Sunteți pe pagina 1din 12

1.

Notiuni introductive in studiul dreptului procesual civil


2. Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil
3. Raporturile juridice procesuale civile
4. Competenta generala a instantelor judecatoresti
5. Partile in procesul civil
notiunea, drepturile si obligatiile;
coparticiparea -procesuala;
succesiunea in drepturile procedurale
6. Intervenientii in procesul civil
notiunea, felurile;
intervenientul principal;
intervenientul accesoriu
7. Participarea procurorului in procesul civil
8. Participarea in process a autoritatilor publice, organizatiilor si persoanei fizice
pentru apararea drepturilor, libertatilor si intereselor altor persoane
9. Reprezentarea judiciara in procesul civil
a)notiunea si functiile;
b) felurile si temeiurile reprezentarii judiciare;
c)imputernicirile reprezentantului in judecata).
10. Actele si termenele de procedura civila
11. Acțiunea civilă

Raspunsuri.

Notiuni introductive in studiul dreptului procesual civil


Dreptul procesual civil este acea ramură  de drept care include totalitatea normelor juridice
aranjate într-un sistem strict stabilit, ce reglementează examinarea şi soluţionarea litigiilor
civile în sens larg, în cadrul raportului de drept procesual civil, apărute între subiecţii
dreptului procesual civil.
Procesul civil este activitatea desfăşurată de către instanţă, părţi, organe de executare şi alte
persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în
pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse
judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform
procedurii prevăzute de lege.
Din punct de vedere etimologic, prin proces, se înţelege mers, evoluţie, dezvoltare,
desfăşurare a unui eveniment sau fenomen.
Termenul „proces civil” se foloseşte în mai multe sensuri:
    ca procedură de examinare şi soluţionare a pricinii civile concrete;
    ca denumire a ştiinţei şi a disciplinei de studiu;
    ca denumire succintă a ramurii de drept procesual civil.
Procesul civil reprezintă activitatea instanţei de judecată, reglementată de normele drept
procesual civil  cu privire la examinarea şi soluţionarea pricinilor civile, executarea hotărîrilor
judecătoreşti, precum şi atacarea acestora pe căile ordinare şi extraordinare.
Noţiunea „drept procesual civil” include pe cea de „procedură civilă”, deşi frecvent cele două
sintagme sunt utilizate în acelaşi sens, fiind confundate. Nu este însă o greşeală, în mod
tradiţional prin procedură civilă fiind înţelese numai regulile de desfăşurare a procesului civil.
S-ar putea afirma astfel că procedura civilă are două sensuri: unul restrâns, privind procedura
civilă propriu-zisă, cuprinzând o parte importantă a dreptului procesual civil, reglementând
modul de desfăşurare a procesului civil, pe parcursul celor două faze – judecata şi executarea

1
silită, şi un sens larg în care se includ atât conţinutul procedurii propriu-zise, cât şi regulile de
organizare judecătorească, de competenţă şi cele privind acţiunea civilă.

Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil


Principiul de drept procesual civil reprezintă o idee, regulă esenţială care determină structura
internă a procesului civil şi pe temeiul căruia se stabilesc raporturile procesuale dintre părţile
în litigiu, precum şi cele dintre acestea şi instanţa de judecată. Principiile de drept procesual
civil se manifestă prin ideile juridice de bază, care determină formele şi metodele de
reglementare juridică a raporturilor procesual civile în legătură cu examinarea şi soluţionarea
litigiilor deduse judecăţii.
Principiul egalitatii. Legalitatea reprezinta un principiu general recunoscut in statele
democratice si implica respectarea actelor normative de catre toate organele de stat, de toate
persoanele juridice de drept public sau privat, de toti cetatenii.
Principiul independentei judecatorului si al supunerii lui numai fata de lege. Principiul
independentei judecatorului si al supunerii lui numai fata de lege presupune solutionarea
litigiilor rara ingerinta in activitatea de judecata sau in deliberare a vreunui organ de stat sau a
vreunei persoane precum si impartialitatea judecatoru1ui, pozitia sa neutra fata de partile din
proces, echidistanta fata de acestea.
Principiul inamovibilitatii judecatorilor. Independenta si impartialitatea judecatorilor nu
pot fi asigurate decat in acele state care, admit principiul inamovibilitatii, o cucerire relativ
moderna a dreptului. Prin inamovibilitate se intelege stabilitatea in functie a judecatorilor,
respectiv ca acestia, odata numiti, nu pot fi mutati inalta functie, avansati, transferati decat la
cererea sau cu acordul lor.
Principiul adevarului. Aflarea adevarului este scopul de ultima instanta al activitatii
judiciare, scop ce se coreleaza cu acela al restabilirii legalitatii. Este imposibil a rezolva legal
un litigiu atata timp cat nu cunosti adevarul; pornind de la premise false se vor obtine
concluzii false.
Principiul rolului activ al judecatorului. Legislatia procesual-civila a evoluat de la
conceptia judecatorului-arbitru spre conceptia exercitarii de catre acesta a unui rol activ, ca o
conditie de baza a solutionarii juste si principiale a litigiilor.
Principiul egalitatii partilor in fata justitiei. Acest principiu constituie o cucerire a
revolutiilor burghezo-democratice fiind o regula esentiala pentru toate societatile moderne.
Principiul publicitatii. Publicitatea dezbaterilor, a sedintei de judecata, reprezinta unul din
pilonii procedurii judiciare. Publicitatea sedintei de judecata si a dezbaterilor are menirea de a
asigura in acelasi timp garantarea drepturilor procesuale ale partilor cat si realizarea unui scop
educativ-preventiv al procesului.
Principiul oralitatii. Oralitatea domina numai faza dezbaterilor, fara sa excluda unele
elemente ale procedurii scrise. Ea implica dreptul partilor de a sustine verbal pretentiile, de a
da explicatii, de a pune concluzii cu privire la toate imprejurarile de fapt sau de drept ale
litigiului, dar nu exclude dreptul de a, depune concluzii sau de a formula cereri in scris.
Principiul contradictorialitatii. Contradictorialitatea consta in posibilitatea oferita partilor
de a di_cuta orice element de fapt sau de drept ce intereseaza o cauza si in obligatia instantei
de a nu ordona nici o masura, de a nu pronunta o hotarare, decat dupa ce masura sau problema
asupra careia urmeaza a hotari a fost pusa in discutia contradictorie a partilor.
Principiul dreptului la aparare.Dreptul la aparare semnifica mai mult decat se intelege in
mod obisnuit. El are o semnificatie materiala si una formala. In acceptiunea formala, prin
drept la aparare se desemneaza posibilitatea partilor de a fi asistate sau reprezentate de un
avocat. In acceptiunea materiala, dreptul la aparare desemneaza ansamblul prerogativelor
recunoscute de lege partilor in scopul sustinerii intereselor lor.

2
Principiul disponibilitatii. Prin disponibilitate se intelege posibilitatea conferita partilor de a
sesiza instanta, de a dispune de obiectul litigiului si de mijloacele de aparare.

Raporturile juridice procesuale civile


Raportul juridic procesual civil reprezintă o relaţie socială reglementată de normele
dreptului procesual civil, care apare între instanţa de judecată şi persoanele care participă la
activitatea judiciară ce se desfăşoară în vederea examinării şi soluţionării pricinilor civile. În
sistemul relaţiilor procesual civile se face distincţie între raporturi:
a)      Principale – acele relaţii fără de care nu poate exista un proces cum ar fi, de exemplu,
raporturile dintre reclamant şi instanţa de judecată, instanţa de judecată şi pîrît.
b)      Secundare – se stabilesc între instanţa de judecată şi participanţii la proces doar pe unele
categorii de pricini, cum ar fi intervenienţii şi procurorul.
c)      Auxiliare – iau naştere între instanţa de judecată şi persoanele care contribuie la
înfăptuirea justiţiei, cum ar fi, de exemplu, martorul, expertul, specialistul, interpretul,
translatorul.
Raporturile procesual civile constituie un sistem de relaţii care se desfăşoară în mod succesiv,
înlocuind un raport cu altul. Procesul civil constă dintr-o multitudine de raporturi relativ
independente, cu temeiurile lor de apariție, subiecte, conţinut şi obiect propriu. Totuşi acestea
nu pot exista absolut independent şi separat unul de altul. Fiecare dintre aceste raporturi cu
obiectul său specific formează o parte din obiectul unic al procesului civil concret. În măsura
în care procesul civil este pornit şi ia amploare, el trece dintr-o fază în alta, respectându-le
consecutivitatea. Astfel, în fiecare cauză civilă concretă apare un singur raport procesual civil
cu caracter complex, ce constă din mai multe raporturi generate de exercitarea acțiunilor
procesual civile.
Subiecţii raporturilor procesual – civile şi clasificarea lor. Obiectul şi conţinutul acestor
raporturi.
Raportul juridic procesual civil este compus din 3 elemente:Subiect;Obiect;Conţinut.
Subiecţii sunt toate persoanelor şi organelor cărora le sunt atribuite anumite drepturi şi
obligaţii în baza normelor dreptului procesual civil şi care participă în cadrul unui raport
juridic procesual civil. Deosebim trei grupe de subiecţi ai raporturilor juridice procesual –
civile:
I grupă – instanţa de judecată. Ea are sarcina de a examina şi a soluţiona litigiile ce apar între
persoanele fizice şi/sau juridice, ele neputând să refuze rezolvarea acestor diferende. Ea are 2
funcţii:  Examinarea cauzei;Soluţionarea cauzei.
II grupă – participanţii la proces. a)  Persoanele care participă la proces din numele propriu în
apărarea drepturilor şi intereselor personale, având un interes material şi procesual
juridic. Aici se includ părţile, adică reclamantul şi pîrîtul (sau creditor şi debitor). La această
categorie de participanţi se mai atribuie şi intervenienţii, care se împart în: intervenienţi
principali si intervenienţi accesorii. b)  Persoanele care participă în proces din numele propriu
în apărarea drepturilor şi intereselor altor persoane având în proces un interes doar procesual
nu şi material: Procurorul si organele autorităţilor publice
III grupă – persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei (auxiliarii). Aici intră:
reprezentanţii; martorii; experţii şi specialiştii; translatorii și interpreții, etc
Obiectul raportului juridic procesual civil este conduita subiectelor care rezultă din
drepturile și obligațiile lor procesuale. Obiectul raportului juridic procesual civil se compune
din: obiectul general – specific pentru toate raporturile procesuale şi constă în cauza concretă
care se examinează de instanţa de judecată. Exemplu: respectarea ordinii în instanţă.
obiectul special  – specific pentru fiecare raport procesual şi constă în acţiunile procedurale
concrete ale instanţei de judecată, ale participanţilor la proces şi ale auxiliarilor justiţiei.
Exemplu: prezentarea probelor, depoziţiile martorilor, etc.

3
Conţinutul raportului juridic procesual civil constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
subiecţilor procesului civil. Normele de drept procesual civil stabilesc volumul drepturilor și
obligațiilor subiecților procesului civil în funcție de scopul participării și de calitatea lor
procesuală.
Instanţa de judecată – subiect obligatoriu al raportului juridic procesual civil Prin
instanţa judecătorească se înţelege organul împuternicit de lege să rezolve un litigiu intervenit
între părţi.Constituirea instanţei de judecată semnifică alcătuirea ei complexă, cu toate
organele şi persoanele cerute de lege. Este vorba, în primul rând, de participarea alături de
completul de judecată a grefierului. La însărcinarea judecătorului, grefierul îndeplineşte unele
acte procedurale prin care contribuie la pregătirea dosarului către dezbaterile judiciare,
înştiinţează participanţii la proces despre locul, data şi ora dezbaterilor, verifică prezenţa lor la
şedinţă, clarifică motivele neprezentării lor şi le notifică judecătorului, încheie procesul –
verbal al şedinţei şi îndeplineşte alte indicaţii ale judecătorului în vederea bunei organizări şi
desfăşurări a procesului.
Incompatibilitatea judecătorului. Incompatibilitatea, în sens general, constă în
imposibilitatea judecătorului de a îndeplini concomitent cu funcţia de judecător, şi alte funcţii
private sau publice, cu excepţia activității didactice şi ştiinţifice. În sens restrîns,
incompatibilitatea se referă la situaţia în care un judecător este oprit să ia parte la judecarea
unei cauze în cazurile expres prevăzute de lege.

Competenta generala a instantelor judecatoresti


Competenţa este aptitudinea recunoscută de lege unui organ de stat sau organ obştesc de a
soluţiona un anumit litigiu sau altă problemă cu caracter juridic.
Competenţa instanţelor judecătoreşti este aptitudinea recunoscută de lege instanţelor
judecătoreşti de a examina şi soluţiona o anumită pricină civilă.
Competența generală se raportează la instanța de judecată sau la un alt organ cu activitate
jurisdicțională, dar nu la judecători. C.P.C. stipulează că sunt de competenţa instanţelor
judecătoreşti pricinile în litigiile care izvorăsc din raporturile juridice civile, de familie, de
muncă, locative, ecologice, funciare, cauzele de contencios administrativ, cele cu o procedură
specială, cererile de eliberare a ordonanţei judecătorești și de declarare a insolvabilității,
pricinile privind sistarea temporară a valabilității sau retragerea licențelor/autorizațiilor de
antreprenor, etc. Instanţele de judecată sunt competente să judece şi multe alte pricini pe care
legea le pune în competenţa lor, cum ar fi pricinile ce apar în legătură cu executarea actelor
instanțelor judecătorești și a actelor unor alte autorități, inclusiv ale instanțelor judecătorești
străine și ale arbitrajelor internaționale, pricinile care apar în legătură cu încălcarea dreptului
la executare în termen rezonabil a actelor instanțelor judecătorești și altor autorități și
repararea prejudiciului cauzat prin această încălcare, pricinile ce apar în legătură cu încălcarea
dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei și repararea prejudiciului cauzat prin
această încălcare.Instanţele judecătoreşti de drept comun judecă pricinile ce ţin de competenţa
lor cu participarea persoanelor fizice şi juridice rezidente sau nerezidente, autorităţilor
publice, organizaţiilor cu investiţii străine, organizaţiilor internaţionale care practică activităţi
de întreprinzător dacă, prin lege, printr-un tratat internaţional la care Republica Moldova este
parte sau prin înţelegere a părţilor, nu se stabileşte o altă modalitate de soluţionare a litigiului.
Instanţa judecătorească comercială judecă contestarea în condițiile legii a hotărîrilor arbitrale
și eliberarea titlurilor executorii în baza lor; pricinile privind reorganizarea sau dizolvarea
persoanei juridice; pricinile privind apărarea reputației profesionale în activitatea de
întreprinzător și economică; precum și alte pricini date prin lege în competenţa sa.

4
Partile in procesul civil

Notiunea, drepturile si obligatiile;


Părțile în procesul civil sunt acei subiecți a căror litigiu cu privire la drepturile și interesele
legitime urmează a fi soluționat de către instanța de judecată. În sens restrîns, părțile sunt
prezumații subiecți ai raportului material litigios, care participă în proces în nume propriu,
avînd interes material și procesual în soluționarea litigiului, suportînd efectele hotărîrii
judecătorești și cheltuielile de judecată.
Reclamantul – este prezumatul subiect al raportului material litigios,22 care susține că i-au
fost încălcate sau contestate drepturile sau interesele legitime, la cererea căruia este intentat
procesul civil.
Pîrîtul – este prezumatul subiect al raportului material litigios, împotriva căruia este înaintată
pretenția de către reclamant și în privința căruia se presupune că ar fi încălcat drepturile și
interesele legitime ale reclamantului.
Drepturile și obligațiile procesuale ale părților pot fi divizate în generale și speciale.
Drepturile și obligațiile generale – sunt drepturile și obligațiile procesuale pe care le au fiecare
participant la proces inclusiv părțile.
Participanţii la proces sînt în drept să ia cunoştinţă de materialele dosarului, să facă extrase şi
copii de pe ele, să solicite recuzări, să prezinte probe şi să participe la cercetarea lor, să pună
întrebări altor participanţi la proces, martorilor, experţilor şi specialiştilor, să formuleze cereri,
să reclame probe, să dea instanţei explicaţii orale şi scrise, să expună argumente şi
considerente asupra problemelor care apar în dezbaterile judiciare.
Participanții la proces sunt obligați să se folosească cu bună-credință de drepturile lor
procedurale.
Drepturile speciale. Părțile au drepturi și obligații mult mai largi decît a celorlalți participanți
la proces, deoarece se bucură de anumite drepturi speciale. Potrivit art. 60 alin. (1) al CPC,,în
afară de drepturile specificate la art. 56, părțile dispun de drepturi speciale.” Aceste drepturi
pot fi exercitate doar de către părți. Drepturile speciale ale părților pot fi divizate în
drepturile exclusive ale reclamantului, drepturile exclusive ale pîrîtului, drepturile comune
ambelor părți.

Coparticiparea -procesuala;
De cele mai multe ori, la judecarea cauzei în prima instanță există un singur reclamant și un
singur pîrît, la judecarea în apel un singur apelant și un singur intimat etc. Sunt însă destul de
frecvente cazurile în care poziția contradictorie există între mai mult de două persoane, deci
cînd, în același proces, două sau mai multe persoane au calitatea de reclamant ori de pîrît. O
astfel de situație este cunoscută sub denumirea de coparticipare procesuală. În literatura de
specialitatea s-au menționat următoarele trăsături specifice instituției coparticipării
procesuale:
a) coparticipanții sunt toți subiecți prezumați ai raportului material litigios;
b) coparticipanții participă în același proces;
c) interesele și pretențiile coparticipanților nu se exclud reciproc.
In concluzie putem spune ca Coparticiparea procesuală este participarea concomitentă în
același proces a mai multor reclamanți și/sau a mai multor pîrîți interesele și pretențiile cărora
nu se exclud reciproc.

Succesiunea in drepturile procedurale

5
Succesiunea procesuală este o instituţie a dreptului procesual civil care reglementează
trecerea drepturilor şi obligaţiilor procesuale de la o persoană (predecesor) la alta (succesor în
drepturi procesuale). În cazul ieşirii uneia dintre părţi din raportul juridic litigios sau stabilit
prin hotărîre judecătorească (moartea persoanei fizice, reorganizarea persoanei juridice,
cesiunea de creanţă, transfer de datorie etc,) instanţa de judecată permite înlocuirea acestei
părţi cu succesorul ei în drepturi. Succesiunea în drepturi este posibilă în orice stadiu al
procesului. Toate actele săvîrşite în cadrul procesului pînă la intervenirea succesorului în
drepturi sunt obligatorii pentru acesta în măsura în care ele ar fi fost obligatorii pentru
persoana pe care succesorul în drepturi a înlocuit-o. După înlocuire, procesul continuă mai
departe. Succesiunea procesuală are loc doar în cazurile cînd este posibilă succesiunea în
drepturile materiale. Încheierea instanței despre refuzul în admiterea succesorului poate fi
atacată cu recurs. În procesul civil succesiunea poate fi numai universală, adică nu pot fi
transmise de la o persoană la alta doar anumite drepturi şi obligaţii procesuale. Succesorului îi
sunt transmise toate drepturile şi obligaţiile procedurale ale predecesorului. Succesiunea
procesuală este posibilă atît în cazul reclamantului, pîrîtului cît şi a intervenienţilor principali.
Dacă a avut loc succesiunea reclamantului, instanţa de judecată este obligată de a cere acordul
succesorului pentru a continua procesul suspendat. Dacă acesta refuză, procesul încetează pe
temeiul renunțării la acțiune. Succesiunea debitorului, însă nu antrenează exprimarea
acordului sau dezacordului acestuia, ci se realizează de către instanță din oficiu.

Intervenientii in procesul civil


a)notiunea, felurile.
În mod obişnuit, procesul se desfăşoară între reclamant şi pîrît. Uneori un interes îl au şi
terţele persoane. Pentru ca hotărîrea să aibă efect asupra lor, legea permite intervenirea
acestora în proces.
Definiţie. Intervenienţii sunt participanţii la proces, interconexaţi cu raportul litigios ce
formează obiectul dezbaterilor judiciare, care intervin sau se atrag în procesul pornit dintre
părţile iniţiale, în scopul de a-şi apăra drepturile lor subiective sau interesele ocrotite prin
lege. Intervenienţii sunt subiecţi presupuşi ai raportului juridic litigios, ca şi părţile.
În funcţie de gradul de cointeresare juridică, deosebim 2 feluri de intervenienţi:
a)    Principali (adică terţele persoane care formulează pretenţii proprii la obiectul litigiului);
b)    Accesorii (adică terţele persoane care nu formulează pretenţii proprii la obiectul litigios).
Participarea intervenienţilor permite examinarea în acelaşi proces a mai multor pretenţii
bazate pe aceleaşi probe, realizîndu-se o economie de timp şi evitîndu-se pronunţarea unor
hotărîri care ar afecta drepturile şi obligaţiile terţilor.
b)intervenientul principal;
La această categorie se atribuie terţele persoane care intervin într-un proces apărut între
reclamant şi pîrît pentru a-şi apăra drepturile şi interesele proprii cu privire la obiectul
litigiului sau drepturile legate de acesta.
Intervenienţii principali pot interveni în proces pînă la închiderea dezbaterilor judiciare în
primă instanţă, prin depunerea unei cereri de chemare în judecată taxată, şi adresează ambelor
părţi sau numai reclamantului pretenţiile sale. Dacă judecătorul consideră că pretenţiile
intervenientului principal nu se referă la obiectul litigiului, refuză să le examineze
concomitent cu cererea principală. În acest caz intervenienţii principali nu decade din dreptul
de a cere intentarea unui proces de sine stătător.
Intervenientul principal se bucură de toate drepturile şi obligaţiile reclamantului. Deosebirea
intervenientului principal de coreclamant constă în faptul că pretenţiile coreclamantului sunt
adresate tot timpul pîrîtului şi nu se exclud reciproc. Intervenientul principal nu poate înainta
concomitent cu reclamantul sau coreclamantul. Pretenţiile reclamantului şi intervenientului
principal, deşi sunt îndreptate asupra aceluiaşi obiect, nu se exclud reciproc.

6
Intervenientul poate îndrepta pretenţiile asupra pîrîtului şi reclamantului sau doar
reclamantului.

c)intervenientul accesoriu
Intervenientul accesoriu este participantul care intervine într-un proces deja pornit între părţile
iniţiale, pe lîngă o parte sau alta, care sunt cointeresate în soarta procesului, fără a formula
pretenţii proprii la obiectul litigiului.
Intervenienţi accesorii pot fi de partea reclamantului sau pîrîtului pînă la închiderea
dezbaterilor judiciare în primă instanţă, prin depunerea unei cereri individuale, în care
demonstrează interesul intervenţiei, fie că e atras de o parte sau din oficiul instanţei. În acest
sens, partea interesată este obligată să înştiinţeze intervenientul accesoriu despre pornirea
procesului prin intermediul instanţei de judecată, explicîndu-i dreptul de a interveni în proces
în termen de 15 zile.
Intervenientul accesoriu poate să invoce acţiunea din intenţie sau culpă gravă a părţii căreia
urma să i se alăture din cauza incorectitudinii ei în acţiunile procesuale. Intervenientul
accesoriu se bucură de aceleaşi drepturi şi obligaţii procesuale ca şi partea pe care o susţine în
proces, cu excepţia dreptului de a:
1.    Modifica temeiul sau obiectul acţiunii;
2.    Mări sau micşora cuantumul pretenţiilor din acţiune;
3.    De a renunţa la acţiune;
4.    De a recunoaşte acţiunea;
5.    De a încheia tranzacţia de împăcare;
6.    De a înainta acţiune reconvenţională.

Participarea procurorului in procesul civil


Procurorul prin exercitarea atribuțiilor sale reprezintă interesele generale ale societății, apără
ordinea de drept, drepturile și libertățile cetățenilor. Astfel, procurorul sesizează instanţa de
judecată, participă la judecarea pricinilor în primă instanţă, dacă procesul a fost intentat la
cererea lui cît şi foloseşte căile de atac împotriva hotărîrilor judecătoreşti. Procurorul
participînd în procesul civil sprijină în mod activ apărarea drepturilor subiective recunoscute
persoanelor fizice ori de cîte ori acestea au fost încălcate.
În ceea ce priveşte acţiunile civile alăturate celor penale, activitatea desfăşurată de procuror în
materie civilă, se deosebeşte de cea desfăşurată în materie penală. Exemplu: procurorul este
obligat să participe în procesul civil numai în cazurile cînd delictele au fost comise de către
minori sau persoane incapabile, pe cînd în procesul penal, participarea lui este obligatorie,
indiferent de subiectul infracţiunii sau obiectul acesteia.
În ceea ce priveşte participarea procurorului în procesul civil propriu – zis, esenţial este faptul
că el promovează nu în nume propriu, dar în favoarea unui alt subiect de drept acţiunea civilă,
şi ca atare devine parte în procesul civil, asupra sa răsfrîngîndu-se drepturile şi obligaţiile
procedurale specifice calităţii respective, fără ca asupra lui să se extindă consecinţele de drept
material ale hotărîrii judecătoreşti.
Ca parte în procesul civil, procurorul are o poziţie specifică, care nu afectează egalitatea sa cu
celelalte părţi. Specificul poziţiei procurorului rezultă din faptul că el nu este subiect al
raportului de drept subiectiv material şi se exprimă prin imposibilitatea de a face acte de
dispoziţie asupra dreptului civil respectiv (cum ar fi de ex: tranzacţia de împăcare).
În concluzie, procurorul dispune în procesul civil de o calitate procesuală deosebită. Poziția
procesuală a procurorului în procesul civil rezultă din interesele procesuale pe care le are
acesta și din volumul de drepturi și obligații pe care legea procesuală i le oferă.

7
Participarea in process a autoritatilor publice, organizatiilor si persoanei fizice pentru
apararea drepturilor, libertatilor si intereselor altor persoane
1.    Temeiurile şi formele participării în proces. Tipurile organelor autorităţilor publice care
participă în proces.
2.    Drepturile şi obligaţiile procedurale ale organelor autorităților publice, organizațiilor și
persoanelor fizice.
1.    Temeiurile şi formele participării în proces. Tipurile autorităţilor publice care
participă la proces
Printre participanții la proces se numără și autoritățile publice, organizațiile și persoanele
fizice care apără drepturile, libertățile și interesele altor persoane în virtutea atribuțiilor lor
legale.
Participarea la proces a acestor organe are loc sub două  forme:
a.    Intentarea procesului. În cazurile prevăzute de lege, organele autorităţilor publice,
organizaţiile și persoanele fizice pot adresa în judecată acţiunea în apărarea drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane, la cererea acestora, sau în apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unui număr nelimitat de persoane fizice.
Acţiunea în apărarea intereselor unei persoane incapabile poate fi înaintată independent de
existenţa cererii persoanei interesate sau a reprezentantului ei legal.
b.    Darea unei concluzii pe cauză. În cazurile stabilite de lege, organele autorităţilor publice
competente, din proprie iniţiativă, la cererea participanţilor la proces sau din oficiul instanţei,
pot interveni în proces până la pronunţarea hotărârii în primă instanţă, precum şi în instanţa de
apel, pentru a depune concluzii, potrivit funcţiei, în vederea apărării drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime ale altor persoane, a intereselor statului şi ale societăţii.
Instanţa de judecată poate, după caz, din oficiu să introducă în proces autoritatea publică
competentă pentru a depune concluzii asupra pricinii în curs de examinare.
Legea poate să prevadă obligativitatea depunerii concluziilor sau posibilitatea acestei acțiuni.
Temeiurile de participare la proces sunt:
    la cererea persoanelor care consideră că li se încalcă drepturile, libertățile și interesele
legitime (cu excepția persoanelor incapabile) și nu se pot adresa de sine stătător în instanță;
    din propria inițiativă, pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale unui număr
nelimitat de persoane.
Tipurile organelor autorităţilor publice care participă în proces:
1.    Organul de tutelă şi curatelă participă pe cauzele ce ţin de apărarea intereselor minorilor
şi persoanelor declarate incapabile. De ex: în cazul desfacerii căsătoriei, organul de tutelă şi
curatelă se expune asupra faptului cui vor fi transmişi copii minori pentru educaţie. La fel
organul se expune în cauzele de declarare a nulității căsătoriei, de decădere din drepturile
părinteşti sau de limitare a acestora; de încasare a pensiei de întreținere a copiilor minori sau a
celor majori inapți de muncă;  de anulare a adopției; de anulare a tutelei folosite în scopuri
cupidante (cum ar fi de exemplu, repararea daunei cauzate copilului minor în legătura cu
folosirea spaţiului său locativ); poate să solicite instanței limitarea persoanei în capacitate de
exercițiu sau declararea incapacității ei.
2.    Organele locativ comunale participă pe cauzele ce ţin de folosirea spaţiului locativ de stat
ce se referă la partajul, schimbarea, privatizarea apartamentelor, ce constituie proprietate a
statului.
3.    Organele asigurărilor sociale (CNAS)  participă pe cauzele legate de determinarea
pensiei, de vârstă, de invaliditate, de urmaş; în cauzele legate de acordarea îndemnizaţiilor şi
compensaţiilor.
4.    Organele financiar fiscale participă pe cauzele ce ţin de încasarea impozitelor, a cotelor
de contribuţii de asigurări sociale ş.a.
5.    Organele de protecție a proprietății intelectuale (AGP) acționează în justiție în interesul

8
unor autori și titulari ai dreptului de autor și drepturilor conexe, la solicitarea acestora, cât și
în numele său.
6.    Asociațiile obștești de consumatori apără în proces drepturile și interesele legitime ale
consumatorilor, inclusiv prin contestarea pe calea contenciosului administrativ a actelor
autorităților publice care lezează consumatorii în drepturi.
7.    Avocatul parlamentar  este în drept să intenteze un proces din proprie inițiativă în
legătură cu faptele depistate de încălcare a drepturilor și intereselor omului sau la sesizarea
persoanei vătămate să conteste actele ilegale pe calea contenciosului administrativ.
8.    Sindicatele sunt în drept să conteste actele normative care lezează drepturile la muncă,
profesionale, economice și sociale ale salariaților.
9.    Instituția medico-sanitară depune cerere de spitalizare forțată și tratament forțat.
10.    Medicul psihiatru solicită încuviințarea examenului psihiatric fără liberul consimțământ
al persoanei sau al reprezentantului ei legal.
11.    Instituția de psihiatrie solicită spitalizarea forțată în staționarul de psihiatrie.
2.    Drepturile şi obligaţiile procedurale ale organelor autorităților publice,
organizațiilor și persoanelor fizice
Cele două forme de participare la procesul civil a autorităților publice, organizațiilor și
persoanelor fizice care apără în proces drepturile, libertățile și interesele altor persoane
condiționează volumul diferit de drepturi și obligații procedurale ale acestora.
Dacă organele autorităților publice, organizațiile și persoanele fizice pornesc procesul în
interesele altor persoane ele ocupă poziţia reclamantului  în proces.
Rezultă că se bucură de toate drepturile procedurale ce-i revin acestei părţi în proces şi au
obligaţiile procedurale respective, cu excepţia dreptului de a stinge procesul printr-o
tranzacţie de împăcare și obligației de achitare a cheltuielilor de judecată.
Aşadar, aceste organe deţin numai drepturile procesuale, iar persoana în interesul căreia a fost
intentat procesul este titularul dreptului material lezat. De aceea, ea participă în calitate de
reclamant. Respectiv, asupra acestei persoane se răsfrânge efectul material juridic al hotărârii
judecătoreşti care va fi adoptată,spre deosebire de organul care vina să-i apere ineresele. Faţă
de organele menţionate, care au intentat procesul nu poate fi formulată o cerere
reconvenţională (mijlocul procedural prin care pârâtul dintr-un proces formulează pretenţii
proprii împotriva reclamantului), care poate fi înaintată reclamantului.
Aceste organe nu sunt legate printr-un raport juridic de părţi, de aceea acestora nu li se poate
înainta acţiunea de regres. Spre deosebire de procuror care poate acționa în instanță pe orice
categorie de cauze, organele autorităților publice, organizațiile și persoanele fizice pot
participa doar pe anumite cauze prevăzute expres de lege.
Renunţarea organelor menţionate, organizaţiilor şi a persoanelor fizice la cererea depusă în
apărarea intereselor unei alte persoane nu face ca această persoană să piardă dreptul de a cere
examinarea cauzei în fond, respectiv după achitarea taxei de stat.
Dacă organele, organizaţiile, persoanele fizice care au intentat procesul renunță la acţiunea
înaintată în interesul reclamantului, iar acesta nu doreşte să intervină în proces, instanţa
încetează procesul doar dacă aceasta nu contravine legii și nu încalcă drepturile terților.
Dacă autoritățile publice intervin într-un proces deja pornit, pentru a depune concluzii, ele
valorifică doar drepturile generale ale participanților la proces, pot să ia cunoştinţă de
materialele din dosar, să propună recuzări, să dea explicaţii, să prezinte dovezi, să participe la
cercetarea lor, să formuleze cereri şi să săvârşească alte acte procesuale legale.

Reprezentarea judiciara in procesul civil


a)notiunea si functiile;
Reprezentarea judiciară poate fi definită ca situația în care o anumită persoană numită
reprezentant în limita împuternicirilor acordate îndeplinește acte de procedură în numele şi în

9
interesul altei persoane numită reprezentat. Totalitatea normelor procesual civile ce
reglementează raporturile de reprezentarea stabilite dintre reprezentant și instanța de judecată
constituie instituția juridică a reprezentării judiciare (reprezentarea procesual-civilă).
Reprezentarea este admisă la toate etapele procesului, contribuind la realizarea şi exercitarea
mai amplă a drepturilor şi obligaţiilor procedurale, mai ales când părţile nu pot participa din
diferite motive la judecată. În calitate de parte, intervenient sau alt participant figurează în
proces tot timpul persoana în interesele căreia activează reprezentantul. În urma acţiunilor
săvârşite de reprezentant apar drepturi şi obligaţii pentru persoana reprezentată.
Persoanele juridice sunt reprezentate în instanţă de către organele lor de administrare,
acţionând în limitele împuternicirilor ce le sunt acordate prin lege, statut sau regulament ori de
către alți angajați împuterniciți ai persoanei juridice sau de către avocați. Conducătorii
persoanelor juridice prezintă instanţei documentele, ce atestă funcţia sau calitatea lor de
serviciu ori actele de constituire. În caz de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice ea
poate fi reprezentată de administratorul din oficiu sau lichidator.
b) felurile si temeiurile reprezentarii judiciare;
În dependenţă de temeiul apariţiei reprezentării, avem:
    reprezentare contractuală,
    reprezentare legală,
    reprezentare acordată prin lege, statut, regulament sau alt document special (oficială).
Reprezentarea contractuală (convenţională) apare în baza unui contract de mandat, prin
care mandantul împuterniceşte o altă persoană – mandatarul (avocat) – pentru a-i prezenta
interesele în instanţa de judecată.
Reprezentarea legală se instituie la apărarea drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale
minorilor, persoanelor incapabile şi ale celor cu capacitate de exerciţiu limitată. Apărarea
drepturilor şi intereselor acestor persoane se efectuează de către părinţi, adoptatori, tutori,
curatori care săvârşesc în numele celor reprezentaţi toate actele de procedură pe care are
dreptul să le săvârşească cel reprezentat.
Reprezentarea acordată prin lege, statut, regulament are loc în cazul persoanelor juridice.
Persoanele juridice prezintă acţiuni în instanţa de judecată, exercită drepturile şi obligaţiile lor
și poartă răspundere prin organele sale de conducere stabilite prin lege sau statut. Organul de
conducere poate participa la proces nemijlocit dacă este unipersonal (conducătorul,
directorul). Dacă organul de conducere este colegial, împuternicirile de a participa la proces
se dau unei persoane angajate printr-o decizie a acestui organ colegial sau avocatului.
c)imputernicirile reprezentantului in judecata.
Reprezentantul face parte din cercul participanților la proces, fiind înzestrat cu drepturi și
obligații de către reprezentat, dar și de către legiuitor. Astfel, în limitele împuternicirilor el
singur hotărăște cum trebuie să acționeze pentru a reprezenta cât mai eficient interesele
clientului său, deci reprezentantul apare ca o figură de sine stătătoare în raporturile ce se nasc
între el și instanța de judecată.
Totodată, dispunând de aceleași drepturi și obligații procedurale ca și persoana reprezentată,
reprezentantul se prezintă ca un dublor procesual al participantului la proces și urmărind
același scop, manifestă un interes procesual. În felul acesta, din punct de vedere formal,
reprezentantul nu poate să facă parte din altă categorie decât cea din care face parte
reprezentatul, adică din categoria participanților la proces.
Reprezentantul legal depune în judecată actele ce atestă statutul şi împuternicirile sale.
Reprezentantul care renunţă la împuterniciri trebuie să înştiinţeze atât reprezentatul, cât şi
instanţa cu cel puţin 10 zile înainte de data judecării pricinii sau înainte de expirarea
termenelor de atac.
Împuternicirea de reprezentare în justiţie dă reprezentantului dreptul de a face în numele celui
reprezentat toate actele de procedură, cu excepţia de a semna cererea şi de  a o depune în

10
judecată, strămutării pricinii la arbitrii aleşi, a renunţării totale sau parţiale la pretenţiile din
acţiune, de a modifica cuantumul lor, modificării temeiului sau obiectului acţiunii,
recunoaşterii acţiunii, încheierii tranzacţiei de împăcare, înaintării acţiunii reconvenţionale,
transmiterii împuternicirilor unei alte persoane, atacării hotărârii instanţei de a-i solicita
schimbarea modului de executare, amânarea sau eșalonarea executării ei, prezentării titlului
executor spre urmărire, primirii bunurilor sau banilor în baza hotărârii.
Împuternicirea de a săvârşi oricare din actele procedurale enumerate trebuie să fie indicată
expres, sub sancţiunea nulităţii în procura dată reprezentantului persoanei juridice sau în
mandatul eliberat avocatului (împuternicirile speciale).

Actele si termenele de procedura civila


Actul de procedură este orice act (operaţiune juridică, manifestare de voinţă sau înscris
concretizat într-o anumită formă prevăzută de lege), realizat pentru declanşarea procesului de
către instanţa de judecată, participanţii la proces şi auxiliarii justiţiei în vederea producerii
unor efecte juridice determinate.
Noţiunile de formă şi act de procedură se pot folosi de regulă concomitent ca şi în expresia:
forma actelor de procedură. Astfel, sesizarea instanţei cu cererea de chemare în judecată
reprezintă un act de procedură, iar cererea de chemare în judecată reprezintă un alt act de
procedură.
Prin condiţiile de valabilitate ale actelor de procedură înţelegem acele exigenţe stabilite de
lege cu privire la felul cum arată actul, precum şi conţinutul acestuia, care, fiind întrunite în
ansamblu, garantează valabilitatea actului, producînd efecte juridice.
Condiţiile de valabilitate ale actelor de procedură se împart în 2 categorii:
1.    De fond (conţinut);
2.    De formă.
Termenul este intervalul de timp în care trebuie încheiate actele de procedură sau dimpotrivă,
este oprită îndeplinirea actelor de procedură de către subiecţii dreptului procesual civil.
În dreptul procesual civil, prin termen se înţelege fie o durată de timp sau o dată, care
marchează începutul sau sfîrşitul duratei, ori un anumit moment, o anumită etapă sau fază
procesuală. Utilitatea termenilor procedurali reiese din faptul că ritmează timpul procesului
civil, stimulează părţile solicitîndu-le să-şi realizeze drepturile şi obligaţiile, iar alteori
termenele semnifică un compromis, lăsînd părţilor timpul suficient pentru a reflecta şi decide.
Exemplu: 15 zile care se acordă debitorului pentru executarea obligaţiilor.

Acțiunea civilă
Acţiunea civilă este mijlocul legal cel mai important de apărare a drepturilor încălcate sau a intereselor
ocrotite de lege, prin intermediul căruia se inițiază activitatea instanței de judecată cu privire la
examinarea și soluționarea litigiului.
Într-o altă accepţiune, acţiunea civilă este facultatea de a obţine de la judecător o hotărâre pe fondul
pretenţiei supuse judecăţii.
În cazul acestor definiţii se caută să se delimiteze acţiunea civilă de dreptul subiectiv, cât şi de cererea
de chemare în judecată. Cererea de chemare în judecată nu se confundă cu acţiunea civilă, ci
reprezintă una din formele ei de manifestare şi anume aceea prin care instanţa se investeşte.
Acţiunea civilă cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale – cererea de chemare în judecată,
mijloacele de apărare, administrarea probelor, măsurile asiguratorii, căile de atac  – în scopul
protecţiei dreptului subiectiv sau unui interes legitim. Deci, cererea de chemare în judecată constituie
primul mijloc dintr-o serie întreagă de acte procesuale, prin intermediul cărora acţiunea civilă este
pusă în mişcare.
Condițiile de intentare a acțiunii civile pot fi grupate în două categorii:
a)      premisele – care constituie acele împrejurări de fapt și de drept de care depinde apariția
dreptului la acțiune;

11
b)      condițiile – care constituie acele împrejurări de fapt și de drept de care depinde valorificarea
dreptului la acțiune.
Premisele dreptului la intentarea acțiunii sunt:
 competența generală a instanțelor judecătorești;
 absența unei hotărâri judecătorești irevocabile sau a unei încheieri judecătorești irevocabile
pe același litigiu;
 absența unei hotărâri a judecății arbitrale pe același litigiu;
 capacitatea de folosință a drepturilor procedurale civile.
În caz de absență a unei premise de intentare a acțiunii, instanța refuză în primirea cererii sau
încetează procesul.
Condițiile de exercitare a dreptului la acțiune sunt:
 respectarea regulilor de competență jurisdicțională;
 capacitatea de exercițiu a drepturilor procedurale;
 respectarea formei și conținutului cererii de chemare în judecată;
 dovada achitării taxei de stat pentru cererea de chemare în judecată;
 formularea împuternicirilor reprezentantului conform cerințelor legale.
Elementele acțiunii civile constituie acele părți componente care în ansamblu caracterizează
structura acțiunii civile și permit individualizarea unei acțiuni față de altele.
Acţiunea civilă este compusă din două elemente:
temeiul acţiunii;
obiectul acţiunii.
Temeiul acţiunii îl constituie acele circumstanţe ce dau naştere acţiunii şi anume sunt împrejurările
de fapt pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile faţă de pârât.
Obiectul acţiunii îl reprezintă pretenţia material juridică cu privire la care se cere darea hotărârii
judecătoreşti; adică ceea ce reclamantul pretinde de la pârât.

12