi ambiţiile.
Într-adevăr, după cunoştinţa ei, Degetele sunt
singurele animale care merg în permanenţă pe cele două
picioare din spate. Nici şopârlele nu stau mai mult de
câteva secunde în această poziţie precară.
Prinţesa 103 încearcă să se ridice pe picioarele din
spate. E foarte greu, articulaţiile gleznelor se răsucesc şi se
albesc din cauza presiunii. Învingându-şi durerea, încearcă
să facă câţiva paşi. Picioarele o dor cumplit şi se arcuiesc.
103 îşi pierde echilibrul şi cade în faţă. Agită zadarnic cele
patru picioare ca să se stabilizeze şi cade pe o parte, abia
reuşind să amortizeze şocul cu picioarele din faţă.
Îşi zice că nu va mai repeta figura.
5, sprijinită pe un trunchi, reuşeşte să se menţină pe
picioare puţin mai mult timp.
Pe două picioare e de-a dreptul fantastic, anunţă ea
celorlalte înainte de a cădea şi ea.

122. DĂ ÎN CLOCOT
1152
 - Totul e foarte instabil!
Erau de acord. Revoluţia trebuia acum susţinută: prin
întronarea disciplinei, stabilirea unor obiective şi
organizare.
Ji-woong sugeră să se facă un inventar complet cu tot
ce conţinea liceul. Câte cearceafuri, câte cuverturi, câte
alimente, totul era important.
Începură prin a se număra. Liceul era ocupat de cinci
sute două zeci şi una de persoane, în timp ce dormitoarele
internatului fuseseră concepute doar pentru două sute de
elevi. Julie propuse să se ridice corturi în centrul peluzei
cu ajutorul cearceafurilor şi al măturilor cu coadă. Din
fericire, dispuneau de un număr mare de astfel de articole.
Trecură la treabă. Tinerilor care voiau să alinieze
corturile, Leopold le spuse să le plaseze în cercuri
concentrice. Ansamblul va forma o spirală având în centru
focul, catargul cu drapel şi totemul furnicilor confecţionat
din poliester.
Pe latura dreaptă a liceului instalară un podium lipind
mai multe birouri. Avea să servească la discursuri şi la
concerte.
Fetele de la clubul de aikido se organizaseră în serviciu
de ordine şi contribuiau la buna funcţionare a revoluţiei.
Paul trecu în revistă rezervele cantinei. Asediaţii nu
vor suferi de foame. Liceul dispune de congelatoare imense
pline cu tone de alimente diverse.
Masa fu servită la cafenea. Un liceu nu era într-adevăr
un loc practic de făcut revoluţie; avea electricitate, telefon,
bucătărie, mese pe care să mănânci, dormitoare unde să
dormi, cearceafuri ca să faci corturi şi toate uneltele
necesare pentru meşterit.
După masă, un băiat urcă pe podium şi începu să
cânte melodii languroase. Perechile începură să danseze
1153
lent pe peluză. Conştienţi că situaţia era efemeră, toţi
încercau să profite. Perechile se sărutau. Julie se uita la ele
încântată şi geloasă în acelaşi timp.
Îşi zise: "Regula revoluţionară nr. 5: În fond, revoluţia
este destul de afrodisiacă".
Apoi se duse în sala de geografie. Voia neapărat să
devină expertă în revoluţie şi deschise Enciclopedia ca să
studieze noi experienţe revoluţionare. Lectura invers în
oglindă îi dezvălui noi texte ascunse printre texte.
Pentru fiecare dintre aceste experienţe, Julie făcu o
notă pe margine, sublinie greşelile şi inovaţiile. Cu multă
asiduitate şi atenţie, Julie spera să descopere marile reguli
revoluţionare şi să găsească ce formă de societate utopică
ar fi putut să funcţioneze aici şi acum.

123. ENCICLOPEDIE

UTOPIA LUI FOURIER: Charles Fourier a fost fiul

unui postăvar născut la Besancon în anul 1772. De la
revoluţia din 1789, el a dat dovadă de ambiţii uimitoare
pentru omenire. A vrut să schimbe lumea. Fourier şi-a
explicat proiectele în 1793 membrilor Directoratului
care au râs de el.
Atunci s-a hotărât să se căsătorească şi a devenit
casier. Când avea timp liber, Charles Fourier îşi cultiva
obsesia căutând o societate ideală pe care a descris-o în
cele mai mici detalii în câteva cărţi printre care şi Noua
Lume industrială şi societară.
Conform acestui utopist, oamenii ar trebui să
trăiască în comunităţi mici de o mie şase sute până la o
mie opt sute de membri. Comunitatea, pe care o
numeşte falangă, înlocuieşte familia. Fără familie, nu
mai există raporturi parentale, nu mai există raporturi
de autoritate. Conducerea este restrânsă la strictul
1154
minim. Hotărârile importante se iau în comun, de la o
zi la alta, în piaţa centrală.
Fiecare falangă este adăpostită într-o casă-cetate
pe care Fourier o numeşte "falanster". El descrie foarte
precis falansterul ideal: un castel de trei până la cinci
etaje. La primul nivel, străzi răcorite vara cu jeturi de
apă şi încălzite iarna cu cămine de mari dimensiuni. În
centru se află un Turn de Ordine, unde sunt instalate
observatorul, clopotul, telegraful Chappe, paznicul de
noapte.
A dorit să se facă încrucişări între lei şi câini ca să
creeze o nouă specie domesticită. Aceşti câini-lei ar fi
servit atât la călărit cât şi la paza falansterului.
Charles Fourier era convins că dacă ideile sale erau
aplicate întocmai peste tot în lume, locuitorii
falansterelor ar cunoaşte o evoluţie naturală, vizibilă pe
organismul lor. Această evoluţie s-ar manifesta în
special prin creşterea unui al treilea braţ la nivelul
pieptului.
Un american a construit un falanster respectând
întocmai planurile lui Fourier. Din cauza problemelor
arhitecturale, încercarea a fost un fiasco total.
Porcăria, cu pereţii ei de marmură, era locul cel mai
îngrijit, dar se uitase să se prevadă uşi şi porcii trebuia
să fie introduşi cu ajutorul macaralelor.
Falanstere aproximative sau comunităţi de acelaşi
gen au fost create de discipolii lui Fourier peste tot în
lume, mai ales în Argentina, în Brazilia, în Mexic şi în
Statele Unite.
La moartea sa, Fourier şi-a renegat toţi discipolii.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III
1155
124. A DOUA ZI A REVOLUŢIEI DEGETELOR

Feromon de alarmă.
Trezirea e bruscă. Ieri seară, toate s-au culcat visând
tehnologiile futuriste ale Degetelor şi infinitatea aplicaţiilor
lor, iar în dimineaţa asta, feromoni înţepători se revarsă
peste tabăra revoluţionarelor pro-Degete. Alarmă.
Prinţesa 103 ridică antenele. De fapt, nu e dimineaţă.
Acea lumină şi acea căldură nu provenea deloc de la
răsăritul soarelui. Furnicile au un mic soare al lor în
adăpostul lemnului de pin. Care se numeşte... incendiu.
Ieri seară, furnicile inginere ale focului au adormit
lăsând jăraticul lângă o frunză uscată. Asta a fost destul ca
s-o aprindă şi, în câteva secunde, au luat foc şi alte frunze.
Nimeni nu a avut timp să reacţioneze. Acum, acele
frumoase lumini irizate galbene şi portocalii s-au
transformat în monştri carnivori luminoşi. Să fugim.
E panică. Toată lumea vrea să iasă cât mai repede din
gaura copacului. Ca lucrurile să fie şi mai complicate, se
dovedeşte că ceea ce luaseră drept un cuib de veveriţă era
într-adevăr un cuib de veveriţă, numai că ceea ce crezuseră
că e muşchi în adâncul scorburii, era de fapt chiar veveriţa.
Trezit de foc, marele animal sare brusc afară din
gaură, răsturnând totul în calea lui şi prăbuşind furnicile
în fundul trunchiului scobit.
Sunt prinse în capcană. Aţâţat de curentul căderii, focul
sporeşte şi le înconjoară cu fum, fum care începe să le
asfixieze.
Prinţesa 103 îl caută cu disperare pe Prinţul 24. Emite
feromoni de apel. 24!
Dar îşi aminteşte. În timpul primei cruciade, biata
creatură se rătăcea tot timpul, indiferent de locul unde se
afla. Focul ia proporţii.
1156
 Fiecare încearcă să se salveze cum poate. Insecte
xilofage sapă pereţii cavernei de lemn cu mandibulele.
Focul creşte în intensitate. Flăcări lungi ating pereţii
interiori. Furnicile care fuseseră în împotriva focului
semnalează că ar fi fost mai bine dacă ar fi fost ascultate:
focul trebuie să rămână tabu. Li se răspunde că nu e
momentul pentru astfel de discuţii. Nu mai are importanţă
cine a avut dreptate şi cine nu, trebuie să-şi salveze cu
orice preţ chitina.
Revoluţionarele pro-Degete încearcă să urce peretele
dar multe cad. Corpurile li se prăbuşesc printre frunzele
uscate aprinse şi ard imediat. Carapacele se topesc.
Totuşi, focul nu prezintă numai inconveniente.
Furnizează un plus de energie insectelor a căror vioiciune
depinde de temperatură
24! emite Prinţesa 103.
Nici urmă de Prinţul 24!
Scena aceasta teribilă îi aminteşte Prinţesei 103 de un
mare moment din filmul Pe aripile vântului, incendiul din
Atlanta. Nu e însă momentul să fie nostalgică după
televiziunea Degetelor. Uite unde a ajuns vrând să le
copieze prea repede.
Nu-l vom găsi. Să încercăm să ieşim de-aici, emite 5 în
confuzia generală.
Şi pentru că Prinţesa 103 pare că vrea. să întârzie în
căutarea sexuatului, 5 o îmbrânceşte şi îi indică o gaură în
lemn făcută de o insectă xilofagă şi astupată deja de o
coleopteră prea mare. Lovesc cu capetele şi împing cu
picioarele ca s-o scoată afară, dar nu au destulă forţă.
103 se gândeşte. Răul pe care îl poate provoca
tehnologia Degetelor prost controlată, poate cu siguranţă
să fie reparat de o altă tehnologie a Degetelor bine
controlată. Cere celor douăsprezece exploratoare să-ia o
crenguţă şi să o introducă în interstiţiu ca s-o folosească ca
1157
pârghie.
Escadra, care fusese martoră rezultatelor nule ale
pârghiei asupra oului gigantic, nu prea se arată
entuziasmată în ciuda strigătelor lui 103. Oricum, nimeni
nu are altă soluţie şi nu e timp de gândit la alte idei.
Furnicile introduc deci crenguţa şi se caţără la capătul
ei ca să facă din ea o pârghie. 8 se lasă să atârne în gol şi
face tracţiuni ca să atârne mai greu. De data asta treaba
merge. Forţa lor e înzecită Coleoptera e scoasă din gaură.
În sfârşit, o ieşire din acel focar.
E ciudat să părăseşti acea lume vie şi caldă ca să dai
afară peste frig şi întuneric. Dar noaptea nu rămâne
întunecoasă multă vreme căci, brusc, întreg copacul se
transformă în torţă. Toată lumea îşi ia picioarele la spinare,
cu antenele lăsate pe spate. Deodată, suflul fierbinte al
unei explozii le aruncă înainte.
În jurul lor, tot felul de insecte fug cuprinse de panică.
Focul şi-a pierdut din timiditate. S-a transformat într-
un monstru imens care se măreşte cotinuu şi se întinde şi,
deşi nu are picioare, se încăpăţânează să le urmărească. 5
simte cum i se aprinde capătul abdomenului şi îl stinge
frecându-l de iarbă.
Natura freamătă şi se împodobeşte cu nuanţe
purpurii. Iarba e roşie, coacşii sunt roşii, pământul e roşu.
Prinţesa 103 aleargă, cu focul roşu pe urmele ei.

125. ÎN PLINĂ FIERBERE

În seara celei de a doua zile, grupurile de rock se

formau spontan şi se succedau pe podium. Cele opt
"furnici" nu mai cântau. Se adunaseră la clubul lor de
muzică şi ţineau sfat.
Julie avea un ton din ce în ce mai hotărât.
- Trebuie să dăm avânt Revoluţiei furnicilor. Dacă nu
1158
acţionăm, evenimentul o să moară. Suntem aici cinci sute
douăzeci şi unu de oameni. Să profităm. Să folosim la
maximum ideile şi imaginaţia tuturor. Trebuie ca împreună
energiile noastre să fie supradimensionate.
Se întrerupse apoi adăugă:
-... 1 + 1 = 3. Asta ar putea să fie deviza Revoluţiei
Furnicilor. Dar asta fusese deja înscris pe drapelul care
flutura în vârful catargului. Redescopereau ceea ce aveau
deja.
- Da, se potriveşte mai bine decât "Libertate-Egalitate-
Frater-nitate", recunoscu Francine. 1 + 1=3 înseamnă că
fuziunea talentelor este superioară simplei lor însumări.
- La asta ar duce un sistem special funcţionând la
apogeul său. E o utopie frumoasă, admise Paul.
- Acum noi trebuie să dăm impulsul pentru ca toţi
ceilalţi să ne urmeze, spuse Julie. Sugerez să ne gândim la
asta toată noaptea şi mâine dimineaţă să ne întâlnim
pentru ca fiecare să-şi propună capodopera, adică un
proiect original exprimând cel mai bine ceea ce poate să
facă.
- Fiecare proiect reţinut va trebui să aibă aplicabilitate
practică pentru a alimenta cu finanţe Revoluţia, preciză Ji-
woong.
David spuse că în liceu existau computere. Branşate la
Internet, ele ar fi putut să răspândească ideile Revoluţiei
furnicilor. Computerele mai puteau fi folosite şi la crearea
de societăţi comerciale şi, deci, pentru a câştiga bani fără a
ieşi din liceu.
- De ce să nu ne dotăm cu un serviciu telematic?
sugeră Francine. Oamenii vor putea astfel să ne susţină de
la distanţă, să ne trimită donaţii, să ne propună proiecte.
Cu ajutorul acestei mesagerii, vom putea să ne exportăm
revoluţia.
Propunerea fu aprobată. În lipsa unui releu mediatic,
1159
vor exploata un releu informatic ca să-şi răspândească
ideile şi să ţeasă o reţea de calculatoare.
Afară, distracţia din a treia seară era şi mai delirantă
decât în zilele precedente. Julie şi prietenii ei nu
participau. Fiecare într-o sală de clasă, "furnicile" îşi
perfecţionau proiectele. Pe la trei dimineaţa, Julie le spuse
tuturor că era timpul să se culce. Se întinseră cu toţii în
încăperea unde obişnuiau să facă repetiţii.

126. ENCICLOPEDIE
DESCHIDEREA PRIN LOCURI: Sistemul social
actual nu e bun: el nu permite tinerelor talente să iasă
la lumină, sau nu le dă voie să iasă la lumină decât
după ce îi pune să treacă prin tot felul de site care,
treptat, le anulează tot farmecul. Ar trebui să se
organizeze o reţea de "locuri deschise" unde fiecare să
poată, fără diplome şi fără recomandări deosebite, să-şi
prezinte operele publicului. Cu aceste locuri deschise,
totul devine posibil. De exemplu, într-un teatru
deschis, toată lumea şi-ar prezenta propriul număr sau
scena lui fără selecţii prealabile. Singurele imperative:
să se înscrie cu cel puţin o oră înainte de începerea
spectacolului (fără să prezinţi acte, fiind destul să-ţi
spui prenumele) şi să nu depăşeşti şase minute.
Cu un astfel de sistem, publicul riscă să suporte
unele afronturi, dar numerele proaste vor fi huiduite şi
cele bune reţinute. Pentru ca acest tip de teatru să fie
viabil economic, spectatorii şi-ar cumpăra locul la
preţurile normale. Ei ar consimţi de bună voie la asta
căci, în două ore, vor avea dreptul la un spectacol de o
mare diversitate. Pentru a susţine interesul şi ca să se
evite ca cele două ore să fie, la o adică, doar o defilare
de debutanţi plini de stângăcie, profesionişti confirmaţi
ar veni la intervale regulate ca să-i susţină pe
1160
debutanţi. Ei s-ar folosi de acest teatru ca de o
trambulină, chiar dacă ar anunţa: "Dacă vreţi să vedeţi
urmarea piesei, veniţi în cutare zi şi în cutare loc".
Acest tip de loc deschis ar putea să se numească
astfel:
- cinema deschis: cu scurt-metraje de zece minute
propuse de cineaşti debutanţi;
- sală de concerte deschisă: pentru cântăreţi şi
muzicieni începători;
- galerie deschisă: unde pictorii şi sculptorii încă
necunoscuţi să dispună fiecare liber de doi metri
pătraţi;
- galerie de invenţii deschisă: aceleaşi imperative de
spaţiu pentru inventatori ca şi pentru artişti.
Acest sistem de prezentare liberă ar trebui să fie
valabil şi pentru arhitecţi, scriitori, informaticieni,
publicişti. Profesioniştii ar dispune astfel de locuri de
unde să recruteze talente noi, fără să treacă prin
agenţiile tradiţionale care sunt veşnic pe post de sas.
Copii, tineri, bătrâni, frumoşi, urâţi, bogaţi, săraci,
autohtoni sau străini, toţi ar dispune atunci de aceleaşi
şanse şi ar fi judecaţi numai după singurele criterii
obiective: calitatea şi originalitatea muncii lor.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III.

127. LIPSĂ DE APĂ

Ca să se avânte şi să se întindă, focul are nevoie de

vânt şi de combustibil apropiat. Negăsind, incendiul s-a
mulţumit să mistuie copacul. O burniţă neaşteptată l-a
redus la tăcere. Păcat că această apă nu a căzut mai
1161
devreme.
Revoluţionarele pro-Degete se numără. Rândurile sunt
rărite. Multe au murit, iar pentru cele care au reuşit să
scape, emoţia a fost mult prea mare, aşa că preferă să se
întoarcă la cuiburile lor ancestrale sau la jungla lor
preistorică unde vor dormi noaptea fără teama de a fi
trezite de flăcări carnivore. 15, expertă în vânătoare,
propune tuturor să pornească în căutare de hrană, căci
focul a pus pe fugă vânatul pe o rază de câteva sute de
metri.
Prinţesa 103 le spune că, acolo sus, Degetele mănâncă
alimentele arse.
Degetele spun chiar că sunt mai bune decât carnea
crudă.
Furnicile şi Degetele fiind omnivore, este posibil ca
ceea ce e comestibil pentru Degete să fie şi pentru furnici.
Cele din jur nu sunt convinse. 15 apucă cu curaj rămăşiţa
unei insecte calcinate. Desprinde cu mandibulele o
ciosvârtă de lăcustă friptă şi îşi apropie vârful labialelor.
N-are timp să guste nici măcar o bucăţică pentru că
sare în sus de durere. E caldă. 15 a descoperit o primă lege
a gastronomiei, Dacă vrei să mănânci ceva fript, mai întâi
trebuie să aştepţi să se răcească puţin. Preţul acestei lecţii:
nu-şi mai simte extremitatea labialelor şi, timp de câteva
zile, singurul mod de a recunoaşte gustul unui aliment va
fi să adulmece cu antenele.
Ideea însă prinde. Toate gustă din insecta friptă şi
găsesc că e bună. Fripte, coleopterele sunt mai crocante,
carapacea se sfărâmă şi se mestecă mai uşor. Fripţi,
limacşii îşi schimbă culoarea şi sunt mai uşor de tăiat.
Fripte, albinele se caramelizează: un adevărat deliciu!
Furnicile se reped să-şi mănânce tovarăşii de
aventură, cu o poftă de mâncare sporită.
Prinţesa 103 e totuşi anxioasă. Antenele îi atârnă pe
1162
ochi şi lasă capul în jos.
Unde e Prinţul 24?
Îl caută peste tot.
Unde e 24? repetă ea alergând în dreapta şi în stânga.
S-a ataşat mult de această 24, semnalează o tânără
belokaniană.
Prinţul 24, precizează alta.
Acum toate ştiu că 24 este mascul şi 103 femelă. Şi
astfel, în urma acestei conversaţii, se naşte un nou
comportament mirmeceean: bârfa despre viaţa persoanelor
cunoscute. Deoarece încă nu există presă la revoluţionarele
pro-Degete, fenomenul nu ia o amploare prea mare.
Unde e Prinţul 24? emite prinţesa, din ce în ce mai
angoasată.
Şi rătăceşte printre cadavre în căutarea prietenului ei
rătăcit. Uneori chiar le cere unor furnici să-şi lase hrana ca
să vadă dacă nu e cumva vorba de prinţul 24. Alteori,
lipeşte un cap la o bucată de torace în încercarea de a-şi
reconstitui tovarăşul pierdut.
În cele din urmă renunţă şi rămâne foarte abătută.
Prinţesa 103 îi zăreşte ceva mai departe pe inginerii
focului. În caz de catastrofă, cel mai bine scapă totdeauna
responsabilii. Se stârneşte o încăierare între cele care sunt
pro şi cele care sunt anti foc, dar pentru că furnicile nu
cunosc încă culpabilitatea, nici aducerea în judecată, şi le
plac tare mult acele bunătăţi fripte, cearta nu durează.
Prinţesa 103, fiind ocupată cu căutarea lui 24, 5 ia
conducerea trupei.
Grupează escadra şi sugerează îndepărtarea de acel
loc al morţii ca să descopere noi păşuni verzi, tot spre vest.
Spune că ameninţarea pancartei albe planează în
continuare asupra cetăţii Bel-o-kan şi că dacă Degetele
controlează focul şi pârghia, două tehnici ale căror ravagii
le-a putut evalua, cu siguranţă că sunt în stare să le
1163
distrugă cetatea şi împrejurimile.
O furnică ingineră a focului insistă să se recupereze
puţin jăratic care să fie întreţinut într-o piatră scobită. La
început, toate vor s-o împiedice, dar 5 înţelege că ăsta ar
putea să fie ultimul lor atu ca să supravieţuiască până la
cuib. Trei insecte se ocupă deci cu transportarea pietrei
scobite şi a jăraticului portocaliu, de parcă ar fi fost un
chivot al legii, zălog de alianţă cu zeii Degetelor.
Două furnici sunt furioase că văd focul, atât de
distrugător, întreţinut de trupă şi preferă să renunţe. În
cele din urmă nu mai sunt decât treizeci şi trei de furnici,
cele douăsprezece exploratoare şi 103, plus câteva furnici
din Insula Salcâmului. Ele urmăresc deplasarea soarelui
sus pe cer.

128. CELE OPT LUMÂNĂRI

Ziua a treia. Cei opt se treziseră în zori ca să-şi

perfecţioneze proiectele.
- Ar fi bine să ne întâlnim în laboratorul de informatică
în fiecare dimineaţă la nouă ca să trecem în revistă
situaţia, propuse Julie.
Ji-woong începu primul. Anunţă că serverul "Revoluţia
furnicilor" fusese instalat pe reţeaua Internet. Pornise la
treabă de la şase dimineaţa şi avea deja câteva apeluri.
Aprinse un ecran şi arătă serverul. Pe pagina de afişaj
se afla simbolul lor cu cele trei furnici în formă de Y, deviza
1 + 1 = 3 şi titlul cu litere groase: REVOLUŢIA
FURNICILOR.
Ji-woong le arătă serviciul agora care permitea
dezbaterile publice, serviciul de informaţii care anunţa
activităţile lor cotidiene, şi serviciul susţinere, care
permitea contactaţilor să se înscrie în programul în curs.
Cei Şapte Pitici aprobară.
1164
 Ji-woong îi mai anunţă că, tot prin intermediul
computerului şi fără să iasă din liceu, înregistrase numele
"Revoluţia furnicilor" şi înfiinţase un SRL care le permitea
să dezvolte proiecte. Bătu pe tastatură. Pe ecran apăru
statutul societăţii şi contabilitatea viitoare.
Toţi se uitau la ecran.
- E bine, zise Julie, dar SRL-ul nostru trebuie să se
sprijine pe baze economice solide. Dacă doar o să ne
distrăm, mişcarea se va stinge repede. Aţi elaborat proiecte
care să permită SRL-ului nostru să funcţioneze? Narcisse
luă cuvântul.
- Ideea mea este să creez o colecţie de haine "Revoluţia
furnicilor", inspirată de la insecte. Voi privilegia materialele
made in Insectland, nu numai mătasea viermelui de
mătase, ci şi cea a păianjenului, care este atât de solidă de
uşoară şi de suplă încât foloseşte la fabricarea vestelor
antiglonţ ale armatei americane. Am de gând să reproduc
motive de aripi de fluturi pe ţesături şi să le folosesc pe cele
ale carapacei scarabeilor pentru nişte seturi de bijuterii.
Le prezentă apoi câteva schiţe şi eşantioane. Toţi fură
de acord. Ji-woong deschise un modul de gestiune rezervat
producţiilor realizate de Narcisse. Nume de cod: "Societatea
Fluturele". Cree şi o vitrină virtuală unde urmau să fie
prezentate contactaţilor modelele inventate de Narcisse.
Apoi fu rândul lui Leopold să-şi prezinte proiectul,
- Ideea mea este să înfiinţăm o agenţie de arhitectură
ca să fabricăm case inserate în coline.
- Ce interes ar prezenta asta?
- Pământul protejează ideal de căldură, de frig dar şi
de radiaţii, de câmpuri magnetice şi de praf, explică el.
Colina rezistă la vânt, la ploaie şi la zăpadă. Pământul este
cel mai bun material.
- Adică vrei să construieşti nişte case troglodite. N-ar fi
cam întunecoase? întrebă Julie.
1165
 - Deloc. E destul să se sape o fereastră mare la sud ca
solarium, iar în vârf, o fereastră zenitală care permite să se
vadă în permanenţă succesiunea zilelor şi nopţilor. Astfel,
locuitorii acestui tip de case vor trăi deplin în mijlocul
naturii. Ziua vor profita de soare. Se vor putea bronza la
fereastră. Noaptea vor adormi privind stelele.
- Şi la exterior? întrebă Francine?
- Va fi peluză, flori, copaci pe pereţii exteriori. Aerul va
fi plin de mireasma verdeţii. E o casă bazată pe viaţă, nu ca
cele din beton! Pereţii vor respira. Pereţii îşi vor face propria
fotosinteză. Pereţii vor fi acoperiţi cu viaţă vegetală şi
animală.
- Nu e rău deloc. În plus, construcţiile tale nu vor
distruge peisajul, remarcă David.
- Şi surse de energie? întrebă Zoe.
- Captatori solari instalaţi în vârful colinei vor furniza
electricitate.
Le prezentă planurile casei sale ideale. Era o formă de
dom şi părea într-adevăr confortabilă şi spaţioasă.
Această a doua filială a fost botezată "Societatea
Furnicarul".
Urmă Paul.
- Ideea mea este de a crea o linie de produse
alimentare pe bază de produse de la insecte: miere,
lăptişor, ciuperci, dar şi propolis, jeleu regal... Furnicile
fabrică pornind de la mierea de purici de frunze un alcool
care seamănă mult cu hidromelul nostru. De aici ideea de
a realiza mai multe varietăţi de hidromel.
- Să începem prin a înregistra o marcă de hidromel,
zise Ji-woong tastând la computer. Apoi îl vom vinde prin
corespondenţă.
Societatea şi linia ei de alimente au fost botezate
"Hidromel". Fu rândul lui Zoe.
- În Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute,
1166
Edmond Wells pretinde că furnicile reuşesc CA-uri,
Comunicări Absolute, unindu-şi antenele şi branşându-şi
astfel creierele unul la celălalt. Dacă furnicile reuşesc, de
ce n-ar reuşi şi oamenii? Edmond Wells sugerează
fabricarea unor proteze nazale adaptate la sistemul olfactiv
uman.
- Vrei să instaurezi un dialog feromonal uman?
- Da. Ideea mea e de a încerca să fabric această
maşină. Dotându-se cu antene, oamenii s-ar comporta mai
bine.
Luând Enciclopedia de la Julie, Zoe le arătă tuturor
planurile aparatului ciudat desenat de Edmond Wells:
două conuri sudare de la care porneau două antene fine şi
curbe.
Noroc că liceul dispune de o secţie tehnică şi astfel
avem la îndemână un adevărat atelier echipat cu
instrumente de înaltă tehnologie.
Deoarece ideea lui Zoe îi amuza pe toţi ceilalţi, se luă
hotărârea să i se aloce un buget "de cercetare" ca să
înceapă să-şi meşterească "antenele umane".
- Proiectul meu, zise Julie la rândul ei, nu e mai
rentabil decât cel dinainte. Şi el este legat de o invenţie
bizară descrisă în Enciclopedie.
Dădu paginile şi le prezentă o schemă, un plan cu
multe indicaţii.
- Maşina lui Edmond Wells descompune moleculele
odorante ale feromonilor furnicilor astfel încât să le
transforme în cuvinte inteligibile pentru oameni. Tot aşa, în
sens invers, ea descompune cuvintele noastre ca să le
traducă în feromoni de furnică. Ideea mea este să încerc să
construiesc această maşină.
- Glumeşti?
- Deloc! De multă vreme este posibil să se descompună
şi să să recompună feromoni de furnică; numai că nimeni
1167
nu a înţeles importanţa. Problema e că toate studiile
ştiinţifice referitoare la furnici au drept scop exterminarea
lor ca să scăpăm de ele din bucătăriile noastre. E ca şi cum
ai încredinţa studiul dialogului cu extratereştrii unor
abatoare.
- De ce materiale ai nevoie? întrebă Ji-woong.
- Un spectrometru de masă, un cromatograf, un
computer şi, bineînţeles, un furnicar. Avem tot ce ne
trebuie, iar un furnicar am văzut în grădina liceului.
Grupul nu părea entuziast. Până la urma cedară şi Ji-
woong alocă un al doilea buget pentru "cercetare teoretică".
Veni rândul lui David.
- Ideea mea este de a crea o efervescenţă de
comunicaţii asemănătoare cu cea dintr-un furnicar.
- Explicaţii.
- Am numi asta "Centru de Întrebări". În realitate, este
un server informatic care îşi propune să răspundă la toate
întrebările pe care şi le poate pune un om. Este conceptul
Enciclopediei cunoaşterii relative şi absolute: adunarea la
un loc a cunoaşterii unei epoci şi distribuirea ei pentru ca
toţi să poată profita de ea. Asta au dorit să realizeze şi
Rabelais, Leonardo da Vinci şi enciclopediştii din secolul al
XVIII-lea.
- Încă un proiect care nu ne va aduce nimic! zise Ji-
woong suspinând.
- Nici vorbă! protestă David. Orice întrebare are un
preţ şi vom factura răspunsul în funcţie de complexitatea şi
de dificultăţile găsirii lui.
- Nu înţeleg.
- În zilele noastre, adevărata bogăţie este cunoaşterea.
Au fost pe rând agricultura, producerea de obiecte
manufacturate, comerţul, serviciile; acum e cunoaşterea.
Eu propun să creem o bancă de date absolute, cea care va
răspunde, repet, la toate întrebările pe care şi le poate
1168
pune un om.
- Cum se face supa de praz şi când se plantează
legumele? zise cu ironie Narcisse.
- Şi asta. De la "Cât e ora exactă?", facturată ieftin,
până la "Care este secretul pietrei filosofale", care va costa
cu mult mai mult.
- Nu ţi-e teamă să dezvălui secrete ce nu trebuie să fie
dezvăluite? întrebă Paul.
- Când nu eşti pregătit să auzi sau să înţelegi un
răspuns, nu poţi profita de el. Dacă ţi-aş spune în clipa
asta secretul pietrei filozofale sau a Graalului, n-ai şti ce să
faci cu el.
Acest răspuns îl convinse pe Paul.
- Şi cum vei face ca să ai răspuns la toate?
- E nevoie de organizare. Ne vom branşa la toate
băncile de date informatice curente, bănci de date
ştiinţifice, istorice, economice etc. Vom folosi şi telefonul ca
să cerem informaţii la institutele de sondaje, bătrânilor
înţelepţi, să verificăm informaţii, să recurgem la agenţii de
detectivi şi la bibliotecile din lumea întreagă. În fond,
propun să folosim în mod inteligent reţelele şi băncile de
date care există deja.
- Foarte bine, deschid filiala "Centrul de Întrebări",
spuse Ji-woong.
- Proiectul meu, zise Francine, este legat tot de furnici.
Ce sunt ele pentru noi? O dimensiune paralelă dar mai
mică, deci nu-i dăm atenţie. Nu deplângem moartea lor.
Şefii, legile, războaiele, descoperirile lor ne sunt
necunoscute. Totuşi, prin natură, suntem atraşi de furnici
căci, intuitiv, din copilărie, ştim că observarea lor ne oferă
date despre noi.
- Unde vrei să ajungi? Francine nu se grăbea.
- Ca şi noi, furnicile trăiesc în cetăţi brăzdate de
drumuri. Cunosc agricultura. Se dedau unor războaie de
1169
masă. Trăiesc în caste... Lumea lor este asemănătoare cu a
noastră, doar că e mai mică, atâta tot.
- De acord, dar asta duce la un proiect? întrebă Ji-
woong.
- Ideea mea este de a crea o lume mai mică pe care s-o
urmărim ca să beneficiem de lecţii practice. Proiectul meu
constă în formarea unei lumi informatice virtuale în care
vom implanta locuitori virtuali, un timp probabil virtual,
cicluri ecologice virtuale pentru ca tot ce se petrece acolo
să fie similar cu ce se petrece în lumea noastră.
- Ca în jocul Evoluţia? întrebă Julie.
- Da. Numai că în acel joc locuitorii fac ce le comandă
jucătorul. Eu am de gând să împing mai departe
similitudinea cu lumea noastră. În Infra-World - ăsta e
numele pe care l-am dat proiectului meu - , locuitorii vor fi
complet liberi şi autonomi. Îţi aminteşti, Julie, ce-am vorbit
despre liberul arbitru?
- Da. Spuneai că cea mai mare dovadă a dragostei pe
care Dumnezeu o are faţă de noi este că ne lasă să facem
prostii. Şi spuneai că e mai bine decât un Dumnezeu care
să ne traseze direcţia, căci asta îi permite să vadă dacă
suntem capabili să ne comportăm bine şi să găsim singuri
calea cea bună.
- Exact. "Liberul arbitru"... cea mai mare dovadă de
dragoste a lui Dumnezeu faţă de oameni: neintervenţia lui.
Ei bine, intenţionez să ofer acelaşi lucru locuitorilor mei
din Infra-World. Liberul arbitru. Să-şi hotărască singuri
evoluţia fără ca cineva să-i ajute. Astfel vor fi cu adevărat
ca noi. Şi extind această noţiune de liber arbitru asupra
tuturor animalelor, vegetalelor, mineralelor. Infra-World
este o lume independentă şi cred că prin asta va fi similară
cu a noastră. Şi în felul ăsta urmărirea ei ne va aduce
informaţii cu adevărat preţioase.
- Vrei să spui că, spre deosebire de jocul Evoluţia,
1170
nimeni nu le va indica nimic?
- Nimeni. Doar îi vom observa şi, în ultimă instanţă,
vom introduce elemente noi în lumea lor ca să vedem cum
reacţionează. Copacii virtuali vor creşte singuri. Oamenii
virtuali vor culege instinctiv fructele. Uzinele virtuale vor
face din ele, logic, dulceţuri virtuale.
-... Care apoi vor fi mâncate de consumatori virtuali,
continuă Zoe, foarte impresionată.
- Şi prin ce s-ar deosebi de lumea noastră?
- Prin timp. care va trece de zece ori mai repede decât
în lumea noastră. Asta ne va permite să observăm
macrofenomenele. Ca şi cum am observa lumea noastră
într-un mod accelerat.
- Şi în ce constă interesul economic? întrebă Ji-woong
preocupat de rentabilitate.
- Interesul e enorm, răspunse David, care înţelesese
deja toate implicaţiile proiectului conceput de Francine. În
Infra-World am putea testa orice. Închipuiţi-vă o lume
informatică în care toate comportamentele locuitorilor
virtuali nu mai sunt programate, ele provenind în mod liber
din mintea lor!
- Tot nu înţeleg.
- Dacă vrem să ştim dacă numele unei mărci de
detergent interesează publicul, e de ajuns să-l introducem
în Infra-World şi vom şti cum reacţionează oamenii.
Locuitorii virtuali vor alege sau vor respinge în mod liber
produsul. Astfel se vor obţine răspunsuri mult mai fidele şi
mult mai rapide decât cele furnizate de institutele de
sondaj căci, în loc să se testeze o marcă pe un eşantion de
o sută de persoane reale, ea va fi testată pe populaţii
întregi de milioane de indivizi virtuali.
Ji-woong se încruntă uşor şi întrebă:
- Şi cum vei introduce detergenţii tăi în Infra-World?
- Prin oameni-punţi. Indivizi cu aparenţă normală -
1171
ingineri, medici, cercetători din lumea lor - cărora le vom
livra produsele de testat. Numai ei vor şti că universul lor
nu există şi că nu are drept finalitate decât realizarea unor
experienţe în beneficul dimensiunii superioare.
- Am putea testa chiar şi politici, zise Francine. Am
verifica ce rezultate produc pe termen scurt., mediu şi lung
liberalismul, socialismul, anarhismul, ecologismul...
Deputaţii vor vedea efectele unei legi. Vom avea la
dispoziţia noastră o mini-omenire cobai care ne va permite
să câştigăm timp cruţând omenirea în mărime naturală de
drumuri greşite.
Cei opt erau acum foarte entuziasmaţi.
- Fantastic! exclamă David. Francine avea o privire de
vizionară. David o bătu uşor pe spate şi îi zise:
- Te crezi Dumnezeu? O să creezi o mică lume
completă şi o vei urmări cu acea curiozitate cu care Zeus şi
zeii din Olimp scrutau acest pământ?
- Poate că şi la noi detergenţii sunt testaţi pentru o
dimensiune superioară, interveni Narcisse cu ironie.
Pufniră, apoi râsul lor deveni mai puţin natural.
- ... Poate, murmură Francine căzând pe gânduri.

129. ENCICLOPEDIE

JOCUL DE LA ELEUSIS: Scopul jocului de la Eleusis

este de a-i găsi... regula. Pentru o partidă e nevoie de
cel puţin patru jucători. În prealabil, unul dintre
jucători, care e numit Dumnezeu, inventează o regulă
şi o scrie pe o bucată de hârtie. Această regulă este o
frază numită "Regula lumii". Apoi două seturi de
cincizeci şi două de cărţi sunt distribuite până la
epuizare jucătorilor. Un jucător începe partida punând
jos o carte şi zicând: "Lumea începe să existe".
Jucătorul numit Dumnezeu anunţă că "această carte e
1172
bună" sau "această carte nu e bună". Cărţile care nu
sunt bune sunt date la o parte, iar cele bune sunt
aliniate ca să formeze un şir. Jucătorii acceptă suita de
cărţi acceptată de Dumnezeu şi se străduiesc, în timp
ce joacă, să găsească ce logică guvernează această
selecţie. Când cineva crede că a găsit regula jocului,
ridică mâna şi se declară "profet". Ia cuvântul în locul
lui Dumnezeu ca să le spună celorlalţi dacă ultima
carte e bună sau nu. Dumnezeu îl supraveghează pe
profet şi, dacă acesta se înşeală, este dat afară. Dacă
profetul reuşeşte să dea răspunsul bun pentru zece
cărţi la rând, enunţă regula pe care a dedus-o şi ceilalţi
o compară cu cea scrisă pe hârtie. Dacă cele două se
potrivesc, a câştigat, altfel e dat afară. Dacă cele o sută
patru cărţi au fost date jos şi nimeni nu a găsit regula,
iar toţi profeţii s-au înşelat, Dumnezeu a câştigat.
Dar regula lumii trebuie să fie uşor de descoperit.
Interesant este să se găsească o regulă simplă şi totuşi
greu de găsit. Astfel, regula "alternarea unei cărţi mai
mare decât nouă şi alta care e mai mică sau egală cu
nouă" este foarte greu de descoperit, căci jucătorii au
tendinţa să-şi îndrepte întreaga atenţie asupra figurilor
şi a alternanţelor culorilor roşu şi negru. Regulile
"numai cărţi roşii cu excepţia cărţii a zecea, a
douăzecea şi a treizecea" sau "toate cărţile cu excepţia
lui şapte de inimă" sunt interzise ca fiind prea greu de
descoperit. Dacă regula lumii e imposibil de găsit,
atunci este descalificat jucătorul "Dumnezeu". Trebuie
urmărită o "simplitate la care nu te gândeşti din
prima". Care e cea mai bună strategie ca să câştigi?
Fiecare jucător are interesul să se declare cât mai
repede profet, chiar dacă e riscant.

Edmond Wells,
1173
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

130. REVOLUŢIA ÎN MERS

Prinţesa 103 se apleacă ca să urmărească mişcarea

unei turme de acarieni care se deplasează printre ghearele
piciorului din faţă spre o gaură a unei buturugi de brad.
Probabil că aceşti acarieni sunt pentru noi la fel de
mici pe cât suntem noi pentru Degete, îşi zice ea.
Se uită la ei cu mare curiozitate. Scoarţa de un
cenuşiu palid se fisurează longitudinal în plăci scurte şi
înguste, râpe mici pline de acarieni. 103 se apleacă şi
asistă la războiul dintre cinci mii de acarieni, pe care îi
recunoaşte ca fiind oribaţi, şi trei sute de acarieni
hidrahnizi. Prinţesa 103 se uită la ei un moment. Oribaţii
sunt deosebit de impresionanţi cu ghearele lor plantate
peste tot, pe coate, umeri şi chiar pe faţă.
Prinţesa se întreabă de ce hidrahnizii care trăiesc în
special în apă, au venit să invadeze copacii. Aceste infime
crustacee păroase înarmate cu cârlige, dăltiţe, stilete şi
ciocuri complicate se dedau unor bătălii epice. Păcat că nu
poate să-şi continue studiul. Nimeni nu va cunoaşte
războaiele, invaziile, dramele şi tiranii poporului de
acarieni. Nimeni nu va şti care dintre oribaţi sau hidrahnizi
au câştigat minuscula bătălie de la a treia fisură verticală a
bradului. Poate că, în altă fisură, alţi acarieni şi mai
spectaculoşi, sarcopţii, tiroglifii, ixozii, dermacentorii sau
argaşii, se dedau la bătălii şi mai fantastice pentru mize şi
mai pasionante. Dar nimeni nu se interesează de ei. Nici
măcar furnicile, nici măcar 103.
Ea a luat hotărârea să se intereseze de Degetele
gigantice şi de ea însăşi. E destul.
Porneşte mai departe.
1174
 În jurul ei, coloana Revoluţiei Furnicilor continuă să
crească. Erau treizeci şi trei după incendiu, în curând vor fi
o sută de insecte de diferite feluri. Departe de a-i speria,
fumul produs de acel brasero atrage curioşii. Au văzut
focul de care au auzit atât de mult vorbindu-se. Auziseră şi
relatări despre odiseea lui 103.
Prinţesa 103 îi întreabă mereu pe noii sosiţi dacă nu
au văzut o furnică mascul ale cărui mirosuri-paşaport
corespund numărului 24. Nimeni nu se gândeşte la acest
număr. Toţi vor să vadă focul.
Deci ăsta e teribilul foc.
Prizonier în ganga lui de piatră, monstrul pare aţipit,
dar mamele coleoptere îşi avertizează micuţii să nu se
apropie că e periculos.
Deoarece brasero e greu, 14, specialistă în contactele
cu popoarele străine, propune să fie purtat de un melc.
Reuşeşte să se facă înţeleasă de un gasteropod şi să-l
convingă că a avea o căldură în spate e foarte bine pentru
sănătate. Melcul acceptă mai mult de frica furnicilor decât
de altceva. Satisfăcută, 5 sugerează să fie încărcaţi în
acelaşi fel alţi melci cu hrană şi alţii cu brasero.
Melcul este un animal lent care prezintă avantajul că
se poate deplasa pe orice teren. Modul de locomoţie este
foarte ciudat. Lubrifiază solul cu balele apoi alunecă pe
patinoarul creat astfel în faţa lui. Furnicilor, care până
atunci îi mâncau fără să-i observe, nu le vine să creadă
văzând acele animale producând bale la infinit.
Evident, substanţa pune o problemă furnicilor care
merg în spate şi se pomenesc că tropăie prin ea. Asta le
obligă se înainteze pe două coloane de fiecare parte a liniei
de bale.
Această procesiune a furnicilor, în care se intercalează
melci stacojii şi fumegând, impresionează. Insecte,
majoritatea furnici, ies din hăţişuri, cu antenele
1175
întrebătoare şi abdomenul retras. Nu există certitudini în
această lume la nivelul pietricelelor. Ideea de a merge
împreună pentru a rezolva o enigmă cosmică exaltă câteva
exploratoare străine blazate şi câteva tinere războinice
impertinente.
De la o sută, au ajuns cinci sute. Revoluţia pro-Degete
începe să arate a mare armată de transhumanţă.
Singurul element surprinzător: entuziasmul foarte
scăzut al prinţesei eroine. Insectele nu reuşesc să înţeleagă
că se poate acorda atâta importanţă unui individ în special,
chiar dacă e vorba de prinţul 24. Dar 10 întreţine bine
legenda şi le explică tuturor că asta este încă o boală tipică
Degetelor: ataşamentul faţă de fiinţele deosebite.

131. O ZI FRUMOASĂ

Revoluţionarii furnicilor petrecură a treia zi a ocupării

liceului construind standuri ca să-şi prezinte proiectele. La
început se gândiseră să le amenajeze în sălile de clasă, dar
Zoe spusese că ar fi mai bine să le instaleze jos, pe peluza
curţii, în apropierea corturilor şi a podiumului. Astfel toată
lumea ar fi putut să le vadă şi să participe.
Un cort indian, un computer, un cablu electric şi un
fir de telefon sunt suficiente pentru a crea o celulă
economică viabilă. Datorită computerelor, în câteva ore,
majoritatea celor opt proiecte erau gata să funcţioneze.
Dacă revoluţia comuniştilor era "soviete plus electricitate",
revoluţia lor era "furnicile plus informatică".
Distracţiile nu lipseau. Mesele fuseseră lăsate la locul
lor în sala de ping-pong unde se organizau adevărate
turnee. Laboratorul de limbi, cu aparatura video, era acum
pe post de sală de cinematograf. Ceva mai departe cei
interesaţi jucau jocul Eleusis, dezvăluit de Enciclopedia
cunoaşterii relative şi absolute. Obiectivul, descoperirea
1176
regulii, era perfect pentru dezvoltarea imaginaţiei şi a
devenit foarte repede jocul fetiş.
O amazoană veni s-o informeze pe Julie că era căutată
la telefon de un anume Marcel Vaugirard, jurnalist local.
Individul voia să vorbească cu "şeful revoluţiei". Îi spusese
că nu exista şef, dar Julie putea să fie considerată ca
purtătoarea lor de cuvânt. Jurnalistul cerea deci un
interviu. Julie răspunse.
- Bună ziua, domnule Vaugirard. Telefonul
dumneavoastră mă surprinde. Parcă vorbeaţi mai bine
despre evenimente fără să le cunoaşteţi.
El răspunse:
- Aş vrea să cunosc numărul manifestanţilor. Poliţia
mi-a spus că vreo sută de vagabonzi s-au blocat într-un
liceu, împiedicând funcţionarea lui normală. Aş vrea să
ştiu şi cealaltă estimare.
- Veţi face media între cifra poliţiei şi cea pe care o să
v-o dau eu? Inutil. Aflaţi că suntem exact cinci sute
douăzeci şi unu.
- Şi susţineţi stângismul?
- Deloc.
- Liberalismul?
- Nici.
Bărbatul de la capătul celălalt al firului părea agasat.
- Păi, trebuie să fii ori de stânga, ori de dreapta, zise
el.
- Nu păreţi a fi în stare să judecaţi decât în două
direcţii, răspunse Julie. Nu avansezi numai la stânga sau
la dreapta. Poţi la fel de bine să te deplasezi înainte sau
înapoi. Noi suntem cu "înainte". Marcel Vaugirard reflectă
la acest răspuns, dezamăgit că nu corespundea cu ceea ce
scrisese deja.
Zoe, care asculta lângă Julie, luă receptorul şi zise:
- Dacă ar trebui să ne asociem unui partid politic, ar
1177
trebui să-l inventăm şi să-l numim partidul "evoluţionist",
îl informă ea. Noi vrem ca omul să evolueze mai repede.
- Mda, exact la ce mă gândeam, sunteţi stângişti,
conchise jurnalistul local liniştit.
Şi închise, mulţumit că încă o dată înţelesese dinainte.

132. ENCICLOPEDIE

METODA ANTI-CELIBAT: Până în 1920, În Pirinei,

ţăranii din unele sate rezolvau într-un mod direct
problema cuplului. În cursul anului exista o seară
numită "noaptea căsătoriilor". În seara aceea erau
adunaţi toţi bărbaţii şi toate fetele care aveau
şaisprezece ani. Se făcea în aşa fel încât să fie acelaşi
număr de bărbaţi şi de fete.
Se organiza un mare banchet în aer liber, pe coasta
muntelui, şi toţi sătenii mâncau şi beau din belşug.
La o anumită oră, fetele plecau primele, cu un
anumit avans. Alergau să se ascundă în tufişuri. Apoi
băieţii plecau în căutarea lor. Primul care descoperea o
fată, şi-o însuşea. Cele mai drăguţe erau, bineînţeles,
cele mai căutate, şi nu aveau dreptul să-l refuze pe
primul care le descoperea.
Or, nu neapărat cei mai frumoşi erau primii care le
descopereau, ci totdeauna cei mai iuţi, cei mai atenţi,
cei mai şireţi. Ceilalţi erau obligaţi să se mulţumească
cu fetele mai puţin seducătoare, căci nici un băiat nu
avea voie să se întoarcă în sat fără fată. Dacă unul era
mai lent sau mai puţin descurcăreţ şi nu voia să se
mulţumească cu o urâtă, întorcându-se cu mâinile
goale, era gonit din sat.
Din fericire, cu cât se făcea mai întuneric, cu atât
asta era în avantajul celor mai puţin frumoase.
A doua zi se trecea la căsătorii.
1178
 Inutil să mai spunem că în aceste sate nu existau
holtei şi nici fete bătrâne.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

133. PRIN FOC ŞI MANDIBULĂ

Lunga cohortă de furnici revoluţionare pro-Degete

grupează acum o masă de treizeci de mii de indivizi.
Ajung în faţa oraşului Yedi-bei-nakan. Cetatea refuză
să le lase să intre. Revoluţionarele pro-Degete vor să dea
foc acelui furnicar, dar acest lucru se dovedeşte imposibil
căci cetatea este acoperită cu un dom din frunze verzi
neinflamabile. Prinţesa 103 decide atunci să profite de
mediul înconjurător. O faleză cu o stâncă mare în vârf
domină oraşul. E destul să se folosească o pârghie pentru a
proiecta acea piatră mare şi rotundă peste oraş.
Piatra se hotărăşte în sfârşit să se mişte, se clatină
înainte de a porni şi aterizează exact peste domul cu frunze
moi. E cea mai mare şi cea mai grea bombă căzută peste
un oraş cu peste o sută de mii de locuitori.
Acum nu mai rămâne decât să supună oraşul, sau ce
a mai rămas din el.
Seara, în acea cetate turtită, Prinţesa 103 vorbeşte iar
de obiceiurile Degetelor şi 10 ia notiţe odorante.
MORFOLOGIE
Morfologia Degetelor nu evoluează.
În timp ce la broaştele ţestoase, viaţa subacvatică duce
după un milion de ani la apariţia membranelor la
extremitatea picioarelor ca o mai bună adaptare la viaţa în
apă, la om, totul se rezolvă prin proteze.
Pentru adaptarea la apă, omul fabrică labe palmate pe
1179
care le pune şi le scoate după dorinţă.
Astfel, nu există nici un motiv pentru o adaptare
morfologică la apă şi aşteptarea unui milion de ani ca să-i
apară nişte membrane naturale.
Ca să se adapteze aerului, fabrică nişte avioane care
imită păsările.
Ca să se adapteze la căldură sau la frig, fabrică haine
pe post de blană.
Ceea ce o specie realiza altădată cu propriul ei corp în
milioane de ani, omul fabrică artificial în câteva zile, doar
manipulând materialele din jurul lui.
Această abilitate înlocuieşte definitiv evoluţia lui
morfologică.
Nici noi, furnicile, nu mai evoluăm de multă vreme,
căci reuşim să ne rezolvăm problemele altfel decât prin
evoluţie morfologică.
Forma noastră exterioară este aceeaşi de o sută de
milioane de ani, dovadă a reuşitei noastre.
Suntem un animal desăvârşit.
În timp ce toate celelalte specii vii sunt supuse
selecţiilor naturale - prădători, climat, boli -, numai omul şi
furnica au scăpat de această presiune.
Datorită sistemelor noastre sociale, amândoi am
reuşit.
Aproape toţi nou-născuţii noştri ajung la vârsta adultă
şi speranţa de viaţă creşte.
Totuşi, omul şi furnica sunt confruntaţi cu aceeaşi
problemă. Deoarece au încetat de a se mai adapta la
mediul înconjurător, nu le mai rămâne decât să forţeze
mediul înconjurător să li se adapteze lor.
Trebuie să imagineze lumea cea mai confortabilă
pentru ei. Nu mai e vorba de o problemă de biologie, ci de o
problemă de cultură.
Mai departe, inginerele focului îşi reiau experienţele. 5
1180
încearcă să meargă pe două picioare ajutându-se de
crenguţe ca de nişte cârje. 7 îşi continuă fresca în care
figurează odiseea lui 103 şi felul în care a descoperit
Degetele. 8 încearcă să fabrice pârghii cu contragreutăţi
din pietriş cu ajutorul unor rămurele şi platouri de frunze
tasate.
După ce a vorbit îndelung despre Deget:e, Prinţesa 103
se simte ostenită. Se gândeşte din nou la saga pe care voia
s-o scrie: 24: Degetele. Acum când prinţul a pierit în
incendiu, s-au dus şansele de a vedea născându-se acest
prim roman al furnicilor.
5 se apropie de 103 după ce încă o dată a căzut la
pământ încercând să meargă pe două picioare. Ea
semnalează faptul că problema cu arta e că este fragilă şi
greu de transportat. Oul pe care 24 îl umpluse cu romanul
său nu era oricum transportabil pe distanţe mari.
Ar fi trebuit să-l punem pe un melc, emite 103. 5
aminteşte că melcii mănâncă ouăle de furnici. După
părerea ei, trebuie inventată o artă romanescă
mirmeceeană uşoară, transportabilă şi, de preferinţă,
necomestibilă pentru gasteropode.. 7 ia o frunză ca să
înceapă un nou element al frescei. Nici asta nu va putea să
fie transportată, îi zice 5, care a descoperit problemele
"stingheritoare" ale artei.
Cele două furnici se consultă şi, brusc, 7 are o idee:
scarificarea. De ce să nu deseneze, cu vârful mandibulei,
motive direct pe carapacea celorlalţi?
Ideea îi place lui 103. Ştie că Degetele au şi ele o artă
de acest gen pe care o numesc "tatuaj". Deoarece epiderma
lor e moale, sunt obligaţi să introducă un colorant, în timp
ce, în cazul unei furnici, nimic nu e mai simplu decât să
zgârie chitina cu vârful mandibulei ca şi cum ar fi vorba de
o bucată de chihlimbar.
7 vrea imediat să sacrifice carapacea lui 103 dar,
1181
înainte de a fi tânără prinţesă, furnica roşie fusese o
bătrână exploratoare şi carapacea ei are deja multe
zgârieturi încât cu greu s-ar mai putea distinge ceva.
Decid deci s-o cheme pe 16, cea mai tânără furnică din
trupă, cel puţin cea a cărei carapace este impecabilă. Apoi,
cu multă trudă, cu vârful mandibulei drepte folosită ca
stilet, 7 îi incizează motive care îi trec prin cap. Prima idee
este să prezinte un furnicar în flăcări. Îl desenează pe
abdomenul tinerei belokaniene. Liniile formează arabescuri
şi volute destul de lungi care se combină ca nişte fire.
Furnicile, care percep în special mişcarea, sunt mai
interesate de traiectorii decât de detaliile formelor flăcărilor.

134. DISTRACŢIE

Treptat, Revoluţia deveni o harababură inventivă.

La Fontainebleau, cei opt iniţiatori erau puţin depăşiţi
de amploarea pe care o lua distracţia. În afară de podium şi
de cele opt standuri ale lor, peste tot în curte apăruseră
estrade şi mese ca ciupercile.
Luaseră astfel fiinţă standurile "pictură", "sculptură",
"invenţii", "poezie", "dans", "jocuri pe computer" unde tinerii
revoluţionari îşi prezentau în mod spontan operele. Liceul
se transformă puţin câte puţin într-un sat pestriţ ai cărui
locuitori se tutuiau, se abordau liber, se distrau, clădeau,
testau, experimentau, observau, gustau, se jucau sau pur
şi simplu se odihneau.
Pe paginile albe de la sfârşitul Enciclopediei, Julie
notă: "Regula revoluţionară nr. 54: Anarhia este o sursă de
creativitate. Eliberaţi de presiunile sociale, oamenii
inventează şi creează în mod cât se poate de natural,
cultivă frumuseţea şi inteligenţa, comunică între ei cum
pot mai bine. Dacă pământul e bun, chiar şi cele mai mici
seminţe dau copaci mari şi fructe frumoase".
1182
 În sălile de clasă se formau spontan grupuri de dialog.
Julie era conştientă că trebuie să introducă puţină
ordine în acea harababură, altfel Revoluţia s-ar fi
autodistrus. Trebuia să propună un sens.
Julie petrecu o oră întreagă ca să privească, în
acvariul lor, furnicile destinate experienţelor de comunicare
feromonală. Edmond Wells spunea că observarea
comportamentului mirmeceean era de mare ajutor dacă
voiai să inventezi o societate ideală.
Ea nu văzu decât nişte gângănii mici şi negre, destul
de respingătoare care toate păreau că se agită prosteşte
pentru nişte ocupaţii prosteşti. În cele din urmă îşi zise că
probabil se înşelase pe toată linia. Poate că Edmond Wells
vorbea în simboluri. Furnicile erau furnici, oamenii erau
oameni, şi nu li se puteau aplica regulile de viaţă ale unor
insecte de o mie de ori mai mici decât ei.
Urcă la etaj, se aşeză la biroul profesorului de istorie,
deschise Enciclopedia şi căută alte exemple de revoluţii din
care s-ar fi putut inspira.
Descoperi istoria mişcării futuriste. Prin anii 1900-
1920, apăruseră cam peste tot mişcări artistice. Dadaiştii
în Elveţia, expresioniştii în Germania, suprarealiştii în
Franţa şi futuriştii în Italia şi în Rusia. Aceştia din urmă
erau artişti, poeţi şi filozofi care aveau ca punct comun
admiraţia pentru maşini, viteză şi în general pentru orice
tehnologie avansată. Erau convinşi că omul va fi într-o zi
salvat de maşină. Futuriştii au montat piese de teatru în
care actori deghizaţi în roboţi apăreau ca să-i salveze pe
oameni. Or, aproape de al doilea război mondial, futuriştii
italieni raliaţi lui Marinetti au aderat la ideologia
propovăduită de principalul reprezentant al maşinilor,
dictatorul Benito Mussolini. La urma urmelor, ce altceva
făcea el decât să construiască tancuri şi alte maşini
destinate războiului? În Rusia, şi din aceleaşi motive, unii
1183
futurişti s-au alăturat partidului comunist al lui Iosif
Stalin. Au fost folosiţi în ambele cazuri pentru propaganda
politică. Stalin i-a trimis în gulag când nu a pus să fie
asasinaţi.
Julie citi apoi despre mişcarea suprarealistă. Cineastul
Luis Bunuel, pictorii Max Ernst, Salvador Dali şi Rene
Magritte, scriitorul Andre Breton, toţi credeau că vor putea
să schimbe lumea prin arta lor. În această privinţă, ei
semănau puţin cu grupul lor de opt, fiecare acţionând în
domeniul său predilect. Totuşi, suprarealiştii erau prea
individualişti ca să nu se piardă foarte repede în certuri
intestine.
I se păru că a găsit un exemplu interesant în cazul
situaţioniştilor francezi din anii şaizeci. Ei susţineau
revoluţia prin farsă şi, refuzând "societatea spectacolului",
stăteau practic departe de orice joc mediatic. Ani de zile
mai târziu, liderul lor Guy Debord, avea să se sinucidă
după ce acordase primul interviu televizat. În consecinţă,
situaţioniştii au rămas practic necunoscuţi cu excepţia
câtorva specialişti ai mişcării din mai '68.
Julie trecu la revoluţiile propriu-zise.
Printre revoltele recente, se numărau cea a indienilor
din Chiapas, în sudul Mexicului. În fruntea acestei mişcări
zapatiste, se afla comandantul Marcos, încă un
revoluţionar care îşi permitea să facă fapte de vitejie
plasându-le sub semnul umorului. Mişcarea lui se baza
totuşi pe probleme sociale foarte reale: mizeria indienilor
mexicani şi strivirea civilizaţiilor amerindiene. Dar
Revoluţia furnicilor iniţiată de Julie nu era însufleţită de o
mânie socială veritabilă. Un comunist i-ar fi spus "revoluţie
mic-burgheză" şi avea drept singură motivaţie lehamitea de
imobilism.
Trebuia găsit altceva. Dădu iar paginile Enciclopediei
ieşind din cadrul revoluţiilor pur militare ca să abordeze
1184
revoluţiile culturale. Bob Marley în Jamaica. Revoluţia asta
era apropiată de a lor, în măsura în care amândouă
porniseră de la muzică. Se mai adăuga un discurs pacifist,
o muzică branşată la bătăile inimii, folosirea generalizată a
ţigării cu ganja, o mitologie care îşi avea rădăcinile şi
simbolurile dintr-o cultură veche. Revoluţionarii rastas
aveau drept referinţă istoria biblică a regelui Solomon şi a
reginei din Saba. Dar Bob Marley nu încercase să schimbe
societatea, vrusese doar ca adepţii lui să nu mai fie crispaţi
şi să-şi uite agresivitatea şi grijile. În Statele Unite, unele
comunităţi de quakeri sau amish stabiliseră moduri de
coexistenţă interesante, dar se izolaseră în mod voluntar de
lume şi îşi bazau regulile de viaţă numai pe credinţă. În
fond, nişte comunităţi laice funcţionând corect şi deja de
oarecare timp, erau doar kibbutzurile din Israel.
Kibbutziştii îi plăceau lui Julie pentru că formau sate în
care nu circulau bani, unde uşile nu aveau broaşte şi unde
toată lumea se Înţelegea. Kibbutzismul cere în schimb
fiecărui membru să lucreze pământul; or aici nu era nici
pământ de arat, nici vaci şi nici viţă de vie.
Se gândi, îşi roase unghiile, se uită la mâini şi, brusc,
avu impresia unui flash.
Găsise soluţia. O avea sub nas de multă vreme. Cum
de nu se gândise mai demult la ea? Exemplul de urmat
era...

135. ENCICLOPEDIA

ORGANISMUL VIU: Nimeni nu are nevoie să

demonstreze armonia perfectă care domneşte între
diferitele părţi ale corpului nostru. Toate celulele
noastre sunt la egalitate. Ochiul drept nu este gelos pe
ochiul stâng. Plămânul drept nu este invidios pe
plămânul stâng. In corpul nostru, toate celulele, toate
1185
organele, toate părţile au unul şi acelaşi obiectiv: să
servească organismul global astfel încât acesta să
funcţioneze cât mai bine.
Celulele corpului nostru cunosc, în mod reuşit, şi
comunismul şi anarhismul. Toate egale, toate libere,
dar cu un scop comun: să trăiască împreună cât mai
bine posibil. Datorită hormonilor şi impulsurilor
nervoase, informaţia circulă instantaneu prin corpul
nostru, dar nu e transmisă decât părţilor care au nevoie
de ea.
În corp nu există şef, nici administraţie, nici bani.
Singurele bogăţii sunt zahărul şi oxigenul, şi numai
organismul global decide ce organe au mai multă
nevoie de ele. Când e frig, de exemplu, corpul uman
dirijează mai puţin sânge spre extremităţile membrelor
ca să alimenteze zonele cele mai vitale. Acesta este
motivul pentru care degetele de la mâini şi de la
picioare se albăstresc primele.
Copiind la scară macrocosmică ceea se petrece în
corpul nostru la scară microcosmică, am lua exemplu
de la un sistem de organizare care şi-a dovedit
viabilitatea de mult timp.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

136. BĂTĂLIA DE LA BEL-O-KAN

Revoluţia Degetelor se întinde ca o iederă. Insectele

sunt acum mai multe de cincizeci de mii. Melcii sunt
supraîncărcaţi cu poveri şi alimente. Marea modă artistică
în cadrul acestei hoarde imense în transhumanţă este
scrijelirea motivului focului pe torace.
1186
 Furnicile au impresia că sunt ca un incendiu care
cuprinde treptat pădurea, numai că în loc s-o distrugă, ele
răspândesc cunoaşterea existenţei şi a modului de viaţă al
Degetelor.
Revoluţionai ele furnici ajung într-o câmpie de ienupăr
unde pasc liniştiţi o mie de purici de frunze. În timp ce
încep să-i vâneze urmărindu-i şi bombardându-i cu acid
formic, sunt surprinse de ceva: absenţa oricărui zgomot.
Chiar dacă principalul mod de comunicare la furnici
este mirosul, nu sunt mai puţin sensibile la această tăcere.
Încetinesc pasul. În spatele unor ierburi văd
profilându-se umbra uluitoare a capitalei lor: Bel-o-kan.
Bel-o-kan, cetatea mamă.
Bel-o-kan, cel mai mare furnicar din pădure.
Bel-o-kan, unde s-au născut şi murit cele mai mari
legende mirmeceene.
Oraşul lor natal li se pare şi mai întins şi mai înalt. Ca
şi cum, îmbătrânind. Cetatea se umfla. Mii de mesaje
olfactive emana din acel loc viu.
Nici 103 nu-şi poate ascunde emoţia revederii. Astfel
deci, totul fusese doar ca să plece şi să se întoarcă tot aici.
Recunoaşte mii de mirosuri familiare. Prin iarba aceea
se juca atunci când era doar o tânără exploratoare. Sunt
pistele ei pe care le-a urmat ca să plece la vânătoare
primăvara. Se înfioară. Senzaţiei de tăcere i se adaugă un
alt fenomen surprinzător: absenţa activităţii la marginea
metropolei.
103 văzuse totdeauna marile piste care duc acolo
arhipline de furnici plecate la vânătoare, care îşi cărau
comorile încurcând căile de intrare şi de ieşire. Acum nu e
nimeni. Furnicarul e încremenit. Oraşul-mamă nu pare
mulţumit că-şi vede întorcându-se fiica turbulentă, cu un
sex nou, un grup de revoluţionare pro-Degete şi un jăratic
fumegând cărat de melci.
1187
 Voi explica totul, emite 103 în direcţia cetăţii imense.
Dar e prea târziu pentru asta. Din spatele piramidei apar,
din ambele părţi, două şiruri lungi de soldaţi. Sub ochii
prinţesei, aceste două coloane militare lungi arată ca
mandibulele Bel-o-kan-ului.
Surorile lor vin în grabă nu ca să le felicite, ci ca să le
oprească definitiv. Într-adevăr, nu fusese nevoie de mult
timp ca în pădure să se răspândească vestea apropierii
furnicilor revoluţionare pro-Degete, care foloseau focul
tabu şi propovăduiau alianţa cu monştrii de sus.
5 vede inamicul şi se îngrijorează.
În faţă, legiunile adverse se organizează în formaţie de
luptă, conform tacticilor învăţate de 103 din cea mai
fragedă pruncie. În faţă, artileristele care vor declanşa
salvele de acid formic; pe flancul drept, cavaleria; pe
flancul stâng, soldaţii cu mandibule lungi şi tăioase; în
spate, soldaţii cu mandibule mici care vor da lovitura de
graţie răniţilor.
103 şi 5 îşi agită antenele cu 12 000 de vibraţii pe
secundă ca să-şi identifice bine adversarele. Nu vor face
faţă.
Sunt doar cincizeci de mii de revoluţionare pro-Degete
din specii diferite iar în faţa lor se află o sută douăzeci de
mii de soldaţi belokanieni omogeni şi experimentaţi.
Prinţesa încearcă o ultimă conciliere. Emite foarte tare:
Suntem surorile voastre. Şi noi suntem tot belokaniene.
Ne întoarcem la cuib ca să informăm cetatea de un
mare pericol. Degetele vor invada pădurea. Nici o reacţie.
Cu antena, Prinţesa 103 arată pancarta albă. Spune
că este un simbol al ameninţării.
Vrem să vorbim cu Mama.
De data asta, mandibulele belokaniene se ridică
zgomotos. Trupele federale sunt hotărâte să atace. Nu mai
e timp de parlamentat. Trebuie să pună repede la punct o
1188
strategie de apărare.
6 propune o mişcare de convergenţă pe flancul drept
pentru a-i ataca pe soldaţii cu mandibule mari. Speră că cu
ajutorul focului vor crea destulă panică ca să semene
spaima în rândul acelor animale mari şi pântecoase astfel
încât să se întoarcă şi să-şi atace propriile trupe.
Prinţesa 103 crede că ideea e bună, dar că jăraticul ar
fi şi mai eficace împotriva legiunilor cavaleriei.
Se nasc discuţii. Problema revoluţiei Degetelor este că
e formată din insecte heteroclite cărora nu le poţi cunoaşte
reacţia în timpul unei lupte de masă. Ce vor face furnicile
mici care nici măcar nu sunt echipate cu mandibule de
război? Fără a mai vorbi de melcii care transportă jăraticul
şi care se mişcă atât de lent... Ei vor fi primii cuprinşi de
panică când vor fi copleşiţi de furnicile ostile.
Armata federală înaintează inexorabil, cu regimentele
bine liniate pe caste, mărimea mandibulelor şi în funcţie de
gradul de sensibilitate al antenelor. Apar noi întăriri. Câte
sunt? Probabil sute şi sute de mii.
Pe măsură ce inamicul se apropie, revoluţionarele pro-
Degete înţeleg că bătălia este pierdută dinainte. Multe
dintre cele mai mici insecte venite ca turiste preferă să
renunţe şi fug. Armata federală e din ce în ce mai aproape.
Melcii-caravană, care înţeleg în sfârşit ce se petrece,
deschid larg gurile ca să-şi urle spaima. Melcii au 25 600
de dinţi mici şi ascuţiţi care le permit să ciopârţească
frunzele de salată.
Melcii stângaci, uşor de recunoscut după cochiliile
înfăşurate spre dreapta, sunt cei mai nervoşi. Îşi ridică sus
de tot coarnele şi fac să apară la capăt sferele oculare ca
nişte muguri. Unii melci îşi ridică torsul şi lovesc puternic
cochilia ca să facă să cadă mirmeceenele şi obiectele lor
inutile. Apoi fug de pe câmpul de bătălie.
Prima linie de artilerie inamică este deja pe poziţie. Ea
1189
formează un şir compact aproape perfect. Abdomenele se
ridică şi lansează salve de picături corozive care pornesc ca
nişte rachete galbene şi cad în primele rânduri ale
revoluţionarelor. Corpurile atinse se zvârcolesc de durere.
A doua linie de artilerie o înlocuieşte imediat pe prima,
trage şi provoacă cel puţin tot atâtea pagube ca şi prima.
În rândul revoluţionarelor pro-Degete e o adevărată
hecatombă. Numărul dezertorilor creşte în partea din spate
a cohortei. Interesul lor faţă de Degete nu e până la urmă
destul de puternic ca să-i împingă să înfrunte marea
federaţie de furnici roşii.
Melcii atinşi de acid, înnebuniţi de spaimă, îşi întind
gâtul spre cer apoi se răsucesc arătându-şi dinţii mici şi
ochii exorbitant de lungi. Când sunt în această stare de
panică, produc de două ori mai multe bale, probabil un
reflex ca să poată fugi mai repede. Revoluţionarele pro-
degete aflate prea aproape de melci se împotmolesc. Unele
sunt muşcate de dinţii fini ca nişte ace ai acestor ierbivore.
Cele două armate stau faţă în faţă ca două animale
imense cuprinse de mânie. Deocamdată, încă totul e calm.
Toţi ştiu că în curând va începe lupta corp la corp.
Două sute douăzeci de mii contra a mai puţin de
cincizeci de mii. Bătălia se anunţă grandioasă! O furnică
federată ridică o antenă. Un ordin odorant. Atacaţi! Imediat
un răcnet de mirosuri de război se ridică deasupra miilor
de antene înălţate.
Revoluţionarele îşi înfig adânc ghearele în sol ca să
suporte şocul.
Sute de legiuni federate se năpustesc drept înainte.
Călăreţele galopează. Artileristele se grăbesc. Spadasinele
aleargă ridicând capul ca să nu se jeneze reciproc cu
lungile lor săbii labiale. Infanteria măruntă aleargă pe
corpul marii infanterii ca să se deplaseze mai repede, de
parcă ar fi vorba de un covor rulant. Pământul se
1190
cutremură sub numărul lor.
Cele două armate sunt pe punctul de a intra în
contact direct.
Urmează şocul. Mandibulele primei linii federate se
înfig în mandibulele primei linii a revoluţionarelor.
După acest prim sărut negru, legiunile celor două
armate se desfăşoară pe flancuri ca să lungească zâmbetul
funebru. Mandibulele goale scotocesc într-o adevărată
pădure de picioare ca să taie genunchii. Un vârtej de
legiuni federate pătrunde într-o linie de apărare a
revoluţionarelor.
Douăzeci de furnici revoluţionare pro-Degete dintre
cele mai viguroase saltă o crenguţă aprinsă cu care menţin
la distanţă cavaleria federată. Gestul stârneşte spaimă în
apropiere, dar nu este destul ca să compenseze
inferioritatea numerică. In plus, călăreţele fuseseră
probabil prevenite şi se aşteptau ca focul transportat prin
pădure să apară în bătălie, căci îşi revin repede şi se
limitează să dea ocol acelei lănci lungi aprinse.
S-a dezlănţuit marea încăierare. Aerul e plin de
mirosuri ameninţătoare. Furnicile se strâng ca să crape cu
maxilarele armura inamică. Bucăţele de chitină spartă dau
la iveală carnea vie. Se înjunghie, se omoară. Se aruncă în
faţă mirosuri bogate în cuvinte grele. Se pune piedică. Se
înfig antenele în articulaţii. Se taie capete, Se răsucesc
ochi. Se îndoaie mandibule. Se trage de labiale.
Furia ucigaşă a ajuns la paroxism şi unele furnici,
cuprinse de nebunie, omoară fără deosebire aliaţi şi
inamici.
Corpuri fără cap continuă să galopeze pe câmpul de
bătălie, sporind confuzia generală. Capete fără corp se
rostogolesc, înţelegând în sfârşit porcăria războiului de
masă. Dar nimeni nu le ascultă.
De pe un mungel, 15 trage în rafale. Fundul ei scoate
1191
fum. După ce abdomenul s-a golit, atacă lovind cu vârful
spinos al capului. 5, ridicată pe patru picioare, preferă să
împartă palme, folosindu-şi cele două picioare din faţă ca
pe nişte bice terminate cu cârligele ghearelor. 8, complet
dezlănţuită, apucă un cadavru inamic şi îl învârteşte
asupra capului, apoi îl aruncă cu putere peste linia de
cavalerie. 8 crede că catapulta ar trebui să permită într-o zi
generalizarea acestei isprăvi. Vrea să mai repete figura, dar
e deja copleşită de numărul duşmanilor.
Furnicile se ascund în găurile pământului ca să-şi
surprindă mai bine duşmanul. Se rotesc în jurul ierburilor
ca să-şi obosească adversarele. 14 încearcă să convingă o
inamică să dialogheze. Fără succes. 16 e acoperită de
combatante şi, deşi are nişte organe ale lui Johnston
excelente, nu mai reuşeşte să se repereze pe câmpul de
bătălie. Nu-i mai rămâne decât să le taie antenele mai
înainte de a-şi veni în fire. Fără antene, furnicile nu mai
pot lupta. Mulţimea de asediatori e prea densă.
Prinţesa 103 este puternic afectată de acea
exterminare între membrii aceleiaşi familii. La urma
urmelor, aliate sau adversare, pe acel câmp de bătălie deja
foarte îndoliat, sunt totuşi surori. Trebuie totuşi să câştige.
103 le face semn celor douăsprezece însoţitoare ale ei
să i se alăture şi le explică ideea ei. Escadrila se plasează
imediat în centrul celei mai mari mase de revoluţionare şi,
protejate de zidul corpurilor lor, sapă un tunel. Trei dintre
ele poartă un jăratic în suportul lui de piatră. Ca să iasă de
pe câmpul de bătălie, cele treisprezece exploratoare sapă
îndelung drept în faţa lor. Căldura focului le dă energie. Se
orientează cu organele lor sensibile la câmpurile magnetice
terestre. Direcţia Bel-o-kan.
Deasupra lor, pământul vibrează de zgomotele luptei.
Ele sapă la subsol cu toată forţa mandibulelor. La un
moment dat, jăratecul slăbeşte şi se opresc ca să-şi agite
1192
repede antenele deasupra, pentru a crea micul curent de
aer propice revitalizării lui.
Descoperă în sfârşit o zonă friabilă. Dau la o parte
pământul şi nimeresc pe un culoar. Se află în cetatea Bel-
o-kan. Urcă cu rapiditate etajele. Sigur, câteva lucrătoare
întâlnite în cale se întreabă ce fac acele furnici în oraşul
lor, dar ele au altă menire şi nu e rolul lor să asigure
siguranţa urbană. Nu îndrăznesc să intervină.
Arhitectura Cetăţii s-a schimbat mult de la ultima
vizită făcută de 103. Bel-o-kan este acum o metropolă mare
unde se agită în mod vizibil multă lume. Furnica ezită o
clipă. Nu va comite oare ceva ireparabil?
Şi îşi aminteşte de colegele ei de revoluţie care se lasă
exterminate afară şi îşi zice că nu are de ales. Ia de jos o
frunză uscată şi o apropie de jăratic până când ia foc. Apoi
pune rămurele în contact cu flăcările şi le strânge în
mănunchi între mandibule. Imediat se declanşează
incendiul. Sinistrul se întinde cu violenţă la rămurelele
domului. Se stârneşte panică. Lucrătoarele se reped în
creşe ca să scape progenitura.
Trebuie fugit repede mai înainte de a fi blocate de
incendiu. Escadra abandonează jăraticul, se repede spre
etajele inferioare şi străbate în sens invers tunelul pe care
l-au săpat. Aud deasupra răpăitul picioarelor.
Prinţesa 103 iese la suprafaţă şi, scoţând capul ca un
periscop deasupra solului, între picioarele inamicului,
observă ce se petrece. Federatele sunt pe cale de a părăsi
câmpul de bătălie şi aleargă ca să stingă incendiul.
103 întoarce capul. Incendiul a cuprins vârful cetăţii.
Peste tot în jur se răspândeşte un fum înţepător, cu miros
de lemn ars, de acid formic şi de chitină topită.
Lucrătoarele evacuează deja ouăle pe ieşirile de
serviciu. Peste tot, belokanienele se îndârjesc să stropească
flăcările cu jeturi de acid slab concentrat. 103 iese din
1193
pământ şi indică trupelor sale, atât cât a mai rămas din
ele, să aştepte. Focul luptă în locul lor.
Prinţesa 103 se uită cum arde Bel-o-kan. Ştie că
Revoluţia pro-Degete este abia la început. O va impune
prin forţa mandibulelor şi impetuozitatea flăcărilor.

137. ÎN VÂRTEJUL IDEALURILOR

Drapelul Revoluţiei furnicilor flutura deasupra liceului

din Fontainebleau şi în dimineaţa celei de a cincea zile.
Ocupanţii debranşaseră soneria electrică care intra în
funcţiune din oră în oră şi, treptat, toată lumea se
debarasase de ceasuri. Acesta era unul dintre aspectele
neprevăzute ale revoluţiei. Nu le mai era indispensabil să
se situeze exact în timp. Grupurile şi soliştii care se
schimbau pe podium constituiau un indiciu suficient că
ziua înainta.
De altfel, mulţi aveau impresia că fiecare zi dura o
lună. Nopţile lor erau scurte. Datorită tehnicilor de control
a somnului profund citite în Enciclopedie, învăţaseră să-şi
găsească ciclul precis de adormire. Astfel, ajungeau să
recupereze oboseala în trei ore în loc de opt. Şi nimeni nu
părea obosit din această cauză.
Revoluţionarii îşi abandonaseră ceasurile dar şi cheile
de la apartament, maşină, garaj, dulap, birou. Aici nu
existau furturi pentru că nu era nimic de furat. Îşi
puseseră într-un sertar actele de identitate pentru că toţi
se cunoşteau între ei.
Revoluţia nu cerea nimic nimănui, şi totuşi, fără să-şi
dea seama, cei mai mulţi dintre acei tineri nu fuseseră
niciodată atât de ocupaţi. La orele nouă, Julie se urcă pe
podium pentru discursul zilnic. Îi anunţă că găsise în
sfârşit un exemplu de urmat pentru revoluţia ei:
organismul viu.
1194
 - În interiorul corpului nu există nici rivalitate şi nici
lupte intestine. Conexiunea perfectă a tuturor celulelor
noastre dovedeşte că în interiorul nostru există deja o
societate armonioasă. Este deci suficient să reproducem în
exterior ceea ce avem în interior. Oamenii erau atenţi. Julie
continuă:
- Furnicarele funcţionează deja ca nişte organisme vii
armonioase. De aceea aceste insecte se integrează atât de
bine în natură. Viaţa acceptă viaţa. Naturii îi place ceea ce-
i seamănă.
Julie arătă spre totemul din poliester din centrul curţii
şi zise: - Iată exemplul, iată secretul: "1 + 1 = 3". Cu cât
vom fi mai solitari, cu atât conştiinţa noastră se va ridica şi
cu atât mai mult vom intra în armonie cu natura, interior
şi exterior. De acum înainte, obiectivul nostru este să
reuşim să transformăm acest liceu într-un organism viu
complet.
Deodată totul i se părea simplu. Corpul ei era un mic
organism, liceul ocupat, un organism mai mare, revoluţia
răspândindu-se în lume cu ajutorul reţelelor informatice,
trăia astfel un organism şi mai important.
Julie avu ideea să redenumească totul în jurul lor
conform acestui concept de organism viu.
Zidurile liceului erau pielea, uşile erau porii,
amazoanele de la clubul de aikido, limfocitele, cafeneaua,
intestinul. Banii de la SRL-ul "Revoluţia furnicilor" erau
glucoza indispensabilă pentru insuflarea energiei. Reţeaua
informatică era sistemul nervos care contribuia la
circulaţia informaţiilor.
În privinţa creierului, Julie avu ideea să creeze două
emisfere. Creierul drept, intuitiv, va fi faimosul lor pow-
wow de dimineaţă, o adunare inventivă în căutare de noi
idei. Creierul stâng, cel metodic, va fi o altă adunare, care
va avea sarcina să trieze ideile creierului drept şi să le
1195
pună în practică.
- Şi noi opt? întrebă Ji-woong.
Ei erau fondatorii, trebuiau să continue să formeze un
grup autonom, un organ care să gândească separat.
- Noi opt, răspunse Julie, suntem cortexul, creierul
primitiv de la originea celor două emisfere. Vom continua
să ne adunăm pentru dezbaterile noastre în încăperea
unde făceam repetiţii, sub cafenea.
Totul era perfect. Totul era la locul lui.

138. ENCICLOPEDIE

NOUĂ LUNI: Pentru mamiferele de tip superior,

timpul complet de gestaţie este în mod normal de
optsprezece luni. Este mai ales cazul cailor, ai căror pui
se nasc capabili să meargă.
Dar fetusul uman are un cap care se măreşte prea
repede. Trebuie să fie expulzat la nouă luni din corpul
mamei sale, altfel n-ar mai putea să iasă. Se naşte deci
prematur, neterminat şi neautonom. Primele sale nouă
luni externe sunt doar o copie perfectă a celor nouă
luni interne.
O singură diferenţă: copilaşul a trecut dintr-un
mediu lichid într-un mediu aerian. Pentru aceste prime
nouă luni în aer liber, are deci nevoie de un alt pântece
protector: pântecele psihic. Copilul se naşte tulburat.
El seamănă întrucâtva cu cei care au arsuri foarte grave
şi trebuie ţinuţi sub un cort artificial. Pentru el,
această protecţie artificială este contactul cu mama,
laptele mamei, atingerea mamei, sărutările tatălui.
La fel cum un copil are nevoie de un cocon
protector solid în timpul celor nouă luni care urmează
naşterii sale, tot aşa un bătrân în agonie are nevoie de
un cocon psihologic de susţinere în timpul celor nouă
1196
luni dinaintea morţii. Pentru el este vorba de o
perioadă esenţială căci, intuitiv, ştie că a început
numărătoarea inversă. În timpul acestor ultime nouă
luni, muribundul se dezbracă de vechea lui piele şi de
cunoştinţe, ca şi cum s-ar deprograma. Îndeplineşte un
proces invers celui al naşterii. La sfârşitul traiectoriei,
ca şi copilaşul, bătrânul mănâncă alimente pasate,
poartă scutece, nu are dinţi, nu are păr şi îngână
cuvinte greu de înţeles. Numai că, dacă în general
copilaşii sunt înconjuraţi cu toată atenţia în timpul
primelor nouă luni care urmează naşterii, rareori ne
gândim să acordăm aceeaşi atenţie bătrânilor în
ultimele lor nouă luni care preced moartea. În mod
logic, ar avea nevoie de o infirmieră care să joace rolul
mamei, "pântece psihic". Aceasta ar trebui să se poarte
foarte frumos pentru a le furniza coconul de protecţie
indispensabil ultimei lor metamorfoze.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

139. BEL-O-KAN ASEDIAT

Mirosea a cocon fript. Cetatea Bel-o-kan nu mai scoate

fum. Soldaţii belokanieni au reuşit să stingă focul. Armata
revoluţionarelor pro-Degete, cel puţin ce a mai rămas din
ea, şi-a aşezat tabăra de jur împrejurul capitalei federate.
Umbra cetăţii se proiectează ca un mare triunghi negru
calcinat peste trupele asediatoare.
Prinţesa 103 se ridică pe patru picioare şi 5,
sprijinindu-se greoi pe o crenguţă-cârje, se ridică pe două
picioare ca să vadă mai sus. Astfel, cetatea pare mai mică
şi mai accesibilă. Ştiu că în interior pagubele trebuie să fie
1197
importante, dar nu au posibilitatea să le evalueze.
Trebuie să dăm asaltul final, emite 15.
Prinţesa 103 nu se arată entuziastă. Iar război! Mereu
război! A omorî este mijlocul cel mai complicat şi cel mai
obositor de a te face înţeles.
Totuşi este conştientă că războiul rămâne deocamdată
cel mai bun accelerator al istoriei.
7 sugerează asedierea cetăţii ca să se obţină timp
pentru pansarea rănilor şi pentru reorganizare.
Prinţesei 103 nu-i prea place tactica asediului. Trebuie
să aştepţi, să blochezi căile de aprovizionare ale oraşului,
să pui santinele în jurul zonelor delicate. Nimic glorios
pentru nişte războinice. O furnică epuizată se apropie de ea
şi îi întrerupe gândurile. Prinţesa 103 sare imediat
recunoscându-1 pe prinţul 24 plin de praf.
Cele două insecte schimbă o mie de trofalaxii. Prinţesa
103 spune că îl credea mort şi Prinţul 24 îi povesteşte
aventura lui. În realitate, a plecat de la începutul
incendiului. Când veveriţa a sărit spre ieşire, din reflex, s-a
agăţat de blana ei, astfel că, galopând din creangă în
creangă, rozătoarea l-a dus până departe.
Prinţul 24 a mers apoi mult timp. Apoi şi-a zis că,
dacă o veveriţă l-a rătăcit, tot o veveriţă îl va reorienta.
Astfel se obişnuise să se folosească de veveriţe drept mijloc
de locomoţie. Problema e că nu poţi comunica cu aceste
rozătoare ca să le indici unde vrei să mergi sau măcar să
ştii unde se duc. Astfel că fiecare veveriţă l-a dus într-o
direcţie necunoscută. Asta explică întârzierea lui.
Prinţesa 103 îi istoriseşte şi ea cum au evoluat
lucrurile acolo. Bătălia de la Bel-o-kan. Atacul grupului de
comando care a provocat incendiul. Şi acum asediul.
Destule întâmplări ca să scrii un roman, remarcă
Prinţul 24, şi scoate feromonul-memorie pe care şi-a
început povestirea ca să scrie un nou capitol.
1198
 Ar putea să fie citit romanul tău? întreabă 103. Numai
după ce va fi gata, răspunde 24. Şi spune că, mai târziu,
dacă constată că romanul lui feromonal le interesează pe
furnici, poate că va scrie şi o urmare. S-a şi gândit la un
titlu: Noaptea Degetelor. Şi dacă va plăcea, va încheia
trilogia cu Revoluţia Degetelor.
De ce o trilogie? întreabă prinţesa 103. 24 îi explică
faptul că în primul roman va povesti contactul între cele
două civilizaţii, furnici şi Degete, iar al doilea va fi relatarea
confruntării lor. În sfârşit, pentru că nu s-au putut
distruge una pe cealaltă, ultimul roman va fi cel al
cooperării între cele două specii. "Contact, confruntare,
cooperare". Am impresia că acestea sunt cele trei stadii
logice ale unei întâlniri între două gândiri diferite, emite
Prinţul 24.
Are deja o idee foarte precisă a modului în care va
scrie povestea.
Are de gând să se bazeze pe trei intrigi paralele,
reprezentând trei puncte de vedere diferite: cel al furnicilor,
cel al Degetelor şi cel al unui personaj care cunoaşte cele
două lumi paralele, de exemplu 103.
Toate astea îi par puţin cam confuze lui 103, dar
ascultă cu atenţie căci, cât se poate de evident, de când a
trăit pe Insula Salcâmului, Prinţul 24 e obsedat să scrie o
poveste lungă.
Cele trei intrigi vor deveni convergente spre sfârşit,
precizează doct tânărul prinţ.
Deodată apare 14. A spionat de aproape cetatea şi a
descoperit un pasaj. Crede că poate să fie trimis un
comando. Mai putem încerca o ofensivă subterană.
Prinţesa l03 ia hotărârea s-o urmeze, la fel şi Prinţul 24,
doar ca să găsească idei pentru scenele de acţiune din
romanul său.
Vreo sută de furnici pătrund astfel în pasajul care
1199
duce la cetate. Înaintează cu prudenţă.

140. PUNERE ÎN PRACTICĂ

Standurile progresau foarte bine. Cel mai spectaculos

era cel conceput de Francine.
Infra-World avea activitatea cea mai lucrativă dintre
toate. Prin reţeaua informatică, din ce în ce mai multe
agenţii de publicitate cereau consultanţă pentru sondarea
impactului la detergenţi, produse congelate şi
medicamente, sau pentru noi mărci de maşini.
O altă reuşită era şi "Centrul de întrebări" al lui David.
Oamenii luau permanent contact cu el.
Leopold obţinuse comanda unei vile înserată într-o
colină şi, neputând să se deplaseze fizic, trimitea planurile
prin computer clientului său în schimbul numărului cărţii
sale de credit.
Paul inventa noi arome pentru hidromel şi Narcisse
crea o linie de modă cu totul nouă.
Numai cele două maşini complicate ale Juliei şi ale lui
Zoe prezentau rezultate dezamăgitoare. Maşina de dialogat
cu furnicile omorâse deja vreo treizeci de insecte cobai. În
ceea ce priveşte - protezele olfactive concepute de Zoe, ele
răneau atât de puternic nările încât nimeni nu le putea
suporta mai mult de câteva secunde. Julie urcă pe
balconul directorului şi contemplă curtea şi revoluţia.
Drapelul fâlfâia în vânt şi muzicienii reggae cântau într-un
nor de fum de marijuana. Totuşi oamenii erau activi în
jurul standurilor.
- Am reuşit totuşi ceva simpatic, zise Zoe care venise
după ea.
- La nivel colectiv, încuviinţă Julie. Acum ar trebui să
reuşim şi la nivel individual.
- Ce vrei să spui?
1200
 - Mă întreb dacă nu cumva dorinţa mea de a schimba
lumea nu este în realitate decât constatarea incapacităţii
mele de a mă schimba eu însămi.
- Asta-i acum! Funcţionezi foarte bine, poţi să fii
fericită. Julie se întoarse spre Zoe şi o privi în ochi.
- Adineauri am citit un pasaj din Enciclopedie. Era
ciudat. Se numea "Sunt doar un personaj" şi spunea că
poate suntem singuri pe lume într-un film care se
derulează doar pentru noi. După ce am citit asta, am avut
un gând ciudat. Mi-am zis: Şi dacă eram singura persoană
vie? Dacă eram singura fiinţă vie din tot universul...
Zoe începu să se uite la ea cu îngrijorare. Julie
continuă:
- Dacă tot ce mi se întâmplă nu este la urma urmelor
decât un mare spectacol care se joacă numai pentru mine?
Toţi aceşti oameni. tu, aţi fi doar nişte actori şi nişte
figuranţi. Obiectele, casele, copacii, natura formează un
decor bine imitat, făcut ca să mă liniştească şi să mă facă
să cred că există o anumită realitate. Dar poate că sunt ca
într-un program din Infra-World. Sau poate într-un roman.
- Hei! Ce-ai mai inventat?
- N-ai remarcat niciodată că în jurul nostru oamenii
mor in timp ce noi rămânem în viaţă? Poate că suntem
observaţi, poate că ni se testează reacţiile în faţa unor
situaţii date. Ni se testează gradul de rezistenţă la anumite
agresiuni. Ni se testează reflexele. Această revoluţie,
această viaţă este doar un circ imens construit ca să fiu
testată. Poate că cineva mă observă chiar în acest moment
de departe, citeşte viaţa mea într-o carte şi mă judecă.
- În acest caz, profită. Tot ce e pe pământ e pentru
tine. Lumea asta, actorii, figuranţii, cum spui tu, se află
aici ca să te satisfacă, să-ţi îndeplinească dorinţele. Îşi fac
griji. Viitorul lor depinde de tine.
- Tocmai asta mă îngrijorează. Mi-e teamă că nu voi fi
1201
la înălţimea... personajului meu.
De data asta, Zoe fu cea care căzu pe gânduri. Julie îi
puse o mână pe umăr.
- Scuză-mă. Uită ce-am spus. Cui îi pasă!
Apoi o luă pe prietena ei la bucătărie, deschise
frigiderul şi turnă hidromel în două pahare.

141. FEROMON ZOOLOGIC: FRIGIDER

Salivatoare: 10.
FRIGIDER: Degetele nu au guşă socială, totuşi pot să
stocheze mult timp hrană fără ca ea să se deterioreze.
În locul stomacurilor noastre secundare, Degetele se
echipează cu o maşină pe care o numesc "frigider". E vorba
de o cutie în care este foarte frig. În ea înghesuie hrana
până la refuz.
Cu cât un Deget e mai important, cu atât frigiderul lui
e mai mare.

142. ÎN BEL-O-KAN

Sunt surprinse de un miros de cărbune.

Crenguţele calcinate miros urât de tot. Peste tot zac
cadavrele calcinate ale războinicelor surprinse de incendiu.
Imagine oribilă: există ouă şi larve de furnici care n-au
putut să fie evacuate la timp şi care au ars de vii.
Totul e ars şi nu se semnalează nici o prezenţă. E
foarte posibil ca incendiul să fi mistuit toţi locuitorii şi apoi
întreaga armată venită să-l stingă?
Furnicile înaintează pe culoarele uneori vitrificate de
foc. Căldura focului a fost atât de intensă încât insectele au
pierit brusc, în plină muncă. Au rămas încremenite în
poziţia în care se aflau înainte ca un val fierbinte să le
împietrească definitiv.
1202
 Când 103 şi trupa ei le ating, aceste furnici se
fărâmiţează. Focul. Furnicile nu sunt pregătite pentru foc.
5 murmură:
- Focul e o armă prea pustiitoare.
Toţi înţeleg acum de ce focul a fost interzis de atâta
amar de vreme în lumea insectelor. Din păcate, există
unele prostii pe care fiecare generaţie trebuie să le comită,
măcar pentru a-şi aminti de motivele pentru care nu
trebuie să le facă.
Prinţesa 103 ştie acum că focul este o armă mult prea
distrugătoare. Intensitatea flăcărilor a fost atât de
puternică în unele locuri încât umbra victimelor s-a
imprimat pe pereţi.
Prinţesa 103 păşeşte în oraşul ei transformat în
cimitir. În ciupercării nu mai sunt decât vegetale calcinate.
În grajduri sunt numai păduchi-de-frunză prăjiţi zăcând cu
picioarele în sus. În sălile lor, furnicile-cisternă au făcut
explozie.
15 mănâncă puţin din cadavrul unei furnici-cisternă şi
constată că are o savoare delicioasă. A descoperit gustul
caramelului. Dar nu au nici timp şi nici dorinţa de a se
minuna în faţa acelui nou aliment, căci cetatea lor natală
fusese pustiită.
103 lasă în jos antenele. Focul e o armă cu două
tăişuri. A folosit-o pentru că era în inferioritate pe câmpul
de bătălie. A trişat. E posibil ca Degetele să fi vrăjit-o ca să
ajungă să nu mai suporte înfrângerea, să-şi omoare regina,
să-şi distrugă semenele şi chiar să-şi pustiiască propria
cetate!
Şi când te gândeşti că făcuseră călătoria aceea lungă
şi periculoasă tocmai ca să avertizeze Bel-o-kan că risca să
fie... incendiată de Degete! Istoria este paradoxală.
Merg pe culoare încă pline de fum. În mod ciudat, cu
cât înaintează prin acel dezastru, cu atât au impresia că
1203
acolo s-au petrecut evenimente insolite. Pe un perete a fost
desenat un cerc. E oare posibil ca belokanienele să fi
descoperit şi ele arta? O artă minimalistă, fireşte, căci
consta doar în reproducerea unor cercuri, dar totuşi o artă.
Prinţesa 103 are un presentiment rău. 10 şi 24 se
învârt în toate direcţiile de teama unei capcane.
Urcă în cetatea interzisă. Acolo, 103 speră s-o
găsească pe regină. Remarca faptul că lemnul buturugii de
pin care adăposteşte cetatea interzisă abia dacă a fost atins
de incendiu. Trecerea e liberă. Furaicile-portar care aveau
sarcina să păzească ieşirile au murit din cauza căldurii şi a
emanaţiilor toxice.
Trupa intră în încăperea regală, regina Belo-kiu-kiuni
se află acolo. Dar în trei bucăţi. Ea nu a fost nici arsă, nici
asfixiată. Urmele de lovituri sunt recente. A fost asasinată
de puţin timp. De jur împrejurul ei se află cercuri gravate
cu mandibula.
103 se apropie şi palpează antenele capului decapitat.
Chiar şi în bucăţi, o furnică poate să continue să emită.
Regina moartă şi-a păstrat un cuvânt odorant în vârful
antenelor. Deistele.

143. ENCICLOPEDIE

KAMERERE: Scriitorul Arthur Koestler a luat într-o

zi hotărârea să consacre o lucrare imposturii ştiinţifice.
I-a chestionat pe cercetători care l-au asigurat că cea
mai mizerabilă dintre imposturile ştiinţifice era cea la
care se dedase doctorul Paul Kamerere, Kamerere a fost
un biolog austriac care şi-a realizat principalele
descoperiri între 1922 şi 1929. Elocvent, fermecător,
pasionat, el spunea că "orice fiinţă omenească era
capabilă să se adapteze unei schimbări a mediului în
care trăieşte şi să transmită această adaptare
1204
descendenţei sale". Această teorie era exact contrară
celei lui Darwin. Atunci, ca să dovedească temeiul
aserţiunilor sale, doctorul Kamerere a pus la punct o
experienţă spectaculoasă.
A luat ouă de broască râioasă cu pielea uscată care
se reproduc pe uscat şi le-a pus în apă.
Or, animalele ieşite din aceste ouă se adaptau şi
prezentau caracteristicile broaştelor acvatice. Aveau
astfel o umflătură neagră copulatoare pe deget,
umflătură care permitea broaştelor acvatice masculi să
se agaţe de femela cu piele alunecătoare ca să se poată
acupla în apă. Această adaptare la mediul acvatic era
transmisă progeniturii lor, care se năştea direct cu o
umflătură de culoare închisă pe deget. Viaţa era deci
capabilă să-şi modifice programul genetic ca să se
adapteze la mediul acvatic.
Kamerere îşi apără teoria în lume cu un oarecare
succes. Totuşi, într-o zi, nişte oameni de ştiinţă şi
universitari au dorit să examineze "obiectiv" experienţa
lui. În amfiteatru s-a înghesuit multă lume şi numeroşi
jurnalişti. Doctorul Kamerere avea de gând să
demonstreze că nu era un şarlatan.
În ajunul experienţei, în laboratorul său a avut loc
un incendiu şi toate broaştele lui au ars cu excepţia
uneia singure. Kamerere a prezentat deci acest
supravieţuitor şi umflătura lui de culoare închisă.
Oamenii de ştiinţă au examinat animalul cu lupa şi s-au
stricat de râs. Se vedea perfect de bine că petele negre
ale umflăturii degetului broaştei fuseseră în mod
artificial desenate prin injectare de tuş sub piele.
Înşelătoria era descoperită. Sala râdea. Într-un minut,
Kamerere şi-a pierdut tot creditul şi orice şansă de a-şi
vedea recunoscute lucrările. Toţi semenii lui l-au
respins. Darwiniştii au câştigat şi pentru multă vreme.
1205
Acum era admis că fiinţele vii erau incapabile de a se
adapta la un nou mediu.
Kamerere a părăsit sala huiduit. Disperat, s-a
refugiat într-o pădure unde şi-a tras un glonţ în gură,
nu fără să lase un text lapidar în care reafirma
autenticitatea experienţelor sale şi declara că "vrea să
moară mai bine în natură decât printre oameni".
Această sinucidere l-a discreditat complet.
S-ar putea crede că e vorba de o impostură
ştiinţifică mai mult decât nulă. Totuşi, cu ocazia
anchetei pentru lucrarea sa Împerecherea broaştei
râioase, Arthur Koestler s-a întâlnit cu fostul asistent al
lui Kamerere. Omul i-a dezvăluit faptul că el se afla la
originea dezastrului. El fusese cel care, la ordinul unui
grup de savanţi darwinişti, dăduse foc laboratorului şi
înlocuise ultima broască mutantă cu alta căreia îi
injectase tuş în deget.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

144. DEISTELE

Deistele?
Regina murise. Un grup de belokaniene se iveşte timid
în pragul uşii. Existau deci câteva care scăpaseră. O
furnică se desprinde de celelalte şi se apropie de noile
venite, cu antenele înainte. Prinţesa 103 o recunoaşte. Este
23.
Prin urmare 23 a supravieţuit şi ea primei cruciade
împotriva Degetelor. 23. Această războinică aderase
imediat la religia deistă.
Cele două furnici nu se apreciaseră niciodată prea
1206
mult, dar faptul că se aflau acolo, în cetatea lor natală,
amândouă supravieţuitoare a mii de aventuri, le apropie
brusc.
23 percepe imediat că 103 a devenit o sexuată şi o
felicită pentru această metamorfoză. 23 pare şi ea în mare
formă. Are sânge transparent pe mandibule, dar lansează
feromoni de bun venit întregului ei grup de comando.
Prinţesa 103 stă în defensivă dar cealaltă emite că
totul a reintrat în ordine.
Se dedau unei trofalaxii.
23 îşi istoriseşte povestea. După ce a abordat lumea
zeilor, 23 s-a reîntors la Bel-o-kan ca să propovăduiască.
Prinţesa 103 remarcă faptul că 23 nu spune niciodată
"Degete" ci foloseşte denumirea "zei".
Ea povesteşte că la început, Cetatea, încântată că
există măcar o supravieţuitoare a acestei prime cruciade, i-
au făcut o primire bună şi, treptat, 23 dezvăluise existenţa
zeilor. Se aşezase în fruntea religiei deiste. Ceruse ca morţii
să nu mai fie aruncaţi la depozitul de gunoaie şi nişte săli
să fie amenajate în cimitire.
Această inovaţie nu a fost pe placul noii regine Belo-
kiu-kiuni, care a interzis practicarea cultului deist în
cetate.
23 se refugiase atunci în cel mai adânc cartier al
metropolei şi acolo, înconjurată de mica ei trupă de fidele,
a putut continua să propovăduiască. Religia deistă îşi
alesese drept simbol cercul. Căci astfel le văd furnicile pe
Degete înainte de a fi strivite de ele. Prinţesa 103 dă din
cap.
Aşa se explicau deci toate acele senine de pe culoare.
Furnicile înghesuite în spate psalmodiau:
Degetele sunt zeii noştri.
Prinţesa 103 şi însoţitoarele ei sunt de-a dreptul
uimite. Ele care voiau să promoveze interesul faţă de
1207
Degete fuseseră cu mult depăşite de această 23.
Prinţul 24 întreabă de ce totul este pustiu. 23 explică
cum noua regină Belo-kiu-kiuni s-a supărat în cele din
urmă pe omniprezenţa deistelor. Le-a interzis religia. A
urmat o adevărată vânătoare de deiste în cetate şi multe
martire muriseră.
Când îşi făcuse apariţia armata lui 103 care aducea cu
ea focul, 23 s-a folosit imediat de această ocazie. S-a
avântat spre încăperea regală şi a asasinat-o pe regina
ouătoare.
Atunci, pentru că nu mai exista regină, întreaga cetate
s-a plasat în fază de autodistrugere şi, una câte una, toate
cetăţencele belokaniene îşi întrerupseseră bătăile inimii.
Acum, în capitala incendiată nu mai erau decât ele,
deistele, pentru a le întâmpina pe revoluţionare, ca să
construiască împreună o societate bazată pe veneraţia
Degetelor.
Prinţesa 103 şi Prinţul 24 nu prea împărtăşesc
fervoarea profetesei, dar pentru că de acum înainte oraşul
e la dispoziţia lor, profită de asta.
Prinţesa 103 lansează totuşi un feromon:
Pancarta albă din faţa oraşului Bel-o-kan este semn de
mare pericol.
Poate că e doar o problemă de secunde. Trebuie să
plece fără întârziere.
Este crezută.
În câteva ore, toată lumea se pune în mişcare.
Exploratoarele pleacă ca cercetaşe ca să găsească altă
buturugă de pin propice construirii unei cetăţi. Melcii care
au cărat jăraticul transportă cele câteva ouă, larve şi ce a
mai rămas din ciupercile şi puricii de frunze scăpaţi de
incendiu.
Din fericire, avangarda descoperă o buturugă locuibilă
numai la o oră de mers. 103 consideră distanţa destul de
1208
mare ca să fie la adăpost de cataclismul care se va produce
în jurul pancartei albe.
Buturuga e plină de tunele săpate de viermi şi chiar
este posibil să se implanteze în lemnul ei o Cetate interzisă
şi o încăpere regală. Pornind de la această buturugă, 5 face
planuri în vederea construirii rapide a unui nou Bel-o-kan.
Toate furnicile se agită.
103 sugerează să se construiască o cetate
ultramodernă, cu artere mari pe care să poată circula fără
ambuteiaje vânatul mare şi obiectele indispensabile noilor
tehnologii. Crede că trebuie instalat un mare şemineu
central ca să poată fi degajat fumul provenit de la
laboratoarele focului. Mai are în vedere şi canale pentru
aducerea apei de ploaie la grajduri, la ciupercării precum şi
la laboratoarele care vor avea nevoie de ea pentru spălarea
obiectelor utilizate.
Chiar dacă nu este încă ouătoare, fiind singura femelă
sexuată din Bel-o-kan, Prinţesa 103 este numită regină nu
numai a oraşului lor care renaşte, ci şi a întregii federaţii
de furnici roşii din regiune, care numără şaizeci şi patru de
cetăţi.
E pentru prima dată când un oraş se dotează cu o
prinţesă incapabilă să ouă. Pentru că nu se poate reînnoi
populaţia, se face apel la un nou concept: "oraşul deschis".
Prinţesa 103 crede că ar fi interesant să dea voie altor
specii de insecte străine să se instaleze aici ca să
îmbogăţească cetatea cu propriile lor culturi.
Dar nu este uşor. Diferitele etnii ocupă treptat cartiere
separate. Negrele se instalează la sud-est de etajele cele
mai adânci, galbenele, la vest de etajele de mijloc,
secerătoarele la etajele superioare ca să fie mai aproape de
recoltă şi ţesătoarele se duc în nord.
În noua capitală se lucrează peste tot la inovaţii
tehnice. În modul specific furnicilor, adică fără logică,
1209
testând totul şi orice după cum le trece prin minte şi
văzând apoi rezultatul. Inginerele focului construiesc un
mare laborator în subsolul cel mai adânc al cetăţii. Acolo
ard tot de au la îndemână ca să vadă în ce material se
transformă şi ce fel de fum se produce.
Ca să prevină riscul unui incendiu, încăperea este
tapisată cu frunze de iederă foarte puţin inflamabile.
Inginerele în domeniul mecanicii amenajează o sală
spaţioasă unde testează pârghii, ba chiar combinaţii de mai
multe pârghii legate prin fibre vegetale.
Prinţul 24 şi 7 se pronunţă pentru atelierele de "artă"
la etajele minus cincisprezece, minus şaisprezece şi minus
şaptesprezece. Acolo se practică pictura pe frunze,
sculptura în excremente de scarabeu şi, fireşte, scarificarea
pe carapace.
Prinţul 24 intenţionează să dovedească că folosind
tehnicile Degetelor, se pot foarte bine obţine obiecte de stil
tipic mirmeceean. Vrea să creeze "cultura furnicilor" şi, mai
precis, cultura belokaniană. Într-adevăr, fie că e vorba de
romanul său sau de picturile mai curând naive ale lui 7,
încă nu există nimic asemănător pe Pământ.
11 se hotărăşte să inventeze muzica furnicilor. Cere
mai multor insecte să ţârâie ca să formeze un cor pe mai
multe voci. Poate că rezultatul nu e prea încurajator, dar
asta nu înseamnă că nu e o muzică tipică pentru furnici.
Dealtfel, 11 nu-şi pierde speranţa în armonizarea tuturor
acelor sunete până la obţinerea unei bucăţi cu mai multe
nivele de game.
15 creează bucătării unde gustă toate rămăşiţele arse
în laboratorul focului. Frunzele sau insectele calcinate care
i se pare că au gust bun sunt puse la dreapta, cele care au
gust rău, la stânga.
10 creează un centru de studii asupra
comportamentului Degetelor, în apropiere de sala
1210
inginerelor.
Practicarea tehnologiei Degetelor le conferă un avans
în lumea insectelor. E ca şi cum ar fi câştigat o mie de ani
într-o singură zi. Un lucru o supără însă pe 103. De când
nu mai sunt constrânse la clandestinitate, deistele se
afişează peste tot în oraş devenind din ce în ce mai zeloase.
În seara primei zile mai ales, 23 şi susţinătoarele ei merg în
pelerinaj în zona pancartei albe şi, acolo, începe să se roage
zeilor superiori care au instalat acel monument sacru.

145. ENCICLOPEDIE

UTOPIA LUI HIPPODAMOS: În anul 494 î.e.n.,

armata lui Darius, regele perşilor, a distrus şi ras de pe
faţa pământului oraşul Milet, situat între Halicarnas şi
Efes. Foştiii locuitori i-au cerut atunci arhitectului
Hippodamos să reconstruiască dintr-o dată o întreagă
cetate. E vorba de o ocazie unică în istoria epocii. Până
atunci, oraşele erau doar târguşoare care se întindeau
progresiv în cea mai mare dezordine. Atena, de
exemplu, era formată dintr-o încâlceală de străzi,
adevărat labirint care apăruse fără ca cineva să ţină
cont de un plan de ansamblu. A primi sarcina să
construieşti, în totalitate, un oraş de talie mijlocie,
însemna să ţi se ofere un cec în alb sau ocazia de a
inventa oraşul ideal.
Hippodamos nu a scăpat acest noroc, şi a desenat
primul oraş gândit geometric.
Hippodamos nu voia doar să traseze străzi şi să
construiască case, el era convins că regândind forma
oraşului, se poate regândi şi viaţa socială.
A imaginat o cetate cu zece mii de locuitori,
repartizaţi în trei clase: artizani, agricultori şi soldaţi.
Hippodamos a dorit un oraş artificial, fără nici o
1211
legătură cu natura, având în centru o acropolă de unde
porneau douăsprezece raze care îl tăiau, ca pe un tort,
în douăsprezece bucăţi. Străzile noului Milet erau
drepte, pieţele rotunde şi toate casele erau perfect
identice ca să nu existe gelozie între vecini. De altfel,
toţi locuitorii erau cetăţeni egali în drepturi. Nu existau
sclavi.
Hippodamos nu a vrut nici artişti. Artiştii, după
părerea lui, erau oameni imprevizibili, generatori de
dezordine. Poeţii, actorii şi muzicienii erau alungaţi din
Milet, iar oraşul era interzis şi celor săraci, celibatarilor
şi leneşilor.
Proiectul lui Hippodamos voia să facă din Milet o
cetate cu un sistem mecanic perfect care să nu rămână
niciodată în pană. Ca să evite orice lucru dăunător, nu
se admitea inovaţia, originalitatea, capriciul.
Hippodamos a inventat noţiunea de "bine rânduit". Un
cetăţean bine rânduit în ordinea cetăţii, o cetate bine
rânduită în ordinea statului, el însuşi neputând să fie
decât bine rânduit în ordinea cosmosului.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

146.O INSULĂ ÎN MIJLOCUL OCEANULUI

În a cincea zi de ocupaţie a liceului din Fontainebleau,

Maximilian luă hotărârea să le taie liceenilor apa şi
electricitatea.
Ca să rezolve problema apei, Leopold puse să se
construiască cisterne în care să adune apa de ploaie. Îi
învăţă pe ceilalţi să se spele cu nisip şi să sugă bucăţele de
sare ca să fixeze apa în corp şi să micşoreze astfel nevoile.
1212
 Mai arzătoare era însă problema electricităţii. Toate
activităţile lor erau bazate pe reţeaua informatică
mondială. Câţiva tipi pricepuţi scotociră în atelierul de
electronică unde descoperiră plăci solare fotosensibile. Ele
aduseră un prim flux electric pe care îl completară cu
dispozitive eoliene fabricate în grabă cu stinghiile smulse
clin birouri.
Fiecare cort indian avea în vârf dispozitivul lui eolian.
Dar pentru că nu era suficient, David branşă câteva
biciclete de la clubul de promenadă la dinamuri. Astfel,
când nu era nici soare şi nici vânt, erau căutaţi câţiva
sportivi ca să pedaleze şi să furnizeze energie.
Fiecare problemă îi obliga să-şi pună în funcţiune
imaginaţia şi îi lega şi mai mult pe ocupanţii liceului.
Constatând că datorită liniilor lor telefonice, reţeaua
lor informatică funcţiona în continuare, Maximilian luă
hotărârea să-i lase fără ea. David nu fu multă vreme
îngrijorat pentru "Centrul de întrebări" căci o ocupantă
adusese în geantă un telefon celular special, extrem de
puternic ca să recreeze un contact hertzian branşându-se
direct la sateliţii de telecomunicaţii.
Julie îşi convocă prietenii în camera de repetiţii unde
discutară despre noile condiţii de viaţă impuse de
embargoul poliţist. Propuseră tot felul de soluţii. Departe
de a le slăbi revoluţia, această presiune exterioară strângea
şi mai mult legăturile dintre ei.

147. MICA BĂTĂLIE DIN FAPTUL SERII

Pe măsură ce tehnologiile se dezvoltă în Bel-o-kan aflat

în plină transformare, religia ia avânt. Deistele nu se mai
mulţumesc doar să deseneze peste tot cercuri, ci depun pe
pereţi mirosul religiei lor.
În acea a doua zi de domnie a Prinţesei 103,23
1213
pronunţă o predică în care declară că scopul religiei deiste
este să convertească la venerarea zeilor toate furnicile din
lume şi înseamnă să le faci un serviciu asasinând laicele.
Se constată că deistele au început să se comporte în
cetate deosebit de agresiv. Le avertizează pe laice. Dacă nu
adoră zeii, Degetele le vor strivi şi, în cazul în care Degetele
nu le vor strivi, ele, deistele, îşi vor lua această sarcină.
În Noul Bel-o-kan se ajunge la o atmosferă ciudată, la
o separare între furnicile "tehnologice", care trăiesc
admirând Degetele pentru ceea ce au reuşit să facă datorită
stăpânirii focului, a pârghiei şi a roţii, şi celelalte, furnicile
"mistice" care trăiesc doar în rugăciuni şi pentru care
numai gândul de a reproduce actele Degetelor constituie
deja o blasfemie.
Prinţesa 103 este convinsă că un conflict e inevitabil.
Deistele sunt prea intolerante şi prea sigure de ele. Nu mai
vor să înveţe nimic, nu depun eforturi decât pentru a-şi
converti anturajul. Moartea câtorva laice este imputată
deistelor, dar nu se vorbeşte prea mult despre asta ca să se
evite un război civil.
Cele douăsprezece furnici exploratoare, prinţul şi
prinţesa s-au adunat în încăperea regală. Prinţul 24
rămâne încrezător. Vine de la laboratoare şi este încântat
de progresele făcute. Inginerele focului reuşesc acum să
pună jăraticul în cutii uşoare de frunze împletite cu un
fund de pământ, ceea ce permite transportarea fără pericol
pentru luminarea sau încălzirea unei zone. 5 remarcă că
deistelor nu le pasă de ştiinţă şi de cunoaştere. Tânăra
exploratoare este îngrijorară de faptul că, în lumea
religioasă, nimic nu are nevoie să fie dovedit. Când o
ingineră spune că focul permite întărirea lemnului, e
posibil să rateze experienţa şi nimeni să nu mai aibă
încredere în ea, dar când o mistică spune că "Degetele sunt
atotputernice şi se află la originea existenţei furnicilor",
1214
trebuie să fii la faţa locului de fiecare dată ca să dezminţi
asta. Prinţesa 103 murmură:
Poate că religia este totuşi o fază de evoluţie a
civilizaţiilor. 5 consideră că trebuia să se ia ce e bun de la
Degete şi să lase ce nu e bun, cum ar fi religia. Dar cum să
iei una fără alta? 103, 24 şi cele douăsprezece exploratoare
se adună. în cerc şi reflectează. Dacă în a doua zi a noului
lor stat există ciocniri cu deistele, atunci tulburările se vor
extinde. Trebuie oprite cât mai repede. Omorâte?
Nu, nu pot ucide nişte surori doar pentru că îşi
închipuie că degetele sunt nişte zei. Expulzate?
Într-adevăr, poate că e mai bine să-şi creeze propriul
lor stat, subdezvoltat, mistic şi intolerant, departe de
furnicarul Bel-o-kan, care este îndreptat spre modernitate
şi spre tehnologiile de vârf.
Dar nu au timp să-şi prelungească discuţia. Lovituri
înăbuşite se aud în zidurile cetăţii. Alarmă.
Furnicile aleargă în toate direcţiile. Circulă un miros.
Atacă furnicile pitice!
Locuitoarele cetăţii se organizează ca să facă faţă
asediatoarelor. Trupele piticelor sosesc prin trecătoarea
nordică şi e prea târziu ca să se încerce pulverizarea lor cu
pârghiile aruncătoare de pietre. Nu se va putea folosi nici
focul.
Piticele formează o armată lungă plină de antene, de
ochi şi de mandibule. Mirosurile lor sunt calme şi decise.
Pentru ele, simpla vedere a unui furnicar care scoate fum
fără să ardă este suficient de şocantă ca să legitimeze un
masacru. 103 ar fi trebuit să-şi dea seama că e imposibil
să manipulezi atâtea lucruri noi fără a stârni neîncredere,
gelozie şi teamă.
Prinţesa urcă în vârful domului, având grijă să nu se
apropie prea mult de fumul şemineului principal, şi, cu
noile ei simţuri, observă marea armată care se desfăşoară.
1215
 Îi face semn lui 5 să scoată legiunile de artilerie şi să le
plaseze în avangardă ca să împiedice înaintarea
inamicului. Prinţesa 103 s-a săturat de câtă moarte a
văzut. Se pare că scârba în faţa violenţei este semn de
îmbătrânire, dar nu are ce face. Este paradoxul acelei
furnici să aibă capul bătrân şi corpul tânăr. Sub ea, domul
palpită de loviturile de abdomen pe care le dau lucrătoarele
ca să semnaleze faza a doua a alarmei.
Cetăţii îi este frică. Armata inamică se întinde la
nesfârşit, cu rândurile îngroşate de nenumărate furnicare
vecine care s-au aşezat în spatele piticelor ca să vadă
prăbuşindu-se federaţia arogantă a furnicilor roşii. Mai
mult decât atât, în rândurile lor se află şi furnici roşii din
propria lor federaţie. Probabil că sunt îngrijorate de ce se
pune la cale în Noul Bel-o-kan.
Prinţesa 103 îşi aminteşte de un documentar văzut de
ea despre un scriitor din lumea Degetelor, Jonathan Swift.
Acest om spunea cu aproximaţie că "îţi dai seama că a
apărut un nou talent după faptul că în jurul lui se creează
în mod spontan o conjuraţie de imbecili ca să-l frângă".
Prinţesa 103 vede această conjuraţie de imbecili
ridicându-se acum în faţa ei. Atâţia şi atâţia imbecili gata
să moară pentru ca nimic să nu se mişte, pentru ca totul
să fie ca înainte, pentru ca mâine să fie un alt ieri. Prinţul
24 se ghemuieşte lângă prinţesă. Îi este frică şi are nevoie
de prezenţa liniştită a celeilalte sexuate.
Prinţul 24 îşi apleacă antenele.
De data asta s-a terminat. Sunt prea numeroase.
Primele legiuni de artileriste belokaniene se aliniază ca
să apere capitala. Sunt pregătite să tragă. În faţă, armata
inamică se întinde până departe. Sunt milioane.
103 regretă că s-a îngrijit atât de puţin de relaţiile
diplomatice cu cetăţile vecine. La urma urmelor, Noul Bel-
o-kan primise la început multe reprezentante. Dar, cu
1216
gândul la preocupările tehnice, nu şi-a dat seama că cetăţi
întregi treceau printr-o perioadă dificilă.
5 vine şi anunţă o veste proastă. Deistele refuză să
participe la bătălie. Consideră că nu e cazul să se bată
pentru că, oricum, zeii decid soarta bătăliilor. Promit totuşi
că se vor ruga.
Să fie asta lovitura de graţie? Iar coloana inamică se
întinde la nesfârşit.
Inginerele focului, ale pârghiei şi ai roţii i se alătură.
Prinţesa le cere ca toţi să-şi unească antenele. Trebuie să
inventeze împreună o armă care să le salveze.
Prinţesa 103 scoate din creierul ei toate imaginile de
război ale Degetelor care i-au rămas în memorie. Cu ceea
ce se cunoaşte deja, focul, pârghia, roata, trebuie să se
improvizeze ceva nou. Cele trei noţiuni se învârtesc în
creierele insectelor şi se amestecă unele cu altele. Dacă nu
găsesc rapid o idee, ştiu foarte bine că urmează moartea.

148. ENCICLOPEDIE

ASTFEL S-A NĂSCUT MOARTEA: Moartea a apărut

exact acum şapte sute de milioane de ani. Până atunci,
şi timp de patru miliarde de ani, viaţa se limitase la
monocelularitate. Sub forma ei monocelulară, era
nemuritoare deoarece era capabilă să se reproducă la
fel şi la infinit. În zilele noastre, încă se mai găsesc
urme de astfel de sisteme monocelulare nemuritoare în
barierele de coral.
Totuşi, într-o zi, două celule s-au întâlnit, şi-au
vorbit şi au decis să funcţioneze împreună, în
complementaritate. Atunci au apărut forme de viaţă
multicelulare. Simultan, şi-a făcut apariţia şi moartea.
Prin ce sunt legate cele două fenomene?
Când două celule doresc să se asocieze, ele sunt
1217
constrânse să comunice şi comunicarea lor le duce la a-
şi repartiza sarcinile ca să fie mai eficace. Ele vor
decide, de exemplu, că nu mai e nevoie ca amândouă să
trudească la digerarea hranei: una va digera iar cealaltă
va repera alimentele.
Mai târziu, cu cât numărul celulelor adunate era
mai mare, cu atât specializarea lor era mai precisă. Cu
cât specializarea lor era mai desăvârşită, cu atât mai
mult fiecare celulă devenea mai fragilă şi, această
fragilizare accentuându-se, celula a sfârşit prin a-şi
pierde importanţa iniţială.
Astfel s-a născut moartea. În zilele noastre vedem
ansambluri animaliere constituite din imense agregate
de celule extrem de specializate şi care dialoghează în
permanenţă. Celulele ochilor noştri sunt foarte diferite
de celulele ficatului şi primele se grăbesc să semnaleze
că zăresc o mâncare caldă pentru ca celelalte să poată
imediat să se apuce să fabrice bilă cu mult înainte ca
mâncarea să ajungă în gură. Într-un corp omenesc,
totul este specializat, totul comunică şi totul este
muritor.
Necesitatea morţii se poate explica şi dintr-un alt
punct de vedere. Moartea este indispensabilă pentru
asigurarea echilibrului între specii. Dacă o specie
pluricelulară ar fi nemuritoare, ar continua să se
specializeze până la rezolvarea tuturor problemelor, şi
ar deveni atât de eficace încât ar compromite
perpetuitatea tuturor celorlalte forme de viaţă.
O celulă canceroasă a ficatului produce în
permanenţă bucăţele de ficat fără să ţină seama de
celelalte celule care îi spun că nu mai este necesar.
Celula canceroasă are ambiţia să revină la acea veche
nemurire, şi din acest motiv ucide ansamblul
organismului, cam ca acei oameni care vorbesc singuri
1218
în permanenţă, fără să asculte pe cei din jurul lor.
Celula canceroasă este o celulă autistă şi pentru asta e
periculoasă. Se reproduce fără încetare, fără să ţină
cont de celelalte şi, în dorinţa ei nebună de nemurire,
sfârşeşte prin a ucide totul în jurul ei.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

159. MAXIMILIAN EXPLOREAZĂ

- Hei, Maximilian, iar ai necazuri cu acea revoluţie a

furnicilor? îl întrebă computerul.
- Da. Mai poţi să mă ajuţi?
- Bineînţeles.
Computerul îşi lansează modemul de autoprogramare
ca să se branşeze la reţea. Apoi, destul de curând, afişează:
"Server al SRL-ului Revoluţia furnicilor".
Maximilian se apleacă spre ecran. Computerul său a
găsit ceva foarte interesant.
"Deci aşa continuă să-şi exporte revoluţia lor de doi
bani", îşi zice el. Şi-au procurat o conexiune telefonică prin
satelit şi informaţiile lor circulă fără probleme pe reţea.
Meniul serverului semnalează că SRL-ul "Revoluţia
furnicilor" avea filiale şi forumuri unde fiecare putea să
discute temele şi obiectivele Revoluţiei furnicilor.
Computerul preciză că vreo zece licee din lume se
branşaseră la Fontainebleau, reproducând, într-o măsură
mai mare sau mai mică, manifestarea lor.
Computerul se branşă pe mai multe lunii telefonice şi
făcu să apară infrastructura SRL-ului Revoluţia furnicilor.
Computerul afişă fişierele unul după altul şi
Maximilian înţelese totul. Folosind reţelele informatice şi
1219
tehnicile cele mai moderne, aceşti copii făceau o revoluţie
de un gen cu totul diferit.
Maximilian crezuse totdeauna că pentru a face o
revoluţie, în zilele noastre, trebuia să dispui de susţinerea
mediilor de informare în masă şi mai ales a televiziunii. Or
aceşti liceeni reuşiseră fără ajutorul posturilor naţionale, şi
nici măcar al celor locale.
A doua surpriză era de ordin economic. "Revoluţia
furnicilor" era pe punctul de a acumula beneficii. Totuşi nu
cuprindea companii mari, ci o galaxie de filiale mici.
Asta se dovedea mult mai rentabil decât o singură şi
mare companie, în general încremenită în propria ei
ierarhie. În plus, în aceste mici filiale, toată lumea se
cunoştea bine şi toţi ştiau că pot conta unul pe celălalt. Nu
exista loc pentru o administraţie inutilă sau pentru
potentaţi de birou. Această organizare diminua riscul
falimentului. Dacă o filială se dovedea deficitară sau puţin
rentabilă, ea dispărea ca să fie imediat înlocuită.
Poate că ăsta era mesajul Revoluţiei furnicilor:
societăţile dinozaur îşi pierduseră locul, viitorul era al
societăţilor furnici.
Până atunci trebuie însă să se pună capăt reuşitei
insolente a acelei bande de puştani mai înainte de a deveni
o realitate economică incontrolabilă.
Maximilian ridică receptorul telefonului şi îl sună pe
Gonzague Dupeyron, şeful Şobolanilor Negri.

150. BĂTĂLIA LAMPIOANELOR

Primul asalt al marii armate a piticelor din Shi-pae-

pou este catastrofală pentru neo-belokaniene. După două
ore de lupte îndârjite, apărarea lor cedează în toate
punctele şi sunt tăiate în bucăţi de coalizate. Satisfăcute,
asediatoarele nu împing mai departe avantajul şi
1220
organizează tabăra pentru noapte, aşteptând să dea a doua
zi lovitura de graţie.
În timp ce în cetate sunt aduse rănitele, amputatele şi
muribundele, Prinţesa 103 are în sfârşit o idee. Adună în
jurul ei ultimele trupe valide şi le arată cum să fabrice
lampioane. Crede că dacă nu foloseşti focul ca armă, poţi
totuşi să te serveşti de el ca mijloc de încălzire şi de
luminat. într-adevăr, acum inamicul lor nu mai e constituit
din acele miriade de furnici pitice, ci noaptea. Or focul
învinge noaptea.
Astfel, pe la miezul nopţii, se poate vedea un spectacol
incredibil. Mii de luminiţe se înghesuie la ieşirile din Noul
Bel-o-kan. Purtând lampioane fabricate cu frunze de plop,
încălzite şi luminate de acele cutii pe care le transportă în
spate, războinicele roşii pot să vadă şi să acţioneze în timp
ce adversarele lor dorm.
Tabăra lor seamănă cu un fruct mare de culoare
neagă, dar în realitate este un oraş viu. Zidurile şi culoarele
sunt formate de corpul insectelor amestecate unele cu
altele şi cufundate într-un somn recuperator.
Prinţesa 103 le face semne războinicelor sale să
pătrundă în tabără cu lampioanele. Ea însăşi se
aventurează în interiorul taberei vii a inamicului. Din
fericire, noaptea este destul de rece şi asediatoarele sunt
bine anesteziate.
Ce senzaţie ciudată să înaintezi printre ziduri, podele
şi tavane făcute din adversare gata să te taie în bucăţi!
Singurul nostru duşman adevărat este frica, îşi zice
ea. Dar noaptea este aliata lor, ea le mai menţine câteva
ore adormite pe pitice.
5 spune că nu trebuie să stea prea mult în acelaşi loc,
altfel lampioanele vor trezi pereţii şi va trebui să înceapă să
se lupte. Pentru a evita înfruntarea, războinicele neo-
belokaniene se grăbesc. Nu folosesc decât o mandibulă cu
1221
care taie, unul după altul, gâturile adversarelor lor
nemişcate.
Trebuie să evite să taie prea adânc căci, uneori, un şir
de capete proaspăt tăiate se poate prăbuşi peste ele
strivindu-le.
Gâturile trebuie tăiate numai pe jumătate. Războiul de
noapte este pentru furnici o faptă de arme atât de nouă
încât trebuie să improvizeze şi să-i descopere regulile clipă
de clipă.
Şi nu trebuie nici să pătrundă prea adânc în cetate.
Lipsite de aer, lampioanele se sting. Mai întâi trebuie
masacrate furnicile-ziduri exterioare pentru a fi degajate
aşa cum ai curăţa o ceapă, şi abia după aceea să se treacă
la atacul stratului de furnici pitice de dedesubt.
Prinţesa 103 şi însoţitoarele ei ucid neobosit. Căldura
şi lumina lampioanelor sunt pentru ele ca un fel de drog
excitant care le sporeşte înzecit furia de a ucide. Uneori se
trezesc bucăţi întregi de zid şi atunci trebuie să lupte cu
înverşunare.
În mijlocul acelui masacru, prinţesa 103 nu ştie ce să
mai creadă.
Oare este necesar să se treacă prin asta pentru a
impune progresul? se întreabă ea.
Mai sensibil, Prinţul 24 preferă să renunţe şi să se
retragă. Masculii sunt totdeauna mult mai delicaţi, asta e
bine cunoscut.
Prinţesa 103 îl roagă să le aştepte afară, fără să se
depărteze.
Războinicele roşii sunt epuizate de atâta ucis.
Nemişcarea adversarelor le sporeşte jena. Pentru furnici
este normal să masacreze adversarele în duel, de aceea au
scrupule pentru că le extermină în astfel de condiţii.
Au impresia că seceră. Mirosul de acid oleic pe care îl
degajă cadavrele îngrămădite ale piticelor începe să devină
1222
insuportabil. Neo-belokanienele sunt deseori constrânse să
iasă din tabără ca să respire puţin aer curat, după care
intră din nou ca să atace un nou strat.
Prinţesa 103 cere accelerarea mişcării căci nu au la
dispoziţie decât acea noapte ca să acţioneze.
Mandibulele se împlântă în articulaţiile chitinoase şi
fac să ţâşnească sângele transparent. E atât de mult sânge
pe culoarele vii încât, uneori, stropeşte şi stinge
lampioanele. Neo-belokanienele, lipsite de foc, adorm
atunci în mijlocul masei compacte a inamicului.
Prinţesa 103 nu-şi slăbeşte efortul dar, în timp ce
ucide la pitice, mii de idei se îngrămădesc în creierul ei.
E posibil ca comportamentele Degetelor să fie
contagioase pentru ca să le facă pe furnici să se războiască
astfel?
Ştie totuşi că toate războinicele inamice care nu vor fi
ucise în noaptea asta se vor arunca asupra ei în bătălia de
a doua zi.
Nu prea are de ales. Războiul este cel mai bun
accelerator al istoriei. În bine sau în rău.
De atâta omorât, 5 are un cârcel la mandibule. Se
întrerupe un moment, mănâncă un cadavru inamic: şi îşi
curăţă antenele înainte de a-şi relua activitatea sinistră.
Când apar primele raze de soare, războinicele neo-
belokaniene sunt obligate să se oprească. Trebuie să se
grăbească să se retragă mai înainte de trezirea
adversarului. Şi pleacă în mare viteză, în timp ce zidurile,
podelele şi plafoanele încep să caşte.
Epuizate şi năclăite de sânge, războinicele roşii se
întorc în cetatea lor anxioasă.
Prinţesa 103 îşi reia locul în vârful domului ca să
observe reacţia inamicului la trezire. Aceasta nu se lasă
aşteptată. În timp ce soarele se ridică pe cer, ruinele vii se
dezagregă. Piticele nu sunt în stare să înţeleagă ce li s-a
1223
întâmplat. Au adormit şi, dimineaţă, tovarăşele lor au
murit aproape toate.
Supravieţuitoarele o pornesc înapoi pe drumul spre
cuibul lor, iar câteva minute mai târziu, cetăţile federate
care se revoltaseră împotriva capitalei lor, se prezintă ca
să-şi depună feromonii de supunere.
Toate furnicarele din vecinătate află despre înfrângerea
piticelor, astfel că o armată ce câteva milioane de
războinice vin să ceară să adere la federaţia neo-
belokaniană.
Prinţesa 103 şi Prinţul 24 le primesc pe noile sosite, le
arată laboratoarele focului, pârghiei şi roţii, dar nu le spun
nimic despre invenţia lampioanelor. Nu se ştie niciodată. E
posibil să mai fie adversare de redus la tăcere şi o armă
secretă este mult mai eficace decât o armă cunoscută de
toată lumea.
La rândul ei, 23 vede sporindu-i simţitor rândurile
credincioşilor. Deoarece în afară de războinicele care au
luat parte la bătălia nopţii, nimeni nu ştie cum s-a obţinut
victoria, 23 clamează sus şi tare că Degetele le-au ascultat
rugăciunile.
Pretinde că Prinţesa 103 nu are nici un amestec în
acest succes şi că numai adevărata credinţă este
salvatoare.
Degetele ne-au salvat căci ne iubesc, emite ea
sentenţios fără să ştie ce înseamnă acest cuvânt.

151. ENCICLOPEDIE

CUM SĂ SCAPI DE ŞOBOLANI: La sfârşitul secolului

al XlX-lea, în Bretagne, fabricile de conserve erau
infestate de şobolani. Nimeni nu ştia cum să se
debaraseze de acele mici animale. Aducerea pisicilor nu
putea intra în discuţie, căci ele ar fi preferat să
1224
mănânce sardele "cuminţi" decât să alerge după
rozători. Atunci cineva a avut ideea să se coase fundul
unui şobolan viu cu un fir gros de păr de cal. Aflat în
imposibilitate de a elimina în mod normal ceea ce
consuma, şobolanul, continuând să mănânce, devenea
nebun de durere şi de furie. Se transforma astfel într-o
mică fiară sălbatică, adevărată teroare pentru semenii
lui pe care îi rănea şi îi punea pe fugă. Muncitoarea
care accepta să facă această treabă urâtă intra în
graţiile conducerii, se bucura de o mărire de salariu şi
era promovată pe postul de contramaistru. Dar pentru
celelalte muncitoare din fabrica de conserve, cea care
cosea fundul şobolanului era o trădătoare. Căci atâta
timp cât una dintre ele accepta să coase fundurile
şobolanilor, această practică respingătoare se perpetua.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

152. EMOŢII

Atât de multe concepte noi se năşteau în creierul drept

al Revoluţiei furnicilor încât creierul stâng încerca foarte
greu să le trieze şi să le pună în practică. În cea de a opta
zi, SRL-ul se putea lăuda că este una dintre companiile
cele mai diversificate din lume.
Liceul se transformase într-un adevărat furnicar cu
ocupanţii săi grupaţi peste tot în unităţi de producţie,
fiecare lucrând la un proiect precis.
În laboratorul de biologie, Ji-woong se distra distilând
un fel de coniac pornind de la hidromelul lui Paul.
Julie veni lângă el, se uită să vadă ce face, apoi luă un
tub şi îi goli pe nerăsuflate conţinutul spre marea
1225
surprindere a băiatului
- Eşti prima care guşti. Îţi place?
Fără să răspundă, Julie luă alte trei tuburi pline şi le
bău conţinutul cu aceeaşi sete.
- O să te îmbeţi, o preveni Ji-woong.
- Vreau..., vreau..., se bâlbâi fata.
- Ce vrei?
- Vreau să te iubesc în seara asta, zise ea dintr-o
răsuflare. Băiatul se dădu înapoi.
- Eşti beată.
- Am băut ca să am curaj să-ţi spun asta. Nu-ţi plac?
întrebă ea.
Lui i se părea sublimă.
Julie era în întregime goală când, cu blândeţe, îşi
apropie mâna de pantalonii lui Ji-woong, căruia îi venea
din ce în ce mai greu să-şi ascundă emoţia.
Se sărutară.
Deodată, Julie zări ceva. Prin fereastră trecuse o
cometă imensă în vârf cu flăcări vioaie. Dar nu era o
cometă. Era un cocteil Molotov.

153. ENCICLOPEDIE

ŞAMANISM: Aproape toate culturile omenirii

cunosc şamanismul. Şamanii nu sunt nici şefi, nici
preoţi, nici vrăjitori, nici înţelepţi. Rolul lor constă pur
şi simplu în a-l reconcilia pe om cu natura.
La indienii din Surinam, faza iniţială a uceniciei
şamanice durează douăzeci şi şapte de zile, divizată în
patru perioade de trei zile de instruire şi trei zile de
odihnă. Tinerii ucenici, în general şase tineri ajunşi la
pubertate, - căci e vârsta la care personalitatea e încă
maleabilă - , sunt iniţiaţi în tradiţii, cântece şi dansuri.
Observă şi imită mişcările şi strigătele animalelor ca să
1226
le înţeleagă mai bine. Pe toată durata uceniciei, practic
nu mănâncă, ci mestecă frunze de tutun şi beau suc de
tutun. Nemâncatul şi consumul de tutun le provoacă
febră puternică şi alte tulburări fiziologice. Iniţierea
este, în plus, presărată cu probe fizice periculoase care
îl plasează pe individ la limita vieţii şi a morţii şi îi
distrug personalitatea. După câteva zile ale acestei
iniţieri extenuante, periculoase şi intoxicante, ucenicii
reuşesc să vizualizeze unele forţe şi să se familiarizeze
cu starea de transă extatică.
Iniţierea şamanică este o reminiscenţă a adaptării
omului la natură. În stare de pericol, fie te adaptezi, fie
dispari. În stare de pericol, observi fără să judeci şi fără
să intelectualizezi. Înveţi să uiţi.
Urmează apoi o perioadă de viaţă singuratică de
aproape trei ani în pădure, în timpul căreia ucenicul
şaman se hrăneşte singur din natură. Dacă
supravieţuieşte, reapare în sat epuizat, murdar,
aproape în stare de demenţă. Un şaman bătrân îl va lua
atunci în grija lui pentru continuarea iniţierii. Maestrul
va încerca să trezească la tânăr facultatea de a-şi
transforma halucinaţiile în experienţe "extatice"
controlate.
Este paradoxal că această educaţie prin distrugerea
personalităţii umane pentru reveniirea la un stadiu de
animal sălbatic îl transformă de fapt pe şaman în super-
gentleman. Şamanul, la sfârşitul iniţierii, este un
cetăţean mai puternic atât în ceea ce priveşte
stăpânirea de sine, capacităţile intelectuale şi intuitive,
cât şi în ceea ce priveşte moralitatea. Şamanii iakuţi
din Siberia au o cultură şi un vocabular de trei ori mai
bogate decât concetăţeanul lor mediu.
După părerea profesorului Gerard Amzallag, autorul
cărţii Filozofia biologică, şamanii sunt depozitarii şi
1227
probabil autorii literaturii orale. Aceasta prezintă
aspecte mitice, poetice şi eroice care vor constitui baza
întregii culturi a statului.
În zilele noastre, în pregătirea pentru transe
extatice, se constată folosirea din ce în ce mai
răspândită a narcoticelor şi a ciupercilor halucinogene.
Acest fenomen indică o scădere a calităţii educaţiei
tinerilor şamani şi o slăbire progresivă a puterilor lor.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

154. APUSUL REVOLUŢIEI FURNICILOR

Cocteilul Molotov fusese aruncat de Şobolanii Negri ai

lui Gonzague Dupeyron. Urmară şi alte cocteiluri Molotov.
Cuverturile luară foc şi, după arderea lor, porţile mari de
fier deveniră permeabile.
Julie se îmbrăcă în mare grabă. O luă la fugă pe
culoare. Peste tot se stârnise panică. Şobolanii Negri
văzură acum prin poartă amenajarea satului şi ţintiră
standurile.
În curte se formă un lanţ de oameni care îşi dădeau
din mână în mână găleţi de apă. Dar cisterna era aproape
goală şi risipeau un lichid foarte preţios. David îi sfătui să
folosească mai bine nisipul.
Un cocteil Molotov lovi furnica-totem şi dădu foc
insectei de polistiren. Luă foc standul produselor
alimentare al lui Paul. Poliţiştii din duba aflată în faţa
liceului nu făceau nici o mişcare. Revoluţionarii erau
tentaţi să riposteze atacurilor Şobolanilor Negri, dar Julie
transmisese tuturor: "Să nu se răspundă la provocări".
- În numele cărei legi trebuie să luăm palme fără să
1228
ripostăm? întrebă o amazoană enervată.
- În numele voinţei noastre de a reuşi o revoluţie fără
violenţă, răspunse Julie. Şi pentru că suntem mai civilizaţi
decât aceşti derbedei. Dacă ne comportăm ca ei, devenim
ca ei. Stingeţi focul şi fiţi calmi!
Fu atins şi standul de haine făcut de Narcisse.
- E o colecţie unică! Trebuie salvată! strigă el.
Dar totul era deja cuprins de flăcări. Turbat de furie,
stilistul luă o bară de fier, deschise poarta şi se repezi la
Şobolanii Negri. Act de bravură inutil. Se bătu cu curaj dar,
repede dezarmat, căzu sub loviturile bandei lui Dupeyron
şi fu lăsat lat pe pavaj. Ji-woong, Paul, Leopold şi David
ajunseră prea târziu. Şobolanii Negri se împrăştiau şi o
ambulanţă, apărută ca din întâmplare, îl luase imediat pe
Narcisse ducându-l de acolo cu sirenele pornite.
Julie nu mai rezistă:
- Narcisse! Vor violenţă, o vor avea!
Ordonă amazoanelor să pună mâna pe Şobolanii
Negri. Dar golanii împrăştiaţi pe toate străzile nu erau uşor
de prins.
Ji-woong, David, Leopold şi Paul fură şi ei bătuţi.
Comisarul urmărea de la depărtare situaţia cu
binoclul şi observă că acum aproape toţi apărătorii liceului
ieşiseră. Porţile erau întredeschise şi ultima forţă vie a
revoluţionarilor era ocupată cu stingerea incendiilor.
Tânărul Gonzague îi uşurase treaba. Maximilian
regretă că nu apelase la el mai devreme. Iar revoluţionarii
erau mult mai puţin şireţi decât şi-ar fi închipuit. Abia
dacă agitase o cârpă roşie în faţa lor, că se şi repeziseră
prosteşte cu capul înainte!
- Răniţi grav?
- Da, şi poate chiar un mort. E la spital. Prefectul se
gândi.
- În acest caz, zise el, au căzut în capcana violenţei.
1229
Nu noi am ales-o. Ai mână liberă să cucereşti cât mai
repede liceul.

155. FEROMON ZOOLOGIC: REGLARE

Salivatoare: 10. REGLARE:

Degetele au o creştere de populaţie exponenţială şi
practic nu mai au prădători. Cum se face reglarea
populaţiei în aceste condiţii? Această reglare se face în felul
următor:
- Prin războaie.
- Prin accidente de maşină.
- Prin meciuri de fotbal.
- Prin foamete.
- Prin droguri.
Se pare că Degetele nu au descoperit ca noi controlul
biologic al naşterilor: produc prea mulţi copii şi numai
după aceea fac prelevări.
Această tehnică arhaică ar merita să fie ameliorată
căci pierd foarte multă energie la fabricarea unui puiet
excedentar ca şi la eliminarea mai târziu a aceluiaşi puiet
excedentar.
În ciuda acestor mecanisme de compensare, populaţia
lor creşte în mod exponenţial.
Sunt deja peste cinci miliarde.
Sigur, această cifră ar putea să pară derizorie faţă de
numărul furnicilor de pe planetă, dar problema este că un
Deget distruge o masă considerabilă de vegetale şi de
animale, şi murdăreşte o mare cantitate de aer şi de apă.
Dacă planeta noastră poate să suporte cinci miliarde
de Degete, mai mult nu va fi în stare să suporte.
Faptul că numărul Degetelor creşte permanent
înseamnă dispariţia a câtorva specii de animale şi vegetale.

1230
156. RĂZBOI RELIGIOS

Prinţesa 103 percepe spiritul colectiv al populaţiei din

jurul ei, tânăr, proaspăt, entuziast şi curios. Nu i-a fost
uşor să-l făurească. Numai copiii sunt dispuşi să înveţe.
La gurile de aerisire, furnicile-soldat reglează intrarea
aerului şi a ceţii. În hambare se acumulează hrana.
Lucrătoarele duc la depozitul de gunoaie cadavrele şi
produsele experienţelor ratate ale inginerelor. Eşecurile
inginerelor focului prezintă forme deosebit de hidoase şi
urât mirositoare: lăcuste cu cuticule răsucite în forme de
sculpturi abstracte, frunze sau crengi carbonizate, pietre
fumegânde.
Dar, dincolo de acest entuziasm colectiv, Prinţesa 103
percepe şi un fel de tulburare. Efluviile sunt slabe. Să fie
numai tulburare sau frică?
În acea a patra zi a noii ere, 103 decretează că deistele
au comis destule pagube. Toate culoarele sunt pline de
cercurile lor mistice şi put de rugăciunile lor sterile.
Prinţesa mirnieceeană a văzut lumea de sus. Ştie că
Degetele nu sunt zei, ci numai nişte animale mari şi grase
cu un comportament diferit de al lor. Are stimă faţă de
Degete, dar crede că cele care le venerează vor strica totul.
Sprijinită puternic de casta ştiinţifică şi militară, 103 ia
hotărârea să pună capăt o dată pentru totdeauna influenţei
religioaselor.
Dacă o iederă parazitează un arbust şi nu e smulsă,
iedera ucide arbustul.
Prinţesa 103 preferă să extirpe religia din furnicar încă
de acum, mai înainte de a fi invadat cu totul. Este foarte
uşor să întreţii superstiţia şi cultul unor zei invizibili. Ştie
că în felul ăsta, dacă nu intervine rapid, nu va avea ultimul
feromon.
Le cheamă pe cele douăsprezece exploratoare.
1231
 Deistele trebuie ucise.
Cu 13 în frunte, o întreagă trupă se pune în mişcare.
Micile lor creiere sunt hotărâte să reuşească această
misiune.

157. ENCICLOPEDIE

MALIŢIA DELFINILOR: Delfinul este mamiferul care

are cel mai mare volum cerebral în comparaţie cu
mărimea lui. Pentru un cap de aceeaşi mărime, creierul
cimpanzeului cântăreşte în medie 375 de grame iar cel
al omului 1450 de grame, cel al delfinului cântărind
1700 de grame. Viaţa delfinului este o enigmă.
Ca şi oamenii, delfinii respiră aer, femelele nasc
pui vii şi îi alăptează. Sunt mamifere căci altădată au
trăit pe uscat. Da, aţi citit bine: altădată delfinii aveau
picioare şi mergeau şi alergau pe uscat. Probabil că
semănau cu focile. Au trăit pe uscat şi apoi, într-o zi,
din motive necunoscute, s-au săturat şi s-au întors în
apă.
Ne imaginăm cu uşurinţă ce ar fi devenit în zilele
noastre delfinii, cu creierul lor mare de 1700 de grame
dacă ar fi rămas pe uscat: nişte concurenţi. Sau mai
probabil nişte precursori. De ce s-au întors în apă? Apa
prezintă avantaje pe care nu le are mediul terestru. Te
poţi mişca în trei dimensiuni, în timp ce pe uscat
rămâi lipit de sol. În apă, nu e nevoie de haine, de casă
sau de încălzire.
Examinând scheletul delfinului, se poate observa
că înotătoarele sale anterioare încă mai conţin osatura
unor mâini cu degete lungi, ultime vestigii ale vieţii
sale terestre. Totuşi, mâinile lui transformându-se în
înotătoare, delfinul putea să se mişte cu mare viteză în
apă, dar nu mai putea să fabrice unelte. Poate că fiind
1232
foarte prost adaptaţi mediului nostru de viaţă am
inventat noianul de obiecte care ne completează
posibilităţile organice. Delfinul, fiind perfect adaptat
mediului său, nu are nevoie de maşină, de televizor, de
puşcă sau de computer. În schimb, se pare că delfinii
au dezvoltat un limbaj propriu. Au un sistem de
comunicare acustic care se întinde pe un foarte larg
spectru sonor. Vorbirea omului se întinde de la
frecvenţa 100 la 5000 de hertzi. Asta permite multe
nuanţe! După doctorul John Lilly, directorul
laboratorului de cercetare a comunicării din Nazareth
Bay, delfinii sunt de multă vreme doritori să comunice
cu noi. Se apropie spontan de oamenii aflaţi pe plajă şi
de ambarcaţiuni. Sar, se mişcă, şuieră ca şi cum ar dori
să ne facă să înţelegem ceva. "Uneori chiar par agasaţi
când persoana nu-i înţelege", remarcă acest cercetător.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

158. ATACUL LICEULUI DIN FONTAINEBLEAU

Violenţă. Ţipete. Flăcări. Obiecte sparte. Ameninţări,

invective. Urlete. Oameni agitaţi. După cocteilurile Molotov,
urmează gazele lacrimogene ale forţelor de ordine: După
focul care distruge, fumul care orbeşte şi irită.
Mulţimea de revoluţionari fuge în toate direcţiile.
Poliţiştii atacă.
Corturile erau acum părăsite. Asediaţii alergau pe
culoare - băieţi şi fete -, înarmaţi cu bastoane, mături, cutii
de conserve. Se împarte tot ce ar putea să servească drept
arme de apărare.
După ce-i urmăriseră zadarnic pe Şobolanii Negri,
1233
fetele de la clubul de aikido care nu fuseseră rănite în
încăierare se întorseseră în grabă la liceu, în acelaşi timp
cu cei Şase Pitici, rămaşi fără Narcisse.
Nu mai puteau folosi furtunele împotriva incendiului,
apa fiind oprită. Nimic nu mai oprea intrarea pe poarta de
fier. Un grup mic de poliţişti făcu o diversiune în faţa
intrării principale, în timp ce grosul trupei apărea pe
acoperiş. Urcaseră pe frânghii. Fusese o idee a lui
Maximilian: să nu-i atace din faţă, ci să-i abordeze de sus.
- Grupaţi-vă în legiuni! strigă David de la o fereastră.
De la primul atac, poliţiştii pătrunseră în curte.
Apărătorii erau neputincioşi cu armele lor ridicole.
În picioare pe balconul unei case din faţă, Maximilian
urmărea predarea liceului, precum Scipio în faţa Cartaginei
în flăcări. Încă sub efectul precedentelor înfrângeri,
Maximilian îşi mişca oamenii cu prudenţă. Nu voia să
repete greşeala de a subestima-tinerii adversari.
Maximilian ordonă pornirea de urgenţă a apei. În
fumul corturilor şi al standurilor incendiate, ultimilor
apărători le venea foarte greu să mai menţină ultimele
puncte strategice.
Julie plecă în căutarea celor Şase Pitici. Găsi doi în
laboratorul de informatică. David şi Francine voiau să
scoată discurile din computere.
- Trebuie să ne salvăm memoriile! strigă tânărul.
- Şi dacă ne prind cu discurile? întrebă Julie. Ar fi mai
rău.
- Cel mai bine, zise Francine, ar fi să expediem toate
fişierele spre un computer prieten din străinătate. Spiritul
"Revoluţiei furnicilor" va găsi astfel un adăpost temporar.
Francine puse repede la loc discurile.
- Studenţii de la facultatea de biologie din San
Francisco ne susţin şi dispun de un computer enorm
capabil să ne primească "memoria", spuse David.
1234
 Îi contactară imediat prin telefonul celular pe studenţii
americani şi le transmiseră toate fişierele.
Pe culoar se auzi zgomot de cizme. Poliţiştii se
apropiau.
Datele erau acum transmise şi Julie răsuflă uşurată.
Aruncă o privire pe fereastră şi constată că un ultim grup
de amazoane deosebit de îndârjite încă mai ţinea piept
poliţiştilor.
- Nu cred că s-a terminat cu noi. Atâta timp cât mai
există rezistenţă, este şi speranţă.
Francine luă perdelele din care făcu o frânghie pe care
o legă de balcon. Coborî prima şi căzu în curte.
Asediatorii reuşiseră să rupă o stinghie din uşa
blocată şi să arunce în cameră o bombă lacrimogenă.
Julie şi David tuşiră. Printre lacrimi, tânărul arătă că
mai aveau ceva de făcut: să distrugă fişierele ca să nu
pună mâna pe ele poliţia. Tânărul se grăbi să lanseze peste
tot comanda de formatare a discurilor.
Gaura din uşă devenea din ce în ce mai mare. Tinerii
se repeziră spre perdele. Alunecară fără probleme până în
curte.
- E acolo! Puneţi mâna pe ea! strigă în portavoce
Maximilian care conducea manevra.
O grenadă lacrimogenă căzu lângă Julie şi fu învăluită
de o ceaţă groasă. Prin ceaţă apăru o mână viguroasă care
o trase după ea.
- Vino, îi zise David. Fă ca furnicile. Reginele lor fug
prin subterane.
David o duse pe Julie la clubul lor de muzică, în faţa
acelei ieşiri secrete care ducea în pivniţă. Julie se uită la
deschizătura întunecoasă din faţa ei.
- Enciclopedia!
Pipăi cuverturile cuprinsă de panică.
- Las-o, vin poliţiştii.
1235
 - Niciodată!
Un poliţist apăru în cadrul uşii. David îşi agită
măciuca ca să câştige timp. Reuşi să-l respingă şi chiar să
tragă zăvorul la uşă.
- Gata, am găsit-o! zise Julie arătându-i cartea şi
geanta de spate.
În labirintul format de pivniţa liceului, poliţiştii le
pierdură urma. Julie şi David alergau. Ajunseră la
intersecţie. La stânga era pivniţa imobilului vecin, la
dreapta era canalizarea. David o împinse la dreapta.
- Unde mergem?

159. MOARTE DEISTELOR

Pe aici! Grupul condus de 13 înaintează pe culoar.

Datorită indiscreţiei feromonale, au descoperit pasajul
secret care duce la bârlogul deistelor. Acesta este situat la
nivelul patruzeci şi cinci în subsol. E destul să ridici un
bulgăre de ciuperci ca să intri.
Furnicile-soldat, toate foarte bine echipate în materie
de mandibulă, se deplasează cu paşi prudenţi pe culoar.
Cei care au oceli cu infraroşii disting graffiti ciudate pe
pereţi. Aici, tu vârful mandibulei, furnicile au făcut nu
numai cercuri, ci şi adevărate fresce. Pot fi văzute cercuri
care ucid furnici. Cercuri hrănind furnici. Cercuri
discutând cu furnicile. Iată imaginea zeilor în acţiune.
Trupa ucigaşă înaintează şi se loveşte de un prim
sistem de securitate. E o furnică-portăreasă al cărei cap
mare astupă ieşirea. Imediat ce percepe efluviile celor care
sosesc, animalul-poartă îşi agită cleştişorii şi emite
feromoni de alarmă. Faptul că deistele au reuşit să
convertească furnici atât de deosebite precum cele din
casta portăreselor, indică foarte clar amploarea puterii lor.
Sub loviturile laicelor, uşa blindată vie sfârşeşte prin
1236
a-şi da sufletul. În locul frunţii late a portăresei e acum un
tunel fumegând. Războinicele pătrund. O furnică deistă
artileristă, care se află acolo din întâmplare, se grăbeşte să
tragă, dar e doborâtă mai înainte de a fi putut să provoace
vreo cât de mică pagubă.
În agonia ei, furnica deistă se târăşte şi gesticulează
puţin ca să-şi întindă picioarele. Deodată se crispează în
formă de cruce cu şase braţe mai mult sau mai puţin
rigide. Cu un ultim efort, muribunda emite cât poate de
puternic:
Degetele sunt zeii noştri.

160. ENCICLOPEDIE

PARADOXUL LUI EPIMENIDE: Fraza "această frază

este falsă" constituie paradoxul lui Epimenide. Care
frază este falsă? Această frază. Dacă spun că e falsă,
spun adevărul. Deci nu e falsă. Deci e adevărată. Fraza
trimite la propriul ci reflex inversat. Şi tot aşa la
nesfârşit.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

161. FUGA PRIN CANALIZARE

Înaintau în întuneric. Mirosea urât, alunecau şi nu

aveau nici un mijloc de orientare, deoarece nu se
aventuraseră niciodată până acolo. Ce era acel lucru moale
şi călduţ pe care Julie îl pipăise cu vârful degetului? Un
excrement? Mucegai? Un animal? Ceva vegetal? Era viu?
Mai departe era o porţiune ascuţită, apoi un rotund
umed. Călcau pe soluri poroase, aspre, lipicioase...
1237
 Simţul pipăitului nu era încă destul de sensibil ca să
le furnizeze informaţii precise.
Ca să-şi facă curaj, fără să-şi dea seama, încetişor,
Julie începu să fredoneze: "Un şoricel verde, care aleargă-n
iarbă". Şi îşi dădu seama că datorită reverberaţiei vocii,
putea mai mult sau mai puţin să evalueze spaţiul de care
dispunea în faţa ei. Simţul pipăitului era deficitar, dar era
compensat de auz şi de voce.
Constată că în întuneric vedea mai bine dacă închidea
pleoapele. De fapt, funcţiona ca un liliac care, într-o grotă,
îşi dezvoltă capacitatea de a percepe volumele datorită
emisiei şi recepţiei sunetelor. Cu cât acestea erau mai
ascuţite, cu atât reuşea să discearnă mai bine forma
locului unde se aflau şi până şi obstacolele din faţa lor.

162. ENCICLOPEDIE

ŞCOALA SOMNULUI: Petrecem douăzeci şi cinci de

ani din viaţă dormind şi, totuşi, nu ştim cum să
stăpânim calitatea şi cantitatea somnului nostru.
Adevăratul somn profund, cel care ne permite să ne
recuperăm forţele, durează doar o oră pe noapte şi este
împărţit în mici secvenţe de cincisprezece minute care,
la fel ca refrenul unui cântec, se repetă la fiecare oră şi
jumătate.
Uneori, unele persoane dorm zece ore la rând fără
să aibă acest somn profund şi se trezesc după aceste
zece ore complet epuizate. Dar, am putea foarte bine,
dacă am şti să cădem cât mai repede în acest somn
profund, să nu dormim decât o oră pe zi profitând de
această oră de regenerare completă. Cum se poate
proceda în mod practic?
Trebuie să reuşeşti să-ţi recunoşti propriile cicluri
de somn. Pentru asta, e de ajuns, de exemplu, să notezi
1238
la minut acea oboseală care survine în general pe la
orele optsprezece, ştiind că va reveni după aceea la
fiecare oră şi jumătate. Dacă oboseala survine de
exemplu la orele 18:36, următoarele vor urma în mod
normal la 20:06, 21:36, 23:06 etc. Vor fi momente
precise când apare somnul profund.
Dacă ne culcăm fix în acele momente şi ne obligăm
să ne trezim trei ore mai târziu (cu ajutorul eventual al
unui ceas deşteptător), putem să ne învăţăm progresiv
creierul să comprime faza de somn ca să nu păstreze
decât partea lui importantă. Astfel ne recuperăm
perfect forţele în foarte puţin timp şi ne sculăm în
plină formă. Probabil că într-o zi copiii vor învăţa la
şcoală cum să-şi controleze somnul.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

163. CULTUL MORŢILOR

Războinicele înaintează cu paşi mici pe culoarele care

duc la bârlogul deistelor. Pe pereţi, cercurile gravate sunt
din ce în ce mai numeroase. Cercuri mistice, cercuri
malefice.
Trupa ajunge într-o sală mare. Peste tot sunt sculpturi
ciudate: corpuri de furnici golite de carnea lor şi
încremenite în atitudini de luptă.
13 şi trupa ei se dau înapoi. Toate acele cadavre
expuse constituie un lucru foarte indecent. Războinicele
ştiu că deistelor le place să păstreze rămăşiţele pământeşti
ale defunctelor lor ca să-şi amintească de existenţa lor.
Există o expresie proprie a furnicilor care spune asta, dar e
greu de tradus:
1239
 Morţii trebuie să se reîntoarcă în pământ.
Acele cadavre trebuie să fie aruncate. Încăperea pute a
acid oleic, un parfum de descompunere organică
insuportabil pentru orice furnică sensibilă.
Războinicele contemplă cu spaimă spectacolul acelor
corpuri nemişcate care par că le sfidează deşi nu sunt
animate de nici un suflu de viaţă.
Poate că asta este marea forţă a deistelor: sunt şi mai
puternice moarte decât vii, îşi zice 13.
Prinţesa 103 îi povestise lui 10 că Degetele îşi datează
naşterea civilizaţiei din momentul în care au încetat de a-şi
mai arunca morţii la gunoi. E logic. Atunci când începi să
acorzi importanţă cadavrelor, asta înseamnă că crezi într-o
viaţă dincolo de moarte şi deci visezi să ajungi în paradis. A
nu-ţi arunca morţii la gunoi este un act mult mai puţin
anodin decât pare.
Cimitirul este ceva propriu Degetelor, îşi zise 13
contemplând acel muzeu pietrificat.
Războinicele sparg cu furie corpurile goale. Calcă cu
ghearele antenele uscate, găuresc craniile goale, aruncă
bucăţi de torace. Carcasele pocnesc ca sticla, dar cu
zgomote înăbuşite. După această acţiune, în sală nu a mai
rămas decât o îngrămădire de bucăţi inutilizabile.
Războinicele au impresia că s-au bătut cu un inamic
prea uşor de învins.
Se avântă pe un culoar transversal şi ajung în sfârşit
într-o încăpere spaţioasă unde o adunare de furnici
ascultă, cu antenele ridicate, pe una dintre ele urcată pe o
înălţime. Probabil că e sala profeţiilor amintită de spioane.
Din fericire, alarma olfactivă dată de furnica-
portăreasă şi de artileristă nu a fost percepută până aici.
Ăsta e inconvenientul ascunzătorilor situate la capătul
unor culoare prea întortocheate: vaporii feromonali circulă
foarte prost.
1240
 Războinicele intră cu mare discreţie şi se amestecă
printre auditoriu. Furnica care emite este 23, cea pe care
deistele o numesc "profetesa". Ea predică că sus, cu mult
deasupra antenelor lor, trăiesc Degetele gigantice care le
supraveghează toate faptele şi le supun unor încercări ca
să le facă să progreseze.
E prea mult. 13 lansează semnalul.
Toate aceste deiste bolnave trebuie ucise.

164. URMĂRIREA CONTINUĂ

În canalizare, cântecelul nu mai este de ajuns ca s-o

liniştească pe Julie.
Deodată aud zgomote înăbuşite. Văd apropiindu-se
nişte puncte roşii. Ochi de şobolani. După Şobolanii Negri,
acum veneau adevăratele rozătoare şi se pregătea o nouă
înfruntare. Aceştia erau mai mici, dar mai numeroşi.
Julie se lipi de David.
- Mi-e frică.
David învârteşte bâta şi alungă şobolanii, pe câţiva
lovindu-i zdravăn în trecere.
Încearcă să profite de acel răgaz ca să se odihnească,
dar deja aud alte zgomote.
- De data asta nu mai e vorba de şobolani.
Fasciculele unor lanterne luminează tunelul. David îi
ceru fetei să stea pe burtă.
- Mi se pare că în partea asta a mişcat ceva, zise o voce
de bărbat.
- Vin spre noi. Nu avem de ales, murmură David.
O împinse pe Julie în apă şi o urmă.
- Parcă cineva s-a aruncat în apă, zise iar vocea gravă.
Cizmele aleargă pe mal. Poliţiştii luminează suprafaţa apei
chiar deasupra capetelor lor.
David şi Julie abia dacă au timp să se afunde în
1241
lichidul mizerabil. David menţinu capul fetei sub apă. Intră
instinctiv în apnee. Iar nu mai avea aer şi mai simţise şi o
coadă de şobolan care îi atinsese uşor obrazul.
Ochii i se deschiseră instinctiv. Văzu două cercuri de
lumină care luminau tot felul de mizerii care pluteau
deasupra frunţii lor.
Poliţiştii se opriseră şi îşi plimbau lanternele puţin mai
departe peste mizeriile plutitoare.
- Să aşteptăm. Dacă sunt sub apă, până la urmă vor
ieşi la suprafaţă, ca să respire, zise unul.
David avea şi el ochii deschişi sub apă. Îi arătă lui
Julie cum să-şi ţină numai nările afară din apă. Din fericire
nasul era o protuberanţă a feţei şi putea să fie scos afară
menţinându-se restul feţei sub apă.
- Dacă ar fi fost în apă, ar fi ieşit deja la suprafaţă,
răspunse al doilea poliţist. Nimeni nu poate sta atâta timp
la fund. Probabil că au fost şobolanii.
După ce luminile lor albe se depărtară destul de mult,
Julie şi David scoaseră capul în întregime din apă şi
respirară zgomotos.
Deodată fură luminaţi de o lumină puternică.
- Stop. Nici o mişcare, ordonă vocea comisarului
Maximilian Linart. Poliţistul ţinea îndreptate spre ei
lanterna şi pistolul.
Se apropie.
- Ia uite-o pe regina revoluţiei, domnişoara Julie
Pinson în persoană.
Îi ajută pe cei doi prizonieri să iasă din apa murdară.
- Mâinile sus, admiratori ai furnicilor. Sunteţi arestaţi.
Se uită la ceas.
- N-am făcut nimic ilegal! protestă Julie.
- Asta va stabili judecătorul. Părerea mea este că aţi
făcut ce era mai rău, adică aţi introdus o zonă de haos într-
o lume ordonată. Eu v-aş da pedeapsa maximă.
1242
 - Dar dacă lumea nu e puţin îmbrâncită, devine rigidă
şi nu mai evoluează, zise David.
- Şi cine vă cere s-o faceţi să evolueze? Vreţi să vorbiţi
despre asta? Foarte bine, am timp berechet. Părerea mea e
că din cauza unor oameni ca voi, care îşi închipuie că sunt
în stare să amelioreze lumea, ne ducem tot timpul direct
spre catastrofa. Cele mai rele calamităţi au fost opera unor
pretinşi idealişti. Cele mai rele nebunii ucigaşe au fost
comise în numele libertăţii. Cele mai mari măceluri au fost
făptuite în numele dragostei de oameni.
- Putem schimba lumea în bine, zise Julie care căpăta
siguranţă. Maximilian dădu din umeri.
- Lumea nu vrea nimic altceva decât să fie lăsată în
pace. Oamenii nu aspiră decât la fericire şi fericirea
înseamnă imobilism şi lipsa oricărei revizuiri.
- De ce mai trăim dacă nu pentru ameliorarea lumii?
întrebă Julie.
- Pur şi simplu ca să profităm, replică comisarul. Să
profităm de confort, de fructele copacilor, de ploaia călduţă
de pe faţă, de iarbă, de soarele care încălzeşte, şi asta încă
de la Adam, primul om. Cretinul ăla a stricat totul pentru
că voia cunoaşterea. Nu avem nevoie să ştim, avem nevoie
doar să ne bucurăm de ceea ce avem deja. Julie scutură
din cap.
- Permanent totul se măreşte, se ameliorează, totul
devine mai complex. E normal ca fiecare generaţie să
încerce să facă mai bine decât precedenta.
Maximilian nu se lăsă impresionat.
- Vrând să facem mai bine, am inventat bomba
nucleară şi bomba cu neutroni. Cred că ar fi mai rezonabil
să încetăm de a mai vrea să "facem mai bine". În ziua în
care toate generaţiile vor face la fel ca precedentele, vom
avea în sfârşit pace.
În aer se auzi deodată un bzzz.
1243
 - Oh, nu! Nu iar, nu aici! exclamă comisarul.
Se întoarse brusc şi se grăbi să-şi descheie pantoful.
- Ai poftă de o nouă partidă de tenis, insectă
mizerabilă? Agită braţul în aer, ca şi cum s-ar fi luptat cu o
fantomă, si, brusc, duse o mână la gât.
- De data asta m-a înţepat, zise el înainte de a cădea în
genunchi şi de a se prăbuşi.
Uluit, David se uită la pistolul care zăcea în faţa lui.
-Cu cine s-a luptat?
Cu sânge rece, David luă lanterna comisarului şi îi
lumină capul. O insectă se plimba pe obrazul lui.
- O viespe.
- Nu e o viespe, e o furnică zburătoare! Şi se agită de
parcă ar vrea să ne spună ceva, zise Julie.
Cu mandibula, insecta străpungea pielea poliţistului.
Cu sângele purpuriu care ieşi pe piele, furnica zburătoare
scrise: "Urmaţi-mă"
Julie şi David erau şocaţi, dar era clar că nu visau.
- Să urmezi o furnică zburătoare care scrie în franceză
cu mandibula? zise Julie sceptică.
- În situaţia în care ne aflăm, sunt în stare să-l urmez
şi pe iepuraşul alb al micuţei Alice în Ţara Minunilor.
Se uitară fix la furnica zburătoare, aşteptând să le
indice direcţia, dar insecta nu avu timp să-şi ia zborul. O
broască oribilă, acoperită toată de negi şi pustule, sări
afară din apă. Scoase limba şi le înghiţi ghidul.
Julie şi David o porniră din nou prin labirintul
canalizării.
- Şi acum unde mergem? întrebă fata.
- De ce nu la mama ta?
- Niciodată.
- Atunci unde?
- La Francine?
- Imposibil. Cu siguranţă că poliţiştii ne cunosc toate
1244
adresele. Probabil că se află deja acolo.
Prin mintea lui Julie trecură tot felul de posibilităţi.
Deodată îi veni o idee.
- La profesorul de filozofie! Mi-a propus o dată să mă
odihnesc la el şi mi-a dat adresa. E foarte aproape de liceu.
- Foarte bine, zise David. Să ieşim la suprafaţă şi să
mergem la el. "Mai întâi acţionează şi apoi filozofează".
Porniră în pas alergător.
Un şobolan speriat preferă să se arunce în apă decât
să rişte să fie strivit.

165. ENCICLOPEDIE

MOARTEA REGELUI ŞOBOLANILOR: Unele specii

de ratus norvegicus practică ceea ce naturaliştii
numesc "alegerea regelui şobolanilor". Timp de o zi, toţi
tinerii masculi se bat în duel cu incisivii lor tăioşi. Cei
mai slabi sunt înlăturaţi treptat până când nu mai
rămân pentru finală decât doi şobolani, cei mai abili şi
cei mai combativi din lot. Învingătorul este ales rege.
Dacă a câştigat, asta înseamnă că este cel mai bun din
trib. Toţi ceilalţi se prezintă în faţa lui, cu urechile pe
spate, cu capul plecat sau arătându-şi posteriorul în
semn de supunere. Regele le muşcă uşor nasul ca să
spună că el este stăpânul şi că le acceptă supunerea.
Grupul îi oferă cea mai bună hrană pe care o are, îi
prezintă femelele cele mai în călduri şi cele mai
odorante, îi rezervă nişa cea mai adâncă unde îşi va
sărbători victoria.
Dar imediat ce aţipeşte, epuizat de plăceri, are loc
un ritual ciudat. Doi-trei din acei masculi tineri, care
totuşi îşi declaraseră supunerea, vin să-i gâtul şi să-i
spintece burta. Apoi, cât se poate de delicat, cu labele
şi cu ghearele, îi deschid craniul ca pe o nucă cu dinţii.
1245
Scot de acolo creierul şi distribuie câte puţin tuturor
membrilor tribului. Cred probabil că astfel, prin
ingurgitare, toţi vor beneficia câte puţin din calităţile
animalului superior pe care îl aleseseră drept rege.
Tot aşa şi oamenilor le place să-şi aleagă regi ca
apoi să-i facă bucăţele cu o şi mai mare plăcere. Aşa că
nu aveţi încredere dacă vi se oferă un tron, s-ar putea
să fie cel al regelui şobolanilor.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

166. HĂITUIREA

Distrugeţi.
Războinicele laice le atacă pe religioase. Profetesa 23
înţelege prea târziu ce-se petrece. Feromonii de alarmă
zboară în toate direcţiile. Deistele se prăbuşesc peste tot,
îşi întind picioarele ca să formeze o cruce cu şase braţe şi
emit, agonizând, efluviile lor mistice:
Degetele sunt zeii noştri.
De bine, de rău, adunarea se organizează ca să reziste
efectului de surpriză. Trag cu jeturi de acid. Chitinele se
topesc. Jeturi rătăcite fac să se prăbuşească bucăţi întregi
de tavan. 23 îşi interpelează câteva însoţitoare. Trebuie să
fug.
Religia nu a creat doar cultul morţilor, ci a născut şi
întâietatea preoţilor. Războinicele deiste se grăbesc să se
grupeze în jurul lui 23, ca să formeze un baraj cu corpurile
lor, în timp ce trei lucrătoare mari sapă în mare grabă o
ieşire care să-i permită să fugă. Degetele sunt zeii noştri.
Un covor de stele încremenite începe să acopere solul
şi, ca să nu fie hărăzite cultului martirilor, laicele le taie
1246
capul.
Aceste decapări le încetinesc ofensiva. Profetesa 23
profită de această şansă şi, cu câteva conjurate scăpate de
la masacru, fuge prin tunel.
Mica trupă fuge pe culoare; războinicele laice sunt pe
urmele lor. În acea cursă de urmărire, deistele se lasă să
moară ca să-şi protejeze profetesa. E pentru prima dată în
istoria mirmeceeană când atâtea furnici se lasă omorâte ca
să o apere pe una singură dintre ele, cea mai preţioasă
dintre ele. Nici măcar reginele nu au avut parte de atâta
fervoare.
Degetele sunt zeii noştri.
Fiecare cadavru încremeneşte într-o cruce şi scoate un
strigăt de moarte. Cadavrele ocupă uneori în întregime
trecerea, obligându-le pe urmăritoare să le taie picioarele
ca să poată trece mai departe.
Deistele nu sunt mai mult de zece, dar cunosc mai
bine locul decât asediatoarele şi ştiu exact unde să
cotească ca să scape de ele. Deodată sunt blocate. O râmă
le barează drumul. 23 îşi încurajează însoţitoarele epuizate
şi rănite:
Urmaţi-mă.
Profetesa se năpusteşte spre râmă şi, spre marea
stupefacţie a credincioaselor, cu o lovitură de mandibulă,
sapă o brazdă în flancul lui şi arată spre acea rană ca spre
tambuchiul unei ambarcaţiuni. Asta e ideea ei, să se
folosească de acel anelid ca de o maşină subterestră. Din
fericire, viermele e foarte gras. Întregul grup reuşeşte să
intre în corpul lui fără să-l omoare.
Animalul se cabrează când simte atâtea prezenţe
străine pătrunzând în corpul lui dar, pentru că e dotat
doar cu un sistem nervos restrâns, îşi continuă drumul cu
aceşti noi paraziţi.
Enormul tub lipicios se târăşte deja pe pereţi când 13
1247
şi războinicele ei ajung la faţa locului. Laicele nu pot să ştie
în ce direcţie se îndreaptă. Urcă? Coboară?
Mirosul de anelidă nu este chiar atât de tare ca să
poată să fie bine detectat în labirintul de culoare al
metropolei mirmeceene. Fiinţa lipicioasă alunecă deci
liniştită, ducându-le cu ea pe deistele fugare.

167. ACASĂ LA PROFESORUL DE FILOSOFIE

Profesorul de filosofîe nu fu deloc surprins să-i vadă

sunând la uşa lui. Se oferi să-i găzduiască.
Julie se repede să facă un duş. Îşi aruncă hainele
murdare de regină la gunoi şi îmbracă un trening al
profesorului. Apoi se întinde pe canapeaua din salon.
- Mulţumesc, domnule. Ne-aţi salvat, zise David care şi
el îmbrăcase un trening.
Profesorul le dădu ceva de băut şi o pungă de alune.
Apoi se duse să le pregătească ceva de mâncare.
Le aduse sandvişuri cu somon, cu ouă şi clătite.
Profesorul deschise televizorul. Se vorbea despre ei.
Marcel Vaugirard lua un interviu unui poliţist care spunea
că această aşa-zisă "Revoluţie a furnicilor" era de fapt
isprava unui grup de anarhişti, răspunzători printre altele
de rănile care îl aduseseră în stare de comă pe un tânăr
licean.
Pe ecran apăru fotografia lui Narcisse.
- Narcisse e în comă! exclamă Julie.
Julie ştia că Narcisse fusese bătut de Şobolanii Negri
şi luat apoi din drum de o ambulanţă. Dar de aici şi până
la a şi-l închipui în comă!
- Trebuie să-l vizităm la spital, zise Julie.
- Nu se poate, răspunse David. Ne vor prinde şi pe noi.
Apoi pe ecran apărură fotografiile tuturor membrilor
formaţiei rock şi aflară cu satisfacţie că toţi scăpaseră.
1248
Precum şi Elisabeth, conducătoarea fetelor de la şcoala de
aikido.
- Ce poveste, măi copii! zise profesorul de filosofie. Cel
mai bine ar fi să staţi aici până când lucrurile se vor
domoli.
Apoi se duse să facă cafea.
Julie era indignată pentru că toate distrugerile de la
liceu erau puse pe seama "Revoluţiei furnicilor"
- Aţi eşuat, zise profesorul aducând cafelele.
- Totuşi am pus pe picioare afaceri comerciale solide.
Din punct de vedere economic, revoluţia noastră a fost o
reuşită, zise David.
- Şi? Oamenilor nu le pasă. Dacă nu sunt camere de
luat vederi ca să înregistreze evenimentul, e ca şi când n-ar
exista.
- Deci nu vă place revoluţia noastră? întrebă Julie
uimită de tonul profesorului.
-Nu, deloc. În materie de revoluţie, ca în toate
privinţele, exista nişte reguli care trebuie respectate. Dacă
ar trebui să vă dau note, abia dacă v-aş da 4. Sunteţi nişte
revoluţionari de bâlci! În schimb, Şobolanilor Negri le-aş da
nota opt.
- Nu înţeleg, murmură Julie năucită.
Profesorul de filosofie luă un trabuc dintr-o cutie, îl
aprinse fără grabă şi trase primul fum cu voluptate. Julie
înţelese abia după ce remarcă că profesorul se uita mereu
la ceasul din perete. Toate acele vorbe provocatoare aveau
drept scop să le distragă atenţia şi să-i reţină acolo.
Julie sări în picioare, dar era prea târziu. Auzi sirenele
maşinii de poliţie.
- Ne-ai denunţat!
- Era necesar, zise profesorul de filosofie, ferindu-se de
privirile lor acuzatoare şi trăgând neglijent din trabuc.
- Am avut încredere în dumneata şi ne-ai denunţat!
1249
 - Nu fac decât să vă ajut să treceţi la etapa următoare.
E indispensabil. Perfecţionez educaţia voastră de
revoluţionari. Următoarea etapă: închisoarea. Toţi
revoluţionarii au trecut prin asta. Veţi arăta mult mai bine
ca martiri decât ca utopişti, iar jurnaliştii se vor ocupa
intens de voi.
Julie era scârbită. David o prinse de braţ.
- Nu vezi că vrea să pierzi timp? Haide să fugim de-
aici. Încă mai putem reuşi. Mulţumim pentru sandvişuri şi
la revedere, domnule.
David o împinse pe Julie pe scară. O trase după el
până la ultimul etaj. Trecură printr-o trapă şi urcară pe
acoperiş, apoi pe altul şi iar pe altul. Julie îşi recăpătă
toate reflexele în momentul în care porni în jos pe un
burlan de scurgere.
Apoi o luară la fugă. David şchiopăta puţin dar
bastonul îl ajuta să se mişte destul de repede.
Seara era frumoasă şi era lume multă pe străzile din
Fontainebleau. Poliţia era pe urmele lor.
Luminile unui supermarket clipiră lângă ei şi Julie îşi
aduse aminte că Enciclopedia recomanda să fii atent la
toate semnele. "Veţi găsi aici tot ce aveţi nevoie", spunea
firma.
- Să intrăm, zise ea.
În colţul jucăriilor îi aştepta un cort de indian. Julie şi
David intrară acolo, se acoperiră cu jucării şi aşteptară să
se facă linişte în jurul lor ca să adoarmă, ghemuiţi unul în
altul şi temători ca doi pui de vulpe.

168. PRIN ÎNTUNERIC

Furnicile deiste călătoresc în întunericul urât mirositor

şi vâscos al măruntaielor râmei. Stau în jurul viscerelor
palpitânde care miros îngrozitor, dar ştiu că afară e moarte
1250
sigură.
Din interior, furnicile înţeleg cum se propulsează
anelidul. Prin gură, înghite pământ, îl face să-i treacă prin
corp cu ajutorul sistemului său digestiv, apoi îl aruncă
aproape instantaneu prin anus. Viermele e ca un reactor
care aspiră şi aruncă afară nisip.
Furnicile se depărtează ca să lase să treacă cocoloaşele
de pământ. Afară, râma îşi umflă capul apoi respinge
umflătura până la coadă, ceea ce-i sporeşte viteza. Şi astfel,
umplut cu deiste, traversează Noul Bel-o-kan.
Întâmplarea face ca râmele şi furnicile să fi încheiat
acorduri de bună înţelegere. Furnicile nu mănâncă decât
foarte puţin şi le permit să circule prin cetatea lor. Le
hrănesc şi, în schimb, ei sapă galerii mai uşor de
consolidat pentru lucrătoare. Totuşi, în acel mediu vâscos,
deistele nu se simt deloc bine.
Unde mergem? întreabă una dintre ele pe profetesa
lor.
23 spune că, acum, ar fi nevoie de un miracol ca să le
salveze. Şi se roagă ca zeii să intervină în favoarea lor.
Viermele iese din dom. Dar, imediat ce scoate capul
afară, un piţigoi se repede de sus şi îl prinde, fără să ştie că
e plin de locatari furnici.
Ce s-a întâmplat? întreabă o furnică, simţind cu
sistemul din urechea internă că ia altitudine.
Cred că de data asta zeii ne-au auzit. Ne invită în
lumea lor, răspunde sentenţios profetesa 23, alunecând
împreună cu toate însoţitoarele ei în stomacul acelui piţigoi
care urca sus spre nori.

169. ENCICLOPEDIE

INTERPRETAREA RELIGIEI ÎN YUCATAN: În

Mexic, într-un sat indian al Yucatanului numit
1251
Chicumac, locuitorii au un mod ciudat de a practica
religia. Au fost convertiţi cu forţa la catolicism de
spaniolii din secolul al XVI-lea. Dar misionarii din
primele timpuri au murit şi, cum această regiune e
izolată de restul lumii, nu au fost reaprovizionaţi cu
preoţi noi. Timp de aproape trei secole, locuitorii din
Chicumac au ţinut toţi slujba catolică dar, pentru că nu
ştiu nici să scrie şi nici să citească, au transmis
rugăciunile şi ritualul prin tradiţie orală. După
revoluţie, după ce s-a restabilit puterea mexicană,
guvernul a luat hotărârea să pună peste tot prefecţi ca
să creeze o administraţie care să controleze cu
adevărat ţara. Unul dintre ei a fost deci trimis, în 1925,
la Chicumac. Prefectul a asistat la slujbă şi a băgat de
seamă că, prin tradiţia orală, locuitorii au reuşit să
reţină perfect cântecele latineşti. Totuşi, timpul a dus
la o mică derivă. Pentru a înlocui preotul şi cele două
ajutoare ale sale, locuitorii din Chicumac luaseră trei
maimuţe. Şi această tradiţie a maimuţelor se
perpetuase de-a lungul timpului, ajungând să fie
singurii catolici care venerau la fiecare slujbă... trei
maimuţe.

Eduard Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

170. SUPERMARKET

- Mamă, e cineva în cortul indian! Un copil îi arăta cu

degetul.
Julie şi David nu-şi permiseră luxul de a se mira că se
trezeau în trening într-un cort indian şi ieşiră mai înainte
ca cineva să anunţe serviciul de securitate.
1252
 Supermarketul era înţesat de lume încă de dimineaţă.
Privirile le fură atrase de etichetele roşii "promoţional",
"solduri", sau "două la un preţ de unul singur". Pentru
majoritatea clienţilor, atâtea alimente etalate părea ceva
mult prea frumos ca să fie permanent. Citind ziarele, toţi
erau convinşi că trăiesc într-o epocă intermediară dintre
două crize şi că trebuia neapărat să profite.
În mod paradoxal, cu cât pacea era mai trainică în
Occident, cu atât oamenii se extaziau mai mult în faţa
alimentelor şi se temeau de lipsa lor.
La standul de biscuiţi, câţiva copii devorau pachetele
pe care le luau direct de pe rafturi, ca apoi să le arunce pe
jos.
Pentru că nu aveau bani la ei, David şi Julie făcură şi
ei la fel. Erau cam prea multe dulciuri pentru un mic
dejun, dar fugarilor le era prea foame ca să facă mofturi.
După ce mâncară astfel, Julie şi David se îndreptară
discret spre ieşire, trecând prin zona "ieşire fără
cumpărături". Locul era supravegheat de două camere
video.
Un agent de securitate se luă după ei şi David îi
sugeră lui Julie să se grăbească puţin.
Julie grăbi pasul. Ieşirea părea la îndemâna lor. O
luară la fugă. David ştia că niciodată nu trebuie să fugi în
faţa unui poliţist sau în faţa unui câine, dar teama fu mai
tare. Imediat ce începură să alerge, agentul de securitate
scoase un fluier şi dădu un semnal care sfredeli timpanele
tuturor clienţilor din jur. Câţiva vânzători îşi părăsiră
imediat treaba şi se îndreptară spre suspecţi.
Acum erau iar nevoiţi să se mişte repede.
Julie şi David îşi luară elan ca să treacă printr-un cârd
de casieri şi ajunseră în stradă unde îşi continuară cursa.
După câteva clipe ajunseră într-o fundătură. Erau prinşi în
capcană. Aveau să fie capturaţi de vânzătorii de la
1253
supermarket. Atunci apăru o maşină care îi îmbrânci pe
vânzători şi pe toţi acei gură-cască care începuseră să se
adune. Se deschise repede o portieră.
- Urcaţi repede! spuse o femeie cu faţa ascunsă de un
fular şi de nişte ochelari mari de soare.

171. DOMNIA

Toate deistele sunt exterminate. Nu a mai rămas decât

totemul lor alb, acea pancartă pe care o venerează furnicile
religioase.
Prinţesa 103 le cere inginerelor focului să o facă să
dispară. Ele pun deasupra frunze uscate şi, cu mii de
precauţii, apropie un jăratic roşiatic. Panoul arde imediat
cu secret cu tot. Totuşi, dacă ar fi ştiut să citească literele
acelei scrieri, ar fi descifrat cuvintele: "Atenţie! Nu aruncaţi
pe jos chiştoacele! Pericol de incendiu!" Furnicile privesc
monumentul Degetelor cum se transformă în fum. Prinţesa
103 e liniştită. Marele totem alb este acum cenuşă, şi odată
cu el unul dintre principalele simboluri ale deismului.
Ştie că profetesa 23 a reuşit să scape de trupa
condusă de 13, dar Prinţesa 103 nu este îngrijorată.
Preoteasa nu mai este destul de influentă ca să le creeze
necazuri. Ultimii ei susţinători vor fi obligaţi să se supună.
24 se apropie de ea.
De ce trebuie totdeauna ca oamenii să se situeze între
"a crede" şi "a nu crede". Este stupid să vrei să ignori
Degetele şi la fel de stupid să te încăpăţânezi să le venerezi.
Pentru prinţesa 103, singura atitudine inteligentă faţă
de Degete înseamnă: "a discuta" şi "a încerca să se
înţeleagă reciproc". 24 aprobă cu antenele.
Prinţesa a urcat deja în vârful domului, acaparată de
grijile unei vieţi noi în plină expansiune. În plus, are şi
probleme fiziologice. Ca la toate sexuatele, pe spate au
1254
început să-i crească două aripi şi, prin semnul ei galben de
lac de unghii, un triunghi de trei ochi cu recepţie în
infraroşu îi apare acum în frunte ca trei negi.
Noul Bel-o-kan se măreşte continuu. Deoarece
furnalele provocaseră câteva incendii, s-a hotărât să nu se
mai păstreze decât unul singur în interiorul metropolei iar
celelalte să fie instalate în cetăţi periferice. într-o altă
societate, asta se numeşte descentralizare industrială.
Faptul că învăţaseră să învingă noaptea constituia
principala inovaţie. De acum înainte, frigul serii nu le mai
anchilozează pe doici şi pot să lucreze douăzeci şi patru de
ore din douăzeci şi patru fără cel mai mic răgaz cu ajutorul
lampioanelor.
Prinţesa 103 spune că Degetele folosesc metale pe care
le găsesc în natură şi care, odată topite, le permit să fabrice
obiecte dure. Trebuie căutate. Cercetaşele scotocesc peste
tot şi aduc pietricelele cele mai ciudate, inginerele le
aruncă în foc, dar nu reuşesc să producă metale.
24 îşi continuă saga romanescă, Degetele, inventând
scene în care aceste animale se bat sau se reproduc. Când
are nevoie de detalii precise, se consultă cu 103, în rest dă
frâu liber imaginaţiei. La urma urmelor, e doar un roman...
Simultan, 7 conduce serviciul artistic. În cetate nu mai
există furnică care să nu-şi fi gravat pe torace un motiv de
păpădie, de incendiu sau de brânduşă.
Dar rămâne o problemă. 103 şi 24 sunt poate virtual
regina şi regele Noului Bel-o-kan, dar nu sunt suverani
reali. Nu au progenitură. Tehnica, arta, strategia războiului
de noapte, eradicarea religiei le-au conferit, fireşte, un fel
de aură care depăşeşte cu mult pe cea a reginelor
obişnuite, dar sterilitatea lor începe să devină subiect de
discuţie. Chiar dacă se importă mână de lucru străină ca
să se facă faţă crizei demografice, insectele nu se simt bine
într-o cetate în care genele nu sunt transmise.
1255
 Prinţul 24 şi Prinţesa 103 ştiu asta şi, pentru a face să
se uite această carenţă, încurajează cu dragă inimă arta şi
ştiinţa.

172. FEROMON ZOOLOGIC: MEDICINĂ

Salivatoare:10.
MEDICINĂ: Degetele au uitat virtuţile naturii. Au uitat
că există leacuri naturale pentru cauza bolilor lor. Aşa că
au inventat o ştiinţă artificială pe care o numesc
"medicină".
Asta constă în inocularea unei boli la sute de şoareci
apoi administrarea unui produs chimic diferit fiecărui
şoarece.
Dacă există unii care se simt bine, acelaşi produs
chimic este dat şi Degetelor.

173. AJUTORUL

Uşa maşinii era larg deschisă şi oamenii de la

supermarket se apropiau. Nu mai aveau de ales. Mai bine
să se arunce în necunoscut decât să fie prinşi de serviciul
de securitate al magazinului care probabil că avea să-i dea
pe mâna poliţiei locale.
Femeia cu faţa ascunsă apăsă pe acceleraţie.
- Cine sunteţi? întrebă Julie.
Necunoscuta de la volan reduse viteza, lăsă în jos
ochelarii negri şi îşi descoperi trăsăturile în oglinda
retrovizoare. Julie se trase brusc înapoi.
Mama ei.
Voia să coboare din maşina în mers, dar David o ţinu
cu fermitate pe loc. Familia era mult mai bine decât poliţia.
- Ce cauţi aici, mamă? bombăni ea.
-Te căutam. N-ai mai venit acasă de câteva zile. Am
1256
dat telefon la poliţie şi mi-au spus că la vârsta ta poţi să
dormi unde-ţi place. Apoi am avut veşti despre tine din
ziare şi de la televizor.
Conducea din nou foarte repede.
- Apoi m-am gândit că dacă te porţi atât de agresiv cu
mine, asta înseamnă că am greşit pe undeva. Ar fi trebuit
să te stimez ca fiinţă omenească, nu pentru că erai fata
mea. Ca fiinţă omenească cu drepturi egale, cu siguranţă
că ai fi devenit prietena mea. Aşa că dacă am ratat sarcina
mea de mamă, poate că o voi reuşi pe cea de prietenă.
Pentru asta te caut şi pentru asta mă aflu aici.
Julie era mai mult decât uimită.
- Cum m-ai găsit?
- Adineauri am auzit la radio că fugiseşi în partea de
vest a oraşului. Am dat fuga să cercetez zona, rugându-mă
cerului să te găsesc înaintea poliţiştilor. Domnul mi-a auzit
ruga...
- Poţi să ne: adăposteşti acasă? întrebă Julie.
Ajunseră în faţa unui baraj. Poliţiştii voiau neapărat să
pună mâna pe ei.
- Întoarceţi, zise David.
Dar mama lui Julie preferă să accelereze şi să forţeze
barajul ca să treacă. Poliţiştii săriră imediat într-o parte ca
să evite bolidul. Sirenele răsunară din nou în spatele lor.
- Sunt pe urmele noastre, zise mama lui Julie, şi cu
siguranţă că au luat numărul maşinii. Ştiu că eu am venit
în ajutorul vostru. In două minute, poliţiştii vor fi acasă.
Mama lui Julie pătrunse pe o stradă cu sens interzis,
intră brusc pe un drum perpendicular, opri motorul şi
aşteptă ca maşinile poliţiei să treacă mai departe ca să
întoarcă.
- Nu pot să vă mai ascund la mine. Trebuie să vă ascundeţi
acolo unde poliţiştii nu vă vor găsi.
Mama lui Julie optase pentru o direcţie precisă. Spre
1257
vest. Copacii se aliniau ca o armată în continuă creştere pe
măsură ce se apropiau.
Pădurea.
- Tatăl tău spunea că copacii îi protejează pe cei care
le cer asta în mod politicos. Nu ştiu dacă ai avut timp să-ţi
dai seama de asta, Julie, dar tatăl tău era un tip
formidabil.
Opri şi întinse fetei sale o bancnotă de cinci sute de
franci ca să nu rămână fără bani. Julie scutură din cap.
- Nu prea ai ce să faci cu banii în pădure. Îţi voi da
veşti despre mine imediat ce voi putea.
Coborâră din maşină şi femeia de la volan le făcu
semn cu mâna.
- Nu e nevoie. Trăieşte-ţi viaţa. Sunt mulţumită dacă
te ştiu liberă.
Julie nu ştia ce să spună. Cele două femei se
îmbrăţişară.
- La revedere, Julie!
- Mamă, încă ceva...
- Ce, fata mea?
- Mulţumesc.
Ca să scape de eventualii urmăritori, David alese
sistematic cărările nemarcate. Atenţia lui Julie fu brusc
atrasă de o furnică zburătoare care parcă îi urmărea de
câtăva vreme. Se opri şi insecta plană la început deasupra
capului ei, după care zbură în jurul fetei.
- David, cred că furnica asta zburătoare e interesată de
noi.
- Crezi că e o insectă de acelaşi gen ca cea din
canalizare?
- Vom vedea.
Fata întinse mâna cu palma desfăcută, cu degetele
depărtate, ca formeze un teren de aterizare pentru furnica
zburătoare. Insecta se aşeză pe mâna ei şi se plimbă puţin.
1258
 - Vrea să scrie, ca şi cealaltă!
Julie luă bacă din desiş, o strivi puţin şi, imediat,
insecta îşi înmuie în ea mandibulele. "Urmează-mă."
- Fie e aceeaşi care a reuşit să iasă din broasca
râioasă, fie e sora ei geamănă, zise David.
Se uitară la insecta care părea că îi aşteaptă ca un
taxi.
- Nu mai încape nici o îndoială. E sigur că voia să ne
îndrume prin canalizare, iar acum vrea să ne conducă prin
pădure! Exclamă Julie.
- Ce facem? întrebă David.
- În situaţia în care suntem...
Insecta zbură în faţa lor, ghidându-i spre sud-vest.
Trecură printre tot felul de copaci ciudaţi, carpeni cu
ramuri întinse în formă de umbrelă, plopi-tremurători cu
scoarţa galbenă plină de vinişoare negre, frasini cu frunze
mirosind a mentă.
Făcându-se noapte, la un moment dat pierdură
insecta din vedere.
- Nu vom mai putea să ne ţinem după ea prin
întuneric.
În faţa lor văzură imediat o luminiţă. Furnica
zburătoare îşi "aprinsese" ochiul drept ca un far.
- Credeam că licuricii sunt singurele insecte în stare
să emită lumină, spuse Julie.
- Mmmm... Să ştii că am impresia că amica noastră nu
e o furnică adevărată. Nici o furnică nu scrie franţuzeşte şi
nu-şi aprinde ochii.
- Atunci?
- Atunci poate să fie vorba de un mic robot teleghidat
în formă de furnică zburătoare. Am văzut un reportaj la
televizor despre acest gen de maşinării. Arătau furnici
robot fabricate de NASA în vederea cuceririi planetei Marte.
Dar ale lor erau mai mari. Nimeni nu a reuşit până acum
1259
un astfel de nivel de miniaturizare, spuse David
În spatele lor se auzi un fel de lătrat furios. Începuse
hăituiala şi poliţiştii dăduseră drumul la câini.
Tinerii o luară la fugă. Furnica zburătoare îi lumina cu
fasciculul ei luminos, dar câinii alergau mai repede decât
ei.
Urcară pe un taluz, de unde David, cu ajutorul
bastonului, se strădui să ţină câinii la distanţă. Animalele
săreau ca să-şi înfigă colţii şi încercau să prindă şi furnica
zburătoare care lumina această scenă.
- Să ne despărţim, zise Julie. Poate ca aşa măcar unul
din noi va reuşi să scape.
Şi, fără să aştepte răspunsul lui, Julie plecă sărind
peste un boschet. O întreagă haită de dulăi porni pe urma
ei, lătrând, hotărâţi s-o facă bucăţele pe fată.

174. ENCICLOPEDIE

CURSA DE FOND: Când ogarul şi omul aleargă

împreună, câinele ajunge primul. Ogarul este dotat cu
aceeaşi capacitate musculară comparativ cu greutatea
sa ca şi omul. În mod logic, amândoi ar trebui să alerge
cu aceeaşi viteză. Totuşi ogarul este totdeauna primul.
Motivul e că omul, atunci când aleargă, vizează o linie
de sosire. Aleargă cu un obiectiv precis de atins în cap.
Ogarul aleargă doar ca să alegre.
Tot fixând obiective, tot crezând că voinţa e bună
sau rea, pierdem multă energie. Nu trebuie să ne
gândim la obiectivul urmărit, trebuie să ne gândim
numai să avansăm. Avansăm şi apoi ne modificăm
traiectoria în funcţie de evenimentele care apar. Astfel,
tot avansând, atingem sau depăşim obiectivul fără
măcar să ne dăm seama.

1260
Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

175. LEGĂTURA

Prinţesa 103 stă nemişcată în încăperea ei. Prinţul 24

se învârte în jurul ei fără motiv. În cetate, unele doici spun
că atunci când masculul se învârteşte în jurul femeii fără
să se producă o copulaţie, asta generează o tensiune
erotică perceptibilă ca energie pură.
Prinţesa 103 nu prea crede în aceste legende citadine,
dar recunoaşte că 24, învârtindu-se astfel în jurul ei, îi
provoacă oarecare tensiune.
Asta o enervează.
Se străduieşte deci să se gândească la altceva. Ultima
ei idee este să construiască un zmeu. Amintindu-şi de
frunza de plop care nu a căzut la verticală ci deplasându-se
în zig-zag, crede că e posibil să dea drumul unor furnici în
echilibru pe nişte frunze, care ar călători alunecând pe
curenţi de aer. Mai rămânea de rezolvat problema
controlului direcţiei. Câteva exploratoare îi aduc la
cunoştinţă că alte cetăţi din est s-au alăturat federaţiei
Noului Bel-o-kan. Ea care nu număra până atunci decât
şaizeci şi patru de cetăţi fiice populate doar de furnici roşii,
cuprinde acum aproape trei sute cincizeci, de cel puţin zece
specii diferite. Fără a mai vorbi de ceva cuiburi de viespi şi
de câteva termitiere care duc deja tratative în vederea
aderării lor.
Fiecare cetate nou integrată primeşte drapelul odorant
federal precum şi un jăratic cu instrucţiunile de folosire. Să
nu se apropie frunze de foc. Să nu se aprindă focul când
bate vântul. Să nu se ardă frunze în interiorul cetăţii, căci
se produce un fum asfixiant. Să nu fie folosit pentru război
1261
fără autorizaţia cetăţii-mamă. Furnicile sunt instruite şi în
privinţa pârghiei şi a roţii, pentru cazul în care vor găsi în
propriile lor laboratoare utilizări interesante ale acestor
două concepte.
Unele furnici ar dori ca Noul Bel-o-kan să-şi păstreze
secretele tehnologice, dar Prinţesa 103 crede că,
dimpotrivă, ştiinţa trebuie să fie răspândită la toate
insectele, chiar dacă într-o zi unele se vor folosi de ea ca să
le atace. E o alegere politică.
Magia focului şi rezultatele surprinzătoare care se pot
obţine ca energie în folosul civil le fac pe furnici să
înţeleagă mai bine avansul luat de Degete, care stăpânesc
aceste lucruri de mai bine de zece mii de ani.
Degetele.
Acum toate cetăţile federate ştiu că Degetele nu sunt
nici monştri, nici zei, şi că Prinţesa 103 este în căutarea
unui mijloc de a încheia o alianţă cu ele. În romanul său,
24 explică problema în două fraze lapidare:
Două lumi se privesc, cea a celor foarte mici şi cea a
celor foarte mari. Vor şti oare să se înţeleagă?
Unele furnici aprobă proiectul, altele îl dezaprobă, dar
toate gândesc la mijlocul de a suscita o alianţă şi la
pericolele şi la avantajele pe care le-ar putea prezenta.
Poate că în afară de foc, pârghie şi roată, Degetele cunosc
şi alte secrete pe care furnicile nu sunt în stare să le
imagineze.
Numai piticele şi unele dintre aliatele lor se mai
încăpăţânează încă să distrugă federaţia şi ideile
nesănătoase pe care le răspândeşte în natură. După
înfrângerea cumplită pe care au suferit-o în noaptea
Bătăliei Lampioanelor, nu îndrăznesc să mai atace
deocamdată cetatea Noul Bel-o-kan. Dar nu e decât o
amânare. Reginele lor ouătoare - piticele au câteva sute -
se străduiesc să aducă pe lume o nouă generaţie de
1262
războinice care, imediat ce vor fi în stare să lupte, adică
peste o săptămână, vor ataca din nou ca să spulbere
federaţia furnicilor roşii.
Nu scrie nicăieri că tehnologia Degetelor va fi veşnic
mai eficace decât câteva pântece fertile capabile să producă
războinice cu carul.
Noul Bel-o-kan ştie de această ameninţare. Se ştie că
vor avea loc multe războaie între cele care vor să schimbe
lumea şi cele care vor ca totul să rămână ca înainte.
În încăperea ei, Prinţesa 103 îşi zice că trebuie să
grăbească cursul istoriei. Fără instaurarea unei cooperări
între principalele două specii pământeşti, nu va exista
evoluţie durabilă. Îl convoacă pe Prinţul 24, pe cele
douăsprezece exploratoare şi tot atâtea reprezentante ale
speciilor străine raliate. Toată lumea îşi uneşte antenele
pentru o CA colectivă.
Prinţesa spune că trebuie să acţioneze cu orice preţ.
Pentru că Degetele nu reuşesc să intre în contact cu
furnicile, atunci trebuie ca furnicile să li se adreseze
primele. Crede că singurul mijloc de a impresiona Degetele,
ca să le considere ca partenere cu drepturi egale, este să se
apropie de ele în număr mare.
Insectele chemate la sfat înţeleg ce vrea sexuata: o
nouă mare cruciadă. Prinţesa 103 explică. Nu propune o
cruciadă; nu mai vrea războaie inutile, preferă un mare
marş pacifist al furnicilor. Prinţesa este convinsă că
Degetele vor fi intimidate devenind conştiente de masa
enormă de insecte care trăiesc alături de ele. Speră că şi
alte cetăţi se vor alătura lor în timpul marşului şi că toate
împreună se vor impune ca un interlocutor indispensabil
pentru Degete. Vii şi tu? întreabă prinţul 24. Evident.
103 ia chiar ea conducerea acestui mare marş.
Speciile străine sunt îngrijorate. Vor să ştie cine va rămâne
în acest timp la Noul-Bel-o-kan ca să asigure siguranţa
1263
cetăţii şi să fructifice munca lor.
Un sfert din populaţie, propune 103.
Insectele branşate consideră că e un mare risc. Piticele
vor ataca în curând şi în împrejurimi mai sunt şi deistele.
Forţele reacţionare sunt considerabile. Nu trebuie
subestimate.
Părerile sunt împărţite. Multe au început să aprecieze
liniştea şi reuşita Noului Bel-o-kan. Nu înţeleg de ce
trebuie să rişte. Altele se tem că întâlnirea cu Degetele va
lua o întorsătură proastă pentru furnici. Până acum au fost
doar eşecuri. La ce bun să investească atâta energie pentru
un marş pacifist ale cărui rezultate sunt aleatorii?
Cum vor putea să facă Degetele diferenţă între un
marş pacifist şi o cruciadă militară?
Prinţesa 103 spune că nu au de ales. Această întâlnire
este din punct de vedere cosmic indispensabilă. Dacă nu va
organiza ea marşul, asta va rămâne ca sarcină generaţiei
viitoare, sau celei care va urma. Mai bine să rezolve această
problemă cât mai repede şi să nu lase această povară
altora.
Insectele discută îndelung. Prinţesa 103 reuşeşte să
convingă mai ales datorită carismei feromonilor săi. Se
foloseşte de anecdotele din propria ei legendă. Insistă: în
caz de eşec, acţiunea lor va aduce totuşi informaţii
preţioase pentru cele care vor dori să repete manevra.
Le convinge pe rând pe cele care o contrazic despre
temeiul deciziei sale. Există foarte multe speranţe la
orizontul acestui marş. Poate că Degetele le vor învăţa alte
minunăţii şi mai impresionante decât focul, roata şi
pârghia.
Adică ce? întreabă 24.
Umorul, răspunde 103.
Şi pentru că nici una dintre furnicile prezente nu ştie
despre ce este vorba, îşi imaginează "umorul" ca pe o
1264
invenţie tipică Degetelor, conferind o putere incredibilă
celui care ştie s-o mânuiască. 5 zise că umorul e probabil o
catapultă ultimul răcnet. 7 îşi zice că umorul e probabil un
foc şi mai distrugător. Prinţul 24 îşi zice că umorul e
probabil o formă de artă. Celelalte cred că umorul e
probabil un nou material şi o tehnică inedită de stocare a
hranei.
Din motive diferite, toate sunt atrase de acest Graal
nedefinit care este umorul. Prin urmare, susţin în
unanimitate propunerea Prinţesei 103.

176. SINGURĂ ÎN PĂDUREA ÎNTUNECOASĂ

Nu mai era de glumit. Singura ei salvare era un brad.

Julie era intimidată de verticalitatea lui, dar haita
constituia cel mai bun impuls.
Se aruncă printre crengi. Julie aruncă de sus cu
conuri de brad peste boturile câinilor.
- Plecaţi! Căraţi-vă de-aici, animale rele!
Câinii renunţaseră să-şi mai înfigă colţii în fugară, dar
stăteau pe loc şi lătrau ca să-şi anunţe stăpânii că fata se
afla acolo. Imediat îşi făcu apariţia un nou personaj. De
departe ai fi zis că e un câine, dar mersul său era mai
liniştit, şi avea un miros mai puternic. Nu era un câine, ci
un lup. Un adevărat lup sălbatic.
Câinii se uitară cum se apropie acea fiinţă
excepţională. Ei erau o haită şi lupul era singur, totuşi
câinii erau impresionaţi. Lupul este într-adevăr strămoşul
tuturor câinilor. El nu a degenerat în urma contactului cu
omul.
Toţi câinii ştiu asta. Toţi îşi amintesc vag de o zi în
care trăiau fără oameni şi că în acel moment aveau o formă
şi o minte diferite. Erau liberi: erau lupi.
Câinii îşi lăsară capul şi urechile în jos în semn de
1265
supunere, şi băgară coada între picioare ca să-şi ascundă
mirosurile şi să-şi protejeze sexul. Urinară, ceea ce, în
limbaj canin însemna: "Nu am teritoriu definit, de aceea
urinez oricând şi oriunde". Lupul mârâi, ceea ce voia să
însemne că el urina numai în cele patru colţuri ale unui
teritoriu precis şi că aceşti câini se agitau tocmai pe
teritoriul lui.
Nu e vina noastră, oamenii ne-au făcut aşa, pledă un
ciobănesc german.
Lupul răspunse cu un rictus sfidător:
Totdeauna ai posibilitatea să-ţi alegi viaţa pe care vrei
s-o ai.
Şi se avântă cu colţii gata să ucidă.
Câinii înţeleseră şi o luară la sănătoasa chelălăind.
Lupul o luă la fugă după unul dintre ei.
- Mulţumesc Natură că ai trimis un lup să mă salveze,
murmură Julie, cocoţată în copac.
Nu se mai auzea decât foşnetul frunzelor scuturate de
vânt. Julie se ghemui şi simţi că îi e frig la picioare.
Deodată zări o luminiţă.
"Furnica zburătoare care voia să ne ghideze...", îşi zise
ea ridicând capul.
Dar de data asta erau licurici. Fetei îi era frig. Avea
mare nevoie de odihnă. Ştia că somnul ei avea toate
şansele să fie scurt şi îşi programă mintea pentru somnul
profund recuperator.
La şase dimineaţa o trezi un lătrat. Dar nu era lătratul
câinilor poliţişti. Era Ahile. O găsise. Se gândiseră să-l
folosească pe Ahile ca să dea de ea.
Bărbatul îşi puse lanterna sub haină. Luminată de
dedesubt, faţa lui Gonzague apărea de-a dreptul diabolică.
- Gonzague!
- Mda. Poliţiştii nu ştiau cum să dea de tine, dar mie
mi-a venit o idee. Câinele tău. Bietul animal era singur în
1266
grădină. Nu a fost nevoie de eforturi prea mari ca să
înţeleagă ce se aştepta de la el. I s-a dat să adulmece
bucata de fustă pe care am păstrat-o de la ultima
"întâlnire" şi a pornit imediat în căutare. Câinii sunt într-
adevăr cei mai buni prieteni ai omului.
O prinse pe Julie şi o legă de copac.
- Ah, de data asta o să fim mai liniştiţi. S-ar zice că
acest copac e un stâlp de tortură indian. Ultima dată
aveam un cutter, de atunci însă am schimbat
echipamentul...
Îşi arătă revolverul.
- E mai puţin precis, dar are avantajul că acţionează
de la distanţă. Poţi să ţipi, în pădure nu te poate auzi
nimeni în afară de prietenele tale... "furnicile".
Julie se zbătu.
- Ajutor!
- Strigă cu vocea ta frumoasă! Hai, strigă! Julie se opri
şi îl privi drept în ochi.
- De ce faci asta?
- Ne place să-i facem pe ceilalţi să sufere.
Şi trase un glonţ în laba lui Ahile care se arătă
surprins. Mai înainte ca animalul să fi înţeles că se
înşelase în privinţa aliatului său, Gonzague îl împuşcă în
fiecare labă, apoi în şira spinării şi în cap.
Gonzague reîncărcă pistolul.
- Acum e rândul tău. Ridică pistolul.
- Nu. Las-o. Gonzague se întoarse. David!
- Viaţa se repetă! David vine mereu în ajutorul
prinţesei. E foarte romantic. Numai că de data asta vom
schimba povestea.
Îşi îndreptă revolverul spre David, trase piedica şi...
Gonzague se prăbuşi la pământ.
- Atenţie, furnica zburătoare! exclamă unul dintre
complicii lui.
1267
 Într-adevăr, furnica zburătoare îi ataca deja pe acoliţii
lui Gonzague Dupeyron.
Încercară să se protejeze, dar în jurul lor erau multe
insecte zburătoare şi nu ştiură să repereze insecta-robot.
Furnica zburătoare se avântă în trei picaje şi cei trei
Şobolani Negri se prăbuşiră. David o dezlegă pe Julie.
- De data asta am crezut că s-a zis cu mine! exclamă
Julie.
- Imposibil. Nu rişti nimic.
- Da? De ce?
- Pentru că tu eşti eroina. Şi în romane eroinele nu
mor, zise el glumind.
Acest raţionament ciudat o miră pe fată. Se aplecă
spre câine.
- Bietul Ahile. Credea că oamenii sunt cei mai buni
prieteni ai câinilor.
Săpă repede o groapă şi îl îngropă.
Furnica zbura în continuare în jurul lor, bâzâind parcă
nerăbdătoare. Totuşi Julie voia să-şi revină puţin. Se lipi
de David. Apoi, dându-şi seama de ce făcuse, se depărtă de
el.
- Trebuie să mergem, furnica zburătoare pare că se
enervează, remarcă tânărul.
Apoi se înfundară şi mai adânc în pădurea
întunecoasă, ghidaţi de insectă.

177. ENCICLOPEDIE

PROBLEMĂ DE SCARĂ: Lucrurile nu există decât

după felul în care le percepem la o anumită scară.
Matematicianul Benoît Mandelbrot, în afară de a fi
descoperit atât de minunatele imagini fractale, a
demonstrat faptul că nu recepţionăm decât viziuni
parcelare ale lumii care ne înconjoară. Astfel, dacă
1268
măsurăm o conopidă, vom obţine, de exemplu, un
diametru de treizeci de centimetri. Dar dacă îi vom
urmări fiecare circumvoluţiune, rezultatul se va
multiplica cu zece.
La fel, o masă netedă, dacă o examinăm cu
microscopul, se va dovedi a fi un şir de munţi care,
dacă le urmărim denivelările, i-ar multiplica mărimea
până la infinit. Totul depinde de scara aleasă pentru
examinarea acestor mese. Văzută la o anumită scară, ea
va avea o anumită mărime şi o mărime dublă la altă
scară.
Benoît Mandelbrot ne permite să afirmăm că nu
există, în absolut, o singură informaţie ştiinţifică
sigură, că atitudinea cea mai justă, la un om modern
onest, constă în a accepta în orice ştiinţă o parte
enormă de inexactitate, care va fi redusă de către
generaţia următoare, dar niciodată complet eliminată.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

178. MARELE MARŞ

Încă din zori, pregătirile de plecare acaparează întreg

Noul Bel-o-kan. Peste tot în cetate se vorbeşte numai de
marele marş pacifist spre Degete.
De data asta, nu numai o furnică, ci o întreagă
mulţime merge la întâlnirea cu dimensiunea superioară, la
întâlnirea cu Degetele..., poate la întâlnirea cu zeii.
În sala războinicelor, fiecare se alimentează cu acid
formic.
Chiar crezi că Degetele există?
O războinică dă din cap perplexă. Recunoaşte că nu e
1269
total convinsă, dar emite că singurul mijloc de a şti este
tocmai de a participa la acest marş. Dacă Degetele nu
există, se vor întoarce pur şi simplu la Noul Bel-o-kan ca
să continue ce începuseră.
Mai departe, alte furnici discută cu şi mai multă
îndârjire.
Crezi că Degetele ne vor accepta ca egalele lor?
Cealaltă se scarpină la rădăcina antenelor.
Dacă nu acceptă, vom intra în război şi ne vom apăra
până la capăt.
La suprafaţă sunt pregătiţi melcii care iau parte la
călătorie. Aceste pachiderme enorme băloase sunt cele mai
indicate în astfel de situaţii. Poate că sunt cam lenţi, dar
merg pe orice fel de teren, iar dacă furnicile rămân fără
mâncare, unul singur dintre ei e de ajuns ca să hrănească
o mulţime dintre ele. În timp ce sunt încărcaţi cu bagaje,
melcii cască, desfăcându-şi cei douăzeci şi cinci de mii şase
sute de dinţişori.
Melcii sunt încărcaţi cu poveri mari, jăratic cald şi
rezerve de hrană.
Pelerinii se aliniază în jurul Noului Bel-o-kan.
Pe unii sunt încărcate ouăle goale pe dinăuntru care
sunt pe post de amfore pline cu hidromel. Furnicile au
băgat de seamă că, consumat în doze mici, acest alcool de
miere te face să rezişti mai bine la frigul nopţii şi dă curaj
în dueluri.
Pe alţi melci sunt încărcate furnici-cisternă, acele
faimoase insecte nemişcate încărcate până la refuz cu
miericică astfel încât abdomenul lor este de cincizeci de ori
mai voluminos decât restul corpului şi umflat ca un balon.
E aici hrană destulă pentru două hibernări, spune
prinţul 24.
Prinţesa 103 răspunde că, traversând deja deşertul,
ştie că lipsa de alimente poate să distrugă expediţia cea
1270
mai eficace şi, cum nu crede că traseul va fi plin cu vânat
pe toată lungimea lui, preferă să fie precaută.
Deasupra furnicilor care se ocupă cu pregătirile, noi
escadrile de viespi şi de albine au grijă ca nici o specie să
nu profite de ocazie ca să le atace.
7 instalează pe al său melc-al-artei o frunză lungă de
cânepă cu care are intenţia să realizeze o tapiserie care să
zugrăvească lungul marş spre ţara Degetelor. Depozitează
câţiva pigmenţi cu care să coloreze fresca: polen, sânge de
coleopteră şi praf de rumeguş.
Cea mai mare dezordine domneşte în faţa celei de a
treia intrări a Noului Bel-o-kan, unde o întreagă mulţime
se organizează şi se grupează pe popor, pe castă, pe
laboratoare de studiu sau pe melc.
Lucrătoarele din casta inginerelor consolidează
harnaşamentele ierboase care vor servi la menţinerea
pietrelor pline cu jăratic. Nu pentru că s-ar teme că vor
provoca un incendiu, cel mai mult le e teamă să nu piardă
jăraticul. De altfel, iau cu ele şi lemne mici şi uscate pentru
întreţinerea lui. Ştiu că focul este un animal vorace.
În sfârşit, toată lumea e gata şi temperatura destul de
ridicată ca să pornească. Se ridică o antenă.
Înainte.
Caravana imensă de cel puţin şapte sute de mii de
indivizi se pune în mişcare. Furnicile cercetaşe se află în
primele rânduri, dispuse în triunghi. Fac cu schimbul în
partea din faţă a caravanei ca să aibă antena odihnită. Ca
şi cum nasul acelui animal lung ar fi permanent înnoit.
În spatele cercetaşelor se află războinicele roşii din
casta artileristelor. Dacă cercetaşele dau alarma, acestea
din urmă se vor pune automat în poziţie de atac. Urmează
apoi primul melc. E un melc de război cu încărcătura lui de
jăratic fumegând. Mai multe artileriste sunt gata să tragă
din înălţimea acestui promontoriu mobil.
1271
 Apoi vin trupele de infanterie, gata să atace în pas
alergător. Aceste războinice se deplasează şi pentru a vâna
în împrejurimi, căci membrele procesiunii trebuie să fie
constant hrănite.
În spate se află al doilea melc. Şi el e încărcat cu
jăratic fumegând şi cu artileriste.
Apoi merg câteva legiuni străine. În special furnici
roşii, negre şi galbene.
Abia spre centrul procesiunii se află lucrătoarele
inginere şi lucrătoarele artiste.
Prinţesa 103 şi Prinţul 24 au propriul lor melc de
călătorie, ceea ce le permite să nu se epuizeze prea mult
mergând. În sfârşit, în coada procesiunii se află o legiune
de artilerie şi doi melci de război gata să apere partea din
spate a trupei.
Războinicele se deplasează pe flancuri, încurajându-le
pe mărşăluitoare, controlând zonele suspecte, menţinând
coeziunea marşului. 5 şi colegele sale le supraveghează pe
supraveghetoare, ghidând ghizii. Ele sunt adevăratele
promotoare ale acestui marş.
Toate au impresia că săvârşesc ceva foarte important
pentru specia lor. Pământul se cutremură sub masa
acestei trupe, iarba se îndoaie şi nici copacii nu sunt
indiferenţi. Niciodată, de când îşi amintesc copacii, nu au
văzut atâtea furnici la un loc mergând împreună în aceeaşi
direcţie. Şi nimeni nu mai văzuse vreodată melci
alăturându-se furnicilor ca să care nişte poveri fumegânde.
Seara, insectele din procesiune se adună într-o imensă
tabără. În centru, jăraticul permite să se păstreze
activitatea, în timp ce furnicile de la periferie dorm.
Prinţesa 103, ridicată pe patru picioare, povesteşte enormei
mase a însoţitoarelor sale ceea ce crede că cunoaşte despre
Degete.

1272
179. FEROMON ZOOLOGIC: MUNCA

Salivatoare: 10.
MUNCA:
Degetele s-au bătut la început pentru mâncare.
Apoi, după ce toate au avut ce mânca, s-au bătut
pentru libertate.
După ce au obţinut libertatea, s-au bătut ca să se
odihnească cât mai mult posibil fără să muncească.
Acum, datorită maşinilor, Degetele au atins acest
obiectiv.
Rămân la ele acasă ca să profite de mâncare, de
libertate şi de absenţa muncii. Dar în loc să-şi spună "Viaţa
e frumoasă, poţi să-ţi petreci zilele fără să faci nimic", ele
se simt nefericite şi votează pentru şeful care le promite că
o să le redea de lucru reducând şomajul.

180. SANCTUARUL

Boscheţi de rugi încercuiau o cuvetă. În centru se afla

o colină deasupra căreia se afla o altă colină mai mică.
Păsări planau fredonând melodii folclorice. Chiparoşii
fremătau ascultându-le.
Căţărată pe o stâncă mare de gresie, Julie mormăi:
- Parcă aş recunoaşte locul ăsta.
Locul o recunoscu şi el. Se simţea spionată. Nu de
copaci, ci chiar de pământ. Cele două coline erau ca un
ochi cu o pupilă protuberantă, gardul viu al rugilor
formând un fel de gene.
Totuşi furnica zburătoare nu-i ghidă spre ele, ci spre
un şanţ plasat sub degetul de gresie.
Julie înaintă. De data asta nu mai încăpea nici o
îndoială. Acolo descoperise Enciclopedia cunoaşterii
relative şi absolute.
1273
 - Dacă coborâm acolo jos, nu vom mai putea urca, zise
David. Furnica zburătoare se rotea în jurul lor,
îndemnându-i totuşi să sară. Zonele unde înflorise rochiţa-
rândunicii aduceau o notă mai veselă acelui mediu
sălbatic.
Furnica zburătoare îi conduse spre o gaură. În patru
labe, ca nişte cârtiţe, intrară în pământ.
Furnica zburătoare lumina tunelul cu ochiul ei far.
David o urma de bine de rău fără să dea drumul la baston.
- Acolo e o fundătură. Ştiu pentru că am mai coborât
aici, spuse Julie.
Într-adevăr, tunelul era închis la capăt. Furnica
zburătoare ateriză ca şi cum şi-ar fi încheiat misiunea de
ghid.
- Acum va trebui să ne întoarcem, zise Julie
suspinând.
- Stai, cu siguranţă că această insectă robot nu ne-a
adus degeaba până aici, spuse David.
Examină locul cu mare atenţie. Pipăi peretele şi simţi
ceva tare şi rece. Scutură nisipul şi degajă o placă rotundă
de metal pe care furnica zburătoare se grăbi s-o lumineze.
Pe panoul metalic era gravată o enigmă şi încadrată o
claviatură pentru răspuns.
Descifrară împreună: "Cum faci din şase chibrituri opt
triunghiuri echilaterale egale?"
Acum geometrie! Julie îşi prinse capul în mâini. Nu
puteai scăpa, sistemul şcolar punea mâna pe tine peste tot.
- Să ne gândim. Asta e enigma de la televizor, zise
David căruia îi plăceau foarte mult enigmele.
- Serios? Să ştii că femeia aceea de la televizor, care
era foarte pricepută, n-a reuşit să găsească soluţia. Aşa că
noi...
- Cel puţin, atâta timp cât căutăm soluţia, suntem la
adăpost, insistă David.
1274
 Băiatul smulse o rădăcină. O rupse în şase bucăţi şi le
aşeză în toate sensurile.
- Şase chibrituri şi opt triunghiuri... Ar trebui să se
poată. Se jucă mult timp cu chibriturile. Deodată zise:
- Gata, am găsit!
Îi explică soluţia. Tastă cuvântul şi, cu un zgomot
metalic uşor, uşa de metal se deschise.
În spatele ei era o lumină şi nişte oameni.

181. FEROMON ZOOLOGIC: INSTINCT GREGAR

Salivatoare: 10
INSTINCT GREGAR:
Degetele sunt nişte animale foarte gregare.
Suportă greu să trăiască singure.
Imediat ce pot, ele se adună în turme.
Unul din locurile unde strângerea lor la un loc este
dintre cele mai spectaculoase se numeşte "metrou".
În el, Degetele sunt în stare să suporte ceea ce nici o
insectă din lume n-ar fi în stare să suporte. Se
îngrămădesc, se strivesc şi se înghesuie până când nu se
mai pot mişca din cauza mulţimii din jurul lor.
Fenomenul metrou pune o problemă. Oare Degetul
dispune de o inteligenţă individuală sau este pus în
mişcare de îndemnuri auditive sau vizuale care îl obligă la
acest gen de comportament gregar?

182. DECI EI ERAU

Prima dată, Julie zări faţa lui Ji-woong. Apoi îi văzu şi

pe Francine, Zoe, Paul şi Leopold. Cu excepţia lui Narcisse,
formaţia "furnicilor" era completă.
Prietenii le întinseră braţele şi îi ajutară să intre.
Ji-woong le povesti aventura lor. Scăpaţi de bine de
1275
rău, dar nevătămaţi, din nebunia de la liceu, vruseseră să-l
răzbune pe Narcisse şi-i urmăriseră pe Şobolanii Negri pe
străzile mici din jurul pieţei, dar indivizii erau deja departe.
Poliţiştii porniseră pe urmele lor şi se străduiseră mult ca
să scape de ei. Pădurea li se păruse un refugiu foarte bun,
iar aici, o furnică zburătoare venise la ei şi îi condusese
până acolo.
Se deschise o uşă şi în cadrul ei apăru o siluetă scurtă
şi îndesată: un domn în vârstă cu o barbă lungă şi albă
care semăna cu Moş Crăciun.
- Ed... Edmond Wells? zise Julie. Bătrânul scutură din
cap.
- Edmond Wells a murit în urmă cu trei ani. Eu sunt
Arthur Ramirez. La dispoziţia voastră.
- Domnul Ramirez ne-a trimis furnici-robot zburătoare
ca să ne aducă aici, spuse Francine.
Julie se uită fix la salvatorul lor.
- L-ai cunoscut pe Edmond Wells? întrebă ea.
- Nici mai mult şi nici mai puţin decât voi. Îl cunosc
numai din textele pe care ni le-a lăsat. Dar, la urma
urmelor, a citi ce-a scris un om, nu e cea mai bună metodă
de a-l cunoaşte?
Le explică faptul că acel loc exista datorită
Enciclopediei cunoaşterii relative şi absolute a lui Edmond
Wells. Ăsta era un obicei al lui Edmond Wells, să facă
subterane şi uşi care să se deschidă cu rezolvarea unor
enigme pe bază de chibrituri şi triunghiuri. Lui Edmond
Wells îi plăcea să sape astfel de bârloguri unde să-şi
ascundă secretele şi comorile.
- În fond, cred că era un copil mare, zise bătrânul cu
un ton maliţios.
- El a pus cartea în fundul tunelului.
- Nu, eu am pus-o. Edmond avea obiceiul să creeze
parcursuri care să ducă la aceste bârloguri. Din respect
1276
pentru opera lui, l-am imitat. Când am descoperit al treilea
volum al Enciclopediei sale, la început i-am fotocopiat
paginile, după care am pus originalul la intrarea în bârlog.
Eram convins că nimeni nu-l va găsi vreodată. Apoi, într-o
zi, am constatat că dispăruse. Îl găsiseşi tu, Julie. Deci tu
trebuia să preiei ştafeta.
Se aflau într-un fel de vestibul îngust.
- În valiză era un mini-emiţător. Nu mi-a fost greu să
te identific. Din acel moment, furnicile mele nu te-au mai
părăsit, supraveghindu-te tot timpul. Voiam să văd ce vei
face cu cunoştinţele din Enciclopedia lui Edmond Wells.
- Ah, de-asta o furnică s-a aşezat pe mâna mea în
timpul discursului din prima zi!
Arthur zâmbi cu bunăvoinţă.
- Felul în care interpretezi gândirea lui Edmond Wells,
este, pe legea mea, destul de "picant"! Aici, datorită,
furnicilor-spion, puteam urmări desfăşurarea "Revoluţiei
furnicilor".
- Din fericire! Căci dacă ar fi trebuit să aşteptaţi ca
jurnaliştii de la televizor să vorbească despre ea..., spuse
David dezamăgit.
- Urmăream totul ca pe un serial. Cu ajutorul
furnicilor mele teleghidate, se poate repera tot ce nu atrage
atenţia mediilor de informare în masă.
- Dar dumneavoastră cine sunteţi?
Arthur îşi spuse povestea.
Pe vremuri fusese specialist în robotică. Imaginase
pentru armată lupi-robot de război teleghidaţi. Aceste
maşini permiteau ţărilor bogate care doreau să facă
economie de propriile vieţi omeneşti să poarte război cu
ţările sărace suprapopulate, care îşi trimiteau cu bucurie la
moarte surplusul de guri de hrănit. Constatase totuşi că
soldaţii însărcinaţi să mânuiască lupii erau cuprinşi de un
fel de frenezie şi ucideau într-o veselie ca într-un joc video.
1277
Scârbit, demisionase şi deschisese un magazin de jucării:
"La Arthur, Regele Jucăriilor". Talentul său de specialist în
robotică îi permisese să inventeze păpuşi vorbitoare care îi
reconfortau pe copii mult mai bine decât părinţii lor. Erau
mini-roboţi, prevăzuţi cu o voce sintetică şi cu un program
informatic care îşi adapta răspunsurile le ceea ce spunea
copilul. Se gândise că astfel o întreagă generaţie va putea
să crească mult mai puţin stresată decât precedenta.
- Războiul este esenţialmente o poveste a oamenilor
prost educaţi. Sper ca micile mele jucării să participe la un
început de educaţie corectă.
Într-o zi ajunse la el din greşeală un pachet, probabil
din vina poştaşului. Pachetul conţinea volumul al doilea al
Enciclopediei cunoaşterii relative şi absolute iar
destinatarul era Laetiţia Wells, fata profesorului. Un mesaj
preciza că acel volum era tot ce-i lăsa ca moştenire. Arthur
şi Juliette, soţia lui, se gândiseră imediat să-i trimită
lucrarea, dar curiozitatea lor fusese mult mai tare. La
început o răsfoiseră. Cartea vorbea de furnici, dar şi de
sociologie, de filozofie, de biologie şi mai ales de înţelegerea
între diferite civilizaţii şi locul omului în timp şi spaţiu.
Pasionat de ceea ce scrisese Edmond Wells, Arthur se
lansase în fabricarea faimoasei maşini de tradus limbajul
olfactiv al furnicilor în limbajul vorbit al oamenilor. În felul
acesta reuşise să dialogheze cu insectele, şi mai ales cu o
furnică foarte evoluată numită 103.
Apoi, ajutat de Laetiţia Wells, fiica savantului, de un
poliţist pe nume Jacques Melies, precum şi de ministrul
Cercetării din acea perioadă, Raphael Hisaud, luase
legătura cu preşedintele ţării în încercarea de a-l convinge
să deschidă o ambasadă furnico-umană.
- Dumneavoastră aţi trimis deci scrisoarea lui Edmond
Wells? întrebă Julie.
- Da. Doar am recopiat-o. Se afla deja în Enciclopedie.
1278
Julie ştia cât de puţin credit se acordase acestei misive.
Arthur recunoscu că preşedintele nu-i răspunsese
niciodată şi că ministrul care îi susţinuse proiectul fusese
constrâns să demisioneze. De atunci îşi pusese toată
energia pentru inaugurarea unei ambasade furnico-umane
care ar fi permis în sfârşit celor două civilizaţii să coopereze
pentru binele tuturor.
- Tot dumneavoastră aţi construit şi această vizuină?
întrebă Julie ca să schimbe subiectul.
Bătrânul dădu din cap afirmativ, precizând că dacă ar
fi venit cu o săptămână mai devreme, ar fi constatat că, din
exterior, locul semăna mai mult cu o piramidă.
Încăperea în care intraseră Julie şi David era doar un
vestibul. Mai departe, o uşă dădea într-o încăpere mai
mare. Era o sală mare şi rotundă, în centru cu o coloană
din sticlă care urca până în vârful tavanului ascuţit, şi care
aducea în interiorul piramidei lumina naturală a zilei.
În jur, dispuse în formă de cerc, se aflau module de
laborator unde se îngrămădeau maşini complexe,
computere, birouri.
- Maşinile din sala mare sunt aparate obişnuite care se
pot conecta între ele. Uşile pe care le vedeţi ici şi colo dau
spre laboratoare unde prietenii mei lucrează la proiecte
care cer mult mai multă linişte.
Arthur arătă cu mâna un palier, deasupra lor, unde se
puteau zări mai multe uşi.
- În total sunt trei etaje. La etajul unu se fac
experienţe, se testează proiecte. La al doilea, trăim în
comun, ne odihnim. Acolo se află sufrageriile şi sălile de
agrement, precum şi rezervele alimentare. La etajul trei
sunt instalate dormitoarele comune.
Câteva persoane ieşiră din laboratoare ca să se
prezinte "revoluţionarilor furnicilor". Se aflau acolo
Jonathan Wells, nepotul lui Edmond, precum şi soţia lui
1279
Lucie, fiul lor Nicolas şi bunica Augusta Wells. Şi mai erau
profesorul Rosenfeld, cercetătorul Jason Bragel, precum şi
poliţiştii şi pompierii care porniseră în căutarea lor.
Se prezentară ca "cei din primul volum" al
Enciclopediei cunoaşterii relative şi absolute.
Laetiţia Wells, Jacques Melies şi Raphael Hisaud, ca şi
Arthur Ramirez de altfel, erau "cei din al doilea volum". Se
aflau acolo douăzeci şi una de persoane, cărora li se
alăturase Julie şi cei şase prieteni ai ei.
- Pentru noi, voi sunteţi "cei din volumul trei", zise
Augusta Wells.
Jonathan Wells le spuse că după dezinteresul suscitat
de propunerea unei ambasade furnico-umane, oamenii din
volumul unu şi doi luaseră hotărârea să se izoleze de lume
rămânând împreună, ca să pregătească condiţiile întâlnirii
indispensabile. În cea mai mare discreţie, alegând un loc
deosebit de înţesat de vegetaţie din pădure, înălţaseră o
piramidă înaltă de douăzeci de metri. În pământ cobora
până la şaptesprezece metri şi trei metri ieşeau deasupra
solului. Cam ca un aisberg căruia nu i se vedea decât
vârful. Asta explica de ce locul era atât de mare pentru o
piramidă atât de mică. Ca să camufleze partea expusă, o
acoperiseră cu plăci de oglindă.
În acel refugiu esenţialmente subteran, se puteau
consacra liniştiţi cercetărilor, puteau să perfecţioneze
mijloacele de comunicare cu mirmeceenele şi aveau
posibilitatea să fabrice acele furnici zburătoare teleghidate
care protejau piramida de inoportuni.
Iarna însă, căderea inevitabilă a frunzelor a dus la
dezvăluirea piramidei. Ocupanţii ei aşteptaseră cu
nerăbdare primăvara şi creşterea frunzelor, dar lucrul
acesta nu se întâmplase destul de repede ca să protejeze
edificiul de curiozitatea tatălui lui Julie.
- Voi l-aţi ucis? Arthur lăsă ochii în jos.
1280
 - A fost un accident regretabil. Încă nu avusesem
ocazia să testez acele-seringă cu efect somnifer ale
furnicilor mele zburătoare. Când tatăl tău s-a apropiat, ne-
am temut să nu dezvăluie autorităţilor existenţa clădirii
noastre. Am intrat în panică. Am lansat asupra lui pe una
dintre insectele mele teleghidate care i-a inoculat un
anestezic.
Bătrânul suspină şi-şi mângâie barba albă.
- Era vorba de un anestezic folosit în mod curent în
chirurgie şi nu m-am gândit că ar putea să fie mortal.
Voiam doar să-l adorm pe intrus. Probabil că am calculat
greşit doza.
Julie dădu din cap.
- Nu e asta. Nu aveaţi de unde să ştiţi că tata era
alergic la anestezicele care conţin etilclorenă.
Arthur era surprins că fata nu-i purta pică. Continuă.
Locuitorii piramidei instalaseră camere video în copacii din
vecinătate. Astfel văzuseră că acea persoană prea curioasă
murise. Mai înainte de a fi putut să iasă ca să îndepărteze
cadavrul, câinele alarmase o altă persoană care anunţase
poliţia.
După câteva zile, un poliţist venise să dea târcoale
piramidei. Reuşise să scape de furnicile zburătoare
strivindu-le cu pantoful şi adusese o echipă de artificieri ca
să dinamiteze pereţii.
- În cele din urmă, voi ne-aţi salvat, cu revoluţia
voastră, zise Jonathan Welss. Cu câteva secunde înaintea
dezastrului, aţi creat o diversiune care l-a făcut pe poliţist
să plece.
În mod normal, cei din piramidă ar fi trebuit să profite
de acest răgaz ca să se mute. Dar aveau prea mult material
greu instalat.
- Branşându-ne la serverul vostru "Revoluţia
furnicilor", am găsit soluţia, explică Laetiţia Wells. O casă
1281
inclusă într-o colină. Ce idee formidabilă de camuflaj!
- N-am avut nevoie să săpăm casa în colină. A fost de
ajuns să transformăm piramida în colină acoperind-o cu
nisip.
Ji-woong interveni:
- A fost ideea lui Leopold dar, în realitate, ea este
foarte veche. În ţara mea, Coreea, în secolul I e.n., regii din
civilizaţia Paikche au construit morminte gigantice
piramidale după modelul impus de faraonii egipteni.
Deoarece toată lumea ştia că acolo se aflau bogăţiile şi
bijuteriile defuncţilor, ele erau în mod regulat jefuite.
Atunci, suveranii şi arhitecţii lor au imaginat acoperirea lor
cu pământ ca să le ascundă. Astfel, mormintele se
confundau cu colinele, iar eventualii jefuitori ar fi fost
nevoiţi să sape toate colinele din ţară ca să pună mâna pe
comorile funerare.
-Am profitat deci că poliţia era ocupată la liceu ca să
acoperim piramida cu pământ. Şi în patru zile totul a fost
terminat, conchise Laetiţia.
- Aţi făcut totul manual?
- Nu. Arthur, meşterul nostru de serviciu, a fabricat
cârtiţe-robot capabile să lucreze foarte repede şi noaptea.
- Am instalat apoi un copac scobit conţinând o coloană
de sticlă în vârf ca să beneficiem de lumina zilei. Lucie şi
Laetiţia au împodobit colina cu arbuşti smulşi şi replantaţi,
pentru ca ansamblul să aibă un aspect sălbatic.
- Nu e uşor să dispui copaci în mod total anarhic. În
mod normal, avem tendinţa să aliniem, zise Laetiţia. Dar
am reuşit. Acum trăim sub pământ, în "cuibul" nostru, la
adăpost de lume.
- La noi, indienii navajo, zise Leopold, pretind că
pământul protejează de toate pericolele. Când cineva se
îmbolnăveşte, este băgat în pământ până la gât, lăsându-i
doar capul afară. Pământul e mama noastră şi e normal să
1282
ne protejeze şi să ne vindece.
Arthur era totuşi mirat.
- Să sperăm că atunci când acel poliţist va reveni, nu
ne va dejuca stratagema...
Bătrânul le arătă mai departe "cuibul". Electricitatea
ajungea în piramidă cu ajutorul a mii de frunze artificiale
echipate cu celule fotoelectrice, plasate în vârful copacilor
de pe colină, asemănătoare cu cele adevărate. Astfel
dispuneau de energie suficientă ca să pună în mişcare
toate maşinile.
- Noaptea nu mai aveţi electricitate?
- Ba da. În apropiere curge un râu subteran. Nu a fost
greu să-l canalizăm până aici.
- Am conceput şi o reţea de conducte care să asigure
buna aerisire a clădirii, zise Jonathan Wells.
- În sfârşit, am pus în aplicare programul nostru
agricol pe bază de ciuperci care ne permite să obţinem
recolte la subsol.
Ceva mai departe, Arthur Ramirez le prezentă
laboratorul său. Într-un acvariu lung de doi metri, furnicile
alergau pe bulgări de pământ.
- Le numim "spiriduşii" noştri, îi informă Laetiţia. La
urma urmelor, furnicile sunt adevăraţii spiriduşi ai pădurii.
Julie avu din nou impresia că se află într-un basm.
Arthur le arătă furnicile care manipulau cu febrilitate rotiţe
metalice şi componente electronice.
- Sunt foarte descurcăreţe. Ia priveşte!
Julie era uluită. Furnicile îşi dădeau una alteia piese
din care unele erau atât de mici încât nici un ceasornicar
cu lupă poate că nu le-ar fi zărit prea bine.
- A fost nevoie să le iniţiem în tehnologia noastră
înainte de a le putea folosi, preciză Arthur. La urma
urmelor, chiar şi atunci când instalezi o uzină într-o ţară
din lumea a treia, eşti obligat să recurgi la instructori.
1283
 - Pentru lucrările din lumea microscopică, ele sunt
mai precise decât cei mai buni meşteri ai noştri, zise
Laetiţia. Numai ele pot să fabrice furnicile noastre
zburătoare. Nici un om n-ar fi în stare să manipuleze nişte
angrenaje atât de miniaturizate.
Cu ajutorul unei lupe, Julie urmări insectele care
lucrau la elaborarea unei furnici-robot zburătoare cu
unelte de mărimea lor. Micile tehniciene roboteau în jurul
aparatului ca nişte ingineri în aeronautică în jurul unui
avion de vânătoare. Agitându-şi în mod nervos antenele, îşi
treceau una alteia o aripă pe care două dintre ele o fixau cu
lipici.
În partea din faţă, alte furnici implantau două becuri
în locul ochilor. În partea din spate, alte furnici încărcau
rezervorul de venin cu un lichid galben transparent. A treia
echipă instala o pilă electrică la nivelul toracelui.
Micile inginere verificau apoi buna funcţionare a
ansamblului declanşând un ochi-far, apoi pe celălalt.
Branşară contactul şi aripile se agitară la viteze diferite.
- Impresionant, zise David.
- Simplă microrobotică, răspunse Arthur. Dacă am fi
fost mai abili cu degetele noastre, am fi reuşit şi noi să
facem asta.
- Probabil că toate astea v-au costat foarte mult,
remarcă Francine. De unde aţi luat banii necesari
construirii piramidei şi tuturor aparatelor?
- Când eram ministru al Cercetării, răspunse Raphael
Hisaud, mi-am dat seama că foarte mulţi bani se cheltuiau
pentru studierea unor lucruri inutile. În special pe
extratereştri. Preşedintele republicii, pasionat de această
temă, a lansat un program foarte oneros de tip SETI
(Search for ExtraTerrestrial Intelligence). Nu mi-a fost deloc
greu să deturnez unele sume înainte de a demisiona. Căci
este mai probabilă comunicarea cu infratereştrii decât cu
1284
extatereştrii. Cel puţin furnicile suntem siguri că există,
toată lumea a putut să constate asta.
- Vreţi să spuneţi că toate astea au fost construite cu
banii contribuabilului?
Ministrul făcu o strâmbătură care voia să spună că nu
era vorba decât de o sumă foarte mică faţă de ce putuse el
să constate cu ocazia mandatului său.
- Şi, într-o măsură mai mică, la toate astea au
contribuit şi banii aduşi de Juliette, adăugă Arthur. Soţia
mea, Juliette, a rămas în afara cuibului. Serveşte drept
port-avion furnicilor noastre zburătoare în oraş şi joacă la
"Capcana gândirii". Vă asigur că jocurile televizate aduc
mulţi bani.
- Acum e însă într-o situaţie mai proastă, zise David,
amintindu-şi de enigma pe care doamna Ramirez se
străduia din greu s-o rezolve şi care era chiar cea gravată
pe uşa de la intrare.
- Nu vă fie teamă, răspunse Laetiţia, jocul e trucat. Noi
trimitem enigmele. Juliette ştie dinainte toate răspunsurile.
Nu face decât să crească suma la fiecare emisiune ca să
avem un câştig cât mai mare.
Julie contempla cu admiraţie ceea ce acei oameni
numeau "cuibul" lor.
- Acum Odihniţi-vă. Mâine am să vă arăt alte minuni
ale laboratoarelor noastre.
- Arthur, chiar eşti sigur că nu eşti Edmond Wells?
întrebă Julie.
Bătrânul izbucni într-un râs care se transformă repede
într-un acces de tuse.
- Nu trebuie să râd, nu-mi face bine. Nu, nu, nu, din
păcate, te asigur că nu sunt Edmond Wells. Sunt doar un
bătrân bolnav care s-a refugiat într-o vizuină împreună cu
prietenii lui ca să lucreze liniştit la un proiect care îl
distrează.
1285
 Apoi îi conduse spre locul de odihnă.
- Am prevăzut aici vreo treizeci de încăperi, un fel de
camere mici pentru "cei din al treilea volum". Nu ştiam câţi
veţi fi când veţi veni aici. Aveţi deci destul loc.
Fiecare îşi amenajă încăperea înainte de cină. Apoi se
duseră în sala de televiziune unde se afla Jacques Melies.
- Jacques e mort după televizor. E ca un drog pentru
el şi nu se poate abţine să nu se uite, zise Laetiţia Wells cu
ironie. Uneori îl luăm cam tare şi îl certăm. Nu e uşor să
trăieşti în comunitate într-un loc limitat. Dar, de un an, a
izolat fonic sala televizorului cu muşchi şi acum e mai bine.
La actualităţi, după alte ştiri, prezentatorul abordă
revoluţia furnicilor. Poliţia îi căuta în continuare pe
instigatori. Pe ecran apărură fotografiile lor.
- Nu vă fie teamă, aici, sub pământ, nu va veni să vă
caute, zise Arthur.
Şi începu să râdă. Râs care se transformă într-un nou
acces de tuse.
Le explică că tuşea din cauza cancerului pe care îl
avea. Făcuse studii ca să poată lupta împotriva bolii, dar
fără nici un rezultat.
- Ţi-e frică de moarte? întrebă Julie.
- Nu. Mi-e frică doar să nu mor fără să fi îndeplinit
lucrul pentru care m-am născut. Toţi avem o misiune,
oricât de mică, şi dacă nu ne-o îndeplinim, atunci am trăit
degeaba.
Râse şi tuşi din nou.
- Dar nu vă faceţi griji, am multă putere. Şi apoi... nu
v-am arătat totul. Mai am încă un mare secret ascuns...
Lucie îi aduse trusa farmaceutică. Îi dădu jeleu regal
de albine în timp ce bătrânul îşi injecta morfină ca să nu
sufere inutil. Oamenii din cuib îl duseră în încăperea lui ca
să se odihnească.

1286
183. ENCICLOPEDIE

CURAJUL SOMONILOR: De la naştere, somonii ştiu

că au de făcut un drum lung. Îşi părăsesc râuleţul natal
şi coboară până la ocean. Ajunşi acolo, aceşti peşti de
apă dulce temperată îşi modifică respiraţia ca să
suporte apa rece şi sărată. Se îndoapă cu hrană ca să-şi
întărească muşchii. Apoi, răspunzând parcă unui apel
misterios, somonii se hotărăsc să se întoarcă. Parcurg
oceanul, găsesc gura de vărsare a fluviului care duce la
râul ce duce la râuleţul unde s-au născut.
Cum se orientează în ocean? Nimeni nu ştie.
Somonii sunt probabil dotaţi cu un miros foarte fin care
le permite să detecteze în apa de mare gustul unei
molecule provenite din apa lor dulce natală, doar dacă
nu se orientează în spaţiu cu ajutorul câmpului
magnetic terestru. Această a doua ipoteză pare totuşi
mai puţin probabilă căci în Canada s-a constatat că
somonii greşesc râul când acesta a devenit prea poluat.
Când cred că au regăsit cursul de apă de origine,
somonii pornesc să-l străbată în sus până la izvor,
Întreprinderea lor e cumplită. Timp de câteva
săptămâni, vor lupta împotriva curenţilor de apă, vor
sări ca să înfrunte cascade (un somon e în stare să sară
până la o înălţime de trei metri), să reziste la atacurile
prădătorilor: ştiuci, lutrii, urşi sau pescari. Uneori,
somonii sunt blocaţi de baraje construite după plecarea
lor.
Cei mai mulţi dintre somoni vor muri pe drum. Cei
care în cele din urmă vor reuşi să ajungă în râul de
origine, îl vor transforma în lac de dragoste. Epuizaţi şi
slăbiţi, se vor repezi să se reproducă cu femelele
supravieţuitoare. Ultima energie le va folosi la apărarea
ouălor. Apoi, când din acestea vor ieşi micii somoni
1287
gata să repete aventura, părinţii se vor lăsa să moară.
Se întâmplă ca unii somoni să mai aibă destulă
forţă ca să revină vii în ocean şi să înceapă încă o dată
marea călătorie.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

184. SFÂRŞITUL PRIMEI ENIGME

În jeep-ul său oprit în mijlocul pădurii, Maximilian
scoase din compartimentul de bord un sandviş cu somon
afumat.
În jurul lui, poliţiştii vorbeau în aparatele lor de
emisie-recepţie. Maximilian se uită la ceas şi se grăbi să
apese pe butonul micului televizor de bord.
- Bravo, doamnă Ramirez, aţi descoperit soluţia!
Aplauze.
- E mai simplu decât îmi închipuiam. Mi s-a părut
imposibil să formezi opt triunghiuri egale numai cu şase
chibrituri. Şi totuşi... Aţi avut dreptate, e destul să
gândeşti.
Maximilian era furios la culme. Ratase soluţia enigmei.
- Bine, doamnă Ramirez, să trecem acum la
următoarea enigmă. Vă previn că este puţin mai spinoasă
decât precedenta. Iată enunţul. "Apar la începutul nopţii şi
la sfârşitul dimineţii. Pot să fiu zărit de două ori pe lună şi
mă puteţi distinge foarte bine privind luna. Cine sunt?"
Maximilian îşi notă pe carneţel datele problemei. Îi
plăcea să aibă în minte o enigmă de rezolvat.
Un poliţist îi întrerupse gândurile bătând în portieră.
- Gata, şefule. Le-am descoperit urma.

185. SUNT MILIOANE

1288
 Picioarele lor lasă urme pe pământ. Marele marş
atrage tot timpul lume. Acum sunt milioane de insecte care
înaintează în direcţia ţării Degetelor. Furnicile merg mult
timp pe contraforţii stâncoşi şi pe inelele de scoarţă ale
rădăcinilor.
Prinţesa 103 percepe imensul spirit colectiv al trupei
lor dezvoltându-se ca un animal conştient că acum câştigă
în influenţă şi totuşi anxios de ceea ce va descoperi.
Este o întâlnire, şi pentru această întâlnire furnicile
ştiu că trebuie să fie la înălţimea talentelor lor.
Toate au senzaţia că participă la minutele cele mai
grandioase ale planetei. În lunga lor existenţă, furnicile au
cunoscut deja momente planetare. A fost mai întâi moartea
dinozaurilor, dar a fost ceva confuz şi disperat în spaţiu.
Apoi a fost înfrângerea termitelor, dar a fost ceva lung şi
laborios. Acum e întâlnirea cu Degetele.
Ultima "mare întâlnire".
Cu jăraticul lor portocaliu care fumegă, melcii conferă
acelei procesiuni interminabile forma unui şarpe format
din luminiţe întrerupte. În jurul cochiliilor care alunecă
lent, în iarbă se întind umbrele furnicilor.
Bine instalată în vârful unui melc care se leagănă dar
care scoate bale din abundenţă, 7 începe fresca marelui
marş spre Degete. Îşi înmoaie gheara în salivă apoi o bagă
în pigmenţi înainte de a desena motive pe frunza mare care
îi serveşte drept suport. Deocamdată, se mulţumeşte să
facă schiţe de furnici ca să dea o impresie de mulţime.

186. ÎN SFÂRŞIT ÎMPREUNĂ

Prima noapte petrecută în piramidă a fost foarte

plăcută. Poate din cauza oboselii, poate din cauza formei
cuibului, poate datorită protecţiei oferite de stratul de
1289
pământ de deasupra dar, pentru prima dată de multa
vreme, Julie reuşi să doarmă aproape fără teamă.
Dimineaţă luă micul dejun în sala de mese comună,
apoi se plimbă prin piramidă. Descoperi în bibliotecă,
aşezate pe o masă mare, două cărţi asemănătoare cu a ei.
Se uită la primul şi la al doilea volum al Enciclopediei, se
duse să-l aducă şi pe al treilea din geanta ei şi îl aşeză
lângă celelalte.
Cele trei volume erau în sfârşit împreună.
Era ciudat să te gândeşti că toată aventura lor fusese
determinată de un om care, doar scriind trei cărţi, reuşise
să-i influenţeze pe cei care îi supravieţuiseră.
Arthur Ramirez se apropie de ea.
- Eram sigur că te găsesc aici.
- De ce a scris trei volume? De ce n-a făcut unul
singur? întrebă Julie.
Arthur se aşeză pe scaun şi răspunse:
- Fiecare dintre cărţi este consacrată raporturilor cu o
civilizaţie sau o lume cu o gândire diferită. Reprezintă cei
trei paşi spre înţelegerea Celeilalte. Prima carte, prima
etapă: descoperirea existenţei Celuilalt şi primul contact. A
doua carte, a doua etapă: confruntarea cu Celălalt. A treia
carte, a treia etapă: dacă confruntarea s-a terminat fără
înfrângerea sau victoria uneia dintre părţi, atunci e în mod
natural timpul să se treacă la cooperarea cu Celălalt.
Puse teanc cele trei volume.
- Contact. Confruntare. Cooperare. Trilogia s-a
încheiat, întâlnirea cu Celălalt este completă. 1 + 1 =3...
Julie deschise volumul doi.
- Spuneţi că aţi construit maşina de vorbit cu furnicile.
E adevărat?
Arthur dădu afirmativ din cap.
- Ne-o poţi arăta?
Arthur ezită apoi acceptă. Julie îşi chemă prietenii.
1290
Bătrânul îi conduse spre o încăpere unde lumini discrete
luminau nişte acvarii pline de flori, de plante şi de ciuperci.
Ansamblul semăna cu cel descris în Enciclopedie.
Arthur aprinse un computer.
- Este computerul cu "arhitectură democratică" despre
care vorbeşte Enciclopedia? întrebă Francine.
Arthur încuviinţă cu o mişcare a capului, mulţumit că
avea de-a face cu nişte cunoscători. Julie recunoscu
spectrometrul de masă şi cromatograful. În loc să fie
branşate în serie cum făcuse ea, Arthur le branşase în
paralel, astfel încât analiza şi sinteza moleculelor se făcea
simultan. Julie înţelese de ce propriul său prototip nu
funcţionase.
Arthur mânui diferite manete, apoi luă încetişor o
furnică şi o puse într-o cutie de sticlă transparentă
conţinând o furnică de plastic. Insecta îşi plasă din instinct
antenele în contact cu antenele artificiale Arthur articulă în
microfon:
- Dialog dorit între om şi furnică.
Fu nevoit să repete de mai multe ori fraza şi să regleze
câteva butoane. Fiolele de parfum eliberară gazele care
serveau drept feromoni emiţători. Se uniră înainte de a fi
propulsaţi până la antenele artificiale. Se produse un
hârâit în boxe şi vocea sintetică a computerului răspunse
în limbaj auditiv:
- Dialog acceptat.
- Bună ziua, furnică 6142. Am aici câţiva oameni din
poporul meu care vor să te asculte vorbind.
Arthur făcu alte reglări pentru a îmbunătăţi recepţia.
- Ce oameni? întrebă furnica 6142.
- Nişte prieteni care nu ştiu că suntem în stare să
dialogăm.
- Ce prieteni?
- Nişte invitaţi.
1291
 - Ce invitaţi?'
- Nişte...
Arthur începea să-şi piardă răbdarea. Recunoscu
totuşi că în general era foarte dificil să dialoghezi cu
insectele. Nu tehnica punea probleme, nu, acum ambele
părţi reuşeau să dialogheze, ci mai curând sensul asupra
căruia se puneau mai greu de acord.
- Chiar dacă reuşim să vorbim unui animal, asta nu
înseamnă că şi înţelege ce spunem. Furnicile nu au aceeaşi
percepţie a lumii ca noi şi mereu trebuie redefinit şi
descompus totul până la cea mai simplă expresie. Ca să
faci să se înţeleagă cuvântul "masă", trebuie să explici
"suport plat de lemn, prevăzut cu patru picioare şi folosit
pentru a mânca". Noi, oamenii, folosim între noi o masă
enormă de subînţelesuri şi abia când ne adresăm altei
specii inteligente ne dăm seama că nu ştim să vorbim clar.
Arthur le mai spuse că această 6124 nu se număra
printre cele mai proaste furnici. Unele nu făceau decât să
emită "ajutor" imediat ce erau puse în cutia de dialogat.
- Totul depinde de individ.
Bătrânul aminti cu nostalgie de 103, o furnică
extraordinar de dotată pe care o cunoscuse cândva. Nu
numai că întreţinea conversaţii cu un mare simţ al replicii
prompte, ci şi reuşea să sesizeze unele concepte abstracte
tipice omului.
- 103 era Marco Polo al furnicilor. Dar mai mult decât
acest explorator, furnica avea o deschidere spirituală
incredibilă. Curiozitatea ei era insaţiabilă şi nu avea nici o
idee preconcepută despre noi, îşi aminti Jonathan Wells.
- Şi ştiţi cum ne numea? zise Arthur suspinând.
"Degetele". Pentru că furnicile nu ne văd în întregime.
Furnicile nu văd din oameni decât degetele care vin spre
ele ca să le strivească.
- Ce imagine îşi fac despre noi! exclamă David.
1292
 - 103 voia să ştie în mod sincer dacă suntem nişte
monştri sau nişte "animale simpatice". I-am fabricat un
televizor pe măsură ca să îi vadă pe oameni în activităţile
lor peste tot în lume.
Julie încercă să-şi închipuie ce şoc avusese furnica.
Era ca şi cum ei i-ar fi fost prezentată, din interior,
societatea furnicilor dintr-o mulţime de unghiuri.
Războaiele, comerţul, industria, legendele...
Laetiţia Wells se duse să aducă un portret al acestei
furnici excepţionale. Cei din al treilea volum se miră la
început că fotografia unei furnici putea să fie diferită de
fotografia altei furnici dar, uitându-se fix, reuşiră să
distingă câteva trăsături deosebite pe "faţa" lui 103.
Arthur se aşeză pe scaun.
- Frumos profil, nu? Furnica 103 era prea aventurieră,
prea vizionară, prea conştientă de rolul ei planetar ca să se
mulţumească să stea închisă într-un acvariu şi să asculte
bancurile noastre, să se uite la filme romantice făcute la
Hollywood şi să vadă tablourile de la Luvru. A evadat.
După tot ce-am făcut pentru ea! Crezusem că era
prietena noastră, şi ea ne-a părăsit, zise Laetiţia.
- Adevărat, ne-am simţit părăsiţi de 103. Apoi, ne-am
mai gândit, spuse Arthur. Furnicile sunt animale sălbatice.
Nu vom putea niciodată să le domesticim. Toate fiinţele de
pe această planetă sunt libere şi egale în drepturi. Nu
aveam nici un motiv s-o ţinem pe 103 prizonieră.
- Şi unde este acum această furnică specială?
- Undeva în natură... Înainte de a pleca, ne-a lăsat un
mesaj. Arthur luă cochilia unui ou de furnică şi o puse în
contact cu antenele sintetice. Computerul traduse mesajul
olfactiv ca şi cum oul ar fi fost viu şi s-ar fi adresat lor.
Dragă Degete,
Aici nu sunt de nici un folos.
Plec în pădure ca să-i anunţ pe-ai mei că existaţi şi că
1293
nu sunteţi nici monştri şi nici zei.
Pentru mine, sunteţi doar "altceva", ceva paralel cu noi..
Civilizaţiile noastre trebuie să coopereze şi voi face totul
ca să-i conving pe-ai mei să intre în contact cu voi.
Încercaţi să faceţi la fel la rândul vostru. Semnat 103.
- Vorbeşte tare bine limba noastră, zise Julie mirată.
- Computerul aranjează frazele, dar pe undeva se mai
pierde din sensuri în urma traducerii, recunoscu Laetiţia.
În timpul şederii sale aici, 103 şi-a dat multă osteneală ca
să înţeleagă principiile limbajului nostru vorbit. A înţeles
totul, cu excepţia a trei noţiuni, după mărturisirea ei.
- Care?
- Umorul, arta şi dragostea.
Ochii Laetiţiei se îndreptară spre faţa coreeanului.
- Aceste noţiuni sunt foarte greu de înţeles de cei care
nu sunt oameni. În ultima vreme, colecţionam cu toţii
bancuri pentru 103, dar umorul nostru este prea "uman".
Ar trebui să ştim dacă există un umor tipic mirmeceean.
De exemplu, poveşti cu cărăbuşi care îşi încurcă picioarele
în pânze de păianjen sau cu fluturi care îşi iau zborul cu
aripile încă umede şi şifonate şi care cad...
- Aici e o adevărată problemă, recunoscu Arthur. Ce-ar
putea să facă o furnică sa râdă?
Se întoarseră la maşina de dialogat şi la furnicile cobai
care se agită continuu.
- De la evadarea lui 103, suntem obligaţi să conversăm
cu furnicile pe care le avem, zise Arthur.
Apoi zise furnicii aflate în cutia de sticlă:
- Tu ştii ce este umorul?
- Ce umor? emise furnica.

187. MARELE MARŞ

Probabil că umorul e ceva extraordinar.

1294
 În căldura bivuacului, Prinţesa 103 evocă pentru
tovarăşele ei un alt aspect al lumii giganţilor cu care se vor
întâlni în curând. Ca să nu fie strivite de căldură, s-au
grupat în masă suspendate de o creangă. De jur împrejurul
sexuatei, s-a adunat întreaga mulţime a marelui marş într-
o sferă vie, ascultându-i dezvăluirile.
Din cauza umorului, Degetele sunt scuturate de
spasme când aud povestea "unor eschimoşi pe o banchiză"
sau a "muştei căreia i se taie aripile".
Cele câteva muşte prezente nu pricep nimic.
Prinţesa 103, după efluviile care vin spre ea, îşi dă
seama că umorul nu interesează deloc auditoriul şi, ca să-i
păstreze atenţia, schimbă tema.
Ea explică faptul că Degetul nu are carapace tare ca
să-şi protejeze exteriorul organismului, este deci mult mai
fragil decât o furnică. O furnică este în stare să ducă
greutăţi de şaizeci de ori mai mari decât propria greutate,
în timp ce Degetul ridică cel mult o greutate egală cu a lui.
În plus, o furnică poate să cadă fără probleme de la o
înălţime de două sute de ori mai mare decât mărimea ei în
timp ce un Deget va muri dacă se întâmplă să cadă de la o
înălţime de numai trei ori mai mare decât înălţimea lui.
Auditoriul urmăreşte cu atenţie vaporii feromonali ai
prinţesei 103 şi toate furnicile sunt bucuroase să audă că,
în ciuda taliei lor impozante, Degetele sunt totuşi foarte
plăpânde.
Prinţesa explică apoi cum Degetele stau în echilibru
vertical pe picioarele lor din spate şi 10 ia notiţe pentru
feromonul ei zoologic.
MERS
Degetele merg pe cele două picioare din spate.
Pot astfel să-şi zărească semenii pe deasupra
desişurilor.
Ca să reuşească această ispravă, Degetele îşi
1295
depărtează uşor membrele inferioare, îşi îndoaie uşor
articulaţia abdominală ca să-şi deplaseze centrul de
gravitaţie spre partea din faţă şi se ajută cu membrele
superioare ca să-şi menţină echilibrul.
Deşi această poziţie nu este confortabilă, Degetele pot
sta aşa foarte mult timp.
Când se simt în dezechilibru, Degetele deplasează un
membru înainte şi se echilibrează în ultimul moment. Asta
se numeşte "mers".
5 face o mică demonstraţie. Acum reuşeşte să meargă
vreo zece paşi la rând cu ajutorul cârjelor din crenguţe.
Sunt multe întrebări, dar 103 nu zăboveşte prea mult
asupra subiectului. Are foarte multe elemente de
comunicat trupei sale. Povesteşte că la Degete există o
ierarhie a puterii şi 10 consemnează cu o antenă febrilă:
PUTERE:
Nu toate degetele sunt egale.
Unele au drept de viaţă şi de moarte asupra altora.
Aceste Degete "mai importante" pot să ordone să fie
bătute măr Degetele inferioare sau să fie închise în
închisori.
O închisoare este o încăpere închisă care nu are ieşire.
Fiecare Deget are un şef, el însuşi supus unui şef, el
însuşi supunându-se unui şef... şi asta până la şeful
naţional care îi domină pe toţi subşefii.
Cum sunt numiţi şefii?
E vorba de o castă şi şefii sunt aleşi pur şi simplu
dintre copiii şefilor aflaţi deja la putere.
Acestea fiind zise, 103 aminteşte că nu a înţeles totul
din lumea Degetelor. E nerăbdătoare să se întoarcă acolo
ca să-şi completeze cunoştinţele căci au rămas multe de
descoperit.
Imensa tabără îşi agită antenele. Zidurile vorbesc
podelelor, uşile discută cu tavanele.
1296
 Prinţesa 103 îşi croieşte drum printre corpuri până la
o fereastră vie. Contemplă orizontul spre est. Procesiunea
nu se mai poate întoarce. S-a aventurat deja prea departe.
Nu mai există alternativă decât reuşita sau moartea.
Melcii care pasc jos nu iau parte la discuţiile
însufleţite. Ei savurează liniştiţi trifoiul proaspăt.

PARTIDA A PATRA
TREFLĂ

188. ENCICLOPEDIE

JOC DE CĂRŢI: Cu cincizeci şi două de figuri, jocul

de cărţi obişnuit este în sine o învăţătură, o istorie. Mai
întâi, cele patru culori semnifică cele patru domenii de
mutaţii ale vieţii. Patru anotimpuri, patru emoţii, patru
influenţe ale planetelor...
1. Inima: primăvara, afectivul, Venus.
2. Caroul: vara, călătoriile, Mercur.
3. Trefla: toamna, munca, Jupiter.
4. Pica: iarna, dificultăţile, Marte.
Cifrele şi personajele nu sunt alese la întâmplare.
Toate înseamnă o etapă a existenţei umane. De aceea
jocul de cărţi banal a fost folosit ca şi tarotul pentru
ghicit. De exemplu, se pretinde că şasele de inimă
înseamnă primirea unui cadou; cinciul de caro, ceartă
cu o fiinţă dragă; regele de treflă, celebritatea; valetul
de pică, trădarea unui prieten; asul de inimă, o
perioadă de odihnă; dama de treflă, un noroc; şaptele
de inimă, căsătorie. Toate jocurile, chiar şi cele mai
simple, conţin ceva din înţelepciunea antică.

1297
Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

189. EMISARII ZEIŢEI

Julie şi prietenii ei din al treilea volum văzuseră atâtea
lucruri în timpul zilei încât erau prea tulburaţi ca să
doarmă.
Drept calmant, Paul deschise plosca cu hidromel pe
care o salvase de la liceu. Ji-woong le propuse să joace
Eleusis. Beau pe rând din hidromel. Se simţeau bine
jucând împreună acel joc. Vorbeau despre tot ce li se
întâmplase şi evitau să abordeze absenţa lui Narcisse.
Arthur intră în încăpere.
- Am reuşit să intru în contact cu universitatea
voastră americană de la San Francisco.
Se repeziră în sala computerelor. Francine îi ceruse
bătrânului să caute memoria serverului lor "Revoluţia
furnicilor". Acum se afişa pe micul ecran. Francine se
instala la tastatură şi discută cu cei de la San Francisco.
După ce se identifică, cei de la San Francisco fură de acord
să le transmită în sens invers ansamblul datelor.
În cinci minute, computerul piramidei se umplu cu
memoria Revoluţiei. Julie nu înţelegea cum de eşuaseră la
liceul din Fontainebleau.
Toţi îşi lansară programele. Francine fu ultima care îşi
lansă programul.
- Sunt tare curioasă să văd cum a evoluat Infra-World.
Constată că lumea ei virtuală cunoscuse o creştere
exponenţială. Locuitorii depăşiseră timpul de referinţă al
lumii reale şi acum trăiau în 2130. Descoperiseră noi
moduri de locomoţie pornind de la energia
electromagnetică şi leacuri noi bazate pe unde. Francine
observă acea lume paralelă şi percepu ceva care nu era în
1298
regulă. Zoom-ul pe intrarea oraşelor o făcu să tresară.
- Au ucis "oamenii-punţi"!
Într-adevăr, la intrarea oraşelor, spionii fuseseră
spânzuraţi şi expuşi la vedere.
Politicienii, publiciştii şi jurnaliştii nu putuseră să
oprească mâinile răzbunătoare, ca şi cum locuitorii din
Infra-World ţinuseră să adreseze un mesaj locuitorilor
lumii superioare.
- Au înţeles deci că sunt doar o iluzie informatică.
Poate au dedus că exist, spuse Francine foarte tulburată.
Circulă în Infra-World ca să înţeleagă mai bine ce se
petrecea şi, peste tot, zări inscripţii care le cereau zeilor, în
cazul în care îi vedeau, să redea libertatea locuitorilor
virtuali. "Zei, lăsaţi-ne în pace."
Ca zeiţă, Francine le oferise liberul arbitru. Nu
intervenea în viaţa lor. Locuitorii puteau să-şi aleagă un
tiran sângeros, dacă asta doreau. Francine luase hotărârea
să nu impună nici o morală şi să le respecte alegerea, chiar
dacă era proastă sau sinucigaşă.
Nu era asta cea mai mare dovadă de respect a unui
zeu pentru poporul lui emancipat? Nu-i deranja decât ca să
testeze detergenţii şi concepte noi, şi nici asta nu
acceptau... Popor ingrat.
Francine continuă să circule prin oraşe. Peste tot,
corpurile oamenilor-punte erau expuse, mutilate în mod
cumplit, şi locuitorii cereau să se emancipeze de tutela ei.
Se uita cu mare atenţia la ecran. În acel moment, brusc,
ecranul îi explodă în faţă.

190. ENCICLOPEDIE

MIŞCAREA GNOSTICĂ: Dumnezeu are un

Dumnezeu? Primii creştini din antichitatea romană au
fost nevoiţi să lupte împotriva unei mişcări eretice care
1299
era convinsă de acest lucru, gnosticismul. Într-adevăr,
în secolul al II-lea e.n., un anume Marcion a afirmat că
Dumnezeul la care se rugau nu era Dumnezeul suprem,
ci exista altul, superior lui, căruia trebuia să-i dea
socoteală. Pentru gnostici, divinităţile se îmbucau una
în alta ca păpuşile ruseşti, zeii celor mai mari lumi
incluzându-i pe zeii lumilor mai mici.
Această credinţă, numită şi biteism, a fost
combătută în special de Origene. Simplii creştini şi
creştinii gnostici s-au înfruntat multă vreme ca să
determine dacă Dumnezeu avea şi el un Dumnezeu. În
cele din urmă, gnosticii au fost masacraţi iar puţinii
care au mai rămas îşi practică cultul în cea mai totală
discreţie.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

191. TRECEREA FLUVIULUI

Iată-le din nou în faţa fluviului. Totuşi, de data asta

furnicile au atuul numărului. Sunt atât de multe încât
corpurile lor lipite pot să formeze un pod plutitor pe care
trec milioane de alte furnicii.
Chiar şi melcii care transportă jăraticul cald trec podul
viu fără ca vreunul să se înece.
Ajunse pe celălalt mal, furnicile din marele marş fac o
nouă tabără şi 103 le relatează alte lucruri despre Degete.
Într-un colţ, 7 face schiţe ale acestei scene pe o frunză în
timp ce 10 nu pierde nici un cuvinţel pentru feromonul
zoologic.
LIPSA DE OCUPAŢIE:
Degetele au o mare problemă: lipsa de ocupaţie. Sunt
1300
singura specie animală care îşi pune întrebarea: "Bine, şi
acum, ce-aş putea să fac ca să-mi omor timpul?"
5 continuă să se rotească în jurul taberei cu cârjele-
crenguţe. 5 e convinsă că mergând mult pe două picioare,
corpul ei se va adapta până la urmă la această poziţie
ciudată şi va evolua în formă bipedă cu caractere genetice
pe care le va transmite copiilor ei când, şi ea, va gusta într-
o zi din jeleul regal al viespilor.
24 se ocupă numai de saga lui, Degetele.
De fapt, ca să scrie ultimele capitole despre acele
animale mari atât de puţin cunoscute, 24 aşteaptă să se
întâlnească cu Degetele.

192. NEHOTĂRÂREA UNEI FEMEI

Francine abia avu timp să-şi pună mâinile la faţă ca

să evite cioburile tubului catodic. Ochelarii îi protejaseră
ochii şi nu se alesese decât cu câteva zgârieturi, dar
tremura de frică şi de furie. Oamenii din Infra-World
încercaseră să-şi asasineze zeiţa creatoare! Un deicid!
Lucie o pansă pe blondă, în timp ce Arthur cerceta
componentele în spatele ecranului spart.
- Incredibil! Au trimis un mesaj informatic conceput
să-înşele recunoaşterea de ecran. Au modificat
identificarea aparatului. Cartela electronică a crezut că
aparatul funcţiona la 220 de volţi în timp ce el era la 110.
Suprasarcina a provocat explozia ecranului.
- Au găsit deci mijlocul de a avea acces la reţeaua
noastră informatică..., zise Ji-woong îngrijorat. Au găsit
mijlocul de a acţiona în lumea noastră.
- Nu te poţi juca la nesfârşit de-a ucenicul vrăjitor,
spuse Leopold.
- E mai bine să deconectăm total Infra-World. Acei
oameni ar putea să fie periculoşi pentru noi..., propuse
1301
David.
Făcu o copie pe dischetă apoi şterse programul de pe
hard disk.
- Sunt inactivaţi. Popor rebel, iată-te redus la cea mai
simplă expresie! O dischetă de plastic magnetizată
protejată de un înveliş rigid.
Toţi se uitară la dischetă de parcă ar fi fost un şarpe
veninos.
- Ce facem cu lumea asta, o distrugem? întrebă Zoe.
- Nu! exclamă Francine, care îşi revenea din şoc. Chiar
dacă au devenit agresivi faţă de noi, experienţa trebuie
continuată.
Îi ceru lui Arthur alt computer. Unul vechi. Avu grijă
ca acest computer să nu aibă nici un modem, nici o
conexiune cu alt aparat. Instala Infra-World pe hard disk şi
îl porni.
Infra-World reîncepu imediat să trăiască fără ca
miliardele de locuitori să fie conştienţi că un timp trecuseră
pe o simplă dischetă. Mai înainte de a fi putut să repete
agresiunea, Francine scoase ecranul, tastatura şi mausul.
De acum înainte Infra-World funcţiona în circuit închis şi
nu mai avea putinţa să ia legătura cu zeii lui sau cu
altcineva.
- Au vrut să fie emancipaţi, acum sunt.
- De ce-i laşi să trăiască? întrebă Julie.
- Poate că într-o zi va fi interesant de văzut unde au
ajuns... După atâtea emoţii, cei din volumul trei, se culcară
fiecare în încăperea lui. Julie se înfăşură în cearceafurile ei
noi.
Iar singură.
Era sigură că Ji-woong va veni la ea. Trebuia să
continue de unde fuseseră întrerupţi. Acum când totul se
accelera şi devenea periculos, voia să cunoască dragostea.
Bătăi discrete în uşă. Julie se ridică repede şi
1302
deschise. Era Ji-woong.
- M-am temut tare mult că n-am să te mai văd, zise el
luând-o în braţe.
Ea rămase nemişcată şi tăcută.
- Trăiam un moment atât de feeric atunci când...
O lipi mai strâns de el. Ea se desprinse din braţele lui.
- Ce s-a întâmplat? întrebă tânărul dezamăgit.
Credeam că... Ea răspunse aproape fără să vrea:
- Magia te învăluie doar o dată, apoi...
Când tânărul vru s-o sărute pe umăr, ea se dădu
înapoi.
- S-au petrecut atâtea lucruri de atunci... magia s-a
risipit. Ji-woong nu înţelegea comportamentul fetei. Şi nici
ea.
- Dar tu veniseşi la..., începu el. Apoi o întrebă cu
blândeţe:
- Crezi că magia va reveni?
- Nu ştiu. Acum vreau să rămân singură. Te rog să
pleci.
Îl sărută pe obraz, îl împinse afară şi închise încet uşa.
Se întinse din nou în pat şi se gândi la noua situaţie. De
ce-l respinsese dacă îl dorea atât de mult?
Acum, îl aştepta să se reîntoarcă.
Cineva bătu la uşă. Julie sări din pat. Dar era David.
- Ce cauţi aici?
Fără să răspundă, de parcă n-ar fi auzit întrebarea,
David se aşeză pe marginea patului şi aprinse veioza. Avea
în mână o cutie mică.
- M-am plimbat puţin prin laboratoare, am tras cu
ochiul şi am găsit asta.
Puse cutia în lumină. Julie era puţin tulburată că se
afla în încăperea ei unde îl aştepta pe Ji-woong să apară
dintr-o clipă în alta. Dar curiozitatea se dovedi mult mai
puternică.
1303
 - Ce-ai găsit?
- Antene artificiale pentru o comunicare absolută între
oameni! Julie se ridică pe perne.
În cutie, David îi arătă două antene mici de culoare roz
terminate cu un capăt nazal.
- Ai vorbit cu Arthur? întrebă ea.
- Lumea din piramidă doarme. N-am vrut să deranjez
pe nimeni. Am găsit două perechi de antene şi le-am luat,
atâta tot.
Se uitară la antene ca la fructul oprit.
- Îţi aminteşti? Edmond Wells spune că în cazul unei
CA, cele două furnici nu se limitează doar la schimbul de
informaţii, ci îşi branşează direct creierul la celălalt. Prin
intermediul antenelor, hormonii circulă apoi de la un cap
la celălalt ca şi cum ar fi unul singur şi, astfel, se înţeleg în
întregime, total, perfect.
Privirile li se întâlniră.
- Încercăm?

193. ENCICLOPEDIE

EMPATIE: Empatia este calitatea de a simţi ceea ce

simt ceilalţi, de a percepe şi a le împărtăşi bucuriile sau
durerile. (Iu greceşte, pathos înseamnă "suferinţă".) Şi
plantele percep durerea. Dacă punem electrozii unui
galvanometru, aparat de măsurare a rezistenţei
electrice, pe scoarţa unui copac, iar cineva care se
sprijină pe el se taie la un deget cu cuţitul, se constată
o modificare a acestei rezistenţe. Copacul percepe deci
distrugerea celulelor în cazul unei răni omeneşti. Asta
înseamnă că atunci când un om este asasinat într-o
pădure, toţi copacii percep acest lucru şi sunt afectaţi.
După scriitorul american Philip K. Dick, autorul
romanului Blade Runner, dacă un robot e capabil să
1304
perceapă durerea unui om şi să sufere din cauza asta,
merită să fie numit uman. În schimb, dacă un om nu e
în stare să perceapă durerea altuia, ar fi justificat să i
se retragă calitatea de om. Pornind de aici, s-ar putea
imagina o nouă sancţiune penală: privarea de titlul de
fiinţă umană.
Astfel ar fi pedepsiţi torţionarii, asasinii şi
teroriştii, toţi cei care provoacă durere semenilor lor
fără să fie afectaţi de ea.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

194. GREUTATEA PICIOARELOR

Maximilian era convins că descoperise în sfârşit o

pistă serioasă. Urmele de paşi erau clare. O fată şi un băiat
trecuseră pe-acolo. Vârsta lor tânără era uşor de
recunoscut după faptul că deplasau spre partea din faţă
greutatea picioarelor, imprimând astfel o urmă mai adâncă
la nivelul degetelor decât la călcâi. Comisarul determinase
sexul după câteva fire de păr. Oamenii îşi pierd părul peste
tot fără să-şi dea seama. Firele de păr lung şi negru
semănau cu părul lui Julie. Urma lăsată de vârful
bastonului lui David îl convinse că dăduse într-adevăr de
urma lor.
Pista îl duse la o cuvetă încercuită de rugi, în centrul
căreia se înălţa o colină.
Maximilian recunoştea locul. Acolo se luptase cu
viespile. Dar unde era piramida?
Se uită la degetul de gresie care părea că răspunde la
întrebarea lui indicând colina. Lumea e plină de semne
care te ajută de fiecare dată când ai necazuri. Numai că
1305
creierul său nu era încă pregătit să-i acorde atenţie.
Maximilian încerca să înţeleagă cum dispăruse
piramida. Scoase carnetul şi se uită la schiţa pe care o
făcuse ultima dată.
În spatele lui, poliţiştii se agitau nerăbdători.
- Şi acum ce facem, domnule comisar?

195. CONŞTIINŢA PREZENTULUI

- Haide!
David desfăcu două perechi de antene nazale.
Apendicele semănau cu două mici coarne roz din plastic,
sudate la despărţitura nărilor şi prelungite cu două tije fine
de cincisprezece centimetri.
Părţile destinate să servească drept antene propriu-
zise erau formate din unsprezece segmente cu micropori şi
prevăzute cu un şanţ ca să se poată uni cu cele din faţă.
David luă Enciclopedia şi căută pasajul despre CA.
Citi:
- Antenele trebuie introduse în nări, ceea ce va spori
enorm, în emisie şi recepţie, simţul nostru olfactiv.
Cavitatea nazală fiind o mucoasă străbătută de mici vene
permeabile, toate emoţiile noastre trec deci rapid în sânge.
Vom comunica direct nas la nas. În spatele cavităţilor
nazale se află neurocaptatori care vor transmite direct
creierului informaţiile chimice.
Julie se uită la antene neîncrezătoare.
- Totul prin simţul olfactiv?
- Bineînţeles. Simţul olfactiv este primul nostru simţ,
simţul nostru originar, simţul nostru de animal. Este
deosebit de dezvoltat la nou-născut, care poate să
recunoască mirosul laptelui mamei sale.
David luă o antenă.
- Conform schemei din Enciclopedie, trebuie să
1306
conţină un sistem electronic, probabil o pompă care aspiră
şi propulsează moleculele noastre odorante.
Tânărul apăsă pe micul buton pe care scria on, îşi
introduse o pereche de antene în nări şi o invită şi pe Julie
să facă la fel.
La început fu puţin mai greu, căci plasticul comprima
peretele nazal. Dar se obişnuiră, închiseră ochii şi
inspirară.
Julie fu imediat asaltată de mirosul sudorilor lor. Spre
marea sa surprindere, aceste mirosuri de sudoare îi
transmiseră nişte informaţii pe care se dovedi în stare să le
decodifice treptat. Recunoscu frica, dorinţa şi stresul.
Era minunat şi îngrijorător totodată.
David îi făcu semn să inspire foarte puternic şi să lase
miresmele să urce până la creier.
Când amândoi reuşiră să stăpânească acest exerciţiu,
îi ceru fetei să se apropie.
- Eşti gata?
- E ciudat, am impresia că vei pătrunde în mine,
murmură Julie.
- Vom cunoaşte doar ceea ce oamenii visează de mult
timp, o comunicare totală şi sinceră, o linişti David.
Julie se trase puţin înapoi.
- Îmi vei afla gândurile cele mai intime?
- Ce-i? Ai ceva de ascuns?
- Ca toată lumea. La urma urmelor, capul e ultima
mea fortăreaţă.
David o prinse uşor de ceafă şi o rugă să închidă ochii.
Îşi apropie de ea apendicele senzorial. Antenele lor se
Căutară o clipă, se atinseră. după care se fixară una de
alta. Julie râse nervos. Acum se simţea puţin ridicolă cu
acea proteză de plastic la vârful nasului. Probabil că
semăna cu o langustă.
David o prinse cu fermitate de cap. Frunţile lor se
1307
atinseră pe toată suprafaţa. Închiseră ochii.
- Ascultă-ne senzaţiile, zise David încetişor.
Nu era uşor. Lui Julie îi era teamă de ce avea să
descopere David în ea.
- Inspiră, şopti David.
Inspiră şi fu năpădită brusc de un miros cumplit de
nas, mirosul nasului lui David. Fu gata să se desprindă de
el. Se reţinu căci, imediat după aceea, percepu altceva, o
ceaţă roşie, atrăgătoare şi parfumată. Deschise iar ochii.
În faţa ei, cu pleoapele închise, David respira armonios
pe gură. Julie se grăbi să-l imite.
Respirau în acel ritm cât se poate de natural.
Julie simţi apoi nişte furnicături ciudate în cavitatea
nazală, ca şi cum ar fi introdus acolo suc de lămâie. Vru
iar să se retragă, dar aciditatea lămâii lăsă locul imediat
unui miros greu de opiu. Îl vizualiză. Ceaţa roşie se
transformase într-o materie groasă care curgea spre ea ca o
lavă care încerca să pătrundă cu forţa în nările ei.
Prin minte îi trecu un gând neplăcut. În Antichitate,
înainte de a-i mumifica, egiptenii scoteau creierul
faraonilor lor cu ajutorul unor tije băgate prin nări. Aici era
invers: creierul intra în cavitatea nazală.
Inspiră puternic şi, brusc, gândurile lui David
pătrunseră în emisferele ei cerebrale. Julie era şocată.
Ideile lui David circulau cu viteza gândului în propriul ei
creier. Percepea imaginile, sunetul, muzica, mirosurile,
proiectele, amintirile care ieşeau din creierul vecin. Uneori,
în ciuda rezistenţei tânărului, un gând mic cu o culoare
care gâdila, apărea ca un iepure speriat şi dispărea
imediat.
David vizualiză un nor albastru şi o uşă care se
deschide în acel nor. În spatele uşii alerga o fetiţă şi se luă
după ea. Îl conduse la o vizuină astupată de un cap enorm,
capul lui Julie, plin de circumvoluţiuni şi de culoare. Faţa
1308
ei se deschise ca o uşă şi dădu la iveală un creier în formă
de furnicar. Văzu un mic tunel în care intră.
David circulă prin creierul lui Julie. Imaginile se
şterseră şi o voce ţâşni din interiorul ei.
- Ai ajuns, nu?
Julie se adresa direct minţii lui. Îi arătă cum îl vedea şi
fu foarte mirat. Îl considera un tânăr plăpând şi timid.
Îi arătă şi el cum o vedea. Pentru el, ea era o fată de o
frumuseţe şi o inteligenţă extraordinare.
Îşi explicară totul, îşi dezvăluiră totul, îşi înţeleseră
adevăratele sentimente reciproce.
Julie simţi ceva nou. Neuronii ei pactizară cu neuronii
lui David: vorbiră unii cu alţii, se apreciară şi deveniră
prieteni. Apoi, din ceaţa lui roşie, iepuraşul atât de speriat
se ivi din nou, rămase nemişcat, cu blana palpitândă şi de
data asta fata înţelese. Era afecţiunea pe care David o avea
pentru ea.
Era o afecţiune pe care o avusese pentru ea din prima
clipă în care o zărise. Ea crescuse odată cu suflarea soluţiei
la ora de matematică. Ea îi dăduse tot curajul ca s-o scape
din ghearele lui Gonzague Dupeyron şi a bandei sale. Ea îl
împinsese s-o includă în grupul lui de rock.
Îl înţelegea pe David, acum era în mintea lui.
1 + 1 = 3. Erau trei, David, Julie şi complicitatea lor.
Un val rece le trecu pe şira spinării când comunicarea
încetă. Îşi scoaseră antenele nazale şi Julie se ghemui
lângă David ca să se încălzească. El îi mângâie uşurel faţa
şi părul şi, în marele sanctuar triunghiular, cu tandreţe,
adormiră unul lângă altul.

196 ENCICLOPEDIE

TEMPLUL LUI SOLOMON: Templul lui Solomon din

Ierusalim reprezenta modelul formelor geometrice
1309
perfecte. Era format din patru platforme înconjurate
fiecare cu un zid de piatră. Ele reprezentau cele patru
lumi care formează existenţa.
- Lumea materială: corpul.
- Lumea emoţională: sufletul.
- Lumea spirituală: inteligenţa.
- Lumea mistică: partea de divinitate care există în
fiecare dintre noi.
În cadrul lumii divine, trei porticuri reprezentau:
- Creaţia.
- Formarea.
- Acţiunea.
Forma generală a monumentului era un dreptunghi
mare, lung de o sută de coţi, lat de cincizeci de coţi şi
înalt de treizeci de coţi. Situat în centru, templul era
lung de treizeci de coţi şi lat de zece coţi. În fundul
templului era plasat cubul perfect al Sfintei Sfintelor.
În Sfânta Sfintelor se afla altarul din lemn de
salcâm. Era perfect cubic cu laturile de cinci coţi.
Aşezate pe suprafaţa lui, douăsprezece pâini
reprezentau fiecare lună a anului. Deasupra, sfeşnicul
cu şapte braţe simboliza cele şapte planete.
După textele vechi şi mai ales cele ale lui Filon din
Alexandria, templul lui Solomon este o figură
geometrică calculată ca să formeze un câmp de forţe.
La început, numărul de aur a fost măsura dinamică
sacră. Tabernacolul se considera că condensează
energia cosmică. Templul fusese conceput ca un loc de
trecere între două lumi: vizibilă şi invizibilă.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

1310
197. HAIT, DRAGOSTEA!

Acolo se pierdeau urmele. Maximilian se plimba de

colo până colo pe colină fără să înţeleagă cum dispăruse
astfel o piramidă de beton. Avea impresia că îi lipsea un
element ca să poată înţelege ce se petrecuse în jurul lui.
Bătu solul cu talpa pantofului.
Sub pantoful lui Maximilian, o talpă, sub talpă, iarbă;
sub iarbă, pământ.
Sub pământ, rădăcini, pietre, nisip. Sub nisip, un
perete de beton. Sub beton, tavanul încăperii unde se afla
Julie. Sub tavan, aer.
Sub aer, un cearceaf de bumbac. Sub cearceaf, o faţă
adormită. Sub pielea feţei, vene, muşchi, sânge.
Cioc, cioc!
Julie se trezi tresărind. Arthur băgă capul pe uşă.
Venise să o trezească şi nu fu deloc deranjat de prezenţa
lui David în patul fetei. Văzu antenele pe noptieră şi
înţelese că le folosiseră.
Arthur îi întrebă pe cei doi tineri care se frecau la ochi
dacă funcţionaseră bine.
- Da, răspunseră ei la unison.
Atunci Arthur izbucni în râs. Tinerii se uitară la el fără
să înţeleagă în timp ce bătrânul îşi înăbuşea accesul de
tuse ca să le explice că acelea erau abia nişte prototipuri.
În realitate, locuitorii piramidei nu avuseseră timp să ducă
la bun sfârşit acest proiect.
- Probabil că va trebui să mai aşteptăm câteva secole
până când oamenii se vor putea deda unei Comunicări
Absolute.
- Vă înşelaţi, sistemul vostru e foarte bine pus la
punct, a mers perfect, replică David.
- Serios?
Bătrânul păru bucuros, demontă antenele şi arătă un
1311
loc gol. -M-ar mira să fi putut merge fără baterii. Cum să se
declanşeze pompele olfactive?
Duş rece pentru cei doi tineri.
Arthur era tare amuzat.
- V-aţi închipuit că merge, copii, atâta tot. Dar e deja
foarte mult. În realitate, lucrurile s-au întâmplat ca şi cum
chiar ar fi funcţionat. Când crezi foarte tare în ceva, chiar
şi imaginar, e ca şi cum ar exista cu adevărat. V-aţi
închipuit că cu această jucărioară, oamenii vor putea să
aibă şi ei CA-ul lor şi aţi trăit o experienţă unică. Trebuie
să ştiţi că în felul ăsta s-au întemeiat multe religii.
Arthur puse cu grijă prototipul în cutie.
- Şi când vor putea funcţiona, oare e bine ca aceste
antene artificiale să se răspândească? Închipuiţi-vă ce s-ar
întâmpla dată toată lumea ar fi în stare să citească în
mintea celorlalţi... Părerea mea e că ar fi o adevărată
catastrofă. Nu suntem pregătiţi pentru asta.
După expresia de pe feţele lor, Arthur înţelegea foarte
bine că Julie şi David erau foarte dezamăgiţi.
- Ai naibii copii, mormăi el pe scară.

198. CADAVRE DIN CE ÎN CE MAI ARSE

Prinţul 24 ceru precizări despre sexualitatea Degetelor,

probabil pentru că scria un pasaj pe această temă.
SEXUALITATE:
Degetele sunt specia animală cea mai sexuată.
În timp ce toate celelalte animale îşi limitează
activitatea sexuală la o scurtă perioadă a anului numită
"perioadă nupţială", Degetele sunt în permanenţă
dispuse să facă dragoste.
O şi fac de altfel oricând, sperând că vor nimeri
momentul potrivit pentru fecundare: nici un semn exterior
nu-l informează pe mascul despre ovulaţia femelei.
1312
 Degetul mascul este capabil să stăpânească actul
sexual şi să-l prelungească cât de mult doreşte în timp ce,
la majoritatea mamiferelor, actul reproductiv depăşeşte
rareori două minute.
În ceea ce priveşte femela Deget, ea scoate strigăte la
paroxismul actului. Nu se ştie de ce.
Prinţesa 103 şi Prinţul 24, zdruncinaţi uşor de melcul
lor de călătorie, discutau despre lumea Degetelor fără să
acorde atenţie decorului din jur şi nici coarnelor oculare
ale melcului lor care uneori se uita la ei.
Sub ei, masa întunecată a pelerinilor furnici
înaintează pe două coloane ca să nu calce în bale. Când se
opresc, taberele lor sunt acum atât de importante încât nu
mai atârnă ca nişte fructe, ci acoperă brazi întregi. Peste
tot e jăratic fumegând.
Prinţesa 103 simte în spatele ei mirosul enorm şi greoi
al mulţimii aflate în mers. Feromonii relatărilor ei nu ajung
totdeauna până la capătul şirului lung şi, ici şi colo, alte
insecte sunt pe post de relee. Ca şi transmisia orală,
transmisia odorantă nu funcţionează nici ea perfect şi
informaţiile ajung uneori puţin cam deformate.
Prinţesa a zis că femelele Degetelor scot ţipete în
timpul copulării.
Nu le miră nimic din partea Degetelor. Există însă
insecte care adaugă în trecere interpretarea lor personală:
De ce ţipă femelele Degetelor?
Li se răspunde:
Ca să-şi facă prădătorii să fugă ca să nu le deranjeze
în timpul copulării.
Insectele din coada procesiunii primesc versiunile cele
mai deformate ale mesajului originar.
Degetele îşi alungă prădătorii prin ţipete.
Prinţesa 103 nu se vrea deloc deistă, şi totuşi, din ce
în ce mai multe participante la marş încep să considere
1313
Degetele ca pe nişte zei şi au impresia că participă la un
pelerinaj.
Prinţul 24 cere şi alte informaţii. De exemplu, cum dau
alarma.
ALARMA:
Deoarece Degetele nu cunosc limbajul odorant, nu
dispun de feromoni de alarmă.
În caz de pericol, declanşează semnale auditive: sirene
(care funcţionează cu pompe de aer) sau semnale vizuale
(lumini roşii care clipesc).
În general, antenele de televiziune sunt primele
informate şi semnalează populaţiei existenţa unui pericol.
Toată lumea se uită la ele cum trec prin pădure. Cei
care nu intră în procesiune sunt din ce în ce mai
îngrijoraţi. Nu numai că acest marş consumă din ce în ce
mai mult vânat, dar vânatul este şi din ce în ce mai mult...
fript.

199. OUL SPART

Julie vru să-l sărute din nou pe David. În acel moment

auzi, de afară, o voce foarte cunoscută:
- Ieşiţi imediat! Sunteţi încercuiţi.
În piramidă răsună alarma. Toată lumea o luă la fugă
spre sala de control. Ecranele video erau pline de siluetele
poliţiştilor care luau poziţie pe colină.
Arthur Ramirez suspină şi zise:
- Iar blestemul Cromagnon...
În încăperea lui Julie, alarma se manifesta printr-o
lamă roşie care clipea.
- S-a terminat! murmură David.
- Să continuăm totuşi, spuse Julie. Era foarte bine. Ji-
woong întredeschise uşa, aruncă o privire surprinsă şi, fără
comentarii, strigă:
1314
 - Suntem atacaţi. Repede, trebuie să mergem.
Jonathan şi Laetiţia aduseră o valiză cu eticheta
"Observaţie" Era plină de muşchi. În interstiţii mici,
numerotate, se aflau alte furnici zburătoare.
Patru dintre aceste minuni ale micromecanicii fură
duse spre gurile de aerisire. Jonathan Wells, Laetiţia Wells,
Jason Bragel şi Jacques Melies se instalară în faţa
ecranelor de control şi apucară maneta de pilotare. Ca
nişte torpile submarine, cele patru insecte fură lansate în
tuburi, în timp ce cei patru le supravegheau teleghidarea şi
traiectoria prin videoperiscoape.
În curând, aceşti spioni zburători transmiseră
teleimagini mai apropiate. Toţi locuitorii piramidei
urmăreau cu anxietate mişcările poliţiştilor în jurul
cuibului lor.
Maximilian dădea ordine precise într-un aparat de
emisie-recepţie. Sosi un camion încărcat cu unelte de
escavat. Se apropiau oameni înarmaţi cu picamere.
Jonathan şi Laetiţia se grăbiră să scoată altă valiză
care purta eticheta "Luptă". Alţi locuitori ai cuibului li se
alăturau în faţa ecranelot de control. Arthur nu pilota căci
mâinile îi tremurau prea tare, iar furnicile zburătoare nu
puteau să fie eficace decât dacă aveau o traiectorie foarte
precisă.
Un picamer începu să lovească colina. Pământul
atenua zguduiturile, dar toţi ştiau că în cele din urmă vor
atinge peretele cuibului. O furnică de luptă, pilotată cu
îndemânare, ateriză pe gâtui poliţistului care mânuia
picamerul şi îi inoculă un anestezic. Omul se prăbuşi.
Maximilian striga ordine în aparatul de emisie-recepţie
şi, după câteva minute, o camionetă aduse costume
complete de apicultori. Poliţiştii arătau ca nişte scafandri.
Nu mai puteau fi atinşi de acele mirmeceene.
Oamenii din piramidă nu mai dispuneau de alte arme
1315
decât furnicile zburătoare iar ele deveniseră acum
inofensive. Se uitară unii la alţii neputincioşi.
- Suntem terminaţi, zise Arthur.
Protejaţi astfel, poliţiştii străpunseră fără greutate
pământul. Oţelul picamerelor atingea acum betonul. În
piramidă totul începu să vibreze iar inimile bătură mai
tare.
Deodată, picamerele se opriră. Poliţiştii puneau
dinamită în găurile de beton. Maximilian se gândise la
toate. Puse mâna pe detonator şi începu repede
numărătoarea inversă:
- Şase, cinci, patru, trei, doi, unu...

200. ENCICLOPEDIE

ZERO: Deşi găsim urmele lui zero în calculele

chinezilor din secolul al II-lea e.n. (notat cu un punct),
precum şi la mayaşi, cu mult înainte, (notat cu o
spirală), zero aşa cum îl folosim noi este originar din
India. În secolul al Vll-lea, perşii l-au copiat după
indieni. Câteva secole mai târziu, arabii I-au copiat de
la perşi şi i-au dat numele pe care îl cunoaştem. Dar
abia în secolul al XlII-Iea conceptul de zero a ajuns în
Europa prin intermediul lui Leonard Fibonacci (probabil
o abreviere a lui Filio di Bonacci), zis Leonardo din
Pisa, care era, contrar poreclei sale, un negustor
veneţian.
Când Fibonacci a încercat să le explice contempo-
ranilor săi interesul pe care îl prezenta zero, Biserica a
considerat că asta va răsturna multe lucruri. Unii
inchizitori au considerat acest zero diavolesc. Trebuie
spus că, dacă adăuga putere unor cifre, le făcea nule pe
toate cele care încercau să se înmulţească cu el.
Se spunea că 0 este marele anihilator, căci
1316
transforma în zero tot ce se apropie de el. În schimb, 1
era numit marele respectuos căci lăsa intact ceea ce
era înmulţit cu el. 0 înmulţit cu cinci face 0. 1 înmulţit
cu 5 face 5. în cele din urmă, lucrurile s-au aranjat
totuşi. Biserica avea prea mare nevoie de contabili buni
ca să nu înţeleagă interesul cât se poate de materialist
al folosirii lui zero.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

201. MARELE PELERINAJ

Prinţesa 103 recunoaşte drumul. În curând vor zări

cuibul uman de unde a evadat. Se apropie de Marea
Întâlnire.
Prinţesa cere să se semnaleze în partea din spate a
procesiunii că primele rânduri se pregătesc să-şi
încetinească mersul. Ştie că procesiunea a devenit acum
atât de lungă încât, dacă se opreşte brusc, până când
informaţia va ajunge până la capăt şi va fi tradusă în toate
limbile cetăţilor străine, multe furnicile vor fi călcate în
picioare de cei care nu vor putea să se oprească destul de
prompt.
Prinţesa 103 priveşte peisajul şi e uimită. Nu mai
există cuib. I-a luat locul o colină şi de jur împrejur
domneşte o mare dezordine. Aerul e plin de mirosuri de
frică, de mirosul Degetelor. Ultima dată când a perceput
atâta tumult şi stres fusese atunci când întrerupsese, doar
mergând pe o pânză, ceea ce Degetele numesc "picnic".

202. FEROMON ZOOLOGIC: MASĂ

1317
 Salivatoare: 10.
MASĂ:
Degetele sunt singurele animale care mănâncă după
un ritm precis.
În timp ce, peste tot în lumea animalelor, toţi mănâncă
1) când le e foame, 2) când zăresc mâncare în câmpul lor
vizual, 3) când sunt capabili să alerge destul de repede ca
să captureze această hrană, Degetele, fie că le e foame sau
nu, mănâncă de trei ori pe zi.
Acest sistem de trei mese pe zi permite probabil
Degetelor să-şi separe zilele în două părţi.
Prima masă deschide dimineaţa, a doua masă o
închide şi deschide după-amiaza, a treia masă închide
după-amiaza şi pregăteşte somnul.

203. BUNĂ ZIUA

Sunt acolo. Degetele sunt acolo. Şi după mirosurile pe

care le reperează, 103 crede că sunt multe. Moleculă de
salutare.
Toate insectele participante la pelerinaj emit feromonul
lor de prezentare. Nimic agresiv, nimic ostentativ în aceste
semnale olfactive.
Moleculă de salutare către toate Degetele prezente.
Cum feromonul Deget seamănă mult cu cel care
însemnă Zeu, multe se înşeală.
Alungat, iraţionalul se întoarce în galop şi cum se
petrece ceva de-a dreptul extraordinar, a şi pus stăpânire
pe el!
Moleculă de salutare către toţi zeii prezenţi.
Escaladând zeii, furnicile emit feromonii cei mai
prietenoşi. Au înţeles foarte bine că de acum înainte, când
te apropii de un Deget, trebuie să te adresezi lui cu mult
respect.
1318
 Moleculă de salutare tuturor zeilor prezenţi, emit ele la
unison urcând pe acele animale călduţe cu mirosuri tari.

204. ENCICLOPEDIE

UTOPIA LUI SHABBATAIZEVI: După ce au făcut mii

de calcule şi interpretări esoterice ale Bibliei şi
Talmudului, marii erudiţi ai cabalei din Polonia au
prezis că Mesia va apărea foarte precis în anul 1666. În
acea perioadă, moralul evreilor din Europa de Est era
foarte scăzut. Cu câţiva ani înainte, hatmanul cazac
Bogdan Hemelniţki luase conducerea unei armate de
ţărani ca să pună capăt dominaţiei marilor proprietari
feudali polonezi. Neputând să ajungă la ei în castelele
lor bine fortificate, hoarda, cuprinsă de o frenezie
ucigaşă, s-a răzbunat pe micile târguşoare ale evreilor
considerate prea fidele suzeranilor lor. Câteva luni mai
târziu, când aristocraţii polonezi au lansat raiduri
sângeroase de represalii, satele evreilor au fost încă o
dată pedepsite şi s-au înregistrat mii de victime. "Este
semnul ultimei lupte a Armaggedonului", au spus
cabaliştii. "Este preludiul venirii lui Mesia".
Oricum, acesta a fost momentul ales de Shabbatai
Zevi, un tânăr blând cu privirea pătrunzătoare, ca să se
declare ca fiind Mesia. Omul vorbea bine, ştia să
liniştească oamenii şi să-i facă să viseze. Se pretindea
că putea să facă miracole. A suscitat rapid o mare
fervoare religioasă printre comunităţile de evrei puse la
grea încercare din Europa de Est. Mulţi rabini strigau
desigur că era un uzurpator şi un "rege fals". Au apărut
schisme între evreii care îl susţineau pe Shabbatai Zevi
şi cei care îl contestau. Totuşi, sute de persoane au luat
hotărârea să părăsească totul, să-şi abandoneze
căminul şi să-l urmeze pe acest nou mesia care îi ducea
1319
să construiască o nouă societate utopică pe Pământul
Sfânt. Totul s-a sfârşit brusc. într-o seară, spionii
sultanului I-au răpit pe Shabbatai Zevi, care a scăpat de
moarte convertindu-se 1a islam. Unii dintre discipolii
săi, dintre cei mai fideli, l-au urmat pe această cale.
Alţii au preferat să-l uite.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

205. ARMATA DE SPIRIDUŞI

Un ţipăt. Un poliţist se prăbuşi la vederea acelei maree

negre şi viermuitoare care se îndrepta spre ei şi părea că
vrea să-i escaladeze. Erau acolo douăzeci de oameni. Trei
muriră pe loc de o criză cardiacă. Ceilalţi o luară la
sănătoasa.
Pe cele trei corpuri ale Degetelor care zac întinse la
pământ, exploratoarele emit molecula de salutare şi nu
înţeleg de ce nu li se răspunde. Prinţesa 103 le-a spus
totuşi că unele Degete cunosc limbajul olfactiv al furnicilor.
- Ce mai e şi asta? izbucni Julie cu ochii ţintă la
ecranul video.
Prinţesa 103 se uită în jurul ei la furnicile care se urcă
pe Degete urându-le bun venit şi înţelege brusc că, deşi ea
se află la originea mişcării, acum aceasta o depăşeşte.
Cere tuturor să se calmeze. Ştie că Degetele pot să se
sperie de prezenţa lor masivă. La urma urmelor, Degetele
sunt foarte timide.
Cele douăsprezece exploratoare aleargă de-a lungul
coloanei şi le roagă pe participantele la marş să stea la o
bună distanţă de Degete.
În faţă, furnicile se caţără pe cele trei Degete lungite la
1320
pământ,
munţi călduţi şi ţepeni.
De jur împrejur, sunt deplânse miile de furnici care,
urcându-se pe zei, au fost luate cu ei într-o cursă nebună.
Prinţesa 103 sfătuieşte pe toată lumea să-şi păstreze
calmul. Interzice tuturor să mănânce Degetele sau măcar
să le muşte. Cere ca nimeni să nu intre în panică în faţa
importanţei acelei clipe delicate.
Apoi, după ce calmul revine, încearcă să-şi mascheze
panica şi inspectează colina. 24 şi cele douăsprezece
exploratoare percep faptul că ceva nu este în regulă. Totul
a fost atât de brusc şi acum totul e aşa de liniştit. Prea
liniştit.
Melcii îşi scot capul din cochilie.
Prinţesa 103 rătăceşte printre ferigi şi găseşte gura de
aerisire de la nivelul solului prin care a fugit din cuibul
Degetelor.
Se caţără pe o stâncă şi se adresează mulţimii. Spune
că acea colină este unul dintre cuiburile lor şi că Degetele
care trăiesc acolo se numără printre foarte puţinele care
ştiu să folosească limbajul olfactiv. E un noroc care nu
trebuie scăpat.
Mai întâi va coborî acolo singură ca să dialogheze cu
ei, după care se va întoarce să le spună cum a decurs
întrevederea.
Între timp, încredinţează responsabilitatea lungului
marş lui 24 şi celor douăsprezece exploratoare.
În timp ce furnicile zburătoare-teleghidate filmau
covorul negru care acoperea colina, la una dintre gurile de
aerisire se auzi un fel de râcâit. Arthur se duse să vadă ce
este şi zări o furnică destul de mare echipată cu nişte aripi
mici. Ţinea o rămurică între mandibule ca să bată mai tare.
Ceru să fie lăsată să intre. Pe fruntea ei se putea zări
un semn galben şi faţa bătrânului se lumină brusc.
1321
 103!
103 se întorsese.
- Bună ziua, 103, spuse el foarte emoţionat. Prin
urmare ţi-ai ţinut promisiunea, te-ai întors...
Furnica roşie, incapabilă, fireşte, să înţeleagă aceste
cuvinte auditive, îşi mişcă pentru orice eventualitate
antenele pentru recepţionarea mirosurilor bucale ale lui
Arthur.
- Şi acum ai aripi! se minună bătrânul. Cred că avem
multe lucruri să ne spunem!
O luă între degete cu mare grijă pe 103 şi o duse până
la aparat.
Toţi oamenii din piramidă se adunară în jurul
aparatului în care 103 se instala comod şi îşi punea, ca
altădată, antenele în contact cu tijele din cutie.
- Bună ziua, 103.
Maşina hârâi şi vocea sintetică răspunse:
- Salutări, Arthur!
Arthur se uită la ceilalţi cu o privire înfrigurată şi le
ceru să se întoarcă la ecranele lor. Prefera să vorbească
singur cu prietena lui.
Toţi înţeleseră că bătrânul era foarte tulburat de
această întâlnire şi se depărtară.
Ca să fie sigur că numai el asculta furnica, Arthur îşi
puse o cască audiofonică şi, împreună, îşi spuseră ce
aveau să-şi spună.

206. ENCICLOPEDIE

DIFERIŢII NOŞTRI ALIAŢI: Istoria a cunoscut

numeroase cazuri de colaborare militară între oameni
şi animale, fără ca primii să-şi fi dat vreodată osteneala
să ceară părerea celorlalţi.
În timpul celui de al doilea război mondial,
1322
sovieticii au dresat câini antitanc. Echipaţi cu o mină,
câinii aveau sarcina să se strecoare sub tancurile
inamice şi să le facă să sară în aer. Sistemul nu a
funcţionat foarte bine, căci câinii aveau tendinţa să se
întoarcă prea devreme la stăpânii lor.
În 1943, doctorul Louis Feiser a imaginat să
lanseze la asaltul navelor japoneze lilieci echipaţi cu
bombe incendiare miniaturizate. Acesta ar fi fost
răspunsul aliaţilor la aviatorii kamikaze niponi. Dar,
după Hiroshima, aceste arme au devenit depăşite.
În 1944, britanicii au conceput proiectul de a se
folosi de pisici pentru a pilota nişte avioane mici
înţesate cu explozibili. Credeau că felinele, temându-se
de apă, vor face totul ca să-şi orienteze aparatul spre
un port-avion. Nu s-a ajuns la nimic.
În timpul războiului din Vietnam, americanii au
încercat să se folosească de porumbei şi de vulturi ca să
expedieze bombe asupra vietnamezilor comunişti. Iar
eşec. Când oamenii nu urmăresc să folosească
animalele ca soldaţi, ei încearcă să le folosească ca
spioni. Astfel, în timpul războiului rece, CIA a făcut
experienţe destinate să marcheze suspecţii aflaţi sub
filaj cu hormonul femelei gândacului de bucătărie,
peripalon B. Această substanţă este atât de excitantă
pentru un gândac de bucătărie mascul încât o poate
detecta şi veni la ea de la distanţă de câţiva kilometri.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

207. CONVORBIREA

Nimeni nu a ştiut vreodată ce şi-au zis în acea zi

1323
Arthur şi 103. Probabil că furnica i-a explicat de ce a fugit
din laborator. Probabil că Arthur a rugat-o să stea acolo cu
trupele sale ca să protejeze piramida de viitorul atac al
Degetelor. Probabil că 103 l-a întrebat în ce stadiu se afla
proiectul de cooperare între cele două lumi.

208. COMUNICAREA APOSTOLILOR

Afară cele douăsprezece exploratoare instalează

douăsprezece tabere în vârful colinei având fiecare un
jăratic în centru.
În fiecare tabără, una dintre cele douăsprezece
povesteşte toată noaptea ceea ce crede că se petrece în
interiorul cuibului uman. Toţi cred că Prinţesa 103 s-a dus
la zeii care ştiu să vorbească, nu ca cele trei grămezi de
carne incapabile să dialogheze care s-au prăbuşit imediat
ce au fost abordate.
Prinţesa 103 cere acum să se instaureze un pact
irevocabil între Degete şi furnici, anunţă Prinţul 24 ca să
liniştească pe toată lumea.
La ora asta este probabil un lucru deja făcut.
Dimineaţă, primul zgomot e perceput de 5, cocoţată pe
cârjele ei. Nişte pale agită aerul deasupra taberei. Înţelege
imediat că acele viespi mari constituie o ameninţare, dar
zboară prea sus ca să poată fi atinse cu jetul de acid.
Tirurile artileristelor furnici nu bate mai departe de
douăzeci de centimetri iar acele viespi sunt la mult mai
mult de douăzeci de centimetri de antenele mirmeceene.
Pe ecranele video ale piramidei, ameninţarea era şi mai
spectaculoasă. Minusculelor furnici-robot zburătoare,
forţele de ordine le răspund cu nişte elicoptere enorme.
Erau nişte elicoptere folosite în general în agricultură.
Era prea târziu ca s-o mai trimită pe 103 să dea alarma în
rândul trupelor sale. Ploaia gălbuie de cristale de acid
1324
cădea deja asupra tovarăşelor ei.
La contactul cu cristalele de otravă, durerea e
îngrozitoare. Carapacele se topesc, iarba se topeşte, copacii
se topesc.
Elicopterele împrăştie un amestec de exfoliant şi de
pesticid extrem de concentrat.
Oamenii din cuib erau furioşi la culme. Milioane de
furnici veniseră ca să pactizeze cu oamenii şi acum mureau
fără nici un mijloc de apărare.
- Nu-i putem lăsa să facă asta! exclamă Arthur.
Toate eforturile lor n-ar fi dus decât la acest masacru.
Prinţesa 103 urmărea evenimentul pe un mic ecran de
control şi nu înţelegea
nimic.
- Şi-au pierdut minţile, murmură Julie.
- Nu, le e teamă, atâta tot, răspunse Leopold.
Jonathan Wells strânse pumnii şi zise:
- De ce trebuie totdeauna ca nişte forţe de neînvis să
se impună pentru a-i împiedica pe oameni să cunoască
ceea ce e nou şi diferit? De nu vor oamenii să studieze
creaturile din mediul lor înconjurător decât tăiate feliuţe şi
aşezate pe lamela microscopului?
În acel moment, observând lichidul gălbui care
distrugea peste tot viaţa, lui Arthur îi fii ruşine că e om.
Zise cu o voce care se dorea fermă:
- Gata. Ne-am jucat destul. Să ne predăm şi să punem
capăt acestui masacru.
Înaintară împreună pe tunel, ieşiră din piramidă şi se
predară forţelor de ordine. Nimeni nu ezită. Nu se putea
face altfel. Sperau ca prin capitulare să oprească baletul
elicopterelor care semănau otravă.

209. FEROMON ZOOLOGIC: CORIDA

1325
 Salivatoare: 10.
CORIDA:
Degetele sunt cei mai puternici prădători.
Totuşi, se pare că, uneori, cuprinşi de îndoieli, simt
dorinţa de a-şi confirma acest lucru.
Atunci organizează "coride".
E vorba de un ritual ciudat în cursul căruia un om
înfruntă animalul care i se pare cel mai puternic: taurul.
Se înfruntă timp de câteva ore; taurul înarmat cu
coarnele lui ascuţite, Degetul, cu o ţepuşă fină de metal.
Degetul câştigă totdeauna şi nu este prevăzută
eliberarea taurului, chiar dacă ar învinge.
Ritualul coridei le oferă Degetelor ocazia să-şi
reamintească că sunt învingătorii naturii.
Doborând un taur mare şi furios, îşi conferă din nou
titlul de stăpâni ai tuturor animalelor.

210. PROCESUL

Procesul a început trei luni mai târziu. În sala de

şedinţă a curţii cu juri de la tribunalul din Fontainebleau e
lume multă. Toţi cei care nu fuseseră prezenţi în
momentele de glorie ale acuzaţilor, veniseră să asiste la
condamnarea lor. De data asta se deplasase şi televiziunea
naţională. Erau prezente toate cele şase canale naţionale.
Nu asistaseră la reuşita revoluţiei, dar aveau să asiste la
execuţia ei. Pentru spectatori, înfrângerea este totdeauna
mai interesantă şi mai telegenică decât victoria.
În sfârşit, puseseră mâna pe instigatorii Revoluţiei
furnicilor şi pe savanţii nebuni ascunşi în piramida din
pădure. Faptul că printre ei se era un fost ministru al
Cercetării, o eurasiatică frumoasă şi un bătrân bolnav,
sporea latura folclorică a procesului.
Jurnaliştii, cameramanii şi fotografii se îmbulzeau.
1326
Băncile rezervate spectatorilor erau pline şi altă lume se
înghesuia în faţa uşilor tribunalului.
- Doamnelor şi domnilor, curtea, anunţă uşierul.
Preşedintele intră flancat de cei doi asesori, urmaţi de
procuror.
Grefierul se afla deja la locul lui precum şi cei nouă
juraţi. Juriul era format dintr-un băcan, un agent poştal
ieşit la pensie, o îngrijitoare de câini, un chirurg fără
clientelă, o controloare de metrou, un distribuitor de
pliante, o învăţătoare în concediu medical, un contabil şi
un plăpumar. Fiecare mirosea altfel. Aprodul zise:
- Ministerul public împotriva grupului zis "Revoluţia
furnicilor" asociat cu conjuraţii numiţi "oamenii piramidei
din pădure".
Judecătorul se instală confortabil pe fotoliul său,
conştient că procesul avea să dureze. Avea părul alb, o
barbă spicată, ochelari pe nas şi totul în el respira
maiestatea justiţiei, zburând foarte sus deasupra
intereselor particulare.
Cei doi asesori erau în vârstă şi păreau că veniseră să
se distreze între două partide de belotă. Toţi trei luară loc
la o masă lungă din lemn de ulm pe care se afla o statuie
alegorică reprezentând "Justiţia în acţiune" sub forma unei
femei înfăşurată într-o togă foarte decoltată, legată la ochi
şi în mână cu o balanţă.
Grefierul se ridică şi făcu apelul acuzaţilor care erau
încadraţi de patru poliţişti. Erau douăzeci şi opt cu toţii.
Erau acolo cei şapte instigatori ai Revoluţiei furnicilor, cele
şaptesprezece persoane din primul volum şi cele patru din
volumul doi.
Preşedintele curţii întrebă unde este avocatul
acuzaţilor. Grefierul răspunse că unul dintre acuzaţi, Julie
Pinson, avea intenţia să servească drept avocat şi toţi
ceilalţi acuzaţi erau de acord.
1327
 - Cine e Julie Pinson?
O fată tânără cu ochii cenuşii ridică mâna.
Preşedintele o invită să ocupe locul rezervat apărării.
Doi poliţişti o încadrară imediat pentru a preveni o
eventuală tentativă de evadare.
Poliţiştii erau zâmbitori şi simpatici.
Julie o căută cu privirea pe mama ei, o găsi în rândul
trei şi îi adresă un mic semn cu capul.
Ciocanul din fildeş al preşedintelui lovi în masa de
lemn.
- Şedinţa e deschisă. Grefier, citeşte actul de acuzare.
Omul făcu un scurt rezumat al episoadelor precedente.
Concertul care se transformase în răzmeriţă, ciocnirea cu
poliţia, ocuparea liceului, distrugerile costisitoare, primii
răniţi, fuga instigatorilor, urmărirea prin pădure, refugierea
în piramidă, în sfârşit, decesul a trei dintre poliţiştii
însărcinaţi cu arestarea lor. Arthur fu primul chemat la
bară.
- Sunteţi Ramirez Arthur, şaptezeci şi doi de ani,
negustor, domiciliat în strada Phoenix din Fontainebleau?
- Da.
- Spuneţi: da, domnule preşedinte.
- Da, domnule preşedinte.
- Domnule Ramirez, l-aţi asasinat în ziua de 12 martie,
anul trecut, pe domul Gaston Pinson folosind ca armă un
robot minuscul ucigaş în formă de muscă zburătoare.
Acest robot ucigaş fiind teleghidat este asimilabil cu o
rachetă şi clasificat deci ca o armă din a cincea categorie.
Ce aveţi de răspuns la acest cap de acuzare?
Arthur îşi trecu mâna peste fruntea umedă. Statul în
picioare îl epuiza pe bătrânul bolnav.
- Nimic. Îmi pare rău că l-am omorât. Voiam doar să-l
adorm. Nu ştiam că era alergic la anestezice.
- Vi se pare normal să atacaţi oamenii cu muşte-robot?
1328
întrebă procurorul ironic.
- Furnici-zburătoare teleghidate, îl corectă Arthur.
Este vorba de o versiune ameliorată a modelului meu de
furnică căţărătoare teleghidată. Aş vrea să înţelegeţi că eu
şi prietenii mei doream să lucrăm în pace, fără să fim
deranjaţi de curioşi. Am construit acea piramidă în scopul
de a conversa cu furnicile şi de a ajunge la o cooperare
între culturile noastre.
Preşedintele îşi răsfoi hârtiile din faţă.
- Aşa! Construcţie ilicită fără permis într-o zonă
protejata în mijlocul parcului natural naţional.
Răsfoi mai departe.
- Văd aici că liniştea vă este atât de dragă încât aţi
recidivat trimiţând una dintre "furnicile zburătoare" să
atace un funcţionar însărcinat cu ordinea publică,
comisarul Maximilian Linart.
Arthur confirmă.
- El voia să distrugă piramida. Era legitimă apărare.
- Toate argumentele vi se par bune ca să omorâţi
oamenii cu mici roboţi zburători, remarcă procurorul.
Arthur fu scuturat de un acces violent de tuse. Nu mai
putea să vorbească. Doi poliţişti îl duseră înapoi în boxa
acuzaţilor unde se prăbuşi greoi între prietenii săi care,
îngrijoraţi, se aplecară spre el. Medicul de serviciu se
apropie în grabă şi declară că acuzatul va continua să
răspundă întrebărilor peste câteva momente dar că nu
trebuia să fie prea solicitat.
- Acuzatul următor. David Sator.
David se prezentă în faţa magistratului fără baston, cu
spatele la public.
- David Sator, optsprezece ani, licean. Eşti acuzat de a
fi fost strategul acestei ,,Revoluţii a furnicilor". Deţinem
fotografii în care apari dirijând trupele manifestanţilor ca
un general de armată. Te-ai crezut un nou Troţki reînviind
1329
Armata Roşie?
David nu avu timp să răspundă. Judecătorul
continuă:
- Voiai să creezi o armată, nu? De altfel, explică
juraţilor de ce aţi înfiinţat mişcarea voastră imitând
insectele?
- Am început să mă interesez de insecte când am
integrat un greiere în grupul nostru rock. Era cu adevărat
un muzician foarte bun.
Rânjete în rândul publicului. Preşedintele ceru să se
facă tăcere, dar David nu se tulbură.
- După greieri care au o comunicare de la individ la
individ, am descoperit furnicile care au o comunicare în
toate azimuturile. Într-o cetate a furnicilor, fiecare individ
îşi împărtăşeşte emoţiile întregului furnicar. Solidaritatea
lor e totală. Ceea ce societatea umană încearcă să
reuşească de milenii, furnicile au reuşit cu mult înainte de
apariţia noastră pe pământ.
- Ai vrea ca toţi să purtăm antene? întrebă procurorul
în zeflemea.
De data asta, râsetele din sală nu mai fură oprite şi
David fu nevoit să aştepte să se facă linişte ca să răspundă:
- Cred că dacă am dispune de un sistem de
comunicare la fel de eficace ca cel al furnicilor, n-ar mai
exista atâtea neînţelegeri şi minciuni. O furnică nu minte
pentru că nici măcar nu e în stare să-şi închipuie interesul
de a minţi. Pentru ea, a comunica înseamnă a transmite
informaţii celorlalţi.
Publicul reacţionă murmurând şi judecătorul lovi cu
ciocanul de fildeş.
- Acuzatul următor. Mie Pinson. Ai fost instigatoarea
acestei Revoluţii a furnicilor. În afară de pagubele
importante, au fost şi răniţi. Printre ei numărându-se şi
Narcisse Arepo.
1330
 - Cum se simte Narcisse? întrebă tânăra
întrerupându-l.
- Aici eu pun întrebări. Iar politeţea şi regulamentul
cer să mi te adresezi cu "domnule preşedinte". Am mai
spus asta adineauri unuia dintre complicii tăi.
Domnişoară, mi se pare că sunteţi foarte neştiutoare în
ceea ce priveşte procedura judiciară. Cred că v-aş face un
serviciu dacă v-aş numi din oficiu un avocat profesionist.
- Vă rog să mă scuzaţi, domnule preşedinte.
Judecătorul se mai îmblânzi, luând un aer de bunic
bombănitor.
- Bine. Ca să-ţi răspund la întrebare, trebuie să ştii că
starea domnului Narcisse Arepo este staţionară. Din cauza
ta se află în
situaţia asta.
- Totdeauna am susţinut o revoluţie neviolentă. Pentru
mine, ideea de Revoluţie a furnicilor este sinonimă cu
acumularea unor mici acte discrete care, împreună,
răstoarnă munţii.
Întorcându-se spre mama ei, dorind să o convingă
măcar pe ea, Julie îl zări profesorul de istorie dând din cap
în semn de încuviinţare. Nu era singurul profesor al
liceului care" se deplasase la tribunal. Se aflau acolo
profesorii de matematică, de economie, de gimnastică şi de
biologie. Nu mai lipseau decât profesorii de filozofie şi de
germană.
- Dar de ce acest simbolism al furnicilor? insistă
preşedintele. În sală erau mulţi jurnalişti. De data asta
avea posibilitatea să se adreseze unui auditoriu imens.
Miza era enormă. Trebuia să-şi aleagă bine cuvintele.
- Furnicile formează o societate în care cetăţenii sunt
puşi în mişcare de aceeaşi voinţă de a contribui la mai
buna vieţuire a tuturor.
- Viziune poetică, fără mare legătură cu realitatea! zise
1331
procurorul întrerupând-o. Un furnicar funcţionează
perfect, dar la fel ca un computer sau ca o maşină de
spălat. Ai pierde timpul căutând aici inteligenţă sau o
conştiinţă. E vorba doar de comportamente imprimate
genetic.
Zarvă pe banca presei. Repede reprimată.
- Vă este teamă de furnicar pentru că el reprezintă o
reuşită socială pe care nu vom reuşi niciodată s-o egalăm.
- E o lume militară.
- Deloc. Seamănă cu o comunitate hippie unde fiecare
face ce-i place, fără şef, fără generali, fără preoţi, fără
preşedinte, fără poliţie, fără represiune.
- Atunci care e secretul furnicarului? întrebă
procurorul foarte iritat.
- Tocmai că nu există nici un secret, răspunse cu calm
Julie. Comportamentele furnicilor sunt haotice şi trăiesc
într-un sistem dezordonat care funcţionează mai bine decât
un sistem ordonat.
- Anarhisto! exclamă cineva.
- Eşti anarhistă? întrebă preşedintele.
- Sunt anarhistă dacă acest cuvânt înseamnă că e
posibil să trăieşti în societate fără şef, fără ierarhie, fără
promisiuni de creştere a salariului, fără promisiunea
paradisului după moarte. În realitate, adevăratul anarhism
este un sumum de simţuri civice. Or, furnicile trăiesc aşa
de milenii.
Câteva fluierături, câteva aplauze. Asistenţa era
împărţită. Juraţii făceau însemnări.
- De fapt, tot raţionamentul tău se rezumă la a da
societatea furnicilor drept exemplu de imitat. Adevărat?
- Trebuie să luăm de la ele ce au bun şi să renunţăm
la ce au rău. Adevărat, în unele privinţe, pot să vină în
ajutorul societăţii noastre umane care, după ce a explorat
totul, bate pasul pe loc. Să încercăm şi vom vedea ce iese.
1332
Şi dacă nu va merge, să încercăm alte sisteme de
organizare. Poate că delfinii, maimuţele sau sturzii ne vor
învăţa cum să trăim mai bine în colectivitate.
- Totuşi, într-un furnicar, toată lumea este constrânsă
să muncească. Cum se împacă asta cu spiritul tău de...
libertate? întrebă preşedintele,
- Încă o greşeală. Numai 50% dintre furnici muncesc
în mod eficace într-o cetate, 30% au o activitate
neproductivă de tip autocurăţire, discuţii etc., iar 20% se
odihnesc. Formidabil e faptul că cu 50% de trândavi şi fără
poliţie, nici guvern, nici plan cincinal, furnicile reuşesc să
fie mult mai eficace decât noi şi mult mai în armonie cu
oraşul lor. Furnicile sunt admirabile şi deranjante căci ne
arată că o societate nu are nevoie de constrângeri ca să
funcţioneze bine.
În rândul asistenţei se auzi un murmur de aprobare.
Judecătorul îşi netezi barba.
- O furnică nu e liberă. Ea este obligată biologic să
răspundă unui apel olfactiv.
- Dar dumneavoastră, cu telefonul celular? Superiorii
ierarhici vă contactează tot timpul ca să vă dea ordine pe
care trebuie să le îndepliniţi. Unde e diferenţa?
Magistratul ridică ochii la cer.
- Destul cu apologia societăţii insectelor. Juraţii au
auzit destul ca să-şi facă o părere despre acest subiect. Poţi
să stai jos, domnişoară. Să trecem la acuzatul următor.
Poticnindu-se la fiecare silabă, preşedintele îngână:
- Ji... woong... Chi. Coreeanul se prezentă la bară.
- Domnule Ji-woong, eşti acuzat că ai creat reţeaua
informatică care a răspândit cam peste tot ideile subversive
ale pretinsei voastre revoluţii.
Coreeanul zâmbi. Doamnele din juriu deveniră
interesate. Învăţătoarea în concediu medical nu se mai uită
la unghii şi controloarea de metrou nu mai bătu darabana
1333
cu degetele în masă.
- Ideile bune, spuse Ji-woong, merită să fie răspândite
cât mai mult posibil.
- Era propaganda "mirmeceeană"? zise procurorul.
- Se inspira dintr-o formă de gândire care nu era
proprie omului ca să reformeze gândirea omenească.
Oricum, le-a plăcut mult contactaţilor.
Procurorul se ridică în picioare.
- Aţi auzit, doamnelor şi domnilor juraţi. Acuzatul voia
să mineze bazele societăţii noastre impunând idei false.
Căci ce este o societate a furnicilor altceva decât o societate
de caste? Furnicile se nasc lucrătoare, soldaţi sau sexuate
şi în nici un caz nu-şi pot schimba soarta care le-a fost
destinată. Nu există mobilitate socială, nici avansare pe
merit, nimic. E societatea bazată pe cea mai mare
inegalitate din lume.
Coreeanul era amuzat.
- La furnici, când o lucrătoare are o idee, vorbeşte
despre ea tuturor celor din jurul ei. Celelalte o testează şi,
dacă o consideră bună, o realizează. La noi, dacă nu eşti
plin de diplome, dacă n-ai ajuns la o anumită vârstă, dacă
nu faci parte dintr-o bună categorie socială, nimeni nu te
va lăsa să-ţi exprimi ideea.
Preşedintele nu avea intenţia de a oferi o tribună
acelor puştani răzvrătiţi. Juraţii ca şi majoritatea celor din
sală urmăreau cam prea atenţi argumentele tânărului.
- Următorul acuzat. Francine Tenet. Domnişoară, ce v-
a împins să susţineţi această Revoluţie a furnicilor?
Tânăra blondă se strădui să-şi domine timiditatea.
Aruncă o privire spre Julie ca să-şi facă curaj.
- Ca şi prietenii mei, domnule preşedinte...
- Vorbiţi mai tare, ca sa. vă audă juraţii. Francine îşi
drese glasul.
- Ca şi prietenii mei, domnule preşedinte, consider că
1334
avem nevoie de alte exemple de societăţi ca să ne mărim
orizontul imaginaţiei. Observându-le pe ele, ne observăm
pe noi înşine în miniatură. Oraşele seamănă cu oraşele
noastre şi drumurile lor cu drumurile noastre. Ne permit să
ne schimbăm punctul de vedere. Măcar pentru asta şi
ideea Revoluţiei furnicilor îmi plăcea.
Procurorul scoase din dosare nişte teancuri de hârtii
pe care le flutură cu convingere.
- Înainte de a trece la audierea învinuiţilor, am luat
informaţii de la oameni de ştiinţă adevăraţi, entomologi
specialişti în furnici.
Apoi continuă cu un aer doct:
- Vă asigur, doamnelor şi domnilor juraţi, că furnicile
nu sunt deloc animaluţele drăguţe şi generoase despre care
vorbesc acuzaţii. Dimpotrivă, societăţile de furnici sunt
permanent în război. De o sută de milioane de ani sunt în
expansiune peste tot în lume. S-ar putea spune chiar că
furnicile sunt deja stăpânele planetei pentru că ocupă
practic toate nişele ecologice. Numai banchizele n-au reuşit
să le colonizeze.
Julie se ridică de pa banca apărării.
- Recunoaşteţi deci, domnule procuror, că furnicile n-
au nici o nevoie să mai cucerească ceva?
- Într-adevăr. De altfel, dacă un extraterestru ar
debarca brusc pe planeta noastră, ar avea mai multe şanse
să întâlnească o furnică decât un om.
- ... Şi deci să se adreseze ei ca reprezentant al
populaţiei terestre, completă Julie.
Râsete în sală.
Preşedintele tribunalului era deranjat de întorsătura
pe care o luau dezbaterile. De la începutul audienţei, nu
era vorba decât de furnici şi de societăţile furnicilor.
Magistratul ar fi preferat ca interogatoriile să fie aduse pe
terenul mai concret al vandalismului din liceu, al
1335
răzmeriţelor şi mai ales al decesului poliţiştilor. Dar
procurorul intrase în jocul acestor puştani cu idei
extravagante iar juriul părea interesat de această dezbatere
ciudată. În plus, colegul său care reprezenta acuzarea îşi
dăduse osteneala să se documenteze stând de vorbă cu
specialiştii şi acum voia să-şi etaleze noile cunoştinţe.
- Furnicile luptă peste tot împotriva noastră, continuă
procurorul cu însufleţire. Am aici documente care dovedesc
că actualmente asistăm la o grupare a cetăţilor
mirmeceene. Grefier, distribuie copii juraţilor precum şi
doamnelor şi domnilor din presă. Nu se cunoaşte încă
motivul acestui fenomen, dar este evident că această
coalizare le va accentua dominaţia. Oraşele furnicilor apar
peste tot ca ciupercile. Furnicile pătrund peste tot. Reuşesc
să-şi sape cuiburi în beton. Nici o bucătărie nu e la
adăpost. Julie ceru să vorbească.
- Ceea ce conţin bucătăriile noastre provine din
pământ. Pământul nu a precizat niciodată căruia dintre
copiii lui i-a rezervat bogăţiile. Nu există nici un motiv să le
dea mai curând oamenilor decât furnicilor.
- Suntem în plin delir! exclamă procurorul.
Domnişoara Pinson ar vrea acum să introducă un drept de
proprietate al animalelor... Şi de ce nu al vegetalelor şi al
mineralelor, la o adică? Oricum, oraşele furnicilor
invadează totul! zise el ca să câştige timp.
Julie replică:
- Oraşele lor sunt admirabile. Nu există ambuteiaje
deşi nu există reguli de conducere. Fiecare îi percepe pe
ceilalţi şi se adaptează ca sări jeneze cât mai puţin posibil.
Dacă nu se poate, furnicile sapă un nou culoar. Nu există
insecuritate, căci întrajutorarea este totală. Nu există
periferii sărace, căci nu există săraci. Nimeni nu deţine
nimic şi nici nu se plimbă gol. Nu există poluare căci o
treime din activitate constă în curăţare şi reciclare. Nu
1336
există suprapopulare căci regina îşi adaptează ouatul
calitativ şi cantitativ în funcţie de nevoile cetăţii.
Procurorul zise provocator:
- Insectele n-au "inventat" nimic. Notează, grefier.
- Dacă-mi daţi voie, domnul grefier nu va nota acest
lucru Căci hârtia a fost inventată de o insectă. Dacă doriţi,
pot să vă explic şi cum. În secolul I, în China, un eunuc de
la palat a remarcat că viespile luau mici bucăţele de lemn
pe care le mestecau şi le udau cu salivă. A avut ideea să le
copieze.
Preşedintele nu avea nici un chef ca dezbaterile să
continue pe această cale.
- Aş vrea să amintesc că furnicile voastre ne-au ucis
trei poliţişti.
- Nu i-au ucis, vă asigur, domnule preşedinte. Am
asistat la întreaga scenă urmărind ecranele de control din
piramidă. Poliţiştii au murit de frică când s-au pomenit
acoperiţi de o masă de insecte. Imaginaţia lor i-a omorât.
- Nu ţi se pare plin de cruzime să acoperi oamenii cu
furnici?
- Cruzimea este ceva specific omului. Omul este
singurul animal care provoacă suferinţe fără motiv, doar
pentru plăcerea de a vedea o altă fiinţă suferind.
Juraţii erau de acord. Şi ei simţeau în mod confuz că
furnicile nu omorau din plăcere, ci din necesitate. Se feriră
totuşi să-şi manifeste acest sentiment. Preşedintele îi
dăscălise bine în această privinţă. Juraţii erau obligaţi să
păstreze o atitudine nepăsătoare.
Preşedintele îşi trezi cu cotul asesorii care aveau
tendinţa să aţipească şi discută un moment cu ei. Îl chemă
la bară pe comisarul Maximilian Linart.
- Domnule comisar, v-aţi aflat la conducerea trupelor
de ordine atât în momentul asaltului asupra liceului din
Fontainebleau cât şi a asaltului asupra piramidei.
1337
 - Da, domnule preşedinte.
- Aţi fost prezent în momentul decesului celor trei
poliţişti. Ne puteţi preciza circumstanţele acestui fapt?
- Oamenii mei au fost copleşiţi de o maree de furnici
ostile. Ele i-au asasinat. De fapt, regret că nu sunt prezenţi
în boxa acuzaţilor toţi vinovaţii.
- Vă gândiţi la Narcisse Arepo, dar bietul băiat e încă
în spital. Comisarul avea un aer ciudat.
-Nu, mă gândesc la adevăraţii asasini, la adevăraţii
instigatori ai acestei pretinse revoluţii. Mă gândesc la...
furnici.
Rumoare în sală. Preşedintele se încruntă apoi bătu cu
ciocanul în masă ca să se facă din nou tăcere.
- Precizaţi-vă ideea, domnule comisar.
- După predarea oamenilor din piramidă, am umplut
saci întregi cu furnici prezente la locul crimei. Ele i-au ucis
pe poliţişti. Ar fi fost normal să apară şi ele în faţa acestui
tribunal ca să fie judecate.
Acum asesorii discutau între ei, părând a fi în
dezacord asupra problemelor de procedură judiciară şi de
jurisprudenţă. Judecătorul se aplecă înainte şi zise cu
jumătate de glas:
- Mai aveţi încă aceste furnici pe care le-aţi făcut
prizoniere?
- Bineînţeles, domnule preşedinte.
- Dar se aplică dreptul francez şi animalelor? întrebă
Julie. Comisarul se întoarse spre ea cu intenţia de a-i
distruge argumentul.
- Există antecedente foarte precise ale unor procese
făcute animalelor. Am adus de altfel hotărârile pentru cazul
în care curtea ar avea unele îndoieli în această privinţă.
Puse un dosar greu pe masa preşedintelui. Magistraţii
se uitară la teancul mare de hârtii din faţa lor şi se
consultară îndelung. În cele din urmă preşedintele bătu cu
1338
ciocanul în masă şi zise:
- Şedinţa se suspendă. Cererea comisarului Linart a
fost admisă. Audienţa se reia mâine. Cu furnicile.

211. ENCICLOPEDIE

PROCESELE ANIMALELOR: Din toate timpurile,

animalele au fost considerate demne de a fi judecate de
justiţia oamenilor. În Franţa, în secolul al X-lea erau
torturaţi, spânzuraţi şi excomunicaţi sub diferite
pretexte măgari, cai sau porci. În 1120, pentru a le
pedepsi pentru pagubele pe care le provocau, episcopul
de Laon şi marele vicar de Valence au excomunicat
omizile şi şoarecii-de-pădure. Arhivele de justiţie din
Savigny conţin minutele procesului unei scroafe,
vinovată de moartea unui copil de cinci ani. Scroafa
fusese găsită la locul crimei în compania a şase
purceluşi cu râturile încă pline de sânge. Erau
complici? Scroafa a fost spânzurată de picioarele din
spate, în piaţa publică, şi lăsată aşa până când a murit.
Iar purceluşii au fost puşi sub supraveghere la un ţăran.
Pentru că nu prezentau un comportament agresiv, au
fost lăsaţi să crească ca să fie mâncaţi "în mod normal"
la vârsta adultă.
În 1474, la Bale, în Elveţia, a avut loc procesul
unei găini, acuzată de vrăjitorie pentru că ouase un ou
fără gălbenuş. Găina a avut dreptul la un avocat care a
susţinut că actul ei fusese involuntar. Zadarnic. Găina a
fost condamnată la ardere pe rug. Abia în 1710, un
cercetător a descoperit că ouatul unor ouă fără
gălbenuş este consecinţa unei maladii. Dar procesul nu
a fost revizuit.
În Italia, în anul 1519, un ţăran a făcut proces unei
"bande" de cârtiţe distrugătoare. Avocatul lor, deosebit
1339
de elocvent, a reuşit să demonstreze că acele cârtiţe
erau foarte tinere, deci iresponsabile, şi că, în plus, ele
erau utile ţăranilor pentru că se hrăneau cu insecte
care le distrugeau recoltele. Sentinţa de condamnare la
moarte a fost deci comutată în părăsire pe viaţă a
câmpului celui păgubit.
În Anglia, în 1662, James Potter, acuzat de acte
frecvente de sodomie asupra animalelor sale familiare,
a fost condamnat la decapitare dar judecătorii,
considerându-i victimele drept complici, au aplicat
aceeaşi pedeapsă unei vaci, la două scroafe şi două oi.
În sfârşit, în 1924, în Pennsylvania, un labrador
mascul pe nume Pep a fost condamnat la închisoare pe
viaţă pentru că a omorât pisica guvernatorului. Şi a
fost închis într-un penitenciar unde a murit de
bătrâneţe, şase ani mai târziu.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

212. LECŢIE DE DIALECTICĂ

A doua şedinţă de judecată. În faţa acuzaţilor, poliţiştii

aşezaseră un acvariu plin cu o mare cantitate de furnici,
acum coinculpate.
Unul câte unul, juraţii au venit să examineze acvariul
luminat de reflectoare.
Se strâmbau la mirosul de măr în descompunere care
se degaja din acvariu, închipuindu-şi că acela era mirosul
natural al furnicilor.
- Pot să asigur curtea că toate aceste furnici au
participat la atacul împotriva oamenilor mei, spuse
comisarul Maximilian Linart, foarte satisfăcut că i se
1340
acceptase cererea.
Julie se ridică în picioare. Acum îşi îndeplinea cu
multă uşurinţă rolul de avocat şi lua cuvântul de fiecare
dată când considera că se impune.
- Aceste furnici duc lipsă de aer. Aburul de pe geamuri
arată că se sufocă. Dacă nu vreţi să moară înainte de
încheierea dezbaterilor, atunci trebuie făcute mai multe
găuri în capacul de plastic.
- Dar ar putea să fugă! exclamă Maximilian, care,
după toate aparenţele, îşi dăduse deja multă osteneală ca
să ţină în detenţie vinovatele şi să le aducă în sala
tribunalului.
- Curtea are datoria să vegheze la sănătatea tuturor
celor care sunt deferiţi justiţiei, şi asta e valabil şi pentru
furnici, declară sentenţios judecătorul.
Ceru unui aprod să facă găuri suplimentare.
Julie luă cuvântul.
- Se crede că furnicile nu suferă pentru că nu urlă
când simt o durere. Dar nu e adevărat. Şi ele au, ca şi noi,
un sistem nervos, deci suferă. Asta e încă o tară a
egocentrismului nostru. Ne-am obişnuit să avem
compasiune doar pentru cei care ţipă când îi doare ceva.
Procurorul înţelegea cum reuşise Julie să
însufleţească masele. Elocvenţa şi înflăcărarea ei erau
foarte convingătoare. El rugă totuşi juraţii să nu ţină cont
de vorbele ei care erau tot propagandă în serviciul pretinsei
sale revoluţii.
Se auziră câteva proteste iar preşedintele ceru tăcere
ca să-i dea din nou cuvântul lui Maximilian Linart. Dar
Julie nu terminase. Ea spuse că furnicile erau perfect
capabile să vorbească şi să se apere şi că nu era normal să
li se facă acest proces fără să li se dea şi lor cuvântul,
pentru a le permite să răspundă pentru acuzaţiile care li se
aduceau.
1341
 Procurorul rânji. Judecătorul ceru explicaţii. Julie
dezvălui atunci existenţa aparatului de conversat şi expuse
modul de întrebuinţare. Comisarul confirmă faptul că
confiscase în piramidă un aparat conform cu descrierile
tinerei. Preşedintele ceru să fie adus. Urmă o nouă
suspendare a şedinţei, în timp ce Arthur, mitraliat de flash-
urile aparatelor foto ale reporterilor, îşi instala în centrul
sălii computerele, tuburile şi fiolele cu esenţă parfumată,
precum şi cromatograful şi spectrometrul de masă. Julie îl
ajută pe Arthur să facă ultimele reglări. Totul era instalat.
Curtea, juraţii, jurnaliştii şi chiar poliţiştii erau foarte
curioşi să vadă dacă tot acel talmeş-balmeş funcţiona şi
dacă vor asista cu adevărat la un dialog între oameni şi
furnici.
Preşedintele ceru să se treacă la o primă audiere.
Arthur ceru să se reducă lumina în sală şi să fie luminată
maşina lui, noua vedetă a acelui proces plin de surprize.
Un aprod luă o furnică la întâmplare şi Arthur o puse
într-o eprubetă în care introduse sonda cu cele două
antene. Mai învârti câteva butoane apoi făcu semn că totul
este gata.
Imediat o voce sintetică răsună în difuzor. Furnica
vorbea. AJUTOR!!!!!
Arthur mai făcu câteva reglări. Ajutor. Scoate-mă de-
aici! Mă sufoc! repeta furnica. Julie puse lângă ea o
firimitură de pâine pe care furnica o ronţăi imediat. Arthur
îi trimise un mesaj întrebând-o dacă era pregătită să
răspundă la nişte întrebări.
Ce se întâmplă? întrebă furnica prin intermediul
maşinii.
- Luaţi parte la procesul vostru, răspunse Arthur. Ce-i
acela proces?
- Justiţie.
Ce-i aceea justiţie?
1342
 - Adică se examinează dacă ai dreptate sau nu.
Ce-i dreptate sau nu?
- Dreptate e când ai acţionat bine, iar nu e contrariul.
Ce-i aia acţionat-bine?
Arthur suspină. Chiar şi în piramidă era dificil să
dialoghezi cu furnicile pentru că tot timpul trebuia să
redefineşti cuvintele.
- Problema, zise Julie, este că furnica, neavând simţ
moral, nu ştie ce e binele şi răul. Lipsite de simţ moral,
furnicile nu pot fi considerate răspunzătoare de actele lor.
Trebuie deci eliberate.
Şuşoteli între judecători şi asesori. Responsabilitatea
animalelor se afla în centrul dezbaterilor. Erau foarte
tentaţi să se debaraseze de acele creaturi trimiţându-le în
pădure dar, pe de altă parte, în viaţă nu erau chiar atât de
multe distracţii şi rareori se întâmpla ca jurnaliştii să fie
atât de interesaţi de audierile şi de protagoniştii proceselor
care se derulau la tribunalul din Fontainebleau. Din
moment ce numele lor va fi citat în presă...
Procurorul se ridică în picioare şi zise:
- Nu toate animalele sunt atât de imorale precum spui.
De exemplu, se ştie că la lei, există o interdicţie: să nu se
mănânce maimuţă. Un leu care mănâncă maimuţă este
exclus din rândul celorlalţi. Cum se poate explica acest
comportament dacă nu prin faptul că există "o morală a
leilor"?
Aparatul hârâi: Ajutor!
Procurorul se apropie de eprubetă. Probabil că furnica
percepu o siluetă căci imediat emise:
Ajutor. Oricine ai fi, scoate-mă de-aici! Locul e plin de
Degete!
Cei din sală începură să râdă.
Julie profită de buna dispoziţie a auditoriului.
- Eliberaţi-le. Trebuie să le eliberaţi sau să le omorâţi,
1343
dar nu le putem lăsa să sufere în acest acvariu.
Procurorul luă cuvântul:
- Aceste furnici nu sunt în fond decât nişte unelte!
exclamă el. Dacă vrem să pedepsim adevăraţii vinovaţi,
trebuie să lovim capul şi deci s-o judecăm pe instigatoare,
pe 103, regina lor.
Acuzaţii erau miraţi că procurorul cunoştea existenţa
lui 103 şi rolul jucat de ea în apărarea piramidei.
Preşedintele spuse că dacă pentru asta trebuia să
vorbească ore în şir fără să se înţeleagă unii cu alţii, ar fi
mai bine să renunţe.
- Am impresia că această regină 103 ştie să vorbească
foarte bine limba noastră! spuse procurorul agitând o carte
mare cartonată.
Era volumul doi al Enciclopediei cunoaşterii relative şi
absolute.
- Enciclopedia! exclamă Arthur.
-Da, domnule preşedinte! Pe paginile albe de la
sfârşitul acestei enciclopedii, se află jurnalul zilnic al lui
Arthur Ramirez. A fost găsit cu ocazia celei de a doua
percheziţii cerută de judecătorul de instrucţie. Povesteşte
toată istoria oamenilor din piramidă şi ne informează
despre existenţa unei furnici extrem de dotate, 103,
cunoscătoarea lumii şi culturii noastre. Ea ar fi în stare să
dialogheze fără să fie nevoie să i se explice fiecare cuvânt.
Maximilian spumega. Pusese mâna pe atâtea comori
cu ocazia primei percheziţii încât neglijase cărţile din
sertare, care i se păruse că nu conţin decât simple calcule
matematice sau formule chimice destinate amenajării
aparatelor.
Acum, acel procuror ştia mai multe decât el.
Magistratul deschise cartea la pagina cu semn şi citi cu
glas tare:
-103 a sosit azi împreună cu o armată imensă ca să ne
1344
salveze. Ca să-şi prelungească existenţa pentru a putea să-
şi transmită experienţa lumii oamenilor, a dobândit un sex
şi acum e Regină. Pare să arate destul de bine în ciuda
tuturor peregrinărilor şi şi-a păstrat semnul galben pe
frunte. Am discutat prin intermediul maşinii. 103 este într-
adevăr cea mai dotată dintre furnici. A ştiut să convingă
milioane de insecte s-o urmeze ca să se întâlnească cu noi.
Murmure în sală.
Preşedintele îşi frecă mâinile. Cu aceste furnici care
vorbesc, spera să ajungă în analele Facultăţii de Drept ca
fiind cel care instrumentase primul proces modern care
implica animale. Cu o mare siguranţă, scriind pe o hârtie,
declară:
- Mandat de aducere pentru această... -103, suflă
procurorul.
- Exact! Mandat de aducere pentru 103, regina
furnicilor. Poliţişti, duceţi la îndeplinire acest mandat.
- Dar cum speraţi să daţi de ea? întrebă primul asesor.
O furnică în pădure! Asta înseamnă să cauţi acul în carul
cu fân!
Maximilian se ridică în picioare.
- Lăsaţi-mă pe mine. Am o idee. Preşedintele suspină
şi zise:
- Tare mi-e teamă că asesorul are dreptate. Un ac în
carul cu fân...
- E doar o problemă de metodă, răspunse comisarul.
Vreţi să ştiţi cum găseşti un ac în carul cu fân? Simplu.
Dai foc fânului şi treci un magnet prin cenuşă.

213. ENCICLOPEDIE

MANIPULAREA CELORLALŢI, EXPERIENŢA

PROFESORULUI ASCH: În 1961, profesorul american
Asch a adunat şapte indivizi într-o încăpere. Li s-a spus
1345
că vor fi supuşi unei experienţe privind percepţiile. În
realitate, dintre cei şapte indivizi numai unul era
testat. Ceilalţi şase erau asistenţi plătiţi ca să-l inducă
în eroare pe adevăratul subiect al experienţei.
Pe perete era desenată o linie de douăzeci şi cinci
de centimetri şi alta de treizeci de centimetri. Liniile
erau paralele şi era evident că cea de treizeci de
centimetri era cea mai lungă. Profesorul Asch a
întrebat pe fiecare ce linie era mai lungă, iar cei şase
asistenţi au răspuns invariabil că cea de douăzeci şi
cinci de centimetri. Când în sfârşit a fost întrebat şi
adevăratul subiect al experienţei, în 60% din cazuri
acesta afirma şi el că cea mai lungă era linia de
douăzeci şi cinci de centimetri.
Dacă o alegea pe cea de treizeci de centimetri, cei
şase asistenţi îl ironizau şi, sub presiune, 30% sfârşeau
prin a admite că se înşelaseră.
Experienţa, repetată pe o sută de studenţi şi de
profesori de universitate (deci un public nu foarte
credul), a dovedit că nouă persoane din zece sfârşeau
prin a fi convinse că linia de douăzeci şi cinci de
centimetri era mai lungă decât cea de treizeci de
centimetri.
Iar dacă profesorul Asch le repeta de mai multe ori
întrebarea, mulţi apărau acest punct de vedere cu
vigoare, mirându-se că insista.
Lucrul cel mai surprinzător este că atunci când li
se dezvăluia sensul testului şi că cei şase participanţi
jucau un rol, tot mai erau 10% care susţineau în
continuare că linia de douăzeci şi cinci de centimetri
era cea mai lungă.
Cât priveşte pe cei care erau obligaţi să-şi admită
greşeala, aceştia găseau tot felul de scuze: probleme de
vedere, un unghi de observare înşelător.
1346
Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

214. TENACE

Cu toate simţurile în alertă, Maximilian se întoarse la

locul unde se afla piramida acoperită cu pământ. Coborî în
cuveta de sub colina înconjurată de rugi şi găsi râpa care
ducea la tunel. Cu lanterna între dinţi, se târî ca să ajungă
la uşa metalică.
Placa metalică şi tastatura erau la locul lor, dar
deveniseră inutile. După capitularea insurgenţilor, oamenii
comisarului deschiseseră uşa cu aparatul de sudură.
La prima percheziţie, poliţiştii confiscaseră toate
aparatele. Materialul de transportat fusese foarte greu şi,
obosiţi, nu-şi continuaseră cercetările. A doua percheziţie,
cerută de judecătorul de instrucţie, permisese procurorului
să adune o nouă "recoltă", dar Maximilian observă că încă
mai rămăseseră multe obiecte.
Cu siguranţă că piramida nu-şi dezvăluise toate
secretele. Dacă era cazul, avea de gând să cheme buldozere
şi artificieri şi să facă totul bucăţele. Lumină cu lanterna
locul părăsit.
Priveşte. Observă. Ascultă. Simte. Gândeşte.
Deodată, privirea îi fu atrasă de... o furnică. Mergea în
colţul acvariului care folosise pentru dialogare cu ajutorul
aparatului. Insecta intră într-un tub de plastic transparent
care intra în... sol.
Maximilian o urmări discret. Furnica cobora fără să
ştie că ducea lupul la stână.
Maximilian tăie cu briceagul tubul la nivelul solului şi
îşi apropie ochiul, apoi urechea de gaură. Percepu nişte
1347
lumini depărtate şi auzi zgomote. Cum să coboare la
subsol? Ar fi fost nevoie de dinamită ca să arunce în aer
acea dală groasă.
Se plimbă nervos prin încăpere. Îi lipsea un element.
Exista o enigmă, deci trebuia să fie şi o soluţie.
Urcă la etaje şi examină toate obiectele. Intră într-o
sală de baie şi se răcori. Se uită în oglindă. Coborî privirea
şi văzu un săpun triunghiular.
Oglinda...
Priveşte. Observă. Ascultă. Simte... Gândeşte.
Gân-deş-te.
Maximilian izbucni în râs, singur în piramida părăsită.
Soluţia era atât de evidentă!
Cum să construieşti opt triunghiuri echilaterale egale
numai cu şase chibrituri? Pur şi simplu punând piramida,
tetraedrul mai curând, pe o oglindă. Scoase cutia cu
chibrituri, compuse forma şi o aşeză pe oglindă.
Reprodusă invers, piramida forma un romboid.
Îşi aminti de celelalte enigme de la televizor. Prima
enigmă: "Să faci patru triunghiuri cu şase chibrituri". Se
obţinea astfel o piramidă. Era primul pas, descoperirea
reliefului.
A doua enigmă: "Să faci şase triunghiuri cu şase
chibrituri". Era fuziunea complementarelor, triunghiul de
jos şi triunghiul de sus. Al doilea pas.
A treia enigmă: "Să faci opt triunghiuri cu şase
chibrituri". Era destul să urmăreşti pătrunderea
triunghiului de jos în triunghiul de sus şi se obţinea al
treilea pas: o piramidă aşezată pe o oglindă, deci două
piramide, una invers, una dreaptă, formând un fel de romb
în spaţiu.
Evoluţia triunghiului... Evoluţia cunoaşterii. Exista
deci o piramidă inversă sub piramida dreaptă.... şi totul
forma un zar gigantic cu şase faţete.
1348
 Smulse imediat toate mochetele şi găsi în sfârşit trapa
de oţel. Trase de mâner şi dădu de o scară.
Stinse lanterna devenită inutilă. Înăuntru totul era
luminos.

215. ENCICLOPEDIE

STADIUL OGLINZII: La douăsprezece luni, copilaşul

trece printr-o fază ciudată: stadiul oglinzii.
Înainte, copilul credea că mama lui, el însuşi,
sânul, biberonul, lumina, tatăl lui, mâinile lui,
universul şi jucăriile formau un tot. Totul era în el.
Pentru un bebeluş, nu există nici o diferenţă între ce e
mare şi ce e mic, ce e înainte şi ce e după. Toate
formează un tot şi totul se află în el.
Survine apoi stadiul oglinzii. La un an, copilul
începe să stea în picioare, motricitatea mâinii câştigă
în abilitate şi reuşeşte să rezolve nevoile care înainte îl
copleşeau. Oglinda îi va indica acum că există şi alţi
oameni şi o lume în jurul lui. Oglinda va duce atunci la
o socializare sau la o închidere în sine. Copilul se
recunoaşte, îşi face o imagine despre sine pe care o
apreciază sau nu. Efectul este imediat vizibil. Fie se
răsfaţă în oglindă, se sărută, râde în hohote, fie se
strâmbă la el.
În general, se identifică ca fiind o imagine ideală.
Se va îndrăgosti de el însuşi, se va adora. Îndrăgostit de
imaginea lui, se va proiecta în imaginar şi se va
identifica cu un erou. Cu imaginaţia dezvoltată prin
intermediul oglinzii, va începe să suporte viaţa, sursă
permanentă de . frustrări. Va suporta inclusiv faptul
că nu e stăpânul lumii.
Chiar dacă copilul nu descoperă oglinda sau
imaginea lui în apă, tot va trece prin această fază. Va
1349
găsi un mijloc de a se identifica şi de a se izola de
univers, înţelegând în acelaşi timp că trebuie să-l
cucerească.
Pisicile nu cunosc niciodată faza oglinzii. Când se
uită într-o oglindă, încearcă să treacă dincolo ca să
prindă cealaltă pisică care se află acolo şi acest
comportament nu se va schimba niciodată, nici cu
vârsta.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

216. BAL TRAGIC ÎN CAVOU

Ce spectacol!
La început, poliţistul îşi zise că era vechiul său vis de
copil de a avea un trenuleţ electric. Căci în faţa lui avea o
fantastică machetă a unui oraş la scară redusă.
Partea de sus era ocupată de Arthur şi de oamenii
cuibului iar partea de jos era o cetate mirmeceeană.
Jumătate pentru oamenii care trăiau ca nişte furnici,
jumătate pentru furnicile care trăiau ca nişte oameni. Şi
ambele părţi comunicau prin tuburi-culoare şi fire electrice
care le transportau mesajele.
Precum Gulliver, Maximilian se aplecă asupra acelui
oraş liliputan. Îşi plimbă degetele pe străzi şi le opri în
grădini. Furnicile nu păreau îngrijorate. Probabil că erau
obişnuite cu vizitele frecvente ale lui Arthur şi ale
prietenilor lui.
Ce capodoperă! Erau acolo străzi luminate de felinare,
şosele. case. La stânga, câmpuri de crengi de măceşi unde
păşteau turme de purici-de-frunze; la dreapta, o zonă
industrială cu uzinele care scoteau fum. În centrul
1350
oraşului, în faţa unor imobile frumoase, străzile pietonale
îşi aşteptau muşterii.

"MIRMECOPOLIS", oraşul furnicilor, scria pe un

panou la intrarea pe strada principală.
Furnicile circulau cu maşina pe autostrăzi şi pe străzi.
În loc? să aibă volan, vehiculele erau dotate cu o cârmă,
mai practic de mânuit cu ghearele.
În şantiere, furnicile construiau clădiri noi cu mini-
buldozere cu abur. În mod intuitiv, furnicile optaseră
pentru acoperişuri rotunjite.
Mai erau un metrou aerian şi stadioane. Maximilian
miji ochii. I se păru că două echipe mirmeceene jucau un
fel de fotbal american, numai că nu zărea mingea. În
realitate, era mai curând o luptă colectivă.
Nu-i venea să-şi creadă ochilor.
MIRMECOPOLIS.
Deci ăsta era marele secret ascuns al piramidei!
Ajutate de Arthur şi de complicii lui, furnicile cunoscuseră
aici cea mai fulgerătoare dintre evoluţiile civilizaţiilor. În
câteva săptămâni, trecuseră de la preistorie la epoca cea
mai modernă.
Maximilian găsi o lupă pe jos şi o luă ca să vadă mai
bine. Pe un canal mare se deplasau ambarcaţiuni cu aburi,
asemănătoare cu cele de pe Mississippi. Pe deasupra
zburau zeppeline pline cu furnici.
Era feeric şi înspăimântător.
Poliţistul era convins că regina 103 era acolo, printre
locuitorii acelui furnicar SF. Cum să o găsească pe acea
sexuată şi să o ducă la tribunal? Acul în carul cu fân.
Chibritul şi magnetul. Descoperirea metodei.
Maximilian scoase din buzunarul hainei o linguriţă şi
o mică fiolă.
Ca să găseşti o regină a furnicilor era de ajuns să
1351
urmăreşti traseul ouălor şi să ajungi la sursă. Or aici nu se
vedeau ouă. Poate că regina 103 era sterilă!
Atunci îşi aminti că procurorul spusese că acea
sexuată avea un semn galben pe frunte. Foarte bine, dar
toate acele case puteau să ascundă sute de furnici cu
semne galbene pe frunte. Trebuia deci să le scoată ca să le
adune într-un loc deschis unde nu se afla acoperiş care să
le ascundă.
Urcă, scotoci şi găsi un bidon cu petrol.
Când sunt cuprinşi de panică, oamenii îşi dezvăluie
totdeauna secretele. Maximilian ştia că la primele efluvii
ale veninului negru, furnicile se vor grăbi să-şi salveze
regina. Oricât de degenerate ar fi fost acele insecte iniţiate
în secretele oamenilor, trebuia să fi păstrat în ele nevoia de
a salva regina.
Vărsă petrolul începând din colţul drept cel mai
ridicat. Lichidul negru, vâscos şi puternic mirositor, curse
încet, coborând pe străzi, înecând casele, inundând
grădinile şi uzinele. Un val seismic negru se abătu peste
oraş.
Se stârni panică. Furnicile ţâşniră afară din case ca să
sară în maşini şi să ajungă cât mai repede pe autostrăzi.
Dar autostrăzile erau deja năclăite.
Canalul nu era nici el într-o stare mai bună, apa lui
limpede devenise uleioasă şi închisă la culoare şi roţile
mari ale ambarcaţiunilor se împotmoleau.
Furnicile păreau surprinse că Degetele, care le
ajutaseră atât de mult, permit acum o astfel de catastrofă.
Aveai impresia că se aşteptau la o intervenţie rapidă a
cerului ca să le salveze, dar singura intervenţie fu cea a
unei linguriţe de inox care patrula deasupra mareei negre.
Maximilian scotocea străzile oraşului. Deodată
remarcă agitaţie în jurul unui imobil mai înalt decât
celelalte.
1352
 Comisarul îşi apropie lupa. Acum era sigur că regina
îşi va face apariţia. Şi, într-adevăr, nişte furnici ţâşniră
afară, ducând o altă furnică cu un semn galben pe frunte.
Regina 103. Poliţistul pusese mâna pe ea!
Profitând de efectul de surpriză şi de circulaţia
blocată, băgă linguriţa şi o prinse pe suverană. Apoi o
aruncă într-un plic de plastic pe care îl lipi la gură. După
care goli tot bidonul de petrol peste Mirmecopolis. înainte
de a muri, furnicile din oraşul modern îşi ziseră că
greşiseră crezând că alianţa între furnici şi Degete era
posibilă.

217. ENCICLOPEDIE

1 + 1 = 3; 1 + 1=3 poate să fie deviza grupului

nostru utopic. Asta înseamnă că unirea talentelor
depăşeşte simpla lor adunare. Asta înseamnă că
fuziunea principiilor masculin şi feminin, mic şi mare,
sus şi jos, care guvernează universul, dă naştere la ceva
diferit de unul sau de altul care le depăşeşte.
1 + 1 = 3.
Întreg conceptul de credinţă din copiii noştri care
sunt neapărat mai buni decât noi este exprimat în
această ecuaţie. Deci credinţă în viitorul omenirii.
Omul de mâine.
Dar 1 + 1 = 3 mai exprimă şi întreg conceptul că
colectivitatea şi coeziunea socială sunt cele mai bune
mijloace de a sublima statutul nostru de animal.
Acestea fiind zise, 1 + 1=3 poate să stingherească
mulţi oameni care vor spune că acest principiu filozofic
este nul deoarece e fals matematic. Voi fi deci obligat
să vă dovedesc că este adevărat matematic. Căci nu
sunt la primul meu paradox. Vă voi distruge
certitudinile din mormântul meu. Vă voi dovedi că ceea
1353
ce consideraţi a fi adevărul, nu este decât un adevăr
printre atâtea altele. Să vedem.
Să luăm ecuaţia (a + b) * (a - b) = a2 - ab + ba - b2.
La dreapta - ab şi +ba se anulează, şi avem:(a + b) *
(a - b) = a2 - b2.
Dacă împărţim ambii termeni la (a - b), obţinem: ((a
+ b)x(a-b))/(a-b) = (a2-b2 )/(a-b)
Simplificăm termenul din stânga: (a+b)=(a2-b2 )/(a-
b)
Dacă punem a = b = 1, obţinem: 1+1=(l-l)/(1-1)
Când avem acelaşi termen în partea de sus şi în
partea de jos a unei diviziuni, aceasta = 1. Deci ecuaţia
devine: 2 = 1 şi, dacă adăugăm 1 în ambele părţi,
obţinem: 3 = 2, deci, dacă înlocuiesc 2 cu un 1 + 1
obţin... 3=1 + 1.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

218. STRATEGIE MIRMECEEANĂ

Trei bătăi de ciocan. Pentru prima dată în istoria

oamenilor o regină furnică urma să depună mărturie.
Pentru ca publicul să nu piardă nimic din spectacol,
camere de luat vederi cu micro-obiectiv aveau s-o filmeze
pe acuzată a cărei imagine era apoi proiectată în direct pe
ecranul alb instalat deasupra boxei acuzaţilor
- Linişte. Învinuita să fie adusă în faţa aparatului.
Cu o pensetă fină cu capetele protejate de muşchi, un
poliţist aşeză furnica cu semn galben pe frunte în
eprubetă. Deasupra se aflau cele două antene din plastic
legate la aparat.
Interogatoriul începu imediat.
1354
 - Te numeşti 103 şi eşti regina furnicilor roşii?
Furnica se aplecă peste antenele receptoare. Părea
perfect familiarizată cu acel instrument. Îşi mişcă antenele
şi emise un mesaj, imediat decriptat şi tradus de vocea
sintetică a maşinii.
Nu sunt regină, sunt prinţesă. Prinţesa 103.
Preşedintele tuşi uşor, deranjat că greşise. Ordonă
grefierului să modifice în procesul verbal al audierii
denumirea acuzatei. Foarte impresionat totuşi, spuse cu
mare grijă:
- Alt... Alteţa voastră 103... vrea să răspundă la
întrebările noastre?
Foială ironică în rândul asistenţei. Dar cum să te
adresezi unei regine, fie ea şi furnică, dacă vrei să respecţi
protocolul?
- De ce aţi ordonat trupelor voastre să omoare trei
poliţişti aflaţi în exerciţiul funcţiunii? întrebă mai direct
magistratul.
Arthur interveni ca să ceară folosirea unor termeni mai
simpli, mai uşor de înţeles pentru o furnică şi îl sfătui pe
preşedinte să renunţe la vocabularul uzual al justiţiei.
- Bine. De ce voi, Alteţă, aţi ucis oameni?
Arthur semnală faptul că limbajul tip "negru mic" nu
se potrivea nici el furnicilor. Puteai rămâne simplu fără să
renunţi la exprimarea normală.
Judecătorul, care nu ştia cum să se mai exprime, zise:
- De ce aţi ucis oameni? Furnica emise:
Înainte de a continua această dezbatere, zăresc aici
camere de luat vederi care mă filmează. Voi mă vedeţi mai
mare, dar eu nu vă văd deloc.
Arthur confirmă faptul că 103 era obişnuită să
folosească televizorul în timpul conversaţiilor ei cu oamenii
şi, pentru respectarea echităţii, după o scurtă discuţie cu
asesorii, preşedintele acceptă să pună la dispoziţia acuzatei
1355
unul dintre receptoarele miniaturale confiscate din
piramidă.
Prinţesa 103 se aplecă asupra televizorului pus în faţa
eprubetei Văzu faţa interlocutorului ei judecător şi remarcă
faptul că era un Deget în vârstă. Constatase deja faptul că
Degetele cu păr alb depăşiseră în general trei sferturi din
existenţă. În general, la Degete, persoanele în vârstă sunt
trecute pe linie moartă. Se întrebă dacă chiar era obligată
să dea socoteală acelui Deget bătrân deghizat într-o ţinută
neagră şi roşie. Apoi, văzând că nimeni nu contesta
autoritatea personajului, îşi îndreptă antenele spre
receptorul feromonic.
Am văzut procese în filmele de la televizor. În mod
normal, martorii sunt puşi să jure pe Biblie.
- Ai văzut prea multe filme americane, replică
preşedintele care era obişnuit cu acest gen de dispreţ la
învinuiţi dar totdeauna era agasat din cauza asta. Aici nu
se jură pe Biblie.
Apoi îi explică cu răbdare:
- În Franţa există separarea Bisericii de Stat de mai
bine de un secol. Se jură pe onoare, nu pe Biblie, care, în
ţara noastră, nu este o carte sfântă pentru toată lumea.
Prinţesa 103 înţelegea. Şi aici erau deişti şi nedeişti şi
incompatibilităţi între ei. Totuşi i-ar fi plăcut chestia cu
Biblia... Dar, pentru că ăsta era obiceiul la Fontainebleau,
se resemnă.
Jur să spun adevărul, doar adevărul şi numai
adevărul.
Imaginea furnicii ridicate pe cele patru picioare din
spate, cu un picior din faţă aşezat pe peretele de sticlă din
faţa ei era impresionantă. Aparatele foto se declanşară cu
violenţă. Evident, ţinând să rămână fidelă obiceiurilor
Degetelor, pe care le studiase atâta timp, 103 marcase un
punct. De fapt, un proverb spunea: "Când eşti la Degete,
1356
poartă-te ca Degetele".
Aprozii îi împrăştiară pe fotografi. Toate persoanele
prezente în sală erau acum conştiente că asistau la un
moment istoric.
Preşedintele se simţi depăşit de situaţie, dar se strădui
să nu lase să se vadă.
- Repet întrebarea. Alteţa Voastră, de; ce aţi ordonat
trupelor voastre să omoare poliţiştii?
Furnica răspunse:
N-am ordonat nimic. Noţiunea de "ordin" nu există la
furnici. Fiecare acţionează cum i se pare mai bine, când i
se pare mai bine.
- Dar trupele voastre au atacat nişte oameni! Nu negaţi
asta! Nu am trupe. După câte am putut să văd, Degetele s-
au aflat în mijlocul mulţimii noastre. Numai mergând,
probabil că au ucis mai mult de trei mii dintre ai noştri. Vă
purtaţi foarte nedelicat cu noi. Nu vă uitaţi niciodată unde
vă aşezaţi extremităţile.
- Dar nu aveaţi ce căuta pe acea colină! exclamă
procurorul.
Computerul îi transmise fraza. Pădurea este deschisă
tuturor, după câte ştiu. Venisem în vizită la nişte prieteni
Degete cu care începusem să leg relaţii diplomatice.
- Nişte prieteni "Degete"! Relaţii "diplomatice"! Dar
aceşti oameni nu reprezintă nimic. Nu dispun de nici o
autoritate oficială. Sunt doar nişte nebuni care s-au închis
într-o piramidă din pădure! se răsti procurorul.
Furnica explică cu răbdare:
Pe vremuri am încercat să stabilim relaţii oficiale cu
conducătorii oficiali ai lumii voastre, dar au refuzat să
dialogheze cu noi. Procurorul se apropie ca s-o ameninţe pe
furnică cu degetul.
- Adineauri ai cerut să depui jurământ pe Biblie. Ştii
măcar ce înseamnă pentru noi Biblia?
1357
 Biblia înseamnă cele zece porunci, emise furnica care
îşi amintea perfect de filmul lui Cecil B. De Miile cu
Charlton Heston, difuzat atât de des.
Arthur suspină uşurat. Puteai conta pe 103.
Ca şi preşedintele, procurorul se strădui să-şi ascundă
surprinderea şi continuă repede:
- Să admitem. Atunci înseamnă că ştii că printre
aceste zece porunci este una care spune: "Să nu ucizi".
Arthur zâmbi în sinea lui. Procurorul nu era conştient
în ce dezbatere se băga.
Dar voi înşivă aţi făcut din asasinarea vitelor şi
găinilor o adevărată industrie. Şi nu mai vorbesc de coride
unde transformaţi moartea unei vaci într-un spectacol.
Procurorul se enervă:
- A ucide în sens biblic, nu înseamnă "a nu ucide
animale", ci "a nu ucide oameni".
Prinţesa 103 nu se tulbură.
De ce viaţa Degetelor ar fi mai preţioasă decât cea a
găinilor, a vitelor sau a furnicilor?
Preşedintele suspină. În procesul ăsta era imposibil să
menţii dezbaterile numai la fapte, tot timpul se aluneca în
dezbateri filozofice.
Procurorul era enervat la culme. Se adresă juraţilor şi
arătă ecranul pe care apărea capul lui 103.
- Ochii globuloşi, mandibule negre, antene, ce urâtă e
o furnică! Nici chiar cei mai răi monştri din filmele noastre
fantastice sau SF n-au fost vreodată atât de hidoşi. Şi
aceste animale de o mie de ori mai urâte şi de o mie de ori
mai respingătoare ar vrea să ne dea nouă lecţii?
Răspunsul nu se lăsă aşteptat:
Dar tu te crezi frumos? Cu cele câteva fire de păr de pe
cap, pielea palidă şi găurile nasului în mijlocul feţei?
Asistenţa izbucni în râs în timp ce respectiva piele
palidă devenea stacojie.
1358
 - Se descurcă ca o mare campioană, şopti Zoe la
urechea lui David.
- Totdeauna am spus că 103 e de neînlocuit, murmură
Arthur, foarte emoţionat de comportamentul elevei sale.
Procurorul îşi regăsi răsuflarea şi reveni la atac, şi mai
furibund:
- Pe lume nu e numai frumuseţea, zise el în microfonul
aparatului, ci şi inteligenţa. Inteligenţa este proprie omului.
Viaţa furnicilor nu este importantă pentru că furnicile nu
sunt inteligente.
- Au forma lor de inteligenţă, răspunse Julie.
Procurorul jubila. Căzuseră în capcană.
- În acest caz, dovediţi-mi că furnicile sunt inteligente!
Replica lui 103 răsună cu putere în sală: Dovedeşte-mi
că omul este inteligent.
Sala era acum în fierbere. Fiecare era de partea cuiva,
fiecare îşi dădea cu părerea. Juraţilor le era din ce în ce
mai greu să-şi păstreze calmul şi preşedintele bătea mereu
cu ciocanul în masă.
- Pentru că asta e situaţia, deoarece se pare că această
audiere nu mai poate continua în linişte, audierea se
amână. Dezbaterile se reiau mâine dimineaţă la orele zece.
Seara, la radio ca şi la televiziune, comentatorii o
considerau în avantaj pe Prinţesa 103.
De furie, Maximilian dădu cu pumnul în perete.

219. FEROMON MEMORIE: LOGICA DEGETELOR

LOGICA:

Logica este un concept al Degetelor foarte original.

Evenimentele logice sunt evenimentele care se
înlănţuie în mod acceptabil pentru societatea Degetelor.
Exemplu. Pentru un Deget este logic ca unii cetăţeni
din acelaşi oraş plin de mâncare să moară de foame fără ca
1359
cineva să-i ajute.
In schimb, nu e logic să opreşti hrana celor care sunt
bolnavi din exces de hrană.
Pentru Degete e logic să pui hrană bună la gunoi, fără
ca măcar să fie stricată.
În schimb, nu e logic ca această hrană să fie
redistribuită celor care ar putea să fie interesaţi de
consumarea ei. De altfel, ca să fie siguri că nimeni nu se
atinge de gunoiul lor, Degetele îl ard.

220. TEAMA

Curtea părăseşte sala. Un poliţist prinde de braţ un

asesor. Avea în mână eprubeta în care se afla Prinţesa 103.
- Şi cu această acuzată ce facem? Nu pot s-o duc
înapoi la închisoare cu duba, împreună cu oamenii.
Asesorul ridică ochii la cer.
- Pune-o cu celelalte furnici, răspunse el la întâmplare.
Oricum, e uşor de recunoscut după semnul galben.
Poliţistul deschide capacul acvariului, răstoarnă
eprubeta şi 103 cade din cer în mijlocul tovarăşelor ei de
captivitate.
Furnicile prizoniere fură foarte mulţumite să-şi vadă
din nou eroina. S-au lins, şi-au făcut trofalaxii apoi se
adunară ca să dialogheze.
Printre cele închise acolo se aflau 10 şi 5. Ele explicară
că, văzând că Degetele le puneau în saci, se grăbiseră să
urce înăuntru pentru că îşi închipuiseră că era o invitaţie
de a veni în lumea lor.
Oricum, sunt hotărâţi să ne omoare, orice am face,
zise o furnică care îşi pierduse două picioare din spate
când poliţiştii le vârâseră fără menajamente în nişte saci
mari.
Păcat. Cel puţin o dată am putut să prezentăm, în
1360
dimensiunea lor, argumentele pentru apărarea modului
nostru de viaţă, spune Prinţesa 103.
Dintr-un colţ, o furnică mică se apropie de ele.
Prinţul 24.
Prin urmare, furnica veşnic rătăcită se rătăcise de data
asta în direcţia bună. Uitând condiţiile dure care
permiseseră această întâlnire, Prinţesa 103 se lipi de
Prinţul 24.
Ce plăcută era regăsirea! 103 înţelesese deja arta,
acum începea să descopere vag ce însemna dragostea.
Dragostea e atunci când iubeşti pe cineva şi îl pierzi.
Şi pe urmă îl regăseşti, îşi zice ea.
Prinţul 24 se aşeză lângă 103. Doreşte o CA.

221. INTELIGENŢĂ

Preşedintele loveşte cu ciocanul în masă.

- Cerem probe obiective ale inteligenţei lor.
- Sunt în stare să-şi rezolve toate problemele,
răspunse Julie. Procurorul dă din umeri.
- Nu cunosc nici măcar jumătate din tehnologiile
noastre. Nu cunosc nici măcar focul.
Pentru această şedinţă, fusese construită o mică
estradă de plexiglas cu televizorul şi antenele direct în
acvariu.
Prinţesa 103 se ridică pe cele patru picioare din spate
ca să se fac bine înţeleasă. Emite o frază destul de lungă.
Computerul o descifrează.
Pe vremuri, furnicile au descoperit focul şi l-au utilizat
în războaiele dintre ele. Dar într-o zi, ele nu au reuşit să
stăpânească un incendiu care a luat amploare şi a distrus
tot. Atunci insectele au luat hotărârea de comun acord să
nu se mai atingă de foc şi să-i excludă pe cei care ar folosi
această armă prea devastatoare...
1361
 - Ah, vedeţi! Prea proaste ca să controleze focul, zise
cu ironie procurorul.
Dar computerul nu terminase de transmis mesajul.
În timpul marşului meu pacifist în direcţia lumii
voastre, am explicat surorilor mele că, folosit cum se
cuvine, focul poate să deschidă o nouă cale de progres
tehnologic.
- Asta nu dovedeşte că sunteţi inteligente, doar că
aveţi ocazia să imitaţi inteligenţa noastră.
Furnica păru că se enervează brusc. Antenele ei au
început să se agite.
DAR, LA URMA URMELOR, CE DOVEDEŞTE CĂ VOI,
DEGETELE, SUNTEŢI INTELIGENTE?
Rumoare în sală. Câteva râsete reţinute. Furnica părea
că mitraliază acum cu feromoni.
Am înţeles foarte bine că, pentru voi, criteriul care vă
face să decretaţi că un animal este inteligent e... să vă
semene!
Nimeni nu se mai uita la acvariu. Toţi ochii erau
îndreptaţi spre ecran şi cameramanul o încadră ca pe o
persoană, în prim-plan.
Pentru noi, voi sunteţi proşti şi noi inteligente. Ar
trebui să se recurgă la o a treia specie, nici Deget şi nici
furnică, ca să ne departajeze obiectiv.
Toată lumea era conştientă, inclusiv curtea, că
problema era crucială. Dacă furnicile erau inteligente, erau
răspunzătoare de faptele lor. Dacă nu, erau iresponsabile
ca un bolnav mintal sau oricare alt minor.
- Cum să dovedeşti inteligenţa sau lipsa de inteligenţă
a furnicilor? se întrebă cu glas tare preşedintele netezindu-
şi barba.
Şi cum să dovedeşti inteligenţa sau lipsa de inteligenţă
a Degetelor - completă furnica cu aceeaşi siguranţă.
- În această împrejurare, e important să definim ce
1362
specie e mai inteligentă faţă de cealaltă, replică un asesor.
O curte de judecată seamănă mai mult sau mai puţin
cu un teatru. Din noaptea timpurilor, justiţia a fost
concepută ca un spectacol, dar niciodată judecătorul nu
avusese atât de puternic impresia că era un regizor. El era
cel care trebuia să ritmeze bine intervenţiile pentru ca
publicul să nu se plictisească, el trebuia să distribuie bine
rolul martorilor, acuzaţilor şi juraţilor.
Fapt rar, un jurat ridică mâna.
- Dacă îmi daţi voie... Sunt mare amator de jocuri de
gândire, zise agentul poştal ieşit la pensie. Şah, cuvinte
încrucişate, enigmistică, bridge etc... Părerea mea este că
cel mai bun mod de a departaja două minţi ca să vezi care
e mai subtilă, este de a le confrunta într-un joc, un fel de
turnir al inteligenţelor.
Preşedintele îşi aduse aminte că în Evul Mediu, justiţia
depindea de o astfel de înfruntare. Părţile se înarmau şi se
băteau pe viaţă şi pe moarte, lăsându-l pe Dumnezeu să
decidă învingătorul. Totul era mai simplu, supravieţuitorul
avea dreptate. Judecătorii nu se temeau nici că vor greşi şi
nu aveau nici remuşcări.
Evident, în situaţia de faţă nu se putea organiza un
duel om-furnică.
Judecătorul preciză acest detaliu. Juratul insistă.
- Este destul să se inventeze o probă obiectivă faţă de
care o furnică să aibă tot atâtea şanse de reuşită ca şi
omul, zise el.
Ideea înfierbântă asistenţa. Judecătorul întrebă:
- Şi la ce gen de probă vă gândiţi?

222. ENCICLOPEDIE

STRATEGIA CALULUI: În 1904, comunitatea

ştiinţifică internaţională era în fierbere. Se credea că se
1363
descoperise în sfârşit "un animal la fel de inteligent ca
omul". Animalul respectiv era un cal de opt ani, educat
de un savant austriac, profesorul von Osten. Spre
marea surprindere a tuturor celor care îl vizitau, Hans,
calul, părea să fi înţeles perfect matematica modernă.
Dădea răspunsuri exacte la ecuaţiile care i se
propuneau, dar mai ştia să indice cu precizie şi cât e
ceasul, să recunoască în fotografii oamenii care îi
fuseseră prezentaţi cu câteva zile mai înainte şi să
rezolve probleme de logică.
Hans arăta obiectele cu vârful copitei şi comunica
cifrele bătând în pământ. Literele erau bătute una câte
una ca să formeze cuvinte. O bătaie pentru "a", două
pentru "b", trei pentru "c" şi aşa mai departe.
Hans a fost supus la tot felul de experienţe şi calul
şi-a dovedit permanent calităţile. Zoologi, biologi,
fizicieni şi, în cele din urmă, psihologi şi psihiatri au
venit din lumea întreagă ca să-l vadă pe Hans. Veneau
sceptici şi plecau foarte tulburaţi. Nu înţelegeau în ce
consta manipularea şi sfârşeau prin a admite că acel
animal era într-adevăr "inteligent".
La 12 septembrie 1904, un grup de treisprezece
experţi a publicat un raport care respingea orice
posibilitate de înşelătorie. Cazul a făcut mare vâlvă în
epocă şi lumea ştiinţifică începea să se obişnuiască cu
ideea că acel cal era cu adevărat la fel de inteligent ca
un om.
Oskar Pfungst, unul dintre asistenţii lui von Osten,
a înţeles în sfârşit misterul. El a remarcat că Hans
greşea răspunsurile de fiecare dată când soluţia
problemei care se prezenta era necunoscută de
persoanele prezente. La fel, greşea de fiecare dată când
i se acopereau ochii şi nu putea să vadă asistenţa.
Singura explicaţie era deci că Hans era un animal
1364
extrem de atent care, în timp ce bătea din copită,
percepea schimbările de atitudine ale oamenilor din
jur. Simţea excitarea lor când se apropia de soluţia
corectă.
Concentrarea lui era motivată de speranţa unei
recompense alimentare.
Când misterul a fost descoperit, comunitatea
ştiinţifică a fost atât de vexată că fusese atât de uşor
înşelată încât a căzut într-un scepticism sistematic în
faţa oricărei experienţe legate de inteligenţa animală.
În multe universităţi se mai aminteşte şi acum de cazul
calului Hans ca de un exemplu caricatural de
înşelăciune ştiinţifică. Totuşi, bietul Hans nu a meritat
nici atâta glorie şi nici atâta oprobriu. La urma
urmelor, acel cal ştia să decodifice atitudinile
oamenilor astfel încât să poată fi considerat temporar
drept egalul omului.
Dar poate că unul dintre motivele urii atât de mari
faţă de Hans este şi mai profund. E foarte neplăcut
pentru specia umană să se ştie "transparentă" pentru
un animal.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

223. Întâlnire pe trepte

Juratul specialist în jocuri de gândire se oferi să

elaboreze un test pe care, după consultări, curtea şi
apărarea îl considerară acceptabil.
Acum trebuia să fie numit un reprezentat al speciei
umane şi altul din partea furnicilor pentru această
competiţie.
1365
 Procurorul îl propuse pe comisarul Maximilian Linart,
iar Julie pe 103. Preşedintele îi recuză din oficiu pe
amândoi. Linart, care preda la şcoala de poliţie şi era un
poliţist reputat, era departe de a fi un om reprezentativ
pentru specia lui. La fel şi 103, după toate filmele pe care
le văzuse la televiziunea oamenilor, nu mai era deloc o
furnică banală.
Magistratul considera indispensabil ca cei doi
concurenţi să fie aleşi la întâmplare din rândul populaţiei
lor. Judecătorul era conştient că inventa o jurisprudenţă în
materie şi îşi lua rolul foarte în serios.
Un poliţist şi un aprod fură trimişi în stradă cu
sarcina de a aduce primul om întâlnit în cale cu un aspect
convenabil. Acesta a oprit un om de vreo patruzeci de ani,
cu părul negru, cu o mustaţă mică, divorţat şi cu doi copii.
I-au explicat ce se aştepta de la el.
Omul fu cuprins de trac la gândul că va deveni
campionul speciei umane şi se temea că va fi ridicol.
Poliţistul se întreba dacă nu cumva va trebui să recurgă la
forţă ca să-l aducă în faţa curţii, dar aprodul a avut buna
idee să-i spună cobaiului că în acea seară va apărea la
televizor. La gândul că îşi va impresiona vecinii, individul
nu a mai ezitat şi i-a urmat.
Furnicii aduse din grădina tribunalului, de aceeaşi
echipă, nu i-a cerut nimeni părerea. Puseră mâna pe prima
zărită, o insectă de 3,2 mg, lungă de 1,8 cm, cu mandibule
mici şi chitina neagră. Se convinseră că avea toate
membrele intacte şi antenele i se agitară când o aşezară pe
o foaie de hârtie.
Materialul de măsurare a inteligenţei inventat de jurat
era deja instalat în sala de judecată. Era vorba de
douăsprezece bucăţi de lemn care trebuiau îmbinate ca să
formeze un promontoriu permiţând să se atingă o pară
electrică roşie suspendată deasupra lor.
1366
 Primul dintre cei doi competitori care o va atinge va
declanşa o sonerie electrică şi va fi declarat învingător.
Bucăţile de lemn erau perfect asemănătoare pentru
ambii concurenţi, diferită fiind numai mărimea. Odată
montat, eşafodajul uman se ridica până la trei metri, iar cel
al furnicilor, la trei centimetri. Ca furnica să fie interesată
la această treabă, juratul unse întrerupătorul roşu cu
miere. Existau camere de luat vederi în faţa fiecărui
concurent şi preşedintele dădu startul.
Omul, familiarizat din cea mai fragedă copilărie cu
jocul de construcţie, a început imediat să îngrămădească
metodic bucăţile de lemn, uşurat că i se propusese un test
atât de simplu.
Furnica se rotea însă în cerc, cuprinsă de panică
pentru că se afla într-un loc străin, cu atâtea mirosuri şi
lumină, departe de reperele ei obişnuite. Se plasă sub pară,
adulmecă aroma dulce a mierii şi fu imediat tentată. Se
ridică pe cele patru picioare din spate, încercând să apuce
para şi nu reuşi.
Procurorul îl lăsă pe aprod să apropie bucăţile de lemn
de insectă ca s-o facă mai bine să înţeleagă că trebuia să le
asambleze ca să ajungă la pară. Furnica se uită la bucăţile
de lemn şi, în râsul asistenţei, le atacă cu mandibulele ca
să le mănânce, căci erau uşor impregnate cu miros de
miere.
Furnica se agita, se menţinea sub para roşie dar nu
prezenta nici un comportament susceptibil de a-i permite
să ajungă la ea.
În schimb, încurajat de semenii lui, omul era pe
punctul de a-şi termina lucrarea în timp ce furnica nu
făcuse încă nimic, poate doar să îşi strice bucăţile de lemn
şi să revină mereu sub pară şi să încerce să ajungă la ea
ridicându-se pe picioarele din spate şi agitându-şi în aer
membrele din faţă. Clămpănea din mandibule dar nu
1367
reuşea să facă nimic.
Omul mai avea doar patru bucăţi de lemn de asamblat
când, foarte enervată, furnica părăsi brusc poziţia de sub
pară şi plecă. Nimeni nu se gândise să-i pună un perete.
Asistenţa era convinsă că furnica renunţase dar, spre
surprinderea tuturor, ea se întoarse, însoţită de o altă
furnică. Îi spuse ceva cu antenele iar cealaltă se plasă în
aşa fel încât să-i servească drept punct de sprijin.
Omul zări cu coada ochiului manevra şi acceleră
lucrul. Aproape că reuşise când, cu o secundă mai înainte,
soneria furnicii răsună prima,
În sală se declanşă tumultul. Unii huiduiau, alţii
aplaudau.
Procurorul luă cuvântul:
- Aţi văzut cu toţii. Furnica a trişat. A cerut ajutorul
unei complice, ceea ce dovedeşte că inteligenţa
mirmeceeană este colectivă, nu individuală. O furnică nu e
capabilă de nimic singură.
- Nu-i adevărat, îl contrazise Julie. Pur şi simplu,
furnicile au înţeles că în doi o problemă se rezolvă mult
mai uşor. De altfel aceasta e şi deviza revoluţiei noastre: 1
+ 1=3. Adunarea talentelor depăşeşte simpla lor sumă.
Procurorul rânji.
- 1 + 1 = 3 este o minciună matematică, un păcat
împotriva bunului simţ, o insultă adusă logicii. Dacă aceste
prostii se potrivesc furnicilor, cu atât mai bine pentru ele.
Noi, oamenii, nu avem încredere decât în ştiinţa pură, nu
în formulele lor esoterice.
Judecătorul lovi cu ciocanul în masă.
- Acest test nu este concludent. Trebuie imaginat altul
în care să fie implicaţi un singur om şi o singură furnică.
Magistratul îl convocă pe psihologul de pe lângă curtea
de judecată şi îi ceru să fabrice testul obiectiv şi
incontestabil cu pricina.
1368
 Apoi acordă un interviu în exclusivitate jurnalistei de
la principalul canal naţional.
- Ceea ce se întâmplă aici este foarte interesant, şi
cred că parizienii ar trebui să vină în număr mare la
Fontainebleau ca să asiste la audienţe şi să susţină cauza
oamenilor.

224. FEROMON ZOOLOGIC: OPINIE

Salivatoare: 10. OPINIE:

Degetele sunt din ce în ce mai puţin capabile să aibă o
opinie personală.
În timp ce toate animalele gândesc pentru ele însele şi
îşi fac o opinie faţă de ceea ce văd şi ceea ce le-a învăţat
experienţa, Degetele gândesc toate acelaşi lucru, adică iau
ca fiind a lor opinia emisă de prezentatorul jurnalului
televizat de la orele opt.
Asta poate fi numit spiritul lor colectiv.

225. SE VEDE DE DEPARTE

Psihologul se gândi îndelung. Îşi consultă colegii,

responsabilii rubricilor de jocuri din reviste şi inventatorii
de jocuri apărute în comerţ. Trebuia creată o regulă de joc
valabilă atât pentru oameni cât şi pentru furnici! Şi apoi,
ce joc ar fi dovedit în mod incontestabil inteligenţa?
Existau go, şah, dame. Dar cum să explici regulile
unei furnici. Ele aparţineau culturii umane precum mah-
jongul, pocherul sau şotronul. Ce-ar putea să joace
furnicile?
Psihologul se gândi la început la mikado. Furnicile
aveau probabil obiceiul să scoată crenguţele de care aveau
nevoie dintre alte crenguţe inutilizabile pentru ele. Dar a
fost nevoit să renunţe. Mikado era un joc de dexteritate, nu
1369
de inteligenţă. Ce joacă furnicile?
Jocul îi păru psihologului o specialitate umană.
Furnicile nu se joacă. Ele descoperă terenuri, se bat,
rânduiesc ouăle şi alimentele. Fiecare dintre gesturile lor
are o utilitate precisă.
Expertul deduse de aici că trebuia găsită o încercare
corespunzătoare unei situaţii practice, familiară tuturor
furnicilor. De exemplu explorarea unui drum necunoscut.
După multă chibzuinţă, psihologul a sugerat un test
care i se părea universal: o cursă într-un labirint. Orice
creatură închisă într-un loc pe care nu-l cunoaşte caută să
iasă de-acolo.
Omul va fi plasat într-un labirint pe măsura lui, iar
furnica într-un labirint după mărimea ei. Cele două
labirinturi vor fi dispuse exact în acelaşi fel, vor fi trasate
după acelaşi plan, dar la scări diferite. În felul acesta, cei
doi concurenţi aveau de înfruntat aceleaşi dificultăţi pentru
a găsi ieşirea.
Concurenţii au fost schimbaţi. S-a procedat ca prima
dată, poliţistul şi aprodul luând de pe stradă un student
blonduţ. Pentru a le reprezenta pe furnici, cei doi luară
prima furnică venită într-un ghiveci cu flori, aflat pe
fereastra portăresei de la tribunal.
Pentru a avea mai mult loc, labirintul pentru om cu
barierele lui metalice acoperite de hârtie, a fost instalat în
faţa tribunalului.
Pentru furnică s-a construit un labirint identic cu
pereţi de hârtie în interiorul unui mare acvariu
transparent, inaccesibil oricărei alte furnici provenită din
afară.
La ieşire, cei doi concurenţi trebuiau să declanşeze un
întrerupător electric.
Aprozii şi asesorii erau arbitrii de linie. Preşedintele
apucă cu fermitate cronometrul şi dădu startul. Omul
1370
porni imediat printre palisadele de hârtie şi un poliţist
dădu drumul furnicii în acvariu.
Omul mergea foarte repede. Furnica nu se mişca. Pe
un teren necunoscut, totdeauna să eviţi gesturile
precipitate, spunea o veche recomandare mirmeceeană.
Furnica începu prin a se spăla, alt consemn de bază.
Pe un teritoriu necunoscut, îţi ascuţi simţurile.
Omul lua avans. Julie era foarte îngrijorată, la fel şi
oamenii din piramidă. Se uitau ţintă la ecranele care
arătau evoluţia cursei. 103, 24 şi prietenele lor, care
urmăreau competiţia la micul lor televizor, îşi ascundeau
cu greu anxietatea. Vrând să aleagă o furnică absolut la
întâmplare, poate că dăduseră peste o furnică redusă la
minte.
Haide, porneşte! strigă olfactiv Prinţul 24.
Dar furnica nu se mişca. Lent, cu prudenţă, începu în
sfârşit să adulmece solul în jurul picioarelor.
La rândul său, omul grăbit apucă pe un drum greşit şi
ajunse într-o fundătură. O porni la fugă în sens invers căci,
neştiind că furnica încă nu se hotărâse să pornească, se
temea să piardă timp.
Furnica făcu câţiva paşi, se învârti în cerc apoi, brusc,
îşi ridică antenele.
Furnicile spectatoare ştiau ce înseamnă asta.
Julie, care urmărea întrecerea din boxa acuzaţilor, îl
strânse de braţ pe David.
- Gata, a simţit mirosul de miere!
Furnica porni drept înainte în direcţia bună. Omul,
afară, descoperise şi el drumul cel bun. Pe ecrane, amândoi
păreau că înaintează cu aceeaşi viteză.
- În sfârşit, şansele par egale, constată judecătorul,
preocupat de menţinerea suspansului ca să satisfacă
mass-media.
Din întâmplare, omul şi furnica luau aceleaşi viraje
1371
aproape simultan.
- Pariez pe om! exclamă grefierul.
- Eu pe furnică! zise primul asesor.
Cei doi concurenţi evoluau aproape paralel.
La un moment dat, furnica porni spre o fundătură şi
antenele furnicilor din acvariu fremătară.
Nu, nu, nu pe acolo! strigară ele din toţi feromonii.
Dar mesajele lor olfactive nu putea să circule liber în
spaţiu. Erau blocate de tavanul de plexiglas.
-Nu, nu, nu pe-acolo! strigară la fel de zadarnic Julie
şi prietenii ei.
Omul se îndreptă şi el spre o fundătură şi, de data
asta, asistenţa strigă:
- Nu, nu, nu pe-acolo!
Ce doi concurenţi se opriră, gândindu-se încotro s-o
apuce.
Omul înaintă în direcţia bună. Furnica apucă într-o
direcţie care nu ducea nicăieri. Apărătorii speciei umane se
simţeau liniştiţi. Concurentul lor mai avea încă două viraje
de făcut ca să ajungă la capăt. În acel moment, furioasă că
se învârte pe loc într-o fundătură, furnica avu o iniţiativă
neaşteptată.
Urcă pe peretele de hârtie.
Ghidată de mirosul mierii din apropiere, gonea drept
spre întrerupătorul roşu, sărind peste pereţi, ca într-o
cursă cu obstacole, În timp ce omul lua virajele în pas
alergător, furnica sări peste ultimul perete, se căţără pe
întrerupătorul roşu uns cu miere şi declanşă soneria.
Un strigăt de victorie răsună simultan în boxa
acuzaţilor şi în acvariul unde furnicile îşi atingeau antenele
de bucurie. Preşedintele ceru asistenţei să ia loc în sala de
judecată.
- A trişat! protestă procurorul apropiindu-se de masa
magistratului. A trişat ca şi cealaltă. Nu avea dreptul să
1372
urce pe pereţii labirintului!
- Maestre, vă rog să staţi jos, îi ceru preşedintele. Julie
se întoarse pe banca apărării.
- Bineînţeles că nu, zise ea, n-a trişat. S-a folosit de
modul ei original de a gândi. Trebuia să atingă un obiectiv,
şi l-a atins. A dovedit că e mai inteligentă adaptându-se
mai repede la problemă. Nici un moment nu s-a spus că e
interzisă escaladarea pereţilor.
- Atunci ar fi putut şi omul să facă asta, nu? întrebă
procurorul.
- Evident. A pierdut pentru că nu i-a trecut prin minte
că putea acţiona şi altfel în afară de a înainta drept pe
culoare. A fost incapabil să gândească altfel decât după
nişte reguli pe care şi le închipuia obligatorii dar care, în
realitate, nu fuseseră specificate niciodată. Această furnică
a câştigat pentru că a dat dovadă de mai multă inteligenţă
decât omul. Atâta tot. Trebuie să recunoaştem.

226. ENCICLOPEDIE

SINDROMUL BAMBI: A iubi este uneori la fel de

periculos ca a urî. În parcurile naturale din Europa şi
din America de Nord, vizitatorii întâlnesc deseori
căpriori. Aceste animale par izolate şi solitare chiar
dacă mama lor nu este departe. Înduioşaţi, fericiţi că se
pot apropia de un animal blând, vizitatorul e tentat să
mângâie animalul. Gestul nu are nimic agresiv,
dimpotrivă; blândeţea animalului provoacă această
mişcare de tandreţe din partea omului. Or, această
atingere constituie un gest mortal. În timpul primelor
săptămâni mama nu-şi recunoaşte puiul decât după
miros. Contactul cu omul, oricât de afectuos ar fi, va
impregna căpriorii cu efluvii umane. Aceste emanaţii
poluante, chiar infime, distrug actul de identitate
1373
olfactiv al căpriorului care va fi imediat abandonat de
toată familia. Nici o căprioară nu-l va mai accepta şi
căpriorul va fi în mod automat condamnat să moară de
foame. Această mângâiere asasină este numită
"sindromul Bambi" sau "sindromul Walt Disney".

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

227. SINGUR

Comisarul Maximilian Linart nu vru să vadă mai mult

şi se întoarse în grabă la el acasă. Îşi aruncă pălăria în
cuier, îşi scoase haina şi se închise la el în birou. Porni
jocul Evoluţia cu parametri deosebiţi. Voia să vadă la ce
putea să ajungă o civilizaţie de furnici beneficiind de
tehnologiile oamenilor.
Avansa în mare viteză, din ce în ce mai captivat.
În douăzeci de minute, Maximilian parcurse un
mileniu de civilizaţie a furnicilor bogată în cunoştinţe
umane. Rezultatul era şi mai terifiant decât îşi imaginase
poliţistul.
Nu putea să se comporte ca un simplu spectator. Era
decis să treacă la acţiune, cu orice preţ.
Se puse imediat pe treabă.

228. SOARE PARADOXAL

Profitând de un moment de calm înainte de reluarea

audierilor, Prinţesa 103 şi Prinţul 24 hotărăsc să încerce o
acuplare în acvariu. De la începutul audierii, intensitatea
reflectoarelor televiziunii fac să le clocotească hormonii
sexuali ca un soare de primăvară.
1374
 Această lumină, această căldură este totuşi foarte
excitantă pentru cele două sexuate.
Nu e simplu să te dedai unei acuplări într-un loc
închis dar, încurajată de toate furnicile prezente, Prinţesa
103 se avântă şi începe să deseneze cercuri între pereţii
închisorii de sticlă.
La rândul său, Prinţul 24 îşi ia zborul în urmărirea ei.
Evident, e mai puţin romantic decât zburând spre cer,
sub copaci, printre efluviile forestiere, dar cele două insecte
sunt convinse că, de acum înainte, totul s-a sfârşit pentru
ele. Dacă nu fac dragoste aici şi acum, niciodată nu vor şti
cum este.
Prinţul 24 zboară în spatele Prinţesei 103. Ea zboară
prea repede şi el nu reuşeşte s-o prindă din urmă. El e
obligat să-i ceară să zboare mai încet.
În sfârşit, ajunge deasupra ei, se agaţă bine de partea
din spate a corpului ei şi se arcuieşte ca să reuşească să se
împreuneze. Nu e uşor. Preocupată de acuplare, Prinţesa
103 uită să fie atentă la zbor şi se loveşte de un perete
transparent. Din cauza şocului, Prinţul 24 se desprinde şi
trebuie sa pornească din nou la cucerirea frumoasei sale.
Prinţesa 103 fusese amuzată de comportamentul nupţial al
Degetelor, dar în acel moment ar fi preferat să se comporte
ca ele şi să se rostogolească pe jos. E mai simplu decât să
încerci o joncţiune între două apendice minuscule, şi pe
deasupra în plin zbor.
La a treia tentativă, Prinţul 24, uşor obosit, reuşeşte în
sfârşit să se acupleze cu Prinţesa 103. Atunci se petrece în
ei ceva foarte nou, foarte intens. Cu atât mai intens cu cât
e vorba de două sexuate care şi-au obţinut sexul prin
mijloace artificiale.
Antenele lor se împreunează de parcă s-ar deda încă o
dată unei CA. Comuniunea dintre spirite se adaugă celei a
corpurilor.
1375
 Ca să nu se mai lovească din nou de peretele de sticlă,
prinţesa 103, care conduce zborul, face mici cercuri
concentrice în centrul închisorii lor, numai la câţiva
centimetri de tavanul de plexiglas plin de găuri.
Imaginile psihedelice devin mai clare. Sunt emise de
103, de ea care are încă în memorie marile scene romantice
din filmul Pe aripile vântului. În lumea mirmeceeană,
dragostea este legată doar de funcţia de reproducere.
Înainte de a fi văzut filmul Degetelor, 103 nu se gândise
niciodată să considere dragostea ca o emoţie deosebită,
independentă de funcţia procreatoare.
Jos, celelalte furnici le privesc cu admiraţie cum se
rotesc. Înţeleg că se petrece ceva diferit. 10 notează pe un
"feromon mitologic" tot ce-i inspiră acest moment de pură
poezie romantică.
Deodată, sus totul se complică. Prinţul 24 se simte
rău. Antenele lui se agită în mod ciudat. Inima îi bate din
ce în ce mai tare. Un imens val roşu de plăcere pură şi de
durere intensă îl acoperă ca un val seismic. Are impresia că
inima s-a stricat şi bate tare de tot.
Pan... pan, pan, pan, pan, pan... pan!
Pan, pan, pan!
Judecătorul bătu scurt de câteva ori cu ciocanul ca să
avertizeze asistenţa că se relua audierea.
- Doamnelor şi domnilor juraţi, vă rog să luaţi loc.
Preşedintele îi informă pe juraţi că furnicile, deoarece li se
recunoscuse inteligenţa, erau de acum înainte
răspunzătoare. Vor avea deci să stabilească soarta lui 103
şi a tovarăşelor ei.
- Nu înţeleg! exclamă Julie. Furnica a câştigat totuşi.
- Da, replică judecătorul, dar această victorie
dovedeşte că furnicile sunt inteligente, nu că sunt
nevinovate. Are cuvântul acuzarea.
- Am aici câteva probe care dovedesc, doamnelor şi
1376
domnilor din juriu, în ce măsură furnicile sunt inamicii
omului. Mai ales un articol despre invaziile furnicilor de foc
în Florida care ar trebui să-i edifice pe juraţi.
Arthur se ridică în picioare.
- Uitaţi să precizaţi cum au fost oprite aceste furnici de
foc. Prin intermediul unei alte specii de furnici: solenopsis
daugerri. Ea ştie să reproducă feromonii unei regine a
furnicilor de foc. Ea le înşeală astfel pe lucrătoarele care o
hrănesc în timp ce propria lor regină moare. Morala: omul
e de ajuns să se alieze cu unele furnici prietene ca să vină
de hac altor specii de furnici duşmane...
Procurorul îl întrerupse pe Arthur părăsindu-şi
scaunul ca să se aşeze în faţa juraţilor.
- Nu dezvăluindu-ne secretele insectelor ne vom
debarasa de ele. Dimpotrivă, trebuie să eliminăm cât mai
repede aceste furnici deja prea informate mai înainte să
poată transmite ceea ce ştiu întregii specii.
Extazul din acvariu continuă. Cuplul mirmeceean se
roteşte din ce în ce mai repede, prinşi parcă într-un vârtej
infernal. Inima Prinţului 24 bate din ce în ce mai haotic.
Pan, pan... pan... pan, pan, pan... pan... Culoarea valului
roşu de plăcere se modifică pe măsură ce creşte. Devine
mov, violet, apoi negru.
Judecătorul cere procurorului să conchidă şi să-şi
anunţe cererile.
- Pentru conjuraţii de la liceu, cer condamnarea la
şase luni închisoare, pentru distrugere de materiale
educative şi tulburarea liniştii publice. Pentru conjuraţii
din piramidă cer, pentru complicitatea la crimă, o
condamnare la şase ani închisoare. Pentru Prinţesa 103 şi
complicele ei, pentru insurecţie şi asasinarea poliţiştilor,
cer... condamnarea la moarte.
Publicul se manifestă imediat. Judecătorul lovea cu
ciocanul aproape fără să gândească.
1377
 - Îmi permit să amintesc colegului meu care reprezintă
acuzarea că pedeapsa cu moartea a fost abolită de mult
timp în ţara noastră, zise el cu un ton doct.
- Pentru oameni, domnule preşedinte, pentru oameni.
Am căutat cu mare atenţie. Nimic în codul nostru penal nu
interzice pedeapsa cu moartea pentru animale. Câinii care
muşcă copiii sunt injectaţi cu otravă. Vulpile care transmit
turbarea sunt împuşcate. De altfel, cine dintre noi se poate
lăuda că nu a omorât niciodată o furnică?
Chiar şi cei care nu-l aprobau erau obligaţi să admită
că acuzatorul public avea dreptate. Cine nu omorâse
furnici chiar fără să vrea?
- Decretând pedeapsa cu moartea pentru Prinţesa 103
şi semenele ei, nu putem decât să îndeplinim un act de
civism şi de legitimă apărare, reluă procurorul.
Documentele confiscate din piramidă atestă faptul că
lansaseră o mare cruciadă împotriva noastră. Să ştie
natura că speciile care vor să dăuneze omului sfârşesc prin
a plăti cu viaţa.
Prinţul 24 îşi îndreaptă antenele. Prinţesa 103 îl simte,
îl vede, dar propria ei plăcere e atât de lungă şi atât de
mare încât nu reuşeşte să se preocupe de partenerul ei.
Dacă el e copleşit de un val roşu care se transformă în
negru, ea este invadată de un val roşu care se transformă
în portocaliu apoi se luminează din ce în ce mai mult până
când capătă o nuanţă mai galbenă şi mai caldă. Acum nu
mai e prinţesă, e regină.
Prinţul 24 se simte din ce în ce mai rău.
Presiunea creşte. Inima i s-a oprit.
Presiunea creşte. Se desprinde brusc de 103, încearcă
să bată din aripi ca să-şi încetinească căderea şi...
Preşedintele dă cuvântul apărării.
Julie face apel la resursele tuturor neuronilor ei.
- Ceea ce se petrece aici nu este un proces. E mai mult
1378
decât atât. Este o ocazie unică care ni s-a oferit ca să
înţelegem un sistem de gândire ne-uman. Dacă nu reuşim
să pactizăm cu furnicile, aceste infraterestre, cum vom
putea spera ca, într-o zi, să comunicăm cu extratereştrii?
În aer răsună un mie pocnet. Presiunea era prea
puternică, plăcerea prea intensă. Imediat ce-şi proiectase
garneţii în femelă, prinţul explodase de plăcere. Bucăţile de
chitină se împrăştie în toate direcţiile şi cad ca bucăţile
unui avion care face explozie în aer.
Julie avea impresia că, după ce citise atât de mult
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, acum
Edmond Wells vorbea uneori prin vocea ei.
- Furnicile se pot dovedi o trambulină pentru evoluţia
noastră. Decât să încercăm să le distrugem, mai bine să ne
folosim de ele. Suntem complementari. Controlăm lumea la
înălţimea de un metru, ele la înălţimea de un centimetru.
Arthur a demonstrat că, cu ajutorul mandibulelor, fabrică
obiecte de dimensiunile lor pe care nici cei mai abili dintre
ceasornicari nu le-ar putea reproduce. De ce să ne lipsim
de nişte aliaţi atât de preţioşi?
Regina 103 mai zboară puţin, apoi aterizează brusc în
receptorul feromonal.
Un mic zgomot răsună din difuzoarele aparatului, dar
dezbaterile fiind în toi, nimeni din sala de judecată nu
acordă vreo atenţie.
Julie continuă:
- Nu se poate să ne condamnaţi pentru că am dorit să
ameliorăm statutul speciei noastre. Nu se poate să omorâm
furnicile.
Căzând, regina îşi pierde aripile.
Moartea prinţului şi pierderea aripilor constituie preţul
regalităţii mirmeceene.
- Achitându-ne însă şi eliberând aceste insecte
nevinovate, veţi arăta că drumul pe care am început să-l
1379
explorăm merită toată atenţia posibilă. Furnicile, fie că
vrem sau nu, sunt...
Rămase cu gura deschisă. Fraza rămase neterminată.

229. ENCICLOPEDIE

PUTEREA CIFRELOR: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
După forma lor, cifrele ne istorisesc evoluţia vieţii.
Tot ce e curb indică dragostea. Tot ce e linie dreaptă
indică ataşamentul. Tot ce e încrucişare indică
încercările prin care treci. Să le examinăm.
0: este golul. Oul originar închis.
1: este stadiul mineral. E doar o linie. E starea de
nemişcare. E începutul. A fi, doar a fi, aici şi acum, fără
a gândi. E primul nivel a conştiinţei. Acolo e ceva care
nu gândeşte.
2: este stadiul vegetal. Partea inferioară e formată
dintr-o linie, vegetalul este deci ataşat pământului.
Vegetalul nu-şi poate mişca piciorul, e sclavul solului,
dar e dotat cu o curbă în partea de sus. Vegetalul
iubeşte cerul şi lumina, şi pentru ele se face frumoasă
floarea în partea ei superioară.
3: este stadiul animal. Nu mai există linie.
Animalul, desprins de pământ, se poate mişca. Are
două rotunduri; iubeşte în partea de sus şi în partea de
jos. Animalul reacţionează ca sclav al sentimentelor
sale. Iubeşte, nu iubeşte. Egoismul este principala lui
calitate. Animalul este prădător şi pradă. Îi este teamă
în permanenţă. Dacă nu reacţionează în funcţie de
interesele sale directe, moare.
4: este stadiul uman. Este nivelul de deasupra
nivelelor mineral, vegetal şi animal. Se află la răscruce
de drumuri. Este prima cifră cu încrucişare. Dacă 4
reuşeşte propria schimbare, trece în lumea superioară.
1380
Iese din stadiul de sclav al sentimentelor prin liber
arbitru. Fie îşi realizează destinul, fie nu-l realizează.
Dar noţiunea de libertate de alegere îi dă voie şi să nu-
şi realizeze misiunea de cucerire a libertăţii şi a
dominării propriilor sentimentelor. 4 îţi dă voie să
rămâi în mod liber animal sau să treci la etapa
următoare. Aceasta este miza actuală a omenirii.
5: este stadiul spiritual. Este contrariul lui 2. 5 are
linia sus, este legat de cer. Are o curbă în partea de jos:
iubeşte pământul şi pe locuitorii lui. A reuşit să se
elibereze de pământ, dar nu şi de cer. A trecut de
încercarea crucii lui 4 dar planează.
6: e o curbă continuă fără unghiuri, fără linie. E
dragostea totală. E aproape spirală, se pregăteşte să
meargă spre infinit. S-a eliberat de cer şi de pământ, de
orice blocaj superior sau inferior. Este pur canal
vibrator. Mai are de împlinit însă un lucru: să treacă în
lumea creatoare. 6 este şi forma fetusului în gestaţie.
7: este cifra de trecere. Este un patru inversat. Şi
în acest caz ne aflăm la o răscruce. S-a încheiat un
ciclu, cel al lumii materiale; trebuie deci să se treacă la
ciclul următor.
8: este infinitul. Dacă îl desenezi, nu te mai opreşti
niciodată.
9: este fetusul în gestaţie. 9 este inversul lui 6.
Fetusul se pregăteşte să se întoarcă în real. Va da
naştere lui...
10: este acel zero al oului originar, dar la o
dimensiune superioară. Acest zero al dimensiunii
superioare va lansa din nou un ciclu de cifre dar la o
scară superioară. Şi aşa mai departe.
De flecare dată când scriem o cifră, transmitem
această înţelepciune.

1381
Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

230. DIFERENŢĂ DE PERCEPŢIE

Pe ecranul video de deasupra boxei acuzaţilor apăruse

faţa lui Maximilian. Avea un zâmbet ciudat, aproape
pofticios. Acest prim-plan o ţintuise pe Julie locului.
Maximilian, cu o privire înfrigurată, era înarmat cu o
unghieră. Lua furnicile şi le decapita una după alta, în
apropierea obiectivului camerei de luat vederi.
- Ce se întâmplă? Ce e mascarada asta? întrebă
judecătorul. Aprodul se apropie şi îi murmură câteva
cuvinte la ureche. Maximilian se închisese la el în casă şi,
datorită unei simple camere video şi releului computerului
său, retransmitea această scenă prin intermediul liniilor
telefonice.
Decapitarea furnicilor continua. Apoi, obosit probabil
după ce asasinase vreo sută dintre ele, zâmbi spre camera
de luat vederi, adună corpurile moarte şi le aruncă
neglijent în coşul de hârtii. Apoi lupă o foaie şi, plasându-
se în faţa camerei video, zise: - Doamnelor şi domnilor,
trăim un moment grav. Lumea noastră, civilizaţia noastră,
specia noastră sunt ameninţate de dispariţie. În faţa
noastră se ridică un duşman cumplit. Cine ne pune astfel
în pericol? Cealaltă, cealaltă mare civilizaţie, cealaltă mare
specie de pe planetă. M-am referit la furnici. Le-am studiat
de câtăva vreme, am studiat influenţa lor asupra
oamenilor. Dar, mai cu seamă, am instalat pe un simulator
de civilizaţie un program destinat să ne arate ce s-ar
întâmpla cu lumea dacă furnicile ar avea acces la
cunoştinţele noastre tehnologice. Am constatat astfel că
furnicile, care ne sunt superioare prin număr,
1382
combativitate şi modul de comunicare, n-ar avea nevoie de
mai mult de o sută de ani ca să ne aducă în stare de
sclavie. Cu aportul tehnologiilor noastre umane, toate
puterile lor vor fi supradimensionate. Ştiu, doamnelor şi
domnilor, că asta, pentru unii dintre dumneavoastră, va
părea aberant. Cred totuşi că nu putem risca verificarea
acestei ipoteze. Făcu o scurtă pauză şi apoi continuă:
- În consecinţă, trebuie să distrugem furnicile şi, cu
prioritate, aceste faimoase furnici "civilizate" care şi-au
însuşit pădurea din Fontainebleau. Ştiu, unii dintre
dumneavoastră le vor găsi simpatice. Alţii consideră că pot
să ne ajute şi că avem multe de învăţat de la ele. Dar se
înşeală. Furnicile sunt flagelul cel mai rău pe care l-a
cunoscut omenirea vreodată. O singură cetate de furnici
ucide zilnic proporţional mai multe animale decât o
întreagă ţară de oameni. Întâi înfrâng şi apoi folosesc ca
vite toate speciile învinse. De exemplu, puricilor-de-frunze
le taie aripile ca să-i poată exploata mai bine. După ei va
veni şi rândul nostru. Conştientizând pericolul pe care îl
reprezintă furnicile inteligente pentru omenire, am decis ca
om, eu, Maximilian Linart, să distrug partea din pădurea
Fontainebleau care, din cauza nepăsării unui grup de
oameni, colcăie de furnici iniţiate în tehnologia noastră. Şi
dacă va fi necesar, voi transforma în cenuşă întreaga
pădure.
Făcu din nou o pauză, după care zise:
- Am reflectat îndelung la viitor. Dacă nu distrugem
acum aceste douăzeci şi şase de mii de hectare de pădure
contaminate, într-o zi va trebui poate să distrugem toate
pădurile. Deocamdată, această infimă amputare va evita o
cangrenă generală. Cunoaşterea este ca o boală
contagioasă. Biblia ne spune că Adam s-ar fi opus tentaţiei
de a muşca din mărul cunoaşterii. Eva însă l-a împins să
comită ireparabilul. Dar noi putem împiedica furnicile să
1383
cunoască acest blestem. Am instalat bombe incendiare în
zona forestieră unde se află furnicarele contaminate de
ideile furnicii 103. Orice încercare de a mă opri e inutilă.
Sunt solid baricadat în casă iar sistemul de aprindere al
bombelor incendiare, sub controlul computerului meu, va
fi debranşat de la reţea imediat după acest mesaj, deci nu
există riscul modificării lui din exterior. Nu încercaţi să mă
opriţi. Dacă, din cinci în cinci ore, nu tastez o formulă
codificată pe tastatura computerului meu, totul va exploda,
la mine acasă şi în pădure. Nu mai am nimic de pierdut.
Îmi sacrific viaţa pentru specia mea. Azi plouă şi voi
aştepta să se facă frumos ca să declanşez incendiul
forestier. Dacă va fi să pier în urma unui asalt lipsit de
judecată, omenirea să considere asta ca un testament şi
altul să preia ştafeta.
Jurnaliştii dădeau fuga să transmită ştirea. Oameni
care nu se cunoşteau discutau aprins în sala de judecată.
Prefectul Dupeyron, care se deplasase ca să audă
verdictul acestui proces fără precedent, rechiziţionă
imediat biroul judecătorului, rugându-se cerului ca nu
cumva comisarul să-şi fi întrerupt telefonul.
Linart răspunse imediat.
- Ce te-a apucat, comisare?
- De ce vă plângeţi, domnule prefect? Doreaţi să vă
debarasaţi de o parte din pădure ca să lăsaţi locul liber
pentru planurile hoteliere ale unui grup japonez. Dorinţa vi
se va împlini. Aveaţi dreptate. Asta va crea locuri de muncă
şi va reduce şomajul.
- Dar nu aşa, Maximilian. Există metode mai
discrete...
- Incendiind această pădure blestemată, voi salva
întreaga omenire.
Prefectul simţi un nod în gât. Avea mâinile umede de
sudoare.
1384
 - Ţi-ai pierdut minţile, zise el suspinând.
- Unii vor crede asta la început, dar într-o zi voi fi
înţeles şi mi se va ridica o statuie ca salvator al omenirii.
- Dar de ce te încăpăţânezi să extermini aceste furnici
total neînsemnate?
- Nu m-aţi auzit?
- Ba da, ba da, te-am auzit. Chiar te temi atât de mult
de concurenţa altor animale inteligente?
- Da.
În vocea poliţistului era atâta hotărâre încât prefectul
căută un argument forte ca să-l convingă.
- Îţi imaginezi ce s-ar fi întâmplat dacă dinozaurii,
înţelegând că oamenii vor forma într-o zi o civilizaţie de
talie mai redusă dar supraputernică, ar fi eliminat în mod
sistematic mamiferele?
- Asta e comparaţia cea mai bună. Cred, într-adevăr,
că dinozaurii ar fi trebuit să se debaraseze de noi. Ar fi
trebuit să existe un dinozaur eroic, ca mine, care să
înţeleagă miza pe termen lung. Poate că la ora asta ar mai
fi trăit, răspunse Linart.
- Dar nu erau adaptaţi vieţii pe planetă. Erau prea
mari, prea greoi...
- Şi noi? Poate că şi pe noi ne vor considera într-o zi
furnicile prea mari şi prea greoi. Şi dacă li se va da
posibilitatea, ce vor face?
Şi închise.
Prefectul îşi trimise cei mai buni oameni să repereze
bombele cu fosfor împrăştiate în pădure. Aceştia găsiră
vreo zece, dar nu ştiau câte sunt şi pădurea era imensă.
Situaţia părea pierdută. Populaţia se uita spre cer.
Fiecare ştia acum că, imediat ce ploaia va înceta, pădurea
va lua foc.
Cineva, undeva, murmură cu glas scăzut: "Poate că
am o idee..."
1385
231. ENCICLOPEDIE

ŞANTAJ: Totul fiind exploatat, nu mai există decât

un singur mijloc de a crea noi bogăţii într-o ţară deja
bogată: şantajul. Totul începe de la comerciantul care
minte spunând că ăsta e ultimul articol pe care îl mai
are şi că dacă nu îl iei imediat are alt client care e
interesat şi până la cel mai înalt nivel, adică la
guvernul care decretează că: "Fără petrolul care
poluează, nu vom avea mijloacele necesare încălzirii
întregii populaţii din ţară în iarna asta". Şi atunci,
teama de a scăpa ceva sau de a rata o afacere va genera
cheltuieli artificiale.

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

232. PE PUNCTUL DE A FACE IMPLOZIE

A plouat toată ziua de sâmbătă. Seara,, cerul s-a

umplut de stele şi meteorologii au anunţat că duminică va
fi frumos şi că vântul va sufla cu putere în zona pădurii din
Fontainebleau.
Deşi nu era credincios, Maximilian îşi zise că în
această împrejurare Dumnezeu era de partea lui. Se
cuibări în fotoliu cu faţa la computer, fericit şi conştient de
misiunea lui pe pământ. Apoi adormi.
Uşile erau încuiate, obloanele blocate. În timpul nopţii,
un vizitator reuşi să intre pe neştiute în biroul comisarului.
Vizitatorul căută computerul. Aparatul era în stare de
veghe, gata să declanşeze bombele în cazul în care tastarea
codului nu avea să-l împiedice. Vizitatorul se apropie de el
1386
ca să-l neutralizeze. Din cauza grabei, răsturnă un obiect.
Maximilian dormea iepureşte, iar zgomotul, deşi foarte
slab, îl trezi de-a binelea. De altfel, se aştepta la un atac
disperat. Îndreptă revolverul spre vizitator şi apăsă pe
trăgaci. Toată încăperea vibră.
Vizitatorul se feri cu vioiciune de glonţ. Maximilian
trase încă o dată şi vizitatorul se feri din nou.
Enervat, comisarul reîncărcă arma şi ţinti din nou.
Vizitatorul îşi zise că era mai bine să se ascundă undeva.
Se repezi în salon şi se ascunse după perdele. Poliţistul
trase dar vizitatorul lăsă capul în jos şi gloanţele trecură pe
deasupra frunţii sale.
Maximilian aprinse luminile. Vizitatorul înţelese că
trebuia să-şi schimbe imediat ascunzătoarea. Se strecură
în spatele unui fotoliu cu spetează înaltă în care nimeriră
câteva gloanţe.
Unde să se adăpostească?
Scrumiera. Alergă să se ghemuiască în spaţiul dintre
un chiştoc vechi de trabuc rece şi margine. Poliţistul ridică
zadarnic perne, tapiserii şi covoare, de data asta nu-l mai
găsi.
Regina 103 profită ca să-şi tragă sufletul şi să se
calmeze. Trecu la o spălare rapidă a antenelor. O regină
este în general prea preţioasă ca să-şi rişte astfel viaţa. Ea
trebuie să stea şi să ouă în încăperea nupţială. Totuşi, 103
înţelesese că era sigura pe lume suficient de "deget" şi
suficient de furnică ca să reuşească această misiune de o
importanţă capitală. Deoarece miza era distrugerea pădurii
şi deci a furnicarelor, luase hotărârea să rişte totul.
Maximilian, cu revolverul în mână, trăgea uneori în
câte o pernă. Pentru o ţintă atât de mică, ar fi fost totuşi
nevoie de alt fel de armă.
Maximilian căută un spray în dulapul de la bucătărie
şi pulveriză un adevărat nor de insecticid în salon. Aerul se
1387
umplu de mirosuri mortale. Din fericire, pungile,
pulmonare ale furnicii dispuneau de o mare autonomie.
Deoarece insecticidul se dilua într-un mare volum de aer
din salon, în acel loc se putea respira suportabil. Ar fi
putut să stea acolo vreo zece minute, dar nu avea timp de
pierdut.
Regina 103 se deplasă în viteză.
Maximilian îşi zise că dacă autorităţile şi prefectul nu
găsiseră un alt adversar pentru el decât o furnică, asta
însemna că nu aveau nici o idee. Deodată se stinse lumina.
Cum era cu putinţă? O furnică atât de mică nu era în stare
să apese pe un întrerupător.
Înţelese că furnica intrase în centrala casei. Să
însemne asta că era în stare să descifreze un circuit
imprimat şi să recunoască firul electric care trebuia tăiat?
"Să nu subestimezi niciodată adversarul." Era primul
lucru pe care îl spunea elevilor săi de la şcoala de poliţie. Şi
acum chiar el făcuse această greşeală doar pentru că
adversarul era de o mie de ori mai mic decât el.
Luă o lanternă don sertarul comodei. Lumină ultimul
loc unde i se păruse că îşi văzuse vizitatorul. Apoi se
îndreptă spre cutia comutatorului şi constată că firul
electric fusese într-adevăr tăiat cu mandibula.
Îşi zise că o singură furnică era în stare să facă asta:
103, regina lor degenerată.
În întuneric, cu simţul ei olfactiv foarte bine dezvoltat
şi vederea în infraroşu detectoare de căldură, furnica
dispunea acum de un uşor avantaj. Numai că era într-o zi
cu lună plină şi Maximilian fu de ajuns să deschidă
obloanele, acum inutile, ca în încăpere să se reverse o
lumină de un albastru violet.
Trebuia acţionat rapid. Furnica se îndreptă spre birou
şi computer. Francine o învăţase cum să se strecoare prin
micul grilaj de aerisire aflat în partea din spate. Urmă
1388
întocmai instrucţiunile fetei. 103 era acum înăuntru. Nu-i
mai rămânea decât să dezactiveze conexiunile care îi
fuseseră indicate. Merse pe plăcile electronice. Aici hard-
disk-ul. Acolo, procesorul. Trecu peste condensatori,
tranzistori, rezistenţe, potenţiometre şi radiatori. Totul
vibra în jurul ei.
Regina 103 simţea că se mişcă într-o structură ostilă.
Computerul îi cunoştea prezenţa. Nu avea ochi intern dar
percepea scurtcircuite infime de fiecare dată când furnica
îşi punea picioarele pe o conexiune din cupru.
Dacă ar fi avut mâini, computerul ar fi masacrat-o
deja. Dacă ar fi avut stomac, ar fi digerat-o. Dacă ar fi avut
dinţi, ar fi mestecat-o deja.
Dar computerul era doar o maşină inertă, formată din
componente de origine minerală. Regina 103 se afla în el şi
îşi rememora planul circuitului imprimat pe care i-l
indicase Francine când, brusc, cu vederea ei în infraroşu,
zări prin grilajul aerisirii ochiul imens al duşmanului ei
uman.
Maximilian recunoscu semnul galben de pe frunte şi îi
trimise un nor de insecticid. Orificiile respiratorii ale
furnicii era încă deschise şi tuşea când un al doilea nor
transformă complet interiorul computerului într-un port
englez învăluit în ceaţă. Aerul acid îi coroda interiorul. Era
insuportabil.
Aer, repede.
Ieşi prin trapa de citire a dischetelor şi fu întâmpinată
cu alte focuri de armă. Se deplasă în zig-zag printre
gloanţele care pentru ea erau ca nişte rachete. Lanterna o
lumina tot timpul şi alerga într-un cerc de lumină.
Ca să scape de acel reflector, se refugie sub uşa
biroului ca să ajungă iar în salon şi intră sub cuta
covorului. Covorul fu ridicat. Se ghemui sub un fotoliu.
Fotoliul fu răsturnat.
1389
 Furnica alergă în pantofi, cuprinsă de panică. Era
căutată de mai multe Degete. Cel puţin zece. Se refugie în
jungla de nylon a Unei margini de mochetă groasă.
Şi acum?
Agită antenele şi reperă un curent de aer cu miros de
cărbune. Părăsi în mare viteză mocheta şi se repezi spre
tunelul vertical din faţa ei. Un adăpost excelent. Da, dar
lanterna o urmărise.
- Eşti în cămin, 103, de data asta ai căzut în mâna
mea, furnică afurisită! exclamă Maximilian luminând
interiorul căminului cu fasciculul lanternei.
Furnica se ridică pe imensul tunel vertical, călcând în
trecere pe cenuşă.
Maximilian vru să pulverizeze peste ea un nor de
insecticid dar sprayul era gol. Căminul era destul de larg în
partea sa de jos ca să intre în el corpul unui om adult,
drept pentru care se decise să-l escaladeze ca să strivească
furnica. Până când nu va vedea corpul acelei blestemate de
furnici făcut bucăţele, nu putea să fie sigur de nimic.
Omul se agăţă de pietrele vechi. Cu cât căminul se
îngusta, cu atât era mai uşor de escaladat. Sprijinindu-se
în coate şi genunchi, Maximilian înainta fără probleme, ca
un alpinist.
Regina 103 nu se aşteptase să fie urmărită. Urcă mai
sus. Urcă şi el. Furnica percepe mirosul uleios al degetelor
urmăritorului. Pentru furnici, degetele miros a ulei de
peşte.
Maximilian gâfâia. Urcatul în patru labe într-un
şemineu vertical nu se mai potrivea cu vârsta lui. Lumină
partea de sus a şemineului şi i se păru că zăreşte două
antene minuscule care păreau că îl sfidează. Se mai ridică
câţiva centimetri. Şemineul se îngusta din ce în ce mai
mult. Nu mai putea înainta cu tot corpul odată.
Regina 103 se ascunse în scobitura unei cărămizi pe
1390
care Maximilian o lumină imediat. Accesul în adăpost era
dificil, dar nu avea de gând să renunţe, s-o lase pe 103 să-i
scape după ce-şi dăduse atâta osteneală. Deoarece braţul
nu mai putea înainta, îşi trimise pumnul la atac. Furnica
se trase înapoi. Un deget se apropia şi ea se afla într-o
fundătură.
- Acum eşti în mâna mea, mormăi Maximilian
strângând maxilarele.
Avea impresia că atinsese uşor furnica şi regreta că nu
lovise mai tare. Îşi înfipse degetul în cavitate, dar Regina
103 făcu un mic salt într-o parte şi muşcă degetul cu
mandibulele până la sânge.
- Au!
Sângele picură din mica rană. Furnica ştia că acum
nu-i mai rămânea decât să tragă cu acid în rană. Glanda
abdominală era plină de acid cu o concentraţie de 70%,
deci jetul ar fi putut să fie suficient de corosiv ca să
provoace o reacţie.
Regina 103 luă poziţie de tragere şi rată ţinta. Veninul
ei lovi unghia fără să provoace nici cea mai mică
stricăciune. Degetul biciui aerul. Nu mai era decât o
furnică mică şi obosită care lupta împotriva unui deget
agresiv. Armele furnicii: punga abdominală de tir plină cu
acid formic şi tăişul micilor mandibule.
Armele degetului: tăişul unghiei, latul unghiei şi
puterea muşchilor.
Maximilian gâfâia. Voia să atace şi cu alte degete. Îşi
zgârie mâna dar reuşi să bage patru degete în scobitura
cărămizii.
Duel. Ca o caracatiţă enormă din romanul lui Jules
Verne Douăzeci de mii de leghe sub mări, mâna lui
Maximilian Linart încerca să ucidă micul adversar biciuind
aerul în toate sensurile.
Furnica era speriată dar admira în acelaşi timp acea
1391
mână de luptă redutabilă. Degetele nu erau în stare să-şi
dea seama de norocul de a avea astfel de apendice! Se ferea
cum putea mai bine de tentacule lungi de culoare roz care
se întindeau ca s-o strivească. Trase câteva salve, fără să
reuşească să atingă ţinta. Atunci luă hotărârea să
înmulţească rănile. Tăie din plin pielea.
Degetele deveneau din ce în ce mai nervoase, dar nu
renunţau. Furnica le subestimase îndârjirea. Primi o
lovitură în faţă şi fu proiectată în fundul adăpostului.
Mâna era deja înarmată pentru un nou bobârnac.
Singurul meu duşman este frica.
Se gândi la Prinţul 24, soţul ei de o zi. O însămânţase.
În curând va oua. Murise pentru ea. Trebuia să trăiască
măcar pentru el.
Reperă tăietura cea mai largă şi, cu toată forţa,
expedie acolo acidul.
Din cauza arsurii, degetele se retraseră uşor, omul îşi
pierdu echilibrul şi se prăbuşi greoi. Ramase acolo cu
vertebrele cervicale rupte.
Sfârşitul duelului. Nici o cameră de luat vederi nu
filmase isprava. Cine ar fi putut să creadă asta într-o zi? O
furnică, o furnică mică de tot îl învinsese pe Goliat.
Îşi linse rănile. Apoi, după cum obişnuia, după lupte,
începu rapid să se cureţe. Îşi linse antenele, îşi netezi
părul, îşi linse picioarele şi îşi reveni din emoţie.
Acum trebuia să termine treaba. Dacă peste câteva
minute nu primea codul, computerul declanşa bombele
incendiare.
În timp ce alerga, 103 zări o umbră care o urmărea. Se
întoarse şi văzu monstrul zburător enorm. Era învăluit cu
aripi fine, lungi şi moi ale căror culori - carmin şi negru -
sporeau aspectul înspăimântător. 103 tresări de frică. Nu
era o pasăre. Animalul avea nişte ochi mari şi globuloşi
care se rotiră în toate sensurile ca în cele din urmă să se
1392
oprească asupra furnicii. Deschise gura şi balonaşe
inodore se ridicară în aer.
Un peşte!
Destul cu aiureala!
Se întoarse la atacul asupra computerului. Înăuntru încă
mai mirosea a insecticid, dar suportabil. Computerul
încercă s-o împiedice cu mici descărcări electrice care s-o
electrocuteze, dar furnica sări ca să evite aceste capcane.
Se concentră asupra sarcinii sale prioritare. Trebuia să taie
firele legate la emiţătorul radio care comanda bombele. Nu
trebuia să greşească. Să nu greşească firul. O singură
greşeală şi, în loc să dezamorseze, ar fi declanşat dezastrul.
Epuizată de duelul pe viaţă şi pe moarte, mandibulele îi
tremurau uşor. Aerul impregnat de otravă o împiedica să
gândească limpede. Furnica parcurse un drum de cupru la
fel de fin ca unul din firele ei de păr. Numără trei
microprocesoare şi coti la o intersecţie plină de rezistenţe şi
de condensatori. Conform instrucţiunilor, trebuia să taie al
treilea fir din fund.
Crestă învelişul de plastic, apoi cuprul şi turnă pe el
acid. Dar, pe când se afla pe la jumătatea secţionării, îşi
zise că nu, nu acela era al patrulea, ci unul dintre cele
două de lângă el.
Computerul declanşă ventilatorul de răcire ca să
aspire şi să forţeze insecta cu palele sale. Furtună!
Ca să nu fie luată pe sus de acea vijelie, Regina 103 se
agăţă de componente. După ce învinsese omul, acum
trebuia să învingă maşina. Computerul zbârnâi şi începu
numărătoarea inversă pentru a declanşa explozia bombelor
din pădure.
Contorul numeric se afla în faţa furnicii, luminând-o
cu formele roşii a fiecăreia din cifre.
10, 9, 8... Nu mai erau decât două fire dar, pentru
furnică, cu vederea ei în infraroşu, verdele şi roşul apăreau
1393
amândouă maro deschis.
7..,6...,5...
Regina tăia unul dintre ele la întâmplare.
Numărătoarea inversă continua.
Nu fusese firul bun!
Repede, îl tăie cu disperare pe ultimul.
4 3 2
Prea târziu! Firul era tăiat doar pe jumătate. Totuşi,
numărătoarea inversă se opri la 2. Computerul era în
pană.
Furnica se uită uimită la contorul blocat la cifra 2.
În 103 se produse atunci ceva neobişnuit, o presiune
înţepătoare care se deplasa în creier. Poate că, datorită
tuturor emoţiilor prin care trecuse până atunci, un
amestec hormonal ciudat dădea naştere unei molecule
necunoscute de mintea ei. Regina 103 era incapabilă să
controleze ce i se întâmpla. Presiunea creştea, dar nu era
deloc neplăcută.
Toate tensiunile provocate de pericolele prin care
trecuse începură să dispară unele după altele, ca prin
minune:.
Presiunea ajunsese acum la antene. Semăna cu ceea
ce simţise când făcuse dragoste cu 24. Nu era dragoste.
Era, era...
Umorul!
Izbucni în râs, ceea ce la ea se manifestă prin mişcări
de cap incontrolabile, prin bale şi tremurături de
mandibule

233. ENCICLOPEDIE

UMOR: Singurul caz de umor animal cunoscut în

analele ştiinţifice a fost raportat de Jim Anderson,
primatolog la universitatea din Strasbourg. Acest om de
1394
ştiinţă a consemnat cazul lui Koko, o gorilă iniţiată în
limbajul gestual al surdo-muţilor. într-o zi, când un
experimentator a întrebat-o ce culoare avea un prosop
alb, gorila a făcut gestul care înseamnă "roşu".
Experimentatorul a repetat întrebarea agitând prosopul
în faţa ochilor maimuţei. A obţinut acelaşi răspuns şi
nu a înţeles de ce Koko se încăpăţâna să greşească.
Omul începea să-şi piardă răbdarea. Atunci gorila a luat
prosopul şi i-a arătat micul tiv roşu de pe marginea lui.
El a prezentat atunci ceea ce primatologii numesc
"mimica jocului", adică un rictus, cu buzele răsfrânte,
arătându-şi dinţii din faţă şi holbând ochii. Poate că era
vorba de umor...

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

234. ÎNTÂLNIRE CU CINEVA UIMITOR

Degetele se amestecară. Dansatorii se prinseră în

braţe.
Bal la castelul din Fontainebleau.
In onoarea înfrăţirii oraşului cu oraşul danez Esjberg,
la castel se dădea o petrecere. Schimb de fanioane, de
medalii, de cadouri. Dansuri folclorice. Coruri locale.
Prezentarea panoului FONTAINEBLEAU - HASHINOE -
ESJBERG: ORAŞE ÎNFRĂŢITE, care de acum înainte va fi
pus la intrarea în cele trei oraşe.
Degustări de băuturi locale.
Maşini cu fanioanele celor două naţii încă mai veneau
în curtea centrală, aducând perechi de întârziaţi în haine
de gală.
Oficiali danezi se aplecau în faţa omologilor lor
1395
francezi, care le strângeau mâna. Apoi se schimbau
zâmbete, cărţi de vizită şi erau prezentate soţiile.
Ambasadorul Danemarcei se apropie de prefect şi îi
spuse la ureche:
- Am urmărit pe cât am putut povestea aceea cu
procesul furnicilor. Cum s-a terminat de fapt?
Prefectului Dupeyron îi pieri zâmbetul de pe buze. Se
întreba cât de atent fusese interlocutorul lui la toată
povestea asta. Probabil că citise câteva articole în ziare.
- Bine, bine, răspunse el. Sunt măgulit că vă interesaţi
de problemele noastre locale.
- Dar aţi putea să-mi spuneţi mai multe. Oamenii din
piramidă au fost condamnaţi?
- Nu, nu. Juraţii au fost foarte îngăduitori. Li s-a cerut
doar să nu mai construiască case în pădure.
- Dar mi s-a spus că li se vorbea furnicilor cu o
maşină?
- Exagerările jurnaliştilor. S-au lăsat înşelaţi şi ştiţi că
sunt în stare să inventeze orice ca să-şi vândă fiţuicile.
Ambasadorul Danemarcei insistă.
- Dar a existat totuşi o maşină care permitea să se
vorbească prin transformarea feromonilor furnicii or în
cuvinte omeneşti.
Prefectul Dupeyron izbucni în râs.
- Ah! Aţi crezut asta? A fost doar o farsă. Un acvariu, o
eprubetă, un ecran de computer. Maşina aceea nu
funcţiona. Unul dintre complicii lor, care stătea afară,
răspundea dându-se drept o furnică. Poate că naivii au
crezut, dar totul s-a dat pe faţă.
Danezul se servi cu hering şi alcool.
- Deci furnica nu vorbea?
- Furnicile vor vorbi în ziua în care găinile vor avea
dinţi!
- Hmmm..., zise ambasadorul. S-ar părea că găinile
1396
sunt descendentele îndepărtate ale dinozaurilor, aşa că
poate au avut deja
dinţi...
Prefectul era din ce în ce mai agasat de această
conversaţie. Încercă să se eschiveze. Dar ambasadorul îl
prinse de braţ şi insistă.
- Şi acea furnică, 103?
- După proces, toate furnicile au fost eliberate în
natură. Nu puteam fi ridicoli condamnând furnicile! Vor fi
oricum strivite de copii şi de cei care se plimbă prin
pădure!
În jurul lor, din ce în ce mai multe persoane îşi
deschideau antena telefonului portabil. Fiecare, cu ajutorul
acestor antene artificiale, dialoga cu alte persoane aflate la
depărtare, stând pe loc.
Ambasadorul se scărpină în creştetul capului.
- Şi tinerii care au ocupat liceul în numele Revoluţiei
furnicilor?
- Au fost eliberaţi şi ei. Nu cred că şi-au continuat
studiile, ci au pus pe picioare nişte mici firme de
informatică şi de servicii. Şi se pare că le merge foarte bine.
Eu sunt pentru încurajarea tinerilor care vor să realizeze
proiectele care îi interesează.
- Şi comisarul Linart?
- A căzut rău de tot pe scară. Ambasadorul începea să-
şi piardă răbdarea.
- După tot ce spuneţi, s-ar putea zice că nu s-a
întâmplat nimic!
- Cred că povestea asta cu "Revoluţia furnicilor" şi
procesul insectelor a fost foarte mult exagerată. Între noi...
Îi făcu cu ochiul şi-continuă:
-... Adevărul e că era necesar ca să mai înviorăm puţin
turismul în regiune. După povestea asta, prin pădure se
plimbă un număr dublu de persoane. E bine. Asta
1397
aeriseşte plămânii oamenilor şi face să trăiască micul
comerţ local. În plus, dorinţa de a vă înfrăţi cu oraşul
nostru se datorează într-o oarecare măsură şi acestui fapt.
Nu?
- Da, într-o oarecare măsură, recunoscu danezul. În
ţara noastră, acest proces ciudat a interesat pe toată
lumea. Unii chiar au crezut că într-o zi ar putea cu
adevărat să existe o ambasadă a furnicilor pe lângă oameni
şi una a oamenilor pe lângă furnici. Prefectul râse
diplomatic.
- E important să întreţinem aceste legende. Oricât de
extravagante ar fi ele. Eu regret că de la începutul secolului
XX nu mai există autori de legende. S-ar zice că acest gen
de literatură a căzut în desuetudine. Dar nu e mai puţin
adevărat că această "mitologie" a furnicilor din pădurea
Fontainebleau s-a dovedit bună pentru turism.
Prefectul se uită la ceas. Era ora discursului. Urcă pe
estradă. După cuvintele de rigoare, invitaţii avură voie să
se reîntoarcă la farfuriile lor.
- O să mă credeţi naiv, dar eu chiar am crezut că e
posibil! continuă danezul.
- Ce?
- O ambasadă a furnicilor.
Exasperat, Dupeyron se uită fix în ochii
interlocutorului său.
- Putem să ne imaginăm foarte bine scena. O primesc
pe Regina 103, îmbrăcată în strai de suverană, cu mica ei
rochie de lame şi cu diademă. Îi înmânez medalia agricolă a
oraşului Fontainebleau.
- De ce nu? Aceste furnici ar putea să fie pentru voi o
mare baftă. Dacă vă faceţi din ele aliaţi, vor putea lucra la
nişte tarife imbatabile. Le veţi trata ca pe nişte locuitori din
lumea a treia. Nu asta s-a întâmplat şi cu amerindienii?
- Sunteţi cinic, zise prefectul.
1398
 - Ai putea visa o mână de lucru mai ieftină, mai
numeroasă şi cu gesturi mai precise?
- Adevărat, ar putea lucra în masă ogoarele. Ar putea
să găsească izvoarele unor ape subterane.
- Ar putea să fie folosite în industrie pentru lucrările
periculoase sau delicate.
- S-ar putea dovedi nişte auxiliari militari excelenţi,
pentru spionaj sau sabotaj, supralicită prefectul.
- Furnicile ar putea să fie trimise şi în spaţiu.
- Probabil. Dar... rămâne o problemă.
- Care?
- Comunicarea cu ele. Maşina nu merge. N-a mers
niciodată. După cum v-am spus, era o maşină trucată.
Ambasadorul danez părea foarte dezamăgit.
- Aveţi dreptate. Până la urmă, din toată povestea asta
rămâne doar o legendă. O legendă modernă.
Ciocniră paharele şi vorbiră de lucruri mai serioase.

235. ENCICLOPEDIE

UN SEMN: Ieri s-a petrecut ceva ciudat. Mă

plimbam când, brusc, la un buchinist, privirea mi-a fost
atrasă de o carte: Thanatonauţii.
Am citit-o. Autorul ei spune că ultima frontieră
necunoscută omului este propriul său sfârşit. A
imaginat nişte pionieri care plecau să exploreze
paradisul,, aşa cum Cristofor Columb pleca să
descopere America.
Peisajele şi mediul înconjurător sunt inspirate de
paradisurile descrise de cartea tibetană şi egipteană a
morţilor. Ideea e ciudată. L-am întrebat despre ea pe
librar, care mi-a spus că această carte nu a avut nici un
răsunet în epocă. Normal. Moartea şi paradisul sunt în
ţara noastră subiecte tabu. Dar, cu cât mă uitam mai
1399
mult la această carte, Thanatonauţii, cu atât mai mult
aveam o senzaţie ciudată. Nu subiectul mă tulbura, ci
altceva. Prin minte mi-a trecut o idee cumplită: "Şi
dacă eu, Edmond Wells, nu exist?" Poate că n-am
existat niciodată. Poate că nu sunt decât personajul
fictiv al unei catedrale de hârtie. Ca şi eroii din
Thanatonauţii.
Ei bine, voi trece prin acest zid de hârtie ca să mă
adresez direct cititorului meu. "Bună ziua, ţie, care ai
norocul de a fi real. E ceva rar, profită de asta!"

Edmond Wells,
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul
III

236. UN NOU DRUM

În computer, Infra-World, lumea virtuală creată

cândva de Francine, persistă să trăiască ca într-un vas
închis. Nimeni nu se mai interesează de ea.
În această lume care aproape că nu există, cam peste
tot, oamenii Bisericii şi oamenii de ştiinţă se avântă la
asaltul unei dimensiuni superioare pe care au admis-o în
cele din urmă. Un autor de romane SF a emis ipoteza, care
a fost confirmată cu ajutorul rachetelor şi al telescoapelor.
Ceea ce numesc "lumea cealaltă" este, de acum înainte
sunt convinşi de asta, o lume de o altă dimensiune. Acolo
trăiesc oameni ca ei dar care percep total diferit timpul şi
spaţiul.
Oamenii din Infra-World au dedus că cei din
dimensiunea superioară se folosesc de un computer
conţinând un program care descrie lumea lor în cele mai
mici detalii şi că descriind-o, o fac să existe. Locuitorii din
Infra-World au înţeles că nu sunt reali decât într-o lume
1400
iluzorie, creată de cineva dintr-o altă dimensiune,
deţinătorii unei tehnologii capabile să-i inventeze. Toată
mass-media lor a informat populaţia.
Locuitorii clin Infra-World au mai înţeles că nu există
materialmente. Sunt doar şiruri de 0 şi 1 pe un suport
magnetic, o înşiruire de Yin şi de Yang pe un lanţ lung de
informaţie, un ADN electronic care le descrie şi
programează universul. La început fuseseră foarte
tulburaţi că erau atât de puţin "existenţi", după care s-au
obişnuit.
Acum doresc să ştie de ce există. Toţi ştiu că pe
vremuri şi-au detectat zeul, un zeu femelă pe nume
"Francine". Toţi ştiu că l-au ucis sau, cel puţin, l-au rănit
grav. Dar asta nu le este de ajuns. Vor să înţeleagă lumea
de deasupra.

237. ÎNLĂNŢUIRE

Alerga drept înainte. Coborî în fugă panta. Făcu slalom

printre plopii care se înălţau ca nişte săgeţi purpurii în
jurul ei.
Aplauze de aripi. Fluturii îşi deschideau aripile pestriţe
şi agitau aerul urmărindu-se.
Trecuse un an. Julie, paznica Enciclopediei, pusese la
loc cartea în valiza ei cubică şi o aducea înapoi exact în
locul în care o descoperise. Făcea asta pentru ca şi altul la
rândul său să se poată folosi de "Cunoaşterea Relativă şi
Absolută".
Acum, ea şi prietenii ei nu mai aveau de ce să ţină la
ei acea lucrare. Toţi opt purtau în ei conţinutul
Enciclopediei. Înainte de a închide valijoara, Julie citi
sfârşitul celui de al treilea volum, ultima pagină. Mâna lui
Edmond Wells tremurase când scrisese aceste ultime fraze.
S-a sfârşit. Şi totuşi e doar începutul. Acum e rândul
1401
vostru să faceţi revoluţie. Sau evoluţie. E rândul vostru să
vă făuriţi o ambiţie pentru societatea şi civilizaţia voastră.
E rândul vostru să inventaţi, să construiţi, să creaţi pentru
ca societatea să nu rămână încremenită şi să nu o mai ia
niciodată înapoi.
Completaţi Enciclopedia Cunoaşterii relative şi
absolute. Inventaţi lucruri noi, moduri noi de viaţă, metode
noi de educaţie pentru ca copiii voştri să poată face
lucrurile şi mai bine decât voi. Extindeţi-vă decorul viselor
voastre.
Încercaţi să întemeiaţi societăţi utopice. Creaţi opere
din ce în ce mai îndrăzneţe. Adunaţi-vă talentele căci 1 + 1
= 3. Porniţi la cucerirea altor dimensiuni de reflecţie. Fără
orgoliu, fără violenţă, -fără efecte spectaculoase. Doar
acţionaţi.
Suntem numai nişte oameni preistorici. Marea
aventură se află în faţa noastră, nu în spate. Folosiţi
enorma bancă de date pe care o reprezintă natura din jurul
vostru. E un adevărat cadou. Fiecare formă de viaţă poartă
în ea o lecţie. Comunicaţi cu tot ce e viaţă. Amestecaţi
cunoştinţele.
Viitorul nu aparţine nici celor puternici şi nici celor
care se arată strălucitori.
Viitorul aparţine neapărat inventatorilor.
Inventaţi!
Fiecare dintre voi este o furnică care îşi aduce
crenguţa pentru înălţarea edificiului. Găsiţi mici idei
originale. Fiecare dintre voi este atotputernic şi efemer.
Motiv în plus ca să vă grăbiţi să construiţi. Poate că va
dura mult, nu veţi vedea niciodată roadele muncii voastre
dar, ca şi furnicile, săvârşiţi pasul vostru. Un pas înainte
de a muri. O furnică va prelua discret ştafeta şi apoi alta,
apoi alta, apoi alta...
Revoluţia furnicilor se face în capete, nu în stradă. Eu
1402
am murit, voi trăiţi. Peste o mie de ani, eu voi fi tot mort
dar voi, voi veţi trăi. Profitaţi că sunteţi vii ca să acţionaţi.
Faceţi Revoluţia furnicilor!
Julie amestecă codul încuietorii şi, cu ajutorul unei
frânghii, se lăsă a alunece în râpa unde căzuse mai demult.
Se agăţă de stânci, de mărăcini, de ferigi.
Regăsi şanţul cu noroi şi tunelul care intra în colină.
Intră în patrii labe şi, cu impresia că punea o bombă
cu explozie întârziată, aşeză valijoara exact în locul unde o
găsise.
Revoluţia furnicilor se va repeta în altă parte, diferit şi
în alte timpuri. Ca şi ea, cineva va descoperi într-o zi
valijoara şi va inventa propria lui Revoluţie a furnicilor.
Julie ieşi din tunel şi urcă taluzul ajutându-se de
frânghie. Cunoştea drumul de întoarcere.
Se lovi cu capul de stânca de gresie care înainta
deasupra râpei şi îmbrânci o nevăstuică care, fugind,
îmbrânci o pasăre, care îmbrânci un limax, care deranjă o
furnică exact în momentul în care urma să secţioneze o
frunză.
Julie respiră adânc şi mii de informaţii năvăliră în
creierul ei. Pădurea conţinea multe bogăţii. Tânăra femeie
cu ochii luminoşi nu avea nevoie de antene ca să perceapă
sufletul pădurii. Ca să pătrunzi spiritul celorlalţi este
destul să vrei.
Spiritul nevăstuicii era suplu, numai ondulaţii şi dinţi
ascuţiţi. Nevăstuică ştia să-şi mişte corpul în trei
dimensiuni situându-se perfect în peisaj.
Julie îşi plasă atenţia în spiritul păsării şi cunoscu
plăcerea de a şti să zbori. Vedea de sus. Spiritul păsării era
incredibil de complex.
Spiritul limaxului era senin. Nici urmă de frică, numai
puţină curiozitate şi puţin abandon faţă de ceea ce se
ridica înaintea lui. Limaxul nu se gândea decât să mănânce
1403
şi să se târască.
Furnica plecase deja; Julie nu o căută. În schimb
frunza era acolo şi simţea ceea ce simţea frunza, plăcerea
de a fi la lumină. Senzaţia de a lucra permanent la
fotosinteză. Frunza se credea extrem de activă.
Julie încercă apoi să intre în empatie cu colina. Era un
spirit rece. Greoi. Vechi. Colina nu era conştientă de
trecutul recent. Ea se situa în istorie între permian şi
jurasic. Avea amintiri din perioada glaciaţiunilor, a
sedimentărilor. Viaţa care se derula pe spatele ei nu o
interesa. Numai ferigile mari şi copacii erau vechii ei
tovarăşi. Pe oameni îi vedea trăind şi imediat murind, căci
viaţa lor era foarte scurtă. Pentru ea, mamiferele erau doar
nişte meteori lipsiţi de interes. Se năşteau şi imediat
deveneau bătrâni şi agonizau.
"Bună ziua, nevăstuică." "Bună ziua, frunză." "Bună
ziua, colină."
Julie zâmbi şi porni mai departe. Ieşi de sub pământ,
ridică ochii spre stele şi...

238. PLIMBARE ÎN PĂDURE

Univers imens, albastru ca marea şi îngheţat.

Imaginea alunecă înainte.
În centrul Universului apare o regiune presărată cu
miriade de galaxii multicolore.
Pe marginile unui braţ al uneia dintre aceste galaxii se
află un soare bătrân şi sclipitor.
În jurul acestui soare: o planetă mică şi călduţă
împresurată de nori sidefii.
Sub aceşti nori: oceane mov mărginite de continente
de culoare ocru.
Pe aceste continente: lanţuri de munţi, câmpii, volburi
de păduri de culoarea peruzelei.
1404
 Sub ramurile copacilor: mii de specii de animale. Şi
printre ele, două specii deosebit de evoluate.
Paşi.
E iarnă.
Cineva merge prin pădurea acoperită de zăpadă.
De departe se zăreşte o pată mică şi neagră, cu
picioarele pe jumătate înfundate în praful alb, care totuşi
se străduieşte să înainteze. E destul de lată. Are coapse
masive şi gheare lungi şi foarte depărtare. Este o furnică
tânără de tip asexuat. Faţa ei este foarte palidă, ochii, negri
şi globuloşi. Antenele sunt negre şi mătăsoase.
Este 5.
E prima dată când merge prin zăpadă. Alături de ea,
10 merge cu un jăratic într-un lampion ca să-i permită să
reziste frigului. Jăraticul nu trebuie ţinut prea jos, altfel
topeşte zăpada.
În imensitatea albă şi îngheţată, furnica mai face
câţiva paşi gâfâind. Paşii mici pentru o furnică, paşi mari
pentru specia ei.
Merge şi, pentru că s-a săturat să vadă zăpadă rece
sub bărbie, cu un efort uriaş, se ridică pe cele două
picioare din spate:
Face patru paşi în această poziţie nu prea confortabilă
apoi se opreşte. Îşi zice că a merge prin zăpadă este deja un
lucru extraordinar. Dar a merge prin zăpadă în două
picioare e prea greu. Dar nu renunţă.
Se întoarce spre 10 şi emite:
Cred că am descoperit un nou mod de a merge.
Urmează-mă.

239. ÎNCEPUT

Mâna întoarce ultima pagină a cărţii.

Ochii îşi întrerup deplasarea de la stânga la dreapta şi
1405
pleoapele îi acoperă o fracţiune de secundă.
Ochii se redeschid.
Puţin câte puţin, cuvintele devin un şir de desene.
În adâncul capului, ecranul panoramic al creierului se
stinge. E sfârşitul.
Totuşi, poate că e doar un...
ÎNCEPUT

POSTFAŢĂ

Unele persoane şi-l închipuie pe Bernard Werber ca un

monstru chitinos echipat cu şase picioare, două antene şi
mandibule. Se înşeală. Când îl ai în faţă, îţi dai seama că e
o creatură cât se poate de umană. Numai că face parte
dintr-o specie pe cale de dispariţie, cea a romancierilor
francezi citiţi în străinătate. Şi nu numai în campusurile
universitare. Insectele lui s-au revărsat peste lume şi există
ţări unde el este unicul reprezentant al literaturii noastre...
împreună cu Marguerite Duras.
Fenomenul a început cu apariţia Furnicilor în martie
1991. Lucrarea a frapat prin originalitate, deoarece
animăluţele sunt prezentate ca nişte personaje pozitive, iar
oamenii ca nişte prădători orbi. Această inversare a
rolurilor şi seriozitatea informaţiei ştiinţifice stau fără
îndoială la originea succesului imediat şi masiv (aproape
600 000 de exemplare vândute în Franţa, toate ediţiile la
un loc).
Bernard Werber, care adăpostea la el acasă o colonie
de furnici roşii, recidivează anul următor cu Ziua furnicilor.
Minusculele eroine descoperă de data asta religia. Marele
public îi conferă autorului Marele Premiu al cititoarelor
1406
revistei Elle pe anul 1933, apoi Marele Premiu al cititorilor
colecţiei Livre de Poche pe anul 1995.
Între timp, invazia a căpătat proporţii planetare. În
Europa, Spania şi Danemarca sunt principalele victime.
Dar în Coreea de Sud ravagiile sunt cu mult mai
spectaculoase. Hong Ji-woong, un editor care nu ştie nici
un cuvânt franţuzesc dar are mult fler, îşi ipotechează casa
şi maşina ca să finanţeze lansarea Furnicilor. Coreea de
Sud este cuprinsă imediat de o gravă criză de
werberomame pe care scriitorul o descrie încântat: "În
Coreea am de zece ori mai mulţi cititori decât în Franţa.
Când cobor din avion, toată lumea de la vamă mă
recunoaşte! Autorităţile sunt obligate să-mi pună la
dispoziţie gărzi de corp. Când dau autografe, e nevoie de un
cordon de poliţişti ca să ţină pe loc mulţimea! E incredibil.
Uneori mă întreb dacă toţi acei oamenii vin într-adevăr să
mă vadă pe mine.
De la Seul, fenomenul s-a propagat spre Bangkok şi
Tokyo. Partea amuzantă e că datorez intrarea mea în
Japonia unei femei de menaj coreene. Ea a vorbit despre
cartea mea patroanei sale şi datorită acestui fapt a fost
tradusă".
Werber a devenit şi succesorul lui Jean-Henri Fabre,
entomologul legendar care se studiază de un secol în şcolile
japoneze.
Cu toate acestea lumea anglo-saxonă a fost foarte
refractară la farmecul furnicilor. Bernard Werber va trebui
mai întâi să triumfe în Extremul Orient ca să fie în sfârşit
tradus şi în Statele Unite.
"Toată lumea spune: Tinerii nu mai citesc. Dar poate
că ar trebui să ne întrebăm ce le propunem."
El le propune un roman care seamănă cu un joc video
având ca fond sonor muzica plutitoare gen Pink Floyd sau
Genesis, conceput 100% la computer. "Prelucrarea textului
1407
permite o altă scriitură. Tastez atât de repede încât nu mai
există frecare. Ceea ce gândesc apare direct pe ecran. Sunt
ca într-un vis, trăiesc momente de extaz. Nu mai am mâini,
nu mai am creier, nu mai sunt acolo, sunt în poveste. În
fazele de incitare maximă, reuşesc să scriu douăzeci de
pagini pe oră. E o primă versiune, natural, dar totul este
deja prezent. Cel mai greu pentru mine este când mă apuc
să tai."
Furnicile s-au născut dintr-o nuvelă de şapte pagini
publicată la vârsta de şaisprezece ani într-un ziar de liceu.
Au urmat doisprezece ani de muncă încăpăţânată, ani
marcaţi de numeroase respingeri din partea editorilor
parizieni, în cele din urmă recompensaţi.
Totuşi, pericolul cel mai cumplit la care se expune
Bernard Werber este acela de a avea soarta acelor miliarde
de nevertebrate aduse în stare de sclavie în adâncul
furnicarelor. A încercat o primă evadare cu Thanatonauţii,
povestea unor exploratori ai vieţii de după moarte. Eşecul
(exceptând Coreea) acestui roman fără insecte l-a
determinat să-şi încheie trilogia. Dar de data asta a jurat
că s-a terminat: "Mă opresc aici! Orice s-ar întâmpla, mă
opresc! Ar trebui să am cinci-şase eşecuri în serie ca să mă
întorc la insecte".
Să-i urăm noroc, căci se pare că furnicile nici nu vor
să audă să-l elibereze...

Sfarsit

1408