Ordinul Budist Zen al lui Hsu Yun

vă urează Bun Venit  

Marele Maestru Hsu Yun

Nor Gol
Învăţăturile lui Xu Yun
 Culese din notele şi amintirile
 
Maestrului Jy Din Shakya
 
transmise lui Ming Zhen Shakya şi Upasaka Richard Cheung
 

Poezie
 Mahomed şi Marele Mâncăcios
De Mevlana Celaleddin Rumi
 
 Noaptea peste Marea Apă
De Fa Xin Shakya, OHY, după o poezie Zen de Meng Hao-Ren
Scopul nostru

Ordinul Budist Zen al lui Hsu Yun (ZBOHY) a fost creat pentru a răspândi învăţăturile Venerabilului Maestru
Hsu (Xu) Yun, cel mai mare maestru Zen al Chinei secolului 20. Preoţii noştri urmează tradiţia Şcolii din Sud
(Mahayana) a lui Hui Neng, al Şaselea şi ultimul Patriarch Zen.
 
ZBOHY nu este asociat cu Fa Lun Gong şi cu nici un alt grup interzis în China.
   

 
Ca de obicei, uşile templului nostru sunt deschise,
tămâia virtuală este aprinsă . . .
 
    - Yin Din Shakya, OHY, Stareţ

1
 Nor Gol
Învăţăturile lui Hsu Yun

Culese din notele şi amintirile

Maestrului Jy Din Shakya
 

transmise lui
Ming Zhen Shakya
şi
Upasaka Richard Cheung

T ra du ce re şi ilus tr aţ ii d e
Ya o Xin

  Ilustraţie de Yao Xin

2
PREFAŢĂ

N umele Maestrului Xu Yun se traduce "Nor Gol", o traducere ce îi încurca pe mulţi. Toţi ştim ce

este un nor, dar ce-o fi însemnând "gol"?

În literatura Chan (pronunţat djen) sau Zen termenul "gol" este foarte frecvent şi are multe
interpretări, aşa că o să încep prin a încerca să-i lămuresc sensul.

A fi gol înseamnă a fi fără ego, a nu avea nici un gând despre sine, nu în sensul de legumă sau de
dobitoc – acestea sunt fiinţe vii ce nu fac decât să proceseze apa, hrana şi lumina soarelui, pentru
a se dezvolta şi a seîinmulţi – ci înţelegând prin asta ca omul nu mai cântăreşte evenimentele,
persoanele şi obiectele din jur prin prisma unui "eu", "mine" sau "al meu". Cel care este "gol de
sine" nu prea are ocazia să folosească aceste cuvinte.

Ca să fiu mai clar: Am auzit cu toţii de vreun părinte, prieten, ori amant, ce ne asigură asupra
iubirii ne-egoiste pe care o poartă. Un soţ va spune: "N-am ţinut nimic pentru mine. I-am dat ei
totul, neveste-mi." Acest om nu este gol. Nu a făcut decât să proiecteze o parte din identitatea lui
asupra celeilalte persoane.

Cel care este cu adevărat gol nu posedă nimic, nici măcar o conştiinţă de sine. Interesele lui nu se
găsesc printre propriile nevoi şi dorinţe, deoarece într-adevar el nu are cunoştinţa de ele, ci nu
cunoaşte decât bunăstarea celorlalţi. El nu-i judeca pe oameni ca plăcuţi sau neplăcuţi, demni sau
nedemni, folositori sau nefolositori. El pur şi simplu înţelege că Marele Budda Amitabha, Buddha al
Luminii şi Bunătăţii Infinite, se află în fiecare fiinţă umană, şi că slujind celorlalţi el slujeşte de fapt
Sinelui Buddha.

Nu este uşor să ajungi atât de gol. O veche poveste Chan o demonstrează:

Un Maestru Chan avea în grijă un novice ce nu reuşea să se detaşeze de persoanele din fosta viata
seculară. "Nu o să poţi servii Dharma dacă nu tai aceste legături," i-a spus Maestrul. "Trebuie să
distrugi aceste legături posesive! Ucide-le! Gândeşte-te la ele ca şi cum nu ar mai exista!"

Novicele a întrebat, "Dar părinţii? Trebuie să-i omor şi pe ei?"

"Cine sunt ei ca să-i cruţi?" a răspuns Maestrul.

"Dar tu Maestre," a spus novicele, "trebuie să te ucid şi pe tine?"

Maestrul a răspuns zâmbind, "Nu-ţi fă tu griji. Nu prea mai ai de ce să mă apuci ca să poţi să mă

omori."

Aşa era maestrul Xu Yun. Nu mai aveai de ce să-l apuci. În 1940 Aviaţia Imperială Japoneză a
bombardat mânăstirea Nan Hua, în care se afla şi medita; şi nu l-au apucat. În 1951, când era un
bătrân în vârstă de nouăzeci şi trei de ani, bandele comuniste criminali l-au bătut în mod repetat;
deşi i-au rupt oasele şi au reuşit să omoare preoţi mai tineri şi mai puternici, nici ei n-au reuşit să-l
apuce. Cum să fie ucis Sinele Buddha? Xu Yun nu a vrut să moară până nu a socotit că i-a venit
vremea, până nu a îndeplinit sarcinile pe care şi le-a asumat.

3
O să vă povestesc despre acest om remarcabil, acest Nor Gol a cărui prezenţă mi-a schimbat viaţa.
O să vă povestesc lucrurile pe care mi le amintesc şi o să mă străduiesc să vă transmit învăţăturile
lui religioase. Poate că dacă auziţi despre el o să puteţi simţi ceva din bucuria pe care am avut-o
cunoscându-l.

A fi în preajma lui Xu Yun însemna a fi în ceaţa dimineţii unei zile însorite, sau într-unul din acei
nori ce se târăsc pe creasta muntelui. Cineva ar putea să întindă mâinile încercând să prindă ceaţa,
dar oricât ar încerca ar rămâne cu mâinile goale. Şi totuşi, oricât de uscat ar fi spiritul lui, Nor Gol îl
va umezi cu apă dătătoare de viaţă; şi oricât de tare i-ar arde spiritul în tristeţi şi dezamăgiri, o
răcoare înviorătoare s-ar coborî peste el, precum roua dimineţii.

Acesta este Norul Gol al lui Xu Yun care încă se mai află cu noi. Timpul şi soarele nu-l pot distruge,
fiind el însuşi soarele şi eternitatea.

O să vă povestesc acum nişte întâmplări pe care le-am petrecut împreună.

Prin 1920, pe când eram încă un copil, Xu Yun nu venise încă la Nan Hua, mânăstire fondata de
către Al Şaselea Patriarh Hui Neng lângă oraşul Shao Guan, unde locuiam eu. Shao Guan se afla la
o mie de mile nord faţă de Guang Zhou (Canton) în Provincia Guang Dong, care se află în sudul
Chinei.

De când a fost construită în 675 d.chr., Mânăstirea Nan Hua a trecut prin multe perioade de
neîngrijire şi reconstrucţie, dar pe timpul copilăriei mele era cu siguranţă în cea mai neagră ruină.
Puteţi să mă credeţi că era mai mult un teren de joacă decât templul care este azi.

În acele vremuri, Shao Guan era un mic oraş riveran amorţit, un loc unde copiii nu prea aveau ce
să facă. Când ne duceam la mânăstire era ca şi cum am fi fost la Disneyland.

Lucrul care făcea ca această mânăstire să fie şi mai incitantă, era că nimeni nu părea să aibă grijă
de ea. Trăiau acolo cam o suta de călugări şi câteva duzine de maici, dar cel mai mult se ocupau cu
ciondănitul. Maicile se certau cu maicile. Călugării se certau cu călugării. Maicile se certau cu
călugării. Iar clădirile acestui măreţ aşezământ religios nu erau decât locul în care se întâmplau
aceste certuri. Ce dacă lemnul putrezea, zidăria se prăbuşea, iar fierăria vechii pagode alb-roşie
ruginea. Aceasta ruină nu făcea decât să ţină pasul cu declinul disciplinei monastice. Credincioşii
budişti, precum părinţii mei, veneau şi lăsau bani în cutia cu donaţii; iar dacă copiii neastâmpăraţi
care îi însoţeau, precum fratele meu mai mare şi cu mine, se căţărau peste tot, sau se jucau dea v-
aţi ascunse-lea printre statuile sacre, sau se fugăreau prin holurile goale, ei bine, nimeni nu le zicea
nimic. Dacă nu ne-ar fi lăsat să ne distrăm ar fi însemnat să scadă donaţiile. Cred că acei călugări
s-au gândit că dacă clădirile erau oricum o ruină, de ce să mai rişte înrăutăţirea problemelor cu o
eventuală lipsă de bani.

Deci ne distram de fiecare dată când mergeam la Nan Hua. Alergam pe podul de peste râul Caoxi
(Ts’ao Xi) şi ne căţăram pe muntele din apropriere unde era o nişă naturală în stâncă. Se spune că
Al Şaselea Patriarh a meditat în acea nişă. Stăteam în ea şi râdeam, imitându-i postura pioasă.

Nu e de mirare că Al Şaselea Patriarh i-a apărut într-o viziune lui Hsu Yun şi l-a rugat să meargă la
Mânăstirea Nan Hua pentru a o ridica din ruina în care ajunse-se!

4
L-am întâlnit pe Xu Yun abia în 1943, când eu aveam şaptesprezece ani iar el era sexagenar. Arăta
ca în fotografia reprodusă la începutul textului. O să vă povestesc despre această întâlnire. Dar
pentru a o aprecia mai bine trebuie să vă spun câte ceva şi despre mine.

Numele meu de familie este Feng. Familia mea a venit din provincia Fu Jian, dar tatăl meu s-a
mutat în Shao Guan şi aici ne-am născut şi crescut fratele meu şi cu mine. După standardul local
eram consideraţi bogaţi. Tatăl meu avea două afaceri: o firmă de materiale de construcţii şi
aprovizionare, şi un magazin în care vindea hrană uscată precum ciuperci, ceapă verde şi tot felul
de legume.

Cred că părinţii mei au sperat că într-o bună zi fratele meu se va ocupa de o firmă iar eu de
cealaltă. Dar talentele fratelui meu nu aveau nici o latură academică iar părinţii au început curând
să-şi facă griji cu privire la capacităţile lui. Când am împlinit patru ani am început să învăţ cu
profesorii angajaţi pentru educaţia lui. Era cu doi ani înaintea mea. Dar învăţam repede şi am sărit
peste clase, până ce am ajuns înaintea fratelui meu. Deci la terminarea şcolii primare de şase ani,
deşi eram mai mic cu doi ani decât fratele meu, am absolvit-o cu doi ani înaintea lui.

Atunci am intrat la şcoala medie. Şcoala la care eram se numea Li Qun ce ar însemna o şcoală care
"îndeamnă oamenii". Era o scoală romano-catolică iar toţi profesorii erau preoţi şi maici catolici. Era
considerată cea mai bună şcoală din zonă. Însă studiul creştinismului era mai mult sau mai puţin
opţional; la mine era mai puţin decât mai mult. De fapt nu-mi păsa decât să bat mingea. Dacă ceva
putea fi aruncat, şutat, făcut să sară şi bătut, atunci era interesant. în şcoala medie ăsta a fost
lucrul la care m-am simţit cel mai "îndemnat".

Dar am frecventat destul cursurile ca să pot fi admis la Colegiul Didactic de trei ani. Nu-mi prea
venea să vând legume uscate aşa că m-am gândit să mă fac profesor.

Şi astfel eram eu în 1934, un băiat băţos de şaptesprezece ani … un isteţ, aţi putea spune, care
într-o zi liberă s-a dus, ca de obicei, la Mânăstirea Nan Hua împreună cu ceilalţi băieţi şi fete de
vârsta mea pentru a ne distra. Nu mai auzisem de Hsu Yun şi cu siguranţă nu mă aşteptam să
descopăr că un sfânt tocmai a venit la Nan Hua. Iar el era acolo…

S-a întâmplat ceva cu mine când i-am văzut faţa. Am căzut deodată în genunchi şi m-am plecat în
faţa lui până la pământ. Prietenii mei erau uimiţi. Nu mă mai plecasem în faţa nimănui până
atunci… şi aşa, fără să mă pună nimeni, m-am închinat lui. Cuprins de respect şi uimire m-am
închinat lui Xu Yun de trei ori la rând. Marele Maestru a zâmbit şi m-a întrebat, "Cine şi de unde
eşti?" Abia am şoptit, "Mă numesc Feng Guo Hua şi sunt din Shau Guan." Iar Xu Yun a zâmbit din
nou şi a spus, "Simte-te ca acasă aici la Templul Nan Hua." Era înconjurat de mai mulţi călugări
care priveau în tăcere. Probabil ca nici ei nu înţelegeau nimic.

Acum eram nerăbdător să mă întorc la Nan Hua… dar nu pentru distracţie … vroiam sa-l revăd pe
Xu Yun.

A doua oară când l-am văzut m-a întrebat dacă nu doresc să primesc Preceptele Budiste, adică să
devin budist. Am spus "Da, desigur." şi aşa am primit Preceptele de la Xu Yun. Mi-a dat numele
Kuan Xiu, ceea ce înseamnă "practică multă şi cuprinzătoare".

5
Gata cu fotbalul, baschetbalul sau chiar ping-pongul. Acum, în vacanţa de vară, făceam cele
douăzeci de mile până la Mânăstirea Nan Hua de două ori pe săptămână. Luam trenul până la
Muntele Ma Ba, o formaţiune stâncoasă, şi mai făceam patru mile pe jos până la mânăstire. Xu Yun
îmi dădea să studiez cărţi despre budism; şi uite aşa mi-am petrecut vacanta. Pentru prima oara în
viaţă am simţit religia în inimă. Doream să devin preot.

Dar convertirea mea bruscă a produs nelinişte acasă. Lucrurile nu erau atât de simple. În primul
rând, la naşterea mea părinţii s-au dus la un astrolog renumit ca să-mi întocmească horoscopul.
Acel astrolog a văzut clar în stele că eu mă voi face un înalt ofiţer de armată şi că voi muri la
treizeci de ani. A avea un erou mort în familie era o onoare la care au renunţat rapid. De aceea s-
au bucurat când au văzut că învăţam atât de bine. Asta însemna că afacerile familiei vor fi în
siguranţă în grija mea, mai ales că era tot mai evident faptul că afacerile nu prea se potriveau cu
fratele meu. Când părinţii au aflat că vreau să devin preot, s-au bucurat ca budişti; dar nu prea s-
au bucurat ca afacerişti. Nu acest fiu trebuia să se facă preot!

Dar pana să mă simt cu adevărat chemat spre preoţie, am avut şi alte gânduri cu privire la viitorul
meu. Nu am crezut niciodată predicţia astrologului şi fiind cam plictisit de ideea cu profesoratul, m-
am hotărât ca după ce termin colegiul să intru la şcoala militară a lui Chiang Kai Shek (Academia
Whampao) din Canton. În acele vremuri Chiang era comandantul din Whampao.

Din cauza acestei ambiţii, fratele meu a fost forţat să se pregătească cât putea de mult pentru a se
putea ocupa de afacerile familiei. Din fericire, sau din nefericire, n-a trebuit să-şi dovedească
abilităţile comerciale niciodată. După invazia japoneză a venit revoluţia comunistă şi n-a mai avut
de ce afacere să se ocupe.

Dar în 1934, la şaptesprezece ani şi după un an de colegiu, încă nu începuse războiul cu Japonia.
Xu Yun, cu clarviziunea unui adevărat înţelept, mi-a descurajat imediat pornirile militariste. De
fapt, renunţasem la idee din ziua în care l-am întâlnit. Vroiam să mă fac preot dar nu am spus-o
nimănui deoarece mi s-a părut că ar suna a laudă şi frivolitate. Mi se părea o îngâmfare mai mică
să spun că vreau să mă fac general decât să spun că vreau să devin preot. Dar mai târziu, într-una
din multele conversaţii cu Xu Yun, mi-am destăinuit dorinţa de a deveni preot. A spus ca dorea ca
eu să rămân la colegiu şi să-mi termin studiile. Numai după aceea a fost vorba de preoţie.

În 1937 am absolvit Colegiul Didactic. În acea toamnă, în vremea Festivalului de Toamnă din
mijlocul lui septembrie, sau A Opta Lună Plină după calendarul chinezesc, mi-am ras părul de pe
cap. Imediat m-am mutat la Nan Hua ca novice rezident şi am aşteptat Ceremonia de Ordinare
care trebuia să vină după trei luni. Eu şi alţi două sute de călugări am intrat în ordin cu prilejul
Ceremoniei de Ordinare de la mijlocul lui decembrie1937.

Cu această ocazie Maestrul Xu Yun mi-a dat numele Jy Din care înseamnă "a înţelege şi a obţine
pacea". Mi-a mai dat şi multe din hainele lui simţindu-mă privilegiat să le pot purta.

Curând după ce am devenit călugăr, Japonia a invadat China iar eu am început să cred că Xu Yun a
avut o premoniţie – că m-a descurajat în mod special de la a merge la Şcoala Militară fiindcă s-a
temut că devenind un ofiţer al armatei voi ajunge şi o pierdere a armatei. Avea altceva pregătit
pentru mine. Iar Xu Yun era un om pentru care cuvântul "eşec" nu exista. Avea ţelurile lui; pentru
el am fost unul din instrumentele cu care îşi va împlini ţelurile.

6
Viata era grea la mânăstirea Nan Hua. Călugării şi călugăritele îşi cultivau singuri legumele, se
îngrijeau singuri de gătit şi curăţenie, chiar îşi făceau singuri hainele. Dormeau pe nişte scânduri
acoperite doar cu o saltea subţire de iarba. Banii proveneau din donaţii sau de la fermierii care luau
terenurile mânăstirii în arendă.

Când a venit Xu Yun la Nan Hua în 1934, ştia că n-o să fie nici o fericire până nu se va restaura
disciplina. Aşa că a stabilit reguli stricte. Prima abatere se solda cu o pedeapsă. A doua abatere
însemna excluderea.

Xu Yun a instituit departamente pentru diferitele activităţi şi a stabilit o ierarhie, o scară a

responsabilităţii, pentru supravegherea fiecărui departament. Toţi trebuiau să-şi facă treaba, iar Xu
Yun nu accepta nici o delăsare. Avea un toiag greu de care nu se despărţea, şi nici nu îi era frică
să-l folosească. În mod uimitor au încetat toate certurile şi neascultările. Legea şi ordinea au adus
pacea.

Dar restaurarea disciplinei monastice nu era de ajuns. Xu Yun ştia ca şi clădirile mânăstirii trebuie
reparate. Deşi nu tatăl meu a furnizat materialele de construcţii – altă companie primind contractul
– el a donat bani pentru a susţine reconstrucţia. Din fericire, primele reparate au fost dormitoarele,
şi toţi cei care locuiau la Nan Hua s-au bucurat de noile condiţii.

În 1938 Maestrul Xu Yun a fost invitat la Hong Kong, unde se vorbeşte cantoneza, pentru o serie
lungă de conferinţe instructive şi slujbe. Deoarece Maestrul vorbea hunan, un dialect nordic, iar eu
vorbeam şi hunan şi cantoneza, a trebuit să-l însoţesc ca translator.

Deoarece erau puţine drumuri dinspre Nanjing, şi toate periculoase, mulţi refugiaţi care fugeau din
faţa invadatorilor japonezi o luau pe calea râurilor. Bine înţeles, Shao Guan fiind la confluenţa a
două râuri, au ajuns aici multe bărci cu refugiaţi.

Când Xu Yun a aflat de atacurile asupra Shanghaiului şi Nanjingului, a anticipat această criză a
refugiaţilor şi a întrerupt imediat conferinţele din Hong Kong. Ne-am întors la Nan Hua şi am pornit
un program de ajutorare a refugiaţilor.

Xu Yun a decretat că toţi călugării din Nan Hua să adopte vechiul obicei budist, încă urmat de
ordinele theravadine, de a lua doar doua mese pe zi, mesele de dimineaţă şi de prânz. Nu se mai
primea nici o hrană după miezul zilei. Hrana astfel rămasă era donată refugiaţilor şi, când era
cazul, soldaţilor chinezi. Deoarece oamenii erau foarte nefericiţi, Xu Yun a ţinut multe slujbe pentru
morţi şi răniţi. Aceste slujbe au adus speranţă şi consolare multor suflete chinuite.

Dar pentru Xu Yun un ţel era un ţel, şi nici măcar invazia japoneza nu l-a oprit de la restaurarea
Mânăstirii Nan Hua. Deci programul de reconstrucţie a continuat.

În 1939 au fost create faimoasele statui ale Împăratului Direcţional împreună cu construcţia
templului care le adăposteşte. Ceremonia oficială de inaugurare s-a ţinut în 1940. Efortul depus în
reconstrucţie a avut un efect salutar asupra moralului. A dat oamenilor un sens şi un scop.

Acum o să vă povestesc de bombardamentul asupra mânăstirii Nan Hua la care m-am referit mai
devreme:

7
După ce japonezii au atacat oraşele Nanjing şi Shanghai, guvernatorii din paisprezece provincii au
ţinut o serie de întruniri la Mânăstirea Nan Hua în încercarea de a dezvolta o tactică comună de
apărare pentru a rezista în faţa invadatorilor japonezi. Aceste întruniri ar fi trebuit să fie
ultrasecrete, dar japonezii, care îşi stabiliseră o bază aeriană la Ghuang Zhou (oraşul Canton), au
aflat repede despre ele.

Desigur, deşi mai târziu s-a încercat a se da vina pentru scurgerile de informaţii pe spioni din
echipa vreunui guvernator sau a altuia, adevărul este că politicienii fiind aşa cum sunt, nu s-a
chinuit nimeni să ascundă aceste întruniri. Guvernatorii împreună cu oamenii lor veneau … în
limuzine. Era atâta crom strălucitor în parcarea din Nan Hua că ar fi atras atenţia şi cuiva de pe
Marte. Japonezilor din Guang Zhou nu le-a fost deloc greu să înţeleagă că aici era un loc de
întâlnire secret al politicienilor.

De aceea, încercând să distrugă dintr-o lovitură cat mai mulţi lideri civili, japonezii au trimis trei
avioane de atac asupra mânăstirii Nan Hua.

Când avioanele au început să bombardeze şi să mitralieze mânăstirea, Xu Yun le-a spus tuturor să
se adăpostească şi să rămână calmi. I-a trimis pe guvernatori în Templul celui de-al Şaselea
Patriarh iar pe călugări în templul mai încăpător Ming. El s-a dus calm la ţinta ce mai evidentă, Sala
de Meditaţie, rugându-se pentru siguranţa tuturor.

La prima trecere a avioanelor a murit unul din cei doi oameni care păzeau maşinile guvernatorilor.
Îşi părăsise postul şi s-a ascuns într-o conductă ce era destinată lucrărilor de reconstrucţie, iar una
din bombe a căzut peste ea omorându-l. Ironic, celalalt gardian care a rămas la post la vedere, nu
a păţit nimic.

Încă o bombă a fluierat spre pământ şi a căzut chiar lângă zidul mânăstirii, doborând un chiparos
Joshu mare şi lăsând în pământ o groapă care mai este şi azi, umplută cu apă, ca un mic lac.

Dar atunci, imediat cum Xu Yun a intrat în Sala de Meditaţie şi a început să se roage, s-a întâmplat
un miracol. Două din cele trei bombardiere s-au ciocnit în aer şi s-au prăbuşit lângă Muntele Ma Ba.
Ultimul avion s-a întors imediat la baza din Guang Zhou.

Bine înţeles că ciocnirea celor două avioane a fost atribuită puterilor spirituale ale lui Xu Yun. Toţi
chinezii care îl ştiau erau siguri de asta; dar ce e mai important e că şi japonezii au început să
creadă la fel. Cu guvernatori sau fără, nu au mai încercat niciodată să bombardeze Nan Hua.

Japonezii au împins frontul iar la sfârşitul lui 1944 au reuşit în sfârşit să cucerească oraşul Shao
Guan. Dar chiar şi atunci, deşi erau atât de aproape de Nan Hua, nu l-au atacat. Credem că se
temeau de puterile spirituale ale lui Xu Yun. Cât a durat ocupaţia nu au permis nici unui soldat să
tulbure liniştea mânăstirii.

Dar să mă întorc la povestea noastră – în 1940 Wei Yin s-a călugărit, el fiind cel care îl va succeda
pe Xu Yun ca Stareţ al Mânăstirii Nan Hua. Am avut onoarea să-i rad capul şi să-i dau numele Wei
Yin care înseamnă Sigiliul Dharma Cauzei şi Efectului. Al doilea nume al lui era Zhi Gua, însemnând
a cunoaşte efectele. Altfel spus, află cauza şi efectul unei acţiuni şi vei obţine rezultatul dorit. Wei
Yin a rămas la Nan Hua, asistându-l pe Xu Yun în noile acţiuni de ajutorare a victimelor războiului.
Tot în acel an, cunoscând starea de ruină şi de indisciplină în care căzuse Mânăstirea Yun Men, Xu

8
Yun m-a trimis acolo pentru a ajuta la reinstaurarea ordinii şi pentru a supraveghea lucrările de
reconstrucţie. Pentru această sarcină Xu Yun m-a ridicat la rangul de Maestru.

A trebuit să trec de mulţi soldaţi japonezi în cele două zile de drum până la mânăstirea Yun Men.
Din nou, influenţa lui Xu Yun era atât de mare că se întindea şi asupra mea, nici un soldat
neîndrăznind să-mi facă necazuri. După ce am ajuns cu bine m-am stabilit la Yun Men.

La Dan Xia Shan, a treia mare mânăstire din zona Shao Guan, nu erau probleme cu japonezii. Locul
izolat în care se afla mânăstirea a descurajat orice activitate militară iar Maestrul Ben Wen a putut
să menţină liniştea şi disciplina monastică.

Am rămas la mânăstirea Yun Men până în 1944, când Xu Yun a hotărât să înfiinţeze un colegiu
budist la Nan Hua pentru a preda vechiul Vinaya, Codul Monastic, tuturor celor care se călugăreau.
Atunci am înţeles de ce mi-a spus Xu Yun să-mi termin mai întâi studiile. Acestea m-au pregătit
pentru supravegherea organizării acestei noi Şcoli Vinaya şi pentru a fi unul dintre profesori.

Deoarece Xu Yun credea în necesitatea de a da copiilor o educaţie, s-a hotărât să mai înfiinţeze şi o
scoală primară la Nan Hua. Dorea ca aceasă şcoală să fie o instituţie de prin rang şi, la scurt timp,
au venit la Nan Hua elevi din toata China pentru a primi o educaţie. Bine înţeles, părinţii bogaţi au
donat bani pentru educaţia copiilor lor, pentru cărţi şi rechizite, pentru cazare şi masă. Dar Xu Yun
credea că toţi copiii, bogaţi sau săraci, au dreptul la educaţie, deci copiii săraci erau primiţi în
această scoală fără să plăteasca nici o taxă. Xu Yun le dădea manuale şi rechizite, asigurându-le şi
masa şi cazarea. Consideram sacre responsabilităţile privitoare la şcoală, încercând să-mi
îndeplinesc cât mai bine îndatoririle, cu multă devoţiune şi atenţie. Toţi cei care se ocupau de
şcoală gândeau la fel ca mine, şi prin eforturile noastre unite şcoala a ajuns curând faimoasă
pentru calitatea ei.

Cât timp Maestrul Wei Yin a rezidat la Nan Hua, Xu Yun a stat la Templul Yun Men pentru a
continua supravegherea reconstrucţiei templului.

Atunci Calea Dharma a luat încă o întorsătură pentru mine.

Mulţi chinezi au plecat în Hawaii, în special în anii de război. Dar deşi erau mulţi chinezi budişti în
Hawaii, care pe atunci era doar teritoriu american, nu exista nici un templu budist sau măcar nişte
preoţi pentru a oficia slujbele. Chinezii din Hawaii au trimis mai multe delegaţii la Hong Kong,
cerând preoţi pentru a oficia slujbele şi pentru a supraveghea construcţia unui templu. Bine înţeles
că îl vroiau pe Xu Yun să vină şi să construiască templul în Honolulu, dar Xu Yun era dedicat
restaurării Mânăstirii Yun Men, aşa că m-a trimis pe mine în locul lui.

În 1949 am încheiat prima fază a misiunii încredinţate, când am sosit la Hong Kong şi am iniţiat
procedurile de imigrare necesare. N-am ajuns în Honolulu decât în 1956. Hawaii a devenit stat în
1959; dar templul nostru, pe care l-am numit Templul Hsu Yun (Xu Yun), a fost primul templu
budist din Hawaii.

La puţin timp după ce am ajuns la Hong Kong în 1949, s-a terminat şi războiul civil, comuniştii
preluând guvernarea. Bandele comuniste de nelegiuiţi, crezând că bisericile şi templele ascund aur
şi alte valori, s-au năpustit peste aceste locaşuri lipsite de apărare şi le-au cerut clericilor să le
predea aceste comori inexistente.

9
În 1951, pe când eu eram la Hong Kong, o bandă de aceşti criminali au venit la Mânăstirea Yun
Men şi i-au cerut lui Xu Yun să le dea aurul şi bogăţiile mânăstirii. Xu Yun a încercat să le explice că
în Mânăstirea Yun Men nu se găsea aşa ceva. Dar nu l-au crezut şi unul câte unul, îi băteau pe
călugări vrând să-i convingă să le dea comoara. Unul dintre călugări chiar a fost bătut până a
murit; mai mulţi călugări au dispărut iar corpurile lor nu au mai fost găsite. Mulţi aveau răni grave,
mâini şi coaste rupte. Vreme de trei luni cât a fost ocupată mânăstirea, comuniştii îl interogau şi îl
băteau pe Xu Yun cu regularitate, ţinându-l apoi într-o cămăruţă întunecată mai multe zile la rând,
fără hrană sau apă. De câteva ori a fost bătut până a căzut în nesimţire, fiind crezut mort. Dar în
ciuda multiplelor răni interne şi a oaselor rupte, acest bătrân de nouăzeci şi trei de ani a susţinut şi
a exercitat o enorma voinţă, refuzând să părăsească această lume până ce nu-şi va fi îndeplinit
misiunea. Ştia că prezenţa lui vie, chiar şi dacă numai într-un mic grad, putea să-i mai înfrâneze pe
atacatori. Mai ştia că atât timp cât va rămâne în viaţă îi va încuraja pe ceilalţi; iar în acele timpuri
grele aveau nevoie de toate încurajările posibile.

Înţelegând că dorinţa lui de a supravieţui trebuie să fie mai mare decât dorinţa atacatorilor de a-l
distruge, deşi slab fizic, nu a putut fi îngenunchiat; şi s-a refăcut în ciuda torturilor la care l-au
supus.

Deşi criminalii au încercat să ascundă tratamentul aplicat acestui om sfânt, vestea torturilor la care
a fost supus a răzbătut în afară iar chinezii din toată lumea s-au plâns şi au criticat guvernul de la
Beijing. Era de necrezut ca invadatorii japonezi să respecte clerul şi mânăstirile iar miliţia chineză
să le prade.

Autorităţile de la Beijing au trimis imediat o delegaţie la Yun Men dar deoarece Xu Yun se temea de
represalii a refuzat să facă o plângere oficială. Dar cum s-a însănătoşit, a făcut greul drum până la
Beijing şi a cerut personal guvernului să oprească aceste cadre. A insistat să se ordone ca
instituţiile religioase să fie respectate, clerul să nu mai fie molestat, iar poporului chinez să i se
acorde libertatea religiei. Autorităţile, poate temându-se de puterea reputaţiei lui, acum legendare,
s-au mai înmuiat; şi pentru un timp, cel puţin cât a mai trăit Xu Yun, politica guvernului a devenit
mai tolerantă faţă de religie.

Guvernul, însă, nu a mai tolerat nici un fel de critică din afară, tăind astfel toate liniile de
comunicaţie. Fiind la Hong Kong încercam cu disperare să aflu veşti despre Xu Yun, dar nu se ştia
nimic. Am scris nenumărate scrisori, dar toate au rămas fără răspuns.

Totuşi, după cum se obişnuieşte, am continuat să-i trimit lui Xu Yun copii după toate eseurile şi
articolele despre budism pe care le scriam. În timpurile mai fericite, conform obiceiului, aş fi primit
înapoi comentariile lui. Dar în acele vremuri nefericite toate lucrările mele au rămas necomentate.

Apoi, în 1952, am scris o disertaţie despre Sutra Inimii care a fost primită foarte bine. Guvernul de
la Beijing a decis să permită publicarea ei. Am scris imediat redacţiei din Beijing arătându-mi
marea dorinţă de a afla care a fost părerea maestrului asupra disertaţiei mele. Ca printr-o minune,
unul din angajaţii redacţiei s-a decis să-i înmâneze scrisoarea şi disertaţia personal lui Xu Yun şi să
aştepte răspunsul acestuia. Xu Yun le-a citit pe amândouă, apoi i-a spus funcţionarului că îmi
aprobă disertaţia şi că îmi trimite binecuvântările lui. Cuvintele lui mi-au fost relatate, iar aceasta
comunicare indirectă a fost ultima pe care am mai avut-o cu maestrul meu mult iubit.

10
Pe data de 13 octombrie 1959, în vârstă de 101 ani, Maestrul Xu Yun a intrat în Nirvana finală.
Ştirea morţii lui m-a întristat peste măsură. Public am ţinut slujbe memoriale şi am scris un epitaf
pentru el; dar în intimitate sufeream nespus. Zile la rândul am plâns şi nu puteam să mai mănânc
sau să dorm. Ştiam cât de mult îi datoram. Ştiam că în înţelepciunea lui a prevăzut ameninţarea ce
s-a abătut asupra acestei Dharma Budiste Chineze, Dharma lui Hui Neng, a lui Lin Ji şi a lui Han
Shan. A vrut ca această Dharma să fie transplantată în Statele Unite unde era în siguranţă, iar eu
am fost cel care a primit aceasta onoare.

Felul în care a murit Xu Yun m-a făcut să apreciez şi mai mult puterea acestei inimi măreţe. Am
înţeles clar că era capabil să transceadă existenţa fizică şi să amâne intrarea în Nirvana finală până
când era gata să facă ultima călătorie … până când şi-a îndeplinit datoria sacră de a-şi folosi
influenţa pentru a proteja clerul din China.

Eu, împreună cu alţi clerici budişti şi cu mulţi clerici de alte credinţe, ne datorăm vieţile devoţiunii
lui Xu Yun către Buddha Amitabha şi convingerii lui nestrămutate că această Prezenţă Glorioasă se
află în inimile tuturor fiinţelor omeneşti.

Shanti. Shanti. Shanti. Amitofo! (Amitabha)

Capitolul 1: Introducere

D ragi prieteni, vreau să vă spun o povestioară pe care o ştiu de la un înţelept. El a spus:

"Odată mă aflam într-un ţinut necunoscut, mergând pe o stradă ciudată. M-am uitat în jur
încercând să-mi dau seama unde mă aflu, şi văzând doi oameni m-am dus la ei. "Unde mă aflu?" i-
am întrebat. "Şi cine sunteţi voi?"

"Primul om mi-a răspuns: "Aceasta este lumea Samsarei, iar în această lume eu sunt cel mai înalt
pitic care există!" Iar celălalt a răspuns: "Da, iar eu sunt cel mai scund gigant!"

"Această întâlnire m-a lăsat foarte încurcat, fiindcă, vedeţi voi, amândoi aveau aceeaşi înălţime."

Am început cu această povestioară fiindcă am vrut să vă arăt cât este de important să ne gândim
bine la felul cum percepem lucrurile.

La Hui Neng, al Şaselea şi ultimul Patriarh al acestei Căi Chan, au venit odată doi călugări care se
certau despre un steag ce flutura în vânt.

Primul călugăr spunea: "Steagul e cel care se mişcă." Iar celălalt răspundea: "Nu! Vântul e cel care
se mişcă."

Al Şaselea Patriarh i-a certat pe amândoi. "Domniile voastre," a spus el. "Mintea voastră e cea care
face toate mişcările!"

În lumea Samsarică Omul este măsura tuturor lucrurilor. Totul este relativ. Totul se schimbă. Doar
în lumea reală, în lumea Nirvanică, găsim constanţă.

11
În Chan sarcina noastră este să discriminăm – nu între fals şi fals, ci între fals şi real. Diferenţele
de aspect exterior nu au nici o importanţă. Lumea reală este în noi. Este chiar în mintea noastră.

Acum am fericita sarcină de a vă ajuta să păşiţi în lumea reală, lumea în care nu sunt nici pitici şi
giganţi, nici discuţii fără rost. În lumea reală nu este decât pace, fericire, adevăr şi lipsa dorinţei de
iluzii dăunătoare.

Dragi prieteni, fiecare fiinţă umană posedă două naturi proprii: una aparentă şi una reală. Cea
aparentă este acest mic sine sau ego care este mereu schimbător şi diferit; cel real este Marele
Sine Buddha care este mereu acelaşi. Sinele mic se află în lumea aparentă, în lumea Samsarică.
Sinele Buddha există în lumea reală, în lumea Nirvanică.

Amândouă lumile se află în acelaşi loc. În Sutra Inimii citim: "Forma nu este diferită de gol iar golul
nu este diferit de formă." Toţi se întreabă: "Cum se poate ca Samsara şi Nirvana să fie acelaşi
lucru? Cum poate fi iluzia la fel cu realitatea? Cum pot fi eu ego şi Buddha în acelaşi timp?" Bune
întrebări. Fiecare budist trebuie să ştie să răspundă la ele.

Răspunsul se află în modul în care percepem realitatea. Dacă percepem realitatea direct, atunci o
vedem în puritatea ei Nirvanică. Dacă o percepem indirect – prin conştiinţa ego – o vedem
distorsionată în Samsara. De ce nu vedem realitatea clar?

Samsara este lumea pe care sinele mic crede

că o vede şi o cunoaşte prin simţuri. Uneori
mai greşim. Când un om mergând prin
pădure dă de un de un colac de sfoară şi
crezând că sfoara este un şarpe, fuge repede
înapoi. Pentru el sfoara a fost un şarpe şi a
reacţionat în concordanţă. După ce va ajunge
acasă le va povesti tuturor cum era să fie
muşcat de un şarpe în pădure. Frica lui a fost
adevărată. Dar motivul acestei frici nu a fost
real.
Micul sine ego mai percepe prost realitatea şi
atunci când îşi expune judecăţile estetice sau
morale asupra ei. Dacă o

       Ilustraţie de Yao Xin

femeie, văzând o altă femeie, spune "Văd o femeie cu o pălărie verde," nu-i nici o problemă. Dar
dacă spune "Văd o femeie cu o pălărie verde îngrozitoare," asta e viziunea Samsarică. Poate
altcineva crede că pălăria e frumoasă. Dar în realitate nu există nici frumos, nici urât. Doar există.

La fel, când vulpea omoară un iepuroaică, pentru puii iepuroaicei care acum vor muride foame,
aceasta e o crimă. Dar pentru puii înfometaţi de vulpe, acelaşi eveniment este considerat cu
siguranţă bun. În realitate nu există nici bine, nici rău. Doar există.

12
Realitatea este înţeleasă prost şi deoarece observatorul şi ceea ce este observat sunt mereu în
schimbare.

Nu se poate stabili momentul precis în care mugurele înfloreşte, sau în care floarea devine fruct,
sau fructul sămânţă, sau sămânţa copac. Toate aceste schimbări sunt subtile şi continue.

Nu putem păşi în acelaşi râu de două ori fiindcă apa curge în continuu. De asemenea, nu suntem
aceeaşi persoană de la un minut la altul. În continuu acumulăm noi informaţii şi experienţe în timp
ce le uităm pe cele vechi. Ieri ne aminteam ce am mâncat la cina de răsalaltăieri. Mâine nu ne vom
mai aminti acel meniu, decât dacă a fost ceva memorabil … sau dacă de obicei mâncăm aceleaşi
lucruri: "Era orez cu tofu."

Iluzia vieţii este opusul iluziei de la cinema. Filmul este format dintr-o serie de imagini individuale
ce sunt derulate cu viteză pentru a crea iluzia de mişcare continuă. În viaţa de zi cu zi ne întâlnim
cu mişcarea continuă pe care o izolăm şi o îngheţăm, după care îi dăm un nume şi o fixăm ca şi
cum ar fi ceva concret, un obiect individual sau un eveniment. Nu ne înţelegem mereu asupra
momentului în care aplicăm fixaţia. Ce este o femeie tânără? În cazul unui bătrân de nouăzeci de
ani cam toate femeile sunt tinere.

Acum poate înţelegem mai bine de ce sinele mic nu percepe corect realitatea, dar tot ne mai
întrebăm, de ce oare om avea un sine mic şi un Sine Buddha?

Motivul este deoarece pur şi simplu suntem oameni.

Sinele mic ne dă conştiinţa continuităţii identităţii noastre, putând astfel să spunem: "Azi sunt cel
care am fost ieri şi care voi fi şi mâine." Fără el nu am putea să organizăm informaţiile senzoriale
care ne asaltează. Fără el nu am avea nici un sentiment de apartenenţă sau de legătură cu ceilalţi.
Nu am avea părinţi sau o familie pe care să o putem numi a noastră, nu am avea soţii sau copii, nu
am avea profesori sau prieteni care să ne ghideze şi să ne încurajeze. Sinele mic ne dă natura
umană.

Pe măsură ce ne maturizăm observăm că viaţa nu este fir continuu cu fiecare eveniment pus la
locul lui, ca boabele de pe un şirag de mătănii. Nu, firul se ţese într-o reţea, o reţea de noduri
interdependente. Nu ne putem atinge de un nod fără să le afectăm şi pe celelalte. Nu ne putem
lega doar de un aspect al istoriei noastre fără, poate, să-i modificăm întreg cursul. Această reţea de
informaţii şi experienţe, de condiţionări şi asocieri, de amintiri şi neînţelegeri, devine curând o
încrengătură foarte complicată; atunci nu mai ştim cu certitudine care e locul nostru în schema
lucrurilor. Când suntem tineri ne vedem în centrul universului, dar când mai creştem nu mai
suntem atât de siguri de poziţia şi identitatea noastră. "Nu mai sunt cel de la zece ani, dar nici nu
sunt un altul." Curând începem să ne întrebăm: "Cine sunt eu?" Sinele ego ne-a lăsat în confuzie.

Confuzia duce la dezastru, iar atunci, după cum a spus Buddha în Primul Adevăr Nobil, viaţa devine
amară şi dureroasă.

Cum scăpăm de această confuzie? Ne întoarcem conştiinţa. Respingem complexitatea lumii

exterioare în favoarea simplităţii lumii interioare. În loc să căutăm putere şi glorie pentru sinele
mic, ne întoarcem conştiinţa spre interior descoperind gloria Sinelui Buddha. În loc să ne chinuim

13
încercând să fim şeful altora, găsim bucurie şi mulţumire în a fi Unu cu Sinele Buddha şi în a-i sluji
pe ceilalţi.

Dragi prieteni, scopul antrenamentului Chan este obţinerea clarităţii vederii, aşa încât să ne
cunoaştem adevărata identitate. Chan ne ajută să transcedem natura umană şi să realizăm Natura
Buddha.

Cu mai multe secole în urmă, secta Meditaţiei Chan a fost fondată şi formată de doi oameni mari:
Întâiul Patriarh, Bodhiddharma, care a venit în China din vest, şi Hui Neng, al Şaselea Patriarh.

Datorită acestor doi oameni Chan a înflorit, răspândindu-se în toată China şi în alte ţări
îndepărtate. Şi care a fost cea mai importantă învăţătură a lui Bodhidharma şi Hui Neng? "Scăpaţi
mintea de egoism! Eliberaţi-o de gândurile impure!"

Dacă aceste sfaturi nu sunt respectate nu puteţi reuşi în practica Chan. Calea Chan se aşterne în
faţa voastră! Urmaţi-o! Vă va duce la pace, bucurie, adevăr şi libertate.

Capitolul 2: Practica Chan

M ulţi oameni încep să practice Chan

gândind astfel: "Păi dacă totul este Maya sau

iluzie Samsarică, atunci nu contează ce fac
sau cum fac. Nu contează decât intrarea în
Nirvana. Şi de vreme ce nu există bine sau
rău, atunci o să fac ce-mi vine." Dar
contează ce facem. Chan este o ramură a
religie budiste iar ca budişti trebuie să
aderăm la principiile ei etice. Cu Samsara sau
fără, trebuie să respectăm Preceptele. Şi
peste asta, trebuie să respectăm regulile
stricte de disciplină care guvernează practica
Chan. Haideţi să vedem care aceste reguli:
Deşi există multe metode diferite ce pot fi
urmate, înainte de orice practicantul trebuie
să îndeplinească patru cerinţe de bază, şi
anume:

   Ilustraţie de Yao Xin

Să înţeleagă Legea Cauzalităţii.

Să accepte regulile de disciplină.
Să menţină o credinţă puternică în existenţa Sinelui Buddha.

14
 Să fie decis să reuşească în oricare metodă este aleasă.
Vă voi explica fiecare din aceste patru cerinţe.

Mai întâi, Legea Cauzalităţii spune pur şi simplu că răul produce rău iar binele produce bine. Un
copac otrăvitor face fructe otrăvitoare, un copac bun face fructe bune.

Ca idee pare destul de simplu; dar în realitate situaţia este mai complicată.

Faptele rele sunt o investiţie proastă. Ele garantează o scadenţă în durere, amărăciune, nelinişte şi
remuşcare. Nu există profit de pe urma faptelor ce pornesc din lăcomie, destrăbălare, furie,
mândrie sau gelozie. Toate motivaţiile de acest fel nu fac decât să servească ambiţiilor egoului.
Faptele rele nu pot duce la împlinirea spirituală. Ele nu pot să garanteze decât penuria spirituală.

Pe de altă parte, faptele bune, dacă sunt făcute dezinteresat – sunt o investiţie ce va aduce o
răsplată, îi va aduce făptuitorului pace şi împlinire spirituală.

O faptă bună ne-egoistă diferă mult de o faptă bună condiţionată. La prima vedere par să aibă
acelaşi efect; ajutor şi bunătate date la nevoie. Dar cel care ajută pe altul gândindu-se la foloasele
pe care le poate trage din asta, de obicei face rău, nu bine. O să exemplific aceasta:

În China a fost odată un Prinţ care iubea păsările. Cum găsea o pasăre rănită, o lua şi o îngrijea
până ce pasărea îşi revenea; iar atunci, după ce prindea putere, îi dădea drumul bucurându-se
mult.

Astfel a ajuns renumit pentru talentul de vindecător de păsări. Cum apărea vreo pasăre bolnavă în
regatul lui, îi era repede adusă, iar el îl recompensa pe cel care a adus pasărea.

Dar atunci, poftind la recompensa Prinţului, oamenii au început să rănească ei înşişi păsările ca să
poată să le ducă la palat.

Au murit atât de multe păsări în timp ce erau capturate încât regatul acela ajunsese iadul păsărilor.

Când Prinţul a văzut cât rău a adus bunătatea lui, a decretat că nici o pasăre rănită nu o să mai fie
ajutată.

Atunci oamenii au încetat să mai chinuie păsările, văzând că nu mai au ce să câştige din asta.

Uneori se întâmplă că păţim exact ca acel Prinţ. Uneori, când credem că facem cel mai mare bine,
aflăm cu tristeţe că producem cea mai mare suferinţă.

Fapta bună să fie făcută fără gălăgie şi anonim! Să uitaţi de mulţumire. Fapta bună trebuie să aibă
o viaţă scurtă, şi o dată moartă, să fie îngropată repede. Lăsaţi-o să se odihnească în pace. Nu mai
încercaţi să o reînviaţi. De prea multe ori încercăm să transformăm o faptă bună într-o stafie ce-i
bântuie pe oameni, amintindu-le de nemaipomenitul nostru serviciu – nu cumva să uite.

Dar ce se întâmplă când noi suntem beneficiarii bunătăţii cuiva? Ei bine, în acest caz trebuie să
facem ca acea faptă bună să devină nemuritoare. A lăsa faptele bune ale altcuiva să trăiască este
mult mai greu decât a lăsa faptele bune proprii să piară. Să va ilustrez şi asta:

15
Era odată un băcan, un om bun care ţinea la toată lumea. Ţinea la ei şi dorea ca toţi să fie sănătoşi
şi bine hrăniţi. Ţinea preţuri atât de mici că avea un câştig foarte mic, fără să poată să-şi ia un
ajutor la magazin. Muncea din greu în acea sărăcie cinstită, dar era fericit.

Într-o zi a venit o femeie şi i-a spus o poveste tristă. Soţul ei tocmai fusese rănit şi nu mai putea
munci pentru câteva luni. Nu avea bani pentru hrana lui şi a copiilor. "Fără hrană," plângea ea,
"vom muri cu toţii."

Băcanului i s-a făcut milă de ea şi s-a hotărât să-i extindă creditul. "În fiecare săptămână îţi voi da
orez pentru şapte zile şi legume pentru patru zile," a spus el, "şi cu asta vei putea să-ţi hrăneşti
familia, iar apoi, după ce bărbatul tău se va întoarce la muncă, puteţi să păstraţi acelaşi meniu
până se va acoperi datoria. Nici n-o să ştii cât de repede veţi mânca legume şapte zile pe
săptămână."

Femeia i-a fost atât de recunoscătoare. În fiecare săptămână primea orez pentru şapte zile şi
legume pentru patru.

Dar când omul ei s-a întors la muncă, a trebuit să se hotărască dacă să plătească datoria şi să
continue să mănânce legume doar patru zile pe săptămână sau să se aboneze la un alt băcan şi să
aibă legume pentru toată săptămâna. A ales-o pe a doua, spunând tuturor că nu şi-a plătit datoria
fiindcă fostul băcan i-a vândut legume stricate.

De câte ori nu promitem, când dorim ceva foarte tare, că ne vom dedica viaţa demonstrând
gratitudinea noastră? Şi apoi, după ce ni s-a împlinit acea dorinţă arzătoare, cum ni se duce
promisiunea, până când se duce de tot. O îngropăm rapid, fără nici o ceremonie. Asta nu e Chan.

Tot aşa, la fel cum ţăranul care cultivă soia nu se aşteaptă să culeagă pepeni, nuci noi nu trebuie
să ne aşteptăm la vreo creştere spirituală atunci când comitem acte imorale, egoiste sau
dăunătoare. Nici nu putem spera să scăpăm de aceste greşeli fugind de la locul faptei sau că timpul
le va şterge. Nu ne putem închipui vreodată că ignorându-ne greşelile destul demult timp cei pe
care i-am rănit vor muri doar ca să ne facă nouă pe plac, luând cu ei în mormânt nevoia de a
îndrepta lucrurile. Trebuie să îngropăm faptele noastre bune, nu victimele şi promisiunile noastre
încălcate.

Nu putem spune că deoarece nu mai există nici un martor care să ne poată lua la întrebări, nu vom
mai avea de răspuns pentru faptele noastre. Multe vechi poveşti budiste ilustrează acest principiu.
Lăsaţi-mă să vă spun câteva dintre poveştile mele preferate:

În timpul generaţiei care a precedat-o pe cea a vieţii pe pământ a lui Buddha Shakyamuni, mulţi
din clanul Shakya au fost masacraţi de către un rege crud, Virudhaka, supranumit Regele de
Cristal.

De ce a avut loc această nenorocire?

Păi s-a întâmplat că lângă Kapila, capitala clanului Shakya în care s-a născut Buddha, era un lac
mare, iar pe malul acelui lac era un mic sat. Nimeni nu mai ştie cum se numea el.

16
Într-un an a venit o secetă mare. Lanurile s-au uscat iar sătenii n-au găsit ce să facă altceva decât
să mănânce peştii din lac. Şi i-au prins pe toţi, în afară de unul. Pe acest ultim peşte l-a prins un
băiat care se juca cu biata creatură aruncându-l în cap. Asta făcea cu peştele când l-au găsit sătenii
şi l-au omorât şi pe acesta.

Apoi s-au întors ploile iar viaţa a revenit la normal. Oamenii se căsătoreau şi făcea copii. Unul din
aceşti copii a fost Siddhartha, Buddha, născut în oraşul Kapila, lângă sătucul de lângă lac.

Siddhartha a crescut, apoi a predicat Dharma şi şi-a făcut mulţi adepţi. Printre aceştia era şi regele
neamului Shravasti, Regele Prasenajit. Acest Rege s-a însurat cu o Shakya, iar cei doi au avut un
fiu: Prinţul Virudhaka, "Cel de Cristal". Cuplul regal s-a hotărât să îl crească pe prinţ în Kapila,
oraşul lui Buddha.

La început toate au fost bune. Prinţul Virudhaka era un copil sănătos şi s-a făcut un băiat puternic
şi arătos. Dar până să se facă de şcoală, a avut loc o întâmplare importantă.

S-a întâmplat ca într-o zi, pe când Buddha era plecat din Kapila, tânărul prinţ s-a urcat pe tronul lui
Buddha şi a început să se joace acolo. Nu a făcut-o cu intenţie – vroia doar să se joace. Dar vai! –
când cei din neamul Shakya l-au văzut jucându-se în acel loc sacru s-au înfuriat şi l-au dat jos de
acolo luându-l la bătaie şi umilindu-l.

Cum să înţeleagă un copil prostia unor fanatici? Adulţii nu-şi dau seama de asta. Este chiar foarte
greu. Tratamentul sever nu a făcut decât să-l amărască pe prinţ şi să-l facă să urască tot neamul
Shakya. Din cauza acestei pedepse a avut o viaţă plină de cruzime şi răzbunare.

Până la urmă, prinţul, omorându-şi tatăl, după cum se povesteşte, s-a urcat pe tronul lui Shravasti.
Acum, fiind Regele Virudhaka, Regele de Cristal, a putut să-şi ducă la îndeplinire răzbunarea
împotriva clanului Shakya. Având armată, a atacat oraşul Kapila.

Când cei din neamul Shakya s-au dus la Buddha să-i spună despre masacrul ce va să vină, l-au
găsit suferind de o puternică durere de cap. l-au rugat să intervină şi să-i scape pe oamenii din
Kapila din faţa atacului Regelui de Cristal, Dar gemând de durere, Buddha a refuzat să-i ajute. "O
Dharma fixată nu poate fi schimbată," a spus el.

Atunci s-au dus la Maudgalyayana, unul din discipolii cei mai puternici ai lui Buddha, şi l-au rugat
să-i ajute. El i-a ascultat şi fiind mişcat de durerea lor, s-a hotărât să-i ajute pe locuitorii asediaţi
din Kapila.

Folosindu-şi puterile supranaturale, Maudgalyayana şi-a trimis bolul vrăjit la cei din oraş şi s-au
urcat în el cinci sute de oameni. Apoi a ridicat bolul în aer crezând că astfel îi scapă de primejdie.
Dar când bolul s-a coborât la pământ, toţi cei din el se transformaseră într-un lac de sânge.

Văzând asta toţi au fost îngroziţi iar Buddha s-a hotărât să le dezvăluie povestea strămoşilor lui,
acei săteni care a omorât toţi peştii din lac.

"Soldaţii acestei armate care atacă acum Kapila, au fost acei peşti," explică el. "Oamenii care sunt
omorâţi acum sunt oamenii care au omorât acei peşti. Regele Cristal însuşi a fost ultimul peşte. Şi

17
cine credeţi ," a întrebat Buddha, ţinând o cârpă rece pe frunte, "că era băiatul care îl dădea pe
peşte cu capul de pământ?"

Deci, fiindcă au omorât peştii, oamenii au fost pedepsiţi cu moartea. Şi fiindcă l-a lovit în cap pe
acel peşte, Buddha s-a pomenit cu o migrenă groaznică.

Dar ce s-a întâmplat cu Virudhaka, Regele de cristal? Bine înţeles că s-a renăscut în iad.

Deci, vedeţi, cauza şi efectul nu se poate opri. Cauza produce un efect care devine el însuşi cauza
unui alt efect. Acţiune şi reacţiune. Faptă şi Răsplată. Aceasta este Legea Cauzalităţii. Mai devreme
sau mai târziu păcatele ne prind din urmă. Singurul mod prin care se poate preveni efectul este să
se prevină cauza. Trebuie să învăţăm să fim iertători, să trecem cu vederea loviturile şi insultele, să
nu dorim nicicând răzbunare şi nici măcar să ţinem pizmă. Nu trebuie să nu ajungem nişte fanatici
care se cred măsura binelui şi se mândresc cu ideile proprii despre milă şi datorie, şi mai ales,
trebuie să fim blânzi, în special cu copiii.

Să vă mai spun încă o poveste despre cauză şi efect. Aceasta îl are ca protagonist pe Maestrul
Chan Bai Zhang, care a fost să elibereze chiar şi un duh-vulpe sălbatică. Foarte puţini oameni au
reuşit să facă una ca asta!

Se spune că într-o seară, după ce s-a terminat şedinţa de Chan şi toţi discipolii s-au dus la culcare,
Maestrul Bai Zhang a văzut un bătrân care aştepta în faţa Sălii de Meditaţie.

Bai Zhang s-a dus la el şi l-a întrebat: "Spuneţi-mi, domnule, pe cine sau ce anume căutaţi?"

Bătrânul a răspuns: "Nu, nu domn. Nu sunt un om. Sunt un duh-vulpe care stau în corpul unui
om."

Bai Zhang a rămas foarte surprins şi curios. "Cum ai ajuns în această stare?" a întrebat el.

Bătrânul duh-vulpe i-a explicat: "Acum cinci sute de ani eram capul acestei mânăstiri. Într-o zi a
venit la mine unul din călugări şi m-a întrebat: "După ce un om atinge iluminarea, mai este el
constrâns de Legea Cauzalităţii?" iar eu i-am răspuns: "Nu, el este scutit de la Lege." Pedeapsa
mea pentru acest răspuns eronat şi arogant a fost că spiritul meu a fost schimbat în spiritul unei
vulpe sălbatice, aşa că am fugit în munţi. Fiind o vulpe-om nu puteam să mor, şi cât timp rămân
ignorant trebuie să trăiesc în această stare mizerabilă. De cinci sute de ani străbat pădurile căutând
cunoaşterea care să mă elibereze. Maestre, te rog să-ţi îndrepţi compasiunea asupra mea şi să-mi
iluminezi adevărul."

Maestrul Bai Zhang i-a vorbit cu blândeţe vulpii-om. "Pune-mi şi mie întrebarea pe care ţi-a pus-o
acel călugăr, iar eu îţi voi da răspunsul corect."

Vulpea-om a fost de acord. "Doresc să-i pun maestrului următoarea întrebare: După ce un om
atinge iluminarea, mai este el constrâns de Legea Cauzalităţii?"

Bai Zhang a răspuns: "Da. El nu este deloc scutit de la Lege. El nu poate închide ochii la
posibilităţile cauzei şi efectului. El trebuie să rămână conştient de toate faptele din prezent şi
trecut."

18
Dintr-odată bătrânul vulpe-om a fost iluminat şi s-a eliberat. S-a prosternat în faţa maestrului şi i-a
mulţumit din inimă. "În sfârşit," spuse el, "sunt eliberat!" Apoi, în timp ce se pregătea să plece, s-a
întors către Bai Zhang şi l-a rugat: "Maestre, deoarece sunt călugăr, vreţi să fiţi atât de bun şi să-
mi faceţi slujba de înmormântare potrivită pentru un călugăr? Stau în apropiere, într-o vizuină de
pe muntele din spatele mânăstirii, iar eu o să mă duc acum acolo ca să mor."

Bai Zhang a fost de acord iar a doua zi s-a dus pe munte şi a găsit vizuina. Dar în loc să găsească
un călugăr bătrân, Bai Zhang n-a văzut decât o grămadă pe jos. Răscolind-o cu băţul a descoperit
o vulpe moartă!

Ei bine, o promisiune e o promisiune! Maestrul Bai Zhang a ţinut slujba funerară pentru călugări cu
cadavrul vulpii. Toţi au crezut că Bai Zhang a luat-o razna, mai ales după ce a mai condus şi o
procesiune funerară … cu o vulpe moartă pe catafalc!

Deci vedeţi dragi prieteni, nici măcar obţinerea iluminării nu te scapă de Legea Cauzalităţii. Dacă
chiar însuşi Buddha poate să aibă o migrenă fiindcă a fost rău cu un peşte, cu atât mai mult trebuie
să luăm aminte la principiul că o faptă rea, mai devreme sau mai târziu, va aduce o răsplată rea.
Fiţi cu luare aminte la ce faceţi sau spuneţi! Nu cumva să ajungeţi un duh vulpe!

Cât despre a doua cerinţă, respectarea strictă a regulilor de disciplină, vă spun sincer că nu poate
exista nici un progres spiritual fără moralitate şi fără împlinirea datoriilor religioase.

Disciplina este fundaţia pe care stă iluminarea. Disciplina ne pune în ordine comportamentul şi ne
dă echilibru. Echilibrul devine stabilitate, care la rândul ei naşte înţelepciune.

Surangama Sutra spune clar că perfecţionând numai meditaţia nu ne vom curăţa de impurităţi.
Chiar dacă suntem foarte buni la meditaţie, însă nu respectăm regulile de disciplină, atunci vom
cădea cu uşurinţă în tărâmul lui Mara, al demonilor şi ereticilor.

Cine păstrează cu străşnicie disciplina morală şi munca religioasă este protejat şi încurajat de
dragoni cereşti şi îngeri, fiind însă evitat şi temut de demonii lumii subpământene şi de ereticii de
pretutindeni.

S-a întâmplat odată ca într-o ţară din Kashmir să fie un dragon de pământ care trăia lângă o
mănăstire cu cinci sute de arhaţi Theravadini. Dragonul acesta teroriza toată regiunea şi le făcea
greutăţi celor de acolo. În fiecare zi arhaţii se adunau şi prin puterea meditaţiei lor colective
încercau să-l gonească pe dragon. Dar nu au reuşit. Pur şi simplu dragonul nu vroia să plece.

Într-o zi a trecut pe la mânăstirea aceea un călugăr Chan Mahayana. Arhaţii s-au plâns de acest
dragon îngrozitor şi l-au rugat pe călugăr să-şi unească forţa meditaţiei cu a lor. "Trebuie să gonim
această bestie!" s-au văitat ei. Călugărul Chan doar a zâmbit şi s-a dus la vizuina dragonului
otrăvitor.

Când a ajuns în faţa intrării în vizuină, călugărul l-a chemat pe dragon: "Domnia voastră înţeleaptă
şi virtuoasă, aţi vrea să fiţi atât de bun şi să vă mutaţi din această vizuină într-un loc mai
îndepărtat?"

19
"Păi," zise dragonul, "dacă m-aţi rugat aşa de politicos, o să vă îndeplinesc dorinţa şi o să plec de
aici." Vedeţi, dragonul era foarte sensibil la etichetă. Aşa că s-a dus!

Arhaţii au urmărit din mânăstirea lor toate acestea, fiind uimiţi peste măsură. Cine ştie ce puteri
miraculoase o fi căpătat prin meditaţie acest călugăr!

Cum s-a întors călugărul toţi arhaţii s-au adunat în jurul lui şi l-au rugat să le spună despre aceste
puteri miraculoase.

"Nu am folosit nici o meditaţie sau samadhi specială de," a spus călugărul. "Nu am făcut decât să
respect regulile de disciplină iar aceste reguli spun că trebuie să respect cele mai mici reguli de
curtoazie la fel cum le respect şi pe cele mai importante reguli morale."

Deci vedeţi că puterea colectivă a cinci sute de arhaţi în meditaţie-samadhi uneori nu depăşeşte
puterea unui călugăr care păstrează regulile de disciplină.

Iar dacă cumva vă întrebaţi: "De ce mai este necesară atenţia către disciplină dacă mintea a atins
starea fără păreri? De ce ar mai avea nevoie un om cinstit şi sincer să mai practice Chan?" Eu l-aş
întreba pe un astfel de om aşa: "Eşti atât de sigur pe mintea ta încât dacă frumoasa Zeiţa Lunii ar
coborî la tine şi te-ar îmbrăţişa cu trupul ei gol, inima ta ar rămâne netulburată?" Iar voi …Dacă
cineva jigneşte sau vă loveşte fără motiv, nu aţi simţi nici un pic furie sau ură? Puteţi fi siguri că
niciodată nu vă veţi compara cu ceilalţi, sau că niciodată nu veţi începe să criticaţi? Sunteţi siguri
că veţi ştii mereu să deosebiţi binele de rău? Acum, dacă sunteţi absolut siguri că nu veţi ceda
niciodată tentaţiei, că nu veţi greşi niciodată, atunci deschideţi gura şi spuneţi-o tare şi răspicat!
Altminteri nici măcar să şoptiţi o minciună.

Cât priveşte a treia cerinţă, anume a avea credinţă în Sinele Buddha, trebuie să ştiţi că această
credinţă este mama, izvorul din care iau putere hotărârea noastră de a practica şi de a îndeplini
muncile religioase.

Dacă căutăm eliberarea de durerile acestei lumi, trebuie să avem credinţă fermă în asigurările pe
care le-a dat Buddha cu privire la faptul că fiecare fiinţă vie de pe pământ posedă înţelepciunea
Tathagata, fiind astfel capabilă să devină Buddha. Ce ne împiedică să ne folosim această
înţelepciune şi să devenim Buddha? Răspunsul este că pur şi simplu nu avem încredere în
asigurările lui. Preferăm să nu ştim acest adevăr, să acceptăm falsul ca original, şi să ne dedicăm
vieţile satisfacerii unor pofte prosteşti.

Ignorarea adevărului este o boală. Însă, aşa cum ne-a învăţat Buddha, Dharma este ca un spital cu
multe uşi. Putem s-o deschidem pe oricare din ele şi să intrăm ca să ne vindecăm. Dar trebuie să
avem credinţă în doctori şi în eficacitatea tratamentului.

Ori de câte ori dorea să ilustreze problemele cauzate de îndoială şi lipsa credinţei, Buddha povestea
parabola doctorului. El întreba aşa: "Să presupunem că ai fost rănit de o săgeată otrăvită iar un
prieten a adus un doctor ca să vă salveze. Şi atunci i-aţi spune prietenului:

"Nu! Nu! Nu! Nu o să-l las să mă atingă până nu aflu cine a tras în mine! Vreau să ştiu numele
vinovatului, adresa, şi aşa mai departe. E important, nu-i aşa? Şi mai vreau să ştiu ce-i cu săgeata
asta. Are vârful din piatra sau metal, din os sau corn? Iar tija de lemn? Este lemn de stejar, de

20
ulm, sau de pin? Cu ce fel de tendon este prins vârful de tijă?" Este tendon de bivol, de maimuţă,
de căprioară ruru? Şi ce fel de pene are tija? Sunt de bâtlan sau de uliu? Şi ce fel de otravă s-a
folosit? Vreau să ştiu ce fel de otravă este. Şi oricum, cine mai e şi ăsta? Eşti sigur că este un
medic certificat? Doar n-o să las să mă trateze un prăpădit. Eu cred că am dreptul să ştiu toate
aceste lucruri, tu nu? Aşa că mai întâi răspunde-mi la întrebări, altfel n-o să-l las pe omul acesta să
mă atingă."

"Ei bine," spuse Buddha, "până să primiţi voi toate răspunsurile o să daţi ortul popii."

Deci, dragi prieteni, când o să suferiţi de bolile acestei lumi, să aveţi încredere în Marele Doctor. A
vindecat milioane de oameni. Care credincios a pierit vreo-dată fiind în grija sa? Care credincios nu
a fost readus la viaţă şi fericire veşnică urmându-şi tratamentul? Nici unul. Toţi au fost mulţumiţi.
La fel veţi fi şi voi dacă aveţi încredere în metodele lui.

Credinţa este o pricepere care se poate dezvolta. Dacă, de exemplu, vreţi să preparaţi tofu din
boabe de soia, începeţi prin a fierbe boabele şi a le zdrobi, apoi mai adăugaţi o soluţie din praf de
gips sau nişte zeamă de lămâie peste boabele fierte. Ştiţi că dacă vreţi puteţi să staţi acolo şi să
priviţi cum se formează cheagurile. Credeţi în această metodă fiindcă a funcţionat mereu. Astfel
căpătaţi un sentiment de certitudine. Desigur, prima oară când faceţi tofu, presupunând că nu ştiţi
nimic despre cum se face, se poate să nu prea aveţi încredere în metodă. Se poate să nu fi crezut
că gipsul sau zeama de lămâie vor face ca soia să se închege. Dar după ce aţi reuşit şi aţi văzut cu
ochii voştri că metoda funcţionează, aţi acceptat reţeta fără rezerve. Aţi căpătat credinţă în
metodă.

Astfel, trebuie să avem credinţa că fiecare din noi are Natura Buddha şi că fiecare îşi poate întâlni
Natura Buddha dacă urmează cu grijă o cale Dharma corectă.

Dacă ne este frică trebuie să ne gândim la cuvintele Maestrului Yong Jia din Cântecul de Iluminare
al său:

"În Lumea Reală Tathagata nu există nici ego, nici reguli, nici iaduri. Acolo nu se pot afla relele
samsarice. Dacă mint, să-mi scoateţi limba şi să-mi umpleţi gura cu nisip, şi să o lăsaţi aşa la
nesfârşit."

Nimeni nu i-a scos limba Maestrului Yong Jia.

Iar a patra cerinţă, să ne păstrăm hotărârea de a reuşi în oricare metodă am ales, trebuie să vă
avertizez despre prostia de a sări de la o metodă la alta. Gândiţi-vă la Dharma ca la un munte ce
trebuie urcat. Sunt multe cărări către vârf. Alege un şi rămâi pe ea! Te va duce acolo! Dar n-o să
ajungi niciodată în vârf dacă te tot plimbi de pe o cărare pe alta, părăsind una pentru o alta mai
uşoară. O să dai roată muntelui de multe ori, dar nu o să-l urci niciodată. Rămâi cu metoda aleasă.
Să ai toată credinţa în ea.

În Chan spunem mereu poveşti cu diavoli de vânzare. Una din ele se potriveşte foarte bine aici:

Un om se plimba într-o zi prin piaţă şi a dat de o tarabă pe care scria: "Vindem Diavoli Clasa I."
Bine înţeles că omul a devenit curios. Şi cine n-ar fi? Eu aş fi. "Arătaţi-mi şi mie un diavol dintr-
ăsta," i-a spus vânzătorului.

21
Diavolul era o creatură ciudată şi mică … cam ca o maimuţă. "Să ştiţi că este foarte deştept," a
spus vânzătorul. "Nu trebuie decât să-i spuneţi în fiecare dimineaţă ce treburi să facă în ziua
respectivă şi el le va face."

"Orice?" întrebă omul.

"Da," a răspuns vânzătorul, "orice. Toate treburile din casă vor fi terminate până să vă întoarceţi
de la muncă."

S-a întâmplat ca omul să fie burlac, aşa că diavolul i s-a păruto investiţie bună. "Îl cumpăr," spuse.
Şi i-a dat banii vânzătorului.

"Mai este ceva," a spus vânzătorul – întotdeauna mai este ceva, nu-i aşa? – "Trebuie să fiţi sigur că
îi spuneţi ce să facă în fiecare zi. Să nu uitaţi! Daţi-i instrucţiuni în fiecare dimineaţă şi totul va fi
bine. Nu uitaţi să faceţi aşa în fiecare dimineaţă!"

Omul a fost de acord şi l-a dus pe diavol acasă. În fiecare dimineaţă îi spunea să spele vasele, să
spele rufele, să facă curat în casă, să facă de mâncare; până se întorcea omul de la muncă, totul
era gata.

Dar a venit ziua lui de naştere iar colegii de muncă i-au organizat o petrecere. S-a îmbătat rău şi a
rămas în oraş peste noapte, în casa unui prieten, iar a doua zi s-a dus direct la muncă. N-a mai
ajuns acasă să-i spună diavolului ce să facă. Seara când s-a întors acasă a văzut că diavolul i-a dat
foc la casă iar acum dansa printre ruinele fumegânde.

Şi nu se întâmplă mereu aşa? Când ne apucăm de o metodă jurăm cu sângele că o vom păstra cu
credinţă. Dar o dată s-o lăsăm baltă şi am şi terminat-o. E ca şi cum n-am fi practicat nici o
metodă.

Deci oricare ar fi calea pe care o alegeţi, Mantra ori Yantra ori Numărarea Respiraţiei ori Hua Tou
ori repetând numele lui Buddha, rămâneţi cu metoda aleasă! Dacă nu v-a eliberat azi, încercaţi şi
mâine. Spuneţi-vă că veţi fi atât de hotărâţi încât dacă va trebui să vă continuaţi practica şi în viaţa
următoare, tot o veţi face până ce veţi reuşi. Să treacă câte reîncarnări or trece, numai să deveniţi
Buddha."

Ştiu că este uşor să ne descurajăm când nu vedem nici un rezultat. Încercăm iar şi iar, dar dacă
iluminarea nu vine suntem gata să renunţăm la luptă. Perseverenţa este ea însăşi o împlinire.

Fiţi neclintiţi şi răbdători. Nu sunteţi singuri în lupta voastră. După cum spune o vorbă din bătrâni:
"Ne antrenăm vreme de mulţi eoni – pentru iluminarea care are loc într-o clipă."

CAPITOLUL 3: CĂTRE ILUMINARE

22
C han a avut doi maeştrii faimoşi numiţi Han Shan: un pustnic din secolul 9 pe nume Munte

Răcoros şi un învăţător din secolul 16 al cărui nume înseamnă Munte Nătâng. Munte Răcoros este
poate cel mai mare poet Chan. Munte Nătâng era şi el destul de bun. Poate că al doilea poet Chan.

Munte Răcoros a apelat la natură pentru a ajunge la pace şi înţelepciune. Găsind frumuseţe în
natură a găsit frumuseţe în el. Aşa fac pustnicii; cugetă; transformă singurătatea în solitudine.

Han Shan, Munte Răcoros, a spus: Sus în vârful muntelui Infinitate în toate direcţiile! Luna solitară
priveşte în jos Din înaltul nopţii Admirându-şi reflecţia în apa îngheţată. Tremurând, îi cânt lunii.
Fără Chan în vers. Abundă în melodie.

Han Shan, Munte Nătâng, a încercat să spună ce nu se putea spune în cuvinte pe înţelesul tuturor:
Pune un peşte pe uscat şi îşi va aduce aminte de ocean până la moarte. Pune o pasăre în colivie
dar ea nu va uita cerul. Amândoi duc dorul casei lor adevărate, locul pe care nat ura lor a hotărât
să le fie casă. Omul se naşte în starea de inocenţă. Natura originală a omului este iubire, bunătate
şi puritate. Dar omul îşi părăseşte casa atât de uşor, fără nici un pic de regret. Nu este el mai
demn de milă decât peştii şi păsările?

Cine n-ar vrea să reflecte Luna Iluminării. Cine n-ar vrea să se reîntoarcă acasă la inocenţă. Dar
cum să o facem? Urmând Dharma.

Buddha a văzut în ignoranţa vieţii neiluminate o boală. Cele Patru Nobile Adevăruri au o conotaţie
medicală: Unu, viaţa în Samsara este amară şi dureroasă. Doi, dorinţa este cauza acestei
amărăciuni şi dureri. Trei, această boală are leac. Patru, leacul este Calea Octuplă.

Mai întâi trebuie să recunoaştem că suntem bolnavi. În al doilea rând avem nevoie de un
diagnostic. În al treilea rând trebuie să fim siguri că boala va răspunde la tratament. În al patrulea
rând trebuie să urmăm tratamentul.

Samsara este lumea văzută prin ego. Este o lume chinuită şi bolnavă datorită dorinţelor
nestăpânite ale egoului.

Să încerci să satisfaci cererile egoului este ca şi cum ar trebui să spui care este cel mai mare
număr. Oricât de mare ar fi un număr, tot i se mai poate adăuga unul rezultând un număr şi mai
mare. Nu se poate atinge maximul.

Dragi prieteni, nu este aşa că oricât de mulţi bani ar avea cineva, tot mai gândeşte că i-ar mai
trebui câţiva, că oricât de frumoasă şi de mare ar fi casa cuiva, tot mai gândeşte că i-ar mai trebui
nişte spaţiu, că oricâţi admiratori ar avea, tot mai simte nevoie de ceva mai multe aplauze?

Preocuparea continuă rezultă în concurenţă continuă.

Şi atunci ce să facem? Mai întâi trebuie să înţelegem că problemele create de ego nu pot fi
rezolvate în lumea Samsarică a iluziilor mereu schimbătoare. De ce? Fiindcă egoul este el însuşi
mereu schimbător, un personaj fictiv care doar acţionează şi reacţionează ca răspuns la stimulii
fluctuanţi ai mediului - mediu pe care nu prea e în stare să-l înţeleagă.

23
Este ca şi cum ai juca fotbal pe un teren cu dimensiuni variabile; iar în loc de o minge se joacă cu
douăzeci; iar jucătorii ori aleargă de colo colo, ori dorm pe gazon. Nimeni nu prea înţelege care-i
jocul şi fiecare joacă după regulile lui. Desigur că cel care trebuia să fie şi jucător şi arbitru nu
găseşte nici o plăcere în acest joc. Pentru el viaţa din teren este o nesfârşită teamă, confuzie,
frustrare şi epuizare.

Calea Octuplă ghidează, delimitează şi stabileşte reguli clare. Oricine le poate urma.

Primul pas este Înţelegerea Justă.

Înţelegerea necesită atât studiu cât şi consultarea unui Maestru.

Informaţia acumulată doar prin citit nu poate fi suficientă. O fi cartea corectă? Dacă da, am înţeles
ceea ce am citit? Nu ne putem verifica singuri. Gândiţi-vă la ce s-ar întâmpla dacă studenţii şi-ar
alege singuri subiectele din examene şi şi-ar da note tot ei. Toţi ar lua 10! Dar câţi din ei ar fi
învăţat ceva?

Mulţi studenţi Chan citesc o carte şi apoi, testându-şi înţelegerea, îşi angajează prietenii în discuţii
semidocte fără sens sau îi blagoslovesc cu tot felul de declamaţii măreţe. Învăţătorii spun despre
asta: "În ţara orbilor chiorul e rege."

Este indispensabil un învăţător bun. Un învăţător bun ne angajează şi vede dacă am înţeles ce am
citit.

Dacă avem neclarităţi asupra vreunui pasaj nu putem să ne îndoim de carte. Dacă nu suntem de
acord cu unele din vederile învăţătorului, nu putem să sărim peste instrucţia pe care ne-o dă ca şi
cum am sări peste un paragraf dificil. Foarte des apare necesitatea de a consulta un învăţător.
Dialogul direct nu se poate înlocui cu nimic.

Ştiţi, era odată un marinar care, fiind într-o permisie, a întâlnit fata visurilor lui. S-a îndrăgostit
nebuneşte de ea. Dar a trebuit să se întoarcă pe vapor şi să-şi termine stagiul de doi ani. Şi a
spus: "Nu o s-o las să mă uite. O să-i scriu în fiecare zi. Dacă nu pentru altceva, măcar o să mă
iubească pentru fidelitatea mea."

Îi scria în fiecare zi, oriunde ar fi fost; iar când s-a întors după doi ani, a aflat că pe la a două sute-
a scrisoare fata s-a măritat cu poştaşul!

Dragi prieteni, nu fiţi ca acel biet marinar bazându-vă pe cuvântul scris pentru a obţine
înţelepciune. Găsiţi un maestru cu care să vă întâlniţi regulat. Deschideţi-vă sufletul în faţa lui. Cu
cât vă cunoaşte mai bine, cu atât va ştii mai bine cum să va ajute.

Al doilea pas este Gândirea Justă.

Gândirea justă presupune să fim conştienţi de motivaţiile noastre. Trebuie să ne interogăm mereu
de ce vrem să avem sau să facem ceva anume, şi trebuie să fim fără milă în asta. Dacă un prieten
vrea să-şi cumpere ceva şi nu are destui bani sau vrea să facă ceva ce i-ar dăuna, îl putem
atenţiona, îl prevenim, îi demonstrăm finalitatea acţiunilor lui prosteşti. Oare nu putem să ne fim şi
nouă un prieten atât de bun? Oare nu putem aplica bunul simţ şi dorinţelor noastre?

24
Investigarea atentă ne va lumina situaţia:

Generalul T’ien Chi şi Regele din Ch’i erau pasionaţi de cursele de cai. Organizau regulat întreceri
între caii lor.

Fiecare din ei aveau trei clase de cai. A treia clasă era reprezentată de caii de povară. Aceştia sunt
caii pentru tracţiune. Sunt cai mari şi puternici dar sunt foarte înceţi.

În a doua clasă intrau caii de cavalerie, caii care îi duceau pe lăncieri, arcaşi şi pe luptătorii cu
sabia. Aceşti cai sunt solizi şi destul de rapizi; dar sunt mai bătrâni fiindcă necesită ani de
antrenament.

În prima clasă intrau caii tineri pur-sânge, călăriţi doar nobili şi ofiţerii de rang înalt. Aceşti cai erau
foarte uşori şi foarte rapizi.

Deci, când avea loc concursul dintre rege şi general, se întreceau mai întâi caii din clasa a treia,
apoi din clasa a doua, iar la sfârşit, caii pur-sânge.

Dar regele era foarte bogat şi avea cai mult mai buni decât generalul. Bineînţeles că învingea în
toate cursele.

Necăjindu-se din această cauză, generalul T’ien Chi a apelat la Sun Ping, un înţelept urmaş al lui
Sun Tzu - Sun Tzu a scris faimoasa "Arta Războiului". T’ien Chi l-a întrebat pe Sun Pien: "Spune-
mi, te rog. Cum aş putea să înving în faţa regelui?"

Înţeleptul s-a gândit o clipă. Apoi a spus: "Domnia voastră, vă sugerez ca atunci când regele va
trimite caii de clasa a treia, să trimiteţi caii de clasa a doua să concureze contra lor. Când regele va
trimite caii de clasa a doua, să concuraţi cu caii de clasa întâi; iar când regele va trimite caii de
clasa întâi, să veniţi cu caii de clasa a treia. Astfel veţi învinge în două din cele trei curse."

Soluţia era simplă, dar de ce nu a văzut-o şi generalul? Fiindcă egoul l-a implicat emoţional prea
mult în concurs. Nu a fost în stare să facă un pas înapoi şi să vadă mai obiectiv situaţia. Nu a
aplicat Gândirea Justă.

Dragi prieteni, examinaţi-vă la sânge dorinţele. Aplicaţi asupra voastră acelaşi bun simţ pe care îl
folosiţi când sfătuiţi un prieten.

Al treilea pas este Vorbirea Justă.

Cât de des punem cuvintele în slujba egoului. Pentru a obţine un avantaj bârfim, sau exagerăm,
sau nu spunem tot adevărul, sau spunem că vina ar fi de fapt a celorlalţi în timp ce ne arogăm o
inocenţă inviolabilă. Uneori, dorind să fim în centrul atenţiei, ne trezim că povestim î ntâmplări
scârnave sau spunem glume obscene.

Noi credem că vorbele nu sunt fapte, că au foarte puţină putere şi o viaţă foarte scurtă, că vorbele
se evaporează pur şi simplu odată cu suflarea care le-a vorbit. Dar vorbele au putere şi pot trăi la
nesfârşit; şi, mai mult, ele pot face atât bine cât şi rău.

25
Vorbirea Justă ne descurajează de la a spune minciuni, insulte şi acuze, sau de la a ne lăuda cu
faptele noastre, şi ne îndeamnă să spunem vorbe de alinare, cuvinte de iertare, să lăudăm şi să
recunoaştem reuşitele celorlalţi.

Să nu subestimaţi niciodată puterea cuvintelor. Să vă spun o poveste veche care le ilustrează

puterea:

Era o frumoasă zi de primăvară şi mulţi oameni veniseră în parc să admire iarba verde, florile şi
copacii înfloriţi. Printre aceştia erau şi doi cerşetori orbi.

Primul cerşetor avea o tăblie pe care scria "Sunt orb." Cei mai mulţi treceau pe lângă el fără să-l
bage în seamă, admirând peisajul.

Celui de-al doilea cerşetor îi mergea mult mai bine. Aproape toţi trecătorii îi dădeau ceva. Iar unii
dintre cei care treceau de el chiar se întorceau înapoi ca să-i dea un ban.

Pe tăblia lui scria: "Este Mai - iar eu sunt Orb!"

Dragi prieteni, când vă gândiţi dacă să spuneţi ceva sau să nu spuneţi nimic, amintiţi-vă de acel
orb şi vedeţi cât de mult poate să însemne un cuvânt!

Al patrulea pas este Acţiunea Justă

Acţiunea Justă include Preceptele.

1. Budistul jură să nu fie violent. Asta nu înseamnă că nu-şi poate apăra viaţa lui sau a celor în
pericol, dar el nu poate iniţia acţiuni ostile împotriva celorlalţi.

Dar asupra lui însuşi? Şi el este unul din acei oameni asupra cărora nu are voie să iniţieze acţiuni
ostile.

Pacea nu este doar absenţa războiului. Anxietatea nu este o stare agresivă, dar nici paşnică nu
este. Când cineva este în comă nu este în război, dar nici în pace nu este. Pacea este o stare care
este obţinută şi menţinută deliberat .

Nu este de ajuns să fim non-violenţi; mai trebuie şi să promovăm armonia, bunăstarea şi

sănătatea.

Fumatul, de exemplu, dăunează atât fumătorului cât şi sănătăţii celor din jur. Prin prisma ambelor
aspecte, fumatul este interzis de preceptul împotriva violenţei.

Oricând este posibil, budistul trebuie să se abţină de la a mânca carne. Spunem "oricând este
posibil" deoarece această regulă nu este absolută. Unii oameni, de exemplu cei care trăiesc în
regiunile arctice, nu au altă opţiune decât să se hrănească cu peşte sau alte vietăţi acvatice. Ei nu
pot să cultive grădini în tundră; iar noi nu putem interzice Dharma cuiva d eoarece mediul în care
trăieşte nu permite regimul vegetarian. Dar dacă există destule vegetale, atunci nu e nevoie de
carne.

26
Iar dieta vegetariană este oricum foarte sănătoasă, aşa că ar trebui urmată.

Exerciţiile fizice, în special Tai Ji Quan sau Qi Gong, ne eliberează de agresiune şi furie, având şi un
efect salutar asupra corpului. Yoga este şi ea foarte benefică.

2. Budistul jură să fie cinstit, nu doar în viaţa socială, dar şi în afaceri. Toate formele de înşelătorie
şi tertipuri sunt incluse în acest Precept. Ori de câte ori sacrificăm adevărul pentru cine ştie ce
avantaj imaginat, intrăm într-o lume încurcată şi complicată:

În Tokyo erau doi negustori care după ani şi ani de complicitate şi înşelătorie nu mai era nici un pic
de încredere între ei.

Într-o zi s-au întâlnit la gară. "Unde te duci?" a întrebat primul negustor.

Al doilea negustor s-a gândit puţin şi a răspuns: "La Kobe."

Primul negustor pufni: "Mincinosule! Îmi spui că te duci la Kobe fiindcă ştii că o să cred că de fapt
te duci la Osaka; dar eu am făcut cercetări şi ştiu că tu chiar te duci la Kobe!"

Dragi prieteni, aici ajunge chiar şi cea mai mică minciună. Reputaţia este ca adresa scrisă pe un
pachet de poştă. Odată cunoscuţi drept mincinoşi şi escroci, destinaţia intenţiilor noastre, oricât de
inocente ar fi, este îndoiala şi neîncrederea.

3. Budistul jură să nu îşi însuşească lucruri ce nu sunt ale lui. Acesta este preceptul împotriva
furtului.

Unii cred că acest Precept îi are în vedere doar pe hoţi şi prădători. Ei cred că atât timp cât nu au
intrat undeva prin efracţie şi n-au mâinile băgate în buzunare străine nu au de ce să-şi bată capul
cu acest Precept. Astfel nu simt nici cea mai mică remuşcare pentru micile furtişaguri sau alte
însuşiri nedrepte de proprietate.

Dar ce este o datorie neplătită? Nu este un furt? Dar când împrumuţi ceva şi nu mai dai înapoi? Nu
e asta tot furt? Cum se numeşte atunci când folosindu-te de bunul altcuiva îi aduci stricăciuni dar
nu plăteşti pentru ele? Nu este tot furt?

Uneori ne simţim îndreptăţiţi să luăm în stăpânire proprietatea cuiva deoarece, la rândul său,
acesta şi-a însuşit o proprietate a noastră. Regula de Aur spune că trebuie să ne purtăm cu ceilalţi
aşa cum a dori să se poarte ei cu noi. Nu spune să le facem ce ne-au făcut ei.

Deoarece ne găsim scuze şi trecem cu vederea peste furturile noastre nu simţim nevoia să le
regretăm.

Dacă, înainte de a acţiona, am examina etica şi consecinţele faptelor noastre, nu ne-am mai teme
niciodată de spânzurătoare.

4. Budistul jură să aibă un comportament sexual moral, reţinut şi responsabil.

27
Cu ajutorul acestui Precept putem vedea cât de uşor pot fi încălcate toate celelalte. Din cauza
pasiunii, omul va fura. Din cauza pasiunii bărbatul o va ameţi cu băutură pe femeia pe care o
doreşte şi îi va face promisiuni mincinoase. Şi atunci când se foloseşte şi abuzează de corpul ei în
acest fel, oare nu îi face rău?

Pe cât de mult condamnăm imoralitatea, pe atât de mult lăudăm moralitatea. Multă cinste obţine
omul virtuos, cel care rămâne cast atunci când e singur şi cel care respectă jurămintele sacre ale
căsătoriei!

Printre cei care nu respectă Preceptul moralităţii îi găsim pe cei mai mare ipocriţi. Cât de des nu
întâlnim bărbaţi care îşi păzesc fiicele cu ferocitate, dar care în ascuns se destrăbălează cu fiicele
altor bărbaţi? Sau care îşi păzesc cu străşnicie soţiile, în vreme ce seduc soţia altuia? Dacă un
bărbat ucide pe cel care i-a pângărit fiica sau soţia, se aşteaptă ca justiţia să-l vadă ca victimă şi
să-i absolve d e orice vină. Dar când el înşeală şi seduce, atunci se crede un erou. Nu e acesta un
trist şi crunt adevăr?

Nu este uşor să învingi pasiunea. Tentaţiile sunt omniprezente şi nenumărate în varietate. Totuşi,
dacă un om ar redirecţiona ceva din energia pe care o risipeşte în cuceririle sexuale pentru a lupta
împotriva pasiunii trupeşti, atunci ar progresa spiritual cu adevărat.

Toate persoanele onorabile sunt de acord cu privire la dificultatea acestei lupte. Chiar şi Buddha a
spus: "Dacă aş mai fi avut încă un obstacol la fel de dificil de depăşit ca şi sexualitatea, atunci nu
aş mai fi reuşit."

Umorul şi modestia sinceră de care dă dovadă Buddha ar trebui să ne încurajeze.

5. Budistul jură să se abţină de la alcool şi alte na rcotice.

Sunt unii care spun: "Un păhărel n-a făcut rău nimănui." Dar un băutor ocazional este tot un
băutor. Este ca şi cum s-ar spune "este un pic gravidă". Ori este gravidă ori nu este.

Acest "ocazional" este uşa descuiată prin care poate intra hoţul. Uşa treziei este ori încuiată, ori
descuiată. Experienţa ne spune că cea mai bună cale de a rezolva o problemă este să o eviţi.
Abstinenţa totală este cel mai bun mod prin care se poate respecta acest Precept.

Băutorul ocazional poate rămâne treaz atât timp cât nu are probleme; dar când are parte de
necazuri serioase s-ar putea să cedeze în faţa alcoolului. Şi odată capturat de băutură, descoperă
că un pahar este prea mult iar o sută de pahare sunt prea puţin.

Alcoolul micşorează inhibiţiile aşa încât ajungem să facem pe plac egoului. Ne permite să trecem
peste normele de bună-purtare şi decenţă, ca apoi să dăm vina pe băutură - nu pe faptul că noi am
ales să bem. Desigur, ne spunem că am băut ca să ne facem o plăcere; dar ce plăcere putem avea
cu si mţurile amorţite de alcool? Şi chiar dacă am avut vreo plăcere, ce valoare poate avea ea dacă
mai târziu nu o putem rememora sau savura?

De multe ori întâlnim cazul celui care la beţie face o faptă imorală iar când se trezeşte se priveşte
cu dezgust; dar tot el se va folosi de acest dezgust ca motiv pentru a bea din nou.

28
I-ar fi mai bine să devină conştient de natura lui reală, de Măreţul Sine Buddha. I-ar fi mai bine să
afle că în el se află adevărul, pacea, fericirea şi libertatea. Spuneţi-i că dacă aceste lucruri ar creşte
în vii şi ar putea fi puse în sticle, atunci am fi cu toţii viticultori afumaţi.

Dragi prieteni, este o vorbă veche, "In Vino Veritas," adică "În vin este adevărul," dar numai dacă
bei destul. Însă singurul adevăr pe care îl vom afla prin băutură este faptul că viaţa în Samsara
este amară şi dureroasă.

Al cincilea pas este Traiul Just.

Bineînţeles că dacă nu putem participa la activităţi ilegale din plăcere, nu putem participa la ele nici
pentru câştig.

Dar mijlocul de trai cinstit este onorabil. Munca cinstită este muncă cinstită. Nu există slujbe nobile
şi slujbe mai puţin nobile. Dar din anumite motive acest concept nu este atât de simplu pe cât
pare.

În India, de exemplu, există tradiţia sistemului castelor. Avem casta preoţilor, casta războinicilor,
casta comercianţilor, casta muncitorilor şi, la cel mai jos nivel, se află casta celor ce nu trebuie
atinşi, paria societăţii. Omul rămâne în casta în care s-a născut. Nu poate sări dintr- o slujbă în
alta. Oricât ar fi de inteligent sau talentat, dacă s-a născut într-o familie de ţărani, asta e singura
muncă care i se permite să o facă. Nici măcar nu i se permite să aibă relaţii cu cei din alte caste. În
ziua de azi sistemul nu mai este atât de rigid, dar pe timpul lui Buddha regulile erau inviolabile.

În ciuda acestui fapt, Buddha a refuzat să participe la acest sistem nedrept. Nu respecta deloc
aceste reguli. Oamenilor le plăcea asta. El era un prinţ, dar nu făcea nici o diferenţă între el şi cei
născuţi în clase inferioare. Şi cam toţi erau născuţi inferior. Când eşti prinţ nu prea ai mulţi
superiori.

Deci Buddha nu era impresionat de ocupaţia sau rangul cuiva. Vedeţi, Buddha avea "Ochiul
Clarviziunii". Nu putea fi păcălit de pioşenia falsă. Se uita doar o dată la cineva şi vedea cu ce fel
de om are de a face. Nu au mulţi acest dar.

S-a întâmplat că odată, lângă Shravasti, era un paria pe nume Sunita, unul aflat atât de jos pe
scara socială că nici nu i se permitea să muncească pentru a-şi câştiga traiul. Era interzis să fie
atins şi nimeni nu îndrăznea să încalce legea şi să-l angajeze. Aşa că Sunita îşi câştiga traiul
căutând flori prin gunoaie. În fiecare zi se ducea la groapa de gunoi a oraşului şi căuta printre
buchetele de flori aruncate câte una care, în mod miraculos, rămânea proaspătă printre toate
celelalte flori ofilite.

Apoi Sunita punea toate florile adunate într-un buchet şi îl vindea trecătorilor.

Poate că mai erau şi alţii la fel de săraci ca Sunita, dar cu siguranţă nu mai era nimeni mai sărac de
atât. Dar în ciuda sărăciei lui, Sunita a obţinut iluminarea. Era un om bun şi iubitor. Nici nu mai e
cazul să spunem că auzise predicile lui Buddha şi era un credincios adevărat.

Într-o zi Buddha mergea cu toată adunarea pe drumul ce trecea pe lângă groapa de gunoi de unde
îşi lua Sunita florile.

29
Cum a văzut că se apropie alaiul, Sunita s-a ghemuit după un bolovan. Dar Buddha deja îl văzuse,
iar cu Ochiul Clarviziunii a văzut că era un om iluminat.

"Bună ziua!" l-a salutat pe omul ce se ghemuise la pământ. "Te rog ridică-te şi dă-mi voie să te
văd."

Timid, Sunita s-a ridicat încet, cu capul plecat şi cu palmele unite în rugăciune înaintea chipului.

"De ce te-ai ascuns după bolovanul acela?" l-a întrebat Buddha.

"Prea Fericitule," răspunse Sunita, "nu am vrut ca priveliştea mea să îţi jignească ochii. Sunt
nedemn de privirea ta."

Mulţi dintre cei care îl însoţeau pe Buddha au aprobat acest comportament. L-au luat de mânecă şi
vroiau să-l tragă la o parte din drum. "Este impur," spuneau ei. "Nu este decât un căutător prin
gunoaie, e interzis să îl atingem!"

"Chiar aşa?" spuse Buddha dându-i la o parte şi ajungând la el îl luă de după umeri. "Priviţi! L-am
atins şi n-a murit nimeni."

Apoi Buddha l-a întrebat pe Sunita: "Om bun, dacă nu îţi place munca pe care o faci, nu ai vrea să
vi la mine şi să mă ajuţi în munca de conducere? Aş avea nevoie de un lucrător bun ca tine."

Sunita acceptă cu lacrimile şiroindu-i pe faţă. Şi se spune că atât cât a mai trăit, după cum l-a
rugat Buddha, Sunita nu s-a depărtat mai mult de un braţ de Buddha.

Al şaselea pas este Efortul Just.

Exercităm Efortul Just atunci când ne dezvăţăm de obiceiurile şi practicile rele şi luăm alte obiceiuri
bune. E mai uşor de spus decât de făc ut.

Se ştie că îndemânarea vine cu practica, dar pentru a pune în practică lecţiile spirituale pe care le-
am învăţat, trebuie să ne găsim nişte oportunităţi. În Chan trebuie să fim conştienţi de faptul că
fiecare respiraţie este o ocazie pentru practică.

Oamenii cred că lumea se bagă peste practica lor. Ei nu înţeleg că ei sunt portarii minţii şi că pot
încuia porţile minţii lor cu uşurinţă. Dacă a intrat cineva, este din cauză că portarul a lăsat poarta
descuiată.

Sunt unii care ne-reuşind să-şi controleze propria minte vor să controleze minţile celorlalţi. Li se
pare că este mai uşor să direcţionezi gândurile a sute de oameni decât să-ţi direcţionezi propriile
gânduri. Cam la aşa ceva se referea Buddha când a spus că cel care învinge zece mii de oam eni în
luptă nu este un viteaz mai mare decât cel se învinge pe sine însuşi.

Zi de zi, în toate relaţiile noastre, trebuie să ne comportăm în conformitate cu ţelul nostru,

iluminarea şi conştiinţa de sine. Dacă avem in anturaj persoane care ne pot duce uşor în greşeală,
atunci trebuie să le evităm. Dacă nu avem destul timp pentru meditaţie deoarece suntem prea
ocupaţi cu hobby-uri, cluburi sau sportul, atunci trebuie să mai reducem din aceste preocupări.

30
Este nevoie de un efort susţinut pentru a obţine liniştea Chan. Stabilitatea spirituală se obţine prin
practică. Un om foarte înţelept a spus odată că adevăratul Om Chan nu poate fi întristat sau
intimidat deoarece, fie că trece prin vremuri bune, fie că vremurile sunt rele, el îşi continuă munca
în ritmul lui, precum un ceas care ticăie chiar şi în mijlocul furtunii. Sună bine. Ar trebui să fim cu
toţii la fel ca acest ceas care ticăie fără să-i pese de furtună.

Al şaptelea pas este Conştiinţa Justă.

Pe lângă concentrarea minţii asupra mantrei primite, dacă urmăm această metodă, sau păstrarea
disciplinei gândurilor necesară discriminării realului de fals, atunci când am ales această metodă,
mai trebuie să fim conştienţi de cauzele şi efectele tuturor faptelor noastre.

Dragi prieteni, nu trebuie să lăsăm să treacă o zi fără să reflectăm asupra conduitei noastre. Am
făcut tot ce am putut ca să fim de ajutor celorlalţi şi să le uşurăm viaţa? Am făptuit cumva în
dezacord cu Dharma lui Buddha? Am fost meschini sau răi? Mândri sau leneşi? Pofticioşi sau l
acomi? Invidioşi sau furioşi? Ne-am pângărit pe noi sau pe alţii cu gânduri, vorbe sau fapte
necuviincioase?

Nu este uşor să-ţi vezi propriile greşeli. Uneori te tot uiţi după ele şi nu vezi nimic.

Noaptea, dacă vrei să te uiţi pe fereastră afară, fiind într-o cameră luminată, nu vezi decât reflecţia
ta în geam. Nu vezi nimic altceva decât ceea ce şti deja - figura ta şi camera în care te afli. Dacă
vrem să vedem dincolo de noi trebuie să stingem lumina. Trebuie să ne micşorăm egoul sau să
terminăm de tot cu el. Doar atunci o să vedem ceva prin geam.

Al optulea pas este Meditaţia Justă.

1. Hua Tou

Dragi prieteni, o vorbă din vechime

spune: "Dacă un om vrea să fie fericit
pentru o oră, atunci ia o masă bună;
dacă vrea să fie fericit pentru un an,
atunci se căsătoreşte; dacă vrea să fie
fericit toată viaţa, atunci îşi face o
grădină; iar dacă vrea să fie fericit în
eternitate, atunci examinează un Hua
Tou."

Deci ce este un Hua Tou?

Hua Tou înseamnă "cuvântul cap" şi poate fi

opusul lui Hua Wei care înseamnă "cuvântul
coadă". Când trece un câine pe lângă noi,
înaintea corpului îi vedem mai întâi capul, iar
după corp îi vedem şi coada.

       Ilustraţie de Yao Xin

31
Până aici toate bune. Deci cuvântul cap sau acest Hua Tou, este locul prin care apare gândul -
momentul dinaintea intrării în scenă a ego-conştiinţei. Coada este gândul următor. Ne vom ocupa
mai târziu de coadă.

În vechime se considera suficient să îndrepţi atenţia asupra minţii stabilizate pentru a realiza
Natura Buddha. Bodhidharma vorbea de "liniştirea minţii" iar Al Şaselea Patriarh spunea de
"perceperea Naturii Proprii". Amândoi recomandau recunoaşterea naturii adevărate a minţii de
puritate neîntinată. Dar o astfel de atenţie nu e aşa de uşoară precum pare.

Odată cu trecerea timpului şi Chan devenind tot mai cunoscut, s-au simţit atraşi tot felul de
oameni. Unii practicanţi susţineau că au descoperit metode uşoare pentru atingerea stărilor înalte
ale iluminării. Se lăudau că deţin giuvaierurile preţioase ale Dharmei, dar aceste giuv aieruri nu
erau ale lor, ci doar le văzuseră la alţii.

Desigur că adevăraţii maeştri Chan recunoşteau orice impostură; dar începătorii nu puteau să
deosebească adevărul de minciună. Maeştrii s-au temut de confuzia pe care aceste informaţii false
o puteau aduce noilor practicanţi, aşa că s-au hotărât să stabilească metode de autentificare şi
ierarhizare a progresului.

Una dintre aceste metode a fost Hua Tou.

Deci, ce este un Hua Tou? Este o afirmaţie ce are ca scop concentrarea gândurilor într-un singur
punct, punct ce există în "capul" Minţii Originare, punct ce se află imediat înaintea intrării în scenă
a ego-conştiinţei. Este un gând "sursă".

Haideţi să examinăm acest Hua Tou: "Cine este cel care repetă acum numele lui Buddha?" Dintre
toate întrebările Hua Tou, aceasta e cea mai puternică. Vedeţi, acest Hua Tou poate fi spus în mai
multe feluri, dar toate duc la aceeaşi chestiune de bază: "Cine sunt eu?" Oricare ar fi forma
întrebării, răspunsul trebuie găsit în acelaşi loc din care a ieşit întrebar ea: la sursă, în Sinele
Buddha. Egoul nu poate răspunde.

Bineînţeles că răspunsurile rapide şi necugetate nu au nici o valoare. Când suntem întrebaţi: "Cine
este cel care repetă acum numele lui Buddha?" nu putem răspunde: "Sunt eu! Sinele Buddha!" şi
s-o lăsăm aşa. Fiindcă atunci trebuie să întrebăm: "Cine este acest eu?" Continuăm cu interogările
şi confruntările noastre. Atunci are loc un război civil în mintea noastră. Ego contra ego. Uneori
câştigă ego, alteori pierde ego. Şi lupta continuă. Cum reuşeşte mintea mea să fie conştientă de
mine? Şi ce este mintea mea până la urmă? Ce este conştiinţa?

Întrebările noastre devin tot mai subtile şi încep să ne obsedeze. Cine sunt eu? Cum ştiu că sunt
eu? Întrebările astea se tot învârt prin mintea noastră, ca nişte boxeri obosiţi şi înfuriaţi. Uneori
vrem să nu ne mai gândim la Hua Tou, dar vedem că nu putem să ni-l scoatem din minte. Gongul
nu vrea să sune şi să ne dea pauză. Dacă nu vă plac metaforele pugilistice puteţi spune că Hua Tou
sună în cap ca o melodie pe care nu vă puteţi opri din fredonat.

Deci am ajuns aici - tot timpul provocaţi, tot timpul răspunzând. Nu mai e cazul să spunem că un
Hua Tou nu trebuie să degenereze într-o expresie goală. Mulţi îşi închipuie că este destul să ducă
doar o luptă imaginară cu un Hua Tou, să mimeze doar lupta. Cu mintea în altă parte, gura lor
repetă mecanic "Cine este cel care repetă acum numele lui Buddha? Cine este cel care repetă acum

32
numele lui Buddha? Cine este cel care repetă acum numele lui Buddha?" Asta este tehnica
papagalilor, nu a practicanţilor Chan.

Un Hua Tou are înţelesul lui. Este o întrebare ce are răspuns iar noi trebuie să fim hotărâţi să-i
aflăm răspunsul.

Ştiu că "Cine sunt eu?" pare o întrebare simplă, una la care putem să răspundem fără dificultate.
Dar nu se răspunde aşa uşor la ea. De multe ori chiar te zăpăceşte bine de tot.

De fapt, mulţi oameni, dincolo de orice practică Chan, ajung la un moment în viaţă în care se încep
să se întrebe cine sunt ei.

Să luăm exemplul unei femei la vârsta de mijloc care a ajuns într-un punct în care nu prea mai e
sigură de cine este ea cu adevărat. Azi psihologii numesc asta "criză de identitate". Pesemne copiii
au crescut şi au plecat, soţul nu mai este atras de ea. Este deprimată şi confuză.

Dintr-o dată îşi dă seama că toată viaţa s-a identificat prin relaţiile pe care le-a avut cu ceilalţi. N-a
fost decât ori fiica ori sora ori angajata ori prietena ori soţia ori mama cuiva. Iar acum femeia
începe să se întrebe, Cine sunt eu când nu sunt fiica , soţia sau mama cuiva? Cine sunt eu de fapt?

Poate că analizându-şi viaţa vede că atunci când servea nevoilor unuia nu mai putea să servească
nevoile altuia, acesta din urmă simţindu-se neglijat, o critica, timp în care cel care se bucura de
grija ei se purta de parcă asta ar fi fost legislaţia în vigoare. Fiind criticată dintr-o parte şi
considerată sclavă de cealaltă parte, s-a ales cu multă suferinţă.

Mai mult, poate acum realizează că având ocupându-se numai de relaţiile sociale externe şi-a
neglijat trăirea spirituală internă. Acum îşi simte sufletul gol şi se întreabă de ce a investit atât de
mult în ceilalţi şi nu a păstrat nimic pentru Sinele Buddha.

Dar legătura ţine două părţi alăturate. Şi nu este o legătură unidirecţională. Oare nu din dorinţa de
a fi iubită ori respectată, temută ori admirată, a permis sau chiar a încurajat aceste ataşamente?
Nu este dorinţa noastră de oameni, locuri şi obiecte Samsarice, cauza de fond a amărăciunii şi
tristeţii noastre? Bine înţeles că este.

A fost odată un om care muncea în piaţă. În fiecare zi fura ceva mâncare şi aducea acasă familiei.
Soţia şi copiii lui erau voinici şi sănătoşi iar din banii pe care altfel i-ar fi dat pe mâncare, cumpărau
haine şi alte lucruri. Îi spuneau că este cel mai bun soţ şi t ată pe care l-ar putea avea cineva.

După un timp, văzând fratele omului nostru cum s-a îmbogăţit, l-a rugat să fure şi pentru el
mâncare; şi omul nostru a făcut-o. Fratele lui l-a lăudat: "Eşti cel mai bun frate pe care l-ar putea
avea cineva."

Apoi, un vecin prieten care stătea cam prost cu banii l-a rugat să-l ajute; şi omul nostru a furat şi
mai multă mâncare. Vecinul a fost foarte recunoscător: "Eşti cel mai bun prieten pe care l-ar putea
avea cineva."

Omul se simţea important şi apreciat. Nu realiza că din dorinţa de a fi iubit şi respectat a ajuns un
hoţ.

33
Nu a trecut mult timp şi a fost prins furând, fiind apoi judecat şi condamnat pentru furturile comise.
Şi aşa a fost trimis la închisoare.

Care om din cei pe care i-a ajutat s-a oferit să facă închisoare în locul lui? Nici unul.

Care s-a oferit să restituie măcar jumătate din cât a primit? Nici unul.

Omul nostru a aflat cu părere de rău că familia se simţea ruşinată să se ştie înrudită cu un hoţ. Tot
cu părere de rău a mai aflat că vecinul spunea că se simte uşurat ştiind că un astfel de caracter
josnic a fost în sfârşit închis.

Astfel, când ne întrebăm cine suntem de fapt, trebuie să ne gândim la dorinţele prosteşti ale
egoului şi la căile sucite prin care încearcă să-şi ia porţia de afecţiune.

Când întrebăm: "Cine sunt eu?" trebuie să vedem şi cum ne identificăm cu averea sau cu poziţia
socială. Ce-am face dacă am pierde toţi banii sau dacă am fi izgoniţi din societate din cauza a cine
ştie ce defect în pedigriu? Suntem contul nostru din bancă, suntem cercul pe care îl frecventăm,
suntem descendenţa noastră?

Dar cu slujba? Suntem ocupaţia noastră? Dacă un muzician se răneşte la mână şi nu mai poate să
cânte la instrumentul lui, înseamnă asta că încetează să mai existe? Oare îşi pierde umanitatea
odată cu pierderea identităţii ca muzician?

Oare ne identificăm cu naţionalitatea, cu oraşul, cu cartierul, cu limba vorbită, cu echipa ai cărei

suporteri suntem? Lăsăm bucăţi din noi în urmă atunci când ne mutăm în alt oraş?

Suntem corpul? Omul are un cap, un trunchi, şi patru membre; ce se întâmplă dacă pierde două
membre? Rămâne doar două treimi de om? Ia gândiţi-vă ce prostesc ar fi ca la împărţirea
moştenirii, fratele lui să spună că deoarece acesta are lipsă o mână şi un pici or, nu are dreptul
decât la două treimi din partea cuvenită de drept!

Suntem oare egoul, sentimentul de "eu", "mine" sau "al meu"? Dar ce se întâmplă când dormim?
Oare în somn nu mai existăm? Ce se întâmplă atunci când atenţia este captivată total de o
problemă, de situaţie sau de o muzică plăcută? Ce se întâmplă atunci când medităm şi dispare
sentimentul eului? Oare sfinţii care ating starea fără ego încetează să mai existe? Dar Shakyamuni
Buddha, cel care era atât de lipsit de personalitatea lui Siddhar tha încât nu a putut fi numit decât
"Tathagata" - Modalitatea Realităţii Însăşi - oare a dispărut fiindcă nu manifesta un ego?

Când încercăm să răspundem Hua Tou-ului "Cine sunt eu?" sau "Cine recită numele lui Buddha?"
trebuie să ne examinăm identităţile iluzorii, acele identităţi schimbătoare, condiţionate, samsarice.
Atunci Hua Tou-ul ne va spune multe despre noi înşine.

Dragi prieteni, rupeţi-vă de vechile ataşamente! Uitaţi de impresiile de orgoliu despre voi şi de
relaţiile speciale pe care le întreţineţi; creaţi, în schimb, umile varietăţi generice!

Să nu căutaţi prietenii. Fiţi doar o persoană prietenoasă, o persoană care îi respectă pe toţi şi îi
tratează cu bunătate şi consideraţie.

34
Nu vă limitaţi dragostea filială doar la părinţi şi fiţi îndatoritori faţă de toate persoanele în vârstă.

Atunci când ne detaşăm de relaţiile sentimentale distincte şi ne extindem sentimentele asupra

întregii umanităţi, începe să se manifeste o nouă tărie de caracter.

Hua Tou-ul "Cine sunt eu?" este o Sabie Vajra de diamant care, dacă este mânuită corect, va
îndepărta egoul problematic.

Un Hua Wei, sau cuvânt coadă, ia urma gândului până la originea lui. Un lucru care poate fi foarte
folositor. De exemplu un copil, fiind împreună cu prietenii lui, îşi întreabă tatăl ceva, să spunem:
"Putem să mergem la mare în weekend-ul acesta?" iar tatăl îl repede: "Lasă-mă în pace!" şi îl dă la
o parte, făcându-l să se simtă ruşinat şi respins.

Acel răspuns poate fi un Hua Wei. Tatăl trebuie să se întrebe: "De ce i-am răspuns aşa copilului?
De ce m-am enervat aşa?" Ştie că până să i se adreseze copilul, era într-o stare bună. Deci ce l-a
enervat la acea întrebare.

Începe să reia fiecare cuvânt. Oare din cauza lui "weekend"? Cu ce asociază acest cuvânt? Dacă nu
găseşte nimic ia la rând "mare". Îşi reaminteşte întâmplările cu marea. Îşi aduce aminte de mai
multe şi vede că un anume eveniment îl deranjează. Nu vrea să se gândească la ea, dar regula Hua
Wei-ului spune că trebuie să examineze acel eveniment. Deci, de ce îl deranjează amintirea lui? Ce
a fost atât de neplăcut la el? Continuă astfel investigaţia până ce găseşte sursa neplăcerii.

Dragi prieteni, odată găsită acea cauză, va duce cu siguranţă şi la o diminuare a orgoliului, lovind
în amorul propriu. Astfel omul îşi aminteşte, şi într-un fel chiar retrăieşte acel eveniment, numai că
acum îl vede altfel, dintr-o perspectivă mai matură. Poate că acea întâmplare amară a implicat un
tratament aspru din partea propriului tată! Oricum, îşi va da seama că a transferat durerea
resimţită în copilărie asupra fiului nevinovat. Astfel va putea să-şi controleze mai bine
temperamentul iar spiritul lui va creşte.

Uneori, când te concentrezi foarte tare asupra Hua Wei-ului, câinele poate să-şi prindă coada; şi
chiar e în stare să ajungă de la coadă la cap, dintr-o singura înghiţitură.

Uneori Hua Tou-ul poate fi ca un sfat care ne ghidează şi ne ajută să ne descurcăm în viaţa de zi cu
zi. Un astfel de Hua Tou ne susţine şi ne direcţionează pe greul drum ce duce către iluminar e.

Acum mult timp, Maestrul Chan Hui Jue din muntele Lang Ye a avut ca discipol o femeie. Maestrul
i-a dat Hua Tou-ul: "Lasă să treacă". I-a spus femeii că dacă va folosi acest Hua Tou cu credinţă,
ca şi cum ar fi o seceră, va tăia cu el toate iluziile şi va culege iluminarea.

Femeia avea credinţă în maestrul ei şi, fiind hotărâtă să reuşească, a cântărit şi ascuţit acest Hua
Tou. Lasă să treacă. Ce să treacă? Cine lasă? Ce e trecerea? Şi aşa l-a tot ascuţit. S-a întâmplat
să-i ardă casa iar când vecinii au venit să-i spună ce s-a întâmplat ea a închis ochii şi a suspinat:
"Lasă să treacă". Fiul ei s-a înecat iar când a aflat asta a închis ochii şi a suspinat: "Lasă să treacă".

Într-o zi s-a apucat să facă clătite. A pregătit compoziţia şi a încins uleiul. Apoi, turnând în uleiul
încins o măsură de compoziţie, uleiul a început să sfârâie. Şi sfârâitul i s-a reverberat în minte iar
ea a atins iluminarea! A dat cu tigaia de podea şi a început să sară în sus şi în jos, bătând din

35
palme şi râzând în hohote. Când a văzut-o soţul ei, a crezut că a înebunit. "Ce nenorocire!" striga
el. "Ce-o să mă fac?" Iar soţia s-a întors către el şi i-a spus: "Las-o să treacă. Las-o să treacă."
Apoi s-a dus la Maestrul Hui Jue ca să fie verifice dacă a cules într-adevăr Rodul Sfânt.

Concentraţi-vă asupra Hua Tou-ului oricând puteţi şi nu vă ocupaţi cu ceva ce vă necesită întreaga
atenţie. Când pilotezi un avion nu prea e momentul să te gândeşti la Hua Tou. Că un câine are sau
nu Natura Buddha nu mai contează dacă prăbuşeşti avionul. Şofatul necesită şi el toată atenţia. Nu
poţi risca uciderea sufletelor mărunte ale celorlalţi doar pentru că vrei să-l salvezi pe al tău.

Dar sunt destule ocazii de-a lungul zilei în care poţi să te concentrezi în siguranţă asupra Hua Tou-
ului. De obicei ne umplem aceste ocazii cu tot felul de frivolităţi. Jucăm tot felul de jocuri, facem
rebusuri, ascultăm radioul, bârfim, ne uităm la un meci. Toate acestea sunt ocazii pe care ar trebui
să le dedicăm Hua Tou-ului. Cine ştie când va veni clip a magică.

In China numim bucata de carne "carne pură". Adică nu este amestecată cu alte tipuri de carne sau
alte ingrediente, cum ar fi carnea pentru cârnaţi, de exemplu. Uneori "carnea pură" este cea mai
bună bucată de carne. Cumpărătorii cer asta mereu la măcelărie. Carne pură sau de calitatea întâi.

A fost odată un om care cerceta Hua Tou-ul: "Cine are Natura Buddha?" Drumul pe care se întorcea
de la muncă trecea pe lângă o măcelărie. Îi auzea mereu pe cumpărători strigând după "carnea
pură", dar fără să le dea atenţie.

Într-o zi, o femeie care cumpăra carne, făcea şi ea ca toată lumea şi insista să i se dea numai
carne pură. Aşa striga ea: "Dă-mi numai carne pură!" Insistenţele ei l-au enervat pe măcelar şi s-a
răstit şi el la femeie: "Dar care bucată nu e pură?"

Omul nostru a auzit acest strigăt enervat şi a înţeles că toată carnea este carne pură, altfel spus,
toţi avem Natura Buddha. Cine are Natura Buddha? Ha! Păi cine n-are Natura Buddha?

Chiar în clipa aceea a atins iluminarea! A fost atât de fericit încât a început să ţopăie de colo colo
strigând într-una: "Care bucată nu e pură? Ha ha! Care bucată nu e pură?" şi tot aşa. "Care bucată
nu e pură?" Asta se cheamă Nebunia Chan. Nu ţine prea mult, poate doar câteva zile, după care
victima se calmează; dar ce bine e să înnebuneşti aşa. Din fericire nu se poate trata.

Un călugăr l-a întrebat pe Maestrul Zhao Zhou: "Ce trebuie să facă acela care a reuşit să atingă
starea nonsenzorială?" Maestrul Zhao Zhou a răspuns: "O lasă." Călugărul nu a înţeles. Astfel a
făcut din această dilemă Hua Tou-ul lui. "Cum poţi să laşi ceva ce nu există?" S-a gândit şi s-a tot
gândit, dar tot nu a înţeles. S-a dus iar la Maestrul Zhao Zhou şi l-a întrebat: "Cum se poate lăsa
absenţa unui lucru?" Maestrul Zhao Zhou a răspuns simplu: "Ce nu poţi lăsa, du cu tine." Şi în acea
clipă călugărul s-a iluminat.

Vedeţi, Maestrul Zhao Zhou ştia că singurul lucru pe care nu-l putem lăsa este Sinele Buddha. Atât
şi nimic altceva, putem să luăm cu noi. Uneori mai auzim expresia "n-o s-o iei cu tine", făcându-se
referire la averea, faima şi puterea pe care le lăsăm în urmă când mergem la groapă. Nici egoul nu
poate fi luat în Nirvana.

Maestrul Zhao Zhou i-a mai dat de înţeles călugărului că nimeni nu se poate lăuda cu atingerea
iluminării. Nimeni nu poate spune "sunt iluminat" fiindcă experienţa iluminării este chiar

36
experimentarea lipsei egoului. Egoul dispare şi este experimentat Sinele Buddha. Nu rămâne nici
un "eu" care să pretindă că s-a iluminat. Este cea mai împrospătoare şi binefăcătoare experienţă.
Oricine suferă de vreo boală de ego ar trebui să încerce o doză de iluminare. Se vindecă pe veci.

2. Meditaţia asupra sunetului

Înainte de a vă explica această tehnică, zic eu că este important să înţelegeţi diferenţa dintre
Gazdă şi Oaspete.

În Sutra Surangama, Arya Ajnatakaundinya întreabă: "Care este diferenţa dintre stabil şi trecător?"
Răspunde dând ca exemplu călătorul care se opreşte la un han. Călătorul ia masa acolo, doarme,
apoi îşi continuă drumul. Nu îşi întrerupe drumul ca să se stabilească acolo, doar plăteşte
consumaţia şi pleacă mai departe. Dar hangiul? El nu pleacă nicăieri. El rămâne în han fiindcă acolo
e casa lui.

"Astfel, după mine, ceea ce e trecător este oaspetele iar hangiul este gazda," spune Arya
Ajnatakaundinya.

Astfel înţelegem că miriadele de gânduri ale egoului, care răsar şi pier în curentul conştiinţei, sunt
trecătoare, călători ce vin şi pleacă şi care nu trebuie ţinuţi în loc prin interogări discursive. Sinele
Buddha este gazda care nu pune piedici trecerii călătorilor. O gazdă bună nu-şi ţine oaspeţii la
discuţii când aceştia sunt pe picior de plecare.

De aceea, la fel ca şi gazda care nu-şi face bagajul odată cu oaspeţii şi nu pleacă cu ei, nici noi nu
trebuie să urmăm gândurile trecătoare. Trebuie doar să le lăsăm să treacă, libere.

Mulţi încearcă să-şi golească mintea de orice gând. Asta este meditaţia lor. Se străduiesc să nu
gândească. Şi tot gândesc: "Nu voi gândi." Asta e o tehnică foarte dificilă şi nu este recomandată
începătorilor. De fapt, această stare "non-mentală" pe care o caută este o stare spirituală foarte
avansată. Mai sunt multe stări spirituale până la ea.

În Chan progresul seamănă cu escaladarea unui munte înalt. Începem de la baza lui. Care este
destinaţia? Nu este vârful ci de-abia tabăra de start, Baza 1. După ce ne-am odihnit aici reluăm
escaladarea. Dar nici acum destinaţia nu este vârful, ci doar Baza 2. Atacăm vârful de-abia din
Baza Finală.

Nimeni nu-şi închipuie că poate escalada Everestul într-o singură etapă. Iar vârful Chan-ului este
mai înalt decât Everestul! Şi totuşi în Chan toţi vor să înceapă cu sfârşitul. Nici unul nu vrea să o ia
cu începutul. Dacă începătorii ar putea să ia nişte bilete de avion până sus, ar face-o, dar asta n-ar
mai fi escaladare, nu-i aşa? Entuziasmul pentru împlinire îi face pe oameni să caute scurtături. Dar
călătoria este adevărata împlinire.

Decât să încercăm să ne golim mintea în mod deliberat prin blocarea apariţiei gândurilor, mai bine
medităm asupra sunetului. Această metodă ne cere să stăm liniştiţi şi să lăsăm sunetele care se
aud să intre pe o ureche şi să iasă pe cealaltă, ca să spunem aşa. Suntem ca nişte hangii buni care
nu îşi ţin oaspeţii-gânduri la taclale discursive. Dac ă auzim un claxon, nu trebuie decât să
înregistrăm acel sunet fără să continuăm cu: "Claxonul ăsta parcă e de la maşina lui Gheorghe!

37
Oare unde s-o duce?" Sau dacă auzim cum un copil strigă pe afară, lăsăm strigătul să ne treacă
prin minte fără să spune: "Vai ce copil gălăgios! Maică-sa ar face bine să-l înveţe să se poarte."

Ştiţi, în unele stiluri de Chan se obişnuieşte ca cel care dă semne de oboseală să fie lovit pe spate
cu un baston. E cineva care patrulează cu bastonul prin sală. Nimeni nu are voie să se mişte sau să
i se audă respiraţia ori, ferească sfântul! să i se aplece somnoros capul. Vine acela cu bastonul şi-l
loveşte! Nu este o treabă prea inteligentă, şi în plus mai violează şi Primul Precept al nonviolenţei.

Ce ar trebui să facem când o călugăriţă sau un călugăr în vârstă adoarme în sala de meditaţie? Ar
trebui să-i dăm una pe spinare? Oare confundăm lenea cu somnolenţa? Poate că cel somnoros şi-a
petrecut noaptea la capul unui bolnav. Acum să-l pedepsim fiindcă a adormit de oboseală? N u. Ar
trebui să-i oferim nişte ceai tare. Dacă este mai băţos, acceptă ceaiul. Dar dacă trage un pui de
somn mai bine îl lăsăm să se odihnească. Poate că respiraţia zgomotoasă sau neliniştea cuiva este
un semn de boală. Să-l pedepsim pe cel bolnav şi să-i mărim disconfortul? Nu. Nu aşa se face
Chan.

Şi ce o să ne facem după ce ne-am asigurat că respiraţia zgomotoasă nu este cauzată de oboseală

sau de vreo boală? Ar trebui să folosim zgomotul respiraţiei sau forfota pe care o stârneşte acea
persoană la fel cum am face cu claxonul maşinii sau cu ţipetele copilului. Ar trebui doar să
înregistrăm acele sunete, fără să ne gândim deloc la ele. Fără să lăsăm egoul să se implice în
aceste sunete. Doar să le lăsăm să treacă nestingherite prin minte, precum trec călătorii printr-un
han. Nu le ţinem la o vorbă şi o bârfă mică.

Odată Buddha i-a cerut lui Manjushri să aleagă una din multele metode de atingere a iluminării.
"Care este cea mai bună?" a întrebat el. Manjushri a ales imediat metoda lui Bodhisattva
Avalokiteshvara care foloseşte facultatea auzului, ca fiind cea mai bună.

Trebuie să fiţi mereu conştienţi de faptul că în meditaţia asupra sunetului este esenţial să nu
implicaţi egoul în procesul auzirii şi să lăsaţi Sinele Buddha să înregistreze fără părtinire toate
sunetele care intră prin urechi. Oriunde am face aşa, transformăm acel loc într-o Bodhimandala, un
loc sacru în care se poate obţine iluminarea.

Nu avem nevoie de o sală de meditaţie pentru această metodă. Putem să o practicăm în orice zi şi
în orice treabă ne-am afla, în orice moment al zilei. Nu trebuie să limităm practica meditaţiei doar
la perioadele în care suntem într-o Sala de Meditaţie Chan. De fapt, scopul sălii de meditaţie este
doar acela de a procura un spaţiu cu distragere mi nimă pentru cei care nu reuşesc să se
concentreze.

Mai sunt unii care se duc la sala de meditaţie fiindcă au nevoie să fie forţaţi să mediteze. Nu vor să
practice singuri acasă. De ce ar trebui forţat cineva să aibă o experienţă minunată? Cât de ridicol e
ste!

Unii se duc la sala de meditaţie fiindcă vor să se întâlnească cu prietenii acolo. Asta e o folosire
eronată a Chan-ului. Are loc o transformare a Chan-ului dintr-o Cale spre Iluminare într-o biată
fundătură Samsarică; şi nu e păcat?

3. Meditaţia asupra unui obiect

38
Uneori oaspetele nu este trecător. Uneori oaspetele intenţionează să petreacă mai mult timp la
han. Păi dacă aşa stau lucrurile, gazda trebuie să-i acorde o atenţie deosebită.

Hangiul nu-l investighează pe oaspetele-obiect până ce acesta din urmă nu semnează în registru.
Asta vrea să însemne că nu ne apucăm să studiem obiectul meditaţiei înainte de a începe meditaţia
propriu-zisă.

Să spunem că alegem ca obiect al meditaţiei un trandafir. Aceste este un obiect foarte special în
Chan deoarece, până la urmă, trandafirii sunt darul Chinei făcut horticulturii.

Un trandafir ne poate stârni simţurile în multe feluri.

După ce am obţinut o respiraţie liniştită şi regulată, închidem uşor ochii şi încercăm să construim
un trandafir în minte. Nu ne lăsăm furaţi de amintirile personale legate de trandafiri.

Vedem tulpina - ce lungime are, ce grosime are, ce fel de verde are, şi tot aşa. Vedem spinii, forma
lor, vârfurile lor, poziţia lor de-a lungul tulpinei. Iarăşi, nu lăsăm gândirea să alunece spre
amintirile despre cum ne-am înţepat în acei spini. Poate chiar simţim spinii, dar numai mental. Şi
ajungem la celelalte părţi ale florii. Construim floarea în funcţie de câtă botanică ştim... pistilul,
stamina, petalele, şi tot aşa. Petalele sunt atât de fine. Ce culoare au? Polenul este galben şi
făinos. Vedem polenul căzut pe marginile petalelor. Trandafirul are şi un parfum anume. Cum este
parfumul trandafirului vostru? Şi chiar începem să-l simţim.

Aşa se meditează asupra unui trandafir sau asupra oricărui alt obiect. Ţineţi minte, nu ne lăsăm
niciodată să alunecăm spre "trandafirii pe care i-am văzut eu..." sau spre amintirile ocaziilor în care
am primit sau oferit trandafiri. Fără gândire! Doar conştientizăm trandafirul cu toate aspectele ş i
senzaţiile pe care le provoacă.

Curând, trandafirul va străluci în mintea noastră. Trandafirul va deveni atât de frumos încât vom şti
că am văzut Trandafirul Ideal din Ceruri. Mai târziu s-ar putea să strigăm de plăcere. Nu mulţi au
permisiunea să vadă una din comorile Cerului.

4. Meditaţia Numelui Buddha

În Buddhismul Mahayana, Buddha Amithaba, Buddha din Vest, este foarte important. Chinezii îi
pronunţă numele Amitofo. Şi aşa, repetarea numelui Amitofo este o practică excelentă.

Mai întâi păstrăm în minte o imagine a lui Buddha Amithaba. Ne mai gândim şi la cât îi suntem de
îndatoraţi. Nu-i aşa că Bodhisatva Avalokitesvara - Guan Yin a răsărit din sprânceana acestuia? Ce
ar mai fi mântuirea mahayanică fără preaiubitul Guan Yin? Deci îl ţinem în m inte pe Buddha în
timp ce-i repetăm numele sacru.

Dar cum nu trebuie repetat numele lui Buddha? Păi este uşor de spus. Gândiţi-vă la un bolnav care
a primit o cutie cu pilule de penicilină. Imaginaţi-vă că acesta stă cu cutia nedesfăcută în mână şi
spune "penicilină, penicilină, penicilină". Credeţi că se va vindeca aşa? Nu. Trebuie să introducă
doctoria în corp. Trebuie să înghită penicilina şi să o asimileze. Repetarea denumirii doctoriei nu-l
va ajuta deloc.

39
Capitolul 4 - Predica Florii

U n bun profesor este mai folositor

chiar şi decât cea mai sacră carte.

Cărţile sunt făcute din cuvinte iar Chan
nu poate fi transmis prin nişte amărâte
de cuvinte. Cred că acum veţi spune :
“Păi dacă moşul ăsta spune că nu e
nevoie de cuvinte, el ce tot vorbeşte
atâta?”. Religia are multe mistere, iar
motivul pentru care maeştrii spun
despre cuvinte că nu pot fi de

         Ilustraţie de Yao Xin

ajuns şi apoi tot vorbesc şi vorbesc, până ce urechile elevilor împietresc, este poate cel mai mare
mister din toate.

Buddha se afla lângă un lac de pe muntele Grdhakuta şi se pregătea să ţină o predică discipolilor ce
se adunaseră să-l asculte.

În timp ce discipolii se aşezau, Cel Sfânt a zărit un lotus auriu înflorit în apa noroioasă. Atunci a
smuls planta din apă – floare, tulpină lungă şi rădăcină. Apoi a ţinut-o sus, aşa ca toţi studenţii să o
vadă. Mult timp a stat aşa, fără să spună nimic, doar ţinând sus lotusul şi privind feţele goale ale
mulţimii.

Deodată, discipolul Mahakashyapa a zâmbit. A înţeles!

Ce-o fi înţeles Mahakashyapa? Toată lumea ar vrea să ştie. De secole se tot întreabă: “Ce mesaj i-a
dat Buddha lui Mahakashyapa?”.

Unii spun că rădăcina, tulpina şi floarea reprezintă cele trei lumi: lumea subterană, pământul şi
cerul, iar Buddha a vrut să spună că poate ţine în palmă întreaga existenţă. Poate.

Unii spun că a inversat Marea Mantră, “Mani Padme hum” – Perla este în Lotus. Când Buddha a
ţinut floarea în mână a fost Lotusul în Perlă. Hmmm.

Unii spun că rădăcina, tulpina şi floarea reprezintă bazinul, coloana şi lotusul cu o mie de petale –
chackra din creştetul capului din sistemul yoga, iar Buddha ar fi promovat această doctrină. Alţii
spun că ar putea indica la fel de bine rezultatul acestei discipline, împlinirea Trinitară: dacă Buddha
era Tată şi Mamă, atunci era şi Fiu – Născutul din Lotus şi Susţinătorul Lotusului Maitreya, Viitorul
Buddha – Sabia Dharma! Hmmmm. Asta chiar că dă de gândit!

În Chan avem cam multe neclarităţi. Nu avem decât o singură certitudine: Nu există nici un
dicţionar al Iluminării! Podul spre Nirvana nu e făcut din fraze. După cum spunea Bătrânul Maestru
Lao Zi, “Dao despre care putem vorbi nu este Dao la care ne referim”.

40
Deci Buddha a vorbit prin tăcere, dar ce a spus?

Poate că a spus: “Din mocirla Samsarei, Lotusul răsare pur şi nepătat. Transcede conştiinţa-ego! Fi
Unu cu floarea!".

Poftim! Buddha a predat o lecţie şi nimeni n-a trebuit să ia notiţe.

CAPITOLUL 5: STADII DE DEZVOLTARE

C are sunt stadiile prin care trecem în timp ce înaint ăm spre iluminare?

În primul rând, în timpul meditaţiei s-ar putea să experimentăm o clipă de puritate extremă şi de
uşurare. Am putea chiar să simţim cum corpul începe să leviteze sau cum mintea se ridică
deasupra corpului şi ne putem vedea cum stăm acolo jos. Aceste experienţe sună foarte ciudat, dar
şi mai ciudat este să treci prin ele. Dar lucrul cel mai ciudat este că foarte mulţi le experimentează.

În al doilea rând am putea să ajungem într-o stare de puritate lipsită de ego, în care suntem doar
martori ai obiectelor şi evenimentelor din mediul înconjurător, fără a fi afectaţi de acestea în nici un
fel. Fluxul de date ce ne parvin prin simţuri nu ne mai ating. Rămânem neafectaţi de evenimentele
din jur precum piatra din apa care trece. Când ajungem în această stare trebuie să ne străduim să
rămânem conştienţi şi atenţi la această experienţă.

În al treilea rând am putea auzi pocnitură ca de tunet pe care nu o mai aude nimeni, în timp ce noi
suntem siguri că a zguduit toată casa. Sau sunetul pe care nu îl auzim decât noi poate să fie ca un
zumzet de albine ori ca o trompetă în depărtare. Aceste experienţe auditorii ar fi foarte ciudate
pentru un om obişnuit, dar pentru practicantul de Chan sunt chiar foarte obişnuite.

Oricând avem o experienţă ciudată, inexplicabilă - o viziunea poate, trebuie să discutăm despre ea
numai cu un maestru, nu cu altcineva care ar putea să ne îndrume greşit, fie din ignoranţă, fie din
răutate. Deseori practicantul de Chan care nu a reuşit să ajungă la un nivel mai înalt va denigra
experienţele altuia.

Ce trebuie să facem când nu reuşim să medităm deloc, când ne aşezăm dar nu găsim decât
nelinişte? Atunci trebuie să ne luăm cu binişorul, ca pe un copil. Când un copil învaţă să cânte la un
instrument, nu i se predă dintr-odată şi teoria muzicală, şi notaţia, şi particularităţile
instrumentului, şi o compoziţie întreagă. Nu, un copil este învăţat treptat, cu şedinţe scurte de
teorie şi şedinţe scurte de practică. Aşa este cel mai bine. Un muzician matur poate să practice
uşor opt ore pe zi, dar nu şi un începător. Începătorul are nevoie de o lungă serie de mici succese.
O lungă serie de mici succese este de preferat unei serii scurte de eşecuri. Trebuie să ne
programăm ţeluri mai mici, şi să nu ne apucăm de altele mai mari până ce nu terminăm cu acestea
mici.

În afară de practica meditaţiei mai este şi atitudinea. Începătorul trebuie să înveţe să cultive ceea
ce se numeşte "atitudinea muribundului". Ce este această atitudine? Este starea în care ştii ce este
important şi ce nu este, în care eşti înţelegător şi iertător. Oricine a stat la capul unui muribund
înţelege despre ce este vorba. Ce ar face un muribund dacă este insultat? Nimic. Ce ar face un
muribund dacă este lovit? Nimic. În timp ce aşteaptă să moară, şi-ar mai face el planuri de cum să

41
ajungă faimos sau bogat? Nu. Dacă ar veni la el cel care l-a jignit şi i-ar cere iertare, oare nu l-ar
ierta? Bineînţeles că l-ar ierta. Muribundul ştie cât este de inutilă pizma. Ura este un sentiment atât
de urât. Cine ar vrea să moară cu ură în inimă? Nimeni. Muribundul doreşte dragoste şi pace.

A fost o vreme în care muribundul a nutrit mândrie, lăcomie, pofte trupeşti, dar acum acestea s-au
dus. A fost o vreme în care muribundul a avut vicii, dar acum a scăpat de ele. Acum nu mai trage
nimic după el. Şi-a părăsit greutăţile. A găsit pacea.

Dragi prieteni, după ce ne vom da ultima suflare, acest corp fizic al nostru va deveni un cadavru.
Dacă ne străduim să-l vede de pe acum ca pe un cadavru, pacea ne va găsi mai repede.

Dacă am considera fiecare zi ca fiind ultima noastră zi, n-am mai pierde nici măcar un minut cu
dorinţe frivole sau ură şi furie vătămătoare. Nu am mai uita să ne arătăm dragostea şi gratitudinea
celor care au fost buni cu noi. Nu ne-am mai reţine iertarea faţă de orice ofensă, mică sau mare. Şi
dacă am greşit, nu ne-am cere iertare chiar şi cu ultima suflare?

Bun, dacă aceasta sunt marile greutăţi pentru începători, ce dificultăţi întâmpină practicantul de
nivel mediu? Rezultatele! După ce a cultivat disciplina Buddha Dharma, el trebuie să se îngrijească
în continuare de această grădină în timp ce aşteaptă să culeagă Rodul Sfânt! Totuşi, aşteptarea lui
trebuie să fie o aşteptare pasivă. El nu poate şti sau programa când va veni vremea culesului.
Ţăranii ştiu când trebuie culeasă fasolea sau când se vor coace merii. Dar Iluminarea va veni când
va fi să vină.

Şi cândva veni, meditatorul îşi va experimenta Natura Reală. Va înţelege că egoul este într-adevăr
doar o ficţiune, o iluzie dăunătoare. Acum, eliminând confuzia, el devine imperturbabil. El va
dezvolta un mintal centrat, o unitate ce străluceşte prin puritate şi este absolută prin linişte.
Desigur, după ce a ajuns la acest stadiu, trebuie să acţioneze spre păstrarea acestui Ochi de
Diamant al Înţelepciunii. Trebuie să fie vigilent şi să nu permită egoului să se reafirme, deoarece ar
fi prostesc să încerce să-şi mai pună un al doilea cap inutil pe gât.

De fiecare dată în care atingem starea lipsită de ego a conştienţei perfecte, vedem că este
imposibil de descris. Situaţia este ca cea a observatorului care se uită la cineva cum bea un pahar
de apă. Apa era caldă sau rece? Observatorul nu poate şti, dar cel care a băut apa ştie. Şi dacă
observatorul nu este de acord, pot ei să se certe din asta? Nu. Se poate discuta despre iluminare
cu cel neiluminat? Nu. Aceste discuţii sunt fără rost. Maestrul Chan Lin Ji obişnuia să spună: "Fă
garduri cu maistrul de garduri. Discută despre poezie cu poeţii." Cel care a atins starea fără ego
poate comunica această experienţă numai cuiva care a trăit-o şi el.

Dar după Iluminare, atunci ce?

După Iluminare trăim aventura Măreţului Bodhisattva. În meditaţiile noastre ne ducem pe tărâmul
lui Guan Yin. Este cel mai frumos tărâm dintre toate.

Dar după asta, practicantul desăvârşit trebuie să se separe de Chan, să absolve, ca să spunem aşa,
şi să devină ceea ce a învăţat să devină: o persoană care pare foarte obişnuită, doar un chip în
mulţime. Cine ar putea şti că acest chip este un Chip Originar? Cine ar putea şti că această
persoană a fost odată o persoană, apoi două persoane, apoi trei persoane, iar acum este din nou
una, o persoană care trăieşte viaţa Sinelui Buddha? Nimeni n-ar ghici asta doar din privire.

42
Astfel, ultima problemă pe care trebuie să o rezolve practicantul este chiar intrarea în Vid despre
care le place începătorilor să vorbească. El trebuie să obţină "non-mentalul". În loc să înainteze
într-o singură direcţie el trebuie să se extindă în toate direcţiile, sau cum ar spune Han Shan
(Munte Răcoros), "în infinitate". În Chan asta se mai numeşte şi "a-ţi da drumul din vârful stâlpului
de o mie de picioare".

Chan este un stâlp alunecos de o mie de picioare. E greu de căţărat. Dar după ce practicantul se
vede ajuns în vârful lui, ce mai face după asta? Îşi dă drumul. Se aruncă în gol. Nu se poate agăţa
de Chan. A descoperit ce înseamnă să fii fără ego, dar acum trebuie să trăiască efectele acestei
descoperiri. Acţiunile lui nu pot fi deliberate sau plănuite. Astfel obţine spontaneitatea şi devine unu
cu realitatea. De acum înainte nu mai e nevoie de luptă.

Deci, intrarea în Chan este examenul de început; iar ieşirea din Chan este examenul de sfârşit.

Omul de Chan nu stă în vârful stâlpului admirându-şi Diploma de Iluminare. El citeşte diploma,
strigă "Kwatz!" şi o aruncă în cele patru vânturi. Apoi sare din vârful stâlpului în infinitate.

Dragi prieteni, deşi la iluminare se poate ajunge prin multe porţi Dharma, Buddha, cei Şase
Patriarhi şi toţi Strămoşii Chan, spun laolaltă că cea mai minunată intrare este Poarta Chan.

CAPITOLUL 6: DIFICULTĂŢI

U neori este la fel de greu să predai Chan ca şi să înveţi Chan:

A fost odată un Maestru Chan care avea în grijă trei novici. Le-a explicat de ce este nevoie de o
disciplină a spiritului şi le-a spus ca, începând chiar din acel moment, să păstreze regula tăcerii
totale. Apoi, ducându-şi degetul la gură, le-a spus să se ducă în camerele lor.

Primul novice a spus: "O, Maestre, te rog să-mi permiţi să-mi exprim marea recunoştinţă pentru
faptul de a fi instruit de sfinţia ta!"

Atunci al doilea novice spuse: "Prostule! Nu îţi dai seama că spunând asta ai încălcat regula
tăcerii?"

Iar al treilea novice şi-a ridicat mâinile şi s-a văitat: "Doamne! Oare eu sunt singurul în stare să
respect regulile?"

Uneori ne uităm în jur şi ni se pare că nimeni nu se poate ridica la nivelul nostru. Suntem ca acei
trei novici. Deseori, la fel ca primul novice, spunem că vrem să învăţăm dar nu dăm cu adevărat
atenţie lucrurilor aflate din cărţi sau de la profesori. Sau, ca şi al doilea novice, înţelegem regulile

43
dar ni se pare că ele sunt valabile numai pentru ceilalţi. Ori precum al treilea novice, ne aşteptăm
să fim lăudaţi ori de câte ori facem ceea ce ni se cere.

Uneori avem parte de frustrarea acelui Maestru Chan.

Poate că vedem neatenţie, lene, frivolitate, sau îngâmfare intelectuală. Mai rău, poate vedem
oameni ce sunt ipocriţi desăvârşiţi - oameni care pretind că nu interese decât de ordin spiritual şi
care sunt de fapt nouăzeci şi nouă la sută un amalgam de mândrie, lăcomie şi desfrânare. Şi atunci
ridicăm mâinile deznădăjduiţi şi tragem concluzia că Vârsta de Aur a Chan-ului s-a dus. Am venit
prea târziu. Chan nu mai are scăpare. Am apărut chiar la timp pentru funeralii. Fiecare eră spune
că a venit prea târziu pentru a fin inclusă în Vârsta de Aur a Iluminării.

Maestrul Yong Jia, care a studiat cu Al Şaselea Patriarh Hui Neng, şi-a făcut griji pentru viitorul
Chan-ului. El a deplâns marea răspândire a oamenilor lumeşti şi raritatea celor ce respectă sincer
Buddha Dharma. "Vai!" striga el în Cântecul Iluminării, "În aceste vremuri decadente şi înrăite,
nimănui nu-i mai pasă de disciplină. Vremea Sfântă a trecut şi a venit Era Perversiunii."

Dar, Maestrul Yong Jia, cu toate grijile lui cu privire la acea eră întunecată, a reuşit să atingă
iluminarea într-un timp foarte scurt. A fost ceea ce se numeşte "răsărit peste noapte". Şi de fapt,
Hui Neng chiar l-a numit aşa: "Cel Iluminat Peste Noapte!" Lampa Maestrul Yong Jia a luminat mult
timp pentru acele vremuri aşa zise întunecate.

Maestrul Wei Shan, care s-a născut în 771 şi a murit în 863, şi-a văzut sfârşitul vieţii pământeşti
odată cu sfârşitul Vârstei de Aur a Chan-ului din Dinastia Tang. Maestrul Wei obişnuia să se vaite:
"Nu este păcat că ne-am născut la sfârşitul Vremurilor Iluminării?" El a deplâns marea răspândire a
oamenilor lumeşti şi raritatea celor ce respectă sincer Buddha Dharma. Cât de fericit ar fi fost dacă
se năştea mai devreme! Îi era foarte teamă că nu va avea cine să-i ia locul.

Dar haideţi să ne amintim un pic de cum a ajuns Wei Shan să fie numit Wei Shan.

Numele original al lui Wei Shan era Ling You şi era din provincia Fu Jian. A studiat Chan sub
îndrumarea Maestrului Bai Zhang Huai Hai.

Dar, Maestrul Bai Zhang Huai Hai s-a născut pe la mijlocul Dinastiei Tang; dar şi el a deplâns
marea răspândire a oamenilor lumeşti şi raritatea celor ce respectă sincer Buddha Dharma.

Bai Zhang Huai Hai era atât de necăjit cu privire la starea în care se afla Chan-ul încât s-a hotărât
să rezolve problema construind o nouă mănăstire pe Muntele Wei, adică Wei Shan, din provincia
Hunan. Şi gândind el că nu se mai găsesc oameni iluminaţi, a crezut de cuviinţă să meargă să o
construiască chiar el.

Într-o zi, pe când se tot gândea el cum să ducă la bun sfârşit această sarcină, l-a vizitat bătrânul
ascet prezicător Si Ma.

"Sfătuieşte-mă ce să fac," l-a rugat Bai Zhang Huai Hai. "Mai întâi, ce părere ai de construirea unei
noi mânăstiri pe muntele Wei?"

44
"Este o idee excelentă," a răspuns Si Ma. "Este un loc ideal şi poate susţine o comunitate de cinci
sute de călugări."

Bai Zhang Huai Hai a fost încântat de cele auzite. Dar atunci Si Ma a adăugat: "Să nu-ţi faci idei că
o să te duci tu însuţi acolo. Muntele este tânăr şi puternic iar tu eşti bătrân şi fără vlagă. Trebuie să
trimiţi pe altcineva."

Dar pe cine? Bai Zhang Huai Hai nu vedea pe nimeni din jur în stare de aşa ceva.

Si Ma a încercat să-l ajute. "Hai să vedem pe cine ai disponibil," a spus el.

Şi, unul câte unul, Bai Zhang Huai Hai i-a luat la rând pe toţi călugării. Desigur că a început cu
călugărul şef.

Si Ma s-a uitat odată la călugărul şef şi a dat din cap, respingându-l. Şi i-a tot respins pe toţi
candidaţii până ce a ajuns la Ling You. "Acesta-i omul!" a spus. "Trimite-l la Wei Shan."

Dar călugărul şef nu a fost de acord cu acest verdict şi i-a cerut Maestrului Bai Zhang Huai Hai să
întărească decizia printr-o examinare, adică fiecare candidat să-şi demonstreze priceperea în Chan.

Aşa că Bai Zhang Huai Hai a organizat un concurs. A pus un căuş pe podea în mijlocul camerei şi,
unul câte unul, călugării intrau în cameră şi răspundeau la întrebarea: "Fără a numi acest obiect
căuş, cum ar putea fi numit?"

Intră călugărul şef, se uită la polonic, se gândeşte un minut şi răspunde: "Ei bine, am putea să
spunem că este o pană de despicat." Bai Zhang Huai Hai a fost nemulţumit de răspuns. Acest
răspuns în mod evident fabricat, arăta că acel călugăr aborda problema mult prea intelectual. Era
încă prea ataşat de denumiri şi forme.

Toţi candidaţii au dat răspunsuri nesatisfăcătoare până ce, în sfârşit, a venit şi rândul lui Ling You.
Ling You intră în cameră şi când Bai Zhang Huai Hai îl întreabă: "Fără a numi acest obiect căuş,
cum ar putea fi numit?" Ling You se repede la căuş şi îi dă un picior de îl izbeşte de perete. Bai
Zhang Huai Hai şi-a dat capul pe spate şi a început să râdă. Si Ma avea dreptate. Ling You era într-
adevăr omul potrivit. Un căuş? Ce mai nume! Ce mai formă!

Deci vedeţi, chiar şi maeştrii mai au de învăţat câte o lecţie. Bai Zhang Huai Hai a crezut că zilele
de glorie ale Chan-ului au trecut. S-a înşelat. Ling You s-a dus şi a construit mânăstirea şi astfel a
devenit cunoscut ca Marele Maestru Wei Shan.

A trecut o mie de ani de la acel concurs iar maeştrii Chan încă deplâng marea răspândire a
oamenilor lumeşti şi raritatea celor ce respectă sincer Buddha Dharma.

Luaţi de exemplu cazul meu. În tinereţea mea, cele mai multe mânăstiri de la sud de cele trei râuri
au fost distruse de tot felul de rebeliuni. Mulţi călugări din munţii Zhong Nan au venit în sud,
mergând pe jos, şi au ajutat la reclădirea acestor mânăstiri. Ce luaseră cu ei? Nimic. Aveau o
traistă în băţ şi hainele de pe ei. Atâta tot. Toţi se întrebau ce mare lucru ar fi putut face ei. Dar ei
şi-au făcut treaba. Au reclădit mânăstirile.

45
Mai târziu, când aceste mânăstiri s-au dezvoltat şi au avut nevoie de şi mai mulţi călugări, au venit
alţii noi. Veneau cu trăsurile şi aveau multe bagaje. Şi toţi şi-au spus: "Vai, sunt prea lumeşti. Nu
or să reuşească nimic." Dar au reuşit, nu-i aşa?

Şi acum, când mai călătoresc undeva şi-i văd pe călugări cum se urcă în trenuri şi în avioane cu
valizele lor asortate de piele, mă trezesc spunându-mi: "Vai, sunt prea lumeşti. Nu or să reuşească
nimic." Dar au reuşit, nu-i aşa?

O să reuşiţi, nu-i aşa?

CAPITOLUL 7: RESPIRAŢIA ŞI POSTURA

D eşi putem practica tot felul de meditaţii în timpul mersului sau muncii, când ne aşezăm pentru

meditaţie trebuie să fim atenţi să păstrăm o atitudine reverenţioasă şi să avem o postură şi o

respiraţie corectă.

Dragi prieteni, oricare ar fi beneficiile aduse de ea, meditaţia este un exerciţiu spiritual, nu o
practică terapeutică. Nu medităm pentru a contracara tulburările psihologice sau pentru a suporta
mai bine frustrările egoului. Scopul meditaţiei este transcederea ego-conştiinţei şi realizarea Sinelui
Buddha. Scopul nostru este intrarea în Nirvana, nu să facem viaţa în Samsara mai tolerabilă.

Acest sfat vă poate încurca, ştiu. Mulţi cred că meditează dacă ajung într-o stare de pace şi linişte.
Sunt nerăbdători să practice fiindcă le place acea oră de pace şi linişte pe care o obţin. Dar
quietismul nu este meditaţie. Ţinerea calului sălbatic în ţarc nu-l va îmblânzi şi nu-l va dresa.
Probabil că o să stea locului un timp şi va părea liniştit. Poate chiar începe să pască. Dar cum se va
deschide poarta el va ţâşni afară şi va fugi în sălbăticia de care nu s-a despărţit niciodată.

Ştiţi, la Nan Hua Si, mânăstirea celui de-al Şaselea Patriarh, a fost odată un călugăr care petrecea
ore întregi stând în linişte pe perna de meditaţie, delectându-se cu pacea şi liniştea pe care o
simţea. El credea că meditează. Hui Neng, al Şaselea Patriarh, a văzut greşeala călugărului şi l-a
întrebat: "De ce dedici atât demult timp pernei în fiecare zi?"

Călugărul şi-a ridicat privirea surprins. "Fiindcă vreau să devin Buddha," a răspuns el.

Hui Neng a zâmbit. "Fiule," a spus el, "mai repede faci o oglindă frecând o cărămidă decât să devii
Buddha stând pe pernă!"

Trebuie să ne amintim mereu acest dialog dintre marele maestru şi călugărul în greşeală.

Înainte să intrăm în starea meditativă trebuie să fim treji şi ageri. Mintea, eliberată de grijile
exterioare de peste zi, se concentrează asupra exerciţiului meditaţiei. După ce am reuşit să intrăm
în starea meditativă, ne simţim de obicei destul de euforici. Această transă euforică este resimţită
de practicanţii tuturor religiilor. Este ceea ce se cheamă Boala Chan, sau Beţia Sfântă, sau Nebunia
Divină. Chietismul nu aduce euforie. El nu produce decât un fel de amorţeală de zombi care nu are
nimic de a face cu Budismul Chan sau cu oricare altă religie în afară, poate, de voodoo.

46
Nu trebuie să începem meditaţia dacă suntem emoţionaţi sau agitaţi. Mintea şi corpul trebuie să fie
relaxate. Dacă suntem nervoşi, introspecţia şi aplicarea principiilor Budiste, în special iertarea şi
acceptarea, ne pot ajuta să ne recâştigăm calmul; dar dacă tulburarea persistă trebuie să ne
rugăm pentru ajutor sau să cerem sfaturi pentru a ne rezolva problemele înainte de a ne aşeza
pentru meditaţie.

Dacă agitaţia este doar o condiţie temporară, poate datorată vitezei sau oboselii, trebuie să urmăm
metoda "un centimetru de beţişor de tămâie". Pur şi simplu stăm liniştiţi şi privim cum arde
beţişorul aromat pe un centimetru. Dacă nu ne-a revenit calmul până atunci, trebuie să renunţăm
la acea şedinţă de meditaţie. O să putem încerca oricând mai târziu.

De asemenea, respiraţia trebuie să fie lină şi ritmată. Uneori, în timp ce practicăm meditaţia, pot
apare gânduri care să ne distragă atenţia sau putem să ne pierdem suflul fiindcă nu am avut o
tehnică corectă de respiraţie. Iarăşi, trebuie să urmăm metoda "un centimetru de beţişor de
tămâie" şi să lăsăm mintea şi respiraţia să se liniştească înainte de a începe iar meditaţia.

Postura

O postură naturală, relaxată, dar cu spatele drept este cea mai bună postură. Stăm aşezaţi fără
rigiditate sau durere. Este foarte important. Durerea iniţiază un reacţie de panică, generează
perceperea unei urgenţe ce duce la creşterea tensiunii şi a frecvenţei pulsului; în astfel de condiţii
este imposibil să meditezi. Dar cine poate să practice o poziţie mai formală, cum ar fi poziţia
lotusului, cu atât mai bine pentru el.

Bineînţeles, trebuie să stăm cu spatele drept pentru a permite dilatarea completă a plămânilor. Nu
avem voie să ne aplecăm în faţă sau într-o parte. Dacă observăm că adormim, trebuie să ne trezim
cu câteva înghiţituri de ceai şi legănându-ne de câteva ori la stânga şi la dreapta şi respirând adânc
de câteva ori.

Eşecul în controlul corpului, al minţii, ori al respiraţiei poate aduce nişte daune mici, cum ar fi
disconfort emoţional sau fizic, ori poate aduce daune mari, cum ar fi dureri de muşchi sau
halucinaţii înspăimântătoare în care ne întâlnim cu demoni, lucruri care, cred că suntem cu toţii de
acord, nu sunt de loc de dorit.

Exerciţii de respiraţie

Înainte să începem cu tehnica meditaţiei este absolut necesar să ne stăpânim respiraţia.

Sunt două metode de bază pentru controlul respiraţiei: nestructurată şi structurată. În amândouă
metodele plămânii sunt consideraţi nişte foale. Când vrem să umplem foalele cu aer depărtăm
mânerele. În acelaşi mod, când vrem să umplem pieptul, începem prin extinderea abdomenului,
împingându-l înainte, depărtându-l de şira spinării ca şi cum am trage de mânerele foalelor. Când
expirăm, întâi lăsăm aerul să răsufle afară după care contractăm încet abdomenul, dând afară aerul
rămas în plămâni ca şi cum am strânge foalele.

Întotdeauna, scopul nostru este să facem respiraţia atât de fină şi de liniştită încât dacă cineva ne-
ar pune o pană de struţ în faţa nasului, ea nu s-ar zbârli de la inspiraţia sau expiraţia noastră.

47
1. În respiraţia nestructurată ne coborâm privirea şi doar urmărim respiraţia, numărând zece
respiraţii complete. Dacă încurcăm numărătoarea, o luăm pur şi simplu de la capăt. După ce am
completat zece cicluri de respiraţie, începem încă o numărătoare.

Începem prin a ne concentra atenţia asupra inspiraţiei, simţind cum intră aerul prin nas, coboară
prin gât şi umple plămânii. Privim mental cum se extinde pieptul şi cum se ridică umerii.

În timp ce ne pregătim să expirăm, facem numărătoarea; apoi simţim cum iese aerul din plămâni
prin nas. Observăm umerii cum se relaxează şi se coboară în timp ce plămânii se golesc. Spre
sfârşitul expiraţiei, observăm cum se contractă muşchii abdominali. După mai mult antrenament,
vor participa la expiraţie toţi muşchii abdominali, şi cei din abdomenul inferior, din zona perineală şi
sacrală, contractându-se pentru elimina tot aerul rezidual din plămâni.

Se pare că este mai uşor să numeri respiraţiile la începutul expiraţiei decât la începutul inspiraţiei.
Dar nu suntem toţi la fel. Număratul pe inspiraţie sau pe expiraţie rămâne la alegerea fiecăruia.

2. În cazul respiraţiei structurate, inspirăm, reţinem respiraţia, expirăm şi, ori începem un nou
ciclu, ori reţinem respiraţia cu plămânii goi şi după aceea începem un nou ciclu. Cât de lungi sunt
etapele ciclului depinde de formula pe care o aplicăm. Deoarece fiecare are o anumită capacitate
pulmonară nu se poate da o formulă universală. Practicanţii pot alege din mai multe proporţii:

a. Proporţia 4:16:8, înseamnă că inspiraţia durează patru măsuri, retenţia durează şaisprezece
măsuri, iar expiraţia durează opt măsuri. Proporţia 4:16:8:4 necesită încă o retenţie cu plămânii
goi timp de patru măsuri. Aceasta este mai grea, dar mulţi practicanţi o găsesc mai potrivită pentru
atingerea unor stări meditative adânci.

De obicei se consideră că măsura este o secundă. Dar unii oameni găsesc că este foarte greu să-şi
ţină respiraţia, de exemplu, pentru şaisprezece secunde. În acest caz ei pot să-şi ţină respiraţia
pentru doar doisprezece secunde. Prin antrenament vor ajunge la şaisprezece. Dacă şi doisprezece
este greu, atunci pot începe cu opt şi apoi să crească la doisprezece şi apoi la şaisprezece.

b. Proporţia 5:5:5:5, sau orice alt raport de durate egale, este şi el foarte eficient. Începătorii ar
putea găsi că este mai uşor dacă elimină ultima retenţie cu plămânii goi.

Scopul tuturor exerciţiilor de respiraţie este să stabilească o respiraţie ritmică şi controlată.

Rezistând impulsului de a-ţi lua tălpăşiţa

Dintr-un motiv pe care încă nu a fost nimeni în stare să îl elucideze, vedem că deseori se întâmplă
ca atunci când ne aşezăm pe perna de meditaţie, aceasta să se transforme într-un muşuroi de
furnici. Mai ales începătorii păţesc această misterioasă transformare a pernei, dar mei devreme sau
mai târziu ni se întâmplă tuturor. Începem să gemem şi singurul lucru la care ne putem gândi este
să plecăm odată mai repede din acel loc plin de mâncărime.

La început când ne aşezăm, suntem plini de bune intenţii. Vrem să facem un program complet - cel
puţin douăzeci de respiraţii. Dar după patru, cinci respiraţii descoperim că ne-am aşezat pe un
muşuroi de furnici şi că trebuie să ne întrerupem programul.

48
Uneori nu dăm de furnici. Dar se întâmplă să ne amintim o groază de lucruri importante de care
uitasem: să aranjăm cărţile din bibliotecă; să cumpărăm paste pentru masa de mâine; să citim
ziarul de ieri. Cu siguranţă că trebuie să ne ocupăm de aceste treburi, şi aşa, cu inima plină de
regrete, ne ridicăm de pe pernă.

Dragi prieteni, cum să ne menţinem bunele intenţii? Cum să împiedicăm dispariţia lor atât de
rapidă?

Mai întâi trebuie să recunoaştem că ne păcălim singuri. Ştiţi, în Chan este o poveste veche despre
un om bogat care căpătase o boală gravă şi era în pericol să moară. Aşa că a făcut un târg cu
Buddha Amitabha. "Cruţă-mi viaţa, Doamne" a spus el, "şi îmi voi vinde casa iar banii câştigaţi o
să-i dau la săraci." L-au auzit toţi, familia şi prietenii, făcând această promisiune. Şi, minune, a
început să se vindece. Dar cum s-a simţit mai bine, i-a mai trecut şi din hotărâre; şi până s-a
vindecat complet a început să se întrebe de ce o fi făcut o astfel de promisiune. Dar cum toţi
aşteptau să-şi vândă casa, a pus-o casa la vânzare. Dar pe lângă casă, a mai vândut şi pisica. A
vândut casa şi pisica pentru suma de zece mii unu de galbeni. Însă promisiunea este promisiune,
aşa că a fost nevoit să dea un galben la săraci. Atât câştigase pe casă. Fiindcă, vedeţi voi, pisica
aceea era o pisică foarte valoroasă. Când nu vrem să facem ceva, toate nimicurile devin foarte
importante. Pisica valorează de zece mii de ori mai mult decât casa.

Să ne amintim de acest om atunci când simţim nevoia să sărim de pe pernă. Să ne amintim de el

ori de câte ori vrem să ne scurtăm programul. Dar dacă nu ne scuzăm de la practică, nu trebuie
nici să rămânem aşezaţi pe pernă din datorie.

Uneori oamenii se poartă ca şi cum ar face un mare sacrificiu prin meditaţia lor. "O să o fac ca să
termin cu ea," îşi spun ei. Dar asta nu este o atitudine corectă. Ora petrecută în meditaţie ar trebui
să fie cea mai frumoasă oră a zilei. Trebuie să ne fie dragă.

Dragi prieteni, fiţi recunoscători pentru Buddha Dharma. Fiţi recunoscători pentru cele Trei Comori.
Nu uitaţi că refugiul nostru etern este în Buddha, în Dharma şi în Sangha. Fiţi recunoscători pentru
Lampa ce ne îndrumă prin întuneric spre lumină.

CAPITOLUL 8: PERSEVERENŢĂ ŞI PRICEPERE

O dată un general a trecut pe la o mănăstire în timp ce se întorcea dintr-o campanie militară

reuşită. Venise să-l viziteze pe stareţ care era un vechi profesor de-al lui.

Cum stau stareţul şi generalul în curte discutând şi bând ceai, se aude dintr-o dată o ceartă dintre
un novice şi un călugăr senior. Novicele se plângea că tehnica de meditaţie primită de la călugărul
senior nu era bună de nimic şi nu făcea doi bani. "Nu mă poate învăţa cum să mă concentrez şi cu
atât mai puţin să meditez," striga novicele. "Dă-mi o tehnică mai valabilă."

Văzând că cearta îl deranja pe bătrânul maestru, generalul s-a ridicat şi a spus: "Maestre, vă rog
să-mi permiteţi să-l ajut pe acest tânăr." După ce maestrul a încuviinţat, generalul şi-a chemat
şase dintre arcaşi.

49
Apoi generalul a umplut o ceaşcă de ceai ochi şi i-a dat-o cu grijă novicelui. "Ţine ceaşca asta de
ceai," i-a ordonat el, "şi mergi cu ea în mână împrejurul curţii fără să verşi nici măcar o picătură."

După ce novicele a luat ceaşca generalul le-a ordonat arcaşilor: "Ţineţi-vă după el! Dacă varsă
chiar şi numai o picătură, trageţi cu arcul în el!" Arcaşii şi-au încordat arcele şi au început să
meargă lângă novicele care, în următoarele douăzeci de minute, a învăţat cum să se concentreze.

Dragi prieteni, hotărârea nu se poate înlocui cu nimic. Iluminarea este o problemă serioasă. Nu
poate fi atinsă având o atitudine nepăsătoare sau delăsătoare. Trebuie să fiţi hotărâţi să reuşiţi şi
trebuie să fiţi înţelepţi în hotărârea voastră.

Deşi poate pare ciudat, succesul în meditaţie are aceleaşi cerinţe cu faptul de a fi suspect de crimă:
trebuie să ai motiv, să ai mijlocul şi să ai ocazia. Nu poţi fi considerat suspect de crimă dacă ai
numai una sau două din aceste condiţii. Trebuie să le ai pe toate trei: motiv, mijloc şi ocazia.

Ca să înţelegeţi mai bine acest lucru, o să vă povestesc nişte întâmplări. La prima am fost personal
martor:

În anul o mie nouă sute, după faimoasa rebeliune a boxerilor împotriva străinilor, opt puteri
străine, provocate de atacul asupra consulatelor acestora, au trimis forţe expediţionale la Beijing.
Împăratul Manciurian Guang Sui şi Împărăteasa Văduvă Zi Xi îi susţinuseră pe boxeri în atacurile
lor asupra străinilor, iar acum normal că se temeau pentru vieţile lor. Au fugit deghizaţi din Beijing,
căutând refugiu în provincia Shanxi. Eu am făcut parte din escorta lor.

Nimeni nu era pregătit pentru acest drum. A trebuit să plecăm atât de repede încât nu am avut
timp să ne aprovizionăm pentru călătorie. Nu aveam nici un fel de mâncare. Dea asemenea nu
aveam cai sau bani.

După cum vă imaginaţi, situaţia era în mod special mai grea pentru familia Imperială. Nu numai că
nu ştiau ce este foamea, dar chiar şi cea mai mică poftă a lor le era satisfăcută cu cele mai alese
delicatese. Şi desigur, nu mai călătoriseră pe jos niciodată. Lecticile şi trăsurile le ţinuseră
picioarele la distanţă de pământ. Iar acum vroiau să pară oameni obişnuiţi!

În prima zi au tot mers şi li s-a făcut tot mai foame, dar din grajdurile şi bucătăriile imperiale nu
mai rămăsese decât o amintire tristă.

Până la urmă, epuizaţi şi înfometaţi, au început să cerşească mâncare; iar un ţăran ne-a îndatorat
dându-ne nişte frunze de cartof dulce, hrană care de obicei se dă la porci.

Iar Împăratul, care era un delicat şi un răsfăţat total, nu mai mâncase până acum mâncare pentru
porci; dar fiindcă era atât de înfometat, i s-a părut că frunzele acelea erau delicioase. "Ce este
această mâncare excelentă?" întrebă el; şi a fost foarte surprins să afle adevărul despre ea. "Mai
vreau, mai vreau," cerea el, şi a mâncat cât a putut de mult.

N-am putut să stăm prea mult la acest ospăţ fiindcă, di nefericire, fugeam de opt armate diferite. A
fost un "muşcă şi fugi," cum s-ar spune. Am plecat iute mai departe.

50
Şi uite-l pe marele Împărat al Chinei, care înainte era dus pe sus peste tot şi căruia i se serveau
doar cele mai alese bucate, cum alerga prin praful drumului şi mânca plante furajere. Aţi putea
spune că îşi îmbunătăţea forma ... chiar şi cea mentală, fiindcă pierduse toate aerele imperiale şi
părea să se descurce cu simplitatea şi umilinţa situaţiei.

Dar ce îl motiva pe Împărat să meargă atât de repede şi să se mulţumească cu aşa o hrană? Şi de

ce renunţase la ţinuta imperială? Vă spun eu: opt armate străine vroiau să îl omoare iar el ştia
asta. Fugea ca să-şi scape viaţa şi dezvoltase instantaneu intuiţia a ceea ce era important în
această idee şi a ceea ce nu era important.

Mai târziu, după ce s-a reinstalat pacea iar străinii au plecat şi Împăratul împreună cu Împărăteasa
Văduvă au putut să se întoarcă la Beijing, el s-a reîntors la vechile obiceiuri. A devenit iar marele şi
puternicul domn. Când simţea cel mai mic fior de foame, se îndopa iute cu cele mai bune
delicatese; şi bineînţeles că nu mergea nicăieri pe jos. Când alerga să-şi scape pielea era parcă
făcut din oţel. Dar acum era din nou moale şi răsfăţat.

Dacă ar fi aplicat aceeaşi hotărâre pentru a scăpa de duşmanii spiritului, aşa cum a avut-o pentru a
scăpa de duşmanii trupului, ce lucru de pe lumea aceasta i-ar fi fost peste puteri? Ei bine, ştim cu
toţii ce s-a ales de Dinastia Manciuriană.

Dragi prieteni, demonii trândăviei, mândriei şi lăcomiei nu fac niciodată pace. Sunt mereu pe picior
de luptă. Numai o voinţă crâncenă îi poate învinge. Iar odată învinşi, stau şi aşteaptă să ne scadă
vigilenţa după care, puteţi fi siguri, vor reapare cu prima ocazie.

Determinare şi pricepere. Sunt două lucruri indispensabile. Să nu vă lăsaţi sclavii comodităţii şi

confortului. Învăţaţi să vă adaptaţi fiecărei situaţii în parte. Bucuraţi-vă de greutăţi mai mult decât
de tihnă. Greutăţile sunt provocări... iar numai trecând peste aceste obstacole vă veţi dezvolta
caracterul şi priceperea. Provocările sunt cei mai buni dascăli.

Să nu vă fie teamă de eşec. Doar încercaţi iar şi iar. Este un proverb pe care merită să-l ţineţi
minte: Judecata bună vine din experienţă, iar experienţa vine din judecata proastă.

Dacă nu vă lăsaţi învinşi de eşecuri, acestea vor deveni fundaţia pe care va sta în siguranţă reuşita.

Haideţi să vă spun povestea unui om sărman care şi-a câştigat o poreclă neobişnuită, "Maestrul
Imperial Pantaloni Dragon".

A fost odată - de fapt în a doua jumătate a secolului şaisprezece - un sărman şi fără carte care
dorea cu ardoare să se ilumineze. I se părea că este prea mizerabil şi că nu merită să se facă
călugăr budist, dar totuşi s-a dus la o mănăstire şi a cerut voie să muncească pe terenul acesteia.

În fiecare zi omul nostru se ducea vesel la câmp şi muncea de la răsăritul soarelui până la apus. Îi
era ruşine să ceară cuiva îndrumare. Spera că observându-i pe călugări să găsească o metodă
pentru iluminare.

Într-o zi a venit la mănăstire un călugăr. Acesta trecea printr-o perioadă mai proastă din punct de
vedere spiritual şi vizita diferite mânăstiri sperând să îşi regăsească credinţa. S-a întâmplat că l-a

51
văzut pe omul nostru muncind vesel pe câmp, minunându-se de entuziasmul de care dădea
dovadă. Oare ce îl făcea să se bucure astfel de viaţă? Care era secretul lui?

Astfel călugărul s-a dus la acel om şi l-a întrebat cu umilinţă şi admiraţie: "Domnule, vreţi să fiţi
aşa de bun şi să-mi spuneţi care este metoda dumneavoastră? Care este tehnica pe care o
practicaţi?"

"Nu am nici o practică," a spus omul, "dar aş vrea cu siguranţă să învăţ una. Venerabile Maestre,
vă rog fiţi atât de bun şi să mă instruiţi cât de puţin?"

Călugărul a fost mişcat de sinceritatea şi umilinţa omului. "Aţi făcut pentru mine ceea ce mulţi
maeştri nu au reuşit să facă," spuse el. Şi fiind inspirat cu adevărat, şi-a reînnoit jurămintele şi
hotărârea de a obţine iluminarea pe dată. Apoi i-a spus omului: "Deşi nici o instruire din partea
mea nu ar egala instruirea pe care am primit-o prin exemplul dumneavoastră, sunt încântat să vă
ofer orice sfat pe care aş putea să vi-l dau. Vă sugerez, domnule, să vă străduiţi să înţelegeţi Hua
Tou-ul "Amitabha! Cine este cel care repetă acum numele lui Buddha?"

Toată ziua, în timp ce muncea, omul se gândea la Hua Tou. Apoi a venit iarna şi nu a mai avut ce
muncă să facă la câmp, aşa că s-a retras într-o peşteră din munţi şi a continuat să lucreze la Hua
Tou. Şi-a făcut un pat din ace de pin frumos mirositoare. Drept hrană a adunat sâmburi de pin şi a
săpat după rădăcini. Din lut şi-a făcut un vas şi l-a ars, având acum în ce să fiarbă un ceai sau o
supă.

Lângă munte era un sat mic şi cum iarna nu se mai termina iar sătenii îşi terminaseră proviziile, au
venit la el după mâncare. Le-a dat tot ce a putut şi le-a arătat unde erau cei mai buni pini şi cele
mai bune rădăcini, dar mulţi erau prea slăbiţi ca să mai umble după mâncare. Mai rău, în foamea
lor deveniseră răi, egoişti şi necooperanţi.

Dar el ştia ce trebuie să facă. A făcut o oală mare de lut şi s-a dus cu ea în mijlocul satului. Apoi a
umplut oala cu zăpadă şi a făcut focul sub ea. Toţi sătenii se adunaseră curioşi în jurul lui.

"Astăzi," anunţă el, "vă voi învăţa cum să faceţi supă de pietre." Toţi au bufnit în râs. Cum să faci
supă de pietre? Dar omul adunase câteva pietre de pe munte şi, după ce le-a spălat bine, le-a
aruncat în oală. Apoi a scos din buzunarul hainei jerpelite pe care o avea, nişte seminţe de pin şi
nişte rădăcini uscate.

Un sătean a spus: "Trebuie şi nişte sare la supa asta."

"Da," răspunse omul, "dar nu am sare."

"Am eu," spuse săteanul. "Mă duc acasă să o aduc."

Un altul a spus: "Ştii, mai am nişte varză veche în pivniţă. Vrei să o pui în supă?"

"Desigur," răspunse omul. "Ar fi minunat!" Iar săteanul a fugit acasă după varză.

Unul a oferit doi morcovi zbârciţi iar un altul şi-a adus aminte că mai avea o ceapă. Au mai apărut
şi nişte pumni de orez din mai multe case. Şi încă câteva legume, şi o ţelină sălbatecă, şi un pic de

52
piper, şi aşa, spre încântarea tuturor, aerul s-a umplut de mireasma îmbietoare a supei. Sătenii şi-
au adus bolurile şi au mâncat cu multă plăcere! A fost destulă supă pentru toţi. "Ce isteţ e omul
acesta," spuneau ei, "ce supă delicioasă a făcut din nişte pietre."

I-au mulţumit pentru reţetă, reţetă în care cele mai importante ingrediente sunt dragostea şi
generozitatea. Iar s-a întors omul nostru în peşteră şi a lucrat în mai departe la Hua Tou:
"Amitabha! Cine este cel care repetă acum numele lui Buddha?"

A ajuns faimos pentru reţeta lui de supă de pietre; iar când mama şi sora lui au auzit de puterile lui
miraculoase, s-au dus să-i facă o vizită, aducându-i în dar cupon de mătase fină. Dar când au ajuns
la peştera lui acesta era într-o samadhi adâncă, astfel nu răspuns la laudele acestora şi nu a
mulţumit pentru cadou. Dezamăgite şi furioase, mama şi sora lui au rezemat cuponul de perete şi
au plecat.

A locuit în peşteră vreme de treisprezece ani, când s-a întâmplat să îi moară mama iar sora a venit
singură la el. era foarte neliniştită şi deprimată, simţind că viaţa nu are nici un sens.

Când a intrat în peşteră a descoperit cu uimire că mătasea era exact în locul unde o lăsase. "Care e
puterea secretă care te face atât de independent faţă de lume?" l-a întrebat sora lui.

"Nu am nici o putere secretă," a spus el. "Mă străduiesc să trăiesc viaţa Sinelui Buddha. Mă
străduiesc să trăiesc Dharma."

Asta nu i s-a părut cine ştie ce răspuns, aşa că se ridică să plece. "Ia cuponul de mătase cu tine," a
spus el. "Mai ia încă ceva ce este mult mai de preţ." Şi a instruit-o cu preţiosul Hua Tou. "În fiecare
zi, de dimineaţă până seară, să-ţi spui: "Amitabha! Cine este cel care repetă acum numele lui
Buddha?"

Hua Tou-ul i-a captat imediat atenţia. Chiar şi până să plece, făcuse un mic progres spiritual.
Gândurile ei, în loc să fie rătăcite şi agitate, s-au liniştit deodată ca să se adune asupra Hua Tou-
ului. În loc să fie deprimată şi fără ţintă, a ajuns implicată activ în rezolvarea problemei. Se
concentra asupra unui lucru diferit de necazurile ei.

Omul, văzând cum metoda lui a fascinat-o şi a încântat-o pe soră, a realizat că venise vremea să
se întoarcă în lume şi să-i ajute pe oameni. S-a întors la mânăstirea unde muncise mai înainte la
câmp şi a primit ordinaţia în Dharma. Dar nu a rămas în mănăstire. În schimb s-a dus la Xia Men,
un oraş de pe coasta sudica a provinciei FuJian, unde şi-a construit o colibă la marginea drumului.
În fiecare zi aduna rădăcini şi legume sălbatice din care făcea un ceai pe care îl oferea gratis
pelerinilor şi celorlalţi călători.

Când se întâmpla să i se ceară sfatul în probleme spirituale, el repeta sfatul pe care îl primise de la
călugărul itinerant: recomanda acel Hua Tou! Apoi, în timpul Împăratului Wan Li, a murit
Împărăteasa Mamă, iar Împăratul, întristat peste măsură, a hotărât să se facă o ceremonie
funerară magnifică, una demnă de memoria Împărătesei. Dar care preot era destul de bun pentru a
conduce ceremonia? Asta era problema! Spune o vorbă: "Familiaritatea naşte dispreţ," iar
Împăratul îi cunoştea prea bine pe preoţii budişti din capitală. Nu credea că vreunul din ei ar fi
destul de sfânt ca să i se poată încredinţa conducerea unei ceremonii atât de sacre. Zi după zi se
tot gândea cum să găsească un preot potrivit, şi atunci, mama lui i-a vorbit într-un vis: "În

53
prefectura Chang Zhou din provincia FuJian," a spus ea, "se află un călugăr calificat pentru
conducerea ceremoniei funerare." Altă informaţie nu i-a mai dat.

Imediat, Împăratul a trimis nişte funcţionari ai guvernului în provincia FuJian pentru a-i găsi pe cei
mai sfinţi călugări. Iar funcţionarii, neştiind în vremurile acelea, ca şi în cele de acum, cum să
măsoare sfinţenia, i-au ales pur şi simplu pe cei mai eminenţi călugări pe care i-au găsit. Desigur
că aceşti călugări erau încântaţi de aşa o onoare, iar funcţionarii erau şi ei încântaţi că şi-au
îndeplinit misiunea; şi aşa, grupul numeros de funcţionari şi călugări fericiţi a pornit spre capitală.
Pe drum s-au oprit la coliba călugărului ca să bea ceai.

"Venerabili Maeştrii," a spus el. "Vă rog spuneţi-mi pentru care motiv sunteţi aşa de veseli."

Unul din eminenţii preoţi nu a rezistat tentaţiei de a se lăuda: "Suntem în drum spre capitală unde
vom conduce ceremonia funerară pentru Împărăteasa Mamă."

Călugărului nu i s-a părut că acesta ar fi un motiv de veselie. El avea respect pentru Împărat şi
Împărăteasa Mamă care erau amândoi credincioşi budişti. "Aş dori să vă ajut," a spus el, şi apoi
întrebând: "Pot să vă însoţesc în capitală?"

Toţi funcţionarii şi călugării au început să râdă de un aşa neobrăzat. Apoi, fără să-şi creadă
urechile, preotul care se lăuda l-a întrebat: "Oare chiar speri să ne ajuţi la oficierea ceremoniei?"

"Vai, nu," spuse călugărul. "Nu doresc decât să vă car bagajele."

"Aşa mai merge," a spus preotul. "Foarte bine, poţi veni ca hamalul nostru."

Între timp, Împăratul a născocit un test pentru a vedea care din numeroşii preoţi chemaţi se ridica
la nivelul cerut de ceremonie. A pus să se inscripţioneze Sutra de Diamant pe o piatră iar cum a
auzit că vin funcţionarii şi preoţii, a pus acea piatră în pragul porţii palatului.

Dezamăgit, Împăratul a privit cum, unul câte unul, funcţionarii şi preoţii călcau peste piatră,
pălăvrăgind despre cum să facă ceremonia să fie mai impresionantă.

Călugărul hamal a fost ultimul care a ajuns la piatră. Când a văzut-o, deşi nu ştia să citească, a
simţit că era o Sfântă Scriptură. S-a oprit şi l-a chemat pe unul din preoţi: "Ce spun aceste
caractere?"

Preotul s-a întors, s-a uitat în jos şi a citit. "Ia te uită, este Sutra de Diamant!" a spus el surprins.
Dar a plecat văzându-şi mai departe de pălăvrăgeală împreună cu ceilalţi. Dar călugărul nu a
îndrăznit să treacă de prag. În loc de asta, a îngenuncheat în dreptul pietrei şi nu a intrat în palat.

Împăratul a văzut tot ce s-a întâmplat şi i-a ordonat călugărului să intre.

"Măria Ta," a spus călugărul, "îmi pare rău că vă nesocotesc porunca, dar nu pot să dezonorez
aceste cuvinte sacre călcând pe ele." "Dacă ai citi sutra, ai ţine-o cu mâinile fără să o dezonorezi,
nu-i aşa?" a întrebat Împăratul.

"Dacă aş şti să citesc, Măria Ta, atunci nu aş dezonora aceste cuvinte ţinându-le în mâini."

54
Iar Împăratul zâmbi. "Atunci treci pragul mergând în mâini."

Atunci călugărul făcu roata şi intră în palat atingând piatra numai cu mâinile.

Împăratul decretă că acest umil călugăr va fi cel care va conduce ceremonia funerară. Dar când
Împăratul l-a întrebat cum are de gând să procedeze, călugărul i-a răspuns aşa: "Voi oficia
ceremonia mâine dimineaţă. Am nevoie de un mic altar, un steag funerar, nişte tămâie, lumânări şi
nişte fructe pentru ofrande."

Nu asta era ceremonia măreaţă la care se gândise Împăratul. Şi, instigat de mormăielile
eminenţilor preoţi, a început să se îndoiască de alegerea făcută. Imediat a inventat un alt test. A
pus două din cele mai frumoase şi pricepute concubine să se ducă în camera călugărului şi să-l
ajute la purificarea pentru ceremonie.

În acea seară, la dorinţa Împăratului, aceste două femei s-au dus la călugăr după care l-au îmbăiat
şi l-au masat; dar deşi au folosit cele mai senzuale creme şi parfumuri şi au făcut tot ce au putut ca
să-i aprindă dorinţa, el a rămas nemişcat de eforturile lor. După ce a terminat, le-a mulţumit
politicos pentru tratamentul primit şi le-a urat noapte bună. Femeile i-au povestit Împăratului cele
întâmplate, acesta răsuflând uşurat. Astfel a ordonat ca ceremonia să se ţină după voinţa
călugărului.

În timpul ceremoniei, călugărul s-a dus la coşciugul Împărătesei Mamă şi a spus: "Priveşte-mă,
iubită Doamnă, ca pe Chipul Tău Original. cunoaşte că în realitate nu suntem doi, ci unul singur.
Deşi nu există nimic care să conducă şi nimic care să urmeze, te rog acceptă-mi sfatul şi fă un pas
înainte ca să intri în Rai."

Împăratul a prins de veste şi iar a fost dezamăgit de simplitatea formulării. "Oare e de ajuns doar
atât pentru a o elibera pe Majestatea Sa Împărăteasa Mamă?" a întrebat el. Dar până să-i
răspundă călugărul, vocea un pic iritată a Împărătesei Mamă a răsunat în tot palatul: "Acum sunt
eliberată, fiul meu! Pleacă-ţi capul şi mulţumeşte-i acestui sfânt maestru!"

Împăratul a fost uimit, dar a fost atât de bucuros că a auzit vocea mamei încât strălucea de
fericire. Imediat a organizat un mare banchet în cinstea călugărului.

La acel banchet s-a întâmplat ceva ciudat. Împăratul a apărut purtând nişte veşminte superbe iar
când călugărul a văzut pantalonii Împăratului, pe care erau brodaţi cu aur dragoni cereşti, a fost
foarte impresionat de frumuseţea lor. Împăratul l-a văzut cum se uita la pantaloni şi l-a întrebat:
"Sfinţia Ta! Îţi plac pantalonii aceştia?"

"Da Măria Ta," a răspuns călugărul. "Cred că sunt foarte strălucitori şi foarte frumoşi. Strălucesc ca
nişte felinare."

"Pentru ca oamenii să te poate urma mai uşor," a spus Împăratul; şi pe loc şi-a dat jos pantalonii şi
i-a dat călugărului! De atunci, călugărului i se spunea "Maestrul Imperial Pantaloni Dragon".

Vă spun această frumoasă poveste fiindcă vreau să vă aduceţi aminte mereu de acei pantaloni
Dragoni şi de călugărul perseverent care i-a primit. Dragi prieteni, imaginaţi-vă că şi voi purtaţi
acei pantaloni strălucitori şi luminaţi calea paşilor celorlalţi, o licărire pe care să o poată urma.

55
Ţineţi minte, la fel cum acel călugăr a observat imediat pantalonii Împăratului, tot aşa şi voi veţi fi
observaţi. Nu cedaţi tentaţiilor şi distracţiilor. Păstraţi mereu Hua Tou-ul în minte. Să nu vă
despărţiţi de el niciodată. El va deveni sursa priceperii voastre. Şi, aşa cum trebuie să-i ajutaţi pe
ceilalţi, să nu vă lăsaţi să ajungeţi voi înşivă neajutoraţi.

Ţineţi minte: motive, mijloc, oportunitate. Păstraţi-vă motivaţia! Căutaţi mijloacele de iluminare!
Găsiţi-vă timp pentru practică! Şi, când cineva va întreba: "Cine este vinovat de succes în Chan?"
voi să răspundeţi, "Eu sunt."

CAPITOLUL 9: TRANSMITERE DINCOLO DE CUVINTE

Ţineţi-vă de Chan! Este cea mai eficientă metodă pentru obţinerea iluminării. Nu vă lăsaţi atraşi de
alte metode.

Chiar şi Yong Jia, după cum spune chiar el, a pierdut o groază de timp cu filosofări intelectuale
până să încerce metoda Chan a Patriarhului Hui Neng. "În tinereţea mea," a spus el, "am studiat
sutre şi shastre şi comentariile lor tot încercând să aflu diferenţa dintre nume şi formă. Mai bine mă
apucam să număr firele de nisip din ocean. Uitasem de întrebarea lui Buddha: "Oare cel care
cântăreşte perlele celorlalţi devine mai bogat?"

Metoda Chan este într-adevăr ca o sabie Vajra Împărătească. Cu o lovitură poate să spintece iluzia
şi să ajungă la Buddheitate.

De câte ori mă gândesc la anii de practică ce preced de obicei experienţa de o clipă a iluminării, îmi
aduc aminte de Maestrul Chan Shen Zan. Avem multe de învăţat de la el.

Shen Zan a avut un maestru care din nefericire nu era iluminat. Şi cum nu poţi da din ceea ce nu
ai, Shen Zan a plecat de la acesta cu mâinile goale şi s-a dus să studieze cu Maestrul Bai Zhang.

Iar sub îndrumarea Maestrul Bai Zhang, Shen Zan a atins iluminarea şi apoi, dintr-un profund
respect, s-a întors în vizită la primul maestru.

Bătrânul l-a întrebat: "Ce ai învăţat de când ai plecat de la mine?" Deoarece era iluminat, Shen Zan
a ştiut să răspundă cu umilinţă: "Nimic, absolut nimic." Pentru bătrân asta era şi bine şi rău. Îi
părea rău că studentul lui nu învăţase nimic, dar se bucura să îl aibă iar prin preajmă. "Dacă vrei,
poţi să stai aici," a spus el.

Iar Shen Zan a rămas să-şi servească bătrânul maestrul.

Într-o zi, pe când făcea baie, bătrânul l-a rugat pe Shan Zan să îl frece pe spate care era foarte
murdar. În timp ce Shen Zan îl spăla, spuse: "Ce cristal ciudat aveţi în fereastra Sălii Buddha."
Maestrul nu a înţeles ce a vrut să spună cu asta. "Te rog, explică-mi remarca ta," a cerut el.

Şi în timp ce continua să spele murdăria, spuse: "Deşi nu puteţi privi înăuntru, Sinele Buddha
emană în afară raze atât de luminoase." Răspunsul l-a încurcat pe maestru.

56
Câteva zile mai târziu, în timp ce bătrânul maestru stătea sub o fereastră de hârtie cerată studiind
o sutra, a început să bâzâie prin cameră o albină; iar albina, atrasă de lumina de afară, se tot izbea
de fereastra de hârtie, încercând să iasă prin ea. Shen Zan privi albina zăpăcită şi spuse: "Deci vrei
să ieşi afară şi să intri în infinitatea spaţiului! Ei bine, de ce n-o faci trecând prin hârtia veche..."
Apoi a spus simplu: "Uşile sunt larg deschise dar albina nu vrea să treacă printre ele. Uite cum se
izbeşte cu capul de fereastra închisă. Albină Nătângă! Când o să înţeleagă oare că hârtia e cea care
blochează Calea?"

O rază de lumină pătrunse în mintea maestrului. Şi-a dat seama de înţelesul adânc al vorbelor lui
Shen Zang. Atunci îl cercetă cu şiretenie: "Ai fost plecat pentru foarte mult timp. Eşti sigur că nu ai
învăţat chiar nimic de pe unde ai umblat?"

Shen Zan a râs şi a mărturisit: "După ce am plecat de aici am studiat sub îndrumarea maestrului
Bai Zhang. Cu ajutorul lui am învăţat cum să opresc mintea discriminatoare... să nu-i mai judec pe
ceilalţi... să transced lumea egoului. Cu ajutorul lui am cules Fructul Sfânt al iluminării."

Când a auzit bătrânul maestru această veste minunată, i-a adunat pe toţi călugării şi a pus să se
organizeze un banchet în cinstea lui Shen Zan. Era atât de fericit: "Te rog acceptă-l pe bătrânul tău
maestru să-ţi fie elev," l-a rugat el pe Shen Zan. "Te rog expune Dharma penru mine... în special
partea aceea cu băile şi albinele."

Shen Zan a râs. "Sinele Buddha străluceşte în afară din tine chiar dacă tu nu poţi vedea asta. Este
întotdeauna pur şi oricâtă murdărie ar fi el nu se va păta niciodată. De asemenea, ochii tăi sunt
mereu îndreptaţi spre afară, fixaţi asupra paginilor scrise; dar Infinitul nu poate fi prins în cuvinte.
Cărţile nu pot decât să ne angajeze în dezbateri. Dacă vrei să te eliberezi de iluzie trebuie să
priveşti în interior. Calea către Infinit este de cealaltă parte a privirii tale. Priveşte în interior şi vezi
Sinele Buddha strălucind!"

Şi, deodată, bătrânul maestru a înţeles! Dintr-odată şi-a zărit propria Natură Buddha! A fost atât
de exaltat încât a spus că Shen Zan va fi Stareţul mânăstirii. "Cine ar fi crezut că tocmai la
bătrâneţe voi fi ajuns dincolo?" strigă el.

Dar acesta e farmecul Momentului Etern, nu-i aşa? Păşeşte în afara timpului doar o dată, iar toţi
anii de ignoranţă şi suferinţă dispar ca un fum. Nu mai rămân decât ceva ce parcă îţi aminteşti.
Vechiul sine mic s-a dus împreună cu toţi vechii lui duşmani şi prieteni şi rude, iar toate
întâmplările lui, amare sau dulci, şi-au pierdut puterea asupra lui. Erau ca un spectacol de
cinema... credibil cât timp se afla în sală, dar nu şi când ieşea afară la lumină. Realitatea a izgonit
iluzia.

În Nirvana nu eşti nici tânăr, nici bătrân. Doar eşti. Şi cine eşti tu? E simplu.

Buddha.

CAPITOLUL 10: PANG LAICUL

57
U neori oamenii obişnuiţi capătă ideea că Chan este o problemă atât de profundă încât numai cei

ordinaţi în Dharma sunt capabili să o priceapă. Adevărul este că, noi preoţii, ne vedem depăşiţi de
problemă de multe ori. Şi din când în când, în timp ce noi lipăim prin apă, încercând să arătăm cât
mai bine în uniformele noastre, apare câte un civil care trece în goană pe lângă noi, înotând ca un
campion olimpic. Aşa a fost şi cu Pang Laicul. El ar fi câştigat medalia de aur a Chan-ului. De secole
el a fost eroul multor laici, dar trebuie să mărturisesc că a fost şi al tuturor preoţilor care i-au
studiat stilul învingător.

Pang Laicul a trăit în a doua jumătate a secolului al optulea, o epocă de aur pentru Chan. Era un
familist cu educaţie - avea o soţie, un fiu şi o fiică - şi o ducea destul de bine financiar ca să-şi
poată dedica timpul studiind budismul.

El a căpătat ideea că o persoană are nevoie de solitudine pentru a medita şi pentru a reflecta
asupra Dharma, astfel că şi-a construit o mică mănăstire de o cameră lângă casa familiei. Se ducea
acolo în fiecare zi pentru studiu şi practică.

Soţia, fiul şi fiica studiau şi ei Dharma; dar ei rămâneau în casă, ocupându-se de afacerile lor şi de
gospodărie, încorporând budismul în viaţa de zi cu zi.

Pang Laicul s-a îngropat în sutre şi într-o bună zi i-a ajuns şi lui până peste cap. Încă nu învăţase
să înoate. În acea zi, s-a repezit afară din mica sihăstrie şi, necăjit foarte tare, s-a plâns soţiei:
"Greu! Greu! Greu! Să încerci să prinzi atâtea înţelesuri este ca şi cum ai vrea să aduni seminţele
de susan pe frunzele din vârful copacului!"

Soţia i-a răspuns: "Uşor! Uşor! Uşor! Tu ai studiat cuvintele, dar eu am studiat iarba şi am văzut că
Sinele Buddha se reflectă în fiecare strop de rouă."

Atunci, fiica lui Pang Laicul, pe nume Ling Zhao, care asculta aceste plescăituri verbale, înotă şi ea
pe acolo. "Doi bătrâni ce spun aiureli!" interveni ea.

"Ia stai puţin!" ţipă Pang Laicul. "Dacă tot eşti aşa de deşteaptă, ia spune-ne şi nouă care este
metoda ta."

Ling Zhao se întoarse către părinţii ei şi le spuse încet: "Nu este greu, nu este nici uşor. Când îmi
este foame, mănânc. Când sunt obosită, dorm."

Ling Zhao stăpânea Chan-ul Natural.

Pang Laicul a învăţat multe în acea zi. A înţeles atât de bine încât a dat la o parte cărţile, a încuiat
uşa micii sihăstrii şi a plecat să viziteze diferiţi maeştrii Chan pentru a-şi verifica înţelegerea. Încă
nu se putea compara cu fiica lui, dar era deja destul de bun.

Până la urma a ajuns la muntele Nan Yue unde ţinea o mănăstire Maestrul Shi Tou. Pang Laicul s-a
dus direct la maestru şi l-a întrebat: "Unde pot găsi un om care nu este ataşat de lucrurile
materiale?" Maestrul Shi Tou a ridicat încet mâna şi i-a acoperit gura lui Pang. Prin acest gest,
Chan-ul lui Pang a devenit cu adevărat profund. A rămas la Nan Yueh vreme de multe luni.

58
Toţi călugării îl studiau şi erau curioşi cu privire la Chan-ul Natural pe care îl practica şi la perfecta
netulburare a acestuia. Chiar şi Maestrul Shi Tou a simţit nevoia să îl întrebe care era secretul lui.
"Toţi sunt uimiţi de metodele tale," a spus Shi Tou. "Spune-mi. Ai cumva vreo putere specială?"

Pang Laicul a zâmbit doar şi a spus: "Nu, nu am puteri speciale. Ziua îmi este plină de activităţi
umile iar eu doar păstrez mintea în armonie cu sarcinile mele. Accept ceea ce vine fără dorinţă sau
aversiune. Când mă întâlnesc cu alţi oameni, păstrez o atitudine necritică, niciodată admirând,
niciodată condamnând. Pentru mine roşul este roşu, nu roşu aprins sau stacojiu. Deci care e
metoda minunată pe care o folosesc? Păi, când tai lemne, tai lemne; când car apă, car apă."

Maestrul Shi Tou a fost desigur foarte impresionat de acest răspuns. L-a rugat pe Pang să intre în
Sangha lui. "Cineva ca tine nu trebuie să rămână laic," a spus Shi Tou. "De ce nu-ţi razi capul şi nu
te faci călugăr?"

Această propunere a semnalat sfârşitul sejurului lui Pang la Shi Tou. Era clar că nu mai avea ce să
înveţe de la maestru. Pang i-a dat un răspuns scurt: "O să fac ce o să fac," şi a făcut că a plecat de
acolo.

Apoi a apărut la poarta formidabilului Maestru Ma Zu. Iarăşi l-a întrebat pe maestru: "Unde pot
găsi un om care nu este ataşat de lucrurile materiale?" Ma Zu s-a încruntat şi a răspuns: "O să-ţi
spun după ce vei fi înghiţit Fluviul de Vest dintr-o sorbire."

Prinzând sensul acestui răspuns, Pang a reuşit să-şi definitiveze iluminarea. A înţeles că Mintea
Necritică nu este de ajuns. Mintea trebuia să devină la fel de imensă ca Mintea Buddha; trebuia să
cuprindă întreaga Samsara şi Nirvana, să se extindă în Infinitul Vidului. O astfel de minte putea să
înghită Pacificul.

Pang Laicul a rămas cu Maestrul Ma Zu până când a venit ziua în care a văzut ca nu mai are nimic
de învăţat nici de la acesta. În acea zi, Pang i s-a adresat lui Ma Zu şi, stând în picioare deasupra
acestuia, a spus: "Un om iluminat te roagă te uiţi în sus." Ma Zu a privit intenţionat în jos. Pang
Laicul a suspinat: "Ce frumos ştii să cânţi din lăuta fără corzi!"

Prin aceasta Ma Zu a confirmat că nu era nici o diferenţă între oameni, că toţi erau cu adevărat
unul şi acelaşi individ. Cum Pang se uita în jos, Ma Zu s-a uitat tot în jos. Nu mai avea cine să-şi
ridice privirea. Dar atunci, fără veste, Ma Zu şi-a ridicat privirea şi, cum s-ar spune, a rupt vraja.
Iar Pang Laicul s-a plecat adânc şi a rămas în acea plecăciune de final în vreme ce Ma Zu s-a ridicat
şi a plecat. În timp ce Maestrul trecea pe lângă el, Pang Laicul şopti: "Ai cam cârpit-o, nu-i aşa...
vrând să faci pe deşteptul."

Pang Laicul a atins perfecţiunea şi toţi maeştrii pe care i-a întâlnit au confirmat-o. Dar ce este
evident pentru un maestru poate să nu fie la fel de evident pentru un călugăr obişnuit. Într-o zi de
iarnă, în vreme ce Pang se pregătea să plece de la mânăstirea Maestrului Yao Shan, nişte călugări
tineri, care dispreţuiau statutul de simplu laic al lui Pang, l-au condus până la uşa. Când s-a uitat
Pang afară a văzut că ningea. "Bună ninsoare!" a spus el. "Fulgii nu cad aiurea." Un călugăr pe
nume Quan, care pe cât era de neobrăzat pe atât era de prost, nu a înţeles nimic din înţelepciunea
vorbei lui Pang. A vrut să-şi râdă de el întrebându-l sarcastic: "Dar unde te aşteptai să cadă fulgii?"

59
În bunătatea lui, Pang mulţumise ninsorii pentru faptul că nu cădea în bucătărie sau în sala de
meditaţie, adică pentru faptul că ningea acolo unde era normal să ningă - în curte şi pe câmpuri, pe
copaci şi pe drumuri. Pang ştia că avea de mers un drum lung prin zăpada rece, dar acceptase
acest fapt fără nici o supărare.

Dar Pang nu avea numai înţelepciunea unui maestru, avea şi caracter. Când a văzut rânjetul de pe
faţa tânărului călugăr, l-a pocnit.

"Cum îndrăzneşti!" a spus călugărul.

"Şi tu chiar ai fost ordinat călugăr?" a întrebat Pang sceptic. "Păi, nici măcar Iadul nu te-ar primi!"

"Şi ce vrei să spui cu asta?" a răspuns călugărul.

Pang îl pocni din nou. "Vreau să spun că deşi ai ochi, urechi şi limbă, eşti complet orb, surd şi
mut." Apoi a plecat liniştit prin zăpadă de parcă fi fost o zi însorită. Îi dăduse călugărului o lecţie
adevărată.

Dar de obicei era foarte blând şi răbdător cu cei pe care îi instruia.

Într-o zi, auzind pe cineva cum încerca să explice Sutra de Diamant, a observat că acesta avea
probleme cu o frază în care se vorbea despre nonexistenţa personalităţii ego. "Poate te pot ajuta
eu," a spus Pang. "Ai înţeles că ceea ce este condiţionat şi schimbător nu este real şi că ceea ce
este necondiţionat şi neschimbător este real?"

"Da," a răspuns comentatorul.

"Atunci nu este aşa că egourile sunt condiţionate şi schimbătoare şi că nici un ego nu este acelaşi
cu cel din minutul următor? Nu este adevărat că în fiecare minut ce trece, în funcţie de
circumstanţe şi condiţii, căpătăm noi informaţii şi noi experienţe la fel cum uităm informaţiile şi
experienţele vechi?"

"Aşa este," a încuviinţat comentatorul.

"Dar mai este ceva în noi necondiţionat şi neschimbător?" întrebă Pang.

"Da, Natura Buddha!" a răspuns comentatorul zâmbind, înţelegând dintr-o dată. "Numai aceasta
este reală! Restul nu este decât iluzie!" Era atât de fericit încât l-a inspirat pe Pang să îi scrie o
poezie: Cum nu există ego şi nici personalitate, Cine este departe şi cine este aproape? Ascultă-mi
sfatul şi nu mai vorbi de realitate. Încearc-o direct, tu însuţi. Natura Înţelepciunii de Diamant, Este
adevăr în unicitatea-i pură. Egourile fictive nu o pot împărţi sau strica. Expresiile: "aud," "cred,"
"înţeleg," Sunt doar nişte mijloace de exprimare Unelte în mâna tăietorului de diamante. După ce
şi-a terminat treaba, le lasă de-o parte.

Laicul Pang şi fiica lui, Ling Zhao, au călătorit prin China câştigându-şi existenţa din vânzarea
articolelor de bambus pe care le confecţionau. Au îmbătrânit împreună, ajungând legende ale
iluminării. Ultima locuinţă a fost o peşteră dintr-un munte.

60
Pang ştia că venise timpul să-şi lase jos povara. Era foarte obosit şi nu mai putea continua. În
peşteră se afla un bolovan pe care obişnuia să se aşeze atunci când medita; aşa că şi-a luat locul
şi, dorind să-şi dea duhul atunci când soarele era deasupra capului, a trimis-o pe Ling Zhao afară
ca să-i spună când va fi momentul amiezii. Dar după numai câteva minute, Ling Zhao s-a întors cu
răsuflarea tăiată de emoţie. "Vai, Tată," a strigat ea, "trebuie să vi afară să vezi minunea! Este o
eclipsă de soare!"

Păi asta era cu adevărat o întâmplare extraordinară. Pang nu a rezistat tentaţiei. Deci s-a ridicat de
pe bolovanul de meditaţie şi s-a dus afară. S-a tot uitat el, dar n-a văzut nici o eclipsă. Venise
amiaza, atâta tot. Dar unde era Ling Zhao? Pang s-a întors în peşteră şi a găsit-o moartă, stând
dreaptă pe bolovanul de meditaţie. "Of, fata asta!" se văita Pang. "Întotdeauna mi-a luat-o
înainte."

A îngropat-o şi apoi, o săptămână mai târziu, a intrat şi el în Nirvana. Corpul i-a fost incinerat iar
cenuşa a fost împrăştiată peste apele unui lac din apropiere.

CAPITOLUL 11: NEMURITORUL DAOIST

P atruzeci şi trei generaţii de Maeştri Chan au trecut de când Al Şaselea Patriarh a înălţat Lampa

Dharma. Patruzeci şi trei generaţii de căutători au găsit Calea, ghidaţi de Lumina lui.

Oricât de înaintat este cel care urmează o altă Cale, el poate fi ghidat de Chan. Când intră soarele
pe fereastră nu luminează doar unele părţi din cameră lăsându-le pe celelalte în întuneric. Camera
este luminată în întregime de Adevărul Soarelui. Deci, orice persoană, oricare ar fi calea pe care o
urmează, poate beneficia de pe urma Lămpii Chan.

Uitaţi-vă la cazul faimos al Nemuritorului Daoist Lu Dong Bin.

Lu Dong Bin a fost cel mai tânăr şi cel mai nestăpânit dintre nemuritorii daoişti. De fapt am putea
spune că era chiar foarte nestăpânit. Cel puţin aşa a fost la început.

Pe când era încă un muritor avea numele de Chun Yang... un nativ din Jing Chuan ce a trăit pe la
sfârşitul Dinastiei T’ang. Asta a fost mai mult de o mie de ani în urmă, dar vremurile de atunci nu
erau prea diferite de ale noastre. Dacă un tânăr dorea să se afirme, avea nevoie de educaţie. În
vremurile noastre ar lua o diplomă. Dar în acele vremuri trebuia să treacă de temuta Comisie a
Cărturarilor. Dacă nu treceai de examenul acesta trebuia să te gândeşti serios la munca câmpului.

Ei bine, Chun Yang a încercat de trei ori să treacă de Comisia Cărturarilor, şi a picat tot de trei ori.
Era foarte supărat şi deprimat. Ştia că şi-a dezamăgit familia şi că nici pentru el însuşi nu făcuse
prea multe. Pierduse şansa unei afirmări profesionale.

Aşa că Chun Yang a făcut ce fac o mulţime de tineri disperaţi, a început să se învârte prin localuri şi
să se îmbete criţă.

61
Drumul pe care te duce alcoolul a avut direcţia obişnuită şi în cazul lui Chun Yang, adică în jos.
După cum spune şi zicătoarea, la început Chun Yang bea vinul iar apoi vinul îl bea pe Chun Yang.
Ajunsese într-o stare destul de proastă până ce a avut norocul să-l întâlnească prin acele localuri
pe Nemuritorul Daoist Zhong Li Quan.

Nemuritorul Daoist a fost interesat de acel tânăr. "Decât să-ţi scurtezi viaţa cu băutura," a spus el,
"hai mai bine să-ţi lungeşti viaţa cu Dao."

În locul unei vieţi scurte şi mizerabile, Zhong Li Quan îi dăruia lui Chun Yang o viaţă lungă şi
fericită. Părea să fie o afacere bună. Poate că Chun Yang nu era bun de funcţionar al guvernului,
dar avea tot ce trebuie pentru alchimia spirituală.

Chun Yang nu mai avea nimic de făcut aşa că a avut foarte mult timp pentru practică. Era cu
adevărat motivat. Cred că îşi dăduse seama de cât de jos se coborâse, că dăduse de fund. Când
omul îşi dă seama că nu are nimic de pierdut dacă priveşte viaţa şi dintr-un alt unghi, devine mai
deschis pentru idei noi.

Deci Chun Yang avea motivul şi oportunitatea. Mai rămăsese să găsească mijlocul. Acesta a fost
oferit de Zhong Li Quan. El l-a învăţat tehnicile necesare.

Chung Yang a pus trup şi suflet în stăpânirea a ceea ce se numeşte Micul Circuit Cosmic, o practică
yoga puternică ce foloseşte energia sexuală pentru a transmuta reziduurile naturii umane în Aurul
Nemuririi. Ajunsese atât de bun încât putea să devină invizibil sau să apară în două locuri
deodată... Asta e ceva.

Într-o zi a vrut să zboare peste Mânăstirea Chan Hai Hui, care se afla pe muntele Lu Shan. Ştiţi,
sfinţii şi nemuritorii pot face asta. Sunt ca nişte piloţi fără avioane... sau paraşute.

În timp ce zbura pe acolo, i-a văzut pe călugării budişti cum psalmodiau şi munceau din greu,
ocupându-se de treburile obişnuite cu care se ocupă călugării budişti. Astfel, vrând să se laude cu
puterile lui şi să-şi râdă de truda călugărilor, a scris o mică poezie pe zidul clopotniţei:

Cu Perla în comoara Hara,

Fiecare adevăr îmi face plăcerea.
Când vine vremea de culcare,
Mintea mea nici o grijă n-are.
Chan-ul vostru fără minte nici un sens nu are.

O poezie proastă cam ca aceasta. După care a zburat de-acolo. De fiecare dată când Stareţul,
Maestrul Chan Huang Lung, se uita la clopotniţă trebuia să citească acea poezie îngrozitoare.

Într-o zi, pe când fostul Chun Yang - acum era cunoscut sub numele de Nemuritorul Lu Dong Bin -
zbura prin preajma mânăstirii, a zărit un nor purpuriu ca o umbrelă ce se ridica deasupra
mânăstirii. Asta era o indicaţie clară că acolo avea loc ceva foarte spiritual iar Lu Dong Bin s-a
gândit să coboare şi să arunce o privire.

Toţi călugării se duceau în Sala Dharma, aşa că s-a deghizat în călugăr şi i-a urmat acolo. Dar nu a
putut să-l păcălească pe bătrânul Stareţ Huang Lung.

62
"Nu cred că voi expune Dharma astăzi," se răsti el. "Se pare că avem un Hoţ de Dharma printre
noi."

Lu Dong Bin a ieşit în faţă şi s-a plecat arogant Maestrului. "Vreţi să fiţi bun," l-a provocat el
sarcastic, "să mă iluminaţi asupra expresiei: "Un bob de grâu poate conţine universul iar munţii şi
apele pot încăpea într-o crăticioară." Lu Dong Bin nu credea în gol, în starea fără ego. Acceptase
credinţa falsă că egoul supravieţuieşte morţii.

Huang Lung râse de el. "Ia te uită! Un drac păzeşte un cadavru!"

"Un cadavru?" răspunse Lu Tun Pin. "Ha! Pântecul îmi este plin de Elixirul Nemuririi!"

"Din partea mea nu ai decât să-ţi cari cadavrul prin toată eternitatea," a spus Huang Lung. "Dar
deocamdată, ieşi afară de aici!"

"Nu şti răspunsul la întrebarea mea?" se răţoi Lu Dong Bin.

"Credeam că tu şti toate răspunsurile," îl zeflemi Huang Lung. Îşi adusese aminte de poezioară.

Lu Dong Bin răspunse cu furie. Aruncă cu teribila-i sabie, "Spintecătorul de demoni," spre Huang
Lung; dar Maestrul doar şi-a îndreptat degetul spre sabie iar aceasta s-a oprit din zbor, căzând jos
inofensivă. Nemuritorul împietrise! Nu-şi imaginase niciodată că un maestru de Chan putea fi atât
de puternic. Cuprins de pocăinţă căzu în genunchi. "Vă rog Maestre," spuse el, "vreau cu adevărat
să înţeleg."

Huang Lung se înmuie. "Hai să uităm de a doua parte a întebării, cea cu cratiţa," răspunse el cu
generozitate. "În schimb, hai să ne concentrăm asupra primei părţi. Aceeaşi minte care dă formă
configuraţiei materiei numită de tine "bob de grâu" este aceeaşi minte care dă formă configuraţiei
materiei numită de tine "univers". Conceptele ţin de minte. "Chan-ul fără minte," după cum îi spui
tu, este practica golirii minţii de concepte, de judecăţi, de opinii, de ego." Şi apoi a adăugat,
probabil amintindu-şi poezia: "În special de conceptul de ego!"

Lu Dong Bin a cugetat asupra răspunsului până ce l-a înţeles brusc. Câtă vreme făcea diferenţe
între el şi ceilalţi, între dorit şi nedorit, între mărunt şi important, era sclavul lumii conceptuale, era
doar un Judecător al Iluziilor. Nimeni cu mintea întreagă nu şi-ar dori aşa ceva! Şi cu siguranţă nici
un Nemuritor Daoist nu şi-ar petrece viaţa, adică o eternitate, cântărind minciunile, determinând
care sunt mai convingătoare decât celelalte.

Bucurat peste poate, Lu Dong Bin zbură până la clopotniţă, şterse poezioara şi, scrise o alta:

Credeam că îmi cucerisem mărunta minte,

Că nu era deloc aşa eu am aflat,
În mercur aurul l-am căutat fierbinte,
Dar numai iluzii am căpătat.
Sabia neputincioasă pe podea a căzut,
Când spre lună Huang Lung degetul l-a îndreptat;
Am văzut lumina, adevărul lui a răzbătut,
Şi iute m-a salvat.

63
Din nefericire, Iluminarea nu l-a făcut un poet mai bun.

Însă, fapt este că Lu Dong Bin, deşi era un Nemuritor Daoist, tot a putut să primească ceva de la
Chan. Aprecia atât de mult cele Trei Comori - Buddha, Dharma, Sangha - încât a căpătat titlul de
Gardian al Dharmei. Bineînţeles că nu era necesar ca el să se convertească şi să-şi spună om de
Chan. Chiar lecţia Iluminării îl învăţase că denumirile nu sunt importante, aşa că a rămas un
Nemuritor Daoist. Doar că acum, înţelegând mult mai bine, a urcat imediat în rang printre ceilalţi
Nemuritori; şi deşi era cel mai tânăr, a ajuns să fie cel mai important. Sub conducerea lui inspirată,
Secta Daoistă din Nord a început să prospere. Lu Dong Bin a fost numit Al Cincilea Patriarh din
Nord.

În sud, un alt mare Daoist, Zi Yang, a atins şi el iluminarea după citirea sutrelor budiste. A ajuns
cunoscut ca Al Cincilea Patriarh din Sud... dar asta e o altă poveste.

Capitolul 12 - Mo Shan

M ulte femei au excelat în Chan. Multe din ele au devenit maestre, iar unele chiar au reuşit acolo

maeştrii bărbaţi au eşuat.

Aşa a fost şi cu Mo Shan. Precum mulţi alţii, Mo Shan şi-a luat numele după cel al muntelui în care
se afla mânăstirea ei. A devenit repede faimoasă, urmare a înţelegerii adânci asupra practicii Chan
şi a măiestriei cu care îşi conducea discipolii către iluminare.

Călugărul Quan Xi, care mai târziu a devenit Maestrul Chan Quan Xi, a auzit de succesul metodelor
ei, şi după ce a petrecut câţiva ani împreună cu nimeni altul decât Maestrul Lin Ji – ani în care a
învăţat mult, dar fără să se ilumineze, s-a decis să meargă la Mo Shan, să vadă dacă metodele ei îi
sunt de vreun folos.

Cred că acel Quan Xi căzuse pradă mândriei care îi strică pe unii din elevii marilor maeştri. Li se
pare că e mai bine să fi discipolul neiluminat al unui maestru faimos decât să fi discipolul iluminat
al vreunui necunoscut. Unii gândesc la fel şi despre sexe. Ei cred că bărbatul neiluminat este
oricum superior femeii iluminate şi maestre. Am putea să-i spunem machismul Chan.

În fine, elevul călugăr Quan Xi, s-a înfiinţat cu traista pe umăr la mânăstirea lui Mo Shan. Era un
cavaler, privea de sus, şi era foarte conştient de faptul că era un practicant de Chan mascul şi
superior. Nu a sărit în sus bătându-se cu palmele pe piept aşa cum face o gorilă, dar nici nu mai
avea mult.

Quan Xi intră în sală chiar atunci când Mo Shan îşi începuse predica. Ar fi trebuit să i se închine şi
să o roage să fie primit ca student; dar îi era peste poate să se umilească în faţa unei femei.

Mo Shan l-a studiat un pic şi a întrebat un student: „Acesta este un călător sau un student nou?”

Quan Xi vorbi: „Nu sunt un turist. Eu respect Buddha Dharma.”

64
„Aha,” spuse ea, prefăcându-se surprinsă. „Deci respecţi Dharma! Ia spune-mi, cum ai ajuns aici?”

„Am intrat venind de pe drum.”

„Ţi s-a părut cumva că ai lăsat Dharma în drum, iar înăuntru nu mai e respectată s-au aflată?”

Quan Xi nu mai ştia ce să spună. Făcu un fel de îngenunchere în ascultare, mai mult ca să-şi
ascundă nelămurirea decât din respect.

Dar Mo Shan nu a fost mulţumită de această aroganţă, fie ea şi compromisă. „Dharmakaya nu are
margini pe care să le strâmbi tu după minciunile tale,” spuse ea. „Precum este Dharmakaya
omniprezentă, la fel sunt şi regulile, Legea, Buddha Dharma. Te vei purta aşa cum spun regulile. Te
vei conforma.”

Quan Xi se plecă mormăind înaintea lui Mo Shan. Dar când s-a ridicat nu a mai putut: „Dar în ce
stare este capul lui Mo Shan?” Sărise la bătaie, verbal. De fapt întrebase dacă ea era sau nu era
iluminată.

Mo Shan zâmbi auzind această impertinenţă. „Care dintre discipolii lui Buddha e în stare să-şi vadă
usnisa, protuberanţa sacră din creştetul capului?” Vroia să spună că numai un iluminat poate
cunoaşte un altul, iar dacă Quan Xi nu a văzut că ea este iluminată, era din cauză că el însuşi nu
era iluminat.

„Unde este bărbatul care se îngrijeşte de Mo Shan?” răspunse el superior, jucându-se cu dublul
înţeles: femeia şi mănăstirea din munte.

„Acela care se îngrijeşte de Mo Shan nu este nici bărbat, nici femeie,” răspunse ea cântându-i un
pic în strună.

„Persoana responsabilă trebuie să fie destul de puternică pentru a duce la împlinire transformarea,”
atacă el cu machismul urcat iar la cap.

Mo Shan îl privi lung. Vorbi rar şi cu blândeţe: „Acela care se îngrijeşte de Mo Shan nu este nici
fantomă, nici demon, nici persoană. În ce ar trebui să se transforme Acela?”

Atunci a înţeles şi Quan Xi! A rămas ca trăsnit, îngrozit de vederea imensei lui ignoranţe. Căzu în
genunchi şi i se plecă cu adevărat. Acum avea cu ce.

A rămas trei ani la Mânăstirea Mo Shan, lucrând ca grădinar. A atins iluminarea sub îndrumarea
Maestrei Mo Shan.

Peste ani, ajungând el însuşi maestru cu discipoli, obişnuia să le spună: „Pentru iluminare ne
trebuie o găleată plină din Calea Lactee. De la tatăl meu spiritual n-am primit decât jumătate. Mo
Shan, mama mea spirituală, a fost cea care mi-a dat restul; şi de atunci nu mi-a mai fost niciodată
sete.”

CAPITOLUL 13: CONCLUZIE

65
C ei din vechime aveau aceleaşi probleme ca şi noi. Spuneau: "Zilele trec ca suveica prin

gherghef." Mai întâi într-o direcţie, apoi în cealaltă. Înainte şi înapoi, dintr-o parte în alta. Mai
spuneau că: "Zilele trec ca săgeţile deasupra capului." Stăm şi ne uităm la ele cum zboară,
întrebându-ne unde s-or duce toate.

Într-o sesiune de învăţare a Chan-ului, perioada de instruire trece foarte repede. Ca şi timpul,
ideile şi opiniile trec dintr-o parte în alta. Pe care parte se va sfârşi aţa? Săgeţile intuiţiei zboară
deasupra. Va nimeri vreuna ţinta? Nu o vom şti decât la marea examinare de la sfârşitul sesiunii.

În Chan, ca de altfel în aproape toate problemele vieţii, nu putem fi siguri că am înţeles lucrul pe
care l-am învăţat până ce nu am fost testaţi. Învăţătorii numesc acest test "Achitarea notei de
plată". În ultima zi a sesiunii, sunt adunaţi toţi studenţii iar învăţătorul strigă pe câte unul la
întâmplare, punând tot felul de întrebări pertinente. Asta se numeşte prezentarea notei de plată
studentului. El trebuie să iasă în faţa clasei şi răspundă la întrebări. "Cât de mult ai învăţat?
Plăteşte!" Învăţătorii sunt plătiţi cu răspunsuri bune.

Desigur, în orice sesiune, dacă măcar o persoană reuşeşte să obţină Iluminarea, atunci ea a achitat
notele de plată ale tuturor. Toţi împărtăşesc bucuria când cineva reuşeşte să obţină Adevărul.

Deci ce aţi învăţat din aceste lecţii? Poate aţi plătit pentru toată lumea şi aţi obţinut Iluminarea.
Poate nu sunteţi siguri şi vă mai trebuie un timp de gândire, să lăsaţi să se mai coacă aceste idei
Chan, să permiteţi gândurilor să se mai sedimenteze înainte de a vedea ce aţi obţinut. Păstraţi
Chan-ul în minte. Redefiniţi-vă priorităţile. Cultivaţi răbdarea.

Într-o zi de vară Buddha s-a hotărât să meargă la plimbare. Se plimba singur pe drum, bucurându-
se de frumuseţea priveliştilor. Atunci, la o răscruce, a dat peste un om care se ruga.

Omul, recunoscându-l pe Tathagata, a îngenuncheat în faţa lui şi s-a plâns: "Doame, viaţa este
într-adevăr amară şi dureroasă! Odată eram fericit şi prosper, dar prin hoţie şi înşelătorie cei pe
care îi iubeam mi-au luat tot ce aveam. Acum sunt alungat şi batjocorit. Spune-mi, Doamne,"
întrebă el, "de câte ori trebuie să mă mai renasc într-o astfel de existenţă mizerabilă până să pot
cunoaşte fericirea din Nirvana?"

Buddha s-a uitat în jur şi a văzut un copac de mango. "Vezi copacul acela?" a întrebat el. Omul
dădu din cap afirmativ. Atunci Buddha spuse: "Până vei putea cunoaşte eliberarea de durere
trebuie să te mai renaşti de atâtea ori câte fructe de mango are copacul."

Vedeţi, copacul era plin de fructe şi zeci de mango atârnau de crengile lui. Omul înecă în sec. "Dar
Doamne," protestă el, "Am respectat Preceptele! Am dus o viaţă dreaptă! De ce trebuie să mai
sufăr atât de mult?"

Buddha oftă: "Fiindcă aşa trebuie." Apoi îşi continuă drumul.

A ajuns la o altă răspântie şi a găsit un alt om care se ruga; şi acesta îngenunche înaintea lui.
"Doamne, viaţa este cu adevărat amară şi dureroasă," a spus omul. "Am fost foarte chinuit. Copil
fiind, mi-am pierdut părinţii; bărbat fiind, mi-am pierdut nevasta şi copiii. De câte ori trebuie să mă
mai renasc într-o astfel de existenţă mizerabilă până să mă pot refugia în sfârşit în iubirea ta?"

66
Buddha s-a uitat în jur şi a văzut un câmp cu flori. "Vezi câmpul acele cu flori?" întrebă el. Omul
dădu din cap afirmativ. Atunci Buddha spuse: "Până vei putea cunoaşte eliberarea de durere
trebuie să te mai renaşti de atâtea ori câte flori are câmpul."

Văzând atâtea sute de flori, omul începu să se vaite: "Dar Doamne! Am fost un om bun. Am fost
mereu cinstit şi onest şi nu am făcut rău nimănui! De ce trebuie să mai sufăr atât?"

Buddha oftă: "Fiindcă aşa trebuie." Şi îşi continuă drumul.

La următoarea răscruce mai întâlni un om care îngenunche şi el rugător dinaintea lui. "Doamne,
viaţa este cu adevărat amară şi dureroasă!" spuse acesta. "Ziua trudesc sub soarele arzător,
noaptea îngheţ pe pământul ud şi rece. Atâta foamete, sete şi singurătate! De câte ori trebuie să
mă mai renasc într-o astfel de existenţă mizerabilă până să pot merge cu tine în Paradis?"

Buddha se uită în jur şi văzu un tamarin. Fiecare cracă a copacului avea o mulţime de ramuri, iar
fiecare ramură avea zeci de frunze. "Vezi tamarinul acela?" întrebă Buddha, "Până vei putea
cunoaşte eliberarea de durere trebuie să te mai renaşti de atâtea ori câte frunze are tamarinul."

Omul se uită la copac şi la miile de frunze iar ochii i se umplură cu lacrimi de recunoştinţă. "Cât de
milostiv este Domnul!" spuse el, şi îşi culcă fruntea pe pământul dinaintea picioarelor lui Buddha.

Iar Buddha a spus: "Ridică-te, bunul meu prieten. Vino cu mine."

Şi de atunci seminţele de tamarin sunt simbolul credinţei şi răbdării.

Nu putem întocmi contracte cu universul. Nu putem spune: "Am respectat regulile şi dea aceea
trebuie să primesc plata." Sau: "Am avut destul ghinion. Acum trebuie să am şi nişte noroc."
Universului nu-i pasă de măruntele noastre petiţii. Există eroi care şi-au dat viaţa pentru binele
celorlalţi. Ei nu au glas să se plângă. Însă noi ştim că nefiind egoişti, acum se plimbă prin Paradis.

Şi nu este aceasta calea spre fericire? Nu aşa se intră în Nirvana? Nu lepădând egoul individual şi
obţinând Sinele Buddha universal? Intrăm în Paradise atunci când ne predăm lui.

Deci atunci când veţi fi întrebaţi: "Cât demult aţi învăţat?" chiar dacă nu ştiţi să daţi răspunsuri
exacte, veţi achita nota de plată dacă spuneţi doar: "Oricât de mult ar lua, eu rămân la Chan. O să
încerc încontinuu să mă lepăd de egoism şi nu uit să-mi ţin fruntea plecată la pământ dinaintea
picioarelor lui Buddha."

Umilinţa şi răbdarea sunt bani de aur.

Şi vă mai dau un sfat: Încercaţi să aflaţi un Buddha în fiecare om pe care îl întâlniţi şi poate că veţi
plăti pentru câteva mii.

Iar când vine vorba de iubire, să aveţi punga largă!

67