Nina Canault

Nina Canault
Cum plătim pentru

greșelile strămoșilor
Inconștientul familial
Prefață de
Anne Ancelin Schützenberger
Traducere din limba franceză

de Cristina Livia Vasilescu
p h i l o b i a
COMMENT PAYE-T-ON
LES FAUTES DE SES ANCÊTRES
Nina Canault
Copyright © Desclée de Brouwer, 2007
CUM PLĂTIM PENTRU

GREȘELILE
> STRĂMOȘILOR
>
Nina Canault
ISBN 978-606-8560-38-0
© 2016 - Editura PHILOBIA
internet: www.philobia.com
e-mail: contact@philobia.com
Editor: Bianca Biagini

Traducere: Cristina Livia Vasilescu
Redactor: Raluca Furtună
DTP: Cătălin Furtună
Corectură: Dorina Oprea
Copertă: Cătălin Furtună
Imagine: La noce, Henri Rousseau
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

CANAULT, NINA
Cum plătim pentru greșelile strămoșilor: inconștientul familial / Nina
Canault; trad.: Cristina Livia Vasilescu; pref.: Anne Ancelin Schiitzenberger. -
București: Philobia, 2016
isbn 978-606-8560-38-0
I. Vasilescu, Cristina Livia (trad.)

II. Schiitzenberger, Anne Ancelin (pref.)
U9-9
Fiicelor mele,
Judith și Ava,
si tatilor lor.
Nepoților mei,
Laura si Daniel,
și tatălui lor.
Cuprins
Prefață.........................................................................................................5
1. întâlnire cu un psihanalist neobișnuit................................. 15
2. Fantoma și manifestările ei...................................................... 45
3. Psihogenealogia........................................................................... 63
4. Sindromul aniversar.................................................................. 79
5. Copilul și secretul lui.................................................................. 93
6. Feminin-matern........................................................................... 111
7. Greșelile taților........................................................................... 129
Concluzie........................................................................................... 147
Bibliografie........................................................ 151
153
Prefață
9
Este o plăcere să prezint cartea Ninei Canault - o plăce

re să citesc, descrise și explicate simplu, noțiuni complexe de
psihologie, sociologie, fizică cuantică și conexiuni medico-fa-
miliale, idei creionate în timpul întâlnirilor și discuțiilor pur
tate în casa mea de la Paris, cu treizeci de ani în urmă, parcă
printr-o întâmplare fericită. Acea întâmplare fericită pe care
psihologul Cannon a numit-o serendipitate, în jurul anilor
1930, după numele și povestea prinților din Serendip1, rela
tată de Voltaire și de Walpole2. Cartea Ninei Canault repre
zintă căutarea inteligentă a unei jurnaliste care a cercetat și
adunat laolaltă, în mintea ei și în scris, lucrări răzlețe ale unor
persoane diferite - foarte diferite - ale căror drumuri nu se
intersectează niciodată - profesori universitari și autodidacți,
oameni de știință, filologi, artiști care abordează, în moduri
foarte diverse, misterul transmiterii involuntare și inconștien
te a calităților, a abilităților, a felurilor de a fi (persoane bune,
violente, suferinde sau care provoacă suferință) etc. Adesea,
1 Basm persan despre trei prinți din Serendip (Sri Lanka de astăzi) care, de fie
care dată când plecau într-o călătorie, găseau din întâmplare lucruri prețioase
pe care nu le căutaseră dinadins. Noțiunea de serendipitate se referă, în teoria
cercetării științifice, la descoperirea mai mult sau mai puțin întâmplătoare a
unor fapte de interes, (n.red.)
2 Voltaire, Contespersans, Walpole, The Three Princes of Serendip, 1778. Cannon,
„Serendipite and Medical Discoveries", 1936, citat de A. Ancelin Schutzenberger,
„La serendipite", în Hommage au Doyen Weiss. Analele Facultății de Litere ale
Universității din Nisa, 1997 și notă în Ai'e, mes aîeuxl, Desclee de Brouwer, 1998
(Psihogenealogia și rănile din familie, Editura Philobia, 2014 - n.tr.) (n.a.)
5
Cum plătim pentru greșelile strămoșilor
este vorba despre consecința unui doliu neîncheiat sau a trau

melor care nu au fost nici discutate, nici asimilate.
Ceea ce nu a putut fi exprimat prin lacrimi și cuvinte se manifes
tă ulterior prin suferințe, in lipsa cuvintelor care să spună acel ceva.
Constatăm existența unei astfel de situații pe parcursul
mai multor generații. „Părinții au mâncat struguri verzi și co
piii au avut de suferit din cauza asta, de-a lungul a trei sau
patru generații3", spune Biblia.
Și miracolul terapeutic constă în faptul că, prin dobândirea
și redobândirea puterii de a vorbi, suferințele se transformă în
lacrimi și cuvinte, iar boala sau șirul negru al evenimentelor
se oprește în cele din urmă. însă e nevoie să găsim și persoa
na potrivită căreia să-i vorbim, cineva care, în sfârșit, înțelege,
care ne ajută să scăpăm de această povară, care nu ne judecă și
permite eliberarea (catharsis) și cicatrizarea rănilor.
Practica clinică nu este însă suficientă pentru a înțelege - și
nici cunoștințele psihiatrice clasice, de tip analitic.
Unii dintre noi au deschis drumuri, au propus soluții și
piste pe care Nina Canault le reunește la un loc, permițând
unui public mai larg să le înțeleagă și să le folosească. Așadar,
cartea ei este, în același timp, interesantă, ușor de citit și utilă,
învățându-ne să nu mai plătim pentru erorile, greșelile sau
traumele strămoșilor noștri.
Deși mă preocupă această căutare și analiză, nu m-au con
vins toate pistele pe care autoarea le explorează în jurul ter
menului amalgamat de „psihogenealogie", utilizat, de vreo
douăzeci de ani, în mod independent, de către psihanaliști și
non-analiști, în sensuri și contexte diverse, la fel și de univer
sitari și de autodidacți având principii și practici clinice dife
rite, ba chiar opuse.
3„Părinții au mâncat aguridă și copiilor li s-au strepezit dinții", Ezechiel. (n.tr.)
6
Prefață
Noi practicăm „transgeneraționalul", „genosociogra-

ma4", psihologia clinică și psihoterapia transgeneraționa-
lă clinică - pornind de la practica clinică analitică (și fără
nicio raportare la domenii precum ezoterismul, transmi
terea gândurilor, tarotul, astrologia, utilizate de unii au-
todidacți - și care, pentru mine, țin de artă și nu de știință).
Acești indivizi (care nu sunt analiști și nu înțeleg nici in
conștientul, nici transferul, deși jonglează uneori cu ele în
mod inconștient) mențin dependența oamenilor și îi împiedi
că să apeleze în timp util la adevărata psihoterapie de care ar
avea nevoie - și să devină adulți independenți, responsabili
de viața, de viitorul și de sănătatea lor.
Noi lucrăm pornind de la baze științifice și analitice cla
sice, cu picioarele pe pământ și bizuindu-ne pe cărți și cro
nici istorice, pe documente de familie, pe acte de naștere, de
deces, de botez, de căsătorie, pe arhivele civile, medicale, mi
litare, notariale și funerare - adică pe fapte verificabile.
Spusele, amintirile, visele, asocierile de idei, coșmarurile
și alte suferințe, pe scurt experiențele afective, clinice, psiho
somatice sunt ca o manifestare, un țipăt, un strigăt de ajutor,
o traumă care, adesea, își are obârșia în vremuri îndepărtate.
Ele reprezintă ipoteze ce merită ascultate cu respectul cuvenit
față de persoana care suferă, dar care trebuie verificate.
Să revenim acum la acel „ce și cum" al traumelor. O trau

mă mentală este un eveniment prea dur pentru minte și suflet,
prea cumplit, inuman, monstruos, pe care structurile noastre
mentale, individuale și colective nu-1 pot îndura. Ca, de pil
dă: un bombardament care distruge un oraș (Rouen sau Le
Havre), gazele utilizate la Ypres (aprilie 1915) sau la Verdun,
4 Tehnică folosită în terapia transgenerațională, care presupune construirea ar

borelui genealogic și completarea lui cu evenimentele importante din viață, cu
datele la care s-au petrecut, legăturile dintre ele și contextul afectiv, (n.red.)
7
lagărele de concentrare (holocaustul), ghilotina în perioada

Marii Terori (1793) sau expulzarea brutală a evreilor și a mau
rilor din Spania (1492), măcelul din timpul Bătăliei de la Se-
dan (1 septembrie 1870) sau bomba de la Hiroshima.
înfrângerea sârbilor la Kosovo, cu șase sute de ani în urmă,
la sfârșitul luptei din 28 iunie 1389, a dus la pierderea inde
pendenței tânărului stat sârb (îndeosebi după căderea Con-
stantinopolului) - înfrângere devenită aproape doliu național
și evocată, de-atunci, în diverse poeme consacrate faptelor de
vitejie ale luptătorilor.
Trauma ancestrală a poporului sârb a fost reactivată la 28
iunie 1914, cu prilejul vizitei la Sarajevo a arhiducelui Franz
Ferdinand al Austro-Ungariei, vizită resimțită de sârbi ca o
provocare, ea având loc în ziua aniversară a pierderii provin
ciei Kosovo. Arhiducele va fi asasinat, ceea ce va declanșa răz
boiul din 1914-1918, cu milioanele lui de morți.
Istoria se repetă (ca printr-o suprapunere a timpului) la 28
iunie 1989, odată cu comemorarea de către Milosevici a în
frângerii de la Kosovo din 1389 și repatrierea rămășițelor pă
mântești ale Sfântului Lazăr (prințul sârb Lazăr), asasinat la
28 iunie 1389 de musulmanii-otomani. Acesta va fi momentul
declanșării masacrului (genocidului) asupra musulmanilor
din Albania și din Kosovo. O revanșă, la șase sute de ani după
o traumă națională al cărei doliu nu fusese niciodată încheiat.
Există și alte circumstanțe imposibil de îndurat și care au
răsunet în timp: o explozie de grizu pentru un miner, pentru
familia și echipa lui, sau ciocnirea unui vas de un aisberg (Ti
tanic) pentru ocupanții lui și apropiații acestora, ori un incest,
un viol, sau abuzarea unui copil. Poate fi vorba, de asemenea,
despre un eveniment în viața unui copil care apare ca o lovi
tură de trăsnet, cum ar fi moartea bunicului sau a pisicii ori a
câinelui, înjunghierea unei oi sau plecarea tatălui (divorț ori
încarcerare).
8
Prefață
Subiectul e paralizat de spaimă - nu găsește cuvinte pen

tru a-și exprima frica ori rușinea de a fi fost implicat (de o par
te sau de alta, ca victimă sau călău) și evenimentul este astfel
trecut sub tăcere - nespus sau ținut secret.
Și întâmplarea respectivă, îngropată ca într-o criptă, se
transmite de la inconștientul părinților la cel al copiilor, prin
ceea ce Nicolas Abraham și Maria Torok au numit, în perioa
da anilor 1975-1978, un efect de ventriloc sau o fantomă. Această
transmitere are loc printr-un fenomen complex, pe care di
verși cercetători pluridisciplinari încearcă să-1 elucideze - și
care, în ceea ce mă privește, ar putea fi sintetizat prin termenii
de co-conștient și co-inconștient familial și de grup - extin
zând conceptele lui Freud, Jung, Moreno, Dolto și ale unității
duale mamă-copil.
Chiar dacă teoria transmiterii între generații (intergenera-
țională conștientă și transgenerațională inconștientă) nu este
pe deplin clarificată în prezent, numeroși clinicieni și tera
peuți o remarcă și tratează efectele sale. Ei intervin în dome
nii diverse precum psihiatria sau psihoterapia adulților ori a
copiilor, în oprirea coșmarurilor sau în unele cazuri de astm,
chiar în cazuri de diaree gravă (boala Crohn) sau în constipa-
ții grave (chirurgii au evidențiat legaturi între abuzurile sexu
ale și constipație). Și mai există multe alte forme de loialitate
familială invizibilă: boli, accidente, episoade psihotice sau de
alt gen - toate marchează o fragilitate legată de o comemora
re, un doliu neîncheiat sau traume neasimilate, neexprimate,
nemetabolizate.
Fără să destăinuim secretele celorlalți, asemenea bărbieru
lui regelui Midas, trebuie să constatăm că secretul sau lucrul
nespus este devastator și că decizia de a nu spune lucrurile
(„e pentru binele tău") are un efect de bumerang și devine
un rău ce-i lovește tocmai pe cei pe care vrem să-i cruțăm.
„Eu este un altul", scria Rimbaud. Dar efectul devastator al
9
doliurilor neîncheiate și al traumelor neasimilate nu se opreș

te la sănătate și la familii. Suntem adesea legănați de povești
și de cântece care relatează traumele trecute și speranțele unei
reparații sau ale unei revanșe („Vom primi înapoi Alsacia și
Lorena... ", clamează cântecul, dar la fel de bine ar putea fi
vorba despre Ierusalim, Serbia Mare sau Marele Islam...).
Toate acestea duc la doliuri neîncheiate, la „traume alese" -
potrivit termenului dat de Vamic Volkan5 - transformate în
culte naționale, la vendete familiale, naționale sau culturale și
la băi de sânge pe care secolul nostru raționalist nu reușește
să le oprească. Și asta tocmai pentru că istoria - psihoistoria -
personală, familială, socioculturală, economică nu a fost cu
noscută, memorată si înțeleasă, în contextul ei.
Dar aceasta este o altă poveste...
Și îi las cititorului plăcerea descoperirii.
Anne Ancelin Schiitzenberger,

Paris-Nisa-Montreal, 25 septembrie 1998
5 Vamik Volkan - profesor emerit de psihiatrie la Universitatea din Virginia,

analist al Institutului Psihoanalitic din Washington D.C. (n.red.)
10
In 1978, când a primit premiul Nobel pentru literatură,
Isaac Bashevis Singer a dezvăluit numeroasei asistențe care
venise să-l asculte motivul pentru care scria într-o limbă
aproape moartă, și anume în idiș. „îmi place să scriu povești
cu fantome. Nimic nu e mai potrivit pentru o poveste cu fan
tome decât o limbă aflată pe cale de dispariție. Cu cât limba
este mai aproape de dispariție, cu atât fantoma e mai vie. Fan
tomele adoră limba idiș, toate o vorbesc. Apoi, cred în învie
re. Sunt sigur că Mesia va veni și că, atunci, mii de morți care
vorbesc limba idiș vor ieși din mormintele lor și vor întreba
imediat: «Au apărut ceva cărți noi în idiș6?»", a declarat el.
Isaac Bashevis Singer nu poate da viață unor personaje
omenești, unor ființe alcătuite din came și oase decât înconju-
rându-le de creaturi imateriale care poartă când melodioasele
denumiri de „serafim", de „înger" sau de „heruvim", când pe
acelea, mai neliniștitoare, de „demon", „dibbuk7" sau „fanto
mă". în ceea ce mă privește, la fel ca Singer, cred în fantome.
Cred că ele ne asaltează cu apariții fugitive și că, de fapt, pre
zența lor este într-atât de familiară încât trăim cu ele fără să ne
dăm seama de asta...
6 Frank Eskénazi, „Le yiddish perd sa plume", Libération, vineri, 26 iulie 1991.
(na.)
7 în mitologia ebraică, spiritul malefic al unei persoane decedate, (n.red.)
11
De unde vin aceste fantome și cine sunt ele?

Sunt spiritele morților, spiritele tuturor celor pe care viața
i-a sacrificat în scop propriu: soldați, eroi, patrioți decedați în
luptă care bântuie istoria popoarelor, femei moarte în timp ce
nășteau și care s-au epuizat dând viață, cei care, în fiecare fa
milie, au dispărut prematur, răpuși de boală, cei care, în fine,
au contribuit la cultură, cei pe care îi moștenim.
Aceste fantome nu sunt neapărat amenințătoare. Ele nu
ne vorbesc numai despre absurditatea morții, ci se află aco
lo și pentru a ne ajuta să trăim. Oare nu tocmai de aceea sunt
ele prezente, la fel ca îngerii, ca demonii și ca zeii, în toate
culturile?
Fantomele sunt și toți aceia din care suntem făcuți: e de
ajuns să mă aud certând-o pe fiica mea pentru a regăsi intona
ția pe care o căpăta glasul mamei mele atunci când mă doje
nea. Sau să încep să scriu, pentru a-mi aminti numaidecât de
figura preocupată a tatălui meu, mâzgălind vreun memento
în agendă, cu scrisul lui frumos, amplu și grațios.
Dar tatăl meu și mama mea nu sunt singuri înlăuntrul
meu. De îndată ce mă deconectez de la cotidian și reveria ia
locul acțiunii, de îndată ce, în sfârșit, sunt numai eu cu mine,
apare, mai întâi timidă și apoi tumultuoasă, marea mulțime
venită din interior... Apar toți cei cu care m-am identificat,
de la care am împrumutat o intonație, un zâmbet, un aer fa
milial. Toate acele personaje cu care visam să semăn în copi
lărie: Aladin, Robin Hood, Tintin, Nils Holgersson călătorind
pe gâscă lui sălbatică, sau Gerda, fetița curajoasă plecată în
căutarea lui Kay, prietenul ei din copilărie, prizonier al Cră-
iesei Zăpezilor.
Fantomele sunt, de fapt, cei care continuă să se exprime în
noi, fie că vrem sau nu, pentru că ceea ce numim „spirit", „su
flet" sau „inteligență", acel loc din care apare creativitatea în
săși, nu este altceva decât prelungirea spiritului, a inteligenței
12
Prefață
și a creativității generațiilor anterioare și, mai îndeaproape, a

acelora din care suntem plămădiți: părinții și strămoșii noștri.
Odată depășită vârsta copilăriei, trebuie să ne îngrijim sin
guri de evoluția noastră, să ne-o asumăm în mod activ. Cât
despre viața ce ne-a fost dată, trebuie să o dăm mai departe
copiilor. Fie că suntem bărbați sau femei, considerăm că este
de datoria noastră să le transmitem descendenților cultura,
valorile, etica, priceperea cu care suntem înzestrați. Pe scurt,
așadar, propria noastră eficiență mentală.
Meseria mea de jurnalist științific m-a obișnuit cu întâlniri

le ciudate. M-a învățat că cercetarea este o aventură, iar cerce
tătorii sunt niște globe-trotters ai spiritului. Spiritul jonglează
cu piese de puzzle elaborate de ministere, universități, insti
tute de cercetare, care îi îngrădesc pe cercetători în discipline
și în scheme ale căror date sunt trasate dinainte;
13
1
întâlnire cu un psihanalist neobișnuit
Când l-am întâlnit pe Didier Dumas, eram departe de a-mi

imagina că fantomele pot face obiectul unei cercetări riguroa
se. Am descoperit cu uimire că ele ocupau, în activitatea sa
clinică de zi cu zi, un loc la fel de tangibil precum cel al para-
ziților în munca virusologilor. Psihanalistul le urmărește evo
luția pentru că ele joacă un rol la fel de important ca cel al
microbilor în apariția bolilor.
Am dat, din întâmplare, în biblioteca din cartierul meu,
peste L'Ange et le Fantome3. Cartea redă munca depusă de
autor în cei zece ani petrecuți într-un spital de zi, în preaj
ma copiilor psihotici, și care a constat în a descifra, în isto
ria tabloului genealogic, originea traumelor ce continuau să-i
bântuie. Plină de cazuri clinice pe cât de frumoase, pe atât de
înspăimântătoare, cartea prezintă efectele oculte produse de
fantome, uneori până la a patra generație.
încă de la prima noastră întâlnire, Didier Dumas mi-a măr
turisit: „Lucrul cu copiii psihotici depășea toate instrumentele
teoretice de care dispuneam atunci." Am stabilit să ne întâl
nim pentru a-1 intervieva despre rolul genealogiei în terapie.
Scopul meu era să realizez un dosar referitor la cercetarea
8 Didier Dumas, L'Ange et le Fantome. Introduction à la clinique de l'impen-

sé généalogique („îngerul și fantoma. Introducere în genealogie"), prefață de
Françoise Dolto, Éditions de Minuit, 1985. (n.a.)
15
în psihanaliză pentru pagina Sciences a jurnalului Libération.

Eram cu atât mai curioasă cu cât, urmând eu însămi o terapie
pe parcursul a treisprezece ani, cu o frecvență de trei ședințe
pe săptămână, consideram că psihanalista mea era un speci
alist „modem", fiind formată în școala și în gândirea lacani-
ene9. De altfel, mă mulțumeau pe deplin rezultatele acestui
proces terapeutic îndelungat, care îmi permisese să mă simt
mai bine în pielea mea și să intru într-un dialog durabil cu
ceea ce socoteam eu a fi părțile cele mai inconștiente ale fiin
ței mele.
Altfel spus, nu eram întru totul receptivă la ceea ce urma
să aflu la .această primă întâlnire din martie 1991. Concepția
mea despre psihanaliză era legată de terapia pe care o făcu
sem. Și pentru a înțelege lucrurile despre care îmi vorbea el,
trebuia să recunosc limitele procesului terapeutic pe care îl
parcursesem. în timp ce-1 ascultam povestindu-mi despre
munca lui cu copiii psihotici și cu familiile lor, am început să
descopăr, treptat, ceva ce propria mea psihanalistă părea să fi
ignorat total.
Privilegiul pe care și-l aroga Didier Dumas mă deruta: ba
se sprijinea pe teoria freudiană, ba se detașa de ea după bu
nul plac. Mă încurca și modul lui de a vorbi despre terapia
pe care o urmase. O începuse la vârsta de unsprezece ani și,
de atunci, avusese nu mai puțin de cinci psihanaliști diferiți.
Prin urmare, verificase îndelung eficacitatea teoriei freudiene,
dar și limitele acesteia, atât în cadrul terapiei personale, cât și
în practica lui clinică. Toate acestea, din cauza poveștii sale
de viață pe care aveam să o aflu mult mai târziu și care pă
rea extrasă dintr-o nuvelă a lui Kafka. Avusese un tată fără
îndoială prea tânăr pentru a-și putea dori copii, o mamă care
9 Jacque Lacan - psihanalist și psihiatru francez, supranumit „cel mai contro

versat psihanalist după Freud" (n.red.)
16
își alesese drept al doilea soț un fost deportat... și cu asta am

spus totul sau aproape totul. Cel de-al doilea soț e fascinat de
copilul de patru ani care trăiește alături de el. Și-l însușește,
îi schimbă numele și-l face martor și confident al nenorocirii
sale. Băiețelul se vede confruntat cu o enigmă pe care Sfinxul
însuși ar fi considerat-o pe gustul său. Cum să îngrijești un tată
bântuit de ceea ce a trăit în lagăre? Didier Dumas a trebuit să
amâne îndelung răspunsul la această enigmă, în lipsa unor in
strumente de gândire. Terapia lui a început la unsprezece ani,
iar la vremea aceea niciun psiholog nu era capabil să-i rezolve
problemele ce implicau traiul cu acest tată nebun. „Când tra
versezi perioada oedipiană alături de un deportat, iubindu-1 și
avându-1 drept unic sprijin în fața unei traume fără nume, riști
să ajungi ca el, bântuit de fantoma lagărelor", mi-a destăinuit
Didier Dumas. „Numai Françoise Dolto10 ar fi putut ajuta un
puști ca mine! Dar am înțeles lucrul acesta mult mai târziu, cu
puțin timp înainte de moartea ei, atunci când am devenit prie
teni." Așadar, la vremea aceea, nimeni nu știa ce înseamnă să
fii bântuit. Totuși, Didier Dumas perseverează, trecând de la
un psihanalist la altul și ajungând, în final, să scrie propria te
orie pe baza căreia se va trata11. De unde și interesul lui pentru
cele mai vulnerabile suflete: copiii psihotici.
în general, psihanaliștii se tem de clienții în fața cărora se
simt dezarmați. Didier Dumas părea să se deosebească de co
legii lui mai ales datorită muncii sale cu cei mici. Experiența
cu copiii psihotici, ce rezona cu propria sa experiență, îl con
dusese la limitele naturii omenești: acești copii, considerați în
general debili, au adesea aptitudini comparabile cu ale ma
rilor mistici. Sunt clarvăzători, telepați, înțeleg limbajul ani
malelor sau sunt capabili să se autoanestezieze. Iată, pe scurt,
10 Medic pediatru și psihanalist francez, renumită pentru cercetările cu privire

la perioada copilăriei, (n.red.)
11 Didier Dumas, Hantise et clinique de /'Autre, Éd. Aubier, 1989. (n.a.)
17
ceea ce îl determina pe Didier Dumas să considere teoria ana

litică clasică ba ca pe o vechitură prăfuită, ba ca pe o bază a
propriilor căutări. Cel mai derutant pentru mine era atunci
când vorbea despre psihoză.
îmi spunea de exemplu că, lucrând cu Alice, o adolescentă
psihotică de paisprezece ani, îl „văzuse pe diavol". Credeam
că era vorba despre o simplă metaforă. Dar nu! Internată de la
o vârstă foarte fragedă, această fetiță își îndura menstruația ca
pe o boală monstruoasă. De îndată ce îi venea ciclul, își smul
gea hainele de pe ea și se deda, pe loc, la o masturbare dez
lănțuită, în care corpul, secrețiile și sângele nu mai erau decât
dureri. El însuși nu știa ce să facă. Alice nu putea să pronunțe
decât câteva cuvinte. Didier Dumas nu înțelegea nimic din
ceea ce încerca ea să exprime. Până în ziua în care, căzând la
pământ, fata i-a spus: „E roșu, domnule Dumas, fă-mi ceva!"
Diavolul de care suferea Alice se rezuma la o negare totală a
feminității, transmisă de la bunică la mama ei și apoi la ea,
deci de-a lungul a trei generații.
Dacă ne gândim bine, da, Alice i-1 înfățișase chiar pe dia
vol. Căci ce altceva este diavolul în cultura noastră, în care
patriarhatul s-a clădit pe aservirea femeii, dacă nu numele dat
fricii ancestrale provocate de ceea ce este femeiesc? Or, iată
ce anume încerca să simbolizeze Alice pentru „domnul Du
mas", prin expresivitatea corpului ei suferind12. Așa își făcea
ea terapia.
Nu trebuie să uităm că, adesea, copiii psihotici nu vorbesc
sau, în cel mai bun caz, dispun de un limbaj rudimentar, ca
acela al lui Alice. Ceea ce nu-i împiedică însă ca, atunci când
vin la un psihanalist, să dorească să urmeze o terapie și să-și
exprime suferința cu „resursele de care dispun". „Am realizat
12 Este ceea ce Françoise Dolto a numit „imaginea inconștientă a corpului"; vezi

mai departe capitolul 6 și interviul psihanalistului Willy Barrai, (n.a.)
18
atunci că era ca un copil de optsprezece luni care ar avea men

struație", a adăugat Didier Dumas cu emoție.
Acești zece ani de muncă într-un spital de copii constitu
iau, se pare, o experiență care îl proiectase fără menajamente
dincolo de reperele senzoriale și conceptuale pe care le pose
dăm de regulă pentru a ne orienta în viața de zi cu zi. Și, as-
cultându-1, îmi spuneam că trebuie să existe o diferență între
ceea ce scrisese referitor la acest subiect - o mărturie menită
să fie înțeleasă de toată lumea - și experiența „extra"-ordinară
pe care o trăise datorită acestor copii și care fusese hotărâtoa
re în turnura luată de vocația sa de psihanalist.
De ce îi dădea vârsta de optsprezece luni lui Alice? Pentru
că, la această vârstă, copilul este încă un bebeluș, el abia înce
pe să vorbească, iar modalitatea de exprimare de care dispu
ne este tocmai aceea a corpului...
„Copiii aceștia au fost ca niște mari învățători pentru
mine", mi-a declarat el în mai multe rânduri. „Cu ei, nu mai
puteam ocoli faptul că nu aveam instrumente teoretice pentru
a-i ajuta. Datorită lor am înțeles că baza vieții psihice este ca
o «piele» alcătuită din senzații din moment ce, adesea, ea este
singura pe care o posedă acești copii și de care se pot folosi
ca să comunice cu un psihanalist. Ei sunt cei care m-au de
terminat să studiez, în acupunctură și taoism, modul în care
senzația este gândită și teoretizată. Toți sufereau de traume
ancestrale, adică de bântuire, cum îi spunem noi, de «boala
strămoșilor», potrivit denumirii pe care o regăsim în majorita
tea culturilor tradiționale. Prin urmare, copiii psihotici se află
la originea interesului meu pentru studierea «bolii strămoși
lor», a acelor zone ale psihismului uman lipsite de cuvinte,
în care sălășluiesc fantomele familiale. Copiii psihotici par să
aibă drept misiune repararea fără încetare a trecutului genea
logic al familiei lor. Ei sunt exploratori fără seamăn ai incon
știentului transgenerațional."
19
Așa îl considera, de exemplu, pe Jean-Michel, un adoles

cent de nouăsprezece ani, autist din naștere. Jean-Michel era
tăcut ca un mormânt și se încăpățâna să nu privească nici
odată pe cineva în ochi. Toți copiii care se dezvoltă normal au
o privire profundă, o privire grăitoare. Care mamă n-a simțit
desfătarea de a-și cufunda privirea în acest ocean de inocență!
Doamna Lebois n-a cunoscut niciodată o asemenea bucurie
cu fiul ei cel mare, Jean-Michel. Cât despre psihanalistul lui,
acesta se întreba cum să procedeze cu un băiat care se mișca
precum un pește, care nu scotea o vorbă și înnegrea în întregi
me, în chip de desen, colile albe ce i se dădeau. Didier Dumas
se grăbește să precizeze: „După cinci minute de discuții cu
mama lui, o «femeie sfântă», mă cuprindea o irezistibilă ne
voie de a dormi. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să adorm
după ce o primeam. Mă cufundam într-un somn plin de vise
și mă trezeam la ora următoarei întâlniri programate. Mi-au
trebuit ani ca să înțeleg ce anume se petrecea acolo. Era ca și
cum o instanță inconștientă din interiorul meu mă obliga sis
tematic să transform în vise lucrurile despre care îmi vorbea
femeia aceea. Cel mai ciudat e că fenomenul cu care mă con
fruntam prefigura ceea ce avea să-mi permită să înțeleg isto
ria genealogică a lui Jean-Michel. Aceasta mi s-a înfățișat prin
intermediul unui vis pe care mi l-a povestit fratele lui."
Asaltat de tot felul de fenomene mentale greu de înțeles,
Didier Dumas nu se dă bătut. încearcă să deslușească visele
pe care această mamă i le provoacă, ceea ce-1 obligă să se pre
ocupe de telepatie. „Atâta timp cât o traumă nu este asumată,
ea rămâne veșnic vie. O traumă mentală este un eveniment pe
care structurile noastre psihice nu reușesc să-l asimileze. Un
eveniment monstruos, înspăimântător. Ceva ce nu poate fi re
dat în cuvinte, despre care nu se poate vorbi; este frica, groa
za sau rușinea! Și, atunci când rușinea de a fi fost implicați în
acel eveniment traumatizant ne interzice să vorbim despre el,
20
îl închidem într-o explicație mincinoasă. Astfel, evenimentul

respectiv, îngropat într-o minciună, se transmite de la incon
știentul părinților la cel al copilului, creând ceea ce psihanali
za contemporană numește o «fantomă»."
Acestea fiind zise, Didier Dumas îmi relatează povestea si
nuciderii celor doi străbunici materni ai lui Jean-Michel, care
s-au spânzurat când s-au întors din războiul de la 1914. Vă
zând că sunt consternată de această saga familială demnă de
basmele fantastice ale lui Lovecraft sau Ewers, îmi explică:
„Ceea ce menține vie o traumă - adică o fantomă care poate
fi transmisă descendenților - este faptul că a fost interpretată
greșit. O istorie transmisă cu o explicație mincinoasă face ra
vagii în inconștientul descendenților."
într-o zi, așadar, Luc, fratele lui Jean-Michel, vine să-i
povestească un vis avut cu o noapte înainte, în care auzise
două vrăjitoare vorbindu-i despre timp și despre moarte. Vi
sul lui Luc îl îndeamnă pe Didier Dumas să se intereseze de
cele două străbunici materne ale băieților, pe care le asociază
cu cele „două vrăjitoare" din vis. Așa descoperă psihanalis
tul trauma aflată la originea autismului de care suferea Jean-
Michel. Pentru asta, a trebuit să se întoarcă în timp, până la
a patra generație pe linia maternă. Cei doi străbunici ai lui
Jean-Michel purtau același nume de familie, neavând însă ni-
cio legătură de rudenie. La revenirea din războiul de la 1914,
cei doi bărbați s-au sinucis, amândoi, prin spânzurare. Pentru
doamna Lebois, mama lui Jean-Michel, pe care Didier Dumas
o presează cu întrebări, nu există alt motiv decât acela care i-a
fost prezentat în familie: din cauza „sărăciei proletare". „Ca
și cum soldații fuseseră cruțați de sărăcie și de foame în tran
șee!", îi răspunde psihanalistul. Adevărata explicație este cu
totul alta, una teribil de deranjantă pentru doamna Lebois,
care și-a considerat întotdeauna bunicile ca fiind niște femei
admirabile. întorși acasă, după ce au supraviețuit unui război
21
atroce, cei doi bărbați descoperă că nu mai există loc pentru

ei în propriul cămin. Amândoi se numesc Leroux. Soțiile lor
sunt surori și, pe durata războiului, au socotit că e mai comod
să locuiască împreună pentru a înfrunta greutățile de zi cu zi.
Purtând același nume, Leroux, ele s-au trezit „căsătorite" una
cu alta, unite prin același refuz de a accepta realitatea dură.
Nu mai aveau nevoie de bărbat. întorși epuizați din război,
soții lor au devenit o povară. Și, ca din întâmplare, amândoi
s-au sinucis.
La generația următoare, sinuciderea apare în rândul fiice
lor acestor bărbați; mascată în spatele unei explicații minci
noase, fantoma celor doi bunici acționează. Mai multe femei
din familie se sinucid, aruncându-se în fântână. Toate aceste
morți sunt provocate de faptul că le-a lipsit un bărbat care fie
le-a abandonat, fie a comis greșeli pe care nu i le-au putut ier
ta. Una dintre ele se căsătorește cu vărul ei primar, parcă pen
tru a se proteja de ravagiile acestei teribile fantome. Aduce pe
lume o fată, pe mama lui Jean-Michel. Totul pare să reintre în
ordine, numai că, la generația următoare, primul copil al aces
tei femei refuză, încă de la naștere, să-și privească mama în
ochi. E un autist: Jean-Michel. „Autismul, în acest caz, este re
zultatul unui «incest genealogic»", comentează cercetătorul.
„Interdicția incestului este o lege universală, indiferent de
țară și de cultură. Ea garantează capacitatea unei ființe ome
nești de a transmite urmașilor săi mijloacele care asigură con
tinuitatea, înlocuirea. Incestul păcălește legile vieții, dându-i
de înțeles copilului că-și va putea trăi viața alături de părinții
lui, că nu-i va părăsi niciodată. Incestul îl face pe copil să crea
dă, așadar, că moartea nu există. Astfel, copilul nu mai simte
nevoia să-și creeze instrumentele mentale care îi vor permite
să trăiască fără părinții lui și să poată să-i înlocuiască. Or, ce
este un autist? Cineva care, de la bun început, este deposedat
de capacitatea de a accede la vârsta adultă. Copilului autist îi
22
este imposibil să-și privească mama în ochi! Este ceea ce i s-a

întâmplat Iui Jean-Michel încă de Ia naștere. Și eu n-am înțeles
nimic până în ziua în care, mergând înapoi în timp, cu patru
generații în urmă, am dat peste o întâmplare care contrazice
legile cursului vieții. Cele două străbunici care poartă același
nume pun în practică credința potrivit căreia femeile n-au ne
voie de bărbați pentru a fi mame: iată o negare a sexualității
și a rolului tatălui în construcția mentală a copilului! Din acel
moment, aceasta negare intră în acțiune și se transmite din
mamă în fiică, pentru a nu afecta imaginea «femeilor sfinte»
în spatele căreia se ascunde homosexualitatea incestuoasă a
celor două surori, a celor două străbunici. în loc să plângă
moartea soților lor și sa se gândească la motivele sinuciderii
acestora, ele au justificat-o prin sărăcia proletară. Ceea ce con
stituia cea mai sigură metodă de a le interzice copiilor să știe
de ce au murit tații lor. Așadar, la vremea aceea, am numit
acest fapt un «incest genealogic». L-aș fi putut numi, la fel de
bine, «partenogeneză genealogică»!"
Povestea lui Jean-Michel pare atât de incredibilă încât,
atunci când o descoperim în L’Ange et la Fantome, ne întrebăm
dacă este vorba despre realitate sau ficțiune. Ne-ar plăcea să
credem că este vorba de o patologie care nu ne privește, care
nu-i privește pe oamenii normali. „Dimpotrivă, treaba asta ne
privește pe toți!", afirmă Didier Dumas. „Oamenilor care nu
înțeleg rolul psihoticilor în lume le răspund că ei se află aici
pentru a ne învăța ceea ce nu cunoaștem despre lucrurile pe
care le transmitem la nivel mental și spiritual. Ei au fost primii
care m-au făcut să văd realitatea incontestabilă a transmiteri
lor genealogice în viața mentală a oricărui individ. Copiii psi-
hotici exprimă sau povestesc lucruri pe care, a priori, nimeni
nu le înțelege. Insă, atunci când îi ascultăm cu atenție, ne dăm
seama că, de fapt, acești copii explorează trecutul familial care
a făcut din ei ceea ce sunt. Este ca și cum și-ar petrece cea mai
23
mare parte din timp circulând în inconștientul mamei lor, în

căutarea iubirilor ei pierdute: bunicile, bunicii sau mătușile
de la care ea, sau propria ei mamă, nu și-a putut lua niciodată
rămas bun. Și, în acest univers-fantomă, singurul personaj de
negăsit, acela pe care nu reușesc niciodată să-1 descopere, este
propriul lor tată. Asta nu înseamnă că mama nu îl iubește pe
tată. De cele mai multe ori, tații copiilor psihotici sunt bărbați
fideli, dar nu prea au un cuvânt de spus în educația copiilor.
Nici venirea pe lume a copilului n-a fost decizia lor. Doar ma
mele iau această hotărâre. Ele consideră, după cum îmi spu
nea una dintre mame, că „bărbații trăiesc pe o altă planetă".
Iși asumă singure creșterea copilului și degeaba îl are micuțul
drept tată pe bărbatul cu care trăiesc ele, pentru că nu-1 aude
niciodată spunând ceva. Cel mai rău este că acești bărbați par
a fi pe deplin satisfăcuți de statutul lor. Este și motivul pentru
care, atunci când îi întrebăm pe copiii psihotici despre tatăl
lor, ei îl prezintă, în unul din două cazuri, nu ca pe un tată, ca
pe un părinte responsabil de prezența lor, ci ca pe un soi de
frate mai mare care o ajută pe mamă să-și asume greaua sar
cină a maternității. Pentru aceste mame, bărbații nu există cu
adevărat.
Autiștii denunță, prin existența lor, tăceri mincinoase. Ei
iau asupra lor, fără ca nimeni din familie să-și dea seama de
asta, tot ceea ce ceilalți nu pot nici să spună, nici să gândească.
Prin muțenia lor, își protejează părinții de adevăruri prea du
reroase. Și dacă, așa cum mi-a spus Françoise Dolto referitor
la părinții lui Jean-Michel, aceștia au consultat un psihanalist
abia când copilul a împlinit șapte ani, putem conchide că sunt
șanse mari ca ei să fi resimțit o nevoie inconștientă, dar to
tuși vitală ca micuțul să rămână așa cum e. Prin urmare, din
această perspectivă, psihoza este destinul unui descendent sa
crificat, o dovadă, dacă era nevoie, că ceea ce numesc eu cani
balism familial există cu adevărat. Și fără analiza genealogiei
24
nu putem înțelege nimic din această dimensiune absolut in

conștientă a devorării mentale."
Aceste discuții despre psihoză stârnesc în mine o furtună

de întrebări: cum este posibil ca un strămoș pe care nu l-am
cunoscut niciodată să ne influențeze
* > cursul vieții?
totuși > Cum
poate el să marcheze destinul descendenților săi, ca și cum
le-ar da sarcina de a spune sau de a face ceea ce el însuși n-a
putut realiza cât a trăit? Atunci când simptomele provin din-
tr-o bântuire, cel care le îndură nu le poate înțelege bazân-
du-se numai pe trăirile lui. în această situație, evenimentele
istoriei familiale și, mai cu seamă, acelea care au fost trecute
sub tăcere capătă o semnificație crucială. Iată ceva ce schimba
în mod considerabil concepția pe care mi-o făcusem despre
psihanaliză pe parcursul propriei mele terapii, și asta mă tul
bura profund.
Așadar, înarmată cu panoplia mea personală de imagini,
am stăruit cu întrebările adesate lui Didier Dumas:
— Deci fantoma n-ar fi altceva decât un simplu „nespus"13?
— Exact! Este o lipsă de reprezentare, un gol în cuvinte,
o insuficiență a vorbelor părinților noștri referitoare la sexu
alitate și la moarte, așa cum ei înșiși - sau strămoșii lor! - au
trebuit să și le asume.
— Dar de ce am numi acest fenomen o „fantomă"?
— Se întâmplă ca această lipsă de cuvinte să fie expresia
unei traume psihice care s-a produs în trecut pe linia descen
denților. Trauma este un atentat la integritatea ființei. Acest
atentat este cel care se transmite de la inconștient la inconști
ent. Copilul devine ultimul depozitar al lui și, pentru a umple
această absență a cuvintelor pe care o moștenește, își creează
13 în Ib. franceză: „le non-dit". Termenul desemnează aici un eveniment, un

fapt resimțit ca fiind traumatizant și care, din această cauză, este ascuns, trecut
sub tăcere, neexprimat, (n.tr.)
25
imagini care, mai târziu, la vârsta adultă, ar putea să reapară

în visele și în fantasmele sale sexuale. Nespusul funcționea
ză ca un „chiriaș" care, odată integrat, poate să se manifeste
brusc prin tulburări psihice sau prin somatizări.
— In acest caz, nu putem vorbi despre o „fantasmă"? De ce
să introducem un nou termen?
— Cuvântul „fantasmă" este o creație a psihanalizei. El
nu există în dicționarele dinaintea acestui început de secol. în
dicționarul Littre din 1863, apar termenii „fantezie" sau „fan-
tasmatic". Acesta din urmă desemnează tot ce are legătură cu
imaginea fantomei. Cuvântul „fantasmă" apare în dicționarul
Larousse din 1922, dar fără a schimba sensul inițial al terme
nului „fantasmatic". „Fantomă" și „fantasmă" sunt, așadar,
strâns legate între ele. Sub forma unui verb, expresia „a avea
fantasme" desemnează o activitate psihică ce joacă un rol im
portant în formarea spiritului uman. Fantasma este rezultatul
unei capacități a spiritului, un mod de exprimare în care struc
turile noastre psihice utilizează altceva decât cuvintele, cel mai
adesea imaginile. Așadar, este o gândire în imagini, asemănă
toare celei care acționează în vis. Or, bizareriile acestei gân
diri, absurditatea sau aparenta incoerență a acestor imagini
pot semnala, la fel ca oricare altă idee ciudată care ne trece prin
minte, o fantomă: o absență a reprezentării verbale provenind
din psihicul părinților noștri, ai căror moștenitori suntem.
Mi se părea interesantă continuitatea pe care o introducea
Didier Dumas între noțiunile de „fantasmă" și de „fantomă".
Mi-era însă greu să-mi închipui ceea ce el numea „bizareriile"
gândirii în imagini, așa că i-am cerut mai multe detalii.
— E vorba despre toate absurditățile care garnisesc discur
sul persoanei supuse psihanalizei, ideile de care îi este rușine,
cele despre care îi este greu să vorbească, dar care o subju
gă. Să luăm cazul uneia dintre clientele mele. Aștepta un co
pil și suferă un avort. Vine la ședință plângând: „Mi-am ucis
26
copilașul!", declară ea, disperată. O ajut să parcurgă perioada

de doliu. îl încheie, dar rămâne convinsă că pierderea fătului
s-a produs din cauza faptului că acesta era o fată. N-avea ni-
ciun motiv să gândească asta; la vremea aceea, ecografia nu
era un examen de rutină, cum este în prezent. Iată, așadar,
o fantasmă, o idee absurdă, pe care n-am putut s-o legăm de
povestea ei. Trec doi ani. Femeia aduce pe lume un băiețel
perfect sănătos. Este vizitată de cea mai tânără dintre surorile
mamei ei. în prezența acestui nou-născut, bătrâna îi povesteș
te că ultimul născut al propriei ei mame, care era infirmieră,
fusese o fetiță despre care medicii declaraseră că n-are nicio
șansă să trăiască. Prin urmare, copila a fost pusă într-o cutie
de pantofi și lăsată să moară de foame. Ascultând-o pe mătu
șa ei povestind această întâmplare, clienta mea a înțeles brusc
de ce dezvoltase fantasma de a fi ucis o fată, pornind de la un
eveniment, desigur, dureros, dar de care ea nu era nicidecum
responsabilă, pentru că fusese vorba despre un avort spontan.
— Și clienta nu era la curent cu această întâmplare? Mama
ei nu-i vorbise niciodată despre asta?
— Nu, și, bineînțeles, ăsta-i cel mai uimitor lucru! A între-
bat-o apoi pe mama ei. Aceasta din urmă nu-și mai amintea
nimic despre episodul respectiv! Evenimentul fusese complet
dat uitării, șters din memoria ei. Reapăruse la mătușa clientei,
Dumnezeu știe de ce! La vederea nou-născutului, probabil.
în cazul de față, s-a transmis, de la inconștient la inconști
ent, un „vid de cuvinte" legat de viabilitatea fetelor, pentru
că mama clientei uitase total de scurta existență a acelei ulti
me surioare a ei. Clienta mea n-ar fi știut probabil nimic de
spre această dramă dacă mătușa ei nu i-ar fi povestit-o. Când
există traume importante într-o familie, morți prin sinucide
re sau bebeluși decedați, aceste evenimente rămân vii în in
conștient și, dacă cei care le supraviețuiesc nu vorbesc despre
ele, întâmplările respective se transmit de la inconștient la
27
inconștient sub formă de fantome. în cadrul terapiilor, chiar

și atunci când cel care suferă nu știe nimic despre evenimen
tul care îl bântuie, apare întotdeauna, la un moment dat, ci
neva - precum această mătușă - pentru care întâmplarea în
cauză, pe care toți ceilalți au uitat-o, a rămas cât se poate de
vie. Observăm astfel cum o fantasmă poate proveni dintr-o
frântură de istorie ancestrală care a fost dată uitării. Asta este
fantoma! Este urma unei suferințe a unor strămoși ai noștri,
care n-a putut fi spusă!
Așadar, în calitate de obiect clinic, fantoma nu pierde ni

mic din însușirile pe care i le atribuie de regulă literatura. Din
perspectiva psihanalizei ce-1 studiază prin prisma logicii efec
telor sale, universul captivant al lui Singer apare încă și mai
verosimil. Ascunsă în psihicul uman, fantoma este un locatar
tenace și perfid în acțiunea lui de distrugere și destructurare
de-a lungul mai multor generații. Iar acest parazitism se dife
rențiază clar de cel al amneziei care ne maschează evenimen
tele din copilărie, numit de Freud „refulare".
Freud a fondat psihanaliza când a descoperit că tulburările
isterice sunt cuvinte ce nu reușesc să fie rostite. El a conside
rat că originea acestei absențe a cuvintelor se regăsește în eve
nimentele copilăriei timpurii care, refulate fiind, au fost date
uitării. Și-a construit astfel teoria referitoare la amnezia infan
tilă fără a lua în calcul rolul jucat de inconștientul părinților
în constituirea inconștientului copilului. Aceasta este lacuna
pe care o umple teoria inconștientului transgenerațional și a
fantomei, pentru că ea evidențiază faptul că traumele respon
sabile de unele simptome psihice nu se situează neapărat în
copilăria celui care suferă de ele. Fantoma care îl bântuie pe
fiu poate proveni din istoria tatălui', a mamei sau a unui stră
moș mai îndepărtat. Ea s-ar putea defini ca o enclavă, o enti
tate, un obiect inconștient care se transmite în mod direct, de
28
la inconștient la inconștient, fără știrea gazdelor sale. Astfel,

fantoma deschide calea unei noi abordări clinice și unei noi
concepții a inconștientului, mai amplă și mai flexibilă decât a
lui Freud, pentru că teoria inconștientului transgenerațional
creează o punte între inconștientul individual al lui Freud și
inconștientul colectiv al lui Jung.
Cel mai ciudat este că această teorie a inconștientului
transgenerațional apare azi în însuși miezul gândirii contem
porane și că ea e considerată drept noutate în psihanaliză. Și
asta deși nu există tradiție în care transgeneraționalul să nu
fie esențial, începând de la una dintre cărțile fondatoare ale
civilizațiilor noastre, și anume Biblia.
Această viziune „corespunde cunoscutelor explicații mi
tice și religioase ale vieții omenești", remarcă psihanalista
Marie Balmary14, care, la fel ca alți câțiva analiști, s-a ocupat
de mitologia biblică. Într-adevăr, putem remarca, în miturile
noastre religioase, existența unei viziuni ancestrale a trans
miterii „păcatului" absolut precise. Mi-a devenit clar acest
lucru atunci când am explorat îndelung Vechiul Testament15
împreună cu Didier Dumas. Transgeneraționalul este acolo
elementul central. Dumnezeul biblic e definit drept cel care
are în grijă moștenirile din tată în fiu, bune sau rele, deci „pă
catele taților". în Exodul (20, 5-6), se spune despre ele că vor
fi transmise de-a lungul a trei sau patru generații. Regăsim
aceeași idee în Cartea lui Ezechiel (18, 2), unde ea apare sub
formula: „Tații au mâncat aguridă și copiilor li s-au strepezit
dinții". Formula e reluată ca atare în Cartea lui Ieremia (31,
29), ca laitmotiv al unei gândiri ce le atribuie taților întreaga
responsabilitate pentru suferințele spirituale care îi lovesc pe
urmașii lor.
14 Marie Balmary, L'homme aux statues, Grasset, 1979. (n.a.)

15 Nina Canault, „Plongée psychanalytique dans la Bible", în L'Actualité reli
gieuse, 15 decembrie 1994. (n.a.)
29
Transgeneraționalul este esențial și în taoism, o gândire

apărută cu câteva secole înaintea erei noastre. Gândirea tra
dițională chineză pe care se bazează acupunctura recunoaș
te existența unor entități, a acelor Gui16 cu statut de fantome
pe care riscăm să le găzduim în noi când vine toamna, dacă
nu știm să ne protejăm. Ele dormitează pe tot parcursul ier
nii și ies la iveală primăvara, sub formă de boală. Tocmai de
aceea, în China se făceau toamna tot felul de ritualuri pentru
a le alunga. Aceste „spirite" reprezintă, pentru taoiști, com
ponente naturale ale structurii spirituale ale persoanei. Ele
provin din Po, termen care desemnează partea cea mai teres
tră a sufletului. Acești Po controlează marile funcțiuni ale in
dividului: metabolismul, hrana senzorială, afectivă, sexuală,
materială. Devin periculoși numai atunci când se abat de la
drumul lor firesc care, după moartea individului, presupune
întoarcerea în pământ. Dacă însă este vorba despre o moar
te „anormală", de o moarte violentă, neașteptată și, drept ur
mare, traumatică, există riscul ca acești Po să vrea să se agațe
de viață. Atunci, pentru că nu-și mai găsesc drumul către pă
mânt, ei îi parazitează pe cei vii sub formă de Gui, de spirite
răufăcătoare. Așadar, ritualurile funerare aveau o importanță
considerabilă pentru vechii chinezi, care nu uitau niciodată
să așeze o stelă la locul producerii unui accident sau a unei
morți violente.
Bântuirea este o patologie mentală recunoscută în toate
culturile, civilizațiile și religiile vechi17. In Indonezia, tămă
duitorii care o tratează se numesc Dukun, în Coreea de Sud,
Mustang, în Africa, vraci, în rezervațiile indiene din Ameri
ca de Nord, medicine-men. Toți acești vindecători știu să re
cunoască și să trateze ceea ce ei numesc, fiecare în limba lui,
16 Se pronunță „Kwaîe". (n.a.)

17 Vezi, pentru o analiză mai completă a bântuirii în celelalte tradiții: Didier Du-
mas, Hantise et Clinique de l'Autre, op. cit. (n.a.)
30
„boala strămoșilor": faptul că spiritul unui mort se întoarce să

paraziteze un viu. Prezența acestor fantome este întotdeauna
explicată prin natura morții lor. Fantomele revin pentru că
moartea respectivă a fost violentă, dar mai ales neașteptată,
și pentru că, dispărut prematur, defunctul „suferă" că nu și-a
putut încheia ciclul vieții. El nu a putut nici să-și spună ulti
mul cuvânt, nici să-și realizeze cele mai dragi planuri, așa că
încearcă acum să facă aceste lucruri punând stăpânire pe cor
pul celor vii. Condamnată să rătăcească, fantoma își bântuie
urmașii fără a putea ajunge la statutul de strămoș binefăcător.
Și în Evul Mediu spiritele erau considerate ca fiind cele
care provoacă tulburări psihice. Vindecătorii și exorciștii din
Occident nu combăteau oare, și ei, „spiritele rele"? într-un fel,
fenomenul genealogic este pretutindeni și, pentru mine, ade
vărata surpriză a fost să-1 descopăr în mitul lui Oedip, unde
ocupă un loc tot atât de important ca în Biblie! Tocmai citisem
L'homme aux statues™ de Mărie Balmary. Analiza pe care o re
alizează ea în această carte în privința mitului lui Oedip are
un caracter în mod clar genealogic, pentru că se întoarce în
timp la generația tatălui lui Oedip, Laios, pentru a evidenția
greșeala paternă și legătura dintre această greșeală și destinul
fiului său, Oedip.
în ziua aceea, urma să-l vizitez pe Didier Dumas, pe care-1
consideram de-acum principalul meu corespondent în acest
domeniu.
— Cum vă explicați că Freud n-a luat în seamă, din mi
tul lui Oedip, decât povestea propriu-zisă a lui Oedip? l-am
întrebat eu. Legenda unui om care își omoară tatăl și se că
sătorește cu mama sa nu are nicidecum același sens când ana
lizăm istoria familială a lui Oedip. Oracolul care-i prezice lui
Laios că va fi ucis de propriul fiu este consultat de un tată*
18 Omul cu statui, (n.tr.)
31
ofensat, regele Pelops. Laios și-a sedus fiul, pe Chrysippos,

și acesta din urmă se sinucide de rușine. Greșeala lui Oedip
este, mai întâi, aceea a tatălui său, Laios. Dacă n-ar fi existat
această greșeală, Oedip n-ar fi avut destinul tragic pe care îl
cunoaștem. El nu face altceva decât să plătească greșelile ta
tălui său!
— E dificil de aflat dacă Freud a studiat sau nu în pro
funzime și în detaliu ansamblul acestui mit. El îl analizează
doar pornind de la Oedip rege, piesa lui Sofocle. Și motivul
principal pentru care nu și-a pus mai multe întrebări e că pie
sa avea suficiente elemente pentru a justifica ceea ce-1 intere
sa: dimensiunea infantilă a dorinței omenești. Oedip rege lasă
în umbră întreaga genealogie a lui Oedip, dar, pentru a înțe
lege destinul paricid și incestuos de care a avut parte aces
ta, trebuie mers înapoi în timp pe linia paternă mai departe
decât a făcut-o Marie Balmary. Desigur, așa cum a observat
Freud, dimensiunea dorinței inconștiente este foarte prezen
tă în acest mit. Dar inconștientul care guvernează destinul lui
Oedip e prezentat în mod foarte clar drept un inconștient de
descendență, ce are legătură atât cu tatăl și cu bunicul său, cât
și cu Oedip însuși. Probabil că Freud nu a sesizat acest lucru,
dar Lévi-Strauss l-a remarcat. El observă că numele celor trei
regi ai Thebei par să indice faptul că aceștia suferă de o oare
care dificultate de a merge drept: Oedip înseamnă „Picioa
re umflate", Laios, tatăl lui, „Strâmbul" și Labdacos, bunicul,
„Șchiopul19".
Deci istoria lui Oedip este, în realitate, cea a unui om con
ceput de un tată bolnav. Destinul său incestuos e consecința
unei deficiențe a funcției paterne care afectează întreaga li
nie paternă. La nici trei zile de viață, Oedip a fost abandonat
de Laios, tatăl lui, fiind atârnat de picioare într-un copac, pe
19 Claude Lévi-Strauss, Anthropologie structurale. Pion, 1974, p. 237. (n.a.)
32
muntele Citheron. Motivul aparent care l-a determinat să re

curgă la acest gest a fost dejucarea predicției pe care i-o făcuse
Oracolul lui Apollo, și anume că, dacă va aduce pe lume un
fiu, acesta îl va ucide. însă aici este în primul rând vorba de
repetarea unui scenariu familial ce își are originea cu două
generații în urmă și care este legat de un eveniment traumatic
petrecut în copilăria tatălui lui Laios, regele Labdacos.
în decursul copilăriei lui Labdacos, un regent, Nycteus,
este desemnat să urce pe tron în urma morții premature a ta
tălui său, regele Polydoros. Dar Nycteus se sinucide pentru
că fiica lui, Antiopa, fusese sedusă de Zeus și fugise de la el
însărcinată fiind cu gemeni. înainte de asta, Nycteus l-a pus
pe fratele său, Lycos, să promită că-1 va răzbuna. Preluând
regența, Lycos își capturează nepoata, iar pe cei doi gemeni,
abia născuți, îi lasă pradă ferocității animalelor sălbatice, pe
muntele Citheron, acolo unde va fi abandonat și Oedip. Prin
urmare, scenariul inventat de Laios pentru a dejuca oracolul
își are adevărata origine în primul rând în copilăria bunicului
lui Oedip. Mitul furnizează o reprezentare precisă a bântui
rii de care suferă Laios în momentul în care i se naște un fiu.
Aducându-1 pe lume pe Oedip, Laios nu este influențat de o
dramă care a avut loc în propria lui copilărie. El e subjugat de
o tragedie pe care nu a trăit-o personal, pentru că ea s-a pro
dus în copilăria tatălui său, regele Labdacos, dar care îi bân
tuie cu atât mai puternic sexualitatea. Fantoma ce acționează
în nebunia acestui tată care abandonează un copilaș, atâmân-
du-1 de picioare și lăsându-1 pradă ferocității animalelor săl
batice, își are originea într-un eveniment traumatic petrecut
cu două generații mai devreme, în copilăria propriului său
tată. Trauma respectivă a marcat copilăria Șchiopului, tatăl
lui Laios, care a trebuit să suporte faptul că un regent a con
damnat doi copilași inocenți la o moarte atroce, în numele lui
și fără ca el să poată face ceva!
33
— Nu mă pot abține să întreb: ceea ce povestiți chiar co

incide cu părerile actuale ale psihanaliștilor? Cartea lui Marie
Balmary nu prezintă nicidecum acest mit așa cum o faceți
dumneavoastră. Ea pune în perspectivă istoria lui Oedip și
greșeala lui Laios, tatăl său: aventura lui homosexuală cu
Chrysippos, care s-a soldat cu sinuciderea acestuia din urmă.
Dar nici vorbă de fantomă și nici de bântuire. Cum priveș
te comunitatea analiștilor, în ansamblul ei, această teorie a
transgeneraționalului?
— N-am idee. In ceea ce privește mitul lui Oedip, el a înce
put să fie privit, grosso modo, din acest punct de vedere în anii
șaptezeci și cinci, în momentul în care transgeneraționalul
apărea în literatura analitică. Primul articol de care îmi amin
tesc referitor la genealogia lui Oedip îi aparține lui Jean-Clau
de Rouchy20. El a fost publicat cu câteva luni înainte de cel al
lui Marie Balmary. Dar transgeneraționalul nu provine din-
tr-o școală de gândire. Franța a fost și continuă să fie vatra
unei reînnoiri a gândirii freudiene, datorită influenței covâr
șitoare a psihanaliștilor Jacques Lacan și Françoise Dolto. Pri
mii germeni ai unei noi teorii a inconștientului se profilează
în abundența de idei generate de ei. La vremea aceea, autorii
care au început să conceptualizeze analiza genealogicului nu
aparțineau acelorași școli și nici măcar nu se cunoșteau între
ei21. Teoria genealogicului nu neagă inconștientul individual
definit de Freud și de Lacan, constitutiv al refulării, al uitării
în care s-au cufundat experiențele din copilărie. Ea merge mai
departe și consideră că inconștientul este alcătuit, de aseme
nea, din cel al părinților și al strămoșilor.
20 Jean-Claude Rouchy, „Un passé sous silence". Études freudiennes nr. 13-14,
Denoël, 1978. (n.a.)
21 Nicôlas Abraham, Maria Tbrok, Monique Bydlowski, Didier Dumas, Jean Guir,
Jean Guyautat, Lucien Mélèze și Alain de Mijolla (vezi bibliografia de la sfârși
tul cărții), (n.a.)
34
Această inovație teoretică aduce modificări serioase îri

protocolul terapiei. Potrivit teoriei clasice, tăcerea analistu
lui nu perturbă neapărat desfășurarea terapiei. Fiind vorba
de regăsirea unor emoții care au fost refulate în copilărie, cel
de care depinde evoluția terapiei este, în primul rând, subiec
tul, individul supus psihanalizei. Faptul că analistul rămâ
ne tăcut nu creează, așadar, nicio dificultate, atâta vreme cât
vorbim despre explorarea unei experiențe uitate. In schimb,
atunci când simptomele individului sunt provocate de ceea
ce părinții lui nu au putut sau nu au vrut să spună despre
propria lor viață pulsională, trebuie regăsite cuvintele care,
lipsindu-i, au cauzat acele simptome. Când se urmărește acest
scop, poate fi periculos ca analistul să continue să tacă. Tăce
rea lui riscă, în acest caz, să o sporească și să o intensifice pe a
părinților, determinând, în schimb, înrăutățirea stării clientu
lui. Simptomele manifestate reprezintă unul dintre mijloacele
de care dispune acesta pentru a semnala lipsa cuvintelor care
continuă să-l afecteze pe copilul din el. Amplificându-și aces
te simptome, clientul nutrește, în mod inconștient, speranța
de a-1 auzi pe analist pronunțând cuvintele rămase nerostite
de părinții săi. Și, în această situație, terapia devine, în cel mai
bun caz, interminabilă. Așadar, analiza genealogicului îl în
deamnă pe psihanalist să adopte o altă atitudine, aceea în care
el își asumă responsabilitatea de a căuta împreună cu clientul
direcția pe care trebuie s-o urmeze pentru a găsi informațiile
ce lipsesc.
La 5 ianuarie 1949, în cartea sa „Lettre ă un jeune artist22",

Hermann Hesse scria următoarele: „Singurul lucru care con
tează este faptul că fiecare dintre noi este depozitarul unei
moșteniri și purtătorul unei misiuni: fiecare dintre noi a
22 „Scrisoare către un tânăr artist", (n.tr.)
35
moștenit, de la tatăl și de la mama lui, de la numeroșii săi

strămoși, de la poporul și de la limba lui, anumite particula
rități, bune sau rele, plăcute sau supărătoare, anumite talente
și anumite defecte, și toate astea puse laolaltă fac din noi ceea
ce suntem, o realitate unică numită, în ceea ce te privește, J.K.
Or, fiecare dintre noi trebuie să pună în valoare această reali
tate unică, să o trăiască până la capăt, să o ducă până la matu
ritate și, în final, să o restituie într-o stare de perfecțiune mai
mult sau mai puțin avansată23."
Ce anume a putut să elimine din cultura noastră, atât de
savantă și de modernă, acest mod de gândire împărtășit de re
gulă în lume și care poate fi considerat, fără exagerare, drept
„universal"?
Să fie oare înalta tehnicitate a culturii noastre sau faptul că
știința s-a substituit, încetul cu încetul, religiei? E greu să igno
răm o asemenea problemă. Cum să acceptăm ideea că e posibil
să fi pierdut, să fi uitat sau, cum ar fi spus Freud, să fi „refulat"
o învățătură atât de prețioasă pentru sănătatea vieții?
în 1995, în timpul unui interviu în care îmi vorbea despre
cartea sa, Dieu de l'univers24, Jean-Marie Pelt, cercetător în do
meniul botanicii, spunea: „Posibilitățile pe care ni le oferă ști
ințele ne dau impresia că am dominat natura. Rezultă de-aici
o societate de indivizi mândri și uluiți în mod conștient de
obiecte tehnologice și de gadget-uri, deși, fără să-și dea sea
ma, sunt de fapt sclavii lor! Am pierdut dimensiunea interi
oară a ființei în beneficiul unor progrese absolut superficiale."
în cartea respectivă, Pelt nu ezită deloc să critice societatea
occidentală, marcând totodată, prin stilul de popularizare
caracteristic numeroaselor sale lucrări, noile abordări apă
rute în știință, în însuși miezul unor teorii, în modelele și în
23 Hermann Hesse, Lettres (1900-1962), Calmann-Lévy, 1981. (n.a.)

24 Nina Canault, „La revanche du cerveau droit", în L'Actualité religieuse, supli
ment nr. 6, septembrie 1995. (n.a.)
36
conceptele științifice. El remarcă în acestea mai ales „o nouă

abordare a ființei intime a conștiinței, această ființă care trans
pare din atâtea lucrări științifice, ca o interogație nesigură sau
ca o vagă nostalgie, ba chiar ca posibilă explicație punctuală a
unei cutare sau cutare probleme rămasă nesoluționată până în
acel moments". După părerea lui, acest nou început în știință
era „pe de-a-ntregul criptat și necunoscut pentru majoritatea
minților omenești", din cauza interesului scăzut acordat de
mass-media. „Am descoperit, odată cu apariția acestei cărți,
existența unui decalaj formidabil între mass-media și viață.
Criticată din plin de reprezentanții presei, cartea mea a stâr
nit, în schimb, reacții entuziaste în rândul publicului și mult
mai numeroase decât în cazul tuturor celorlalte cărți ale mele!
Primesc telefoane, scrisori, sunt interpelat pe această temă în
cadrul conferințelor pe care le susțin etc.2526"
Materialismul ar putea fi, așadar, o minciună? Așa pare să
considere Didier Dumas, care mi-a declarat într-o zi: „Să spui
că materialismul vehiculează o minciună înseamnă pur și
simplu să recunoști că, în istoria ideilor, el ne-a făcut să uităm
importanța subiectivității. Freud ne-a oferit o cheie pentru a
înțelege subiectul, arătându-ne că sexualitatea este adevăratul
motor al evoluției noastre. Dar, ca un bun materialist, Freud
nu s-a aventurat în explorarea locului ce-i revine psihicului
strămoșilor în constituirea psihicului nostru. Pentru că, dacă
ar fi considerat că transmiterile de la inconștient la inconștient
sunt posibile, ar fi însemnat că recunoaște existența telepatiei.
Ceea ce este inacceptabil în dogmatica materialistă. Freud și-a
justificat poziția în această privință, cel puțin în coresponden
ța purtată cu Lou Andreas-Salome, căruia îi scria că nu voia să
abordeze acest gen de lucruri de teamă că va fi catalogat drept
25 Jean-Marie Pelt, Dieu de l'univers, Science et foi, Fayard, 1995, p. 119. (n.a.)
26 Nina Canault, op. cit.
37
MU
un «mistagog27». El își construiește teoria într-o perioadă în

care mistica este foarte prost văzută. Iar acesta e un fapt ca
racteristic secolului nostru. în veacul al XlX-lea, nu exista încă
o separare clară între oamenii de știință și oamenii bisericii.
Această separare devine radicală abia la începutul secolului
al XX-lea. Fizicianul Gustav Fechner, căruia Freud i-a împru
mutat teoria sa referitoare la vis și pe cea legată de pulsiunea
morții, nu avea nicio problemă, în vremea lui, să fie fizician și,
în același timp, mare mistic."
Într-adevăr, la începutul secolului nostru, se impune o
nouă credință și, totodată, sunt fondate primele organisme de
cercetare: credința într-o lume alcătuită exclusiv din materie,
o lume comparabilă cu o imensă mașinărie, pe care am putea
s-o măsurăm și s-o înțelegem de la un capăt la altul. Știința
propune astfel un univers lipsit de mister, un univers care,
prin definiție, este pe deplin inteligibil. Dar, la același început
de secol, ia naștere mecanica cuantică, ale cărei consecințe fi
losofice sunt apreciate mai bine în prezent, grație introspecți
ilor unor fizicieni precum Bemard d'Espagnat, Olivier Costa
de Beauregard sau Regis Dutheil28. Or, se pare că mecanica
cuantică pune capăt iluziei de inteligibilitate. Considerată
drept cea mai completă teorie a fizicii (și recunoscută ca ata
re de comunitatea științifică), ea nici măcar nu pretinde că e
capabilă să ne descrie lumea așa cum este. Teoria cuantică re
cunoaște că ne poate furniza informații doar despre modul în
care mintea noastră poate aborda această lume și nu despre
lumea în sine.
Nu pot detalia aici diferențele de opinie ale acestor sa-
vanți eminenți. Voi prelua doar ceea ce mi-a declarat Bemard
27 Mistagogii sunt preoți din Grecia Antică, inițiatori în misterele sacre, (n.a.)
28 Cf. bibliografiei de la sfârșitul cărții, (n.a.)
38
d'Espagnat în iunie 1995, cu ocazia unui interviu29. L-am

întrebat:
— Științele pretind că ne dezvăluie realitatea așa cum este
ea, independent de noi, adică realul obiectiv. Totuși, tocmai
această realitate și această obiectivitate sunt puse la îndoială
astăzi, în însusi miezul stiintei, în fizică. De ce?
— Odinioară, mi se părea absolut normal să presupun că
am atins efectiv nivelul de cunoaștere a lucrurilor. Pentru
mine, aceasta era explicația cea mai simplă pentru faptul că
știința noastră funcționează. Este și explicația pe care o dăm,
în viața de zi cu zi, oricărei chestiuni. Dacă o acțiune reușeș
te, asta se întâmplă pentru că lucrurile au fost văzute așa cum
sunt ele. Apoi, am renunțat la acest punct de vedere din mo
tive bazate pe fizica însăși, pe fizica contemporană. Există nu
meroși filosofi care ar spune că nu este posibil ca fizica să fie o
teorie „ontologică30", adică una care descrie lucrurile așa cum
sunt ele, pentru că realitatea este inaccesibilă. Și că nu are sens
să vorbim despre existența unui lucru care nu poate fi cunos
cut. Desigur, este un mod de a reacționa, dar care nu depinde
de fizică! Personal, cred că noțiunea de realitate, de ființă, de
ceea ce există, este o noțiune fundamentală, de care nu ne pu
tem îndepărta.
— Și totuși, ați renunțat la ideea că fizica ar fi capabilă să
atingă acest nivel. Care sunt motivele?
— Fizica dinaintea mecanicii cuantice, fizica „clasică", de
scrie lumea macroscopică, realitatea fizică în care ne mișcăm
zi de zi, esențialmente în termeni de obiecte, de miriade de
molecule, de atomi interacționând prin intermediul unor for
țe care pot fi însemnate atunci când obiectele sunt apropiate
29 Nina Canault, „Le possible mystère", în L'Actualité religieuse, supliment nr. 6,

septembrie 1995. (n.a.)
30 0 teorie ontologică este o teorie a ființei, a naturii sale, a proprietăților sale,
(n.a.)
.39
și care slăbesc pe măsură ce ele se îndepărtează unele de al

tele. Această lume a fizicii clasice implică neapărat o foarte
mare obiectivitate. Altfel spus, se presupune, în mod implicit,
că obiectele în cauză există cu adevărat și că proprietățile lor
descoperite le aparțin de drept. Toate enunțurile fizicii clasice
pot fi înțelese în felul acesta, cu câteva mici excepții.
Fizica cuantică, adică știința proprietăților atomilor și ale
particulelor subatomice, pune capăt acestei obiectivități pu
ternice. Când efectuăm o măsurătoare asupra unei particule,
perturbăm sistemul pe care îl studiem astfel [...]. De aseme
nea, mecanica cuantică implică anumite axiome de bază, con
siderate obiective de către toți oamenii de știință, dar care se
prezintă sub forma: „dacă cineva face asta, va observa acest
lucru", prin „cineva" înțelegându-se oricine. Așadar, aceste
axiome au forma unor reguli de predicție și nu descriu reali
tatea așa cum este ea. Tocmai de aceea le numesc eu enunțuri
cu „obiectivitate scăzută". Nu le putem interpreta drept unele
care descriu realitatea așa cum este ea.
— Nu acceptați materialismul care, după părerea dum
neavoastră, și-a pierdut credibilitatea odată cu apariția fizicii
cuantice?
— [...] Eu fac următorul raționament: să presupunem că
realitatea este descriptibilă prin fizică și să vedem unde ne
duce o asemenea teză a realității inteligibile, atât de îndrăgită
de materialiști. Fizica privită ca știința ce descrie această re
alitate nu poate fi aceea a lui Newton sau a lui Aristotel. Să
ne raportăm la fizica contemporană, la fizica cuantică. Desco
perim atunci că obiectivitatea anumitor axiome ale mecanicii
cuantice este destul de scăzută; și, în consecință, ele nu de
scriu realitatea. Prin urmare, ajung la această noțiune potrivit
căreia realitatea nu este cognoscibilă așa cum e ea de fapt. Re
alismul deschis pe care îl propun eu constă în a postula faptul
40
că noțiunea de realitate are un sens, chiar dacă nu formulez nicio

ipoteză referitoare la natura acestei realități31.
Doi ani mai târziu, intervievat de Jean Staune32 în legătură

cu acest real voalat33 care nu i se dezvăluie fizicianului, Bernard
d'Espagnat spunea: „Realul veritabil se află dincolo de fizică,
dincolo de percepțiile pe care le putem avea, dincolo de mă
surătorile pe care le putem face cu cele mai perfecționate in
strumente existente sau cu cele care pot fi realizate în viitor."
Potrivit lui, putem intui acest real în cu totul alt mod decât
științific: apare „ideea că fiecare individ poate avea o legătură
intimă cu ceva care nu este doar de ordin biologic sau de or
din psihologic, ceva ce nu este o iluzie", dar care „nu poate fi
numit" pentru că „nu există cuvinte prin care să fie descris" și
pentru că „profunzimea realului" este inabordabilă.
Astfel, Misterul vieții și al mentalului care o animă este
reintrodus în discuție chiar de către știință, care părea că-1 în
lăturase pentru totdeauna. Și, în știință, de către disciplina în
care o schimbare atât de bruscă părea cea mai improbabilă:
fizica. Nimic nu mai dovedește, de-acum, că lumea ar fi alcă
tuită doar din materie.
„Științele vor să controleze lumea, ca și cum comunitatea
științifică n-ar avea și ea un inconștient", mi-a spus cândva un
analist specializat în psihogenealogie, Jean-Paul Trapp. Am
fost obligată să recunosc că tot ceea ce mă învățase jurnalis
mul științific se oprea la această limită.
Pentru mine, profesia pe care o am a fost multă vreme in
strumentul cu care am căutat răspuns la întrebările din copi
lărie. Dar am și disprețuit îndelung tot ceea ce nu aparținea
31 Sublinierea îmi aparține, (n.a.)

32 „La matière en question", interviu cu Bernard d'Espagnat, Nouvelles Clés,
iarna 1997. (n.a.)
33 Bernard d'Espagnat, Le réel voilé, Fayard, 1994. (n.a.)
41
registrului strict al științelor obiective. Descoperirea psihana

lizei transgeneraționale m-a învățat că existau cercetări su
biective tot atât de pasionante și de fundamentale și că, tot
încercând cu orice preț să separe mereu subiectivul de obiec
tiv, așa cum ar alege grâul de neghină, știința oficială a ajuns
să apere o dogmatică la fel de rigidă ca cea a religiilor.
Teoria genealogică pare să corespundă unei cunoașteri
pe care cultura noastră a pierdut-o. O cunoaștere ascunsă de
vasta refulare în care materialismul a izolat spiritul. Transge-
neraționalul se află la temelia culturii noastre. Așa cum am
văzut, urma lui e întipărită în miturile noastre, în toate lucru
rile care constituie leagănul cultural al Occidentului, că sunt
biblice sau grecești. Iar scopul acestei cărți este de a pune în
lumină elementele care, mai ales în existența individuală, dar,
uneori, și în cea colectivă, arată cum lucrează principiul gene
alogic. în acest scop, am discutat cu cercetători, cu bărbați și
femei care, fiecare în domeniul său, au descoperit și au con-
ceptualizat transgeneraționalul. Ansamblul rezumă esenția
lul lucrurilor pe care le-am învățat împreună cu ei.
Am început cu Didier Dumas, pentru că întâlnirea cu el
este cea care mi-a stârnit dorința de a face cercetări legate de
acest subiect. Al doilea capitol explică ce este o fantomă, por
nind de la studiile efectuate de Nicolas Abraham și de Ma
na Torok, care au și inventat conceptul. Am adăugat și tema
„coșmarurilor genealogice" evocate de studiile lui Nathalie
Zajde, psiholog și cercetător universitar, referitoare la urmașii
supraviețuitorilor Holocaustului și de studiile psihanalistei
Anne Ancelin Schutzenberger, care s-a preocupat de impor
tanța istoriei cu I mare în inconștientul și destinul familial.
Al treilea capitol vorbește despre răspândirea conceptelor lui
Abraham și Torokîn unele terapii. Este prezentat acolo un nou
gen de terapie, psihogenealogia, descrisă de unul dintre acești
noi practicieni, Carole Labedan. Capitolul patru abordează o
42
modalitate aparte a repetițiilor de tip genealogic: repetarea

cifrelor sau a datelor. Sunt prezentate mărturiile unor medici
și clinicieni: dr. Monique Bydlowski, prof. Ghislain Devroe-
de și Anne Ancelin Schützenberger, care au studiat aceste re
petiții într-un cadru spitalicesc, evidențiind astfel ceea ce dr.
Joséphine Hilgard a numit, în 1953, sindromul aniversar. Capi
tolul cinci îi dă cuvântul lui Willy Barrai, un psihanalist de co
pii format de Françoise Dolto, care arată că, în practica clinică
pediatrică, transgeneraționalul este o „evidență simbolică".
Capitolul șase este consacrat femininului, sexualității femeii
și dimensiunii ei transgeneraționale, așa cum le concepe prin
practica sa clinică un medic ginecolog și acupunctor, Danièle
Flaumenbaum. In încheierea acestei cărți, capitolul șapte pre
zintă funcția paternă care, în momentul în care scriu aceste
rânduri, este subiectul asupra căruia lucrează Didier Dumas.
El arată că această funcție este o instanță transgenerațională
și că ea implică trei generații de tați care își asumă rolul pen
tru a putea exista și asigura din plin sănătatea descendenților.
43
2
Fantoma și manifestările ei
Potrivit Annei Muxel, sociolog la CNSR34, care s-a preocu

pat de memoria familială: „Memoria și uitarea nu sunt nici
odată egale în cadrul celor două ramuri ale aceleiași familii.
O descendență predomină aproape întotdeauna asupra celei
lalte, fie că uitarea a învins-o mai întâi pe cea mai neatentă
sau cea mai puțin semnificativă, fie că s-a pus în slujba disi
mulării voite a unor secrete de familie insuportabile35. Anne
Muxel prezintă un exemplu care are legătură cu ea: dispariția
poveștilor de familie referitoare la un străbunic patern, mort
prematur din cauza alcoolismului. Pentru că descendenții di-
recți ai acestui om nu mai pomenesc niciodată de el, nepoții
se lovesc de tăcerea lor. Tot ce-a rămas de pe urma lui e un
portret aruncat în pod. Căutând mormântul decedatului în
compania tatălui și a fiului său, în micul cimitir elvețian în
care a fost îngropat, Anne Muxel descoperă că, dat fiind fap
tul că „familia nu a reînnoit concesiunea la cimitir", străbu
nicul în cauză fusese șters „pentru a doua oară", fără ca ea
și tatăl ei să fi știut acest lucru. „Disimulările voluntare" sau
„secretele de familie insuportabile" pe care Anne Muxel le re
marcă în ancheta ei referitoare la memoria familială sunt ceea
34 Centre National de la Recherche Scientifique (Centrul Național Francez de

Cercetări Științifice), (n.tr.)
35 Anne Muxel, Individu et mémoire familiale, Nathan, 1996. (n.a.)
45
ce psihanaliza teoretizează de-acum sub termenul de „fanto

mă". Așa cum precizează Nicolas Abraham în 1975, în revista
Etudes freudiennes, unde definește acest concept, fantomele nu
sunt răposații care bântuie, ci lacunele lăsate în noi de secre
tele celorlalți".
Trei ani mai târziu, Nicolas Abraham publică, în colabora
re cu Maria Tôrok, într-o carte intitulată L'écorce et le noyau36,
seria de articole ce conturează, de aproximativ cincisprezece
ani, un ansamblu de cazuri clinice pe care teoria freudiană nu
le poate explica. Fenomenele respective sunt grupate potrivit
unor categorii absolut noi în clasificarea psihanalitică a pa-
tologiilor, aceea a criptei și a fantomei. Și astfel, prin interme
diul acestei cărți, fantoma va deveni conceptul cel mai frecvent
utilizat de clinicienii din domeniul genealogic, indiferent de
originile sau de apartenențele lor profesionale. Conceptul/an-
tomei se prezintă ca un concept unificator care necesită un tra
tament special în metapsihologia37 freudiană.
Nicolas Abraham și Maria Tôrok reintroduc o serie întrea
gă de probleme legate de moarte, un subiect pe care literatura
freudiană l-a abordat pornind mai ales de la doliu și de la pa-
tologiile acestuia. După părerea lor, atunci când moartea unei
ființe dragi este însoțită de o amplificare a nevoii sexuale, fap
tul în sine semnalează constituirea unei cripte. Această obser
vație fusese deja făcută în 1922, de către un psihanalist din
prima generație, Karl Abraham, discipol al lui Freud, care, în
corespondența purtată cu Maestrul, o menționează în speran
ța de a-i atrage atenția. Dar fără succes. Maria Tôrok pune în
evidență această observație în articolul intitulat „Maladie du
36 Nicolas Abraham, Maria Torok, L'écorce et le noyau („Scoarța și miezul"), Au

bier-Montaigne, 1978. (n.a.)
37 Metapsihologia freudiană este teoria care descrie structurile inconștientu
lui. (n.a.)
46
deuil et fantasme du cadavre exquis38". Ea afirmă: „Creșterea

libidioului cu ocazia decesului obiectului39 ar putea fi un feno
men răspândit, ca să nu spunem chiar universal", și numește
acest fenomen, asupra căruia vom reveni în capitolul consa
crat sindromului aniversar, serbarea maniacală. Mai clar, moar
tea bruscă a tatălui, a unui frate, a mamei, poate provoca o
efervescență a sexualității celui sau celei care suferă pierderea
în sine. Și asta spre marea rușine a persoanei respective pentru
că, nu-i așa, cum poți avea o asemenea dorință într-un astfel
de moment? O pacientă mărturisește pe canapeaua psihana
listului ei: „Există un lucru pe care nu mi l-am iertat niciodată,
în ziua în care mi-a murit tatăl, am avut un raport sexual cu
soțul meu. A fost prima oară când am cunoscut dorința și sa
tisfacția. La scurt timp după aceea, ne-am despărțit40." Acest
eveniment trăit în rușine devine inavuabil. In plus, constată
Maria Torok, din cauza lui, persoana respectivă se cufundă
într-un „doliu patologic": o „boală a doliului". Procesul du
reros pe care orice om îndoliat trebuie să-l parcurgă pentru
a integra psihic dispariția unei ființe dragi este atunci blocat,
pentru că suferinței provocate de doliu îi sunt asociate jena și
rușinea unei experiențe orgasmice refulate.
Cripta reprezintă negarea a ceea ce există. Nu este rezulta
tul unei refulări a dorinței, așa cum se întâmplă în cazul iste
riei, ci mai degrabă efectul unei negări a realității, a realității
satisfacției sexuale obținute la moartea unei persoane dragi,
„în cazul isteriei, vorbim despre o dorință născută din inter
dicție care își caută drumul, pe ocolite, și îl găsește în realizări
simbolice, în vreme ce, în cazul criptoforului, e vorba despre o
38 „Boala doliului și fantasma cadavrului frumos", Maria Tôrok, Revue française

de psychanalyse, XXXII, 4,1968. (n.a.)
39 în psihanaliză, cuvântul „obiect" desemnează ființe sau lucruri situate în afa
ra eului subiectului, (n.red.)
40 Nicolas Abraham, Maria Tôrok, L'écorce et le noyau, op. clt., p. 232. (n.a.)
47
dorință deja realizată și fără ocolișuri, o dorință ce trebuie tăi

nuită, împiedicată să renască, pentru a dispărea41." Cât despre
fantomă, aceasta definește modul în care un individ e bântuit
de secretul unui strămoș, despre care, totuși, nu știe nimic.
Nicolas Abraham asociază astfel noțiunea de criptă cu cea
de fantomă: „Dacă fantoma nu este legată de pierderea unui
obiect, ea nu poate fi dovada unui doliu eșuat. Aceasta ar fi
mai degrabă în cazul melancolicului sau al tuturor persoa
nelor care poartă în ele un mormânt. Copiii sau descendenții
acestora vor fi cei meniți să exteriorizeze, sub forma fantomei,
astfel de morminte ascunse. Pentru că mormintele altora sunt
cele care vin să-i bântuie42." Altfel spus, ceea ce, într-o genera
ție, se constituie în criptă, va deveni fantomă prin intermediul
transmiterilor inconștiente, în generația următoare. Potrivit
lui Nicolas Abraham, „fantoma este o structură a inconștien
tului care are drept particularitate faptul că nu a fost niciodată
conștientă" și care rezultă „din trecerea - al cărei mod de rea
lizare rămâne a fi determinat - de la inconștientul unui părin
te la inconștientul unui copil43". Fantoma parazitează foarte
adesea viața fantasmatică, presărând-o cu idei bizare, stranii,
absurde. Dar Nicolas Abraham consideră că „himerele indu
se de prezența străinului (adică de fantomă) nu au nicio legă
tură cu fantasma propriu-zisă". „în netemeinicia lor în raport
cu subiectul", ele dau impresia de „fantasmagorii suprarea
liste44". Asta înseamnă că nu putem înțelege nimic în privința
fantomei dacă nu clarificăm mai întâi acest aspect al vieții psi
hice pe care-1 reprezintă viața fantasmatică. Am revenit, așa
dar, la Didier Dumas pentru a-mi explica el cum se constituie
fantasmele sexuale.
41 Ibid., p. 255. (n.a.)

42 Ibid., p. 427. (n.a.)
43 Ibid. (n.a.)
44 Ibid. (n.a.)
48
Fantasme sexuale și fantome
„Fantasmele se formează la vârsta oedipiană, între doi și șap

te ani, și pornind de la ceea ce părinții nu spun despre sexuali
tate și moarte", mi-a răspuns Didier Dumas. „Acest fenomen
începe de la vârsta de trei ani, din momentul în care copilul
întreabă tot timpul: «Ce este asta? Ce este asta?» La aceas
tă vârstă, în mintea lui se produc fără încetare imagini. Dacă
descoperă un obiect pe care nu l-a mai văzut niciodată, co
pilul întreabă ce este. Părinții lui îi răspund «un felinar» și
atunci micuțul asociază imaginea felinarului cu acel cuvânt
care reprezintă obiectul în limbaj. Dar, dacă aude vorbindu-se
despre ceva care nu are o realitate materială, cum ar fi timpul,
dragostea sau moartea, copilul își întrerupe de fiecare dată
părinții pentru că simte nevoia să verifice dacă «imaginile
mentale» din creierul lui, asociate cuvintelor «timp», «dra
goste» ori «moarte» corespund, Într-adevăr, sensului dat de
limbaj acestor cuvinte. Dacă, atunci, părinții nu-i răspund, fie
pentru că sunt incapabili să facă asta, fie pentru că se simt
stânjeniți de respectivele subiecte sau deoarece cuvântul în
cauză le evocă sexualitatea într-un mod prea direct, copilul se
confruntă cu niște imagini mentale pe care nu le poate asocia
cu nicio reprezentare verbală. Și astfel, toate imaginile legate
de sex și de moarte stagnează în sistemul lui psihic. Copilul
nu știe ce să facă în privința lor. Tăcerea părinților a blocat în
trebările pe care și le pune în aceste imagini mentale cărora nu
le poate da sens. Ele îl chinuie cu insistența întrebărilor care
nu primesc răspuns.
Procesul este atunci asemănător celui care se remarcă în
nevroza traumatică. în această afecțiune, persoana traumati
zată nu poate visa decât ceea i-a întrerupt brusc mobilitatea
mentală: trauma suferită. La fel, la vârsta oedipiană, copi
lul este chinuit de imagini cărora nu le poate da un sens. Or,
49
pentru a remedia acest lucru, creierul lui încearcă să repună

în mișcare respectivele imagini, ceea ce și face în visele din
timpul nopții. Le remobilizează, înscriindu-le într-un «timp
inventat», adică într-un scenariu. Iată de ce, la vârsta adultă,
fantasmele sexuale au întotdeauna forma unui scenariu. Con
strucția lor datează din perioada oedipiană. Iar dacă oamenii
nu reușesc, de cele mai multe ori, să-și înțeleagă fantasmele
sexuale, este pentru că acestea sunt, pur și simplu, rămășițele
unor întrebări la care părinții lor nu au putut să le răspundă^
Imaginile fantasmatice nu sunt altceva decât întrebări de co
pil care n-au primit răspuns la timpul cuvenit, iar transmite
rea unei fantome are drept primă cauză nevoia copilului de a
se construi.
Atunci când o fantomă se transmite în cadrul unei fami
lii, părinții nu sunt responsabili de acest fenomen decât prin
omisiunile lor, în măsura în care au păstrat secretul asupra
unui eveniment care i-a traumatizat, pe ei sau pe propriii lor
părinți. Fantoma este întotdeauna consecința unui eveniment
familial ce a implicat sexul sau moartea într-un mod trauma
tic, un viol, un incest, o întemnițare, o crimă; un eveniment,
fie tăinuit, fie mascat prin explicații mincinoase. De regulă,
secretele de familie sunt cele care dau naștere fantomelor, dar
transmiterea acestora de la o generație la alta provine dintr-o
activitate psihică proprie copilului, pe care psihanaliștii o nu
mesc identificare.
Astfel, indivizii constrânși să se construiască într-o absen
ță totală a cuvintelor referitoare la sexualitate și la moarte se
confruntă cu fantasme ale căror imagini nu provin din ceea ce
au înțeles ei despre sexualitate la vârsta oedipiană, ci din ceea
ce au captat telepatic din inconștientul părinților. Toți copiii
sunt telepați, iar identificarea nu este un proces conștient; ea
reprezintă o duplicare mentală care, la bază, este inconștientă.
Pentru a înțelege ce este o fantasmă, trebuie, mai întâi, să ne
50
întrebăm cum începe un copil să vorbească, aproape de Ia o zi

la alta, limba părinților. El nu o învață în sensul unei instruiri
școlare, descompunând cuvintele sau grupurile de cuvinte.
Copilul imită modul de a vorbi al părinților, expresiile lor fa
vorite, ticurile de limbaj și intonațiile cu care se exprimă aceș
tia! Procedând astfel, el reproduce organizarea lor mentală și,
în felul acesta, poate să integreze în mod inconștient tot felul
de zone obscure, lucruri pe care ei le ascund sau pe care nu
vor să le cunoască. Iată cum poate «importa» copilul, în pro
priul lui psihic, o întâmplare uitată sau orice secret de familie
pe care părinții l-au refulat în mod inconștient. Iar dacă este
vorba despre un secret de familie ce implică sexualitatea sau
moartea, această reproducere va putea rămâne multă vreme
inconștientă, manifestându-se abia la vârsta adultă, printr-un
comportament sexual aberant sau prin oricare altă tulbura
re. Iată ce este o fantomă. Dacă identificarea cu adulții tutelari
n-ar implica niciun proces inconștient, fantoma nu ar exista.
Ea se transmite doar în măsura în care copilul și-o însușește,
și aceasta pornind de la procesele mentale necesare construc
ției sale."
Coșmarurile genealogice
Psihologul și cercetătorul universitar Nathalie Zajde s-a preo

cupat de fantomele din ultimul război. în cadrul unei anchete
referitoare la descendenții supraviețuitorilor Holocaustului,
ea a studiat modul în care ororile legate de exterminarea na
zistă se transmiteau în sânul familiilor, în generația următoa
re, la copiii deportaților. Nathalie Zajde a constatat că aceleași
tulburări pot fi observate și la descendenții naziștilor45. Ea
45 Nathalie Zajde, Souffle sur tous ces morts et qu'ils vivent! Prefață de Tobie
Nathan, „La Pensée sauvage", 1993, p. 193. (n.a.)
51
citează studiile lui Peter Sichrovsky, un jurnalist austriac care

s-a interesat de copiii evrei ai victimelor din Austria și Ger
mania, la fel și de copiii naziștilor. Persoanele chestionate pă
reau „bântuite de un trecut tenace și nefast", spune Nathalie
Zajde, ca și cum „populația examinată de Sichrovsky era o
generație care moștenise greșeala și nenorocirea, toate preo
cupările și reacțiile afective ale acelor oameni depinzând de
acest lucru". Studiul psihologului Nathalie Zajde reprezintă o
sursă prețioasă de informații pentru subiectul de care ne ocu
păm aici. Ea prezintă munca efectuată de psihiatri în privința
deportaților, nu numai dincolo de Atlantic, ci și în Israel și
în Europa de Nord. Printre simptomele pe care ea însăși le-a
remarcat în timpul discuțiilor purtate cu copiii supraviețuito
rilor, se numără, cel mai frecvent, coșmarurile. Iată cazul Co-
rinnei: „încă din copilărie, Corinne are coșmaruri care sunt în
mod direct legate de experiențele oprimante ale războiului. E
mereu surprinsă de natura coșmarurilor ei și nu înțelege de ce
este asaltată cu regularitate de terori insuportabile în timpul
nopții, cu toate că a fost crescută în deplină siguranță într-o
familie burgheză de evrei." Corinne se întreabă „dacă și cei
care nu sunt evrei au vise despre război". Ea consideră că „e
aiurea să nu fi trăit niciodată vreo experiență legată de război
și să ai totuși vise atât de precise46".
De unde vin aceste coșmaruri? se întreabă Nathalie Zajde.
Traumele suferite de părinți se înrădăcinează oare în inconști
entul copilului, în momentul în care aceștia îi povestesc eveni
mentele îngrozitoare pe care au trebuit să le îndure?
Dar, în acest caz, cum se explică oare coșmarurile care îl
asaltează pe Marc încă de când era foarte mic, deși părinții
săi nu au pomenit niciodată de Holocaust în prezența lui?
46 Ibid., p. 241. (n.a.)
52
„Marc se miră de propriile coșmaruri: părinții lui au început

să-i povestească despre trecut abia de curând și, în plus, nu-și
amintește ca ei să-i fi descris vreodată scenele atroce care i-au
bântuit nopțile copilăriei Deși nu și-a auzit niciodată pă
rinții povestind vreo scenă îngrozitoare, oricât de măruntă,
Marc are impresia că a trăit «într-o ambianță și o atmosferă
foarte împovărătoare» încă de la cea mai fragedă vârstă4748 ."
Trauma războiului este subiect central și în cercetările că
rora li se consacră de câțiva ani psihanalista Anne Ancelin
Schützenberger. Fostă luptătoare în cadrul Rezistenței și păs
trând vie amintirea clandestinității și a luptelor partizanilor
francezi la care, asemenea soțului ei, a participat în timpul
celui de-Al Doilea Război Mondial, Anne Ancelin Schützen
berger a avut ocazia să constate câtă importanță are istoria
în inconștientul și în destinul familial. Campaniile militare,
bombardamentele, execuțiile, masacrele, dar si obiceiurile si
practicile din prezent, evenimentele actuale, chiar și anecdoti
ce legate de fiecare an de război sunt, în mâinile ei, uimitoare
chei pentru a scoate la lumină golurile care afectează descen
dența clientului și semnalează existența unei fantome.
Ne-am întâlnit pentru prima oară în mai 1997. Cartea sa, Aïe
mes aïeuxun bestseller neașteptat, care s-a vândut în peste
40.000 de exemplare, m-a captivat. Maniera ei de a lucra asu
pra genealogiei pacienților săi, asociind-o cu evenimentele is
torice și cu contextul cultural și social, a deschis perspective pe
care nu le-am mai întâlnit nicăieri în altă parte. Știam, de altfel,
că era soția unui talentat om de știință, Marcel-Paul Schützen
berger. Am avut prilejul să apreciez determinarea și umorul
acestui om în 1994, în timpul unei dezbateri furtunoase despre
47 Ibid., p. 261. (n.a.)

48 Psihologia și rănile din familie, Editura Philobia, 2014. (n.tr.)
53
darwinism49, căruia îi combătea cu fermitate anumite teze.

Medic, matematician pasionat de teoriile informației și mem
bru al Academiei de Științe, Marcel-Paul Schützenberger nu a
fost probabil străin de orientarea pe care a căpătat-o cariera so
ției sale, Anne Ancelin. Cunoșteam mai ales intervențiile lui în
domeniul științelor „dure" (matematici, teoria informației, bi
ologie și evoluție). Așadar, a fost cu atât mai emoționant pen
tru mine să aflu, din relatările soției lui, despre imensul său
interes pentru științele umane. Savant încă din tinerețe, acest
om i-a prezentat soției sale resursele sociometriei, disciplină
nu tocmai cunoscută în Franța la vremea aceea, la formaliza
rea căreia a contribuit cu ajutorul instrumentelor matemati
ce50. Fondată de Jacob Levy Moreno în perioada războiului,
sociometria studiază, din punct de vedere cantitativ și expe
rimental, relațiile umane existente în cadrul unor grupuri și
populații, dar și proprietățile psihologice ale populațiilor re
spective. Ea pune în valoare rolurile pe care le avem față de
anturajul nostru direct și față de societate. Tocmai aceste roluri
sunt analizate în terapia prin psihodramă, care reprezintă in
strumentul privilegiat al Annei Ancelin Schützenberger. Ea a
lucrat îndelung cu psihiatrul și sociologul Jacob Levy Moreno,
care a pus bazele acestei terapii în anii 1920. Psihodrama constă
în „a-ți juca viața pe scena psihodramatică", adică în a recon
stitui, pe o scenă terapeutică, o situație personală istorică reală
sau o situație importantă imaginară.
Anne Ancelin Schützenberger are o îndelungată carieră de
clinician și de profesor universitar51, consacrată practicării,
49 „Les évolutions de l'Évolution", colocviu în Senatul Universității interdisci-

plinare din Paris, 4 iunie 1994, organizat de Jean Staune și Jean-François Lam
bert. (n.a.)
50 Marcel-Paul Schützenberger, „Étude statistique d'un problème de so-
ciométrie", Gallica biologica Acta (1948). (n.a.)
51 Anne Ancelin Schützenberger este profesor emerit la Universitatea din Nisa,
(n.a.)
54
predării și răspândirii psihodramei și dinamicii de grup în lumea

întreagă. întrucât a ales să fie mai degrabă un terapeut decât
un om de știință (cercetările ei științifice, realizate pe baze sta
tistice, au fost mai puțin difuzate), am fost uimită să regăsesc
la ea aceeași perseverență ca a soțului ei în analizarea forme
lor de transmitere a informației implicate în organizarea și su
praviețuirea celor vii. „Mă întreb", îmi spunea ea, „cum poate
avea cineva imagini «fotografice», adică extrem de precise, cu
sunete și lumini, mirosuri și fiori, ale unor traume pe care nu
le-a trăit și care nu i-au fost povestite." Tocmai îmi vorbise
îndelung despre unele cazuri de traume transgeneraționale
provocate de război.
Anne Ancelin Schützenberger analizează moștenirea genea
logică individuală în cadrul unor grupuri de patru până la șase
persoane, în ședințe care durează două sau trei zile: „Fiecare
persoană vorbește despre familia sa și notează evenimentele
marcante ale propriei istorii pe o coală mare de hârtie. Fiecare
client își construiește arborele genealogic, comentat și îmbogă
țit cu evenimente de viață, adică genosociograma. Genosociogra
ma vine de la «genealogie» și de la «sociogramă» (reprezentare
a legăturilor, a relațiilor)", precizează Arme Ancelin Schützen
berger. „Ea implică construcția grafică și din memorie, fără
documente și fără căutarea prealabilă a unor informații, a ar
borelui genealogic, cu faptele lui marcante, cu evenimentele de
viață importante, cu legăturile afective, repetițiile și despărțiri
le dintre subiect și anturajul acestuia și diversele personaje din
istoria lui familială. De exemplu, se va menționa cine trăiește
sub același acoperiș sau mănâncă la aceeași masă, cine cui îi
crește copiii, cine pe cine înlocuiește în familie, cum au loc par
tajele, cine sunt cei privilegiați și cei defavorizați etc." In para
lel, această construcție este analizată și discutată cu terapeutul.
Se creează, așadar, un arbore „imaginar", în sensul că su
biectul nu încearcă să reconstituie istoria familială așa cum s-a
55
produs ea, cu deplină obiectivitate, ci așa cum o poartă în el,

în mod conștient și inconștient. Această istorie prezintă „go
luri" sau „nespusuri" pe care lucrul cu terapeutul încearcă să
le umple. Când ne confruntăm cu ceea ce a fost șters din me
moria familială, devine posibilă construirea unei reprezentări
noi, inedite a istoriei noastre familiale, în care imaginea atri
buită personajelor ce o compun se modifică în consecință. In
realizarea genoscociogramei, alternează relatările personale și
discuțiile active între Anne Ancelin Schiitzenberger și client.
De ce practică ea genosociograma mai ales în grup? Pentru
că, după părerea ei, grupul are o funcție de „rezonanță". Ca
indivizi, nu suntem niciodată total separați unii de alții. Ne
„scăldăm" într-un context psihic mai vast, fie că e vorba de
spre contextul familial sau despre cel social. Reluând punctul
de vedere al lui Moreno, Anne Ancelin Schiitzenberger consi
deră că există un coinconștient de grup, așa cum există un in
conștient familial și că acest inconștient devine activ de îndată
ce oamenii lucrează împreună în grupurile de genoscociogra-
mă, spre marele beneficiu al fiecăruia dintre participanți.
Celălalt instrument pe care se sprijină Anne Ancelin
Schiitzenberger este experiența ei în ceea ce privește comuni
carea nonverbală. Ea spune că exprimarea trăirilor prin utili
zarea spațiului și a limbajului corpului este cea care îi permite
să ajute un stagiar să-și conștientizeze trauma și să o elabo
reze. „E vorba despre ceea ce americanii numesc «scăpări»
(leakage), adică lapsusuri gestuale: o postură, un gest grăitor,
de exemplu o mână care cuprinde gâtul și însoțește o emoție
vizibilă. Sau chiar de artefacte, cum ar fi purtarea sistematică
a unei eșarfe."
Am rugat-o să-mi explice ce anume înseamnă pentru ea co
municarea nonverbală și unde și cum a învățat-o.
— Să știi că a fost un adevărat periplu! în psihodramă, în teh
nica dublului, imităm gesturile, postura și ritmul respirator al
56
subiectului pentru identificarea cu el. Așa am început. Dar am

analizat această formă de comunicare particulară și cu Mar
garet Mead și Gregory Bateson. Pe de altă parte, Françoise
Dolto m-a învățat să fiu foarte atentă la tot ceea ce are legătură
cu zona buco-faringiană, la constricția gâtului și la zgomote
ca dregerea glasului sau schimbările de ritm respirator. Esen
țiale sunt însă cercetările în privința comunicării nonverbale în
cepute la școala de la Palo Alto52, de către Gregory Bateson.
Acolo analizam grupurile, familiile filmate în cadrul ședin
țelor de terapie. Schefflen m-a determinat să analizez ședințe
de psihoterapie rulând aceeași secvență de șaizeci de ori la
rând! Ei da, așa ai ocazia să vezi: posturile, gesturile, mișcări
le corpului, tensiunea musculară, acțiunea-răspuns, o întrea
gă varietate de expresii corporale. De exemplu, manifestarea
involuntară a sentimentelor printr-o mimică, un schimb de
priviri, un gest de agasare. Primul meu articol despre comuni
carea nonverbală datează din 1962. Apoi, i-am consacrat acestei
teme teza mea de doctorat din 1976. Am observat și analizat
atât de mult diverse grupuri încât parcă aș avea o cameră de
filmat în ochi și privirea ca un far! Urmăresc întotdeauna o
persoană atunci când vorbește și sunt atentă la acest limbaj
al corpului care mă informează despre maniera involuntară -
deci inconștientă - de a comunica a unui individ.
— Și cum faceți distincția între o traumă provenind din
viața individuală și o traumă transgenerațională? Aceasta din
urmă e semnalată printr-o manifestare corporală anume?
— Aș răspunde că „aparențele sunt înșelătoare". Altfel
spus, de foarte multe ori, în spatele unei traume personale
există o alta, anterioară și familială, de fapt. îi îndemn adesea
pe clienții mei să efectueze cercetări suplimentare în arhivele
52 Palo Alto, orășel de lângă San Francisco (California), unde a luat naștere, în
cadrul unei mișcări a terapeuților (Gregory Bateson, John Weakland, P. Watz-
lawick), terapia familială numită „sistemică". (n.a.)
57
familiale sau prin Minitel53 ori în rândul familiei, pentru a-și

completa informațiile. Și, în această privință, elaborarea geno-
sociogramei poate uneori să acționeze mai în profunzime asu
pra psihismului decât o analiză.
— Potrivit psihanaliștilor Nicolas Abraham și Maria Tôrok,
analizarea fantomei este o muncă ce necesită timp și efort.
Când v-am citit scrierile, m-am gândit că, dimpotrivă, genoso-
ciograma implică o muncă de scurtă durată. Și totuși, vă rapor
tați clar la acești doi autori atunci când vorbiți despre fantomă,
nu-i așa?
— Da, așa este. Dar s-a întâmplat să-i cunosc personal pe
cei doi psihanaliști. Fără îndoială, există unele lucruri pe care
le-am preluat de la ei fără să-mi dau seama. La fel și invers,
probabil. Aveam un grup de lucru care se reunea joia în aceas
tă încăpere în care ne aflăm acum și la care participau Nicolas
Abraham și Maria Tôrok. Asta se petrecea cu mult înainte ca
ei să-și fi scris cartea, L'écorce et le noyau, în care fantoma devine
un concept clinic. Am discutat mult, inclusiv despre fantomă,
și probabil că anumite lucruri mi-au fost transmise în felul
acesta. Eram studentă doctorand în psihologie în același timp
cu Maria Tôrok. Mergeam săptămânal la același seminar al
psihanalistei Juliette Favez-Boutonier, profesor de psihologie
la Sorbona.
— Și cum explicați coșmarurile genealogice?
— Nu le explic, doar constat că ele există. Am putea vor
bi despre „identificare inconștientă", despre „loialitate in
vizibilă", despre „engramă54 psihologică și psihosomatică a
angoasei și a răului suferit" sau despre „povara unei traume
53 Sistem de comunicare prin intermediul unui mic computer branșat la telefon

și care furnizează o imensă bază de date, accesibilă tuturor abonaților din Fran
ța care și-au instalat un astfel de dispozitiv, (n.a.)
54 (psih.) Urmă lăsată de activitatea unui excitant asupra sistemului nervos cen
tral. (n.red.)
58
trecute", potrivit ipotezelor unor autori care s-au preocupat

de aspectul teoretic al acestor probleme. în cei peste cincizeci
de ani de când există psihodrama, am asistat în mod frecvent
la manifestarea unor retrăiri angoasante, arhaice, preverbale
(retrăirea nașterii, de exemplu). în ceea ce privește retrăiri
le transgeneraționale, abia am început să recunoaștem faptul
că ele există! Și constat că, atunci când cauza acestor coșma
ruri este descoperită, când trauma este exprimată și ascultată,
când „lucrurilor li se spune pe nume" și când aceste imagini
oribile sunt verbalizate în prezența unei persoane care înțe
lege și face legături, simptomele se diminuează considerabil
sau dispar complet.
Odată ce sunt sesizate manifestările/an tomef, acestea devin
un semn clinic, aproape la fel de simplu ca testul mișcării re
flexe a genunchiului. Eu îi recunosc prezența după faptul că
oamenii se înfioară de frig, iar eu simt un val rece venind spre
mine, ca și cum aș fi deschis un frigider. Adesea, în acest caz, e
vorba despre persoane care suferă fie de Boala Raynaud, care
este foarte gravă, fie de angoase cronice, de astm sau de bron
șite repetate. Discut cu una dintre aceste persoane în timp
ce-și face genosociograma și, dintr-odată, o văd că se duce să-și
ia un pulover. O întreb: „Ți-e frig? Ce se întâmplă?" Și, foarte
rapid, pornind de la acest simplu semn clinic, vorbim despre
frig, despre un „frig mortal" sau despre „a fi înghețat de spai
mă" etc. și descoperim strămoșul și genul de problemă sau de
traumă despre care ar putea fi vorba. lată-ne atunci pe pista
secretului sau a secretelor de familie care produc aceste trăiri
dificile și repetiții nocive.
în timp ce Anne Ancelin Schutzenberger simte dintr-o

dată coborând asupra ei frigul care îi semnalează prezen
ța unei fantome, Didier Dumas povestește că a simțit niște
dureri ciudate în burtă atunci când s-a confruntat cu primul
59
caz de bântuire. Era un tânăr psihanalist la vremea aceea,

practica meseria de doar câțiva ani și nu știa nimic despre
transgenerațional.
„Prima oară când o fantomă a apărut în biroul meu, eram
atât de puțin pregătit să-i percep existența încât am primit-o
cu o tulburare corporală de o violență năucitoare: simțeam
niște crampe abdominale îngrozitoare. Era absolut de neînțe
les. Durerile mă asaltau imediat ce primeam în birou o anu
mită clientă care nu mai scotea niciun cuvânt de câteva luni
de zile. Mai aveam și alte cliente care tăceau ca ea, dar prezen
ța lor nu-mi provoca nicidecum această senzație dureroasă.
Era vorba despre o femeie căreia i se dăduse prenumele unei
surori mai mari, decedate la o vârstă fragedă. Am numit-o
Blanche55. Așadar, femeia aceasta fusese concepută pentru a o
înlocui pe o alta. Și, în plus, dându-i identitatea unei moarte,
mama ei făcuse mai mult decât să-și descarce asupra sa doliul
după prima fiică. Moartea acestei surori mai mari era deja re
zultatul unei fantome, al unui alt doliu neîncheiat în copilărie
de către mama ei: o soră a acesteia se înecase când, fetițe fiind,
se jucau amândouă lângă un lac.
Se împlineau deja nouă luni de când Blanche venea punc
tual la ședințe, dar fără a scoate o vorbă, iar eu nu puteam
înțelege semnificația acestor dureri abdominale pe care mi le
provoca mutismul ei. Până în ziua în care, după ce mi-am pus
o mulțime de întrebări în privința acestui fenomen, am pre
lungit ședința și am fost uluit de ceea ce am auzit-o zicând:
„Aș vrea să vă spun că mi-aș dori să fiu în burta dumneavoas
tră." Am înțeles atunci imediat ce însemnau durerile de burtă.
Ele exprimau dorința pe care o simțea Blanche de a găsi, în
persoana mea, o mamă numai pentru ea. Pe parcursul celor
55 Cazul acesta a fost publicat în L'Ange et le Fantome, op. cit., p. 17 și urmă

toarele. (n.a.)
60
nouă luni de tăcere, Blanche regresase fără a îndrăzni să ros

tească această dorință, a priori obscenă, de a vrea să se cuibă
rească în burta unui om. Tăcerea ei era o regresie la stadiul de
fetus. Și, prin această dorință de nepronunțat, ea își exprima
suferința de a nu fi venit pe lume decât ca înlocuitoare a unei
alte persoane, aceea al cărei nume îl purta."
61
3
Psihogenealogia
— Părinții tăi s-au căsătorit pe 26 aprilie. Și tu? o întreabă

Carole Labedan.
— Păi, și eu la fel, răspunde Martine uluită.
— Au avut doi copii. Dar tu, câți ai?
— Doi, șoptește Martine, abia revenindu-și din stupoare.
De ceva vreme, Martine navighează în oceanul legăturilor
de rudenie imperceptibile. Cum se numea bunicul ei patern?
Unde trăia el? In afara faptului că era croitor, tatăl ei nu i-a
spus mare lucru despre acesta. Dar despre bunica ei, avea mai
multe informații?...
Dar iată că, deodată, un lucru devine clar. Cercetarea pă
trunzătoare dezvăluie faptul că ceea ce ea considera că a ales
în mod conștient (meseria, căsătoria, copiii) nu ținea doar de
o opțiune conștientă. în joc erau și comportamente familiale,
atitudini implicite ale tatălui ei, ale mamei ei sau ale oricărei
alte rude care a însemnat ceva pentru ea. Și, pentru a ajun
ge să înțeleagă aceste lucruri, Martine s-a dus să consulte un
psihogenealog.
Munca unui psihogenealog constă în evidențierea a ceea
ce Freud a numit „repetiția", cel mai insidios dușman al acti
vității mentale. Clinicienii din domeniul genealogic au o abor
dare diferită a conceptului de repetiție față de abordarea lui
Freud. Potrivit acestuia din urmă, spiritul părinților și al stră
moșilor nu influențează nici structura spiritului individului,
63
nici destinul lui. Așadar, clinicienii din domeniul genealogic

preiau acest concept pe cont propriu, dându-i un sens mai
larg. Într-adevăr, toți consideră că repetiția iscă mult mai
multe întrebări în dimensiunea ei transgenerațională decât în
dimensiunea ei individuală. Mai violentă, mai radicală, repe
tiția genealogică este absolut inevitabilă și nu se poate lucra
asupra istoriei familiale a individului fără a da de ea.
„Am început să mă interesez de acest subiect cu vreo zece
ani în urmă, pornind de la o remarcă a fiicei mele, scrie Anne
Ancelin Schützenberger în Aie, mes aïeux! Fata mea mi-a spus:
«Mamă, îți dai seama că tu ești cea mai mare dintre doi copii,
din care al doilea este mort și că tata e și el cel mai mare din
tre doi frați, din care al doilea este, de asemenea, mort și că eu
sunt cea mai mare dintre doi copii, din care al doilea e mort...
și că, de la moartea unchiului Jean-Paul, mă temeam oarecum
de moartea fratelui meu...» (până când aceasta a survenit).
Treaba asta m-a șocat. Era adevărat. Și faptul că era vorba
despre accidente, despre accidente de mașină, nu schimba în
niciun fel problema, ba dimpotrivă.
Am încercat atunci să-mi amintesc lucruri legate de familia
mea și mi-am adus aminte de morți și de decese cu repetiție56.
Anne Ancelin Schützenberger s-a îndreptat atunci cu ho
tărâre către analiza transgeneraționalului. Astăzi, ea practică
terapii de grup centrate pe construirea genosociogramei. Pen
tru că, după părerea ei, în această muncă „cel mai interesant,
cel mai inedit fapt este stabilirea unor posibile legături între
evenimente, date, vârste, situații. Și constatarea existenței
repetițiilor57".
Didier Dumas este la fel de categorie. „Atunci când ne
ocupăm de copii și avem în vedere problemele părinților,
56 Anne Ancelin Schützenberger, Aïe, mes aïeux! Desclée de Brouwer/La Méri

dienne, 1993, p. 75. (ediție revizuită și adăugită 1998). (n.a.)
57 Ibid., p. 89. (n.a.)
64 '
Psihogenealogia
observăm că repetiția este, în cele mai înspăimântătoare as
pecte ale ei, în primul rând genealogică. Cei care ne consultă
pentru problemele pe care le au cu copiii lor dovedesc acest
lucru în unanimitate. Nașterea unui copil este întotdeauna
miza unei repetiții. A face un copil înseamnă, înainte de toa
te, a repeta ce au făcut părinții. Sunt femei care ne spun: «Eu
am avut drept amanți numai artiști, pletoși, țipi amuzanți și,
după aceea, nu-mi dau seama de ce, am făcut un copil cu un
bărbat extrem de rigid... Este insuportabil, e ca tatăl meu!»
Sau bărbatul e cel care povestește: „Eram foarte îndrăgostiți,
foarte fericiți din punct de vedere sexual dar, de când a apă
rut copilul ăsta, s-a dus totul. Nu mai reușim să ne atingem."
în copilăria lor, acești indivizi și-au perceput părinții ca pe
niște ființe asexuate si atunci când au devenit tati sau mame,
au ajuns ei înșiși asexuați, fără să înțeleagă de ce. Sunt ulti
mii care realizează că-i copiază astfel pe părinții lor! Și modul
acesta de a povesti că, de când sunt părinți, și-au pierdut în
treaga sexualitate, este cea mai obișnuită formă a repetiției."
Didier Dumas este de părere că repetiția se „sudează" în
tr-un simptom numai dacă are la bază o asemănare menta
lă a celor doi părinți. El consideră că tulburările mentale nu
provin niciodată doar de la unul dintre părinți. în opinia lui,
acestea sunt cauzate, în principal, de o „punere laolaltă" sau
de o „complementaritate" a fantomelor pe care le-au moștenit
ei înșiși. Orice bărbat, declară el în L'Ange et le Fantome, este în
măsură să desființeze fantomele din linia maternă doar trăind
pur și simplu cu copilul său, fiind tatăl acestuia, însă cu con
diția ca el însuși că nu fie purtătorul unei fantome asemănă
toare sau complementare.
Terapeuții de familie care publică articole în revista Di-
alogue insistă și ei mult asupra determinismului de ordin
genealogic ce condiționează alegerea partenerului. Revista re
spectivă regrupează studii clinice și sociologice referitoare la
65
cuplu și Ia familie. „Observațiile clinice în privința familiilor

și a cuplurilor ne permit să constatăm că alegerea parteneru
lui împreună cu care se fac planuri familiale de viitor nu este
întâmplătoare", scrie psihanalista Evelyne Granjon58. După
părerea ei, „alianța fondatoare a cuplului, apoi a grupului fa
milial, se bazează pe legături libidinale și narcisiste", dar și
„genealogice". Ea consideră că această alianță „este întâlnirea
dintre două descendențe, cu complementaritatea și eșecurile
lor". Ceea ce o determină să aducă în discuție o problemă mai
precisă: „Ce destin îl împinge pe om - fie că e bărbat, fie că e
femeie - să aleagă o familie anume (și, bineînțeles, o persoană
anume), dacă nu conturile pe care le are de reglat cu propria
sa familie?" Este o misiune pe care nu ne-o putem asuma sin
guri, estimează Evelyne Granjon, care adaugă că „genealogi
cul acționează încă de la întemeierea grupului familial, de la
începuturile sistemului psihic familial". Cât despre „întâlni
rea genealogică" ce constituie, în ochii ei, cuplul, aceasta are
drept caracteristică faptul că este un „negativ fondator al cu
plului", un „neștiut" care reflectă, la fiecare partener, „nespu-
suri importante din familia lui".
„Alegerea amoroasă poate fi indusă de o fantomă", scrie o
altă psihanalistă de familie, Denise Morel59. După părerea ei,
această fantomă poate fi a unui mort care, în structurile incon
știentului uneia dintre cele două familii, nu a putut fi îngro
pat și nu a putut face obiectul unui doliu. în acest caz, „alianța
dintre cei doi soți este, în primul rând, o alianță între unul
dintre parteneri și «fantoma» unuia dintre părinți". Așa se în
tâmplă ca „alegerea amoroasă să reprezinte atunci un fel de
58 Évelyne Granjon, „Traces sans mémoire et liens généalogiques dans la con

stitution du groupe familial", în Dialogue nr. 98, „La présence de l'absent", tri
mestrul 4,1987. (n.a.)
59 Denise Morel, „Choix du partenaire et généalogie", în Dialogue nr. 100, „Le
dialogue et le secret", trimestrul 2,1988. (n.a.)
66
Psihogenealogia
punere în scenă, în generația următoare, a ceea ce face parte

din aceste vestite secrete de familie".
Domeniul genealogiei și noile terapii
Nu este însă neapărat nevoie să fii psihanalist pentru a prac

tica psihogenealogia. Aceasta este un instrument atât de per
formant încât funcționează de la sine sau aproape de la sine.
Astfel, munca lui Carole Labédan constă, în principal, în a-i
ajuta pe cei care o consultă să stabilească o legătură între ceea
ce li se întâmplă aici și acum și elementele istoriei lor genea
logice. Carole nu se consideră psihanalistă, ci psihogenealog.
Am văzut că analiza genealogică era abordată de analiști
care nu se cunoșteau între ei. De altfel, situația nu pare să se
fi schimbat nici acum, la peste douăzeci de ani de la prime
le studii clinice publicate în acest domeniu. Așa se explică,
probabil, faptul că practica genealogică apare și în munca te
rapeuților care nu sunt psihanaliști, dintre care cel mai cunos
cut este Jodorowski60. Alejandro Jodorowski face parte dintre
celebritățile pariziene. Omul acesta, de origine chiliană, are
talente multiple. Este scenarist de filme și de benzi desena
te, scriitor și mare cunoscător al tarotului. Dă în cărți într-un
bistrou parizian și, celor care îi cer acest lucru, le face arbore
le genealogic. Pentru Carole Labédan, întâlnirea cu „Jodo" a
fost decisivă.
Tendința de a explora și de a examina istoria familială este
foarte răspândită la ora actuală, nu numai în mediul terapeu
ților care nu sunt medici ci și, așa cum vom vedea, în lumea
medicală. Astfel, în domeniul terapeutic, transgeneraționa-
lul pare să se propage din ce în ce mai mult. Există numeroși
60 Jodorowski a scris două cărți pe această temă: Le théâtre de la guérison (îm

preună cu Gilles Farcet), Albin Michel, 1994 și L'arbre du Dieu pendu, Métailié,
1996. (n.a.)
67
clinicieni care au integrat acest nou instrument în practica

lor. El este prezent, sub diverse forme, în terapia familială,
în analiza tranzacțională și comportamentală, în psihanaliza
copiilor, în analiza de grup și în terapiile de cuplu. Prețiosul
material pe care îl furnizează studierea arborelui genealogic
ocupă un loc important în toate aceste forme de terapie. Indi
ferent că vorbim despre „crearea arborelui genealogic" sau a
„genosociogramei" ori a „genogramei", natura procedeului
este aceeași. In plus, în epoca noastră, avem posibilitatea să
consultăm un nou gen de terapeuți, a căror acțiune este limi
tată, ea contribuind la conștientizarea unor aspecte implicite,
nespuse sau inavuabile care constituie moștenirea mentală in
conștientă a unei persoane în istoria ei familială. Aceștia sunt
„psihogenealogii".
Psihogenealogii aparțin familiei psihologilor, dar țin la ca
racterul lor specific. „Terapia în psihogenealogie este o psiho
terapie analitică. Ea nu are nimic de-a face cu psihanaliza sau
cu terapia comportamentală. Diferă, de asemenea, în anumite
privințe, și de psihoterapiile tradiționale61", scrie Chantal Ri-
alland, într-o carte consacrată psihogenealogiei. Dar ea pre
cizează, de asemenea, că „psihoterapia analitică reia bazele
teoretice ale psihanalizei: rolul inconștientului, analiza vise
lor etc.62".
în general, psihogenealogii pe care i-am întâlnit, bărbați
sau femei, efectuaseră o psihanaliză personală, dar și tot fe
lul de alte cercetări. Nicole Rivière, în vârstă de cincizeci și
cinci de ani, îmi explică: „Eram farmacistă. Am făcut psiho
terapie cu un psihanalist, apoi terapie emoțională de grup cu
Etienne Jalenques. Pe de altă parte, am studiat astrologia cu
61 Chantal Rialland, Cette famille qui vit en nous, Robert Laffont, 1994, p. 241.
(n.a.)
62 Ibid., p. 240. (n.a.)
68
Psihogenealogia
un psihanalist freudian, profesor universitar la Nanterre, Phi

lippe Granger. El m-a învățat toate bazele psihologiei pe par
cursul a cinci ani și mi-a insuflat dorința de a mă forma în
psihogenealogie. Ceea ce am început să fac cu Anne Ancelin
Schützenberger. Cu ea, practic atât psihodrama, dinamica de
grup, cât și genealogia. Astăzi, sunt psihogenealog. Ii ajut pe
oameni să-și facă genosociograma în trei sau patru ședințe de
câte două ore." La rândul ei, Carole Labedan a studiat înde
lung, după ce și-a făcut arborele genealogic, legăturile dintre
hazard și previziune prin intermediul arhetipurilor Tarotu-
lui de Marseille și sistemului chinezesc de divinație al lui Yi
King, pe care le consideră instrumente de „autovindecare".
Așadar, faptul că au făcut o psihoterapie absolut clasică nu-i
împiedică pe acești terapeuți de tip nou să țină la activitatea
lor de psihogenealogi. Fie o consideră mai eficientă și mai ra
pidă la nivelul beneficiilor clinice, fie preferă un protocol de
lucru mai puțin greoi decât cel al propriei lor terapii. Fie au
făcut această alegere tocmai pentru că psihanalistul lor, la fel
ca al meu, nu știa nimic despre domeniul genealogic.
Psihogenealogii nu pretind că au altă pregătire în afara
celei conferite de arborele lor personal. Unii, precum Caro
le Labedan, reiau tradițiile orientale care, spre deosebire de
analiștii freudieni, recunosc locul strămoșilor în viața psihi
că. Cei formați de Alejandro Jodorowski, primul care a știut
să utilizeze tarotul în dimensiunea sa terapeutică, sunt familiari
cu anumite practici divinatorii. Este și cazul lui Chantal Rial
land, care a fondat un institut de psihogenealogie. Ceea ce
dovedește dorința de a oficializa o profesie ce ar trebui să ca
pete, în anii ce urmează, un adevărat avânt, pentru că cei care
o practică în prezent sunt tot mai numeroși.
69
Itinerariul unui psihogenealog
Am întâlnit-o pentru prima oară pe Carole Labédan la o sera

tă organizată în Grădina ideilor63. Venise, în seara aceea, atra
să de expozeul medicului acupunctor Benny Cassuto, având
drept temă „meridianele extraordinare64". Femeia aceasta tâ
nără și foarte vioaie, cu părul scurt și stufos înconjurându-i ca
o cască chipul de copil vesel, se consideră autodidactă. Pentru
ea, asta înseamnă că tot ceea ce a practicat în decursul vieții a
ajutat-o să-și inventeze meseria: studiile literare, practicarea
mai multor terapii corporale, a tehnicilor shiatsu65, Qi Gong, a
relaxării Schultz, a lucrului asupra vocii, cunoașterea gândirii
tradiționale chineze energetice, frecventarea asiduă a etnome-
todologiei66, studiul funcțiunilor emblematice proprii diver
selor grupuri umane. Până și comerțul cu antichități și moda
au învățat-o, unul importanța memoriei simbolice a obiecte
lor trecutului, cealaltă „cât de puternică este dorința fiecăruia
de a-și crea o aparență care să se potrivească cu ceea ce are
mai intim ființa sa".
Prin urmare, totul a început pentru ea în ziua în care, întâl-
nindu-1 pe Jodorowski, și-a făcut arborele genealogic. „Aceas
tă întâlnire a fost o adevărată binecuvântare!", spune Carole
Labédan. Un moment crucial în itinerariul ei pentru că, în
urma acestui demers, pătrunde pe terenul psihogenealogiei.
63 în Ib. franceză: Le Jardin d'idées, (n.tr.) Grup de cercetare a sistemelor me-

tapsihologice, pe care Didier Dumas și eu însămi l-am creat în ianuarie 1996.
(n.a.)
64 „Meridianele extraordinare" corespund, în medicina chineză, cu ceea ce
Françoise Dolto a conceptualizat sub termenul de imagine inconștientă a cor
pului, memorie mută, dar fidelă, a oricărei incarnări, de la embrion până la
bătrân. Aceste minunate căi constituie, într-un fel, o anatomie dinamică, evo
lutivă, a inconștientului nostru freudian. (n.a.)
65 Shiatsu este o tehnică de îngrijire prin masaj și comunicare tactilă, (n.a.)
66 Etnometodologia predată la Universitatea din Paris VII se ocupă de metodele
de funcționare proprii fiecărui grup uman, (n.a.)
70
Psihogenealogia
Acesta a fost momentul în care „am simțit că devin, în sfârșit,

actorul propriei mele vieți", precizează ea. Pentru că „înainte
de asta, nu-mi găseam chemarea, nici mijloacele de a mă situa
în lume. Urmasem totuși o terapie vreme de trei ani, la vârsta
de cincisprezece ani, cu un psihiatru. Dar abia când mi-am
făcut arborele genealogic am înțeles cât de mult repetam mo
delele familiale de care nu eram conștientă, adaptându-le la
felul meu de-a fi. Mi-am rememorat originea, ceea ce mi-a
permis să descopăr că suferințele mele nu erau zadarnice, că
ele aveau un sens din perspectiva acestui mare lanț al gene
rațiilor în care se înscrie orice viață omenească. Am învățat să
văd în ele încercări, posibilități inițiatice". Și Carole Labedan
adaugă zâmbind: „Terapeuții sunt adesea oameni care au fost
greu încercați de viață. Nu trebuie oare să fi suferit tu însuți
pentru a putea oferi îngrijire și ușurare?"
Din momentul în care Jodorowski i-a deschis calea psiho-
genealogiei, Carole s-a format după modelul Companioni
lor de odinioară, fără să lase nimic la întâmplare. îi vizitează
pe specialiștii în „arborele genealogic"; lucrează o vreme cu
Chantal Rialland care îi asigură pregătirea teoretică, își con
tinuă căutările în preajma Annei Ancelin Schiitzenberger, de
la care învață, făcându-și arborele în ședință de grup, reali
tatea concretă a sindromului aniversar și rolul pe care îl joacă
istoria în elaborarea genosociogramei. In paralel, îl întâlnește
pe Jean-Marc Eyssalet, care predă gândirea chineză tradițio
nală: „Am început atunci să stabilesc legături între dimensiu
nea ancestrală și efectele ei asupra vieții individului, pe de o
parte, și, pe de altă parte, energetica chineză și teoria taoistă a
strămoșilor. Aceste două abordări pun în evidență necesitatea
de a privi individul la nivel global, inclusiv în dimensiunea
lui spirituală. însăși noțiunea de descendență se poate declina
fie în raport cu strămoșii și cu lumea înconjurătoare, fie în ra
port cu un spirit creator.
71
Timpul strămoșilor, îi place ei să spună, este timpul origi

nii speciei; este și timpul proiectului din celula vie: proiect al
concepției, dar și al bolii. Vechii chinezi considerau că există
un «mandat» dat de divinitate unei spițe și că acesta traversea
ză existența individuală a fiecăruia dintre membrii ei. Așadar,
acest mandat trece prin mine, ultimul descendent care trăiește
aici și acum; dar eu sunt cel care decid în privința destinului
meu, a modului în care îl voi onora. Ne naștem cu un plan
de viață personal, dar legat totuși de moștenirea noastră. Exis
tă un proverb în gândirea tradițională chineză care spune că,
pentru a cunoaște o persoană, trebuie să-i cunoști genealogia
până la a noua spiță. Mandatul (termen pe care îl prefer celui
de destin, prea fatalist) este maniera în care fiecare își poate
găsi locul și modul de acțiune în lume și în care se poate realiza.
Mandatul reprezintă dimensiunea pur spirituală a ființei, cea
în care ne simțim în legătură cu spiritul creator ce lucrează în
noi și care ne împinge mereu să descoperim ceea ce suntem. Lu
crul asupra arborelui genealogic ne permite să luăm în consi
derare mandatele neîndeplinite pe care ni le-am asumat și să
eliberăm ceea ce ne pune automat în rezonanță cu noi înșine.
Arborele genealogic este, de asemenea, cel mai frumos
dintre mecanismele divinatorii. îl putem reexamina la fiecare
nouă dificultate apărută. Ramurile arborelui fac parte dintre
structurile noastre cele mai profunde și sondarea lor ne ajută
să aflăm, în termeni valabili numai pentru noi înșine, care este
cauza blocajului. Arborele răspunde întotdeauna. Nu ne ofe
ră neapărat soluția, ci informații care ne permit să mergem un
pic mai departe în direcția cea bună."
Psihogenealogia, mod de utilizare
„Eu practic psihogenealogia sub forma unei terapii individua

le. Arborele, sau genosociograma, este o tehnică ce se înscrie în
72
Psihogenealogia
această terapie. Psihogenealogia poate fi practicată și sub for

ma unei terapii în grupuri de cinci-șase persoane, caz în care
vorbim despre o intervenție punctuală. Persoana care vrea să-și
facă direct genosociograma trebuie să fie cu adevărat motivată
sau să aibă o suferință acută, crucială. Odată construită, genoso
ciograma dezvăluie o structură al cărei sens persoana în cauză
trebuie să fie pregătită să-1 accepte. Din acest punct de vedere, e
preferabil să ne acordăm timp suficient pentru a o realiza. Tim
pul necesar pentru inventarierea elementelor istoriei personale
și familiale poate dura între un an și un an și jumătate.
Toți cei cu care lucrez vin cu un obiectiv pe care trebuie
să-l noteze pe o foaie de hârtie. Cel mai adesea, este vorba
despre depășirea unei probleme, a unei dificultăți de viață:
neajunsuri în plan profesional sau economic, dificultăți în via
ța amoroasă, dorința nerealizată de a avea un copil, boală...
Utilizez acest obiectiv așa cum aș folosi un motor de căutare.
Odată scopul atins, putem trece la altceva. Nu este vorba de
psihanaliză, ca individul să se angajeze într-un proces reflexiv
și să vorbească numai despre sine.
Lucrul se efectuează prin intermediul unor foi mari de hâr
tie asupra cărora eu nu intervin niciodată în mod direct. Coa
la respectivă este un spațiu de tranzacție important: graficul
este evolutiv, fiind încărcat încetul cu încetul cu semne pe care
persoana în cauză le înscrie pe măsură ce lucrul avansează.
Scriind, simbolizând, imaginându-și cu ajutorul culorilor și al
desenelor, subiectul ajunge să scoată la iveală portretul intim al
familiei sale, așa cum o poartă în ființa sa. îi cer, mai întâi, să se
marcheze pe el însuși pe această foaie de hârtie, alături de toți
membrii cunoscuți ai familiei, vii sau morți. în general, această
reprezentare rămâne ca atare, nu se mai lucrează direct asupra
ei. Apoi, pe o altă foaie de hârtie, lucrăm în mod distinct asu
pra liniei materne și a liniei paterne. Urmărim întotdeauna să
depistăm repetițiile și temele importante, singura regulă fiind
73
aceea de a nu șterge niciodată ceea ce a fost deja scris. O in

formație referitoare la o bunică, care mai târziu, după căutări,
este anulată sau contrazisă, își dezvăluie întreaga importan
ță atunci când trebuie rectificată. Acest ansamblu de însemnări
constituie suportul muncii de interpretare.
Poate fi foarte derutant pentru subiect să vorbească despre
bunica lui sau despre un unchi îndepărtat mai degrabă decât
despre el însuși. întotdeauna propun, în paralel, o terapie cor
porală cu un alt terapeut, pentru a putea stabili o legătură între
manifestările corpului (dureri de burtă, de cap etc.) și elemen
tele asupra cărora lucrăm în momentul respectiv. Adesea, pro
cedând astfel, înlăturăm barierele din calea conștientizării.
Această muncă a doi terapeuți care dispun de instrumen
te diferite și care nu comunică unul cu celălalt în mod direct,
ci numai prin intermediul pacientului, îi oferă acestuia din
urmă posibilitatea de a se plasa ca rezultat al întâlnirii din
tre un principiu matern (din direcția corpului) și un principiu
patern (dinspre vorbire și arbore). Și asta, fără a decide di
nainte în privința sexului terapeuților săi. Fiind vorba despre
actualizarea, aici și acum, a sensului descendenței, acest tip
de protocol reprezintă un sprijin important; pacientul poate
să-și fixeze astfel, în conștiință, legitimitatea conceperii și ve
nirii lui pe lume, în cadrul neamului său. Important este ca
pacientul să descopere sensul întâlnirii între tatăl și mama lui,
adică a ceea ce a făcut ca el să se afle aici.
A legitima întâlnirea dintre un bărbat și o femeie ce a dus la
nașterea individului care-și construiește acum arborele genea
logic înseamnă deja a înțelege că dorințele lor aveau un scop,
că erau ei înșiși prinși într-o urzeală inconștientă care le-a ori
entat alegerea. Pătrundem astfel în însuși sensul descendenței
clientului și descoperim sensul lui în calitate de individ.
Această muncă poate da senzația unui imens haos; să re
considerăm sensul și valoarea lucrurilor care se transmit de-a
74
Psihogenealogia
lungul timpului, prin intermediul a zeci de rude și de stră

moși până la noi, indivizi solitari și totuși moștenitori ai tutu
ror acestor oameni! Da, suntem indivizi, dar așa individuali
cum suntem, facem parte dintr-o descendență: suntem fiu sau
fiică, nepot sau nepoată, strănepot sau strănepoată și așa mai
departe. în plus, putem fi noi înșine părinți.
în orice terapie de acest gen, există momente de nerăbda
re, de oboseală, de asimilare, de revelații. Până să ne găsim o
identitate proprie, trebuie să ne luăm rămas bun de la ceea ce
am acceptat să întruchipăm până în acel moment din fidelita
te față de ceea ce ne-a fost indus la nivel familial, mai mult sau
mai puțin explicit.
însă nu este suficient să vorbim, de unde și ideea de a trece
la acțiune. Desenarea arborelqj genealogic, notițele, alegerea
simbolurilor, a culorilor, efectuarea unor cercetări concrete,
toate acestea sunt deja acțiuni în sine. Mi se întâmplă însă,
destul de frecvent, să propun și un act simbolic, un ritual care
trebuie utilizat zilnic și care are drept scop înlăturarea unei in
terdicții. într-o zi, i-am cerut unei tinere căreia îi era greu să-și
asume o funcție de conducere în profesia ei să se folosească
în orice împrejurare de frumosul baston pe care i-1 împrumu
tasem, și să facă asta până la următoarea noastră întâlnire ce
urma să aibă loc cincisprezece zile mai târziu. Nu trebuia să se
despartă de el sub niciun motiv. Ideea acestui ritual mi-a ve
nit atunci când am văzut cât de iremediabil de distrugătoare
și de manipulatoare considera ea că este autoritatea, pentru că
o asocia cu o persoană din familie pe care nu o iubea și cu care
se temea că ar putea semăna. O desenase pe acea persoană ți
nând în mână un baston. Arborând acest «baston al puterii»,
cum spun șamanii, tânăra și-a înfruntat temerea, constatând,
în final, că își putea asuma și ea funcții de conducere, fără a se
confunda totuși cu ruda respectivă. Când mi-a returnat bas
tonul căruia a știut să-i dea o utilitate ludică, dificultățile ei în
75
a accepta ierarhia se diminuaseră mult și conștientizase evo

luția care se petrecuse în ea.
Adesea, ritualul are rolul de a repara o traumă genealogică
ce n-a putut fi, niciodată până atunci, depășită. Se întâmplă ca
acest ritual să încheie cu bine lucrul asupra arborelui genea
logic, anulând interdicția sau convingerea care blochează de
multă vreme dezvoltarea individuală. Ritualul reprezintă o
informație nouă transmisă inconștientului arhaic, inconștien
tului ancestral, pentru a-1 reprograma pe o cale mai animată.
Când pune capăt lucrului, actul marchează finalul relației te
rapeutice, plasându-1 pe pacient într-o dinamică ce depinde
acum numai de el.
De multe ori, necesitatea de a trece la acțiune în cursul tera
piei apare într-o uimitoare sincronicitate. în momentul în care
un pacient conștientizează existența unei dificultăți personale
nesesizate până atunci, apare brusc în viața lui o cerere sau o
ofertă aflată în strânsă legătură cu dificultatea respectivă. îmi
amintesc de o tânără care nu putea vorbi în public. în momen
tul în care a conștientizat acest lucru, i s-a propus să susțină o
conferință pe o temă care o pasiona! Conferința a decurs foarte
bine, nu i-a căzut cerul în cap și, ulterior, i s-a propus să sus
țină o altă conferință. Uneori, nu e nevoie de mai mult de-atât
pentru ca un individ, copleșit cândva de povara inerției fami
liale și sortit unui proces repetitiv, să învețe mai întâi arta de
a acționa, de a fi actorul propriei vieți, pentru a deveni apoi
el însuși cercetător sau creator. Terapia genealogică transfor
mă povara istoriei familiale într-un material căruia individul îi
poate exploata după bunul plac bogăția de informații. El devi
ne astfel un pivot, o articulație a conștiinței în succesiunea ge
nerațiilor. Nu mai lucrează doar pentru sine însuși, ci restituie,
de asemenea, dinamismul descendenței sale.
Pacienții care au dus la bun sfârșit terapia folosesc adesea,
pentru a o descrie, imaginea unor piese de puzzle care «nu se
7R
Psihogenealogia
îmbinau înainte» și care, încetul cu încetul, își modifică for

ma. Ele ajung să alcătuiască un ansamblu armonios căruia îi
corespunde o trăire la fel de armonioasă, de unificatoare, la
nivel corporal. Este vorba despre o deschidere asupra depli
nătății și a disponibilității intime."
La sfârșitul acestei conversații avute cu Carole Labedan,
rămăsesem cu o întrebare arzătoare. I-am adresat-o:
— Dacă analiza acestei moșteniri ne dezvăluie cât de pro
fund suntem plămădiți din înaintașii noștri, atunci ce loc ocu
pă libertatea individuală?
— Exact în aceasta constă întreaga problemă: sunt, în ace
lași timp, un moștenitor - moștenesc problematica familială,
îi datorez ceva, în termeni de datorie și de daruri înnăscu
te - dar nu sunt doar membru al unei familii. în calitate de
individ, dispun de un potențial de noutate, de creație, de ori
ginalitate. Destinul meu îmi aparține, nu este al strămoșilor
mei. Eu nu mă aflu doar în serviciul tematicii familiale, dar
nici total detașat de această tematică. Psihogenealogia anali
zează această mișcare de du-te-vino între determinism și libe
rul arbitru, datorită căreia fiecare poate să stabilească măsura
loialității sale ca membru și să acceadă la suveranitatea pro
priei vieți.
4
Sindromul aniversar
Cazul Myriam
Este iarnă, cu puțin timp înainte de Crăciun. Myriam, în vâr

stă de treisprezece ani, se rănește într-o bară de fier care sem
nalizează o stradă din Quebec. Zăpada acumulată formează
mici movilițe și Myriam se joacă dându-se pe una dintre ele ca
pe un derdeluș. Deodată însă, alunecă și, depășind extremita
tea pantei, nimerește într-o bară de semnalizare care se înfige
în ea. Bara este înțepenită în pământ, iar infirmierii veniți cu
ambulanța trebuie mai întâi să o scoată pe copilă din ea pen
tru a o putea transporta la spital.
Myriam supraviețuiește accidentului. Pe plan fizic, este
vindecată, dar rămâne profund tulburată. în timpul unei con
sultații, mama ei îi dezvăluie, în prezența medicului, „marele său
secret": ea însăși a fost violată de doi bărbați exact la vârsta la care
fiica ei s-a înfipt în acea bară, fapt pe care nu l-a spus niciodată ni
mănui. Or, bara de fier care a străpuns duodenul lui Myriam de la
un capăt la altul i-a rupt himenul și i-a perforat diafragma. Fierul a
pătruns între rect și vagin, fără să le deterioreze, a trecut la doar
câțiva milimetri de viscere, cruțându-i vezica, uterul, stoma
cul și ficatul. Pe scurt, Myriam a avut mare noroc și a ieșit din
spital la zece zile după accident.
Aflând însă ce i s-a întâmplat mamei ei la aceeași vâr
stă, Myriam va face o serie de investigații pe lângă bunica
79
ei maternă, în urma cărora va descoperi uimitoarea repetiție

genealogică cu care se confrunta prin accidentul suferit. Cu
două generații în urmă, străbunica ei fusese și ea violată în
două rânduri, la unsprezece și la treisprezece ani, și nu vorbi
se niciodată despre aceste evenimente.
Cazul acesta, comunicat67 de Prof. Ghislain Devroede de la
Serviciul de chirurgie generală din cadrul Centrului univer
sitar pentru sănătate Estrie din Sherbrooke, Quebec, ilustrea
ză în mod elocvent pătrunderea analizei transgeneraționale
în practica clinică chirurgicală. Într-adevăr, este pentru prima
oară când un chirurg constată influența repetitivă și familia
lă a traumelor corporale accidentale care, bineînțeles, nu au
nicio legătură cu moștenirea genetică. Unii clinicieni au con
venit să numească acest gen de repetiție sindromul aniversar.
Sindromul aniversar este forma specială pe care o poate că
păta repetiția genealogică atunci când este legată de cifre cu
semnificație, precum datele marcante dintr-o familie sau vâr
stele la care au avut loc evenimente traumatizante.
Inconștientul are memorie bună
în Franța, unde, să nu uităm, a luat naștere teoria transgene-

raționalului, psihanaliștii din cadrul maternităților au efectu
at cercetări în privința datelor de concepere și de naștere ale
bebelușilor, atestând astfel, începând din anul 1978, realitatea
derutantă a sindromului aniversar.
în 1992, am dat întâmplător peste un număr vechi al re
vistei Psychanalyse à l'université, care m-a lămurit asupra ra
porturilor existente între sexualitate și moarte în procreație.
67 Anne Ancelin Schützenberger a publicat două cazuri ale profesorului Devro

ede, cel de față fiind descris în cea de-a zecea ediție din ianuarie 1998 a cărții
Aïe mes aïeux!, op. cit., p. 191-193. Pentru acest capitol, am modificat puțin
prezentarea lui. (n.a.)
80
Sindromul aniversar
într-un articol68 semnat de dr. Monique Bydlowski, erau pre

zentate o serie de fapte clinice ce arătau modul în care datele
de naștere ale copiilor puteau fi asociate, în inconștientul ma
melor, cu un deces anterior survenit în propria viață sau în
neamul lor. M-am grăbit să-i iau un interviu autorului. Mo
nique Bydlowski m-a primit în biroul ei de la spitalul Tami-
er. Am găsit, lângă această femeie cu o exprimare concisă,
suficient material pentru un prim articol referitor la rolul
inconștientului transgenerațional în fecunditate69. Monique
Bydlowski este director de cercetări în cadrul Inserm70 și al
Laboratorului de psihopatologie fundamentală și psihana
liză din cadrul Universității Paris-VIL Este neuropsihiatru,
de orientare și de practică psihanalitice și conduce cercetări
având drept teme „problematica inconștientă a reproducerii
umane" și „psihopatologia perinatală". Studiile clinice ale dr.
Bydlowski se sprijină, parțial, pe teoria criptei și a fantomei a
psihanaliștilor Nicolas Abraham și Maria Tôrok. Ele arată că
există uneori o legătură directă între dorința de a avea un co
pil și un doliu neîncheiat. în etapa conceperii copilului, totul
se petrece ca și cum inconștientul ar avea „memorie bună",
memorând date și tot atâția „semnificanți", adică evocări ale
morților a căror importanță psihică a fost neglijată sau eve
nimente (pierderea unui organ, avort, de exemplu) care, prin
jocul coincidențelor și al ciclurilor sezoniere, fac trimitere, la
rândul lor, la alte evenimente - familiale, de astă dată - care,
odinioară, au fost estompate.
Să ne reamintim că Maria Tôrok a pus în evidență un
fapt clinic despre a cărui existență spunea că este aproape
68 Monique Bydlowski, „Les enfants du désir, le désir d'enfant dans sa relation a

l'inconscient", Psychanalyse à l'université, 1978, vol. V, nr. 13. (n.a.)
69 Nina Canault, „Hantés par le fantôme des origines", Libération, 9 decembrie
1992. (n.a.)
70 Institutul național pentru sănătate și cercetare medicală din Franța, (n.red.)
81
universală: serbarea maniacală. Așa cum am văzut, aceasta se

declanșează la anunțarea morții unei persoane dragi, provo
când o înflăcărare sexuală care, asociată cu rușinea și vino
văția, va duce mai târziu la ceea ce acești doi cercetători au
numit criptă sau boala doliului. Monique Bydlowski arată că
serbarea maniacală se poate manifesta, de asemenea, prin con
ceperea unui copil. Ea scrie astfel: „Este o punere în practi
că sau mai degrabă o transpunere în copil. Literalmente, nu
mai există cadavru, ci există un copil care îi ia locul și barează
doliul ca eventual proces elaborativ. Există o negociere a do
liului. Cadavrul se ascunde în copil71." Și atunci, „copilul por
nește cu stângul: întreruperea sarcinii, prematuritate gravă,
ba chiar psihoză precoce."
Extinzând această analiză, Monique Bydlowski arată că,
dacă doliul după o ființă dragă nu a putut fi încheiat, data de
cesului ei poate, ea însăși, să indice acest lucru, pentru că se
regăsește în data conceperii, a nașterii sau a termenului pre
vizibil al sarcinii. Așadar, aceste trei date pot avea drept origi
ne o boală a doliului, iar validitatea ipotezei a fost verificată de
dr. Bydlowski în cazul multor femei însărcinate. De fapt, mi-a
mai împărtășit ea, la nivel fantasmatic, „numeroase femei
consideră nașterea unui copil ca fiind repetarea, renașterea
unei persoane dispărute și regretate". încă mai am vie în min
te emoția provocată în rândul femeilor din redacție de acel
„document" din paginile jurnalului dedicate Științei: oare o
fi valabil și în cazul nostru? Să luăm destul de în serios cerce
tările lui Monique Bydlowski și să analizăm mai îndeaproape
datele de naștere ale propriilor noștri copii?
71 Monique Bydlowski, „Les enfants du désir, le désir d'enfant dans sa relation

à l'inconscient", op. cit., p. 70. (n.a.)
82
Sindromul aniversar
Psihanaliza în maternitate
Cinci ani mai târziu, în ultima ei carte, La dette de vie71, Mo

nique Bydlowski reia aceste observații, situându-le însă în
contextul evenimentelor ce au permis elaborarea lor, pentru a
înfățișa astfel întreaga dimensiune clinică și socială a acestora.
Monique Bydlowski este, asemenea tuturor celor care au
optat pentru o concepție transgenerațională a inconștientului,
un outsider. Remarcând prăpastia existentă între medicină și
psihanaliză în ceea ce privește domeniul reproducerii uma
ne, ea și Prof. Papiemik convin asupra necesității introducerii
unui psihanalist în serviciul său din cadrul maternității. După
părerea ei, nașterea nu trebuie privită ca un eveniment biolo
gic, ci mai degrabă „psihosomatic". Nu numai reproducerea
corpului este implicată în concepția unui bebeluș, ci și trans
miterea psihică a unor reprezentări inconștiente din partea
părinților. Emile Papiemik nu i-a contestat această abordare
a nașterii. Să nu uităm că el este, alături de René Frydman și
de Jacques Testart, unul dintre fondatorii tehnicii fecundării
in vitro în Franța. Medicina noastră îi datorează prima naște
re, în 1982, pe teritoriul francez, a unui bebe-eprubetă, cele
bra fetiță pe nume Amandine. Așadar, Monique Bydlowski
a fost unul dintre primii psihanaliști - de atunci încoace nu
mărul lor a crescut - care au lucrat în maternitate. A început
la maternitatea Antoine-Béclère din Clamart, urmându-1 apoi
pe Papiemik la maternitatea Port-Royal din Paris.
Demersul ei este inedit în multe privințe. Puțini psihana
liști acceptă să lucreze ca ea, în strânsă colaborare cu o echi
pă de obstetricieni formată din medici, moașe și infirmiere,
în astfel de condiții, psihanalistul - scrie ea - se confruntă
cu „evenimente ce se petrec chiar atunci, în loc să fie doar
72 Monique Bydlowski, La dette de vie („Datoria de viață"), PUF, 1997. (n.a.)
83
martorul unor relatări, de la distanță73". Monique Bydlowski

ridică niște semne de întrebare legate de transmiterea vieții
psihice și de copilul mort, probleme ce rămân adesea ascunse
în practica desfășurată într-un cabinet obișnuit. Riscul la care
suntem expuși, afirmă ea, este de a ne simți „perturbați în re
perele noastre teoretice clasice74".
Cercetătorul de la Inserm a descoperit acest fenomen de re-
petiție-comemorare mai întâi în unele cazuri de „sarcină sur
venită după un antecedent obstetric sever, cum ar fi moartea
neonatală". Dar, adaugă ea, „am comunicat apoi observațiile
noastre unor colegi - ginecologi-obstetricieni, moașe - și, grație
experienței acestora, s-a dovedit că fenomenul nu era rezervat
doar sarcinilor dificile [...]. Calculul inconștient al datei prevă
zute pentru naștere avea un caracter mai general. In plus, s-a
observat că însăși data conceperii putea fi, de asemenea, semni
ficativă. Foarte curând, informațiile culese au confirmat existen
ța a numeroase astfel de cazuri, frecvența mare a fenomenului
făcând ca simpla coincidență să fie foarte improbabilă75".
Trauma transgenerațională
Așadar, inconștientul face calcule. Dar cum procedează el

oare?
„Este vorba despre o operație involuntară de adunare sau
de scădere. In orice caz, ne referim la o operație simplă, ce
vizează o perioadă fixată de biologie: cele 40 de săptămâni și
jumătate ale gestației (280 de zile) din interiorul unui răstimp
limitat: cele 365 de zile ale anului, perioadă care se repetă ci
clic în calendar: zile, luni, săptămâni, anotimpuri76." Astfel,
73 Monique Bydlowski, op. cit., p. 18. (n.a.)

74 Ibid., p. 61. (n.a.)
75 Ibid., p. 112; sublinierea îmi aparține, (n.a.)
76 Ibid., p. 113. (n.a.)
84
Sindromul aniversar
dna B. „a avut două fiice născute moarte, la 22 și 23 octombrie,

la diferență de doi ani. La patruzeci și doi de ani, survine o
nouă sarcină, neprogramată, al cărei termen este, încă o dată,
20 octombrie. Femeia își amintește atunci că mama ei a fost
împușcată la patruzeci și doi de ani, pe 20 octombrie 194477".
„Când ne confruntăm cu un eșec al maternității, putem
descoperi pistele care îi dau sens", m-a asigurat Monique
Bydlowski, cu prilejul întâlnirii noastre din 1992. „Din punct
de vedere terapeutic, este foarte important ca o femeie care
pierde un copil în timpul sarcinii să fie ajutată să dea un sens
acestui eveniment. Trebuie ajutată să realizeze o reconstrucție
a istoriei sale, pentru a descoperi locul pe care îl ocupa sarcina
respectivă sau copilul în genealogia familială. De altfel, doliul
nu este încheiat decât atunci când pierderea unui copil capătă
un sens. Iar sensul are întotdeauna legătură cu istoria famili
ală... Constatăm, în cele din urmă, că adulții sunt animați de
amintiri care, adesea, nu le aparțin78."
Monique Bydlowski mi-a relatat atunci povestea lui Ni-
cole. In cartea ei, acest caz marchează începutul unei reflecții
referitoare la valoarea terapeutică a colaborării între medic și
psihanalist în maternitate.
„Am avut o pacientă care a pierdut succesiv trei copii, de
fiecare dată atunci când sarcina ajunsese aproape la termen.
Sarcina se oprea brusc la șapte-opt luni. Mi-a fost încredințată
în perioada celei de-a patra sarcini. Când a aflat că era vorba
din nou despre un băiat, a trăit un moment teribil; a început
să aibă contracții uterine, riscând să nască la fel ca în cazuri
le precedente. în perioada aceea, o vedeam atunci aproape
zilnic. Și, în această efervescență psihică legată de frica de a
pierde și al patrulea copil, i-a apărut brusc în minte o amin
tire traumatică pe care nu o povestise niciodată până atunci.
77 Ibid., p. 73. (n.a.)

78 Nina Canault, articol citat în Liberation, 9 decembrie 1992. (n.a.)
85
Bunicul său patern murise departe de casă, fiind deportat. Fe

meia nu-1 cunoscuse niciodată dar, în mod repetat, le dăduse
copiilor săi morți prenumele lui. Prin acest prenume, ea trans
mitea un doliu imposibil de suportat pentru tatăl ei și, im
plicit, pentru ea însăși. In urma terapiei, femeia a reușit să-și
amintească în întregime această dramă paternă și să-și deter
mine tatăl să vorbească despre dispariția propriului tată, eve
niment petrecut când el avea doar doisprezece ani. Au reușit
să pună în ordine tot ceea ce tatăl ei știa despre cel dispărut:
unde se născuse, unde fusese deportat etc."
în La dette de vie, Monique Bydlowski scrie, referitor la
această dramă genealogică: „Singura diferență între sarcini
le a treia și a patra, urmărite de același obstetrician, a con
stat în introducerea unui protocol psihoterapeutic liniștitor.
Această abordare nouă a permis înțelegerea faptului că doliul
care plana în această familie era atât unul recent, provocat de
moartea copilașilor, cât și un doliu vechi despre^ care nimeni
nu vorbea, doliu încriptat în tatăl lui N. și veritabilă «fanto
mă» pentru fiica sa, în generația următoare. Această situație
evidențiază influența transgenerațională a unor evenimente
trecute în transmiterea vieții în prezent79."
Fantasma inconștientă responsabilă de avorturile sponta
ne ale lui Nicole și descoperită de Monique Bydlowski consta
în „ideea inconștientă de a fi însărcinată cu un mort sau cu un
zombi, deci cu o fantomă, cu bunicul dispărut, probabil80".
Sindromul aniversar
în Aïe mes aïeux1., Anne Ancelin Schützenberger pledează în

favoarea analizei transgeneraționale, pe care o consideră un
79 Monique Bydlowski, op. cit., p. 20. (n.a.)

80 Ibid., p. 22. (n.a.)
86
Sindromul aniversar
instrument de lucru indispensabil în științele umane și clinice.

Prin intermediul acestei cărți, ea a dezvăluit publicului francez
atât propriile ei studii, cât și pe acelea ale medicului și psiholo
gului Joséphine Hilgard, referitoare la sindromul aniversar.
„Sindromul aniversar era de ordinul anecdotei până la apa
riția studiilor Joséphinei Hilgard81, mi-a declarat ea, în 1953.
Hilgard a analizat toate internările dintr-un spital din Califor
nia pe parcursul a patru ani. Pornind de la acest enorm material
de studiu, ea a demonstrat că psihoza la adu Iți se repeta în ca
drul unei familii din mamă în fiică, de-a lungul a trei generații,
într-un mod semnificativ din punct de vedere statistic. Joséphine
Hilgard se asigurase în fiecare dintre situații că data pierderii
părintelui putea fi stabilită cu precizie. Dacă, de exemplu, o fe
meie de treizeci și cinci de ani, mamă a unui copil de cinci ani,
era internată, se descoperea că își pierduse la rândul său mama
la vârsta de cinci ani, aceasta având atunci treizeci și cinci de
ani și fiind, de multe ori, foarte bolnavă sau internată. Exista,
așadar, o «aniversare dublă»: copilul devenit părinte, ajuns la
vârsta părintelui dispărut, are, în acest caz, un copil de vârsta
pe care o avea el în momentul pierderii respective. Vorbim de
spre o comemorare a pierderii prin boală fizică sau mentală,
care îi marchează (în mod dublu, la aceleași vârste) pe mamă
și pe copil și descendența psihică între mamă și fiică. «Nouta
tea», scrie Joséphine Hilgard, la capătul cercetărilor ei din 1989,
«constă în recunoașterea unui sindrom specific creat atunci când
coincidențele contextuale sunt rezultatul retrăirii unor traume
precoce care ar putea duce la boli mentale grave.»"
81 Studiile lui J.R. Hilgard vizează perioada cuprinsă între anii 1952 și 1989.
Articolul ei din 1953, „Anniversary reactions in parents precipitated by chil
dren", apărut în revista Psychiatry, este punctul de plecare al unei întregi serii
de studii referitoare la boală privită ca fenomen de repetare transgenerațio-
nală. (n.a.)
87
Am întrebat-o atunci pe Anne Ancelin Schiitzenberger

cum a aflat ea însăși despre aceste studii.
„Cu vreo cincisprezece ani în urmă, am început să lucrez
cu bolnavi de cancer în fază terminală, după metoda docto
rului Cari Simonton82. Am avut marea surpriză să întâlnesc,
printre acești primi pacienți, o tânără veselă care ducea o viață
agreabilă și liniștită, fără stres excesiv, alături de tânărul ei soț
afectuos, pe -tare îl iubea și ea! Or, în cazul ei, cancerul se de
clanșase la treizeci și cinci de ani, adică exact la vârsta la care
mama ei murise de cancer. Mi-am zis: «Ah, da? La aceeași
vârstă? Ia te uită!» Și de aici a început un întreg proces tera
peutic. Odată stabilită această legătură și încheiat doliul după
mama ei, starea femeii s-a ameliorat spectaculos și metasta
zele au dispărut. După aceea, am încercat în mod sistematic
să descopăr dacă în istoria familială a fiecărui bolnav de care
mă ocupam nu exista cumva vreo repetiție șau o «loialitate
familială invizibilă». împrumut acest termen din terapia fa
milială contextuală, o teorie pe care Ivan Boszormenyi-Nagy83,
un psihanalist de origine maghiară, a fondat-o în SUA. Po
trivit acesteia, nu există familie fără o temelie subiacentă de
solidaritate și de loialitate intrinseci și originare, care precede
nașterea copiilor. în această teorie, dimensiunea transgenera-
țională a legăturilor familiale ocupă, așadar, un loc central. Pe
scurt, loialitatea familială reprezintă identificarea inconștien
tă cu o persoană cheie din familie: mamă sau bunică, mătușă
protectoare sau nașă. Am descoperit adeseori această loialita
te la bolnavii de cancer! Aceea a fost perioada în care m-am
82 Dr. Cari Simonton, Stéphanie Matthews Simonton, James Creighton, Guérir

envers et contre tout, Epi, 1982. (n.a.)
83 Din păcate, cărțile lui nu sunt traduse în limba franceză. Cf. nr. 110,111,115
și 125 ale revistei Dialogue care a consacrat muncii lui articole strălucite. Cf.,
de asemenea, Anne Ancelin Schiitzenberger, Aïe mes aïeux!, op. cit., p. 40 și
următoarele, (n.a.)
88
Sindromul aniversar
interesat de sindromul aniversar. Când cauți, câteodată găsești

și, în 1991, în timpul unei discuții cu Rupert Sheldrake, am
descoperit studiile Joséphinei Hilgard care, din păcate, dece
dase de curând. Odată ce s-a stabilit că repetiția este semnifi
cativă din punct de vedere statistic în cazul psihozei adulte,
ea trebuie căutată și în cadrul altor patologii, fiind necesară
efectuarea acelorași studii, în special pentru cancer.
Putem spune astăzi că, la 25% dintre bolnavii de cancer, boa
la s-a declanșat în contextul unei fragilități legate de o aniversa
re și al repetiției transgeneraționale. Hilgard a arătat că, odată
dezvăluită legătura afectivă aflată la originea repetării bolii, be
neficiile terapeutice sunt evidente, fie că e vorba despre ame
liorare sau de vindecare. Eu însămi am asistat, în cazul unor
bolnavi cu care lucram, la regresia cancerului în fază terminală
până la vindecarea totală. Tocmai de aceea mi s-a părut impor
tant să le prezint sindromul aniversar medicilor de familie, chi
rurgilor, oncologilor, psihoterapeuților și asistenților sociali84.
Eu folosesc în sens mult mai larg termenul de sindrom
aniversar pentru că am văzut, frecvent, diverse cazuri de re
petare a unor accidente, avorturi spontane, decese, boală, sar
cină... la aceeași vârstă, și mai cu seamă la aceeași dată, de-a
lungul a două, trei, cinci, opt generații, datând de aproape
două sute de ani în istoria familială, din perioada Revoluți
ei franceze și chiar mai de demult!", conchide Anne Ancelin
Schützenberger.
Sindrom aniversar și prevenție medicală
Unii medici s-au întrebat cum pot utiliza în mod profilactic

sindromul aniversar. Cum pot evita, de exemplu, eventualele
84 Cf. Anne Ancelin Schützenberger, Vouloir guérir, Desdée de Brouwer, 1995.

(n.a.)
89
efecte nefaste produse de un tratament sau de o intervenție

asupra unui pacient, când, în principiu, acestea sunt socotite
ca fiindu-i recomandate?
Profesorul Ghislain Devroede a devenit sensibil la proble
ma sindromului aniversar datorită lui Anne Ancelin Schützen
berger. Pe de altă parte, Ghislain Devroede este un chirurg
care a învățat de la bolnavii săi valoarea terapeutică a abți
nerii. El nu operează în mod obligatoriu. Cunoaște nebunia
ingenioasă85 (automutilările fiind doar un exemplu) de care
dau dovadă unii dintre ei pentru a obține o intervenție chi
rurgicală asupra propriului corp. „Nu mai operez decât după
ce m-am asigurat că bolnavul este bine informat în privința a
două lucruri", îmi mărturisește el în timpul unei întâlniri ce
a avut loc la Paris. „Pe de o parte, bolnavul trebuie să fie con
știent că intervenția chirurgicală implică o cooperare strânsă
între medic și pacient. în loc să fie pasiv, acesta din urmă tre
buie să-și mobilizeze întreaga energie pentru ca intervenția
să decurgă bine. Pe de altă parte, el trebuie să știe că omul
nu se îmbolnăvește «din întâmplare». în ceea ce privește boa
la, modelul contemporan cel mai sofisticat pe care îl cunosc
este cel prezentat de psihiatrul american George Engel. El im
plică trei planuri ale realității: biologic, psihologic și social.
Pe lângă elementele cromozomice ereditare, se adaugă și un
trecut psihologic și emoțional, mai mult sau mai puțin bine
suportat, un context afectiv mai mult sau mai puțin benefic
și un mediu mai mult sau mai puțin poluat. în plus, un indi
vid bolnav poate primi un sprijin din partea anturajului său,
de care nu ar fi beneficiat dacă nu s-ar fi îmbolnăvit. Iar acest
fapt îl împiedică să se vindece. După intervenția chirurgicală,
85 Prof. Ghislain Devroede, Le corps qui crie ses maux („Corpul își strigă neno
rocirea"), în expunerile din cadrul colocviului de la Montréal, având drept temă
„procesul de vindecare: dincolo de suferință și de moarte", Ed. MNH, Québec,
1995. (n.a.)
90
Sindromul aniversar
putem începe să căutăm elementele declanșatoare ale bolii,

în majoritatea cazurilor, nu descoperim existența unor factori
de risc fizici la bolnav, cum ar fi polipoză în familie, în ca
zul unui pacient cu cancer de colon. Chirurgul poate fi, mai
degrabă decât un tehnician, un însoțitor al bolnavului dornic
să exploreze mai în profunzime toate elementele psihosociale
constitutive ale poveștii lui de viață, incluzând, bineînțeles, ele
mentele transgeneraționale."
în domeniul obstetricii, „calculul datei de naștere poate
fi, pentru ginecolog, un element de supraveghere a femeilor
care au antecedente obstétricale", subliniază, la rândul său,
dr. Bydlowski. „în cursul discuțiilor din perioada prenatală,
căutăm împreună cu pacienta data preconizată pentru naște
re. Dacă data respectivă evocă o tragedie obstetricală prece
dentă, putem încerca să prevenim tendința ei de repetare86."
Prevenția în ceea ce privește data la care urmează să aibă
loc nașterea comportă însă și un risc. „Data în sine este cea
semnificativă", amintește cercetătorul de la Inserm. Tocmai
de aceea, o declanșare a nașterii prin metode medicale poa
te duce la înregistrarea unei alte date la starea civilă. Astfel,
data semnificativă rămâne uitată definitiv în dosarul gineco
logului87!" Așadar, profilaxia influențează un fapt ale cărui
consecințe pe termen lung nu pot fi neapărat măsurate. Ea
afectează transmiterile psihice transgeneraționale, dar poate,
de asemenea, să șteargă urmele acestora. „Părinții care dau
viață sunt ei înșiși purtători ai unor reprezentări, ai unor sce
narii mai mult sau mai puțin conștiente, ai unor amprente cu
o anumită semnificație, venite din istoria lor și, într-o manieră
transgenerațională, din aceea a strămoșilor. Aceste amprente
vor fi transmise în mod inconștient, în același timp cu viața
æ Monique Bydlowski, op. cit., p. 115. (n.a.)

87 Ibid., p. 115. (n.a.)
91
biologică. Termenul de amprentă semnificantă trebuie con

siderat în sensul lui imediat. Este vorba despre orice semn
reperabil, legat de un sens ascuns și având o semnificație în
gropată în memoria subiectului88." Prin modificarea datei de
naștere a copilului, se pierde, pentru generația viitoare, sem
nificația transmisă prin intermediul ei. Și aceasta pentru că
sindromul aniversar marchează transmiterea unor reprezen
tări inconștiente, evocate prin prisma datei respective. Ceea
ce sporește dificultatea generațiilor următoare de a accede la
memoria generațiilor anterioare, în loc să permită recunoaș
terea acesteia.
88 Ibid., p. 68. (n.a.)
92
5
Copilul și secretul lui
Psihanaliza copiilor a luat naștere în Franța datorită lui

Françoise Dolto. Nimeni, înaintea ei, nu evidențiase cu atâta
temeinicie și eficacitate faptul că un copil vede și trăiește lu
crurile cu totul altfel decât un adult. „Françoise Dolto știa, din
experiența personală, că un copil poate ajunge la o disperare
profundă din cauza unei iluzii, a unei idei false pe care și-a fă
cut-o în privința realității, a părinților lui, a iubirii Dolto
ne-a învățat un lucru: că un copil are nevoie de adevăr pentru
a trăi. [...] Ea nu se mulțumea doar să repare prejudiciile, ci
voia să le și prevină, să-i ajute pe copii să crească89", scrie jur
nalista Catherine David într-un dosar al revistei Le Nouvel Ob
servateur consacrat celebrei psihanaliste. Săptămânalul a vrut
să facă bilanțul contribuției sale practice, cotidiene, dar și a
celei pe plan social.
Recitind acest dosar, constat că Dolto a fost înțeleasă doar
pe jumătate. Deși i s-a recunoscut meritul de a ști să acorde
îngrijiri copiilor grav afectați sufletește și abilitatea aproape
magică sau, în orice caz, inexplicabilă, i s-a reproșat, de ase
menea, că vrea să-i asimileze pe educatori, pe părinți și pe
profesori cu psihanaliștii. „Ce ar însemna o politică de pre
venire a nevrozelor care ar face ca psihologia cea greu de
înghițit să invadeze totul, casa, școala, taberele, centrele de
89 Le Nouvel Observateur, „Faut-il brûler Dolto?", 3-9 septembrie 1992. (n.a.)
93
orientare?" se întreabă Catherine David. „Școala este un loc

de instruire sau un centru de vaccinare psihică? Nu trebuie
oare să se facă o distincție a rolurilor, astfel încât copiii să se
recunoască în ele?"
Marea neînțelegere dintre Dolto și o parte a presei france
ze pare să constea, așadar, în interpretarea greșită a obiective
lor sale, cât se poate de sociale și de politice: instalarea unei
prevenții solide a nevrozelor și a altor tulburări mentale ale
copilului. Pentru ea, adevărata educație a unui copil se rezu
ma la profilaxie. Dar cum înțelegea Françoise Dolto să pună
în practică această prevenție? Creând Case verzi90. A fondat-o
pe prima în 1979. Este vorba despre o structură de primire, un
loc de întâlnire pentru părinți și copiii acestora mai mici de
trei ani, având un rol multiplu.
„Este, în primul rând, un spațiu pentru socializarea pre
coce", îmi explică Willy Barrai, psihanalist format de Dolto.
„Părinții sunt ajutați să descopere capacitatea copilului de a fi
înțărcat. Adulții se relaxează și vorbesc între ei, în timp ce co
piii se joacă. Personalul veghează la siguranța lor. Nemaifiind
supravegheați de părinți, cei mici pot acționa și explora în de
plină libertate un spațiu marcat, totuși, cu semnalizări (pistă
de bicicletă) și interdicții (nu se pictează fără șorț).
Casele verzi sunt însă și locuri de prevenție a tulburări
lor psihosomatice infantile. Prin tulburări psihosomatice înțe
legem toate formele de tulburări corporale care îl afectează
pe copil atunci când acesta trăiește un conflict între aspira
țiile lui, dorința lui de a crește și barierele pe care părinții i
le pun în mod inconștient. Deși Casa verde nu este un loc de
consultație, aici sunt prezenți și pot fi consultați în orice mo
ment psihanaliști pregătiți să observe expresivitatea corpora
lă a copilului."
90în lb. franceză: Maisons vertes (n.tr.)
94
Françoise Dolto nu ținea să-i înroleze pe educatori și pă

rinți în batalioanele cauzei freudiene. Ea voia doar să-i facă
să înțeleagă acest adevăr greu de admis: tulburările copiilor
nu au altă origine decât datoriile (inconștiente) dobândite de
părinți de la generațiile anterioare. Ea voia să-l „vaccineze pe
copil împotrivi bolii mamei sau a tatălui9’".
„Françoise Dolto cunoștea intuitiv importanța transgene-
raționalului în tulburările infantile și, atunci când trata un co
pil, nu uita niciodată că terapia pe care cel mic o urma avea
să-i permită, mai târziu, să-și asume descendența", îmi des-
tăinuie Didier Dumas, care era foarte legat de psihanalista as
tăzi dispărută. „Așa explica ea diferența între psihanaliză și
celelalte forme de terapie a copilului. Știa că atunci când un
copil mai mic de trei ani face terapie, acest fapt produce efecte
și mai târziu, când copilul devenit adult ajunge, la rândul lui,
părinte. De unde și ideea de prevenire a tulburărilor mentale
la copil și crearea Caselor verzi, a căror importanță nu pare a
fi încă suficient de bine înțeleasă. Dacă vrem să înfruntăm în
mod serios delincvența care domnește în suburbii, trebuie să
începem prin a implanta acolo Case verzi în care toți tinerii
din cartier să fie stimulați să lucreze."
Pornind de la desenele și modelajele copiilor pe care îi tra
ta, Françoise Dolto a acționat ca un adevărat deschizător de
drumuri, străpungând aparențele pentru a penetra în lumea
acestora. Ea a inițiat mai multe generații de psihanaliști în ci
tirea, înțelegerea și interpretarea desenelor copilului. I-a învă
țat să le vorbească bebelușilor și a fost prima care a afirmat că,
pentru a înțelege simptomele unui copil, trebuie ținut cont de
ceea ce i s-a transmis la nivel mental din sânul familiei de-a
lungul a trei generații. Ar fi păcat pentru cultura noastră să
reducem contribuția ei la o „pedagogie moralizatoare", căci
91 Françoise Dolto, La cause des enfants, Robert Laffont, 1985. (n.a.)
95
arta pe care a dezvoltat-o pe tot parcursul carierei este, în pri

mul rând, aceea a observației.
în cadrul consultațiilor pe care le oferea la Spitalul Trous
seau, Françoise Dolto îi primea pe copii fără să-i judece. Le
observa modul de a acționa, renunțând la toate prejudecăți
le pe care le implică teoria. Dolto nu se mulțumea să ascul
te, ci lucra și cu ochii. Observa, încercând să înțeleagă modul
în care „spusele" unui copilaș sunt exprimate de corpul lui,
în gesturi, expresii, acțiuni, și nu prin cuvinte. Este ceea ce a
dezvoltat îndelung prin intermediul conceptului de imagine
inconștientă a corpului.
Această femeie deosebită a format o nouă generație de psi
hanaliști care știu să se încreadă în manifestările senzoriale,
emoționale și fantasmatice ale propriului lor corp, să asculte,
să observe, să-și folosească ochii și să-și mențină treze toa
te simțurile pentru a capta ceea ce se petrece în spațiul rela
țional din timpul ședinței, între ei, copil și părinții acestuia,
„în tinerețe, majoritatea psihanaliștilor au lucrat doi sau trei
ani într-un centru psiho-pedagogic unde s-au ocupat de copii,
adaugă Didier Dumas. Dar lucrul cu copii nu era nicidecum
pasiunea lor. Pentru că, dacă ar fi fost așa, ar fi rămas psiha
naliști de copii. Ceea ce se întâmplă rar în profesia noastră."
Willy Barral este unul dintre aceștia. „Extinzând câmpul
de intervenție al psihanalistului asupra celor mici, îmi spune
el, Françoise Dolto a oferit terapeuților instrumente pentru a
înțelege copilul lăuntric care continuă să sufere în pacienții
săi adulți și pentru a-1 putea analiza. Și cum acest copil se află
în centrul problematicii familiale în care s-a întrupat, el este
cel la nivelul căruia se menține vie legătura cu strămoșii și cu
secretele, ceea ce face ca, în cadrul terapiei, transgeneraționa-
lul să fie de ordinul unei «evidențe simbolice»."
Pe Willy Barral l-am întâlnit pentru prima oară în 1993, cu
ocazia unui prânz Ia care participau profesioniști în domeniu.
96
Aveam în fața mea un bărbat jovial, înzestrat cu o inepuiza

bilă curiozitate față de oameni și de lucruri. Totul îi reținea
atenția, totul îl interesa: literatura, gastronomia, dragostea, te
rapiile analitice și neanalitice, știința și mistica, filosofia și te
ologia, arta și tehnica. O singură cauză părea însă să-l anime
cu adevărat, aceea în slujba căreia își punea diversele interese:
cauza copiilor. Cele două terapii pe care le-a urmat el însuși,
una cu un psihanalist jungian și cealaltă cu Françoise Dolto,
împreună cu care a lucrat ulterior ani de ani de zile asupra
clinicii copiilor, au lăsat în el „urme adânci". Iar acestea l-au
determinat să iasă din tipare și să se preocupe de universul
copilului. Omul acesta neobosit se ocupă de copii și de adulți,
formează terapeuți pentru copii, susține crearea Caselor verzi
în străinătate și nu încetează să străbată planeta pentru a face
cunoscută peste tot opera psihanalistei Françoise Dolto.
In prezent, în Franța și în străinătate, există circa trei sute
de structuri de tipul „Casă verde". Willy Barrai a înființat una
la Erevan (Armenia) și contribuie la formarea personalului
destinat structurilor de acest gen în Rusia, Polonia, Japonia și
Vietnam. Universul copilăriei îi datorează, de asemenea, co
locviul92 care, atât prin conținutul lui, cât și prin propuneri
le concrete depuse pe lângă Consiliul economic și social, va
rămâne probabil una dintre cele mai importante manifestări
referitoare la locul copilului în cultura noastră. Convenția pri
vind drepturile copilului fiind semnată la ONU, la 20 noiem
brie 1989, Willy Barrai a considerat oportun să reamintească
faptul că „nu putem pretinde că luptăm pentru «binele» și
interesul copilului, în locul lui și fără el!... " și că trebuie, așa
dar, să se „creeze spații tranziționale între părinți și copii care
92 Acest colocviu a fost susținut între 15 și 18 ianuarie 1990 la UNESCO. Do

cumentele colocviului sunt publicate sub titlul Enfant de droit: la révolution
des petits pas, UNESCO, 1990. Coediție Lierre et Coudrier-La Harpe-enfant de
droit, (n.a.)
97
să-i protejeze pe aceștia din urmă de captivitatea intimă al că

rei obiect îl constituie".
Willy Barrai consideră că transgeneraționalul se regăsește
în gândirea lui Jung, adică mult înaintea contribuției psiha
nalistei Françoise Dolto. „Potrivit lui Jung, copilul ar suferi
în primul rând de un «inconștient parental», de tot ceea ce
a rămas ascuns, de acele «arierplanuri secrete» pe care adul
tul încearcă să Ie camufleze. Jung vorbește, de asemenea, de
«contagiune psihică», de «participare mistică» pentru a numi
și a explica ceea ce îl leagă pe copil de inconștientul parental.
El evocă chiar un soi de «nebunie în doi». Moștenirea este in
conștientă, afirmă el, și se transmite din «generație în genera
ție», asemenea «blestemului Atrizilor93»."
— Și ce anume v-a învățat în mod deosebit Françoise
Dolto?
— Clinica psihanalistei Françoise Dolto este eficientă pen
tru că se adresează subiectului dorinței. Ea consideră oriçe fi
ință umană drept un subiect care are o dorință de exprimat
și care nu poate face altfel decât să stăruie în a și-o exprima.
„După părerea mea", afirma ea, „există un singur fel de pă
cat, păcatul împotriva propriei dorințe, neasumarea riscului
de a-ți experimenta dorința." Dorința aceasta este mereu aco
lo, inclusiv la făt. Axioma în sine stă la baza eticii sale de psih
analist. Copilul este viu pentru că reprezintă întruchiparea a
trei dorințe: cele ale părinților lui care o întâlnesc pe aceea a
copilului dornic să se incarneze. „Părinții visează la copilul
pe care și-ar dori să-1 conceapă, mama visează la bebelușul
pe care îl poartă în pântece, copilul visează la ziua în care va
vedea lumina zilei și, dacă n-ar visa împreună, viața nu ar
apărea pe lume", a scris Leonardo da Vinci, într-o notă din
caietele lui de desen!
93 în mitologia greacă, blestemul care i-a urmărit pe membrii familiei Atrizilor și

care s-a datorat nelegiuirilor strămoșului ei, Atreu. (n.red.)
98
— De ce ar fi copilul trup și suflet pentru părinții lui, dacă

el are deja o dorință proprie?
— Cel mic se poate îmbolnăvi de ceea ce captează din in
conștientul parental pentru că, dat fiind faptul că se constru
iește pe sine alături de părinții săi, el moștenește și ceva din
activitățile psihice ale celor doi. Activitatea sa psihică, ce con
stă în construirea propriei ființe în relație cu tatăl și cu mama
lui, este pe deplin prinsă, încă de la început, în conflictele in
conștiente ale părinților săi. Prinsă, în sensul de „cotropită"
de romanul familial94, cu mult înainte de perioada oedipiană.
Acesta e motiyul pentru care copilul repetă povestea familială
prin exprimarea corporală. Este cea dintâi misiune a lui. Tul
burările care pun stăpânire pe el sunt un mod de exprimare
a corpului și, prin simptomul său, copilul strigă după ajutor.
Este ceea ce mă face să rămân prudent în privința analizei
sistematice a copiilor și să-i îndemn, mai degrabă, pe părinți
să nu ignore propriile dificultăți, ele însele moștenite de la ge
nerația anterioară! Niciodată nu primesc, la prima consulta
ție, un copil însoțit numai de mama lui. Cer, în mod regulat,
să fie prezenți ambii părinți. Când le vorbesc acestora, când
îi chestionez în legătură cu condițiile în care a apărut simp
tomul copilului lor, cel mic este acolo și îi aude. Copiii noștri
ne determină să lucrăm asupra unor aspecte ale legăturilor pe
care le avem cu propriii părinți, aspecte pe care nu le putem
identifica fără ei. Copiii ne fac să trăim momente dureroase
care ne stârnesc furia sau, dimpotrivă, ne provoacă o profun
dă depresie. De ce m-a afectat atât de profund? ne întrebăm
atunci. Chestiunea în sine ne împinge să analizăm legătura
cu propriul nostru părinte, pe care cel mic ne-a forțat să o
examinăm cu atâta profunzime. Și, uneori, acest fapt pune în
94 Expresie folosită de S. Freud, ce desemnează o construcție fantasmatice in

conștientă a copilului, o fantasmă în care familia reală este înlocuită de una
imaginară, mult mai prestigioasă, (n.red.)
99
lumină ceea ce a fost dureros pentru noi în perioada în care

aveam aceeași vârstă pe care o are acum copilul nostru.
Iar când se întâmplă astfel, e important ca cel mic să audă,
pentru prima oară, din gura părinților săi poveștile copilăriei
lor, pentru că în ele există elemente care îi frânează evoluția,
și acest lucru îl privește în mod direct.
— Descrieți copilăria ca o stare de alienare, de invadare
produsă de romanul familial. Ce anume înseamnă asta în
mod concret?
— înseamnă că un copil nu poate accede la propria gândi
re, nu poate spune „Eu" atât timp cât are convingerea intimă
că părinții lui știu totul. Pentru că el se află într-un raport de
transparență în care este negat în calitate de ființă distinctă,
în calitate de subiect. De fapt, Descartes a uitat să ne spună
cum accedea omul la gândire și aceasta este problema la care
Freud a vrut să răspundă. El susține că, din cauza celei din
tâi minciuni a părinților, copilul descoperă dreptul la secret.
Copilul are nevoie să descopere neputința părintelui său de a
ști totul, pentru a-și putea îngădui cu adevărat să vorbească.
Pentru a se gândi pe sine, în dorința lui de a se naște.
în schimb, dacă părintele spune că nu știe, dacă omite să
precizeze că acest fapt nu-1 împiedică să trăiască, el își con
damnă copilul să caute învățătura pe care nu o deține prin-
tr-un act uneori suicidar, pe care Françoise Dolto îl numește
pulsiune epistemologică: dorința de a cunoaște cu orice preț.
Copilul procedează atunci ca Alice în Țara Minunilor. EI trece
prin oglindă în căutarea cunoașterii care le lipsește părinților,
în consecință, cel mic are nevoie să-și construiască o cale de
mijloc între două propoziții: „știu totul" și „nu știu nimic". în
felul acesta, el va putea accede la un spațiu psihic personal pe
care eu îl numesc dreptul lui la secret, chiar dacă secretul său
este greu de suportat.
— Dați-mi un exemplu.
100
— Am avut, la consultație, un copil ai cărui părinți erau

oameni inteligenți, dar ancorați în convingerea „scientistă" că
imagistica medicală deținea toate informațiile pe care le că
uta copilul lor în legătură cu venirea pe lume a bebelușilor.
Uneori, această nouă cunoaștere pe care o oferă știința este
acaparată de mame, care consideră că ea reprezintă adevă
rul, realitatea faptelor. Unii părinți socotesc astfel ecografia,
folosindu-se de ea ca să le explice propriilor copii apariția be
belușilor. Dar, din această grijă de a proceda cum trebuie, ei
uită să le vorbească despre iubire și să-i ajute să înțeleagă ce
înseamnă iubirea.
Povestea lui Paul
„Mi-a fost adus la consultație un băiețel de patru ani care în

cetase să vorbească. Să-1 numim Paul. înainte, Paul era foar
te atras de grădiniță, socializa, totul mergea bine. Și, dintr-o
dată, părinții stabilesc o întâlnire cu mine, mi-1 aduc și îmi
spun:
— Suntem foarte îngrijorați, fiul nostru nu mai vorbește.
Cei doi părinți stăteau acolo, în fața mea, la fel și copilul,
așezați pe câte un scaun. Și, în timp ce vorbeam cu părinții,
micuțul se legăna, un legănat stereotip, ca și cum eu n-aș fi
fost prezent. Iată, pe scurt, discuția pe care am purtat-o cu ta
tăl și cu mama lui. I-am întrebat:
— Care a fost momentul în care ați simțit că, brusc, ceva
nu e în regulă?
Tatăl lui: Nu știm.
Mama lui: Eu cred că a fost momentul în care ne-a întrebat
cum se fac copiii și noi i-am răspuns: „Ei bine, o să vezi." Tatăl
lui a adus caseta cu ecografia pe care am făcut-o când eram în
sărcinată și a pus-o să ruleze pe ecranul televizorului.
în momentul acela, femeia s-a întors către soțul ei:
101
— Amintește-ți că, atunci, copilul a ieșit din sufragerie

trântind ușa și s-a încuiat în camera lui.
Iar soțul i-a răspuns:
— Ah, în ziua aceea?
Și soția a insistat:
— Da, în ziua aceea. Sunt sigură că atunci s-a întâmplat
ceva... dar nu știu ce.
Ambii părinți erau profesori în învățământul de stat. Nu
voiau să procedeze așa cum o făcuseră propriii lor părinți cu
ei, adică să „falsifice realitatea". Astfel, încă din timpul sarci
nii, s-au gândit că într-o bună zi copilul lor va dori să știe cum
a fost conceput. I-au cerut medicului, așa cum se obișnuiește
în prezent, să le dea caseta cu ecografia. Au păstrat-o cu mare
grijă și documentul se afla acolo, gata să fie folosit.
Uitându-mă la copilul care se legăna, cu capul îndreptat în
jos, observ că își privea sexul și că balansarea lui părea să imi
te un soi de act sexual. Atunci, i-am spus:
— Ești fantastic! Părinții tăi sunt profesori și puteau să te
învețe totul, dar tu ai știut să le pui întrebarea la care ei nu puteau
răspunde.
Părinții se întrebau de ce spun asta. Am continuat: „l-ai în
trebat cum se fac copiii și n-au știut să-ți răspundă. Dar n-au
vrut să recunoască faptul că nu știu nimic despre asta, despre
modul în care te-au făcut."
înțelegând brusc, tatăl se întoarse atunci către fiul său și îi
spuse:
— Prostuțule... Dar trebuia să-mi spui că voiai să știi dacă
te-am dorit!
Auzind spusele tatălui său, băiatul îi zâmbi larg. Se urcă
pe genunchii lui și îl sărută. Iar tatăl, foarte emoționat, îi zise:
— Bineînțeles că te-am dorit. Și domnul Barral are drepta
te: nu se știe pe unde trece dorința.
Puștiul își regăsi capacitatea de a vorbi și îi spuse mamei
lui:
102
— Știam eu, mami.

Așa că vedeți cum copilul, fără să înțeleagă măcar ce anu
me caută, încearcă să dobândească o cunoaștere pe care pă
rinții lui nu o au. Acesta este secretul lui. Simptomul pe care
l-a avut copilul dovedește că a înțeles lucrul pe care părinții
lui nu-1 știau."
Cunoașterea care îi lipsește părintelui
„Părinții acestui băiețel precizaseră clar faptul că, atunci când

erau copii, nu li s-a spus cum vin pe lume bebelușii. Este o
cunoaștere care a lipsit din istoria lor și pe care ei au încer
cat să o compenseze prin intermediul ecografici. Voiau să-și
protejeze copilul de o ignoranță asemănătoare, dar de o igno
ranță care se referă la ce anume mai exact? Descoperim acest
lucru în răspunsul tatălui: «Ah, voiai să știi dacă ai fost do
rit?» Contrar oricărei așteptări, întrebarea copilului nu viza
biologia reproducerii. Nu viza nici întâlnirea dintre sperma
tozoid și ovul, nici construcția corpului bebelușului în matri
cea maternă. întrebarea lui se referea la dorința care precede
actul procreator și care îl subînțelege. O dorință care, în mod
vădit, nu fusese suficient exprimată de părinți și de care copi
lul avea mare nevoie. Copiii știu bine că ies din burta mamei!
Li se spune destul acest lucru. Faptul că li se arată ecografia
care confirmă această realitate este nu numai redundant, dar
reprezintă și un act terorizant în măsura în care închide visele
copilului despre venirea lui pe lume în uterul mamei sale. I
se prezintă uterul mamei ca finalitate a oricărei întrebări, ca
o barieră de care se frâng fantasmele lui de copil. Pentru că,
în sfârșit, dacă băiețelul voia să-și audă părinții vorbind de
spre dorința lor de a-1 concepe, bare nu tatălui său i se adresa
el în mod special? Nu voia el să știe ce rol a jucat acesta din
urmă în apariția lui? Dacă uterul are o semnificație majoră
103
în cultura noastră, nu la fel stau lucrurile și în ceea ce pri

vește testiculele, cu toate că acestea joacă un rol esențial, atât
din punct de vedere biologic, cât și simbolic. Copilului nu i se
vorbește niciodată despre ele, ceea ce-1 face să creadă că s-a
născut numai din dorința mamei.
Tatăl lui Paul nu s-a înșelat în această privință. El a fost
primul care a detectat sensul întrebării fiului său: «Ah, deci
asta voiai să știi: dacă ai fost dorit? Bineînțeles, prostuțule, că
te-am dorit!»"...
In asta constă paradoxul pe care majoritatea părinților nu
reușesc să-1 rezolve. Părintele răspunde la întrebarea copilu
lui fără să știe că nu cunoaște răspunsul. EI procedează «ca și
cum»: ca și cum «ar ști», ca și cum n-ar plana niciun mister
asupra acestei întrebări fundamentale pe care și-o pun oame
nii încă din negura timpului, ca și cum totul ar fi revelat în cu
noștințele pe care ni le propune știința în prezent, despre noi
înșine. Pe scurt, ca și cum n-ar mai exista nicio întrebare! Și
atunci copilul atrage atenția printr-un simptom."
— Cum definiți rolul dumneavoastră, în calitate de
psihanalist?
— Rolul meu constă în a-i reda fiecăruia propriul loc în
cadrul familiei. Cred în ordinea simbolică a locurilor: „Tu ești
fiul meu, nu vei putea fi niciodată tatăl meu." Noi suntem
ceea ce sunt un tată și un fiu: „simbolul" unuia pentru celă
lalt. De la cuvântul grecesc „sumbolon", care înseamnă a adu
na laolaltă ceea ce are legătură cu diferențierea părților. Iar
această legătură care ne unește poate fi generațională, sexuală
sau frățească.
Nu mie trebuie să-mi spună copilul secretul lui, ci impor
tant este ca el să i-1 încredințeze tatălui său. Unii psihologi
care se ocupă de copii își asumă responsabilitatea de a le oferi
ei înșiși celor mici cunoașterea pe care aceștia o așteaptă doar
din partea părinților. Ceea ce nu este eficient! Cunoașterea pe
104
care o caută copilul nu poate fi transmisă decât prin cuvintele

izvorâte dintr-una din cele două vieți responsabile de a sa. în
cuvintele tatălui și ale mamei lui trebuie el să descopere legă
tura de dragoste care l-a creat. Așadar, rolul meu constă, mai
degrabă, în „reconectarea" părinților și a copilului. Nu încerc
să reformulez acest lucru în propriul meu sistem. Prezența
mea creează un spațiu favorabil comunicării, iar misiunea
principală a psihanalistului constă, în opinia mea, în a face în
așa fel încât părinții să reînceapa să-i vorbească copilului lor.
Pe scurt, sunt electrician și rebranșez ceea ce este debranșat.
Procedez astfel încât curentul să treacă și copilul să poată ac
cede, fără interpret, la tatăl și la mama lui.
— Și bunicii? Ce rol au ei în simptomele pe care le mani
festă copilul?
— Copilul poate, prin simptomul lui, să-și determine tatăl
sau mama să lucreze în calitate de fiu sau de fiică și să-i impli
ce pe bunici. Dar atunci când o femeie repetă cu fiica ei, fără
să știe, tăcerea propriei sale mame în privința venirii pe lume
a bebelușilor, înseamnă că, de fapt, femeia respectivă nu a ști
ut niciodată, nici ea, cum se fac copiii, nici ce rol a jucat tatăl
ei în nașterea sa. Până la vârsta menstruației, a ignorat tot ce
ține de sexualitate și a repetat, cu fetița ei, tăcerea mamei sale,
fără ca măcar să-și dea seama de asta. Omisiunea ei este, așa
dar, transgenerațională. Asta îmi comunica, prin simptomul
ei, fetița care mi-a fost adusă la consultație.
Cazul lui David
„Un alt exemplu: am făcut terapie cu un bărbat care avea un

băiețel pe nume David, în vârstă de șase ani atunci. într-o zi,
tatăl îmi spune la sosire:
— E înfiorător, fiul nostru David nu mai poate să meargă!
Omul rămâne în picioare și eu îl întreb:
105
— Când i s-a întâmplat asta?

— Noaptea! îmi răspunde el, ca și cum era evident. David
a vrut să se ducă la toaletă, s-a ridicat din pat și s-a prăbușit.
Trebuie să fi încercat de mai multe ori să se ridice și, când a
văzut că nu poate sta în picioare, a început să plângă, să țipe,
s-o strige pe mama lui. Soția mea s-a dus la el, l-a așezat pe
toaletă fără să-și facă griji și l-a culcat din nou fără să-și dea
seama de nimic. A doua zi, l-am trezit ca să meargă la școală.
Nici n-a pus bine piciorul jos și a căzut din nou, ca și cum nu-1
mai țineau genunchii.
Soția m-a chemat în ajutor. M-am dus la el și i-am tras o
palmă la fund! Mă înțelegeți, am crezut că se preface ca să nu
se ducă la școală. Dar David tot nu mergea și plângea! M-am
panicat! Am sunat la urgențe, la Spitalul Necker și mi-am
anulat toate întâlnirile... La Necker, i s-au făcut toate investi
gațiile neurologice și chiar o tomografie. Nu i-au găsit nimic.
De-atunci, David merge în patru labe... Dar ceea ce mă intri
gă pe mine e că acest lucru nu pare să-l deranjeze.
Ii răspund:
— Și unde dormiți dumneavoastră, domnule?
— în sufragerie.
Și, imediat, adaugă:
— înțelegeți, asta pentru că ni s-a născut de curând un be
beluș și că el doarme în camera noastră, pentru că soția mea
trebuie să-l alăpteze de două ori pe noapte. Treaba asta îmi
strică somnul. Eu mă trezesc devreme, mă întorc acasă târziu
de la serviciu și sunt obosit. Am nevoie să dorm, deci mă culc
în sufragerie.
Ajuns în acest punct cu explicațiile, bărbatul se întrerupe
și, deodată, mă întreabă:
— De ce-mi puneți această întrebare? Credeți că ar putea
avea vreo legătură?
îi răspund:
— Habar n-am!
106
Copilul și secretul lui j
Și adaug: i
— Dar dacă întrebarea aceasta vă duce cu gândul la vreo
legătură, atunci nu vă rămâne decât să verificați dacă așa stau ■
lucrurile! |
Omul revine după opt zile, total uluit: '
— Este incredibil trucul dumneavoastră! David merge din ț
nou! Doctorii de la Necker nu înțeleg deloc cum s-a întâmplat i
asta, nici eu, de altfel. Când m-au întrebat cum se face că mer
ge, le-am spus: «Psihoterapeutul meu și-a adus contribuția în
acest sens».
Și bărbatul adaugă:
— Am vrut să testez interpretarea pe care ați dat-o situa- i
ției. Nu i-am spus nimic lui David. M-am dus să dorm în pa
tul soției și l-am așezat pe bebeluș în sufragerie. Și, n-o să
mă credeți dar, a doua zi, David s-a ridicat în picioare ca și
cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Și-a regăsit funcționalitatea *1 >
picioarelor!
Așadar, n-a fost nevoie ca pacientul meu să-i vorbească fi- 1
ului său. Dar transferul lui asupra mea și cuvintele mele i-au
stârnit dorința de a face dragoste cu soția sa și de a-1 instala pe
bebeluș în sufragerie.
Dacă vrem acum să examinăm dimensiunea transgene-
rațională a acestei întâmplări, trebuie să luăm în considerare i
faptul că omul acesta făcuse terapie cu mine înainte de a se i
căsători, cu zece ani în urmă. Prin urmare, cunoșteam istoria |
lui. Or, pentru că el îmi spusese «e incredibil trucul dumnea- |
voastră», trebuia să fac ceva cu acest «truc», cum îl numise i
el, altminteri l-aș fi lăsat să creadă, de exemplu, că aveam j
puterea să-i redau picioarele fiului său. Deși singura magie J
din această poveste era faptul că între el și mine funcționase
transferul95. I
95în psihanaliză, proces ce constă în transferarea asupra psihanalistului a unor j

sentimente altădată atribuite părinților, (n.red.) '
I
I
107 !
Așadar, m-am înfuriat Tatăl lui David nu se aștepta deloc

la o astfel de reacție din partea mea. El mă felicitase pentru
«trucul» meu și iată că eu mă enervez și îi spun:
— Exagerați! Nu e «trucul» meu, e povestea «dumnea
voastră»!
— Cum adică «povestea mea»? Dar... de ce sunteți furios
pe mine acum?
Și omul începe să plângă. Cu hohote de copil mic. Am vă
zut oameni plângând pe canapeaua mea și știu să fac diferen
ța între lacrimile unui adult și lacrimile unui copilaș. Mânia
mea, care l-a făcut să se raporteze la povestea lui, a scos brusc
la lumină un adevăr îngropat de multă vreme. Bărbatul acela
nu plânsese niciodată ca un copil în fața mea! Cred ca plânsul
lui a durat cel puțin zece minute. I-am pus mâna pe frunte,
așa cum făcea Freud la începutul practicii sale pentru a intra
în legătură cu pacienții lui. Gestul acesta i-a permis tatălui lui
David să spună ce are pe suflet:
— Mâna aceasta, domnule Barral, tatăl meu nu mi-a ofe-
rit-o niciodată.
Și, imediat, începe să facă asocieri:
— Aveam șase luni când tatăl meu a dispărut din patul
mamei mele.
Prin urmare, când tatăl său dispăruse din viața lui, acest
bărbat nu avea șase ani, cât avea fiul său în momentul în care
m-a chemat de urgență pentru că tocmai își pierduse, vorba
vine, picioarele, ci șase luni. El a fost cel care a făcut legătura,
pentru că transferul funcționa în continuare și omul se întorse
se la mine pentru a înțelege cum acționase «trucul» respectiv.
La șase luni, mama lui l-a încredințat unei doici. Nu și-a mai
văzut tatăl de când era foarte mic. L-a regăsit abia în adoles
cență. Și, la doi ani și jumătate, când s-a întors în sfârșit acasă
cu mama lui, femeia a adus în casă un alt bărbat căruia el a tre
buit să-i spună «tată». Povestindu-mi aceste lucruri, părintele
108
lui David reîncepe să plângă. îmi relatează din nou întreaga

lui suferință cauzată de pierderea tatălui. Atunci, îmi așez iar
mâna pe capul lui, ca să nu-1 las singur. Nu face decât să-și
regăsească amintirile, deci și întreaga tristețe. Așadar, readu
când la lumină genul acesta de lucruri, descoperim mijloacele
de a ne reconstrui. Tatăl lui David era îndreptățit să aștepte ca
altcineva să-i întindă mâna de care fusese privat în mod brutal.
începând din acel moment, în viața acestui om s-a produs
o cotitură. Mai trebuia să lichideze datoria de viață pe care o
avea față de tatăl lui; nu o făcuse până atunci pentru că rămă
sese blocat în ranchiună. Și vedem că David, fiul lui, este cel
care, în cazul de față, îl provoacă s-o facă, grație semnifican-
tului «truc».
Bărbatul îi spunea mereu fiului său «sunt prietenul tău».
Exact cum îi spunea lui propriul tată, în adolescență. Pe tot
parcursul copilăriei, familia lui din partea mamei îi trântise
vorbe care sunau ca o insultă: «Ești cu adevărat fiul tatălui
tău», «ești doar un V...» Așadar, pentru el era cu atât mai vital
să se zbată să își facă propriul nume. Dar proceda astfel din
ranchiună față tatăl lui, pentru că tatăl lui nu știuse să poarte
respectivul nume cu fermitate. De unde și ura față de acest
tată-prieten și animozitatea pe care eu o calificasem drept
«pasiune răzbunătoare», pentru a sublinia clar fidelitatea in
fantilă a acestui fiu supărat pe tatăl lui. Un tată care, pe scurt,
îl ținuse captiv, într-o legătură de atașament de tip homose
xual, și care nu-i dăduse testiculele.
Și, pentru a încheia, bărbatul a reînnodat legătura cu acest
tată... Dar David, ce a încercat el să-i spună tatălui său, prin
simptomul lui de «eu-noi», atunci când n-a mai putut din-
tr-odată să se țină drept pe acel «eu» și pe acel «noi» ale lui?
«Du-te și împacă-te cu bunicul meu, care este și tatăl tău! Și el
a dispărut din patul mamei tale; dar tu nu poți scăpa totuși de
propriul neam! E datoria ta de viață.»
109
Să nu uităm că acest episod are loc după apariția unui be

beluș, în momentul în care David avea nevoie să fie sigur în
privința părinților tatălui său. Or, atunci el descoperă că aces
ta din urmă nu se mai află în patul mamei sale. David «intu
iește» că tatăl lui repeta scenariul trăit cu propriul tată care
dispăruse. Avea nevoie să îl audă pe tatăl său afirmându-și
prezența și nedispărând în calitatea lui de bărbat, din cauza
prezenței bruște a unui bebeluș. Dormind în salon, tatăl lui
se comporta ca un frate mai mare, ca «marele amic». In locul
lui, acesta pusese un bebeluș băiat, un frățior. Atunci, David
s-a neliniștit. El exprimă faptul că «lucrurile nu mai merg»,
că nu poate să se identifice cu un tată care dispare la apariția
unui bebeluș. Nu mai vrea să devină bărbat. Copilul se pla
sează astfel în punctul orb al gândirii părintelui său pentru
a-1 prelungi - și în asta constă secretul lui. Pentru că, în felul
acesta, el forțează o deschidere a ceea ce era negândit de către
părinții lui. Ceea ce era negândit cere să fie elaborat și numit,
pentru ca viața să se transmită în mod adecvat de la părinți
la copii. Dar procedând astfel, copilul nu face altceva decât
să «repete». El restaurează, repară filiația și își pregătește el
însuși descendența. Copilul rămâne un subiect liber al dorin
țelor creative și, de asemenea, vine pe lume pentru a-și înde
plini propria misiune."
110
6
Feminin-matern
Studiu asupra unei necunoscute9697

: feminitatea
într-o carte recentă, intitulată Femininul ființei77, Annick de

Souzenelle detaliază povestea, falsă și umilitoare, a creării
Evei dintr-o coastă smulsă din pieptul lui Adam. Reluând
textul original ebraic al Genezei, ea arată că Dumnezeu nu a
vrut să-i dea lui Adam o servitoare, care-și ispășește inferio
ritatea de mii de ani, ci să-i așeze alături o altă imagine a lui
însuși, acel „Eu este un altul" elogiat de Rimbaud98. „Tradu
cătorii noștri", spune ea, „au citit cu ajutorul ochelarilor lor de
exilați", cu „ochii exteriorității", acest mit al incarnării noastre
sexuate, piatră de temelie a civilizației.
Această nouă lectură scoate la iveală o descoperire foarte
importantă: păcatul originar care otrăvește sexualitatea occi
dentalilor ar dispărea în beneficiul unui lucru nou, și anu
me feminitatea. Feminitatea nu înseamnă femeia, pentru că
se regăsește și în bărbat, dar femeia deține o parte din aceas
tă feminitate care o caracterizează și pe care trebuie să și-o
96în limba franceză, în original: „Arlesienne", personaj, lucru ascuns, nedezvă

luit. (n.tr.)
97 Annick de Souzenelle, Femininul ființei. Pentru a sfârși cu coasta lui Adam,
Editura Universității „Alexandru loan Cuza" lași, 2013. (n.a.)
98 Vezi, referitor la acest subiect, articolul foarte frumos pe care Catherine Da-
vid i-l dedică în Le Nouvel Observateur, din 6-12 martie 1997. (n.a.)
111
asume. Despre această feminitate a femeii vom vorbi în cele

ce urmează.
Feminitatea poate fi oare asimilată maternității și a fi feme
ie este oare echivalent cu a fi mamă? Această confuzie de ro
luri și de genuri este prezentă pretutindeni în cultura noastră,
religiozitatea dând tonul cu multă vreme în urmă.
Didier Dumas nu ezită să folosească raportarea culturală
la feminitate drept un „barometru" al evoluției umane: „Evo
luția spirituală a ființei omenești", spune el, „este în întregime
legată de statutul pe care i-1 atribuim feminității, atât a bărba
tului, cât și a femeii. Femininul este deschiderea către ceea ce
vine din exterior. Este ceea ce găzduiește misterul, necunoscu
tul. în cultura noastră, e Fecioara care primește acest mister pe
care religia îl numește Dumnezeu. Fără o asemenea deschide
re către energiile necunoscutului și ale misterului, nu văd cum
ar putea omul să devină adult, să-și guverneze viața și să evo
lueze. Cerurile despre care vorbește Biblia nu se referă la cerul
material, ci la «cealaltă realitate» la care se raportează misticii
și șamanii. în psihanaliză, este ceea ce se numește inconștien
tul, iar ascultarea e feminină. Pentru mine, feminitatea este,
așadar, ceea ce, în fiecare ființă, face loc ascultării, dialogului
cu inconștientul și cu misterul a ceea ce suntem noi. Și atunci,
de ce a fost femeia țapul ispășitor în cele mai multe dintre ma
rile civilizații? în a noastră, în Evul Mediu, femeia nu putea fi
decât rea, pentru că păcatul originar îi era atribuit Evei. Ea n-a
putut obține statutul de ființă omenească cu drepturi depline
decât prin figura Măriei. Dar și atunci, ea a fost recunoscută la
nivel social doar în calitate de mamă. Și, în societate, ea trebuie
să fie întotdeauna mamă și să nu vorbească despre sex, despre
ceea ce constituie plăcerea vieții. De unde și clasica dihotomie
între Mama asexuată, adulată, a cărei figură emblematică este
Fecioara, și femeia care juisează, adică Târfa, obiect al plăcerii,
care nu are dreptul la existență în sânul unei familii. Acesta
112
Feminin-matern
este aspectul cel mai perfid al moștenirii noastre în materie de

sexualitate. Pentru că o mamă care nu este decât mamă și nu
se poate înfățișa ca femeie în fața copiilor săi, face din aceștia,
în mod obligatoriu, niște nevrozați.
Identitatea femeii nu se rezumă la maternitate și, în aceas
tă confuzie între matern și feminin, trebuie văzută puterea
unui matriarhat ocult și devastator care, plasând copilul în
locul bărbatului, tinde să facă din el unicul obiect de juisare
valabil. Aceasta este principala problemă cu care ne confrun
tăm în epoca noastră la nivelul sănătății mentale a copiilor:
nevoia de a permite mamelor să poată fi femei rămânând, în
același timp, mame."
In succesiunea generațiilor, negarea feminității se plătește,
Într-adevăr, foarte scump, reprezentând o ipotecă însemnată
asupra sănătății descendenților. Ea se află la originea isteriei
feminine și, atunci când ura față de feminitate se transmite
din mamă în fiică, fiindcă femeia devine dependentă de băr
bat, efectele ei, mai întâi ascunse, sunt întotdeauna devasta
toare și se fac simțite începând de la a treia generație. Am avut
un asemenea exemplu cu tânăra Alice, despre care am vor
bit în primul capitol, acea adolescentă autistă care își resim
țea menstrele ca pe un adevărat blestem și ale cărei tulburări
mentale grave își aveau originea într-o respingere a sexului
feminin, transmisă de la bunică la mamă și prezentă la femei
le din neamul ei de-a lungul mai multor generații.
Nu analista mea a fost cea care mi-a permis să-mi descopăr
propria feminitate, pentru că ea părea mai degrabă blocată în
tr-o teorie falsă. Referința ei în materie consta într-un text al
psihanalistei Pieră Aulagnier99 care susținea ideea că femeia
nu are o dorință proprie și că, de aceea, ea trebuie să se lase
99 Piera Aulagnier, „Remarques sur la féminité et ses avatars", în P. Aula-

gnier-Spairani et al.. Le désir et la perversion, Seuil, 1967. (n.a.)
113
în seama bărbatului care, din fericire, are o astfel de dorință,

dar nu o conștientizează, fiind necesar ca femeia să i-o dez
văluie. Pe scurt, această poveste mă făcea să bat pasul pe loc.
Abia mult mai târziu, lucrând asupra transgeneraționalului,
am înțeles că sexualitatea adultă - feminină și masculină -,
plăcerea, juisarea și orgasmul nu aveau, în ciuda aparențelor,
niciun statut teoretic serios în gândirea freudiană. De-atunci,
am putut constata, în rândul prietenelor mele, în cadrul tera
piei sau în afara ei, că expresia folosită de Freud pentru a cali
fica această mare necunoscută care era pentru el sexualitatea
feminină, faimosul „continent negru" al psihanalizei, își me
rita cu adevărat numele. Într-adevăr, încă din vremuri stră
vechi, juisarea feminină nu a avut un statut legitim în limbaj,
iar psihanaliza n-a schimbat deloc respectiva stare de fapt.
Am experimentat acest lucru în cadrul terapiei mele. De în
dată ce încercam să abordez subiectul respectiv cu analista
mea, cuvintele cu care îmi răspundea funcționau ca o perdea
de fum, mascând cu pudoare faptul că, realmente, ea nu știa
ce să creadă, nici ce să spună referitor la comunicarea erotică.
Singura analistă care, din câte cunosc eu, a scris ceva concret
legat de acest subiect, chiar dacă a folosit un limbaj de specia
list, destul de ezoteric, este, în mod paradoxal, o psihanalistă
de copii: Françoise Dolto100.
Itinerariul unei deschizătoare de drumuri
„Sexualitatea este păcatul psihanalizei", îmi spune într-o zi,

pe nepusă masă, Danièle Flaumenbaum, medicul ginecolog și
acupunctor la care mă tratam. Iată cum a început pentru mine
descoperirea feminității. Danièle Flaumenbaum a integrat
100 Françoise Dolto, Sexualité féminine. La libido génitale et son destin féminin,
adnotat și prezentat de Muriel Djéribi-Valentin și Elisabeth Kouki, Gallimard,
1996 (prima ediție: Scarabée et Co/AM Métailié, 1982). (n.a.)
114
Feminin-matem
atât de mult genealogia în gândirea ei cotidiană, încât nu mai

este posibil să consulte o persoană fără s-o întrebe despre
strămoșii săi. Așa am aflat în ce fel îmi transmiseseră mama
și bunica mea maternă nu numai puterea de a da viață, ci și
posibilitatea plăcerii de a fi femeie. Ajutorul pe care mi-1 ofe
rea Danièle Flaumenbaum nu reprezenta o favoare specială,
în sala de așteptare, înainte să intru în cabinet, le-am studi
at pe femeile care intrau și ieșeau de la consultație. Nu știu
ce magie folosea, dar ieșind din cabinetul ei, acestea își regă
seau o forță, o vivacitate interioară, care contrasta puternic
cu mina preocupată sau cu expresia absentă pe care o aveau
la sosire. Cuvintele ei sunt uneori aspre, alteori enigmatice.
Te ascultă vorbind despre viața ta de femeie, te observă cu
atenție și, dacă e cazul, te sfătuiește, îți recomandă o carte...
și, procedând astfel, te ajută să fii tu însăți, să „încetezi a mai fi
doar o fetiță în așteptarea lui Făt-Frumos", pe scurt, să desco
peri acea latură tainică a feminității fiecăreia dintre noi. Aces
ta este sensul pe care Danièle Flaumenbaum a vrut să-l dea
meseriei și eforturilor sale. Am întrebat-o, la un moment dat:
„Cunoștințele pe care le aveți, le-ați acumulat din practica cli
nică?" „Nu, această cunoaștere am dobândit-o analizându-mi
propria sexualitate", mi-a răspuns ea, fără alte explicații.
Danièle Flaumenbaum și-a început cariera de medic gine
colog la începutul anilor 1970. Dezvoltarea planning-ului fa
milial pentru contracepție și legalizarea avortului erau în plin
avânt. Danièle Flaumenbaum a participat la ele în mod activ.
Neînțelegând rostul de a te naște fără a fi binevenit în aceas
tă lume, ea a luptat pentru dreptul de a avorta al femeilor în
sărcinate cu copii nedoriți: „Consideram un lucru esențial ca
femeile să nu mai fie privite ca niște iepuroaice și ca practici
le ancestrale ale întreruperii de sarcină, efectuate în clandes
tinitate și resimțite, din această cauză, în mod traumatic, să
înceteze, ca avortul să fie în sfârșit legalizat. Istoria permitea
115
acest lucru. Ce interes există, pentru un copil, să aibă o mamă

deprimată de faptul că a rămas însărcinată și să fie lipsit de
prezența unui tată?"
Danièle Flaumenbaum a ales să fie ginecolog datorită unei
bunici moașe, moartă în urma unui cancer cu doi ani înainte
de a se naște ea, și cu a cărei lipsă mama ei nu s-a putut obiș
nui niciodată. „M-am născut în timpul războiului, în 1943.
Părinții mei, evrei polonezi, erau ascunși în sudul Franței, îm
preună cu cele două fete ale lor. La vremea aceea, circula o
directivă care afirma că Gestapoul nu le va aresta pe femeile
însărcinate și pe mamele cu copii mai mici de cinci ani. Ta
tăl meu, foarte lucid, credea că războiul se va prelungi. M-au
conceput având convingerea naivă că, în felul acesta, mama
și surorile mele vor fi salvate. M-am înscris la Facultatea de
Medicină, deși eram interesată de limbile străine. Știam că o
să fiu ginecolog, fără să înțeleg însă de ce. Studiile acestea mi
s-au părut deosebit de greoaie. Le socoteam limitate, inuma
ne și doar rareori capabile să răspundă întrebărilor mele. De
fapt, acei zece ani de studii se adăugau la mutismul familiei
mele în privința sexualității. Niciodată nu am auzit vorbin-
du-se în familie despre sexualitatea feminină și orgasmul fe
minin, decât într-o manieră igienistă sau ca și cum lucrurile
s-ar înțelege de la sine. Ginecologia era o disciplină medicală
destinată mamei și maternității, nu femeii. Prin prisma acestei
discipline, femeia era redusă la statutul de potențială mamă.
Și prima mea mare revelație a fost să descopăr că maternita
tea și feminitatea nu aveau nicio legătură. Ceea ce mamele
omit să le transmită fiicelor, probabil pentru că ele însele nu
știu încă foarte clar acest lucru, este dubla vocație a sexului fe
minin. Sexul feminin este când în serviciul reproducerii și, în
acest caz, femeile sunt continuatoarele descendenței lor, când
în slujba plăcerii. Vorbim atunci despre celebrarea vieții, se
xul devenind instrumentul propriei evoluții.
116
Feminin-matem
Eu însămi fac parte din prima generație de femei care a be

neficiat de contracepție. In 1963, pe când aveam douăzeci de
ani, mi-am comandat o diafragmă la un centru de planning
familial. Erau importate din Anglia! Prin anii '65, femeile în
cepuseră să beneficieze de pilulă, dar aceasta a fost concepută
inițial doar pentru a face mai puțin apăsătoare obligațiile ma
terne. Cuplurile nu-și mai doreau o familie numeroasă; voiau
să aibă timp pentru copiii deja născuți. Suferiseră prea mult
de lipsa de disponibilitate a părinților lor. Viitoarele mame își
pregăteau nașterea. Tații asistau la venirea pe lume a copiilor.
Bebelușul era tratat ca o persoană; înțelegea înainte de a ști să
vorbească, era din ce în ce mai respectat. Ecografia arăta că fă
tul își suge degetul și urinează în burta mamei. Tinerii părinți
dialogau între ei și îi vorbeau micuțului. Această dezvoltare
frumoasă a funcțiilor maternă și paternă a dat copii plini de
sănătate, dar părinți complet epuizați, care nu știau cum să-și
mai revină și care repetau dezastrul sexual al părinților lor."
Contracepția, o revoluție
„Contracepția a generat, de fapt, o schimbare radicală în

modul de a concepe sexualitatea. Ea a reintrodus în cultura
noastră dimensiunea pur umană a acesteia, și anume plăce
rea. Astfel, sexualitatea nu mai servește doar la reproducerea
speciei. Din prisma plăcerii, sexualitatea îl «înrădăcinează»
pe individ în particularitatea sa, oferindu-i un echilibru, men-
ținându-i sănătatea și permițând evoluția lui. Dar, pentru
prima generație de femei care a beneficiat de această situație,
munca a fost colosală.
Luând pilula, femeia semnalează corpului ei că nu este
momentul să facă un copil. Astfel, maternitatea și feminita
tea apar ca două instanțe distincte. O femeie nu este aceeași
atunci când se ocupă de un copil și când face dragoste cu un
117
bărbat. Când face dragoste, ea își trăiește feminitatea trupeș

te, sărbătorește diferența și complementaritatea dintre un băr
bat si o femeie. Si când celebrează astfel întâlnirea, liberă în
sfârșit de corpul ei, plăcerea pe care o simte și o oferă este tot
ce poate fi mai prețios în menținerea vieții. Iată ceea ce gene
rațiile anterioare nu au putut experimenta, pentru că singu
ra manifestare sexuală îngăduită era procrearea. Contracepția
le-a permis femeilor să fie total diferite de mama și de bunicile
lor. Și această încoronare a sexualității feminine în viața coti
diană este cea mai importantă revoluție din istoria moravuri
lor pe care a cunoscut-o lumea occidentală!
Din punct de vedere social însă, tot maternitatea este cea
care promovează femeia tânără în lumea adultă, la fel și mun
ca ce-i asigură independența față de familie. Feminitatea ră
mâne necunoscută în registrul transmiterilor mamă-fiică. Ea
continuă să fie negată în calitatea ei de instanță care favori
zează structurarea și permite renunțarea la statutul simbolic
de fiică pentru a-1 îngloba pe cel de femeie."
— Și ce anume ați descoperit în acest domeniu prin inter
mediul ginecologiei?
— Exercitându-mi meseria, am constatat cât de funda
mentală este legătura dintre contracepție, cu problemele ei, și
sexualitate. La vremea aceea, era principala solicitare a clien
telor mele, care veneau la consultație din cauza unor sarcini
neprogramate, printre altele. Acestea surveneau în general
în locul chestiunilor asupra cărora nu putuseră dialoga cu
mama lor. Fapt ce m-a făcut să admit că femeile care cereau
o formă de contracepție erau lipsite de repere, de o raportare
la trecut. Se simțeau debusolate. Libertatea pe care le-o oferea
contracepția nu le făcea totuși fericite așa cumîși doreau. Pen
tru a fi astfel, era nevoie, mai întâi, să-și construiască o imagi
ne de sine căreia nu-i găseau niciun corespondent la mama și
la bunicile lor.
118
Feminin-matern
Și lucrurile stau întotdeauna astfel. Pentru unele, dificul

tățile sunt atât de mari încât pur și simplu nu găsesc un par
tener. Aceste femei nu înțeleg de ce bărbații nu vin către ele.
De cele mai multe ori, ele îi dușmănesc pentru că nu le seduc
așa cum și-ar dori. Devin astfel victime ale concepțiilor lor
false, concepții care neagă diferența de comportament dintre
bărbați și femei. Ele așteaptă, pasive și nefericite, fără a con
știentiza deloc că se închid în sine. In cazul altora, suferința
respectivă se manifestă sub forma unor simptome corporale.
Și asta cu atât mai mult cu cât relația sentimentală este mai
serioasă sau când femeile în cauză trăiesc sub același acoperiș
cu un bărbat. Atunci, ele suferă inflamări la nivelul organelor
genitale, cistite, micoze, vaginite. Pilula le provoacă greață, le
face să se îngrașe; sânii devin dureroși și grei, au sângerări,
picioarele li se umflă, se enervează ușor sau au o dorință se
xuală diminuată. Steriletul le incomodează sau le provoacă
sângerări.
Există, de asemenea, cele care nu reușesc să se simtă bine.
Satisfacția sexuală este problematică, imposibilă, dorința pe
care o aveau pentru cel cu care trăiesc a dispărut total, su
bit și fără niciun motiv, ceea ce se întâmplă foarte frecvent
după apariția unui copil și mai ales a celui dintâi, când feme
ia devine mamă. Sau, mai mult, penetrarea este dificilă, chiar
imposibilă. Totul trebuie să se petreacă la suprafață. Femeile
manifestă uscăciune vaginală, au dureri, nu simt nimic sau
rămân absente. Sexul lor nu le-a aparținut niciodată cu ade
vărat. El nu poate fi viu decât din punct de vedere patologic:
sângerează sau arde. Pe scurt, există întotdeauna ceva care să
împiedice posibilitatea ca întâlnirea, flirtul, mângâierile să se
prelungească printr-o primire a penisului.
Acceptarea existenței orgasmului feminin în viața cotidi
ană este un lucru recent. Spațiul acestei acceptări există, dar
nu este încă cultivat. Sunt doar câțiva pomișori, câteva flori...
119
plantate ici și colo, pe o moștenire îngrozitor de pustie sau

de înșelătoare. Important e că, în epoca noastră, începe să se
transmită un nou mod de a privi și de a experimenta sexuali
tatea. Foarte devreme, în jurul vârstei de trei ani, fetițele tre
buie să fie informate despre anatomia sexului lor. E necesar ca
ele să știe că au un vagin, un uter, ovare. Că acestea din urmă,
odată ajunse la maturitate, le vor permite să poarte, la rândul
lor, o viață, dar că, în orice caz, sexul lor e făcut să primească
penisul și să confirme astfel complementaritatea dintre femi
nin și masculin. Mă emoționează mereu când le văd pe fiice
le clientelor mele venind la mine pentru consultație. Aceste
femei tinere vorbesc liber. Ele sunt rar informate în privința
modului în care sexualitatea s-a instalat la mama lor și tot nu
îndrăznesc să o întrebe cum o exprimă. Dar tinerele știu că
aceste informații sunt necesare. Una dintre ele mi-a declarat
referitor la acest subiect: „Bineînțeles că este important! E sin
gurul mod de a înțelege că avem libertatea de a proceda mai
bine ca mamele noastre." Fetele acestea nu se simt nici ruși
nate, nici vinovate să vorbească despre experiența lor. Ele știu
că o relație sexuală trebuie intermediată prin vorbire, că tre
buie construită, că e ceva care se învață. Curând, femeile care
vor veni la consultațiile noastre vor fi dintre acelea ale căror
mame și bunici vor fi cunoscut deja contracepția. Pentru ge
nerația mea însă, contracepția, despre care se presupunea că
le va permite femeilor să-și trăiască pe deplin sexualitatea, a
dezvăluit mai ales drumul lung pe care îl mai au acestea de
parcurs pentru a se armoniza cu corpul lor. Majoritatea feme
ilor nu cunosc nimic despre ceea ce poate însemna gestiona
rea plăcerii în viața femeii.
120
Feminin-matern
Genealogie și sexualitate
— De ce natură sunt dificultățile care le împiedică pe femei

să profite de noua lor libertate pe plan sexual?
— Viziunea noastră asupra lumii a fost creată de genera
țiile anterioare, și nodurile, obstacolele care se ridică neînce
tat între femei și dorința acestora își au întotdeauna originea
în ceea ce a fost sau nu a fost mama lor. Centura de castitate
transmisă de generațiile anterioare își face simțită prezența. E
o durere insuportabilă pentru ele să conștientizeze că mama
lor dragă nu le-a transmis faptul că ar putea fi fericite pentru
ceea ce sunt, adică femei. Dar cum ar fi putut mamele lor să
le transmită ceea ce ele însele nu știau? A-ți plăcea să faci dra
goste înseamnă a fi capabilă să te placi pe tine însăți, a te iubi
în calitatea ta de femeie, a fi mulțumită de ceea ce ești. Să nu
uităm că genul feminin a fost o vreme ca și îngropat. înainte
de 1512, se considera că femeia nu are suflet și abia începând
din 1945, odată cu dreptul de vot, ea a devenit, în Franța, o
cetățeană cu drepturi depline. în ceea ce-1 privește pe Freud,
acesta a privit femeia și sexualitatea ei ca pe un „continent ne
gru". Din fericire, a existat și Françoise Dolto. în Les évangiles
et la foi au risque de la psychanalyse101, ea scrie, referitor la umbra
lui Dumnezeu care o fecundează pe Maria, că, pentru femeie,
umbra lui Dumnezeu nu este altceva decât dorința bărbatului
pe care-1 iubește. Cu alte cuvinte, că, pentru femeie, Dumne
zeu trece prin sexul bărbatului iubit. Dar a primi oricând cu
încântare sexul masculin în vagin și a ne dărui celui pe care
îl iubim și magiei cerului care ne străbate implică o revoluție
serioasă în privința lucrurilor trăite de mamele și de bunicile
noastre!
101 Françoise Dolto, Gérard Sévérin, Les évangiles et la foi au risque de la psycha
nalyse, Gallimard, 1996. Prima ediție a acestei cărți a apărut în 1977, subtitlul:
L'évangile au risque de la psychanalyse, la Seuil (J.-P. Delage Editeur), (n.a.)
121
Decizia că nu este încă momentul să aibă copii și puterea

de a descoperi pe deplin întâlnirea carnală le permite bărba
ților și femeilor să se structureze ca adulți. A deveni adult
înseamnă a nu mai trăi pe orbita celor care ne-au construit,
înseamnă a deveni bărbat sau femeie înainte de a fi tată ori
mamă. Ori, administrarea pilulei nu le transformă în mod mi
raculos pe adolescente în femei. Pentru că, în general, nici mă
car nu-și dau seama că își investesc identitatea în maternitate
și nu în feminitate, majoritatea femeilor nu înțeleg nicidecum
de ce contracepția aduce cu ea atâtea inconveniente. Cele mai
multe dintre ele sunt urmașe ale unor mame care nu vorbeau
nimic despre sexualitate. Prin urmare, sexul lor nu este deloc
mobilizat în această aventură a uniunii carnale. Tulburările
contracepției sunt tulburări inerente în cazul unei sexualități
care încearcă să se exprime, dar care se împiedică încă de nu
meroase obstacole. Confruntându-mă în meseria mea, de mai
bine de un sfert de secol, cu acest cortegiu de plângeri, de ne
lămuriri și de furii feminine, mi-am spus atunci că deși con
tracepția a fost inventată pentru a face viața mai ușoară, ea de
fapt o complică. Acum am tendința să-mi spun: „Cât de mult
ne ia să evoluăm!" în fața sexualității lor, femeile sunt lipsite
de mijloace, de un ghid de utilizare; sunt pierdute între două
lumi, cea apusă, a mamei lor, și cea pe care nu reușesc încă să
o creeze. La început, nu puteam să-mi explic cum de pot fi în
drăgostite și totuși să nu aibă orgasm și să nu înțeleagă nimic.
Psihanaliza m-a ajutat să mă lămuresc. Destul de rapid,
am înțeles că aceste tulburări erau expresia închiderii în sine
care continua să le împiedice pe femei să aspire la comunica
rea cu celălalt prin simpla mijlocire a plăcerii. întotdeauna e
greu să reușești asta mai bine ca mama ta! Orice noutate tre
buie să fie construită, să capete formă. Plăcerea sexuală nu s-a
gravat încă în celulele femeii modeme, așa cum s-au înscris
probabil sentimentele și dorința. Una este necesitatea de a ne
122
Feminin-matern
trăi sexualitatea în libertate și într-o manieră inovatoare și alta

e să reușim acest lucru, pentru că ar presupune contestarea
unei moșteniri de rușine și de tăcere, ceea ce nu se poate face
fără o muncă serioasă asupra propriei persoane.
Feminismul le-a permis femeilor să acceadă la condiția
umană. Datorită lui, tindem către recunoașterea egalității so
ciale. în schimb, feminismul nu îndeamnă la nicio reflecție
asupra feminității. Nu acesta era țelul său, pentru că, înainte
de a ne diferenția, trebuie să existăm. în orice caz, problema
raportării femeii la bărbat s-a pus, de cele mai multe ori, în
termeni de rivalitate și nu de lucru asupra propriei persoane.
încă mai primesc zilnic la consultație femei cărora le este
foarte dificil să-și recunoască ignoranța în ceea ce privește
propria feminitate. Ele își consideră feminitatea deja dobân
dită sau implicită, cu toate că nu o raportează nici la plăce
rea sexuală, nici la primirea sexului masculin. Ceea ce face
ca, într-un fel sau altul, aceste femei să fie în continuare ne
satisfăcute și să nu poată celebra misterul vieții împreună cu
bărbații. Când sunt frigide, ele le pot face viața infernală soți
lor, fără să se gândească că pot avea ele însele o vină. Ceea ce,
de altfel, nu este totalmente fals. Această noțiune de plăcere
nu le-a fost transmisă sau a fost denigrată, interzisă. în astfel
de situații, descoperim că, în unul din două cazuri, mama și
bunicile acestor femei nu iubeau bărbații. își iubeau copiii, ta
ții, frații și surorile și alte alter ego-uri, dar nu bărbații. Acesta
este „mesajul" pe care l-au transmis, în mod inconștient, fiicei
lor. Un mesaj pe care tații, ca să-și poată păstra fata pentru
ei, nu l-au contestat. Genealogia reprezintă așadar un instru
ment indispensabil pentru a le ajuta să iasă din izolarea lor.
— Evocați rolul taților și responsabilitatea acestora în
închiderea în sine a fetelor. Situația este în continuare aceeași?
— Se presupune că tații manifestă dorință față de soția lor
și valorizează calitatea de viitoare femeie a fiicei. Ei sunt o
123
verigă indispensabilă care îi permite fiicei să se detașeze de

mamă. Dar tații taților noștri provocau teamă și nu vorbeau,
așa că mulți dintre tații de astăzi sunt încă foarte pasivi, nea-
tenți sau de-a dreptul tiranici și intoleranți.
Medicina chineză
— Sunteți și medic acupunctor. Ce v-a făcut să alegeți

această artă tradițională?
— Acupunctura îmi este un ajutor prețios. Medicina chine
ză vizează reglarea unei energii, c/ii-ul (sau Qi), care este, în
același timp, energia corpului și a spiritului. Chi-\il reprezintă
energia pulsiunilor vieții despre care vorbesc Freud și psiha
naliza. Printre aceste pulsiuni se numără cele afective și sexu
ale. Sunt pulsiuni de graniță, intermediare între corp și spirit.
In medicina chineză, problemele sexuale ale femeilor sunt în
fățișate ca o carență de circulație energetică. Cel mai adesea,
e vorba despre o lipsă de armonie, o disociere între partea su
perioară a corpului și cea inferioară, energia circulând cu flui
ditate în jumătatea de sus a corpului, în vreme ce, de la brâu
în jos, ea este blocată sau insuficientă. Din această cauză, per
soana respectivă are fie o burtă rece, fie o burtă supraîncăr
cată, balonată, spasmotică, fesele și tălpile reci, și picioarele
mai mult sau mai puțin umflate. Medicina chineză este foarte
eficientă la acest nivel. Ea nu numai că permite remobilizarea
energiilor stagnante, ci, în plus, le abordează în dimensiunea
lor transgenerațională, considerând că tulburările funcției se
xuale sunt provocate, în general, de Kwei, acele fantome care,
înmagazinate pe perioada toamnei, reapar primăvara. în me
dicina chineză, primăvara e privită nu doar ca un anotimp, ci
ca o mobilizare a ființei. Iar primăvara corpului este tocmai se
xualitatea. Ceea ce împiedică libera circulație a energiilor se
xuale provine întotdeauna dintr-o obstrucție cauzată de ceea
124
Feminin-matern
ce a fost transmis pe cale maternă. Nu degeaba, la chinezi, pe-

rineul, acest mușchi de bază al organelor sexuale care este im
plicat în relațiile erotice, este numit „mușchiul strămoșilor".
Acupunctura consideră că sexualitatea reprezintă unul dintre
principalele remedii. Pentru vechii chinezi însă, sexualitatea
făcea parte din igiena mentală, în vreme ce noi o socotim, în
cel mai bun caz, o anexă a igienei corporale. în cultura noas
tră, în care totul este raportat la corp, uimitor de multe femei
și de mulți bărbați nici măcar nu știu să investească în sex la
nivel mental. In practică, trebuie ajutați mai întâi să îndrăz
nească s-o facă, pentru a se debarasa de inhibiții.
Să mă explic: a fi inhibat înseamnă a fi indisponibil. Vechii
chinezi defineau disponibilitatea unui individ prin noțiunea
de vid. Vidul nu este o absență, ci înseamnă a face loc. Pentru
ca noutatea să se producă, trebuie să i se facă loc. Disponibi
litatea este indispensabilă comunicării și inspirației. Ea este
condiția necesară apariției noului. Dacă i-ai încriptat în tine pe
tatăl tău și pe mama ta, și ei ocupă întregul spațiu, atunci nu
poți fi disponibilă pentru un bărbat. Asta înseamnă vidul. Nu
poți adăuga apă într-un urcior deja plin. E vorba despre mo
dul în care îți părăsești părinții ca să poți fi disponibilă pentru
altceva. Trebuie să știi să renunți la lucrurile care, raportate la
o perioadă anterioară, au avut utilitatea lor, dar care, în per
spectiva viitorului, constituie un balast: un „preaplin".
Pentru chinezi, preaplinul reprezintă cel dintâi obstacol în
calea dinamismului personal. în corp, acesta poate căpăta for
me multiple. Putem fi pline de aer, pline de umiditate sau
prea grase; putem să facem edeme, să suferim de balonări, de
vărsături, de dureri de cap... Toate acestea sunt forme de su
praîncărcare cauzate de un preaplin care blochează sau înceti
nește circulația energiei.
— De ce spuneți că această supraîncărcare are drept cauză
moștenirea maternă?
125
— Pentru că sexualitatea unei femei se modelează după

cea a mamei și a bunicilor ei și pentru că simptomele care
marchează sexualitatea se repetă de la o generație la alta. Iată
un exemplu în acest sens: Doamna B., în vârstă de 45 de ani,
îmi solicită o consultație pentru a primi o a doua opinie refe
ritoare la necesitatea unei histerectomii în cazul fibromului de
care suferă. Examenul clinic arată că uterul nu este prea mărit,
dar femeia sângerează mult. Pe de altă parte, i se recomanda
se să urmeze un tratament hormonal care îi sporea sângeră-
rile. Punându-i întrebări, aflu că doamna B. este cea mai mică
dintre cei trei frați ai familiei. Mama ei suferise o histerecto-
mie la patruzeci și cinci de ani, iar bunica ei maternă murise
la nașterea celui de-al treilea copil. Doamna B. este surprinsă
să descopere această repetiție. îi explic că sângerările sale sunt
provocate de un uter traumatizat care, din această cauză, este
atonic și pe care l-a moștenit ca atare de la mama și de la bu
nica ei. îi propun să-și mobilizeze energia la nivelul pelvisu-
lui prin acupunctură. Sângerările se opresc și intervenția este
evitată. Astfel de cazuri sunt extrem de frecvente. Se întâmplă
des ca o femeie să aibă un fibrom la aceeași vârstă ca mama ei
sau să sufere o depresie la aceeași vârstă ca aceasta. Simpto
mele procreării, cerclajul uterin sau nașterea dificilă, sarcina
extrauterină sau avortul reprezintă, și ele, foarte adesea, repe
tarea unui traume suferite de mamă sau de bunică.
— Dar cum poate exista feminitatea în aceste condiții?
— Atunci când sexualitatea nu este întipărită în corp în
seamnă că ea nu a fost transmisă. Sexualitatea se poate înti
pări doar dacă ne poziționăm diferit. Dacă vom continua să
fim fiicele iubite sau detestate ale mamelor noastre ori ale ta
ților noștri, nu vom putea fi niciodată altceva decât fiice. Prin
urmare, trebuie să ne reconstruim și acesta este motivul pen
tru care cultura noastră a inventat psihanaliza și toate aces
te terapii noi. Dacă spațiul familial în care am crescut nu a
126
Feminin-matern
considerat sexualitatea ca făcând parte din viață, dacă sexu

alitatea nu a existat în acest spațiu, în mod inevitabil ea va fi
umbrită de rușine, trăită în secret, cu sentimentul de vinovă
ție, în imposibilitatea de a vorbi despre ea atunci când este
total nesatisfăcătoare. Așa se construiesc fetele-femei. Fete-
le-femei au o dorință sexuală, dar celulele lor nu sunt infor
mate în acest sens.
O clientă mi-a povestit că i-a pus tatălui său întrebări lega
te viața lui sexuală, iar acesta i-a răspuns: „De maică-ta trebu
ie să mă rog mult până să se lase convinsă. Așa a fost mereu
și la fel se întâmplă și acum. în plus, e nevoie neapărat de o
psihodramă ca să mă poată dori." Or, tocmai aceasta era sufe
rința clientei mele. La fel ca mama ei, aceasta avea nevoie de
o dispută în chip de preludiu pentru dragoste. Era ca o poartă
care îi permitea să-și simtă dorința, eliberând-o totodată de
ura față de bărbați, transmisă de bunica maternă. Am lucrat
împreună, la nivel energetic, pentru ca clienta mea să-și poa
tă simți micul bazin viu, fără a avea nevoie de „electroșocul"
veșnicei drame.
Femeile ale căror mame au făcut dragoste cu plăcere sunt
foarte puține, iar ele afirmă: „în privința asta, n-am nicio pro
blemă." Ceea ce înseamnă că o mamă căreia îi face plăcere
să facă dragoste transmite automat acest lucru urmașei sale.
Chiar dacă nu vorbește niciodată despre asta.
Genosociograma, un instrument necesar
„Când lucrurile de care suferă le împiedică să se realizeze în

viață așa cum își doresc, când au mereu dureri de burtă, când
nu găsesc un bărbat care să le fie alături sau când nu reușesc
să conceapă un copil, atunci le îndemn să-și facă genosocio
grama. Ceea ce mă uimește cel mai mult la acest tip de anali
ză este că, deși nu este foarte dificil de realizat, e întâmpinat
127
întotdeauna cu mari reticențe și emoții, ca și cum persoana în

cauză ar manifesta o vigilență naturală în a-și proteja familia,
chiar și atunci când ceea ce a moștenit este absolut catastrofal.
Pe scurt, genosociograma este asemenea unui ritual de separa
re. De îndată ce ne construim arborele genealogic, descoperim
rapid locul care ne-a fost atribuit în familie și, odată cu aces
ta, riscurile la care suntem expuși. Este o metodă foarte efica
ce, pentru că există tot felul de tulburări ginecologice care nu
pot fi înțelese decât prin interpretarea lor în contextul conti
nuității femeilor din familie, acelea cu care ne-am construit.
E important să observăm modul în care s-au comportat ma
mele, bunicile și străbunicile noastre, cum și-au trăit ele viața
de femeie și viața de mamă. înțelegerea arborelui genealogic
oferă o temelie, o ancorare, un soclu. Femeile descoperă în el
energiile de natură celestă cu care au fost concepute, lucrurile,
atât bune cât și rele, pe care le moștenesc de la mama și de la
înaintașele lor. Este o constatare a realității, o conștientizare
care le conferă putere, indiferent care ar fi scenariul, pentru
că această istorie le-a construit pe ele și pentru că sunt vii."
128
7
Greșelile tatilor
5 9
Psihanaliza și tatăl
Psihanaliza acordă un loc foarte important tatălui. Pentru

Freud, tatăl înseamnă, în primul rând, locul unde se formea
ză idealurile cu care copilul crește și își construiește la nivel
mental viitorul. Pentru Lacan, este locul prin care apare psi
hoza, atunci când funcția lui „simbolică" nu e recunoscută în
cadrul familiei. „Dar ce anume înțeleg Lacan și psihanaliza
prin «funcția simbolică» a tatălui102?", l-am întrebat la un mo
ment dat pe Didier Dumas.
— Simbolistica se referă la faptul că suntem ființe ale lim
bajului și că limbajul este singurul lucru care ne diferențiază
de celelalte mamifere. In plan practic însă, tatăl pus în eviden
ță de Freud, apoi de Lacan, este un tată sever și, la acest nivel,
psihanaliza a comis o eroare gravă. Ce altceva înseamnă, de
fapt, un tată care mânuiește bățul dacă nu unul care îi inter
zice copilului să se structureze în el? Discursul psihanalitic
referitor la autoritate și la castrare a stânjenit enorm, cred eu,
modul bărbaților de a fi tați. Ei au reținut din acesta faptul că
un tată este un bătăuș, un jandarm sau un pedagog. Un astfel
de model îi determină să își copieze părinții într-o educație
102 Cf. Nina Canault, „Père, quel est le bon mode d'emploi?". Libération, 11 oc
tombrie 1994. (n.a.)
129
bazată pe dresaj, ca și cum copilul ar fi un animal sau un mic

pervers care ar avea în cap o singură idee, și anume să-și se
ducă mama și să-i elimine pe ei. Ceea ce are drept consecin
ță, potrivit lui Lacan și ca să-1 parodiem, persistența „tatălui
sever" de la o generație la alta. A fi tată înseamnă, înainte de
toate, a-1 copia pe al nostru, a repeta ceea ce a făcut el sau ce
n-a făcut cu noi. Tatăl este o funcție transgenerațională, dar
nici Freud, nici Lacan nu puteau vedea lucrurile în felul aces
ta, pentru că ei postulaseră, din start, un inconștient conside
rat ca fiind individual.
Pentru a înțelege ce anume este funcția paternă, trebuie să
o identificăm acolo unde ea este deficitară, în cadrul clinic al
psihozelor copilului. Lacan este primul psihanalist care a aso
ciat psihoza cu insuficiența funcției paterne. înainte de el, psi
hoza era întotdeauna considerată drept o problemă maternă.
Totuși, Françoise Dolto a fost prima care a descoperit că psi
hoza copilului e legată de transgenerațional, situând originea
ei în relația mamei cu propria mamă.
Didier Dumas este, el însuși, tatăl a doi băieți. în momen

tul în care are loc acest interviu, el tocmai termină o carte în
care descrie diverse profiluri de tați, pornind de la istoriile
unor bărbați, femei și copii cu care s-a confruntat în experi
ența sa clinică. Dumas zugrăvește astfel un tablou al funcției
paterne în Occident, al carențelor cât și al atuurilor acesteia,
scopul lui fiind acela de a le oferi taților mijloacele de „a se bu
cura să observe cum se construiesc copiii lor împreună cu ei".
După părerea lui, patologiile legate de carența funcției pater
ne sunt „patologii ale descendenței". Luarea în calcul a acestei
dimensiuni transgeneraționale a paternității obligă la reconsi
derarea funcției paterne, așa cum a fost ea definită până acum
de patriarhat. Tatăl căruia Didier Dumas îi schițează portretul
este, de fapt, identic cu cel pe care La descoperit în Geneză.
130
Greșelile taților
Un text atât de denaturat de Bisericile monoteiste încât mesa

jul lui a fost dat uitării timp de secole întregi.
— Atribuiți numeroase virtuți funcției paterne în cadrul fa

miliei. De ce această insistență în a apăra o funcție care pier
de tot mai mult teren în societatea noastră, după ce a fost una
dintre piesele centrale în organizarea ierarhică a autorității și
a familiei? Nu credeți că eșecul patriarhatului este un lucru
bun?
— Constat zilnic prejudiciile pe care le provoacă clienților
mei această estompare a taților. Iar când deschid ziarele, îmi
sar în ochi consecințele socio-politice ale situației în sine. Ce
altceva este delincvența care explodează în cartierele mărgi
nașe dacă nu o absență a tatălui? Faptul - privilegiat în zilele
noastre de lege și de medicină - de a accepta un copil fără tată
este absolut dramatic pentru psihicul uman. într-o epocă în
care multe femei visează să facă un copil singure, nimeni nu
le spune că aceasta înseamnă a deschide, largi, porțile infer
nului. Când apare copilul, ele nu reușesc să facă față situației
decât înlocuindu-1 pe tată cu terapeuții cu care discută despre
el, ceea ce nu rezolvă lucrurile decât pe jumătate. în plus, este
foarte costisitor. Pentru copilul fără tată, mama este, în ace
lași timp, un stăpân și un sclav. Situația este fără ieșire. Dacă
un copil este crescut numai de mamă, el nu va avea la ce să
se raporteze. E pus în poziția de regalitate pe toată durata co
pilăriei sale. Dar în momentul în care intervin transformările
biologice și psihice ale adolescenței, situația capătă un dra
matism insuportabil. Când copilul și mama reprezintă totul
unul pentru altul, separarea nu mai este posibilă decât prin-
tr-o dramă. în mod paradoxal, dacă legea atribuie întâietate
mamei în ceea ce privește responsabilitatea copilului, este ne
cesară o altă lege care să le dea copiilor dreptul de a divorța
de mama lor. Și iată-ne ajunși la asta!
131
Societatea noastră - și aș spune toate societățile dezvolta

te - suferă, în ansamblul ei, de o carență spirituală a cărei pri
mă manifestare este excluderea taților. Individul, și cu atât
mai mult copilul, nu poate fi înțeles în dimensiunea lui speci
fic umană ca o ființă cu drepturi depline dacă este considerat
doar ca un produs al corpului mamei sale. Bărbatul și feme
ia transmit, amândoi, atât corpul, cât și spiritul. Copilul este
atât produsul spermei tatălui său, cât și al gândurilor cu care
mama a primit această sămânță. Dar, în timp ce existența co
pilului se datorează, în egală măsură, uterului mamei și do
rinței tatălui, responsabilitatea pentru construcția lui mentală
îi aparține în mod deosebit tatălui. Pentru că nu-1 poate purta
în pântece și nu are cum să-I aștepte decât în minte, tatăl este,
în principiu, mai bine plasat pentru a-1 concepe pe copil ca
produs al schimburilor și al transmiterilor mentale. Construc
ția mentală a copilului depinde în primul rând de tată și, în
mod curios, la fel sunt prezentate lucrurile și în Biblie, într-un
mod mai pertinent decât o fac Freud și Lacan.
Dacă privim Biblia în contextul animist și șamanic în care
a fost scrisă, Geneza apare ca o lucrare superbă despre con
strucția psihismului uman. Iar în Biblie, funcția paternă este
prezentată drept o funcție transgenerațională, pornind de la
consecințele faptelor taților asupra urmașilor lor, de-a lungul
a trei sau patru generații. în calitate de tată, Cain se află la
originea celor care perpetuează crima, răzbunarea și integris-
mul. Spre deosebire de el, Abraham este primul tată dintr-o
sucesiune de generații de bărbați care vor da naștere poporu
lui ales. Funcția paternă, ilustrată atât negativ, cât și pozitiv,
e prezentată ca fiind ceea ce constituie și menține soliditatea
generațiilor, ceea ce rânduiește succesiunea lor. Dacă un tată
a fost batjocorit, urmașii săi nu vor avea liniște până când nu
vor repara această insultă. în mod inevitabil, fiul își va răzbu
na tatăl, pentru că îl poartă în el. Așadar, orice tată nedreptățit
132
Greșelile taților
de lege sau de autoritate produce, douăzeci de ani mai târ

ziu, dezordine socială, nebunie sau delincvență. Tatăl este o
instanță care, în cazul ființei omenești, determină corectitu
dinea, conștiința și onoarea. La acest nivel, este vorba despre
o funcție care se constituie prin succesiunea generațiilor, din
ceea ce au fost toți tații din neam.
Biblia este textul fondator al unui patriarhat care a fost,
ce-i drept, pe cât de nebunesc, pe atât de tiranic. Deci, pen
tru a răspunde la întrebarea dumneavoastră, eu nu revendic
nicidecum vechiul patriarhat, care s-a construit pe excluderea
femininului și care, din această cauză, a fost deosebit de dis
trugător. In fond, nu poate exista tată fără mamă, nici mamă
fără tată. Sunt două funcții indisociabile și complementare.
Dacă, într-un cuplu, femeia nu poate suporta sau pur și sim
plu nu este bucuroasă să-și vadă copilul identificându-se cu
acel altcineva decât ea care este tatăl lui, dacă nu mai este în
drăgostită de cel cu care a făcut copilul, bărbatul respectiv nici
măcar nu-și mai poate da seama în ce fel îi seamănă copilul la
nivel mental. Pentru că, de cele mai multe ori, dacă nu poate
comunica cu mama în această privință, tatăl nu vede cum se
identifică cel mic cu el. Mai grav însă, mama îl împiedică pe
copil să se structureze mental, adică să se poată gândi pe sine
ca persoană autonomă, ceea ce depinde în mod specific de
identificarea cu tatăl.
Omul nu există doar în corpul lui. El există, de asemenea,
în limbaj, în structurile sale mentale, în gândirea sa. Pentru
el, această formă de existență contează mai mult decât cor
pul lui, fiindcă e capabil să-și sacrifice viața pentru ideile sale.
Se împlinesc curând aproape treizeci de ani de când se aduc
neîncetat modificări ale legii în numele drepturilor copilului,
omițându-se însă faptul că cea dintâi necesitate a copilului
este de a se putea construi. Așadar, rămâne actuală nevoia
de a ști cum și pe ce bază își construiește copilul structurile
133
mentale. Or, dacă uterul este matricea existenței corporale,

numele tatălui este matricea existenței mentale. Când un tată
îi dă unui copil numele său, el nu îndeplinește astfel doar o
formalitate, un act neînsemnat. în realitate, tatăl îl primește
pe copil în sistemul său psihic, pentru ca psihicul copilului să
prindă rădăcini. îi oferă un loc pornind de la care copilul își
va stabili regulile de viață, morala, idealurile și trăinicia psi
hică. Bărbatul se prelungește prin urmașii lui la fel de mult ca
femeia. El se reproduce mental prin copilul lui, știind că aces
ta îl va înlocui cândva, pentru că el este muritor.
Construcția mentală a copilului o reflectă pe cea a corpului
și se realizează pornind de la materiale psihice preluate din
exterior: cuvintele și gândurile părinților. Identificarea este
mecanismul care permite acest lucru. Copilul duplică astfel,
din psihicul părinților, tot ceea ce este necesar propriei sale
construcții și întrebărilor pe care și le pune pe măsură ce creș
te. Dacă mama lui nu-i oferă un tată cu care să se identifice,
copilul riscă să nu poată deveni altceva decât dublura mamei.
Ceea ce-i permite unui copil să devină el însuși, să își continue
evoluția, este posibilitatea de a extrage materiale psihice când
de la tată, când de la mamă, pentru a fi capabil să continue
această căutare în afara familiei lui, identificându-se cu toți
oamenii. La început însă, acest fapt se bazează pe dreptul de
a se identifica cu un tată.
Această problemă le creează întotdeauna mari dificultăți
femeilor. Ele nu le cer nicidecum bărbaților să fie tați, ci să le
ajute să fie mame. Și, la urma urmei, le cer să își asume ne
putințele propriei lor mame. Această problematică e prezentă
în aproape toate terapiile femeilor. Atunci când fac copii, ele
repetă comportamentul propriilor mame și nu realizează de
loc că ceea ce le cer bărbaților îi împiedică pe aceștia că fie cu
adevărat tați, adică un altcineva pentru copil, un alt loc de în
rădăcinare în afara corpului mamei. Și așa s-a ajuns astăzi la
134
Greșelile taților
situația, a cărei gravitate nu trebuie subestimată, în care nu

mărul familiilor monoparentale - mame care își cresc singu
re copilul sau copiii - atinge un procent de 30%, fără a socoti
faptul că unul din doi copii (56%)103 nu își mai vede tatăl după
divorțul părinților.
Eșecul istoric al statutului patern
— Ce anume credeți că a dus la această destituire a tatălui

la care asistăm pe parcursul ultimilor treizeci de ani?
— Secolul al XX-lea este secolul în care individul occiden
tal caută cu disperare să pună capăt barbariei cu care bur
ghezia triumfătoare din secolul precedent l-a determinat să-și
considere corpul și sexualitatea. Dar, în același timp, este și
secolul în care știința a devenit, într-un fel, mitologia unor
ideologii materialiste. Credințele materialiste au contribuit
la desființarea oricărei idei legate de transmiterea spiritului
și, odată cu ea, a statutului patern care reprezintă pivotul ei.
Paternitatea a suferit o degradare în sânul familiei, în primul
rând din cauza legii promulgate la 4 iunie 1970, care punea
capăt noțiunilor de „cap de familie" și de „autoritate pater
nă". începând de-atunci, de la un an la altul, legea este amen
dată neîncetat! Dar răul există. Nimeni nu pare să mai știe la
ce anume folosesc tații.
Și știința a contribuit din plin la această situație. Biologia
medicală îl reduce pe tată la o picătură de spermă, de care e
nevoie pentru fabricarea bebelușilor în eprubetă. în această
privință, sunt total de acord cu Geneviève Delaisi de Parse-
val104. Dincolo de actul ejaculării, medicii nu se preocupă de
loc de utilitatea tatălui. Ei le aplică mamelor umane tehnici
103 Jean-Claude Guillebaud, „La défaite des pères". Le Nouvel Observateur,

10-16 martie 1994. (n.a.)
104 Geneviève Delaisi de Parseval, La part du père, Seuil, 1981. (n.a.)
135
puse la punct și folosite în mod curent pentru reproducerea

animală105, fără să-și dea seama că o femeie nu dă naștere
copiilor ei la fel ca o vacă și că, pentru a trece de la starea vi
rilă la cea de părinte, viitorul tată trebuie să-și „poarte" și el
copilul. în cultura noastră nu se ține niciodată seama de ceea
ce resimt bărbații la trecerea de la stadiul de bărbat la cel de
tată. Nu se ține seama nici de suferința pe care i-o provoacă
bărbatului pierderea copilului, atunci când partenera a avor
tat împotriva voinței lui, cum remarcă foarte corect Geneviè
ve Delaisi de Parseval106. Există, în zilele noastre, o legătură
ocultă și materialistă între mame și medici, și această alianță
ocultă, niciodată numită astfel, a preluat ștafeta tradiționalei
relații existente între preoți și credincioși în secolul al XIX-lea,
care, deja de-atunci, îi făcea pe tați să devină inutili. Faptul
că mamele găsesc un sprijin în Biserică, în medicină, în po
liție sau în stat, și nu în bărbatul cu care au făcut un copil,
duce, în mod inevitabil, la o izolare incestuoasă mamă-copil
din care tatăl este exclus. Sunt tot atâtea formule care fac din
copil unicul obiect al plăcerii și al satisfacției mamei sale. Iar
acest mod silențios și perfid de a-i exclude pe tați nu este nici
odată denunțat!
— Spuneți că tatăl își poartă și el copilul pe durata sarcinii
soției lui. Dar în ce fel face el acest lucru?
— îl poartă în minte, în structurile sale mentale, în dorința
lui. Și, la acest nivel, nu am nicio îndoială că există o comuni
care foarte precoce, de la ființă la ființă, între făt și cei doi pă
rinți ai lui. Atunci când părinții fac dragoste în timpul sarcinii,
fătul își întâlnește tatăl prin intermediul sexului acestuia. Ceea
ce îi dă deja capacitatea de a se construi în raport cu tatăl său.
Cunosc mai multe cazuri de femei gravide a căror sarcină a
105 Jacques Testait, Le magasin des enfants, François Bourin, 1990. (n.a.)
106 Geneviève Delaisi de Parseval, op. cit., p. 306. (n.a.)
136
Greșelile taților
fost reperată mai întâi de bărbații care le sunt parteneri. Ceea

ce dovedește, după părerea mea, existența unei comunicări în
tre embrion și tată. în epoca și în cultura noastră, ideea aceasta
pare neverosimilă, dar ea reprezintă, de fapt, punctul de vede
re susținut de toate tradițiile. O atestă ritualul cuvadei107. Ge
neviève Delaisi de Parseval, care îmbină cu brio etnologia cu
psihanaliza, prezintă o panoramă a acestor ritualuri prin care
numeroase societăți îi acompaniază pe tații aflați în așteptarea
unui copil. Ritualurile cuvadei sunt ritualuri de trecere de la
starea virilă la cea de tată. La indienii Mohave, tatăl este îmbă
iat la nașterea copilului, fie de mama lui, fie de soția lui, la fel
ca bebelușul. Ei spun că fac acest lucru pentru a-1 ajuta pe tată
să regreseze până la stadiul de dependență neonatală, fapt ce-i
permite să comunice mai bine cu copilul lui. Cuvada rituali
că a existat pretutindeni pe planetă: Japonia, China, Malaezia,
Statele Unite ale Americii, America Latină, Irlanda, Olanda,
Albania, Cipru, Corsica, Béarn... Peste tot, este vorba despre
hrănirea spirituală a relației copilului cu tatăl lui. Să luăm un
alt exemplu, pe al indienilor Hopi: de îndată ce femeia nu mai
are ciclu, soțul ei se culcă și petrece nouă luni în pat pentru a
facilita relația telepatică pe care o are cu fătul, cu scopul de a-i
insufla acestuia puterea de a înfrunta viața. Spre deosebire de
ceea ce se întâmplă mult prea adesea la noi, indianul Hopi nu
ignoră faptul că în conceperea unui copil sunt implicate atât
sperma, cât și structurile lui mentale.
în Occident, încep să fie descoperite tulburările de care
suferă unii bărbați în timpul sarcinii soțiilor: pierderea ape
titului, dureri de burtă, vărsături, pofte asemănătoare celor
ale femeilor, creștere în greutate, insomnie persistentă, dureri
de cap și de rinichi, tulburări sexuale, nervozitate, fugă sau
107 Obicei, la anumite popoare, prin care bărbații participă în mod simbolic la
nașterea copilului lor, comportându-se asemenea mamei, (n. tr.)
137
frică... Dar bărbatul occidental nu face niciodată legătura în

tre aceste tulburări și sarcina soției sale, tulburări pe care, de
cele mai multe ori, nici măcar nu se gândește să le semnale
ze. In general, medicul este și el la fel de neștiutor în această
privință. în vreme ce femeile dispun, pe durata sarcinii, de o
cohortă de specialiști care se ocupă de ele, tații, în schimb, se
„căznesc" lamentabil. Pentru ei, nu există niciun loc unde să
vorbească despre schimbarea pe care o semnalează aceste tul
burări ale „sarcinii paterne".
Să remarcăm totuși, în acest deșert pe care trebuie să-l stră
bată viitorii tați, o oază care se numește „haptonomie". Este
arta atingerii și a simțirii în dimensiunea ei intimă și afecti
vă. O practică relativ recentă, inventată de Frans Veldman108
și propusă pe durata sarcinii părinților care vor să comuni
ce cu fătul lor. în haptonomie, această întâlnire se efectuează
prin intermediul glasului și al mâinilor tatălui care învață să-i
atragă atenția copilului prin ușoare presiuni exercitate asupra
burții mamei. Descoperim că, foarte devreme, un făt este ca
pabil să comunice cu tatăl lui. Ceea ce înseamnă că un copil,
chiar și în stare fetală, nu se construiește doar în relație cu
mama lui. Diada pe care o formează cu aceasta la început este
evidentă, pentru că e redublată de o dependență materială,
de dependența de sân. Mai târziu însă, la vârsta deprinderii
limbajului, la vârsta oedipiană, se observă mult mai greu fap
tul că cel mic leagă o relație de diadă cu tatăl lui, pentru că
aceasta nu se traduce printr-o legătură corp la corp, așa cum
se întâmplă cu mama. Este o comunicare spirituală, în care
primează schimburile verbale.
108 Bernard This, „«Foetologie... Fête au logis», un article sur Frans Veldman,
sur ce qu'il a fait et sur ce qu'il a fondé: ('haptonomie", ,,1’Aube des sens", in Les
Cahiers du nouveau-né, nr. 5, lucrare colectivă sub direcția lui Étienne Herbinet
și Marie-Claire Busnel, Paris, Stock, 1981,1989,1991. (n.a.)
138
Greșelile taților
Funcționalitatea paternă
— Să vorbim despre funcția tatălui pe un plan mult mai

practic. Care este rolul lui în viața cotidiană?
— Tații n-au nimic altceva de făcut decât să trăiască alături
de copiii lor și să-i privească cum se construiesc împreună cu
ei. Nu trebuie să facă ceva anume pentru a-i educa, trebuie
doar să știe să le vorbească, să discute cu ei și să-i iubească.
Vă răspund astfel pentru că dorința conștientă a unui tată de
a-și vedea copilul făcând cutare sau cutare lucru stânjenește
felul în care cel mic se identifică în mod natural cu el, de înda
tă ce tatăl îi impune lucrul respectiv. Iar asta se întâmplă chiar
dacă tatăl nu-și dă seama, pentru că identificarea este în pri
mul rând un proces inconștient. în relația cu un tată, cel mai
important este ca cel mic să se poată identifica cu acesta, fi
indcă așa își duplică el funcțiile mentale, vioiciunea spiritului,
gustul pentru muzică sau pentru șah, un defect sau altul și o
mulțime de alte lucruri. Aceste procese se produc foarte, foar
te devreme, în orice caz înainte de șapte ani. Așadar, pentru
ca aceste transmiteri inconștiente să aibă loc în mod absolut
natural, copilului nu trebuie să i se ceară să fie cu totul altce
va decât suntem noi înșine. Și cum singurul mod de a desfi
ința o fantomă este să se vorbească despre ea, ceea ce contează
cel mai mult este capacitatea de a-i vorbi copilului. Adevăra
ta problemă este faptul că tații nu au habar că reprezintă un
spațiu de identificare. Ei nu conștientizează felul în care copiii
lor se construiesc cu ei și nu pot realiza acest lucru atâta vre
me cât nu încearcă să reflecteze la asta împreună cu soția lor.
Pentru că nu fac acest lucru, ajung uneori să se întrebe dacă
acel copil este al lor la fel de mult cât este al partenerei. Prin
urmare, taților trebuie să li se ofere anumite instrumente care
le permit să observe și să înțeleagă în ce fel copilul lor se iden
tifică cu ei, cum se construiește el plecând de la ceea ce sunt ei
și, înainte de toate, de la structurile lor mentale.
139
Un tată nu e un pedagog. Dimpotrivă, el este cel căruia îi

revine sarcina de a-i propune pedagogi copilului său. Nu este
responsabilitatea lui să îl învețe totul. în culturile tradiționale,
era mai simplu: dacă un tată era fierar, fiul lui devenea fierar.
Meseria se transmitea din tată în fiu și copilul și-o însușea mai
întâi prin identificarea inconștientă, în primii ani ai copilăriei,
în societatea noastră, în care lucrurile evoluează foarte rapid,
fiecare generație trebuie să modifice parțial modelele trans
mise de precedenta. în prezent, ne confruntăm cu o evoluție
foarte rapidă a tehnicii și a obiceiurilor. Istoria umanității nu
a mai cunoscut niciodată ceva asemănător. Așadar, nu se mai
pune problema ca descendenții să îmbrățișeze neapărat me
seria tatălui, ceea ce s-ar limita la a o reproduce la nivel social.
Totuși, dinamismul social al unei societăți ca a noastră, în care
totul evoluează foarte repede, este marcat de o continuitate
genealogică între tată și fiu, cea mai cunoscută fiind aceea în
care bunicul e țăran, fiul învățător și, la a treia generație, ne
potul face studii superioare.
Fantomele paterne și transmiterile lor
— Să revenim la dimensiunea transgenerațională a funcți

ei paterne despre care ați pomenit mai devreme. Pe scurt, fiul
moștenește traume atât din neamul lui patern, cât și pe par
cursul evoluției sale spirituale. Dar cum se transmit acestea
din moment ce, așa cum precizați, nu există o legătură corp la
corp între ei?
— Fiul poate să preia fantomele din neamul patern chiar în
momentul „diadei identificatoare" cu tatăl său. Băiatul este
mai predispus decât fata să facă acest lucru, pentru ca în rela
ția de diadă cu tatăl lui el își construiește identitatea sexuală.
Identitatea sexuală a bărbaților se construiește în continuitatea
celei a tatălui lor, iar cea a femeilor, prin preluarea raportului
140
Greșelile taților
mamei cu sexualitatea. Construcția sexualității este transge-

nerațională, ea implicând o transmitere „verticală" din tată
în fiu și din mamă în fiică. în La sexualité masculine109, descriu
cazul unui băiat al cărui donjuanism provenea dintr-un simp
tom patern care îi fusese tăinuit. Tânărul era constrâns la o
sexualitate epuizantă. Nu putea să întâlnească o femeie fără
să se simtă obligat s-o curteze. Psihanaliza pe care a urmat-o
a dezvăluit faptul că, atunci când era mic, tatăl lui, care era
militar, suferise un accident ce-i afectase canalul uretral și de
venise impotent. Tânărul își amintea vag că tatăl lui avusese
un accident, dar nu știa nimic despre consecințele sexuale ale
acestuia. Și totuși, întregul lui libidou se construise în raport
cu această dramă. Donjuanismul lui avea drept unic resort in
conștient evitarea impotenței tatălui și s-a estompat după ce
tânărul a descoperit că tatăl lui devenise impotent în urma
accidentului. La acest nivel, putem spune că ceea ce s-a trans
mis în mod inconștient e mult mai solid decât ce s-a transmis
conștient, având în vedere că tânărului respectiv i se părea
că nu avusese deloc o relație consistentă cu tatăl lui! Aceasta
este realitatea fantomei și a transmiterii genealogice către des
cendent, pe linie paternă. Inconștientul ocupă în ea cel mai
însemnat loc.
— Și când e vorba despre un copil-fată, lucrurile se petrec
în același mod? Sau natura sexului ei o protejează pe fiică de
fantomele din neamul patern?
— Nu, nu o protejează nicidecum. Fata se construiește mai
întâi prin identificarea cu mama ei, dar, în relația afectivă cu
tatăl, ea se construiește în aceeași măsură ca băiatul. Așadar,
la fel ca acesta, ea poate să moștenească unele traume de la
tatăl ei. Pentru fată, este la fel de vital cât e și pentru băiat să
își poată reprezenta sexualitatea tatălui. întrebările oedipiene
109 Didier Dumas, La sexualité masculine, Albin Michel, 1990. (n.a.)
141
vizează diferențele dintre bărbați și femei, dar, mai ales, ori

ginea: de unde vin și încotro mă îndrept? Cum se reproduc
oamenii? Indiferent de sex, copiii trebuie să-și poată repre
zenta faptul că provin, în primul rând, din corpul tatălui lor
sau, dacă preferați, că relația trupească dintre mama lor și un
bărbat a făcut ca ei să existe. Este prima cheie oedipiană. Ro
lul testiculelor tatălui trebuie numit pentru a-1 face pe copil
să înțeleagă că a ieșit din corpul unui tată, înainte de a fi ieșit
din acela al mamei sale. Am observat în mai multe rânduri, în
cazul bărbaților, nevoia de a regresa până la stadiul de sper
matozoid. E vorba întotdeauna despre bărbați cărora nu li s-a
vorbit despre testicule la vârsta oedipiană. Dacă băiatul nu
este informat la momentul potrivit, adică la vârsta oedipiană,
înainte de șapte ani, de faptul că sexualitatea umană nu este
partenogenetică, el poate dezvolta mai târziu simptome foar
te grave. Dar descoperirea sexului tatălui este la fel de impor
tantă și în ceea ce privește construcția feminină, căci fantomele
paterne pot marca și sexualitatea femeii.
Să luăm exemplul clientei care m-a ajutat să descopăr acest
lucru. Femeia în cauză a decis să înceapă o terapie după naș
terea primului ei copil pentru că, începând de-atunci, se sim-t
țea incapabilă să facă dragoste cu soțul ei. De îndată ce acesta
se apropia de ea, o cuprindea o panică incontrolabilă, avea
dureri abdominale și senzație de vomă. Femeia se simțea cu
atât mai rușinată cu cât continua să-și iubească soțul și nu se
imagina trăind fără el.
în primii doi ani, terapia s-a derulat absolut normal. Cli
enta mea și-a explorat copilăria, propria naștere, la fel și pe a
mamei sale. Si-a reluat studiile, si-a schimbat meseria, iar so-
țul, foarte interesat de terapia pe care o efectua ea împreună
cu mine, a început și el propria terapie. Totul mergea din ce
în ce mai bine, numai că simptomul pentru care venise să mă
consulte nu făcea decât să se agraveze. Femeia nu mai suporta
142
Greșelile taților
nici măcar să doarmă în același pat cu soțul ei. Cei doi soți au
ajuns să se culce în camere separate. S-a întâmplat deci ceea
ce trebuia să se întâmple. Bărbatul n-a mai putut suporta nici
el și i-a propus să divorțeze.
Clienta mea a început atunci să-mi povestească tot felul de
vise din care nu înțelegeam nimic, niște coșmaruri cu copii
omorâți și diverse forme de sadism. Dar mai ales, și contrar
obiceiului ei, femeia nu putea asocia cu nimic aceste imagini în
spăimântătoare. într-unul dintre aceste vise, ea și soțul ei erau
prizonieri pe o navă. Fusese legată de catarg și, sub ochii ei,
câțiva marinari îi apucau pe niște copii de picioare și le zdro
beau capetele, aruncându-i apoi în mare. Mă puteam gândi că
visul acesta îmi era adresat, altfel spus că era vorba despre un
vis de transfer, pentru că clienta mea se vedea pe sine la baza
catargului: la picioarele lui Dumas110. Trebuia luat însă în con
siderare și faptul că ceea ce exprima visul provenea totuși de
undeva. I-am spus asta clientei mele și, cum explorasem deja
neamurile ei atât pe linie paternă, cât și maternă, fără a găsi nici
cea mai mică urmă a existenței vreunui bebeluș mort, am adă
ugat că era vorba probabil de un eveniment de care ea nu știa,
un nespus sau un secret familial legat de moarte și de un copil.
Chiar în ședința următoare, femeia a descoperit singură
cheia acestui mister. Iși petrecuse weekendul interogându-și
părinții. La vârsta de trei ani, tatăl ei își văzuse mama murind,
fapt pe care eu îl știam deja. Bunicul se recăsătorise, dar fe
meia pe care o cunoscuse clienta mea, aceea pe care o numise
„bunică", nu era, așa cum crezuse ea dintotdeauna, a doua so
ție a lui, ci cea de-a treia. Intre cele două soții, bunicul se mai
căsătorise cu o femeie, de care se despărțise. Or, unul dintre
motivele despărțirii lor era că această a doua soție avusese
110în limba franceză, cuvintele „du mât" (a catargului) se pronunță asemănător

cu numele Dumas. (n.tr.)
143
cinci sarcini, copiii născându-se de fiecare dată morți. Iată ce

anume revenea în visele clientei mele!
Pornind de-aici, ea a putut avea din nou o viață sexuală
normală. Crizele de panică ce o cuprindeau la gândul de a
face dragoste începuseră în momentul în care îi permisese
bărbatului iubit să fie tată. De fapt, ele proveneau de la su
ferința provocată propriului ei tată de acea avalanșă de copii
morți. La vârsta la care sexualitatea este integrată, bărbatul își
pierduse mama și fusese nevoit să adopte o alta. La această
vârstă, băiatul nu are încă testicule capabile să procreeze, dar
își construiește sexualitatea idealizând-o pe cea a tatălui său.
Or, acel copil vedea sexul tatălui lui redus brusc la impotență
de acest lung șir de copii morți. Când a devenit, la rândul lui,
tată, doliul imposibil după copilașii morți s-a transmis la fiica
lui, adică la clienta mea, sub forma unui simptom care îi afec
ta viața amoroasă.
— In primul dumneavoastră exemplu, fantoma apare la a
doua generație, în vreme ce în celălalt exemplu, acest lucru se
întâmplă la cea de-a treia. Ce părere aveți, de-a lungul câtor
generații se poate transmite ea?
— Depinde: în general, transmiterile de la tată Ia fiu impli
că identificări ale fiului cu tatăl, dar și cu bunicul. Deci e vorba
despre trei generații. Trei generații sunt suficiente pentru a-i
permite copilului să-și reprezinte modul în care va decurge
viața lui. In cursul existenței sale, omul trebuie să ocupe, rând
pe rând, locul copilului, acela al părintelui, apoi al bunicului.
Tatăl și bunicul sunt, așadar, modele indispensabile. Și, chiar
dacă Freud nu a văzut lucrurile în felul acesta, întrebarea pe
care i-o pune Sfinxul lui Oedip: „Ce făptură merge diminea
ța în patru picioare, la amiază în două, iar seara în trei și este
mai slabă atunci când are mai multe picioare?", se referă la
aceste trei mari etape ale existenței omenești. La fel, în Biblie,
nu există tați care să nu fie cel puțin la a treia generație. Din
144
Greșelile taților
punct de vedere biblic, trebuie să fi existat o succesiune de trei

generații de bărbați care și-au asumat rolul de tată pentru ca,
într-o spiță, să se dobândească funcția paternă. Prin urmare,
dacă cineva vrea să lucreze asupra propriei structuri, e sufi
cient să-și exploreze arborele genealogic pe parcursul a trei
generații.
— Când mi-ați relatat povestea lui Jean-Michel, adolescen
tul autist încă de la naștere, care nu își putea privi mama în
ochi111, mi-ați spus, pe de-o parte, că analiza dumneavoastră
s-a întins până la a patra generație din genealogia sa și, pe de
altă parte, ați vorbit mai ales despre descendența lui maternă.
— E adevărat, nu v-am vorbit despre tatăl lui. Chiar dacă
acesta suferise de prezența unei fantome asemănătoare cu a
soției sale, ar fi putut totuși, dat fiind faptul că Jean-Michel
se identifica cu el, să-i permită băiatului să nu preia fantoma
responsabilă de autismul lui. Bărbatul acesta se trezise din-
tr-odată orfan la vârsta de cinci ani. Tatăl lui, mobilizat fiind,
fusese ucis în a treia zi a ultimului Război Mondial, iar mama
'murise și ea ceva mai târziu, după ce înnebunise. îi era greu
să fie tată, pentru că, practic, nu avusese părinți. La nașterea
lui Jean-Michel, începuse să muncească frenetic, cam nouă
zeci și două de ore pe săptămână. Așadar, făcuse totul ca să
nu fie prezent. Și procedase astfel din cauza terorii pe care i-o
inspira relația mamă/copil creată de curând. Prezența, în co
pilărie, a unei mame cuprinse de nebunie fusese pentru el o
traumă teribilă, care continua să-l bântuie. Iată cu ce anume
se confruntase Jean-Michel atunci când se identificase cu el.
între o mamă pe care nu o putea privi în ochi, de teama că va
descoperi în ei nebunia distrugătoare a două străbunici care
și-au împins soții la sinucidere, și un tată puternic traumatizat
de nebunia mamei sale, structurile inconștientului familial îi
111 Vezi, referitor la povestea lui Jean-Michel, primul capitol, (n.a.)
145
ofereau, de ambele părți, o imagine fantomatică a matemalu-

lui într-atât de înspăimântătoare încât a fost nevoit să se ba
ricadeze în autism. Fără această „stereofonic" din genealogia
parentală, Jean-Michel nu ar fi devenit probabil autist.
Cazul acesta a fost foarte instructiv pentru mine. In primul
rând, el m-a învățat să nu mai limitez explorarea trecutului
genealogic al clienților mei la bunicii lor. în majoritatea cazu
rilor, pentru a înțelege importanța unei moșteniri ancestrale,
este suficient să ne întoarcem înapoi în timp până la a treia
generație. Alteori, e absolut necesar să ajungem până la a pa
tra. Se întâmplă însă destul de rar să trebuiască să sondăm în
trecutul și mai îndepărtat. Iată de ce m-a frapat ideea expusă
în textul biblic, potrivit căreia „greșeala taților va fi transmisă
de-a lungul a trei sau patru generații". Pentru mine, aceasta
înseamnă că ciclul transmiterilor genealogice vizează de obi
cei doar trei generații, legându-i între ei pe bunic, pe tată și pe
fiu; în unele cazuri însă, pentru a înțelege situația, îndeosebi
apariția unui copil autist, trebuie să căutăm originea acestui
fapt până la a patra generație anterioară. Pe scurt, am desco
perit în Biblie, scris negru pe alb, un lucru pentru înțelegerea
și acceptarea căruia am avut nevoie de ani de zile."
146
Concluzie
Cărțile sacre sunt inepuizabile, cu condiția ca oamenii să

aibă libertatea de a le citi și de a le interpreta. Biblia este una
dintre ele. Examinându-i textele, descoperim că ele focalizea
ză într-un joc de imagini puternice și rafinate frământările cu
care se confruntă individul, societatea și secolul nostru, ca în
tr-un vis care ne-ar înfățișa ceea ce am trăit și, totodată, ceea
ce trăim. In acest joc de imagini, trecutul, prezentul și viito
rul Se împletesc strâns. O asemenea sursă de cunoaștere nu-1
poate lăsa indiferent pe clinicianul de suflete, pe acest cititor
de vise al timpurilor modeme, și tot mai mulți psihanaliști se
apleacă azi asupra Bibliei.
— Spuneți-mi ce anume povestește Biblia despre „păcat",
l-am întrebat pe Didier Dumas care a devenit, în ultimii ani,
un specialist în mitanaliză112. Este el considerat o eroare de ju
decată, o acțiune condamnabilă?
— Prima dată când apare în Geneză, termenul acesta face re
ferire la Cain. Dumnezeu îl atenționează: „Ai grijă, păcatul stă
ascuns, gata să iasă din tine113". Acestea sunt în esență vorbele
112 Mitanaliza este un termen inventat de Didier Dumas, pentru a desemna

lectura textelor sacre și a miturilor, pornind de la teoria inconștientului trans-
generațional. (n.a.)
113 Geneza, capitolul 4, versetul 7, traducere de André Chouraqui, Desclée
de Brouwer, 1989. (n.a.) în ediția din 1989, 1990 a Bibliei traduse în limba
română la GBV, versetul respectiv este redat astfel: „Dacă nu faci bine,
păcatul stă culcat la ușă; dorința lui se ține după tine, dar tu trebuie să-l
stăpânești", (n.tr.)
147
pe care i le adresează el lui Cain, chiar înainte ca acesta să-1

omoare pe fratele său, Abel. Altfel spus, păcatul ne este înfățișat
ca existând înainte de a fi comis, ca o emanație a inconștientu
lui. în versetul următor, Cain își ucide fratele și face asta în loc
să-i vorbească. Una dintre traducerile textului biblic, aceea a lui
André Chouraqui, e cât se poate de explicită atunci când redă
imposibilitatea în care se află Cain în a scoate vreun cuvânt:
„Cain îi spune lui Ebel, fratele său... și când ajung în câmp,
Cain se ridică împotriva lui Ebel și îl omoară114." Cain deschi
de gura, dar nu scoate niciun sunet, așa cum o indică punctele
de suspensie. Cain este copleșit de emoții, incapabil să-și stă
pânească furia care l-a cuprins atunci când a văzut că ofranda
adusă lui Dumnezeu n-a primit aprobarea acestuia, așa cum s-a
întâmplat cu aceea a fratelui său, Abel. Așadar, ceea ce textul
numește „păcat" este o carență de cuvinte, o imposibilitate de
a vorbi care, făcându-1 pe Cain să devină mut, îl va împinge la
crimă. Prin urmare, oricare ar fi ele, păcatele nu exprimă altceva
decât lipsa vorbirii: ele sunt ceva negândit, niște lacune în siste
mul de reprezentări cu care înfruntăm lumea și pe care le trans
mitem urmașilor noștri. După părerea mea, acesta este sensul
pe care îl dă Biblia termenului respectiv. Vechiul Testament este
un text a cărui forță constă în faptul că evidențiază necesitatea
ca omul să își asume faptul că este o ființă a limbajului. Păcatul
nu înseamnă plăcerea erotică, așa cum au vrut preoții să ne con
vingă. înseamnă să faci un copil în corp înainte de a-1 concepe
în limbaj, înseamnă să te consideri doar un mamifer, uitând că
ești, înainte de toate, o ființă a limbajului.
Analiza arborilor genealogici permite tocmai înțelegerea
modului în care aceste lucruri negândite joacă un rol în dispa
riția unei familii. Un exces de fantome poate duce la stingerea
neamului din cauza cancerului, a psihozei copilului, a unei
114 Geneza, capitolul 4, versetul 8, traducere André Chouraqui, op. cit. (n.a.)
148
Concluzie
sinucideri sau a unui alt accident al vieții. Observăm astfel

cum se transmit viața și moartea în familii.
— Dar Biblia le atribuie taților, în mod exclusiv, responsa
bilitatea transmiterii greșelii. După părerea dumneavoastră,
cine sunt responsabili: tații, mamele sau amândoi?
— Biblia pune bazele patriarhatului, repartizându-le ta
ților munca vorbirii, vorbire care, pentru a prelua imaginea
biblică, permite separarea mielului de mamă în turmă. Misi
unea funcției paterne este de a readuce vorbirea acolo unde
n-a existat decât corp. Atunci când se naște, copilul se încar
nează înainte de a ști să vorbească. Pentru că știe să comunice
prin corp cu mama lui, el este corp înainte de a fi vorbire. La
fel și femeia, fără doar și poate, pentru că ea întrupează, pen
tru că îndeplinește funcția maternă. Femeia nu este rea, cum
considerau preoții în Evul Mediu. După părerea mea, aceș
tia au persecutat-o doar pentru a-și fetișiza mai bine propriile
mame. Dar contrar celor spuse de ei, puterea Bibliei constă
tocmai în faptul că pune greșeala în seama Evei. Povestea șar
pelui spune că femeia este cea care îl excită pe bărbat115. Din
fericire! Dacă ar fi trebuit s-o facă singur, ar fi fost lipsit de
interes! Dar ea mai zice că dacă mamele sunt cele care comit
greșeli, tații, în schimb, sunt cei care poartă întreaga respon
sabilitate, pentru că lor le revine sarcina de a-1 separa pe copil
de mama lui. Povestea lui Jean-Michel a reprezentat o lecție
prețioasă și în această privință, pentru că m-a ajutat să înțeleg
tulburătoarea distribuire a rolurilor în transmiterile mentale.
In lucrurile negândite trebuie să existe o complicitate între pa
tern și matern pentru ca un copil să suporte o fantomă, iar ca
aceasta să dispară, e suficient ca orice traumă, oricât de gravă,
să fie comunicată în loc să fie tăinuită. Fantoma se transmite
1,5 Nina Canault, „Plongée psychanalytique dans la Bible" în L'Actualité religi

euse, nr. 128,15 decembrie 1994. (n.a.)
149
atunci când tatăl procedează la fel ca soția lui, ascunzându-le

copiilor adevărul despre un eveniment tragic sau dureros din
istoria familială. Și, în general, el alege să facă asta pentru a
nu-și mâhni soția. Tatăl lui Jean-Michel nu putea desființa
moștenirea defectuoasă din neamul soției sale pentru că, așa
cum v-am spus, el era purtătorul unei fantome asemănătoare
cu a ei. îi era imposibil să „separe mielul de mamă", din cauza
propriilor lui fantome. Iar dacă tatăl nu poate să o contrabalan
seze pe mamă, să fie pentru copil un alt spațiu de construcție,
diferit de ea, care să-i permită acestuia să-și elaboreze identi
tatea mentală, pe scurt, dacă tatăl se comportă ca o mamă sau
ca o dublură a mamei, atunci el își strivește copilul.
După părerea mea, boala mentală, de la nevroză până la
psihoză, reprezintă întotdeauna o carență a funcției paterne.
Ceea ce înseamnă că, dacă tații se comportă ca mamele sau
dacă sprijină puterea acestora fără a se gândi la propriul rol
și la propria putere, copiii vor avea impresia, așa cum o do
vedește întreaga mea clientelă, că n-au avut niciodată ocazia
să-și întâlnească tatăl. Și tocmai aceasta este problema cea mai
gravă a epocii noastre."
150
Bibliografie
Lista ce urmează conține numai lucrările care nu sunt sem
nalate în text.
Despre transgenerațional
Nicolas Abraham și Maria Tôrok, Le verbier de l'homme aux
loups, Aubier-Flammarion, 1976.
Françoise Dolto, L'image inconsciente du corps, Seuil, 1984.
Didier Dumas, „Le généalogique dans l'histoire et la pen
sée freudienne", in Patio, nr. 4, p. 201-218, Paris, 1985.
Jean Guyotat, Mort, naissance et filiation, Masson, 1980.
Jean Guir, Psychosomatique et cancer, Point hors ligne, 1983.
Alain de Mijolla, Les visiteurs du Moi, Les Belles Lettres,
1981.
Alain de Mijolla, „«Mein onkel Josef» à la une!", Études
freudiennes, nr. 15/16, Denoël, 1979.
Lucien Mélèze, „Voie royale ou forêt vierge", Patio nr. 2,
Paris, 1984.
Claude Nachin, Le deuil d’amour, Éditions universitaires,
1989.
Claude Nachin, Les fantômes de l’âme. A propos des héri
tages psychiques, L'Harmattan, 1993.
Serge Tisseron, Secrets de famille mode d'emploi, Ramsay/Ar-
chimbaud, 1996. (Secretele defamilie. Cum se moștenesc traumele,
Editura Philobia, 2014 - n.tr.)
René Kaës, H. Faimberg, M. Enriquez, J-J. Baranes, Trans
mission de la vie psychique entre générations (lucrare colectivă),
Dunod, 1993.
151
Le psychisme à l'épreuve des générations (lucrare colectivă

condusă de Serge Tisseron), Dunod, 1995.
Nicolas Rând și Maria Tôrok, Questions à Freud, Les Belles
Lettres / Archimbaud, 1995.
Jacqueline Léger, Un autisme qui'se dit. Fantômes mélanco
liques, L'Harmattan, 1997.
Texte adunate de Tobie Nathan, „L'enfant ancêtre", Nou
velle revue d'ethnopsychiatrie, nr. 4, La Pensée sauvage, 1985.
Viviane Forrester, Van Gogh ou l’enterrement dans les blés,
Seuil, 1983.
Dialogue, revistă trimestrială editată de AFCCC, 44, rue
Danton, 94270-Le Kremlin-Bicêtre. Tel 01 46 70 88 44: „A quoi
nous servent nos enfants", nr. 125; „Construire la parenté:
l'alchimie familiale", nr. 126; „L'adoption: une nouvelle nais
sance?", nr. 133; „Couple et secrets de famille", nr. 134.
Despre știință
Bernard d'Espagnat, A la recherche du réel. Le regard d'un
physicien, Agora Press Pocket, 1991.
Bernard d'Espagnat în colaborare cu Étienne Klein, Re
gards sur la matière, Fayard, 1993.
Olivier Costa de Beauregard, Le temps déployé. Passé-futu-
railleurs, Éd. Le Rocher, 1988.
Marcel Odier, L'esprit de la nouvelle science, Éd. L'Age
d'homme, 1990.
Régis și Brigitte Dutheil, L'homme superlumineux, Éd. Sand,
1990.
Régis și Brigitte Dutheil, La médecine superlumineuse, Éd.
Sand, 1992.
Jean-Marie Pelt, De l'univers à l'être, Fayard, 1996.
Jean-Marie Pelt, Les langages secrets de la nature. Fayard,
1997.
152

Nina Canault - Cum Platim Pentru Greselile Stramosilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Nina Canault - Cum Platim Pentru Greselile Stramosilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cum plătim pentru

Traducere din limba franceză

Copyright © Desclée de Brouwer, 2007

CUM PLĂTIM PENTRU

© 2016 - Editura PHILOBIA

Editor: Bianca Biagini

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

I. Vasilescu, Cristina Livia (trad.)

Este o plăcere să prezint cartea Ninei Canault - o plăce­

este vorba despre consecința unui doliu neîncheiat sau a trau­

3„Părinții au mâncat aguridă și copiilor li s-au strepezit dinții", Ezechiel. (n.tr.)

Noi practicăm „transgeneraționalul", „genosociogra-

Să revenim acum la acel „ce și cum" al traumelor. O trau­

4 Tehnică folosită în terapia transgenerațională, care presupune construirea ar­

lagărele de concentrare (holocaustul), ghilotina în perioada

Subiectul e paralizat de spaimă - nu găsește cuvinte pen­

doliurilor neîncheiate și al traumelor neasimilate nu se opreș­

Anne Ancelin Schiitzenberger,

5 Vamik Volkan - profesor emerit de psihiatrie la Universitatea din Virginia,

De unde vin aceste fantome și cine sunt ele?

și a creativității generațiilor anterioare și, mai îndeaproape, a

Meseria mea de jurnalist științific m-a obișnuit cu întâlniri­

întâlnire cu un psihanalist neobișnuit

Când l-am întâlnit pe Didier Dumas, eram departe de a-mi

8 Didier Dumas, L'Ange et le Fantome. Introduction à la clinique de l'impen-

în psihanaliză pentru pagina Sciences a jurnalului Libération.

9 Jacque Lacan - psihanalist și psihiatru francez, supranumit „cel mai contro­

își alesese drept al doilea soț un fost deportat... și cu asta am

10 Medic pediatru și psihanalist francez, renumită pentru cercetările cu privire

ceea ce îl determina pe Didier Dumas să considere teoria ana­

12 Este ceea ce Françoise Dolto a numit „imaginea inconștientă a corpului"; vezi

atunci că era ca un copil de optsprezece luni care ar avea men­

Așa îl considera, de exemplu, pe Jean-Michel, un adoles­

îl închidem într-o explicație mincinoasă. Astfel, evenimentul

atroce, cei doi bărbați descoperă că nu mai există loc pentru

este imposibil să-și privească mama în ochi! Este ceea ce i s-a

mare parte din timp circulând în inconștientul mamei lor, în

nu putem înțelege nimic din această dimensiune absolut in­

Aceste discuții despre psihoză stârnesc în mine o furtună

13 în Ib. franceză: „le non-dit". Termenul desemnează aici un eveniment, un

imagini care, mai târziu, la vârsta adultă, ar putea să reapară

copilașul!", declară ea, disperată. O ajut să parcurgă perioada

inconștient sub formă de fantome. în cadrul terapiilor, chiar

Așadar, în calitate de obiect clinic, fantoma nu pierde ni­

la inconștient la inconștient, fără știrea gazdelor sale. Astfel,

14 Marie Balmary, L'homme aux statues, Grasset, 1979. (n.a.)

Transgeneraționalul este esențial și în taoism, o gândire

16 Se pronunță „Kwaîe". (n.a.)

„boala strămoșilor": faptul că spiritul unui mort se întoarce să

18 Omul cu statui, (n.tr.)

ofensat, regele Pelops. Laios și-a sedus fiul, pe Chrysippos,

19 Claude Lévi-Strauss, Anthropologie structurale. Pion, 1974, p. 237. (n.a.)

muntele Citheron. Motivul aparent care l-a determinat să re­

— Nu mă pot abține să întreb: ceea ce povestiți chiar co­

Această inovație teoretică aduce modificări serioase îri

La 5 ianuarie 1949, în cartea sa „Lettre ă un jeune artist22",

22 „Scrisoare către un tânăr artist", (n.tr.)

moștenit, de la tatăl și de la mama lui, de la numeroșii săi

23 Hermann Hesse, Lettres (1900-1962), Calmann-Lévy, 1981. (n.a.)

conceptele științifice. El remarcă în acestea mai ales „o nouă

un «mistagog27». El își construiește teoria într-o perioadă în

d'Espagnat în iunie 1995, cu ocazia unui interviu29. L-am

Este o plăcere să prezint cartea Ninei Canault - o plăce

este vorba despre consecința unui doliu neîncheiat sau a trau

Să revenim acum la acel „ce și cum" al traumelor. O trau

4 Tehnică folosită în terapia transgenerațională, care presupune construirea ar

Subiectul e paralizat de spaimă - nu găsește cuvinte pen

doliurilor neîncheiate și al traumelor neasimilate nu se opreș

Meseria mea de jurnalist științific m-a obișnuit cu întâlniri

9 Jacque Lacan - psihanalist și psihiatru francez, supranumit „cel mai contro

ceea ce îl determina pe Didier Dumas să considere teoria ana

atunci că era ca un copil de optsprezece luni care ar avea men

Așa îl considera, de exemplu, pe Jean-Michel, un adoles

nu putem înțelege nimic din această dimensiune absolut in

Așadar, în calitate de obiect clinic, fantoma nu pierde ni

muntele Citheron. Motivul aparent care l-a determinat să re

— Nu mă pot abține să întreb: ceea ce povestiți chiar co

și care slăbesc pe măsură ce ele se îndepărtează unele de al

registrului strict al științelor obiective. Descoperirea psihana

Potrivit Annei Muxel, sociolog la CNSR34, care s-a preocu

ce psihanaliza teoretizează de-acum sub termenul de „fanto

36 Nicolas Abraham, Maria Torok, L'écorce et le noyau („Scoarța și miezul"), Au

dorință deja realizată și fără ocolișuri, o dorință ce trebuie tăi

„Fantasmele se formează la vârsta oedipiană, între doi și șap

Psihologul și cercetătorul universitar Nathalie Zajde s-a preo

55 Cazul acesta a fost publicat în L'Ange et le Fantome, op. cit., p. 17 și urmă

nouă luni de tăcere, Blanche regresase fără a îndrăzni să ros

56 Anne Ancelin Schützenberger, Aïe, mes aïeux! Desclée de Brouwer/La Méri

58 Évelyne Granjon, „Traces sans mémoire et liens généalogiques dans la con

Nu este însă neapărat nevoie să fii psihanalist pentru a prac

60 Jodorowski a scris două cărți pe această temă: Le théâtre de la guérison (îm

un psihanalist freudian, profesor universitar la Nanterre, Phi

Am întâlnit-o pentru prima oară pe Carole Labédan la o sera

Timpul strămoșilor, îi place ei să spună, este timpul origi

„Eu practic psihogenealogia sub forma unei terapii individua

această terapie. Psihogenealogia poate fi practicată și sub for

aceea de a nu șterge niciodată ceea ce a fost deja scris. O in

lungul timpului, prin intermediul a zeci de rude și de stră

a accepta ierarhia se diminuaseră mult și conștientizase evo

îmbinau înainte» și care, încetul cu încetul, își modifică for

Este iarnă, cu puțin timp înainte de Crăciun. Myriam, în vâr

67 Anne Ancelin Schützenberger a publicat două cazuri ale profesorului Devro

într-un articol68 semnat de dr. Monique Bydlowski, erau pre

Cinci ani mai târziu, în ultima ei carte, La dette de vie71, Mo