Sunteți pe pagina 1din 5

Darul magilor (O.

Henry)

Un dolar şi optzeci şi şapte de cenţi. Asta era toată agoniseala. Iar şaizeci de cenți din ăştia
erau mărunţiş. Îi economisise cu multă caznă, bănuț cu bănuț, uneori câte doi deodată,
tocmindu-se cu băcanul, cu zarzavagiul şi cu măcelarul, până ce gândul că era doar un pui
de zgârie-brânză, niciodată rostit, o îmbujora de ruşine. Della îi numără de trei ori. Un
dolar şi optzeci şi şapte de cenţi. Şi asta era în ajun de Crăciun …

Acum nu mai era nimic de făcut decât să se trântească pe patul ăla sărăcăcios şi să înceapă
să urle. Iar Della asta făcu. Ceea ce te poate duce la gândul că viața e făcută în întregime
din oftaturi, suspine şi zâmbete (mai presus de toate, suspine, nu?).

În timp ce stăpâna casei se linişteşte încet-încet, hai să aruncăm o privire în jur. Un


apartament mobilat, închiriat cu 8 dolari pe săptămână. Nu, nu prea aşteaptă să fie descris
îndeaproape, la drept vorbind nici nu am avea ce spune.

Jos, în vestibul, era o cutie poştală în care nu putea să încapă nici o scrisoare şi un buton la
care nimeni nu putea să sune la sonerie. Iar alături de ele, era scris numele „D-l James
Dillingham Young”, pe un crâmpei de hârtie.

Numele “Dilingham” arătase impunător într-o trecută perioadă de prosperitate, pe vremea


când posesorul era plătit cu treizeci de dolari pe săptămână. Acum, când venitul lui
scăzuse la douăzeci de dolari, literele arătau şterse ca şi cum se pregăteau serios să se
reducă la un modest şi umil “D”. Însă ori de câte ori domnul James Dillingham Young
venea acasă şi ajungea în apartamentul său de mai sus era strigat “Jim” şi îmbrățişat cu
putere de doamna Dillingham Young, cu care ați făcut deja cunoştință (ea este Della). În
fine, toate sunt bune până acum.

Della încetă să suspine şi îşi pudră obrajii. Se opri la fereastră şi privi rătăcită o pisică
cenuşie pe un gard cenuşiu din curtea cenuşie aflată în spatele casei. A doua zi era
Crăciunul, iar ea nu avea decât un dolar şi optzecişisapte de cenți cu care sa cumpere un
dar pentru Jim. Şi asta după ce luni de zile la rând pusese cu greu deoparte bănuț cu bănuț.
Deh, cu douăzeci de dolari pe săptămână nu ai cum să ajungi prea departe. Cheltuielile
fuseseră mai mari decât socotise. Dintotdeauna fusese aşa. Doar un dolar şi optzecişişapte
de cenți cu care să cumpere un dar pentru Jim. Dragul de Jim. Câte clipe de fericire nu
petrecuse ea plănuind să îi cumpere ceva frumos. Ceva fin şi rar şi de calitate – ceva cât de
cât demn de onoarea să-i aparțină.

Pe peretele dintre cele două ferestre ale camerei era o oglindă înaltă. Poate că ați mai văzut
o oglindă din astea într-un apartament mobilat, închiriat cu opt dolari pe săptămână. O
persoană slăbuță şi foarte agilă îşi poate da seama de felul în care arată privindu-se în
imagini înguste, înalte, într-o rapidă înşiruire. Della, care era foarte zveltă, stăpânea
această artă cu măiestrie.

Della se întoarse brusc de la fereastră şi se opri în fața oglinzii. Ochii ei scânteiau, însă
chipu-i păli după nici douăzeci de secunde. Îşi trase iute părul în jos şi-l lăsă să atârne pe
întreaga lungime.

Vedeți, două lucruri de preț aveau soții Dillingham Young şi se mândreau deopotrivă cu
ele cu străşnicie. Unul din lucruri era ceasul de aur pe care Jim îl moştenise de la tatăl său
şi care, mai înainte, fusese al bunicului său. Celălalt era părul Dellei. Dacă însăşi Regina
din Saba ar fi locuit vizavi, Della şi-ar fi lăsat părul să se usuce, cu capul atârnând la
fereastră, doar aşa, ca să-i ia Majestății sale din strălucire. Şi dacă însuşi Regele Solomon
ar fi fost portarul, cu toate avuțiile sale îngrămădite în subsolul clădirii, Jim şi-ar fi scos
ceasul din buzunar de câte ori ar fi trecut pe lângă el, numai şi numai ca să îl vadă
smulgându-şi barba, măcinat de invidii.

Părul frumos al Dellei se răsfiră de jur împrejur, sclipind castaniu şi unduind ca o cascadă.
Îi trecea de genunchi şi o învăluia aproape cu totul, ca o mantie strânsă în jurul trupului ei.
Apoi, cu un gest nervos şi grăbit, şi-l trase în sus. Şovăi preț de o clipă şi o lacrimă, două,
căzură pe covorul roşu, uzat al odăii, în timp ce stătea ațintită.

Îşi trase pe umeri jacheta ei ponosită şi cafenie; îşi puse pe cap pălăria ei veche şi maronie.
Fusta i se învolbură când se răsuci pe călcâie. Se năpusti spre ieşire şi coborî grăbită în
stradă. Avea încă în ochi acea licărire.

Se opri la o firmă: “Madame Sofronie. Articole pentru Păr de Orice Fel”. Della urcă într-o
fugă şi îşi trase suflarea odată ajunsă sus, gâfâind. Cucoana mare şi grasă, cu o față
indiferentă şi foarte pudrată, nu arăta defel a “Madame Sofronie”.

— Cumperi părul meu? întrebă Della.

— Cumpăr, cum nu? răspunse Madama. Ia scoate-ți nițel pălăria să văd cum arată.

Cascada curse din nou sclipind castaniu.

— Douăzeci de dolari, zise Madama, ridicând pricepută grămada de păr.

— Dă-mi repede banii, răspunse Della.

O, şi cum cutreieră tot oraşul în următoarele ore, purtată în zbor de aripi trandafirii. (La
drept vorbind, asta e o metaforă cam chinuită). Răscoli toate prăvăliile scotocind după
darul lui Jim.
Într-un sfârşit, îl găsi… Negreşit, nu era pentru altul, fusese făcut pentru Jim. Le întorsese
pe toate cu fundul în sus, nu mai era nimic de felul ăsta în nici o prăvălie. Era un lanț din
platină pentru un ceas de buzunar, cu aspect cât se poate de simplu, proclamându-şi
valoarea prin substanță, şi nu prin înflorituri – aşa cum ar trebui să o facă toate lucrurile
bune şi fine. Merita chiar onoarea să atârne de Ceasul lui Jim. Era chiar ca Jim. Discreție şi
valoare – o descriere ce li se potrivea amândurora deopotrivă. Douăzeci şi unu de dolari îi
luară pe el, şi apoi împreună cu cei şaptezeci şi opt de cenți care îi rămăseseră în buzunar
dădu fuga acasă. Cu un asemenea lanț, în orice companie, Jim avea să îşi privească ceasul
cu nerăbdare şi cu mândrie. Oricât ar fi fost ceasul de straşnic, acum îl privea uneori pe
furiş, asta pentru că în loc de lanț agățase de el o curea ponosită.

Când Della ajunse acasă, un uşor sentiment de prudență şi de rațiune înlocui starea ei de
beție. Îşi scoase ondulatorul, dădu drumul la gaze şi începu să repare din pagubele pe care
le pricinuise cu multă dragoste şi mărinimie. Ceea ce, dragi prieteni, întotdeauna este un
efort titanic, extrem de dificil.

După patruzeci de minute, capul ei era acoperit de cârlionți care îi dădeau un minunat aer
de ştrengăriță. Se privi îndelung în oglindă, atent şi critic.

“Dacă atunci când dă cu ochii de mine nu mă omoară”, îşi spuse, “Jim o să creadă că
semăn cu o coristă din Coney Island înainte să mă privească a doua oară. Dar ce era să
fac? Ce era să fac cu un dolar şi şaptezeci şi opt de cenți, ce altceva puteam să fac cu
atât?”

La ora şapte, cafeaua era pregătită, iar tigaia aştepta să gătească cotlete, înfierbântată pe
plită.

Jim nu întârzia niciodată. Della strânse lanțul în mână şi se aşeză pe colțul mesei de lângă
uşa pe care intra întotdeauna în casă. Apoi îl auzi în depărtare păşind pe prima treaptă şi
pentru o clipă se albi toată. Avea obiceiul să spună zilnic o rugăciune pentru fiece lucru,
oricât de mic, aşa că şopti şi acum: “Rogu-te, Doamne, fă-l să mă vadă încă frumoasă.”

Jim intră în casă şi închise uşa în urma lui. Arăta foarte îngândurat şi era tras la față. Bietul
de el, n-avea decât douăzeci şi doi de ani şi ducea pe umeri povara unei familii! Avea
nevoie de un palton nou şi nu avea nici mănuşi.

Nemişcat, ca un prepelicar adulmecând o prepeliță, Jim rămăsese lângă uşa de la intrare şi


stătea țintuit. Ochii săi erau ațintiți la Della, şi aveau o căutătură pe care, spre groaza ei, ea
nu o putea desluşi. Nu era nici mânie, nu era nici surpriză, nu era dezaprobare, nu era nici
oroare, nu era nici una dintre trăirile la care se aşteptase. Pur şi simplu, cu o expresie
ciudată pe față, stătea cu privirea pironită asupra ei.
Della se ridică de pe masă înfiorată şi-i ieşi în întâmpinare.

— Dragul meu Jim, scânci ea, nu te uita la mine aşa. Da, m-am tuns şi mi-am vândut părul
pentru că nu aş fi putut suporta să petrec Crăciunul fără să îți fac un dar. Va creşte la loc –
nu te superi pe mine, da? Părul meu creşte foarte repede. Spune-mi “Crăciun fericit!” şi
hai să fim fericiți. Tu nici nu ştii ce lucru drăguț, ce lucru frumos ți-am luat în dar.

— Zici că ți-ai tăiat părul? întrebă Jim anevoie, ca şi cum nu ar fi realizat încă asta, nici
măcar după cel mare efort de gândire.

— L-am tăiat şi l-am vândut, răspunse Della. Nu mă placi oricum, nu mă placi şi aşa?
Chiar şi fără păr eu sunt aceeaşi, nu e aşa?

Jim privi curios în odaie.

— Zici că s-a dus părul tau? întrebă cu un aer nătâng.

— Nu îl mai căuta, răspunse Della. L-am vândut, l-am vândut şi s-a dus, îți spun. Băiatul
meu drag, e ajun de Crăciun. Fii bun cu mine pentru că s-a dus pentru tine. Poate că au fost
numărate firele mele de păr, adăugă ea pe un ton dulce şi dintr-o dată serios, însă nimeni
nu va putea măsura vreodată dragostea mea pentru tine. Pun cotletele în tigaie, Jim?

Jim părea să iasă din transă. O cuprinse pe Della. Vă invit să privim discret un obiect
neînsemnat aflat în cealaltă parte a odăii, preț de zece secunde. Opt dolari pe săptămână
sau un milion de dolari pe an – care e diferența? Un om de ştiință sau un înțelept vă vor da
răspunsul greşit. Magii aduceau daruri de preț, dar ăsta nu se afla printre ele. Aveți un pic
de răbdare, această enigmă va fi desluşită un pic mai târziu.

Jim aruncă pe masă un pachet pe care îl ținuse în buzunarul de la pardesiu.

— Dell, spuse el, să nu mă înțelegi greşit. Nu cred că un tuns, un ras sau un spălat mă vor
face vreodată să te iubesc mai puțin. Dar dacă vei desface pachetul ăla vei putea vedea de
ce mi-am pierdut firea în prima clipă.

Degete albe şi iscusite rupseră sfoara, apoi sfâşiară hârtia. Urmă un strigăt de încântare şi
bucurie; apoi, fatalitate! o bruscă schimbare de stare de spirit, pur feminină, trecând la
vaiete, lacrimi şi isterie, şi căutând alinare la stăpânul casei, care fu nevoit să facă uz de
puterea sa pe deplin.

Pentru că în pachet erau acei piepteni, acel set de piepteni, pieptenii pentru tâmple şi cei
pentru ceafă, la care Della râvnea de când îi văzuse pe Broadway, într-o vitrină. Piepteni
frumoşi, din baga curată, cu rame încrustate cu pietre prețioase – exact nuanța care se
potrivea părului ei frumos, acum dispărut. Erau piepteni scumpi, ştia acest lucru, şi tânjise
la ei fără să nutrească speranța că îi va avea vreodată. Iar acum, iată: erau ai ei, însă nu mai
găseau cosițele castanii pe care urmau să le împodobească.

Cu toate acestea, îi strânse la piept, şi după multă vreme putu să privească în sus cu ochi
tulburi. Îi spuse zâmbind:

— Părul meu creşte atât de repede, Jim!

Apoi Della sări tresărind uşor, ca o pisică.

Jim nu văzuse încă darul ei cel frumos. I-l întinse nerăbdătoare cu palma întinsă. Metalul
prețios, fără luciu, părea să strălucească înflăcărat de spiritul ei viu, arzător.

— Jim, nu e aşa că e şic? Am cutreierat după el tot oraşul. Va trebui să îți priveşti ceasul
de o sută de ori pe zi de acum. Dă-mi ceasul tău. Vreau să văd cum îți vine.

În loc s-o asculte, Jim se prăbuşi pe canapea, îşi duse mâinile după cap şi zâmbi.

— Dell, spuse el, hai să ne punem darurile deoparte şi să uităm de ele o vreme. Acum sunt
mult prea frumoase ca să le folosim. Am vândut ceasul ca să fac rost de bani să îți cumpăr
piepteni. Şi acum cred că poți pune cotletele alea la fript.

Magii erau înțelepții – de o înțelepciune absolut minunată – care au adus daruri Pruncului
născut în iesle, după cum bine ştiți. Ei au fost cei care au creat datina darurilor de Crăciun.
Fiind înțelepți, darurile lor erau negreşit înțelepte şi ele (probabil puteau fi schimbate dacă
erau duplicate). Ceea ce v-am istorisit eu aici este povestea searbădă a doi copii nesăbuiți,
lipsiți total de înțelepciune, care şi-au sacrificat reciproc cele mai de preț comori ale
căminului lor. Dar, în încheiere, vă zic aici vouă, înțelepților zilei, că dintre toți acei ce fac
daruri, aceşti doi copii au fost cei mai chibzuiți. Pretutindeni, cei mai înțelepți oameni din
lume sunt cei asemenea lor. Pentru că magii – magii sunt ei.

(traducere: Off-Time