LICENŢĂ

MODUL FUNDAMENTAL - Teologie Dogmatică

TEOLOGIE ORTODOXĂ PASTORALĂ, TEOLOGIE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI

TEOLOGIE DIDACTICĂ ORTODOXĂ

I. REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ
1. Revelația dumezeiască și felurile ei.
Răspuns: Prin „revelaţie” înţelegem descoperire, dezvăluire, destăinuire. Verbul „a
revela” înseamnă a face cunoscut un lucru ascuns, neştiut până la un moment dat, a dezvălui ceea
ce a fost tainic.
Revelaţia dumnezeiască este acţiunea prin care Dumnezeu îi face cunoscut omului tot
ceea ce îi este acestuia necesar pentru mântuire; prin urmare, revelaţia dumnezeiască cuprinde un
lung şir de acte şi cuvinte ale lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu Îşi manifestă iubirea Sa faţă de
oameni.
Revelația sau descoperirea lui Dumnezeu a ajuns la om pe două căi: indirectă și directă
(aceasta din urmă cuprinde două aspecte).
Calea indirectă este reprezentată de revelația naturală, în timp ce calea directă (revelația
supranaturală) este aceea când Dumnezeu Însuși se descoperă pe Sine, în relația Sa directă cu
omul și cu lumea.

2. Revelația naturală temeiuri și caracteristicile ei

Răspuns: Revelația naturală izvorește din creația lui Dumnezeu.
Ce lume a creat Dumnezeu? A creat o lume naturală și una supranaturală.
Care e lumea naturală? Este Universul întrg. Sigur că această lume creată de
Dumnezeu are amprenta lui Dumnezeu. De ce? Pentru că are armonia lui Dumnezeu. Omul e
mai mult decât atât, omul poartă chipul lui Dumnezeu. De aceea există o revelație naturală care
izvorește chiar din creația lui Dumnezeu, din întregul Univers.
Sf. Vasile cel Mare este cel care tălmăcește în modul cel mai sublim armonia lui
Dumnezeu din felul în care sunt așezate corpurilor în Univers și mai ales armonia stelelor, a
diferitelor constelații. Și acestea descoperă pe Făcătorul său. Așa cum o gasim și în psalmi:
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalmul 18, 1). De
aceea Sf. Ap. Pavel inspirându-se din Vechiul Testament spune că: ,,Cele nevăzute ale lui
Dumnezeu din făpturi se văd” (Romani 1, 20), adică veșnica Lui putere și îndumnezeire. Toate
cele ce au apărut arată un autor. Prin urmare lumea își descoperă autorul ei, că nu este produsul
întâmplării sau al hazardului. De aceea avem revelația naturală. Revelația naturală este prin
natură.
a) Temeiuri scripturistice:
Psalmul 18, 1: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte
tăria”;
Romani 1, 20: „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înţelegându-
se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire”;
Faptele Apostolilor 17, 27-28: „Dumnezeu nu e departe de fiecare dintre noi, căci în El
avem viaţă, în El ne mişcăm şi suntem precum a zis şi unul dintre poeţii voştri”.
b) Texte patristice: Sfântul Grigorie Palama: „Cunoştinţa făpturilor a întors neamul
omenesc la cunoştinţa de Dumnezeu înainte de Lege şi Prooroci. Şi acum iar îi întoarce. Căci
aproape toată lumea, adică toţi câţi nu ascultă de preceptele evanghelice, datoresc numai
cunoştinţei făpturilor faptul că nu au un alt Dumnezeu decât pe Făcătorul acestei lumi”.

1
 Caracteristici ale conţinutului revelaţiei naturale
Această revelație însă, este o realitate dar este incompletă, este nedeplină. Această
revelație descoperă pe Dumnezeu ca autor al lumii, dar nu descoperă măreția lui Dumnezeu
decât ca un principiu general, veșnica Lui putere, întrucât omul n-a mai fost capabil, stapânit de
păcat să-l mai descopere pe Dumnezeu decât ca idee și gândire și aceasta la un mod destul de
palid, de aceea a binevoit Dumnezeu să se descopere pe Sine, nu prin natură, pentru că prin
natură descoperirea lui Dumnezeu este deschisă, dar se descoperă în mod supranatural prin
profeți și prin minuni.
Revelaţia naturală înseamnă evidenţierea unei ordini, a unei raţiuni în cosmosul
material; astfel încât descoperirea naturală se impune omului prin două realităţi:
a) raţiunea proprie a omului;
b) raţionalitatea existentă în toată lumea.
Prezenţa lui Dumnezeu în lume o constatăm prin intermediul efectelor lucrării Sale în
lume şi este sesizată cu ajutorul raţiunii şi al credinţei, care devin, astfel, căile prin care urcăm de
la creaţie la Creator.

3. Revelația supranaturală temeiuri și criterii

Răspuns: Revelația supranaturală este de fapt descoperirea lui Dumnezeu Însuși.
Este aceea în care Dumnezeu se face cunoscut prin mijloace mai presus de fire și nu poate fi
primită și înțeleasă decât prin credință.
Cum se face această descoperire? Descoperirea se face: fie prin profeți, fie direct de
către Dumnezeu, care își arată prezenta Sa.
Unde și-a arată Dumnezeu prezența Sa? Și-a artătat prezenta Sa: la turnul Babel, la
potopul lui Noe, la Moise când pământul s-a cutremurat și marea s-a despărțit ect.. La toate
aceste minuni a fost prezent Dumnezeu însuși cu puterea Sa.
Există o revelație supranturală:
- Pozitivă
și alta
- Orală
Cea pozitivă este cea scrisă. Dintre toate cele ce s-au petrecut unele s-au și scris după
aceea, alți profeți doar au scris profeți, făcând prevestiri viitoare. Cei patru mari profeți și cei 12
mici au scrie ceea ce Dumnezeu le-a descoperit.
Cum s-a produs această revelație? A fost printr-o inspirație, pentru că Dumnezeu a asistat
prin harul Său, pe cei pe care i-a ales să își împlinească planul Său cu omenirea. Cum a asistat
Dumnezeu pe cei aleși ca să-și împlinească planul Său? Dumnezeu i-a inspirat la modul de a le
face cunoscute: voia Sa și planurile Sale, dar inspirația nu a fost verbală (Dumnezeu a dictat și
alții au scris ca roboții), tocmai de aceea găsim diferite stiluri în cărțile Sfintei Scripturi. Fiecare
a scris după ținuta sa intelectuală, după percepția sa, unul scrie întru-un scris mai elevat, altul
într-un stil mai simplu dar toți profeți au claritate în ceea ce spun și fondul conținutului
niciodată nu a fost afectat de pregătirea personală a scriitorilor Sf. Scripturi.
Această revelație dumnezeiască (pozitivă) este de două feluri:
- Indirectă (profeții, minuni) a fost în Vechiul Testament, Dumnezeu S-a descoperit
profeților și profeții omenirii, adică printr-un interlocutor, de aceea este indirectă
și
- Directă, este adusă de Fiul lui Dumnezeu.
În Noul Testament se scrie atât de limpede despre revelația directă și indirectă: „După ce
Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci
în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi
prin Care a făcut şi veacurile” (Evrei 1, 1-2). Dumnezeu a explicitat direct prin scriitorul său
bisericesc că este o revelație directă. Și ne mai spune ,,că bărbații cei aleși de Dumnezeu nu au
vorbit de la ei înșiși, ci purtați fiind de Duhul Sfânt”, a.î., de fapt tot NT însemnează o revelație
directă. Hristos îi însoțea ,,Eu sunt cu voi în toate zilele” (Matei 28, 20), pentru că Duhul Sfânt

2
nu mai era exterior ca în VT, ci le devenise lăuntric, ca în rai înainte de păcat. Deci, avem de-a
face cu o revelație supranaturală indirectă, în Vechiul Testament, și cu una directă, în Noul
Testament.
Temeiuri scripturistice ale revelaţiei supranaturale:
Evrei 1, 1-2: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit
părinţilor noştri prin prooroci. În zilele acestea mai de pe urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul...”;
II Timotei 3, 16: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folos spre învăţătură,
spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate”.
Dumnezeu se descoperă prin minuni și prin profeți. Acestea sunt criteriile revelației
supranaturale.
Criteriile revelației supranaturale:
1. Profețiile
Ce sunt profețiile? sunt acele preziceri ale unor evenimente care urmează să se întâmple
în viitor și despre care nu se poate ști în ce condiții normale, fără descoperire dumnezeiască.
Ce este profeția? Este acea descoperire a lui Dumnezeu în care El își alege oamenii
potriviți cărora le destăinuie planul Său și le transmite niște informații la care omul nu poate să
ajungă pe o cale firească.
Profețiile sunt acele prevestiri pentru un anume timp care se și împlinesc atunci când
sunt proiectate să se împlinească.
Toate profețiile mesianice s-au împlinit la timpul lor.
Alte prevestiri: prorocii vesteau fapte mai apropiate sau mai îndepărtate. Prevesteau
fapte pt popor, pentru pedepsirea popoarelor sau a unor regi, sau a unor persoane chemate la o
anumită misiune, sau prevesteau fapte ale mântuirii. De aceea sunt doi termeni: profet și proroc.
Prorocul este acel om ales de Dumnezeu dintre oameni, căruia Dumnezeu îi insuflă ceea
ce vrea să transmită prin el unui popor sau unei persoane și îl asistă pe tot timpul până la
împlinirea scopului alegerii. El expune planul lui Dumnezeu, dar cu personalitatea sa. Lui i se
descoperă ceea ce vrea Dumnezeu să împărtășească, dar nu-i dictează Dumnezeu cum să spună,
ci el spune după puterile sale, după contextul timpului și după cultura sa.
2. Minunile
Minunire sunt acele descoperiri ale lui Dumnezeu care sunt mai presus de legile naturale.
Minunile nu suspendă legile naturale ci copleșește sau desăvârșește legile firii.
Minunea este un fenomen în care Dumnezeu desăvârșește o anumită lege din firea cea
creată, slujind unui scop de a-și descoperi persoana Sa sau o anumită misiune a Sa. Minunea
desăvârșește anumite legi ale firii, altfel, dacă abrogă o anumită lege a firii, Dumnezeu se dezice
pe Sine. Minunea pare că iese din legile firii, dar este o desăvârșire a legilor firii, ea nu schimbă
legea firii. Ea este firescul iubirii lui Dumnezeu şi poartă întotdeauna un sens al iubirii şi unirii
lui Dumnezeu cu oamenii. Profetului, Dumnezeu îi ridică înțelegerea asupra unui scop pe care
vrea să-L transmită, asupra misiunii pe care vrea să o împlinească, în acest sens îi ridică
cunoașterea înspre acea direcție. Dumnezeu vrea să se descopere pe Sine sau voia Sa necesară
nouă, ca noi să ne împropriem voia Sa și să lucrăm în folosul nostru. Profeții sunt făcători de
minuni în mod indirect, pentru că toate minunile (atât cele ce se referă la noi descoperiri, cât și la
fapte extraordinare) aparțin lui Dumnezeu. O minune cu totul excepțională este învierea lui
Lazăr, este o desăvârșire a legilor firii, căci noi mergem spre Înviere. Minunea este firescul vieţii
veşnice (vindecarea, învierea morţilor, liniştirea furtunii, înmulţirea euharistică, toate sunt
realităţi eshatologice). Deschiderea ochilor este o desăvârșire a legilor firești, i-a completat
orbului ceea ce El făcuse. Sunt două minuni în care sunt depășite legile firii: una când Iosua s-a
luptat cu amaleciții și oamenii de știință au găsit o zi în plus, când n-a mai fost noapte, pământul
nu s-a mai învârtit, sau a doua, când Mântuitorul și-a dat sufletul pe Cruce s-a cutremurat tot
pământul. Nu a fost un cutremur local, ci unul general. Și întuneric peste tot pământul de la
ceasul al șaselea până la ceasul al nouălea. Și aceasta a fost dovedită științific. Acestea sunt
minuni care transcend legile firii, dar nu le suspendă niciodată. Pământul a stat pe loc pentru că a
avut un scop. Chiar și această minune, care nu poate aparține decât Autorului creației, ar putea să

3
fie un argument pentru oamenii căutători de știință să vadă ce descoperă Biblia și știința nu a
descoperit.
Mersul pe apă este o minune pentru că trupul Mântuitorului a devenit imponderabil, L-a
susținut energia Sa divină. Energia dumnezeiască te poate susține oriunde, energia dumnezeiască
are în sine puterea dumnezeiască. Petru, prin rugăciune și credință, a avut și el această energie
transmisă de Hristos. Cât a stat în relație cu Hristos, l-a susținut şi a mers pe apă. Când s-a îndoit
(îndoiala înseamnă ruperea relației cu Hristos) a început să se scufunde.

4. Căile de transmitere a revelației dumnezeiești și raporturile dintre ele.

Răspuns: Revelaţia supranaturală a fost transmisă de Dumnezeu omenirii prin două căi:
a) Sfânta Scriptură;
b) Sfânta Tradiţie.
Singurul izvor al revelaţei divine este Dumnezeu, iar Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie
sunt moduri sau căi de transmitere ale acesteia. Se deosebesc însă ca formă de exprimare: Sfânta
Scriptură înseamnă revelaţia supranaturală fixată expres în scris, iar Sfânta Tradiţie reprezintă
aceeaşi revelaţie supranaturală păstrată şi transmisă însă prin memoria colectivă orală a Bisericii
şi fixată mult mai târziu în scris, peste mai multe generaţii. John Breck lămureşte acest aspect:
„Părinţii Bisericii răsăritene subliniază faptul că Biblia nu există sui generis, ea a luat naştere şi
formă într-o comunitate de credinţă. Influenţa primă în alcătuirea canonului Noului Testament nu
a fost, aşa cum se crede frecvent, factorul negativ al luptei Bisericii împotriva ereziei. Era mai
degrabă experienţa profund pozitivă a Dumnezeului viu care Se revelează – şi continuă să
acţioneze pentru mântuirea şi preamărirea poporului Său. Experienţa aceasta a fost gândită,
formulată şi transmisă iniţial sub forma tradiţiei orale. Treptat, aspecte alese din acest corp al
tradiţiei au luat forma scrisă. Au apărut ca scrisori ocazionale care se adresau, cu anumite
probleme doctrinare şi pastorale, diferitelor comunităţi bisericeşti, ori ca interpretări teologice ale
vieţii, învăţăturii şi întregii misiuni a lui Iisus, ce au alcătuit apoi o mare varietate de evanghelii.
Selecţia ulterioară – considerată a fi călăuzită de Sfântul Duh – a dus încet la crearea unui
<<canon>> sau opus de scrieri normative ce păstrează regula veritas: credinţele fundamentale
ce-i unesc pe creştini într-un singur Trup eclezial”1.
Cu alte cuvinte, Scriptura a prins formă în matricea Tradiţiei Bisericii primare, pentru că
la început Apostolii au propovăduit învăţătura pe care au primit-o de la Iisus Hristos, adică
„Evanghelia” (I Corinteni 15, 1), prin viu grai, folosind ocazional şi scrisul (II Tesaloniceni 2,
15).

5. Sfânta Scriptură și cuprinsul ei

Răspuns: Sfânta Scriptură a Vechiului Testament a început să se scrie cu 1500 de ani
î.d.Hr. Atunci au început să se scrie primele cinci cărți și apoi în mod cronologic s-au scris
celelalte.
Vechiul Testament cuprinde 39 de cărți canonice și alte 7 necanonice cu suplimentele
lor.
Cărțile canonice VT:
- se împart în:
cărți istorice:
1. Facerea
2. Ieșirea
3. Leviticul
4. Numerii
5. Deuteronomul (a doua lege)
6. Cartea lui Iosua Navi
1
John Breck, Sfânta Scriptură şi Tradiţia Bisericii, trad. de Ioana Tămăian, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2008, p.
16.
4
 7. Cartea Judecatorilor
8. Cartea Rut
9. Cartea întâi a Regilor (sau întâi a lui Samuil)
10. Cartea a doua a Regilor (sau a doua a lui Samuil)
11. Cartea a treia a Regilor (sau întâi a Regilor)
12. Cartea a patra a Regilor (sau a doua a Regilor)
13. Cartea întâia Paralipomena (întâia a Cronicilor)
14. Cartea a doua Paralipomena (a doua a Cronicilor)
15. Cartea întâia a lui Ezdra
16. Cartea lui Neemia (a doua Ezdra)
17. Cartea Esterei
cărți didactice:
18. Cartea lui Iov
19. Psalmii
20. Pildele lui Solomon
21. Ecclesiastul
22. Cântarea Cântarilor
23. Plângerile lui Ieremia
cărți profetice:
24. Isaia
25. Ieremia
26. Iezechiel
27. Daniel
28. Osea
29. Amos
30. Miheia
31. Ioil
32. Avdie
33. Iona
34. Naum
35. Avacum
36. Sofonie
37. Agheu
38. Zaharia
39. Maleahi
Cărțile necanonice sunt bune și folositoare pentru că ele prezintă niște fapte pioase care
s-au petrecut; cuprind în ele adevăruri istorice.
Cărțile Noului Testament se împart și ele în:
- cărți istorice:
1. Sf. Evanghelie dupa Matei
2. Sf. Evanghelie dupa Marcu
3. Sf. Evanghelie dupa Luca
4. Sf. Evanghelie dupa Ioan
5. Faptele Sfintilor Apostoli
- cărți didactice: {cele 14 epistole pauline (sunt adresate unor comunități) și cele 7
sobornicești (sunt adresate întregii Biserici, tuturor creștinilor)}
6. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Romani
7. Epistola I a Sf. Apostol Pavel catre Corinteni
8. Epistola a II-a Sf. Apostol Pavel catre Corinteni
9. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Galateni
10. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Efeseni
11. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Filipeni

5
 12. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Coloseni
13. Epistola I a Sf. Apostol Pavel catre Tesaloniceni
14. Epistola a II-a a Sf. Apostol Pavel catre Tesaloniceni
15. Epistola I a Sf. Apostol Pavel catre Timotei
16. Epistola a II-a a Sf. Apostol Pavel catre Timotei
17. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Tit
18. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Filimon
19. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Evrei
20. Epistola Soborniceasca a Sf. Apostol Iacob
21. Epistola I Soborniceasca a Sf. Apostol Petru
22. Epistola a II-a Soborniceasca a Sf. Apostol Petru
23. Epistola I Soborniceasca a Sf. Apostol Ioan
24. Epistola a II-a Soborniceasca a Sf. Apostol Ioan
25. Epistola a III-a Soborniceasca a Sf. Apostol Ioan
26. Epistola Soborniceasca a Sf. Apostol Iuda
- cărți profetice:
27. Apocalipsa Sf. Ioan Teologul
Nu există nicio antiteză între Vechiul şi Noul Testament, deoarece manifestarea lui
Dumnezeu în slavă prin Cuvântul în Duhul Sfânt, care este acordată Proorocilor şi, prin
Întrupare, Proorocilor, Apostolilor şi Sfinţilor, este unul şi acelaşi lucru, identic cu unul şi acelaşi
tezaur. Totuşi, „diferenţa esenţială dintre Testamente este următoarea: Cuvântul S-a arătat mai
întâi Proorocilor fără firea umană pe care a luat-o de la Fecioara Maria, în timp ce prin
Întrupare El Şi-a făcut descoperită slava Sa, sau Dumnezeirea Sa – prin trupul Său, şi biruind
asupra morţii, El Se arată astfel prietenilor Săi în vecii vecilor” (Ioannis Romanides,
Dogmatica patristică ortodoxă – o expunere concisă, trad. de Dragoş Dâscă şi Vasile Bârzu,
Editura Ecclesiast, Sibiu, 2010, p. 93).

6. Sfânta Tradiție și documentele care o alcătuiesc.

Răspuns: Def. (pr. Dumitru Popescu): Sfânta Tradiție este cu adevărat dimensiunea
duhovnicească a Sfintei Scripturi.
De unde și-au luat conținutul scriitori Noulului Testament? Exact din Sfânta Tradiție care
are privilegiu să fie înaintea Sf. Scripturi. Cronologic este înaintea Sf. Scripturi.
Sfânta Tradiție este transmiterea din generație în generație pe cale orală a învățăturii
Mântuitorului pentru că Apostolii nu au citit nimic. Ei toate le-au făcut oral. Dar le făceau cu
toată însuflețirea. Totuși cultul de la început a fost din ceea ce s-a păstrat din VT tot din revelație.
(Ex. Liturghia Sf. Iacob).
Sfânta Tradiţie are un aspect statornic (fix) şi unul dinamic, care creşte şi se hrăneşte din
cel statornic.
1) Tradiţia apostolică (corespunde aspectului statornic) – limitată în timp – începe la
Cincizecime şi se întinde până la moartea ultimului apostol - Sfântul Ioan – care a murit în jurul
anului 100; însă fixarea în scris a Tradiţiei apostolice se întinde până la ultimul sinod ecumenic
(787).
2) Tradiţia bisericească (corespunde aspectului dinamic) – este ceea ce a urmat şi
continuă până la sfârşitul veacurilor, adică dezvoltarea continuă a Tradiţiei. Acest dinamism al
Tradiţiei bisericeşti constă în fapt în preluarea, comentarea, detalierea, actualizarea şi trăirea
aspectului statornic de către Biserică până la sfârşitul veacurilor. De aceea, putem spune că
„Tradiţia primită este o Tradiţie transmisă, dar şi de transmis – Eu de la Domnul am primit ceea
ce v-am predat (I Corinteni 11, 23)”
Vincențiu de Lerini dă cea mai frumoasă și completă definiție ,,tot ceea ce totdeauna,
pretutindeni și de toți este crezută”, prin urmare se referă la această zestre a bisericii universale.
De ce a fost posibilă transmiterea Sfânta Tradiție pe cale orală la început? Pentru că în
Biserica primară Dumnezeu a lucrat prin mijloacele Sale speciale, numite harisme. Atunci când

6
se primea harul Duhului Sfânt, Mirungerea din ziua de astăzi, prin punerea mâinilor, cei ce
primeau această Sfântă Taină erau cu adevărat inspirați și cu adevărat vorbeau. Așa dar
harismele au întreținut Sfânta Tradiție.
Temeiuri ale Sfintei Tradiţii
Ioan 20, 30: „Deci şi multe alte minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt
scrise în cartea aceasta”;
Ioan 21, 25: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care dacă s-ar fi scris
cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris”;
Romani 10, 14, 15, 17: „Cum vor chema numele Acelui în care încă nu au crezut? Şi
cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor? Şi cum vor
propovădui de nu vor fi trimişi?...Prin urmare, credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul
lui Hristos”;
II Timotei 2, 2: „Şi cele ce le-ai auzit de la mine, cu mulţi martori de faţă, acestea le
încredinţează oamenilor credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii”;
II Tesaloniceni 2, 15: „Drept aceea, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-
aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră”;
III Ioan 13-14: „Multe lucruri aveam să-ţi scriu, totuşi, nu voiesc să ţi le scriu cu
cerneală şi condei. Ci nădăjduiesc să te văd cât de curând şi atunci vom grăi gură către gură”.
Aceste predanii, un alt cuvânt cu care este numită Sfânta Tradiţie, sunt calificate de
Sfântul Apostol Pavel „dreptarul învăţăturilor sănătoase” (II Timotei 1, 13); acelaşi apostol îl
sfătuieşte pe Timotei să păzească „dreptarul” cu multă sfinţenie (I Timotei 6, 20).
Totodată, există în Sfânta Scriptură unele referiri la fapte şi învăţături pe care autorii
sfinţi le amintesc ca şi când ar fi foarte cunoscute şi totuşi ele nu sunt consemnate în Scriptură.
Aceasta înseamnă că ele aparţin Tradiţiei. Astfel, Sfântul Apostol Pavel li se adresează preoţilor
din Efes spunându-le: „Ţineţi minte cuvintele Domnului Iisus, căci el a zis: este mai fericit a da
decât a lua” (Fapte 20, 35). Tot Pavel îi scrie lui Timotei despre Iannes şi Iambres, care i s-au
împotrivit lui Moise în Egipt (II Timotei 3, 8). În Epistola lui Iuda sunt consemnate două
informaţii considerate cunoscute, care nu se găsesc însă nicăieri în Scriptură. În versetul 9
autorul face referire la un episod în care Arhanghelul Mihail a apărat trupul lui Moise în faţa
diavolului, iar al doilea text (versetele 14-15) redă o proorocie a lui Enoh, „al şaptelea de la
Adam”2.
Între temeiurile patristice amintim:
Sfântul Vasile cel Mare: „Din dogmele şi practicile ţinute de Biserică, pe unele le avem
din învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia Apostolilor. Şi unele şi altele au
aceeaşi putere”;
Sfântul Ioan Hrisostom: „Este evident că Apostolii nu au predat toate prin scrisori, ci
multe fără de scrisori, dar şi acestea sunt vrednice de credinţă” .
Referindu-se în primul rând la Tradiţia apostolică, Serghei Bulgakov a precizat că
„Tradiţia este memoria vie a Bisericii” (Serghei Bulgakov, Ortodoxia, trad. de Nicolae Grosu,
Editura Paideia, Bucureşti, 1997, p. 15), iar Vladimir Lossky consideră Tradiţia „viaţa Bisericii
în Duhul Sfânt” (Vl. Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. de Vasile Răducă,
Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1998, p. 213). La rândul său, părintele Stăniloae observă că
„Tradiţia este permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos” (Teologia Dogmatică Ortodoxă,
vol. 1, p. 58), referindu-se, cu siguranţă, la Tradiţia bisericească.
Până unde merge Sfânta Tradiție? Cât durează Sfânta Tradiție? Sfânta Tradiție se încheie
cu moartea ultimului Apostol, sfârșitul secolului I, cu moartea Sf. Ap. Ioan.
Sfânta Tradiție nu a rămas la modul oral de la început ci a fost fixată în 8 documente, opt
tezaure:

7
 1) Simboalele de credinţă (gr. Σύμβολου; lat. Symbolum fidei) sunt rezumate scurte şi
concise ale credinţei creştine prin intermediul cărora creştinul dă mărturie despre credinţa sa,
indicând astfel distincţia între credinţa lui şi alte credinţe. Există trei principale simboale de
credinţă:
- Simbolul aşa-numit apostolic nu are o origine sigură, iar din acest motiv Biserica
Ortodoxă nu l-a considerat de origine apostolică. Având un cuprins ortodox şi fiind foarte vechi,
teologii ortodocşi îi acordă totuşi un loc deosebit între documentele doctrinare ale tradiţiei
dogmatice primare ale Bisericii.
- Simbolul niceoconstantinopolitan a fost alcătuit la primele două sinoade ecumenice:
Niceea (325) – unde au fost alcătuite articolele I-VII (în care se vorbeşte despre Persoanele şi
lucrările Tatălui şi Fiului)– şi Constantinopol (381) – unde au fost alcătuite ultimele cinci
articole din Crez, articolele VIII-XII (în care se vorbeşte despre Persoana şi lucrarea Sfântului
Duh, despre Biserică, despre Sfintele Taine şi despre învierea morţilor).
- Simbolul numit Quicunque (tot creştinul, oricare, oricine); este numit astfel după
cuvântul cu care începe. Mai este numit şi atanasian, însă în mod sigur a apărut cu mult timp
după moartea Sfântului Atanasie cel Mare care a avut loc în secolul al V-lea. Acest simbol
conţine inovaţia doctrinară privind Filioque a Bisericii Apusene.
2) Cele 85 de canoane apostolice;
3) Definiţiile dogmatice şi canonice ale celor 7 sinoade ecumenice şi ale celor 9 sinoade
particulare, acestea din urmă fiind confirmate de Sinodul al VI-lea Trulan;
4) Cărţile de slujbă;
5) Actele martirilor (conţin mărturisirile mucenicilor făcute înainte de a primi moarte
martirică – ex. Martiriul Sf. Policarp, al Sf. Ignatie, al Sf. Iustin);
6) Istoria bisericească care cuprinde definiţiile dogmatice împotriva ereziilor;
7) Scrierile Sfinţilor Părinţi;
8) Mărturiile istorice şi arheologice, referitoare la credinţa creştină apostolică.
Sf. Tradiție a circulat pe cale orală în veacul apostolic dar a fost fixată în scris în
decursul celor opt secole în aceste documente ale Sfintei Tradiții. Toate acestea au importanță
egală cu Sfânta Scriptură.

7. Tradiția bisericească și relația ei cu Sfânta Tradiție

Răspuns: Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție nu ar avea această valoare și nu ar fi îndreptătoare
pentru viața creștinilor dacă Biserica nu le-ar fi consacrat. De aceea și Sf. Scriptură și Sf. Tradiție
se supun Bisericii.
La romano-catolici, Sf. Tradiție nu se oprește la veacul al VIII-lea, au o mulțime de
sinoade și după veacul al XIII-lea. Sf. Tradiție nu este supusă Bisericii ci este supusă papei, care
este cel ce în mod unic poate să interpreteze Sf. Scriptură și Sf. Tradiție:
1) Astfel, romano-catolicii nu fac nicio deosebire între Tradiţa apostolică (statornică) şi
cea bisericească (dinamică);
2) De asemenea, urmând principiului proclamat de papa Pius al XI-lea: „Eu sunt
Tradiţia”, din punct de vedere romano-catolic nu este nevoie ca o învăţătură să aibă temei în
Revelaţie pentru a fi proclamată ca dogmă, ci este de ajuns să fie decretată ca dogmă de către
papă. Astfel se ajunge ca decretarea unor învăţături ca dogme de către papi să devină „Tradiţie
apostolică”.
La protestanți, Tradiția nu există, ci numai Scriptura. protestantismul respinge în mod
categoric Sfânta Tradiţie, considerând-o fără nicio valoare în raport cu Revelaţia. Este adevărat
că protestanţii, în frunte cu Luther, Melanchton şi Calvin, vorbesc despre Tradiţia apostolică, dar
o consideră consemnată în întregime în cărţile Noului Testament (XXX, Îndrumări misionare,
Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 45). Protestanţii resping toate practicile care nu
sunt consemnate în Scriptură şi afirmă că Tradiţiile sunt lanţuri care înrobesc sufletele.
Protestantismul accentuează astfel principiul „sola Scriptura”, arătând că Biblia este
destul de clară pentru a fi înţeleasă prin ea însăşi: „Scriptura Scripturae interpres”.

8
II. CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU
8. Cunoașterea lui Dumnezeu în general
Răspuns: Dacă Dumnezeu a venit cu revelația, cunoașterea este receptarea revelației.
Revelația ne ajută să îl cunoaștem pe Dumnezeu. De aceea, corespunzător celor două
feluri de revelație (naturală și supranaturală), există două moduri de cunoaștere: cunoașterea
naturală și cunoașterea supranaturală.

9. Moduri de cunoaștere a lui Dumnezeu din punct de vedere teologic

Răspuns: a. cunoașterea naturală;
b. cunoașterea supranaturală. În Ortodoxie avem 2 moduri de cunoaștere
supranaturală: catafatică și apofatică.

10. Cunoașterea pe cale naturală a lui Dumnezeu (temeiuri și dimensiuni)

Răspuns: Cunoașterea naturală conform revelației naturale este posibilă doar doar îl
identificăm pe Dumnezeu ca Autor al întregii creații. Această cunoaștere naturală este la
îndemâna oricărui om rațional. Cum cunoaște? Prin rațiune și prin comparații.
Cunoașterea naturală se formulează teologic, pe baza revelației naturale. Universul
întreg ni-l descoperă pe Dumnezeu și putem percepe că toate cele din jurul nostru aparțin
unui Autor. De aceea, s-au formulat moduri de cunoaștere naturală. Cunoaștem că
Dumnezeu trebuie să fie atotputernic, dar nu suntem siguri. Ne dăm seama că
Dumnezeu trebuie să fie atotputernic căci a făcut un asemenea univers. Trebuie să fie și
bun, pentru că bunătatea creează armonie, pentru că a pus universul în armonie; trebuie
să fie și drept, pentru că toate cele din univers își au un rost al lor, fiecare are un sens al
existenței. Putem spune rațional din revelația naturală cât putem percepe cu rațiunea
despre Făcătorul tuturor. Este incomplet și nesigur. Cunoașterea naturală nu este sigură,
are o probă în mintea noastră, care e limitată.
a) Temeiuri scripturistice:
Psalmul 18, 1: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte
tăria”;
Romani 1, 20: „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înţelegându-
se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire”;
b) Temei patristic – Fericitul Augustin spune: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, şi
neliniştită este inima noastră până ce se va odihni întru Tine”.
Cunoaşterea lui Dumnezeu pe cale naturală este nedeplină, indirectă, analogică şi
simbolică:
a) este nedeplină, pentru că puterea raţiunii noastre este limitată, pe când Dumnezeu este
nelimitat. Sfântul Apostol Pavel spune: „Pentru că în parte cunoaştem şi în parte
proorocim...Căci vedem acum ca prin oglindă în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum
cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin...” (I Corinteni 13, 9, 12);
b) este indirectă, pentru că deduce existenţa lui Dumnezeu în mod indirect, prin
observarea creaţiei;
c) este analogică sau comparativă, pentru că Îl cugetăm pe Dumnezeu prin comparaţie cu
elementele şi fenomenele din natură, direct proporţional cu firea şi cu puterea raţională a omului;
d) este simbolică, fiindcă se foloseşte de simboluri pentru a formula idei despre
Dumnezeu, Care în fiinţa Sa nu poate fi cunoscut.
Şi această cunoaştere naturală (raţională) a lui Dumnezeu nu este total naturală, fiindcă se
realizează tot cu ajutorul supranatural al lui Dumnezeu. Altfel spus, cunoaşterea naturală a lui
Dumnezeu de către om a fost sădită de Dumnezeu în fiinţa omului pentru ca omul să tindă firesc
spre Dumnezeu cu ajutorul harului Său.

11. Cunoașterea supranaturală catafatică

9
 Răspuns: Cunoașterea supranaturală corespunde revelației supranaturale dar în
Ortodoxie îmbracă cel puțin două direcții:
- Cunoașterea catafatică
- Cunoașterea apofatică
Cunoașterea catafatică
Se referă la punerea în valoare pe calea rațiunii a manifestărilor mai presus de fire a lui
Dumnezeu. Și aici este folosită analogia. Dc. omul este limitat, Dumnezeu este nelimitat. Dc.
omul este bun, Dumnezeu este în mod desăvârșit bun.
Cunoașterea catafatică ne prezintă în mod analogic pe cale rațională maniferstările mai
presus de fire ale lui Dumnezeu. Așa s-au și formulat atributele divine prin manifestărilor mai
presus de fire a lui Dumnezeu în această sferă a cunoșterii catafatice prin termeni raționali.
Cunoașterea catafatică este cunoașterea limitată prin deducție rațională. Îl descoperim pe
Dumnezeu în creație cu ajutorul raționamentului (care este darul lui Dumnezeu). Noi arătăm că
lumea este opera lui Dumnezeu și deducem în comparație cu limitele gândirii omenești și a
cuvintelor care exprimă creația că Dumnezeu este mai presus de creație încât în antiteză cu
lucrurile create arătăm că Dumnezeu este mai presus decât toate acestea că este Autorul lor. Dar
aici mai mult cunoaștem opera lui Dumnezeu ca o oglindire a lui Dumnezeu în creația Sa.
Aceasta este cunoașterea catafatică.
Cunoșterea supranaturală a fost receptată prin rațiunea umană de cînd s-a arătat ea.
Revelația supranaturală a fost receptată printr-o cunoștere supranaturală, dar exprimată în
limitele rațiunii. Acesta este cunoașterea catafatică în care încadrăm, în termeni raționali,
infinitatea lui Dumnezeu prin manifestarile Sale, dar cu acestă limitare în exprimare. Noi în
termeni limitați vrem să cuprindem infinitatea lui Dumnezeu. Acesta este cunoașterea catafatica,
ceea ce rațiunea poate să surprindă din manifestările lui Dumnezeu mai presus de firea noastră
care îi aparține.
Ce ne descoperă Dumnezeu? Ne descoperă lucrările Sale externe nu cele din sânul Sfintei
Treimi. Taina Sfintei Treimi o vedem o taina pe care noi o tălmacim cât ne-a dat Dumnezeu prin
manifestarea Sa și prin revelația Sa s-o putem tălmaci, dar noi, Ce surprindem în aceste
manifestări supranaturale?Activitatea Persoanelor Sfintei Treimi în afara ființei, față de lume,
față de noi. Acesta surprindem, acestea sunt manifestările lui Dumnezeu pe care noi le
surprindem.
În cunoșterea catafatică încadram în termeni raționali prin comparație pe Dumnezeu care
este mai presus de tot ceea ce a creat. Iată, dacă vorbim despre om că este bun, Dumnezeu este
atotbun, dacă vorbim despre om că poate fi înțelept Dumnezeu este atotînțelept. La toate se
adauga infinitatea, la calitățile pe care noi le surprindem în relațiile noastre în limbajul
convențional. Dacă noi avem o prezență de sine nu-i așa? Noi avem o prezentă într-un loc în
altul. Dumnezeu este atotprezent. Daca noi avem un timp în care ne petrecem viața, Dumnezeu
este atemporal este dincolo de timp. Așa operează sau deslușește prin cunoșterea rațională sau
catafatică omul manifestările lui Dumnezeu.
a) Temeiuri scripturistice:
Înţelepciunea lui Solomon 1, 7: „Duhul lui Dumnezeu umple lumea”;
Înţelepciunea lui Solomon 12, 1: „Duhul Tău cel fără stricăciune este întru toate”
Ioan 1, 14: „Şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de
adevăr”.

12. Cunoașterea supranaturală apofatică

Răspuns: Cunoașterea apofatică
Este o cunoaștere în taină, mai presus de fire în modul concret. Cunoșterea apofatică
este o trăire lăuntrică, nu este o cunoștere care să o poți spune. Fiorul care se simte în această
relație de rugăciune cu Dumnezeu nu poate fi exprimată în cuvinte. Trăirea rămâne o experiență
tainică, lăuntică și personală. Dumnezeu ne-a împărtășit din puterile Sale o cale prin care noi să

10
intrăm în intimitate de cunoștere cu El. Să intrăm în taina existenței Sale. In mod limitat dar
intram în taina existenței Sale.
Prin cunoașterea catafatică, reperăm maniferstările mai presus de fire a lui Dumnezeu.
În cunoșterea apofatică ne reperăm noi în relație cu Dumnezeu. Ce înseamnă aceasta? Omul
căutând-ul pe Dumnezeu și voind să intre în relație cu Dumnezeu, această relație nu se poate
produce concret decât prin rugăciune pe o cale tainică, lăuntică nu verbală, în care omul se simte
copleșit de Dumnezeu și în această copleșire a omului de către Dumnezeu descoperă ceva din
intimitatea lui Dumnezeu și atunci constată că ceea ce el reperează în exterior este mult mai puțin
decât poate repera în interior.
În exterior prin analogie căutând să surprindă manifestările mai presus de fire a lui
Dumnezeu omul face afirmații despre Dumnezeu: că există, că e bun, că e atotputernic, că este
atotștiutor, că este atotînțelept, dar în cunoșterea acesta profundă, tainică, în stare de rugăciune,
omul constată că Dumnezeu este mult mai presus decât îi poate repera rațiunea. Atunci aceasta
este cunoașterea pe calea credinței și a rugăciunii.
Și cum ajunge să cunoască? El este copleșit de energiile dumnezeiești, de harul lui
Dumnezeu și în această cunoștere tainică el reperează lumina cea neînserată a lui Dumnezeu ce
s-a arătat pe Tabor și atunci nu mai poate face afirmații care sunt înguste și necuprinse de
cuvinte.
În catolicism nu există cunoaștere apofatică datorită concepției despre harul lui
Dumnezeu. Catolicii manevrează harul lui Dumnezeu. Protestanții nu se pot atinge de el, pentru
că se confundă cu Duhul Sfânt.
În ortodoxie cunoașterea apofatică este în legătură cu învățătura despre energiile
necreate formulată în sec. al XIII-lea de Sf. Grigorie Palama.
Așadar, la catolici este doar cunoașterea catafatică, rațională.
Și iată Sf. Tradiție prin urmare ne aduce și revelația și cunoașterea.
Cunoașterea apofatică trebuie să spunem că este superioară cunoașterii catafatice.
Cunoașterea catafatică ne duce printr-un limbaj rațional să-l identificăm pe Dumnezeu dar El
rămâne într-un dialog cu noi în timp ce prin cunoașterea apofatică Dumnezeu vine în noi, ne
vorbește în lăuntrul nostru, realizăm o intimitate cu Dumnezeu. Cunoașterea apofatică nu este
numai o cunoștere intelectuală, aceasta este și mistică și tainică a credinței. Credința nu este doar
o părere rațională sau raționament, nu este raționament, raționament este știința, credința este
dincolo de raționament, nu este logică, nici ilogică, ci supralogică.
Cine dobândește rugăciunea minții și a inimii și nu o părăsește niciodată rămâne în
bucuria, lumină și fericire a Taborului, acesta este cunoșterea apofatică, cunoașterea tainică, nu
este o cunoaștere determinată ci o cunoaștere nedeterminată, infinită, noi suntem părtași la
această cunoaștere, noi intrăm într-o relație intimă cu Dumnezeu prin rugăciune și simțim ceva
din prezența tainică a lui Dumnezeu. Simțim, nu îl determinăm pe Dumnezeu, pe Dumnezeu nu
Îl putem determina fiind infinit, dar intrând prin rugăciune continuă în relație cu Dumnezeu
simțim prezența tainică a lui Dumnezeu ci această copleșire (de prezentă a lui Dumnezeu) ne dă
percepția că tot ce am știut de până acum sunt niște măsuri omenești ale noastre că Dumnezeu
este mai presus de toate aceste cuvinte și percepții ale noastre, Dumnezeu este imperceptibil,
simțim bucuria și fericirea dar nu avem cuvinte să le exprimăm de aceea cunoașterea apofatică
exprimă ceea ce nu suntem în stare să cunoaștem, nu că este cunoaștere negativă. Este o
cunoaștere tainică nu prin comparație.
Cunoașterea apofatică este cunoașterea tainică pe calea rugăciunii prin care noi intrăm în
relație cu Dumnezeu, cu energiile divine necreate, pe care ni le conferă Dumnezeu ca expresie a
dorinței și rugăciunii noastre de apropiere cu El și prin aceste energii noi simțim ceva din
adâncul de taină al prezenței lui Dumnezeu. Prezența lui Dumnezeu este vădită prin energiile
Sale. Dumnezeu nu ni se descoperă în Ființă ci ni se descoperă prin energii că prin energii a și
făcut lumea, prin energii conservă lumea, prin energii relaționează și cu noi, prin energiile Sale
face prezent dialogul nostru cu Persoanele divine.

11
 Cunoșterea apofatică este cunoșterea experimental-duhovnicescă. Nu este o cunoștere a
experienței empirice, că lumea este văzută, are dimensiuni, nu este infinită, oprea lui Dumnezeu
nu este infinită, numai Dumnezeu este infinit, noi operăm cu măsuri cu greutăți, cu mijloacele
noastre de a desluși opera lui Dumnezeu. Dumnezeu fiind infinit. Dumnezeu este dinamic. El are
o viață dinamica intensă. Prin rugăciune unită cu credința și cu dorința de a intra în relație cu
Dumnezeu, noi cunoștem din taina lui Dumnezeu. Și n-am putea să cunoștem nimic dacă n-ar
veni Dumnezeu în întâmpinarea noastră. De ce am spus că-i o cunoștere duhovnicesca și
experinemtală? Dumnezeu mai presus de toate este viată. Și noi suntem viață, dar viața, ca dar de
la Dumnezeu. Dumnezeu este viața prin excelență. O viață dinamică, o viață personală și o viață
tripersonală într-o Unică ființă. Această viață personală pe care o are Dumnezeu în unica Sa
ființă nu este doar o viață unipersonală, ființa este Unică, este o viața Tripersonală. O viață de
iubire. Noi intram în comuniune cu Dumnezeu care este viață iubitoare prin rugăciune sub
oblăduirea credinței și intrând în acestă comuniune avem o experientă de relație cu Dumnezeu.
Pentru că Dumnezeu ne vine în întâmpinare, în credința unită cu rugăciunea și ne revarsă asupra
noastră energiile Sale necreate în care El Însuși este prezent. Este prezent haric, prin energii. In
acestă atmosfera de taina și de comuniune omul simte ceva din adâncul tainic al lui Dumnezeu.
Acestă experintă duhovnicească este superioară oricărei cunoșteri raționale, catafatice, pentru că
este o cunoaștere intimă în care guști ceva din adâncul vieții lui Dumnezeu. Viața lui Dumnezeu
se revarsă în tine însuți. Aceasta ne-a arătat Mântuitorul la Schimbarea la Față și aceasta a
continuat să o experimeteze Sfântul Apostol Pavel. Este primul care experimentează și descrie
acest mod de comuniune când spune că a fost rapit la al treilea cer și nu poate să redea în cuvinte
bucuria, fericirea, frumusețea în care a fost dus. Sfântul Grigorie Palama ne arată deslușit că
energiile divine necreate, sunt o realitate subiectivă a lui Dumnezeu și obiectivă pentru noi.
Devin subiect si pentru noi, dacă îi aparținem lui Dumnezeu, El ne-a dat harul să ne aparțină
subiectiv, ontologic, noua la creație. Prin Taina harului, a Mirungerii ni se reînnoiește harul, dar
ca harul sa fie statornic în noi, și noi să creăm o relație intima cu Dumnezeu trebuie să avem o
rugăciune intensă și continuă. Și, acesta este rugăciunea minții și a inimii prin care noi avem
experienta duhovnicescă.
Temei scripturistic:
Ioan 1, 18: „Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni vreodată”;

III. ATRIBUTELE DIVINE

13. Atributele lui Dumnezeu în general (raportul acestora în relație cu îngerii și
oamenii)
Răspuns: Atributele divine s-au formulat prin metoda cunoașterii catafatice și sunt din
analogie, ne descoperă perfecțiunile divine. Sunt de trei feluri:
- Naturale;
- Intelectuale;
- Morale.
Atributele divine sunt manifestările lui Dumnezeu în afară, dar care nu trebuie
identificate cu fiinţa dumnezeiască. Dumnezeu fiind o unitate perfectă, se înţelege că atributele
divine sunt inseparabile şi stau în unitate desăvârşită cu fiinţa dumnezeiască. Atributele divine
sunt însuşiri reale, obiective ale fiinţei lui Dumnezeu, dar nu fiinţa însăşi, prin care Dumnezeu se
manifestă sau se comunică în lucrările divine (de exemplu în creaţie, pronie, mântuire, sfinţire şi
judecată).
Prin atributele Sale, Dumnezeu dă persoanei umane posibilitatea de a se împărtăşi de
această calitate de Sine a Sa şi a actelor Sale şi prin urmare, Dumnezeu nu rămâne o idee, un
concept abstract, ci e un Dumnezeu care vine spre om, Care intră în relaţie cu creaturile Sale,
pentru că, în fapt, lumea e o taină a prezenţei lui Dumnezeu, un mijloc de comuniune cu El, o
teofanie. Prin fiecare din atributele Sale, Dumnezeu ne face participabili, ne arată modul în care
creaturile mărginite intră în relaţie cu El.

12
 Prin toate aceste atribute, Dumnezeu Se coboară la noi, pentru ca noi oamenii să ne
putem împărtăşi de măreţia divină, dar şi pentru că Dumnezeu, ca subiect desăvârşit nu poate
realiza comuniunea perfectă decât cu alte subiecte supreme infinite. Spaţiul este mediu al
comuniunii cu baza în Sfânta Treime. Deplina participare a omului la atributele divine se
realizează în Iisus Hristos, Cel înviat, când umanitatea Lui a fost ridicată la participarea supremă.
Ceea ce trebuie să înţelegem este că toată această mişcare a lui Dumnezeu spre oameni – în care
nu există vreo schimbare, alterare sau modificare din partea lui Dumnezeu – El o realizează prin
atributele sau lucrările Lui necreate şi aceasta pentru că numai astfel putem vorbi despre
experienţa concretă şi permanentă a iubirii divine care este providenţa sau pronia divină.

14. Atributele divine naturale

Răspuns: Atributele naturale sunt în relație cu lumea naturală:
- Aseitatea - existența de sine. Dacă există de Sine Dumnezeu, nu poate să
fie decât spiritual
- Spiritualitatea
- Atotprezența
- Veșnicia
- Neschimbabilitatea
- Atotputernicia
Aseitatea - existența de sine. Dacă există de Sine Dumnezeu, nu poate să fie decât spiritual.
Dacă e spiritual, nu-i cuprins de spațiu, de aceea e atotprezent, și nici de timp, de aceea e
veșnicia. Dar ce e spiritual și veșnic se schimbă? Nu se schimbă, şi de aici neschimbabilitatea.
Dacă le are Dumnezeu pe toate acestea atunci este atotputernic. Aceste atribute se învaţă în
ordinea lor logică.
Aseitatea - Dumnezeu există de la Sine și nu are altă cauză afară de Sine. Chiar El ne-a
spus: „Eu sunt Cel ce sunt”. Și Moise a fost curios: „cine ești, Doamne? Eu sunt Cel ce sunt”
(Ieșire 3, 14)
Spiritualitatea – Ateii spuneau că materia a creat spiritul. Spiritualitatea, la Dumnezeu,
este pură. De îngeri vom spune că sunt ființe spirituale personale, dar nu sunt de natură pur
spirituală, doar Dumnezeu este de natură pur spirituală. În această natură pur spirituală,
Dumnezeu transcende materia, este mai presus de materie. Dumnezeu Însuși descoperă această
dimensiune a Sa, Mântuitorul Hristos spune: „Duh este Dumnezeu și cei ce se închină trebuie să
i se închine în duh și în adevăr” (Ioan 4, 24).
Vedem că toate aceste atribute au acoperire în revelație.
Atotprezența – spiritul pur nu poate fi închis în ceva, nici localizat undeva. Dumnezeu
este atotprezent, deci spiritualitatea lui Dumnezeu este atotprezentă. Unde este prezent
Dumnezeu? Chiar peste tot, până și iad. De aceea se minunează Psalmistul, că vrea să se mai
ascundă când greșește și zice: „Doamne, unde mă voi duce de la fața Ta, de la Duhul Tău unde
voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo ești, de mă voi coborî în adânc, Tu de față ești, și în iad
de mă voi duce și acolo Te voi afla” (Psalm 138, 7-8). De aceea, iată, Dumnezeu este
pretutindeni. Atotprezența însemnează: aspațialitate, supraspațialitate și pretutindenitate.
Veșnicia – dacă celelalte atribute sunt în raport cu materia (primul e cu existența efemeră,
al doilea este în legătură cu materia, al treilea, cu spațiul), veșnicia e în legătură cu timpul.
Veșnicia este atributul prin care Dumnezeu transcende timpul, este înainte de timp, în timp și
dincolo de timp, mai presus de timp, nu este cuprins de timp. Temei în Sfânta Scriptură pentru
veșnicia lui Dumnezeu: „Tu același ești și anii Tăi nu se vor împuțina și Dumnezeu este astăzi și
în veci, același” (Ps. 101, 28), deci este dincolo de timp. Timpul lui Dumnezeu este astăzi,
prezentul, Dumnezeu este un veșnic prezent, celelalte faze ale timpului sunt pentru lumea
măsurată, trecătoare; Dumnezeu este dincolo de timp, înainte de timp și după timp, pentru că
timpul este creația lui Dumnezeu, tocmai de aceea, în raport cu timpul, Dumnezeu transcende
timpul.

13
 Neschimbabilitatea - Dumnezeu nu se schimbă, pentru că este același din veci;
neschimbabilitatea ne arată că Dumnezeu nu se schimbă nici în ființa Sa, nici în activitățile Sale
exterioare, ci El rămâne același: „..toate vor pieri, dar Tu rămâi, și Același ești” (Evrei 1, 11).
Aici se arată identitatea lui Dumnezeu în raport cu creația Sa, El rămâne neschimbat.
Atotputernicia – este atributul prin care Dumnezeu toate le-a făcut cu puterea Sa proprie, a
adus lumea din neființă în ființă, guvernează lumea. Dumnezeu este atotputernic în voința Sa și
în lucrările Sale. „Cine-ți va putea sta Ție împotrivă? De vei vrea Tu, munții se vor muta”. De
aceea, atotputernicia este atributul prin care trebuie să înțelegem că Dumnezeu poate orice, dar
face numai cele bune din câte poate face. Dumnezeu nu vrea răul, răul este un accident în sânul
făpturii, El poate câte vrea, dar nu vrea câte poate, El nu vrea să ne pedepsească, ci El vrea să ne
miluiască. „Cine va sta împotriva brațului Tău?” (Înţel. Solomon 11, 21)– acesta este temeiul
cel mai grăitor. „Prin Cuvântul lui Dumnezeu cerurile s-au întărit și pământul s-a întemeiat”
(Ps. 104, 24) – „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit, şi cu Duhul gurii lui toată puterea
lor” (Ps. 32, 6) – aici se arată participarea lui Dumnezeu Cel Treimic, la crearea lumii.

15. Atributele divine intelectuale

Răspuns: Atributele intelectuale
Sunt:
- Atotștiința
- Atotînțelepciunea
Atotștiința înseamnă cunoașterea absolută a lui Dumnezeu despre toate cele ce sunt făcute,
despre cele prezente și despre cele viitoare. La Dumnezeu nu există faze de cunoaștere.
Atotștiința înseamnă să cunoști cele viitoare concomitent cu cele prezente. Noi avem o
cunoaștere etapizată, succesivă, prin aceasta se deosebește știința noastră de atotștiința lui
Dumnezeu. Știința noastră este succesivă, etapizată, diferențiată în timp, în vreme ce Dumnezeu
are știința celor trecute, prezente și viitoare în aceeași clipă, pentru că Dumnezeu nici nu are
clipă, are veșnicie. De aceea, „o zi înaintea lui Dumnezeu e ca o mie de ani și o mie de ani sunt
ca o zi” (Ps. 90, 4).
Această cunoaștere a lui Dumnezeu, o exprimă Sf. Ap. Pavel. O, adâncul bogăției, al
înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu (Romani 11, 33). Sf. Ap. Pavel sugerează atotștiința lui
Dumnezeu.
Temeiuri scripturistice:
Psalmul 32, 15: „Cel ce a zidit îndeosebi inimile lor, Cel ce cunoaşte toate lucrurile”;
Iov 28, 34: „El vede până la marginile pământului şi îmbrăţişează cu ochii tot ce se află
sub ceruri”;
I Corinteni 2, 10-11: „Duhul pe toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu.
Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi pe cele ale lui
Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu”;
I Corinteni 3, 20: „Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor, că sunt deşarte”;
Evrei 4, 13: „Nu este nicio făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi
descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală”.

Atotînțelepciunea este o împlinire a atotștiinței. Atotînțelepciunea constă în planul lui

Dumnezeu cu făpturile Sale raționale. El a ales cele mai potrivite mijloace pentru ca făpturile
Sale să-și împlinească scopul pentru care au fost create. Mulți s-au întrebat de ce l-a mai făcut
Dumnezeu pe om, dacă știa că va greși. Dar Dumnezeu, în planul creației a avut și planul căderii,
fără să influențeze pe om, și a avut și planul ridicării, al mântuirii omului. Aceasta-i
înțelepciunea lui Dumnezeu, că alege cele mai potrivite mijloace ca noi să ne putem împlini
menirea noastră aici, pe pământ, și de pe pământ să putem să mergem mai departe în veșnicie.
Temeiuri scripturistice:
Psalmul 103, 25: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai
făcut”;

14
 Iov 12, 13: „La Dumnezeu se află înţelepciunea şi puterea; sfatul şi pătrunderea sunt ale
Lui”;
Ieremia 10, 12: „Domnul a făcut cerul cu puterea Sa, a întărit lumea cu înţelepciunea Sa
şi cu priceperea Sa a întins cerurile”;
Romani 11, 33: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al Lui şi cât de nepătrunse căile
Lui!”.

16. Atributele divine morale

Răspuns: Atributele morale
Sunt:
- Sfințenia
- Dreptatea
- Iubirea
- Libertatea absolută
Sfințenia – exprimă acordul între voință și săvârșire, Dumnezeu voiește și săvârșește după
a Sa bunăvoință. Dar Dumnezeu nu lucrează prin ființă, Dumnezeu comunică cu noi prin
Persoane. Sfințenia este acordul între voință și lucrare. Dumnezeu ni se adresează cu ființa nouă?
Nouă ni s-a adresat Fiul, ni se adresează Duhul Sfânt, Persoanelor divine le aducem închinare,
vorbim despre ființă, gândim la ființa dumnezeiască, care este unică, dar noi dialogul îl avem cu
Persoanele. Persoanele au dialogul între ele, în sânul ființei, dar nu-i spune Tatăl Fiului: uite, prin
ființa Mea îți comunic ceva, pentru că ființa le este comună. Dacă n-ar fi ființă personală
Dumnezeu, noi nu am putea să comunicăm. Persoanele au capacitatea de dialog. Sunt unele
ființe neraționale (indivizi) care pot fi păsări, gâze, animale. Și acestea au ființă, dar noi
comunicăm cu ființa lor? Sau cu individul în parte? Cum comunicăm? Prin gesturi, pentru că noi
putem să avem oarecare relație cu ele, prin instinct.
Libertatea absolută derivă din cele trei, clasice: sfințenia, dreptatea și iubirea.
Deci, prin sfințenie avem acord între voința lui Dumnezeu și lucrarea Sa. Dumnezeu ce
voiește, aceea săvârșește. Noi nu facem ceea ce vrem, cum spune Sf. Ap. Pavel: vreau să fac
binele și mă trezesc făcând răul. La Dumnezeu nu e așa, ce vrea, aceea face, pentru că e acord
deplin între rațiune şi voință.
Sfințenia este atributul lui Dumnezeu prin excelență, exprimă desăvârșirea lui Dumnezeu.
Desăvârșirea morală este exprimată prin acest deplin acord sau armonie între rațiune și voință,
între voință și lucrare.
Temeiuri scripturistice:
Levitic 11, 14: „Sfințiți-vă și veți fi sfinți; căci Eu, Domnul Dumnezeul vostru sfânt
sunt”;
Isaia 6, 3: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de mărirea
Lui!”;
Matei 5, 48: „Fiți desăvârșiți, precum și Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este”.
Cum aparține sfințenia lui Dumnezeu? Ține de sine, este un atribut care îi aparține de sine.
Sfințenia înseamnă desăvârșirea absolută a lui Dumnezeu.
Dreptatea este o activitate a lui Dumnezeu în afara ființei Sale, este acordul deplin între
făgăduință și ceea ce se împlinește. Dumnezeu întâi propune ce vrea să facă neamului omenesc și
îl asigură pe om că dacă face ceea ce îi propune Dumnezeu îl va răsplăti. Dreptatea lui
Dumnezeu constă în aceea că ce i-a propus omului să facă și a poruncit să facă, dacă va face va
primi răsplată. Dumnezeu este drept că niciodată nu se dezice de ceea ce propune oamenilor, de
ceea ce le făgăduiește.
Temeiuri scripturistice:
Psalmul 7, 12: „Dumnezeu este judecător drept și tare”;
Psalmul 34, 23: „Judecă-mă după dreptatea Ta, Doamne Dumnezeul meu”;
Psalmul 25, 3: „Că mila Ta este înaintea ochilor mei”;

15
 Psalmul 35, 10: „Tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine și dreptatea Ta celor drepți la
inimă”;
Psalmul 102, 6: „Cel ce face milostenie, Domnul, și judecată tuturor celor ce li se face
strâmbătate”;
Romani 2, 2: „Știm că judecata lui Dumnezeu este după adevăr”;
În Evanghelia lui Hristos „s-a descoperit dreptatea lui Dumnezeu” (Romani 1, 17);
I Corinteni 1, 30: „Iisus Hristos S-a făcut pentru noi înțelepciune de la Dumnezeu și
dreptate și sfințire și răscumpărare”.

Iubirea este atributul cel mai propriu lui Dumnezeu, prin care putem să înțelegem natura
divină ca o natură pozitivă, natura lui Dumnezeu.
Iubirea înseamnă acea lucrare a lui Dumnezeu prin care își exercită dragostea Sa asupra
tuturor făpturilor pe care le-a creat; este modul cel mai propriu prin care îl identificăm pe
Dumnezeu; pe Dumnezeu îl identificăm cu iubirea în toate momentele vieții noastre, pentru că
iubirea este atributul cel mai cuprinzător al lui Dumnezeu și este proclamat ca supremul atribut
față de toate celelalte atribute. Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire, rămâne în
Dumnezeu.
Dumnezeu ne transmite iubirea Sa, harul Său, dar ce putem noi să receptăm este o virtute, o
putere de la Dumnezeu, o putere personală, limitată. Să facem distincție între virtutea iubirii și
Dumnezeu care este iubirea în Sine şi iubirea umană. Virtutea iubirii, pentru om, este ceva prin
care ajunge la Dumnezeu, dar nu se confundă cu iubirea divină, care este absolută. Virtutea
iubirii este preluată de la Dumnezeu, dar în mod limitat și personal, prin care omul are acces la
iubirea divină; trebuie să facem distincție între atributul iubirii lui Dumnezeu și iubirea ca virtute
teologică a omului.
Temeiuri scripturistice:
Matei 22, 37: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău
și cu tot cugetul tău”;
Ioan 3, 16: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat
ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”;
Ioan 13, 34-35: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am
iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii
Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții”;
Ioan 14, 21, 23-24: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește;
iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-i voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui”;
“Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom
face locaș la el. Cel ce nu Mă iubește nu păzește cuvintele Mele. Dar cuvântul pe care îl auziți nu
este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis”;
Romani 13, 10: „Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii”;
I Ioan 3, 1: „Vedeți ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui
Dumnezeu, și suntem…”;
I Ioan 4, 11-12: „Iubiților, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, și noi datori suntem
să ne iubim unul pe altul. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe
altul, Dumnezeu rămâne întru noi și dragostea Lui în noi este desăvârșită”.

IV. ÎNVĂŢĂTURA BISERICII DESPRE SFÂNTATREIME

17. Sfânta Treime taina acesteia și tălmăcirea ei în general
Răspuns: Sfânta Treimie și tălmăcirea ei în general

Def. Sfintei Treimi. Sf. Atanasie formulează într-o frază toată această taină a relației
Persoanelor Sfintei Treimi în sânul Ființei: să cinstim pe Unul Dumnezeu în Treime și
Treimea în Unime, nici amestecând Persoanele, nici împărțind Ființa.

16
 Când vorbim de treime în matematică e a treia parte dintr-un întreg. Învățătura de
credință nu se acoperă din punct de vedere matematic. Cînd spunem Sfânta Treime, ne referim la
trei Persoane care au o Ființă comună. Într-un anumit mod putem să spune că se și justifică
pentru că Persoanele Acestea nu au trei ființe, au o singură Ființă, dar Cele trei Persoane dețin
Ființa. Fiecare Persoană este Dumnezeu deplin, fiecare Persoană deține Ființa întreagă, la
Dumnezeu lucrurile sunt desăvârște.
De ce sunt trei Persoane și nu este decât o Persoană? Dacă privim Personele divine numai
una este necauzată, Tatăl, Celelalte Persoane sunt cauzate, Fiul prin naștere și Duhul Sfânt prin
purcedere. Cu toate acestea Ființa divină rămâne una singură. De ce trebuie ca trei Peroane să
dețină Ființa? Pentru că deținând Ființa trei Persoane, Ele au un dialog, o iubire și o comuniune.
De aceea Sfânta Treime desemnează pe Dumnezeul creștin.
Sfânta Treime desemnează un singur Dumnezeu, dar un Dumnezeu iubitor care are o
Ființă unică și subzistă (dăinuie) în trei Persoane. Fiecare Persoană este: Dumnezeu deplin,
deține Ființa întreagă, egală și consubstanțială. Fiecare Persoană prin intermediul Ființei
comunică cu Celelalte. Și comunicând prin intermediul Ființei, Fiecare este prezentă în Celelate
două. Aceasta este taina Dumnezeului iubirii care S-a descoperit într-un mod sublim.
Dumnezeu, S-a descoperit în Vechiul Testament: de la distanță prin semne exterioare,
unor persoane, în lucrare, și ca Dumnezeu Unic.
Dumnezeu a pregătit omenirea pentru un dialog deplin. Acest dialog a fost inițiat în
vechime, în Vechiul Testament indirect prin profeți, și în mod direct, după ce este pregătită
omenirea pentru întruparea Fiului lui Dumnezeu, hotărâtă din veci de Tatăl, acest dialog va fi
inițiat prin pogorârea Fiului lui Dumnezeu la noi și întruparea Sa. Până la acest moment relația
omului cu Dumnezeu a fost indirectă, uneori a avut forme directe doar cu anumite persoane pe
care Dumnezeu le-a ales pentru a-și împlimii planul Său de mântuire. Vorbim de Avraam, de
Moise.
Prezența Sfintei Treimi în Vechiul Testament este mai mult sugerată, este mai mult
prezentă prin teofanii, la stejarul Manvri când i se arată lui Avraam, la profetul Isaia când este
răpit să vadă Sfânta Treime pe care îngerii o lăudă: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot”
(Isaia 6, 3).
Sfânta Treime este prezentă la momentele cruciale omului:
la facere: Facere 1, 26: „Și a zis Dumnezeu: să facem om după chipul și după
asemănarea Noastră”;
la căderea în păcat: Facere 3, 22: „Și a zis Domnul Dumnezeu: Iată, Adam s-a făcut ca
unul dintre Noi”;
sau la turnul Babel: Facere 11, 6-7: „Și a zis Domnul:…Haidem, dar, să Ne pogorâm și
să amestecăm limbile lor”.
Sfânta Treime în Vechiul Testament nu este accesibilă tututor omenilor. Avem cele două
teofanii:
Teofania de la Isaia 6, 3: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot” în care repetă de trei
ori cuvântul “Sfânt” (cele trei Persoane), iar în “Domnul Savaot” vedem Ființa dumnezeiască
unică.
Teofania de la stejarul Mamvri (Facere 18, 1-9) nu este o arătare plenară a Sfintei Treimi
ci o arătare sugerată sub chipul celor trei Oameni sau Îngeri. Avraam vede trei bărbați, cărora el
se închină și li se adresează ca și cum ar fi unul singur: „Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu
ocoli pe robul Tău!”. Astfel, Avraam mărturisește un Dumnezeu în trei Persoane.
Sfânta Treime care este Dumnezeul unic, adevărat și viu care a făcut lumea și pe om. Și
poartă de grijă și lumii și omului cu toate că Vechiul Testament este revelat de Dumnezeu în
ciuda neputinței omului de a fi capabil să primească după păcat revelația dumnezeiască prin
legea morală naturală omul nu își pierde total revelația primordială și poate și el să caute în taină
pe Dumnezeu dar nu oricum ci prin asceză și meditație.
Așa se face că și la popoarele păgâne în ciuda schimonosirii ideii de Dumnezeu care este
văzut întruchipând patimile omenești și diferite ambiții omenești în partea răsăriteană și nu nu

17
mai Sfânta Treime și Dumnezeul unic se află sugerate în religiile vechi, ca Dumnezeu identificat
sau sugerat. În Brahmanism, Șintoism, Daoism avem Treimea sugerată, dar nu în modul explicit.
Și la filosofi, cum este Platon întâlnim, în lumea Ideilor, Ideea Dumnezeului Treimic: teza,
antiteza și sinteza; se arată aceste categorii care pun bazele ideei de treime Dumnezeu. Dar toate
acestea sunt idei nu identificări ale lui Dumnezeu. Dar descoperirea plenară a Sfintei Treimi o
avem în Noul Testament, adusă de Mântuitorul Hristos.
Dacă la facerea lumii participă Sfânta Treime și continuă Să fie prezentă în momentele
cheie ale omului căzut la începutul răscumpărării noastre prin Fiul lui Dumnezeu participă din
nou Sfânta Treime ca și la facere. Cum participă? Fiul coboară ca să se întrupeze dar înainte de a
coborâ Fiul, coboară Duhul Sfânt, ca să curețe pântecele Fecioarei și Tatăl binevoiește pentru că
atunci când coboară Fiul cu îngerii din cer, Tatăl adumbrește pe Fecioara care să primească pe
Fiul lui Dumnezeu. Începutul mântuirii noastre este tot prin Sfânta Treime. Fiul are inițiativa
când Tatăl zice: Îmi pare rău de omul care L-am făcut, Fiul zice: Voi coborî Eu Părinte să fac
voia Ta, Dumnezeule. Fiul are inițiativa dar este însoțit de Tatăl și de Duhul Sfînt.
Prima grăire răspicată (exprimare) și lucrare despre Persoanele treimice este la Buna
Vestire. Așa începe activitatea Sfintei Treimi în afară și ca vorbire și ca acțiune. Întâlnim distinct
pronunțate Personele Sf. Treimi, Luca 1, 35: Duhul Sfânt Se va pogorâ peste tine și puterea
Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu
se va chema.
De la întruparea Fiului lui Dumnezeu putem vorbii despre începutul lucrării Sfintei
Treimi asupra omului căzut și asupra firii înconjurătoare.
Pentru prima dată la Buna Vestire sunt numite Persoanele divine cu numele lor specific:
Tatăl este numit Celui Preaînalt, Fiul este numit Fiul, Duhul Sfânt este numit Duhul Sfânt. Prima
dată în istoria omenirii avem Personele divine deslușite. De aici înainte începe lucrarea. Fiul S-a
Întrupat ca să ne poată vorbi în grai omenesc.
Taina lui Dumnezeu este în Sfânta Treime. Sfânta Treime, ca Dumnezeu al nostru viu și
adevărat este învățătura: Dumnezeu este unul în Ființă și întreit în Persoane. Fiind unul în
Ființă trebuie să arătăm că deși sunt trei Peroane este un singur Dumnezeu.

18. Ființa divină și energiile Ei

Răspuns: Ce este Ființa? Ființa este entitatea infinită, indefinită, incomprehensibilă
(care nu se poate comprima) și care o deține Tatăl de la Sine. Acestă Ființă este simplă și nu se
poate divide.
Fiul care ne descoperă taina Sfintei Treimi este Peroana divină ce ne aduce revelația
directă. În cele ce vorbește Fiul descoperă toată taina dumnezeirii.
Ființa este esența divină a lui Dumnezeu, o esență de natură pur spirituală, unică ce nu
poate fi asociată sau asemănată cu făpturile. De aceea Ființa fiind unică și pur spirituală aparține
lui Dumnezeu. Este de netăgăduit și de nediscutat Ființa aceasta pentru că Tatăl este necauzat și
El deține Ființa de la Sine. De ce este Necuzat? Nu există întrebare. Există de la Sine, prin Sine
și nu are altă cauză afară de Sine. Tatăl și ființa Sa incomprehensibilă și absolută. Dar dăruiește
Ființa, Fiului prin naștere și Duhului Sfânt prin purcedere. Ființa nu se divide. Ea este deținută
în mod personal de Persoanele divine și prin intermediul Ființei, Persoanele comunică între
Ele. Comnunică între Ele și fiecare Persoană este egală cu Celelalte, fiecare Persoană este
Dumnezeu adevărat și modul în care dețin Ființa, Le distinge între Ele dar nu Le separă.

Ființa divină și energiile Sale

Ființa este vie. Ființa este Cea care izvorăște energii. Energiile Ființei divine sunt
nedespărțite de Ființă; și aceste energii sunt cele prin care Persoanele divine lucrează în afara
Ființei. În sânul Ființei între Personele divine este o relație de intercomuniune și de iubire. O
iubire și o comuniune infinită și deplină. În afara Ființei, Personele comunică sau împărtășesc
energia divină. Dacă Dumnezeu este Creator este Creator prin energiile Sale divine necreate. Nu
putem concepe energiile în alt chip decât că aparțin Ființei. Orice ființă vie produce energie și

18
Ființa divină are energiile Sale specifice. Dacă orice altă ființă din univers începând de la ființele
raționale până la ființele neraționale, de la cele gigantice până la cele infime toate aceste ființe
dețin o energie pentru că proprietatea oricărei ființe este de a se mișca și în mișcare ființa emană
energii și Ființa divină emană energii de natura Ei. Ființa divină fiind necauzată emană energii
necreate conform naturii Sale. Ființa celorlate făpturi fiind create avem de aface cu energii
specifice măsurabile, sesizabile dar apreciate conform fiecărei ființe în parte. Toate aceste sunt
energii vii.
În afara Ființei, energiile sunt împărtășite de Persoanele divine. Tocmai, de aceea nu
Ființa creează lumea ci Dumnezeul treimic creează lumea și omul. Lumea este creată de
Persoanele divine prin energiile divine. La crearea lumii participă toate Personele divine într-un
mod specific. Deasemenea și la restaurarea omului căzut și a creației în general participă tot prin
energii toate Persoanele divine.
Energiile necreate. Dumnezeu este necreat și energiile sunt necreate. Creatul este
distinct de necreat. Este diferență mare între Creator și creație. Dumnezeu se mișcă prin energii.
Ființa dumnezeiască este vie, dinamică dar nu se mișcă Ființa. Către om nu vine Ființa ci
Persoanele împărtășesc energiile. Ființa nu se manifestă decât prin Persoane. Persoanele
împărtășesc energiile Ființei. Dacă anulăm Persoanele înseamnă că avem o Ființă nedefinită,
impersonală, cum spun marii filosofi, Dumnezeu este o forță, adică un vânt ceva.
Relația noastră cu Dumnezeu este prin energii. El ne-a dat energii necreate și nouă. Dacă
ne-a făcut după chipul Său, ne-a dat și energiile Sale. Chipul Său este cea mai mare demnitate pe
care ne-a dat-o Dumnezeu. Cum să purtăm chipul Său fără energiile Sale. Prin energiile necreate
Dumnezeu au făcut ființele care la rândul lor au energiile personale ale lor. Energia personală a
fiecărei ființe nu se confundă cu energiile divine. Primii oameni au rămas fără har dar nu au
rămas nemișcați. Noi avem o energie a noastră omenească.
Fiecare Persoană împărtășeșete harul? Harul coboară din Ființă. Coboară prin Persoana
Tatălui în Fiul și din Fiul vine în Sfântul Duh. Și Sfântul Duh prin Sfintele Taine. Săvârșitorul
Sf. Taine este Hristos, harul Sfântului Duh îl actualizază pe Hristos. Harul de unde Îl are?
Coboară de la Tatăl în Fiul, în umanitatea Fiului. El care săvârșește ca Arhiereu, Sfintele Taine
este preluat de Sfântul Duh în lucrarea Tainelor și harul actualizează prezenta Persoanelor Sfintei
Treimi nu Ființa.

19. Însușirile distincte ale Pesoanelor Sfintei Treimi

Răspuns: Însușiriile Persoanelor Sfintei Treimi:
Decurg aceste însușiri din modul cum dețin Ființa.
- Tatăl este necauzat și în raport cu Celelalte Persoane este născătorul Fiului și
purcezătorul Duhului Sfânt.
- Fiul își are cauza în Tatăl. Este născut din veci din Tatăl și născut în timp din Fecioara
Maria pentru restaurarea omului și a lumii.
- Duhul Sfânt este purces din veci din Tatăl și trimis în lume tot de către Tatăl, în timp
pentru restaurarea și împlinirea creației.
Există o relație intratrinitară (adică între Ele) în sânul Ființei și o relație în afara
Ființei. Modul de existență al Persoanelor divine în sânul Ființei se numește perihoreză.

20. Perihoreza și aproprierea Treimică

Răspuns: Perihoreza
Ce este perihoreza? este modul de comuniune a Persoanelor divine în interiorul
Ființei este iubire, dăruire prin dialog. Persoanele divine fiind egale între Ele își dăruiesc iubirea
reciprocă Tatăl, Își dăruiește iubirea Fiului și Duhului, Fiul, Tatălui și Duhului și Duhul, Tatălui
și Fiului. Această relație intratrinitară arată armonia, comuniunea, egalitatea și dragostea între
Cele trei Persoane. Ele sunt distincte dar niciodată despărțite. Unirea lor în sânul Ființei este
deplină, este o întrepătrundere, pentru că Tatăl locuiește în Fiul și în Duhul; Fiul, în Tatăl și în
Duhul; Duhul, în Tatăl și în Fiul. Această modalitate de unire și de locuire a Persoanelor divine

19
fiecare în Celelalte două se numește perihoreză. Această perihoreză treimică3 arată atât
consubstanțialitatea celor trei Persoane cât și egalitatea între ele.
Există această consubstanțialitate, acest dialog de iubire. Această lucrare este în sânul
Ființei. Există o lucrare și în afara Ființei. Dumnezeu nu a rămas Să lucreze numai în sânul
Ființei. De ce nu a rămas? Pentru că a creat lumea (văzută și nevăzută). Lumea este creată de
Dumnezeul Treimic, prin energii. Dar energiile nu le comunică Ființa ci energiile le comunică
Persoanele. La baza existenței omului și a lumii nu este Ființa divină ci Persoanele divine.
Persoanele înlăuntrul Ființei comunică în iubire; în afara Ființei comunică prin energii.
Când a zis Dumnezeu Să fie lumină!, Tatăl a zis prin Fiul și Duhul Sfânt a împlinit. Atunci a
slobozit Dumnezeu de la Tatăl în Fiul și prin Sfântul Duh energiile divine ca să se modeleze
pământul netocmit și gol. Dumnezeu prin energiile Sale la început a creat materia amorfă. Când
a zis Să fie lumină! energiile divine, Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor că
pământul era netocmit și gol. Cine a zis Să fie lumină?, Tatăl dar nu a zis El monolit ci a zis prin
Fiul și Duhul Sfânt a început să modeleze. De aceea la început a fost atmosfera cu energiile.
Aceasta este lumina, lumina se referă la energiile care s-au slobozit la sfatul Tatălui cu Fiul și cu
Duhul Sfânt în afara Ființei ca să apară materia și apoi să se modeleze materia. Înainte de materie
Dumnezeu Treimic a creat cerul, făpturile nevăzute ale îngerilor. În lucrarea lumii toate le-a
făcut Tatăl prin Cuvântul și le-a desăvârșit prin Duhul cum spune Psalmisul: Cu cuvântul
Domnului cerul s-a întemeiat și pământul s-a întărit și prin duhul gurii Lui toată puterea lor (Ps.
32, 6).
Lucrarea Persoanelor divine în afară, în modul cum Ele acționează ca să se înfăptuiască
voința divină unică a lui Dumnezeu, Cel întreit în Persoane, o înfăptuiesc prin apropiere.
Aproprierea
Una are inițiativa și Celelalte o însoțesc.
Unirea Persoanelor divine și comuniunea Lor în sânul Ființei se numește perihoreză dar
în afară se numește apropriere (acțiunea Persoanelor divine în afară).
Aproprierea desemnează ceva propriu din ceea ce este comun.
Însușirile personale ale Persoanelor divine în activitatea lor externă, în afară Ființei
Tatăl - este numit Creator
Fiul - este numit Răscumpărător
Duhul Sfânt - este numit Sfințitor
Se văd trei lucrări specifice. Unul creează, Altul răscumpără și Altul sfințește cu toate
acestea Ele sunt nedespărțite.
Cuvântul apropriere începe să ne lămurească cu numirile, însușirile și activitățile
Persoanelor Sfintei Treimi în afara Ființei. Prin modul în care Ele acționează, Persoanele
Treimice primesc nume specifice. Și numele le arată și activitatea și însușirile specifice.
Ce este aproprierea? Atribuirea de numiri, însușiri și activități comune Celor trei, uneia
dintre Ele. De ce îi atribuim? Pentru că are inițiativa.
Tatăl are inițiativa creației, Fiul are continuarea creației, Duhul Sfânt are desăvărșirea
creației. La răscumpărare cine are inițiativa? O are Fiul. Tatăl zice: Îmi pare rău de omul care L-
am făcut, Fiul zice: Voi coborî Eu Părinte să fac voia Ta, Dumnezeule. Fiul are inițiativa dar este
însoțit de Tatăl și de Duhul Sfînt.
Cine are inițiativa să aducă din noul lumina pe pământ? Duhul Sfânt care coboră în chip
de Limbi de foc.
Pentru fiecare activitate externă a Persoanelor Sfintei Treimi există o inițiativă. Ca să
cuprindem și numirile și însușirile și activitățile într-o singură frază le punem pe toate, ceva
propriu din ceea ce este comun.

3
Perihoreza treimică este prin întrepătrundere. Întrepătrundere dar nu contopire pentru că Persoanele sunt distincte.
Sunt unite în iubire și în comuniune. Sunt unite prin Ființă că Ele dețin Ființa comună. Dar o dețin într-un mod
propriu nu se contopesc, nu se despart, nu se împart nu se divid, nu se subordonează ci doar conlucrează.
Există și perihoreza hristologică, perihoreză în acest caz înseamnă unire.
20
 Când spunem că Tatăl este Creatorul nu este singur Creator e împreună cu celelalte
Persoane cu Fiul și cu Duhul. El are doar inițiativa. Când spuem că Fiul e Răscumpărător, El
face voia Tatălui (mântuirea obiectivă), mântuirea subiectivă o aduce Duhul Sfânt (Harul
Duhului Sfânt ne sfințește).
Când spun că apropriez cuiva? Îi atribui ceva dar nu îi aparține numai lui.
În cazul Sfintei Treimi aproprierea este atribuirea de numiri, însușiri și activități
comune celor trei Persoane, unei Persoane. Deci Îi atribui unei Persoane numiri, însușiri și
activități din cea ce este comun Celor trei dar Îi atribuim uneia.
Modul de existență și de acțiune a Persoanelor în sânul Ființei se numește perihoreză.
Modul de acțiune în afara Ființei a Persoanelor divine se numește apropriere. De ce
acționează în afară? Acționează în raport cu creația și cu restaurarea ei.
Am spus că: Dumnezeu este unul în Ființă și întreit în Persoane. Dumnezeu nu
acționează ca Ființă ci acționează prin Persoane. Fiecare Persoană este Dumnezeu egal cu
Celelalte și consubstanțiale.
Persoanele sunt egale, consubstanțiale, Fiecare are o activitate specifică în afară. Trebuie
însă să precizăm că acțiunea pe care o au Persoanele divine în afară, Ele nu sunt singure. Tatăl
este Creatorul dar cum spune în Psalmi: Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit (Ps. 118, 73) și
unde se spune aceasta, la Botez, De ce se spune la Botez? Pentru că e o nouă restaurare, Care
sunt mâinile Tatălui, pentru că El nu are mâini? Mâinile Tatălui sunt: Fiul și Duhul. Tatăl este
Creatorul dar nu singur cu Fiul și cu Duhul.
Fiul ne-a răscumpărat pe noi din blestem dar nu ne-a răscumpărat Singur. Fiul a avut
inițiativa dar Îi înfățișează opera de răscumpărare Tatălui și desăvârșește opera de răscumpărare
Duhul Sfânt. Pentru că firea Sa umană pe care a asumat-o se umple de harul Duhului Sfânt și
devine un vehicol de comunicare a harului Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt este Sfințitorul, sfințenia ca însușire aparține cu adevărat Tatălui care e
necauzat, sfințenia este comunicată Fiului prin naștere și Duhului Sfânt prin purcedere. Când ne
sfințește Duhul Sfânt prin har, pe care Îl împărtășește, Face vie prezența Tatălui și a Fiului.
De diferențiază firea omenească de firea dumnezeiască? Firea omenească rămâne în
veci fire omenească, ea nu se schimbă în fire dumnezeiască ci se îndumnezeiește în sensul
împărtășirii de perfecțiunile dumnezeiești; comunică direct cu această fire dumnezeiască și se
bucură de perfecțiunile firii dumnezeiești dar nu devine în veci fire dumnezeiască.
Fiul Întrupat rămâne în veci Persoană divino-umană. Nu este Persoană într-o singură fire,
nu se contopesc firile ci cea umană îndumnezeindu-se devine un vehicul pentru toți oamenii. De
aceea a luat firea umană. Ca prin firea Sa umană îndumnezeită plină de harul Duhului
Sfânt, Să ne transmită și nouă harul Duhului Sfânt. Nu ne poate transmite dumnezeirea
direct, cum spun protestanții că Duhul Sfânt se comunică direct nu prin firea umană a lui Iisus
Hristos pentru că catolicii au despărțit harul de firea umană.
Firea umană rămâne în afara Sfânta Treime. Firea umană rămâne fire umană. Când
spunem S-a suit de-a dreapta Tatălui se arată demnitatea care ne urcat pe noi. De aceea, noi
suntem ridicați deasupra îngerilor, îngerii rămân dedesupt de oameni, deasupra rămâne firea
noastră umană. Se face vrednică de cinstirea supremă pentru că e asumată de Fiul lui Dumnezeu.
Ca închinare este adorare după ambele firi. De ce? Noi ne adresăm de fapt Persoanei. Cinstirea
înseamnă o adresare, firi nu te poți adresa pentru că nu este Persoană. Te adresezi Personei încât
aparținând Ipostasului dumnezeiesc al Fiului, firea noastră omenească se face părtașă prin
împreună comuniune. Firea omenească rămâne materială spiritualizată. Dumnezeu e pur spiritual
de aceea firea omenească nu poate face parte din dumnezeire.
Firea omenească este plină de har este îndumnezeită dar nu în sensul că depășește limitele
firii omenești ci rămâne fire omenească. Este îndumnezeită în sensul că se face stând în
comuniune cu firea dumnezeiască prin intermediul Persoanei, ea se face părtașă la toate
bucuriile, perfecțiunile, frumusețile, fericirile; și prin ea, harul Duhului Sfânt ni se comunică
nouă. Această fire omenească, noi ne împărtășim cu ea, ea se prelungește când ne Împărtățim, în
noi, Este prezent cu sufletul și cu dumnezeirea Dar cum este prezent? Este o prezență tainică.

21
Pentru că luăm adevăratul Trup și adevăratul Lui Sânge prin care Hristos este prezent cu trup și
cu dumnezeirea dar nu e prezent ca Ipostas în noi că atunci am fi și noi de o ființă cu Dumnezeu.
Nu este prezent ca Ipostas în noi. E prezent cu suflet și cu dumnezeirea. Acum Îl luam pe Hristos
care este izvorul harului prin Împărtășire. Ne facem părtași la cele dumnezeiești dar nu ne
îndumnezeim că am deveni de o ființă cu Dumnezeu. Noi știm că Ființa dumnezeiască nu se
poate divide, Ea aparține numai Persoanelor divine. Noi avem îndumnezeirea prin har. Prin har
suntem dumnezei. Că harul ne face prezente Persoanele divine. Dumnezeirea este prin har nu
prin Ființă.
Sfânta Treime desemnează pe Dumnezeul iubirii și nu este o idee ci este o arătare a
iubirii. Arătarea Dumnezeului iubirii nu este doar în cuvânt, în gând ci și în fapte. De aceea S-a
Întrupat Fiul ca să ne arate iubirea deplină. Iubirea cu care Tatăl îl iubește pe Fiul ne-o dăruiește
și nouă. De aceea după har noi devenim frați cu Iisus Hristos că purtăm același trup omenesc.
Iisus cu trupul S-a ridicat de-a drepta Tatălui dar El este și în trup și în afara trupului.
Aici este paradoxul. Firea omenească aparține Ipostasului dar Ipostasul nu este subiectul propriu
De unde vine această învăţătură nouă? Vine din dorința de a îndrepta o altă erezie. Și din dorința
de a o îndrepta au căzut în această erezie.
În Imperiul Roman au intrat vizigoții, care au ajuns și în Spania. Aceștea erau arieni (nu
dădeau importanță Fiului, socoteau că Fiul este un om superior). Și atunci ca să dea o mai mare
demnitate Fiului lui Dumnezeu au găsit această formulă că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, ca
să-l facă egal cu Tatăl pe Fiul. Aceasta a dus la o erezie care este greu de oprit. În felul acesta nu
mai există o relație de egalitate, de iubire, concretă între Persoanele Sfintei Treimi.
Dacă Tatăl are aceste însușiri de a fi necauzat, născător al Fiului și purcezător al Duhului
Sfânt au găsit că în textul de la Ioan 15, 26: Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, Care de
la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. El va mărturisi despre Mine că din al Meu va
lua și vă va vesti vouă, nu exclude purcederea Duhului Sfânt și de la Fiul.
Biserica răsăriteană a susținut permenent purcederea Sfântului Duh numai de la Tatăl pe
același temei al cuvintelor rostite de Mântuitorul: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl
voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului…” (Ioan 15, 26).
Sinodul al II-lea ecumnenic care a formulat ultimile 5 articole de credință au luat textul
exact de la Sf. Ev. Ioan care spune: Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, Care din
Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit, Care a grăit prin
proroci (art. VIIII, Simbolul de credință).
În secolul al VI-lea, în Spania la Toledo (Sinodul al III-lea Toledo, 589) a apărut un text
că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul. Textul acesta a fost însă sporadic.
În anul 808, călugării galicani rostesc pentru prima dată Crezul cu adaosul Filioque. În
secolul al IX-lea, s-a întrunit Sinodul de la Aquisgranum (809) tot din Spania însă nu a lămurit
precis dacă Duhul Sfânt purcede și de la Fiul.
În timpul împăratului Carol cel Mare, papă era Leon al III-lea, i s-a adus la cunoștință
papei de acest adaos și papa care era un om credincios a fost scandalizat. Papa Leon al III-lea a
pus să se graveze Simbolul de credință pe două plăci (în latină și greacă) pe pereții bisericii Sf.
Petru din Roma fără adaosul filioque și a zis: Acestea le-am pus eu, Leon, din iubire și
solicitudine pentru credința ortodoxă.
Diferențele dintre Apus și Răsărit au început să fie din ce în ce mai accentuate.
Răsăritenii erau îndreptați spre contemplație și dezvoltaseră o literatură teologică foarte bogată.
În secolul al X-lea a început din nou să apară această erezie, în timpul patriarhului Fotie, că
Duhul Sfânt purcede și de la Fiul; pe scurt „filioque” înseamnă „și de la Fiul”. A început să
apară o învățătură învăluită, o dezbinare între teologi, ierarhi, preoți dar au început să de-a și
explicații. Primul teolog apusean care a susținut ideea filioque a fost Fericitul Augustin.
Personele divine au o Ființă unică și atunci Ființa unică o dețin și Tatăl și Fiul. A spune
că purcede și de la Tatăl și de la Fiul nu înseamnă că purcede de la doi și că purcede ca de la unul
pentru că Cei doi Tatăl și Fiul locuiesc Unul în Celelalt prin Ființa unică pe care o dețin. Au găsit
că dacă nu se exprimă Sf. Ev. Ioan în mod concret că purcede de la Tatăl și de la Fiul este

22
cuprinsă purcederea și de la Fiul în mod virtual și implicit și nu este o greșeală să spunem că
purcede și de la Fiul.
Mai aduc argumente că Fiul îl trimite pe Duhul Sfânt pe Care Eu Îl voi trimite de la
Tatăl , vor să arată că și El Îl purcede pe Sfântul Duh. Dar una este trimitere și alta este
4

purcederea. A admite că purcede și de la Fiul în baza trimiterii înseamnă că putem spune despre
Fiul că Duhul Sfânt i-a știința de la Fiul, din al Meu va lua și vă va vesti (Ioan 16, 14), în baza
faptului că ia știința de la Fiul înseamnă că Fiul se naște și de la Duhul nu numai de la Tatăl sau
Cine Îl pregătește pe Fiul să vină în lume? Duhul Sfânt înseamnă că Fiul se naște și de la Duhul
Sfânt. Toate acestea sunt așa zise repere care nu au logică.
Mai spun că în textul de la Galateni5 este numit Duhul Sfînt, Duhul Fiului pentru că
purcede și de al Fiul. Însă aici este vorba de o stare harică nu este vorba de o relație a Fiului cu
Duhul Sfânt. Sigur, când creștinul primește Sfintele Taine prin harul Duhului Sfânt este făcut
prezent Fiul și cel ce primește darurile Duhului Sfânt poate să zică Avva, Părinte!, adică îl
cheamă pe Dumnezeu Tatăl său. În sensul acesta, nu este vorba despre o relație a Persoanelor
treimice ci de o relație a împărtășirii harului că fără răscumpărarea Fiului, harul Duhului Sfânt nu
ar fi lucrător și nu S-ar putea împărtășii celor ce sunt chemați la Sfintele Taine.
La Romani 8, 9 : Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi și la Galateni 4, 6: Şi pentru că
sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva,
Părinte!, sunt două expresii care sunt folosite într-un mod subiectiv și tendențios de teologia
romano-catolică. Duhul Sfânt este numit Duhul Tatălui, spun ei, pentru că purcede de la Tatăl
dar este numit și Duhul Fiului pentru că purcede și de la Fiul. Pentru că sunteți fii a trimis
Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre care strigă Avva, Părinte!.
Se face această legătură că Duhul Tatălui se numește așa că este purces de la Tatăl și
Duhul Fiului este purces de la Fiul. Aici însă nu este vorba de Persoana Duhului Sfânt. Când
spune Sf. Ap. Pavel Duhul Fiului, nu se referă la Persoana Duhului Sfânt ci se referă la harul
împărtășit de Duhul Sfânt și este vorba de o stare harică și nu este vorba de Persoana a treia a
Sfintei Treimi.
Teologii romano-catolici consideră au găsit temeiul pentru a extinde învățătura că Duhul
Sfânt purcede de al Tatăl și de la Fiul. Întrucât la Ioan 10, 30: „Iar Eu și Tatăl Meu una suntem”,
de aici găsesc teologii romano-catolici că Cei doi Tatăl și Fiul au aceeași Ființă și atunci din
aceeași Ființă a Tatălui și a Fiului purcede Duhul Sfânt de aceea spun ei că nu purcede ca de la
Doi ci ca de la Unu pentru că au aceeași Ființă.
Trebuie să înțelegem: Fiecare Persoană deține într-un mod propriu Ființa dumnezeiască.
Tatăl o posedă de la Sine, că este necauzat, Fiul și Duhul Sfânt au cauza în Tatăl dar Duhul Sfânt
nu poate să aibă cauza în Tatăl și în Fiul pentru că Fiul este cauzat de Tatăl.
Cine trimite Duhul Sfânt? Fiul trimite Duhul Sfânt. În baza faptului că îl trimite Fiul
însemnă că purcede și de la Fiul după viziunea romano-catolică dar Mântuitorul precizează că El
îi roagă pe Tatăl să trimită pe Duhul Sfânt: „Voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va trimite
Care din al Meu va lua și vă va vesti”. Deși Tatăl îl trimite, teologii catolici fac legătura că în
baza purcederii și de la Fiul i-a Duhul Sfânt știința. Ori ce este acest atribut al științei? Este un
atribut comun Celor trei Persoane. Ele sunt egale și consubstanțiale. Ființa și-o ia fiecare
Persoană de la Tatăl. Știința se referă la viitor, din al Meu va lua și vă va vesti. Ori purcederea
este din veci nu poate fi amestecată cu cele viitoare de care vorbește Mântuitorul, în timp și
vorbește tot pentru timp spre cele viitoare. Când se vorbește de nașterea și purcederea din veci
acestea nu sunt în timp ci dinainte de timp sau în afara timpului. De aceea nu pot fi susținute
aceste păreri și speculații.
Al temei pe care l-au mai găsit este la Sf. Ev. Ioan cap. 20, 21 și 23. Când Mântuitorul se
arată în casa lui Ioan Marcu, Sfinților Apostoli și suflând asupra lor le grăiește: Luați Duh Sfânt;

4
Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl
purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26).
5
Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel 4, 6: Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului
Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!
23
Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute. Teologii romano-
catolici spun că de fapt le împărtășeșete Duhul Sfânt pentru că purcede și de la Fiul. Nici vorbă
de așa ceva. Mântuitorul le împărtășește harul apostoliei pentru că El este Cel care săvârșește
lucrările dumnezeiești.
Concluzie: Învățătura despre filioque nu are temei în Sfânta Scriptură, ci doar temeiuri
forțate în gândirea omenească. Temeiuri care dacă se susțin, învătătura despre Sfânta Treime, nu
mai este clară, nu se mai poate vădi relitatea existenței Persoanelor Sfintei Treimi în iubire de
comuniune, în egalitate și în afirmarea personală a Fiecăreia.

V. CREAREA LUMII ŞI A OMULUI

21. Crearea lumii în general (temeiuri, motivul și scopul)
1. Răspuns: Motivul și scopul creării lumii: spirituale și materiale.
Dumnezeu este Treime, este iubire. Dumnezeu este unul în Ființă, întreit în Persoană. Din
cele trei Persoane doar Tatăl este necauzat, Fiul și Duhul au cauză în Tatăl. De aceea este un
singur Dumnezeu. Pentru că Tatăl, naște pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt și transmite prin
naștere și prin purcedere Ființa pe care o are El, unică. Acestă Ființă unică este transmisă la Fiul
și la Duhul Sfânt. Nu are fiecare Persoană, Ființă de Sine ci este o singură Ființă divină; dar dețin
Ființa în mod diferit. Tatăl o deține de la Sine, Fiul o deține prin naștere și Sfântul Duh prin
purcedere. De aceea sunt distincte Persoanele; sunt trei Persoane și un singur Dumnezeu (pentru
că e o singură Ființă) dar și fiecare Persoană este Dumnezeu și este Persoană de Sine, distinctă
dar nedespărțită de Celelalte. Ce le unește de sunt nedespărțite? Ființa le unește.
Dumnezeu fiind iubirea desăvârșită, a hotărât în a tot înțelepciunea și iubirea Sa să creeze
și o lume exterioară Sieși. Motivul creării lumii este iubirea Sa, de a împărtășii iubirea Sa,
făpturilor pe care a hotărât să le creeze din afara Ființei Sale. Scopul este ca Dumnezeu să
dialogheze cu aceste persoane pe care le creează. Lumea materială, în afară de cea rațională,
nu este un scop în sine, este un suport al creaturilor Sale, partenere de dialog cu El. De aceea
creează o dublă lume.
Pentru ce creează Dumnezeu pe îngeri și pe oameni? Pentru a le împărtăși fericirea. Și ei
cum își exprimă fericirea și bucuria, că au fost creați de Dumnezeu? Aducându-i mulțumire și
cinstire. Acestea nu sunt niște necesități ale lui Dumnezeu. Când cineva îți oferă un cadou, ești
rece, nu, ca să arăți că te bucuri, îi mulțumești; așa noi îi mulțumim lui Dumnezeu. Dumnezeu
ne-a dăruit cel mai mare cadou, ne-a dat existența, viața pe care o primim este un dar de la
Dumnezeu, este supremul dar.
Dumnezeu face o lume spirituală și una materială. Aceasta o vedem în cartea Facerii a
Vechiului Testament. La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul (Fc. 1, 1). La început
desemnează începutul timpului, prin cuvântul cer înțelegem lumea spirituală a îngerilor, prin
pământ înțelegem materia, după aceea sunt prezentate etapele creației lumii materiale.
În Sfânta Scriptură atât avem enunțat despre lumea spirituală că a creat Dumnezeu cerul
și am enunțat că sunt trei ceruri, de care ne vorbește Sf. Ap. Pavel6:
- Cerul material, tăria, care învăluie Universul;
- Cerul spiritual, lumea îngerilor;
- Cerul suprem care este locașul lui Dumnezeu.

22. Crearea lumii nevăzute (natura, numărul și modul dispunerii îngerilor)

2. Răspuns: Crearea lumii nevăzute. Lumea spirituală.
Prin cer, înțelegem îngeri.
Îngerii sunt ființe personale de natură spirituală, cu rațiune și voință liberă, capabili de
dialog permanent cu Dumnezeu și între ei.
Persoana este aceea făptură care este capabilă de dialog.

6
Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu
ştie - a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer (II Cor. 12, 2).

24
 Îngerii sunt împărțiți în 9 cete: - Scaunele, Heruvimii, Serafimii;
(după Sf. Dionisie Areopagitul) - Domniile, Stăpâniile, Puterile;
- Începătoriile, Arhanghelii și Îngerii
Dar a fost creată o ceată mai strălucitoare decât celelalte, mai aproape de Dumnezeu.
Ceata lui Lucifer (= purtător de lumină), cel mai strălucit înger. Acestă ceată auzea toată vorbirea
lui Dumnezeu. În ce limbă vorbesc îngerii? Întru-un limbaj spiritual. În acest limbaj vorbeau și
primii oameni. Iată, îngerii cei mai apropiați de Dumnezeu, auzeau și modul în care Dumnezeu
exprima bucuria în Sfânta Treime. Tatăl vorbea cu Fiul și cu Duhul Sfânt, aveau sfatul Lor pe
care Lucifer l-a auzit.
A fost o vreme când a fost o lume nevăzută, noi nu putem să precizăm cât a durat lumea
nevăzută pe atunci nu se măsura timpul. Timpul a început să se măsoare odată cu crearea lumii
văzute, de atunci se intră în timp, propriu-zis. Și, atunci timpul încă era legat de veșnicie, pentru
că omul cel dintâi creat avea menirea să petreacă în veșnicie cu Dumnezeu în bucurie, putea să
nu moară niciodată, putea să crească spre desăvârșire.
Dumnezeu în dragostea Sa și respectând planul Său să creeze persoane cu personalitate
unică fiecare, îngerilor și oamenilor, le-a dat voință liberă. Prin voință se exprimă fiecare (de
aceea voința este pusă la mijloc, la om), prin voință se exprimă personalitatea.
Îngerii au rațiune și voință, de aceea nu sunt după chipul lui Dumezeu, dar sunt făpturi
libere create, cu lumina harului, cu bucuria de a rămâne în comuniune cu Dumnezeu.
Toți îngerii erau buni și se bucurau de frumusețea lui Dumnezeu pe care o priveau, o
percepeau, o trăiau; acea comuniune era o bucurie și o fericire permanentă.

23. Începutul răului în sânul creației prin Lucifer și ceata sa

Răspuns:O singură derută a intervenit în existența lor, când au auzit ceva neobișnuit
până atunci, cuvintele: să facem om după chipul și asemănarea Noastră, deodată a încolțit o
nedumerire, adică să fie o făptură deasupra noastră, mai buni decât noi și atunci Lucifer s-a
împotivit; voi fi eu deopotivă cu Dumnezeu, aveau destulă cunoștință, aveau bogăție de har, dar
aveau și voință liberă și au gândit să fie ei care să se împotrivească la ceea ce a spus Dumnezeu.
Cum să fie cineva deasupra noastră?, gândeau ei. Noi suntem deasupra celorlalți și așa trebui să
rămânem. Psalmistul ca să înțeleagă omul simplu exprimă aceea îndârjire a lui Lucifer și a cetei
sale : pune-voi scaunul meu deasupra norilor și voi fi și eu deopotivă cu Dumnezeu și nu va fi
cineva deasupra mea. Și, iată, invidia unită cu mândria și cu împotrivirea s-au născut în cei mai
luminoși îngeri care au strigat și la cetele de dedesuptul lor: iată veniți că cel ce ne-a făcut îi
pune pe alții deasupra noastră, veniți să ne împotivim lui Dumnezeu, să nu facă așa ceva, să
rămânem noi cei mai apropiați de Dumnezeu. Dar auzind aceasta arhanghelul Mihail s-a ridicat
deasupra tuturor cetelor, în afară de cea a lui Lucifer, și când a zis Lucifer să ne împotivim cu
toții, arhanghelul Mihail, a strigat: noi să stăm bine, să stăm cu frică și să luăm aminte așa au
rămas îngerii cu Dumnezeu și ceata lui Lucifer a coborât ca un fulger din cer, am văzut pe satana
ca un fulger coborând din cer. De ce ca un fulger? atât de repede au căzut, că harul s-a întors la
Dumnezeu, cum fulgerul se arată pe pământ și se urcă la cer așa și ei au căzut și harul s-a întors
la Dumnzeu. Lucifer și ceata sa au pierdut harul și au rămas în întuneric. Ce a făcut Dumnezeu
cu ceilalți îngeri? I-a întărit, ca în veci să nu mai poată să greșească; și drept recompensă I-a
întărit în bine, ca să nu mai cadă; pentru că ei cu voința lor s-au împotivit lui Lucifer și au rămas
cu Dumnezeu. Și pentru că le-a dat această tărie, Dumnezeu i-a făcut slujitorii oamenilor.

24. Crearea lumii văzute (fizice și biologice) în cele șase zile, referatul biblic.
3. Răspuns: Crearea lumii materiale în șase zile.

Lumea văzută
Sf. Părinți spun că după ce a avut Dumnezeu sfatul Său, a început crearea lumii materiale,
a durat până la crearea omului, lumea este înfățișată ca fiind o creație în șase zile. Științific este
combătută aceasta, că sunt ere. Dar se arată că e creată în șase zile, pentru a se sublinia, că lumea

25
materială este opera atotputerniciei lui Dumnezeu. Erele sau zilele înaintea veșniciei nu au nicio
relevanță pentru că veșnicia nu are măsură, „o mie de ani înaintea lui Dumnezeu ca o zi, și o zi,
ca o mie de ani”. Deși Sfânta Scriptură nu prezintă într-o ordine cronologică crearea lumii în
zilele creației, prezintă totuși o ordine logică pentru că este de la: particular la general, de la
simplu la complex, de la anorganic la organic.
Hotărând Dumnezeu să creeze omul, cum spune Sf. Vasile cel Mare, a hotărât să îi creeze
lumea în care să îl așeze. Întâi a creat Universul și apoi a creat pe om ca stăpân al universului.
Și pământul era netocmit și gol, Ce a creat Dumnezeu?, a creat materia amorfă.
Reprezenta un semn al atotputerniciei lui Dumnezeu. Era un început nedeslușit materia amorfă.
Dumnezeu a creat materia amorfă și întunericul era deasupra lui; Duhul lui Dumnezeu Se purta
pe deasupra apelor, aici se vede pregătirea pentru creația efectivă, propriu-zisă, explicită și
concretă. Tatăl a zis, Fiul a împlinit și Duhul Sfânt care Se purta pe deasupra apelor, a
desăvârșit. De aceea, toate se fac de către Tatăl prin Fiul și se desăvârșesc în Duhul Sfânt. Lumea
este opera Sfintei Treimi.
Prima zi: A zis Dumnezeu: Să fie lumină! Și a fost lumină.... Și a fost seară și a fost
dimineață: ziua întâi. Această lumină este harul pe care îl revarsă Dumnezeu asupra pământului
netocmit și gol. Harul este lumina (energiile divine necreate). Și fizica recunoaște că la baza
creării lumii este lumina, numai că ei văd o lumină materială. Dumnezeu a creat lumea prin
energiile Sale. Lumina începe de acum să însuflețească materia cea amorfă, fără formă, fără
fond.
A doua zi: A zis Dumnezeu: Să fie o tărie prin mijlocul apelor și să despartă ape de ape!
A făcut Dumnezeu tăria și a despărțit Dumnezeu apele de sus tăria de apele cele de deasupra
tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Ce este cerul? Cerul acesta este cerul material, cerul cel
mai apropiat de pământ, este aceea centură în care corpurile din Univers își duc câmpul lor de
gravitație. Tăria aceasta este cerul care desparte cele de sus de cele de jos.
Și a despărțit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Dincolo
de orice centură (tărie) este o lume spirituală, acolo este apa cea vie. Se desparte apa cea vie de
apa materilă. Acesta este sensul. Dincolo de Universul creat care se află cuprins într-o centură
(într-un câmp de gravitație mai precis, al lumii materiale), există o lume spirituală de care
vorbește Sf. Ap. Pavel. Lumea spirituală nu este înlăuntrul tăriei, este dincolo de tărie. Apa cea
vie, de care vorbește Sf. Ev. Ioan, este apa cea vie din izvoarele nesecate ale lui Dumnezeu.
Acestea sunt apele de deasupra tăriei.
Ziua a treia: Și a zis Dumnezeu :Să se adune apele cele de sub cer la un loc și să se
arate uscatul. Uscatul l-a numit pământ și adunarea apelor a numit-o mări și oceane....Să dea
pământul din sine verdeață: iarbă, flori, sămânță și pomi roditori.
Ziua a patra: Să fie luminători pe tăria cerlui, ca să lumineze pământul, să despartă
ziua de noapte...A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari:luminătorul cel mare pentru
cârmuirea zilei (soarele) și luminătorul cel mic pentru cârmuirea nopții (luna) și stelele.
Ziua a cincea: Să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele și păsări să zboare pe
pământ, pe întinsul tăriei cerului.
Ziua a șasea: Să scoată pământul ființe vii, după felul lor: animale, târâtoare și fiare
sălbatice.......Să facem om după chipul și asemănarea Noastră....Și a făcut Dumnezeu pe om
după chipul Său.
Asociem: ziua I cu ziua a IV-a, ziua II cu ziua a V-a, ziua III cu ziua a VI-a.
Ziua I cu ziua a IV-a
În ziua I - lumina nematerială, Dumnezeu a zis: să izvorească lumină, adică să iasă
energiile divine, să meargă asupra lumii
În ziua a IV-a - lumina materială: soarele, luna (luminată de soare), stelele...
Ziua II cu ziua a V-a
Ziua II - cerul, mările și oceanele
Ziua V - păsările și peștii
Ziua III cu ziua a VI-a

26
 Ziua III - a despărțit apele de ape și a arătat uscatul, verdeața, pomii
Ziua VI - animalele, târâtoarele și în a doua parte a zilei la făcut Dumnezeu pe om.
În ziua a VII-a
„S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Și a binecuvântat Dumnezeu ziua
a șaptea și a sfințit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut și
le-a pus în rânduială” (Facere 2, 3).
Ce este această odihnă? Dumnezeu își asumă purtarea de grijă față de creația Sa. În
aceasta trebuie să vedem: bunătatea, măreția lui Dumnezeu și relația Sa cu lumea creată.

25. Crearea omului chip și asemănare

Răspuns: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră....Și a făcut Dumnezeu pe
om după chipul Său, Luând țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de
viață și s-a făcut omul ființă vie” (Facere 1, 26).
Când spune Dumnezeu că a luat țărână din pământ și a făcut pe om, Sf. Vasile cel Mare
se exprimă foarte limpede că în timp ce i-a făcut trupul, i-a creat și sufletul.
Când a zis: să facem om după chipul și asemănarea Noastră, se referă la creația integrală
a omului cu: trup și suflet.
Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, nu mai spune și după asemănarea Sa, pentru
că i-a dat chipul ca prin chip să ajungă la asemănare. Aceasta este creația continuă. Dumnezeu
continuă creația Sa, pe om continuă să-l îmbunătățească, a creat un om bun nu desăvârșit, un om
capabil de dialog cu El; prin această stăruință în dialog cu El, omul să poată să se desăvârșească
și să tindă spre asemănarea cu Dumnezeu.
Când spune și a suflat în fața lui suflare de viață atunci i-a împărtășit harul pentru ca
sufletul și trupul să poată să fie în armonie, să fie într-un dialog sufletul cu trupul, într-o continuă
armonie.
Acest chip al lui Dumnezeu se referă mai mult la suflet; dar trupul care poartă sufletul se
face și el părtași la chipul lui Dumnezeu. De ce? pentru că în suflet sunt cele trei puteri: rațiunea-
voința- simțirea, dar se manifestă prin trup. De aceea și trupul se face părtași la această zestre,
icoană a lui Dumnezeu pentru că: rațiunea este Tatăl, voința este Fiul și simțirea este Duhul
Sfânt. Acesta este chipul lui Dumnezeu, chipul Treimic. Dar mai ales l-a făcut Dumnezeu pe om
după Chipul Fiului Său. De ce? pentru că în planul din veci al creației, Dumnezeu în atotștiința
Sa a văzut ce va face omul liber și atunci Dumnezeu a pregătit salvarea omului. De aceea l-a
creat pe om după chipul Sfintei Treimi dar și după chipul Fiului, Fiul cel mai apropiat de om,
pentru că Tatăl știa că Fiul se va îmbrăcat în Fiul omului. Fiul ia suflet întreg și real din Fecioara
Maria. Fiul primește și El pecetea Sfintei Treimi prin sufletul pe care îl asumă din Fecioara
Maria. Fecioara Maria îi dă suflet din sufletul său. Tatăl, Creatorul îi creează suflet Fiului din
sufletul Feciorei Maria, sufletul curat care a fost curățit de păcatul strămoșesc și trupul curat dar
rănit de păcat și muritor.
Natura constitutivă a omului creat de Dumnezeu este: suflet, trup și har. Ce fel de har i-a
dat Dumnezeu? Un har personal, care face parte din natura constitutivă a omului. Prin har, omul
are această dimensiune de a fi într-o comuniune permanentă cu Dumnezeu.
La îngeri vedem : rațiune și voință. Dar la om vedem: rațiune, voință și simțire (chipul Sf.
Treimi). De aceea omul era superior îngerilor, înainte de cădere. După cădere, îngerii sunt
superiori oamenilor; dar după ce va fi Judecata cea din urmă și biruința binelui asupra răului,
oamenii vor fi mai aproape de Dumnezeu decât îngerii.

26. Starea paradisiacă a omului

Răspuns: Omul a fost așezat în rai, în cel din Eden, și i-a spus Dumnezeu: „iată nu este
bine să fie omul singur să-i facem un ajutor potivit lui” și a luat Dumnezeu lui Adam „una din
coastele sale” și i-a făcut o femeie pe care a numit-o Eva, că avea să fie mama tuturor celor vii.
Numele lui Adam este din pământ, pe femeie a numit-o Eva care înseamnă mama tuturor celor
vii. În limba în care s-a scris Sf. Scriptură, în limba ebraică, au un radical comun, bărbat

27
înseamnă iș, femeie înseamnă ișa. Așa înțelegem că ea s-a numit femeie că din bărbat s-a luat ea,
adică femeia e ruptă din Adam.
Dumnezeu pe cei doi oameni i-a așezat în raiul cel din Eden și le-a spus: „creșteți și vă
înmulțiți și stăpâniți pământul, luați aminte din toți pomii raiului să mâncați dar din pomii
cunoștinței binelui și răului, și al vieții să nu mâncați căci în ziua în care veți mânca cu moarte
veți muri”.
Cei doi oameni în rai erau fericiți, Dumnezeu și îngerii era cu ei în rai. Adam a fost
chemat de Dumnezeu să pună nume tuturor animalelor care le-a creat Dumnezeu și a pus Adam
nume tuturor și s-au numit cum Adam a vrut să le numească.
Petrecerea în rai era o stare de fericire, de mulțumire, de pace, de armonie, de dragoste.
Dumnezeu Însuși se arăta în rai și vorbea cu oamenii, ei vorbeau cu Dumnezeu și se bucurau,
Dumnezeu le împărtășea harul și ei răspundeau lui Dumnezeu cu bucuria și mulțumirea lor. Era
biserica cea originală. Aceasta este prima Biserică. Dumnezeu locuia cu oamenii, vorbea cu
oamenii, comunica cu oamenii, nu era numită biserică în sensul strict dar văzând ce este biserica
în timp constatăm că și aici era biserică, Dumnezeu și omul.
Această stare de bucurie, de armonie, de fericire nu a ținut mult. S-a pus întrebarea: În ce
limbă a vorbit Adam cu Dumnezeu? În nici o limbă articulată pentru că omul era îmbrăcat în har,
nu aveau haine, harul era și dinlăuntru și pe dinafară, oamenii nu se vedeau dezbrăcați că erau
îmbrăcați cu lumina ca și cu o haină cum s-a îmbrăcat Mântuitorul după Înviere. Astfel încât
strămoșii în rai au vorbit cu Dumnezeu o limbă mult superioară limbajului articulat și sărac al
cuvintelor limitate, ei au vorbit limba harului, a Duhului Sfânt. Așa comunicau strămoșii noștrii
cu Dumnezeu pentru că harul era măsura armoniei lor.
Dacă Dumnezeu este mai presus de fire și dacă îngerii au limba lor spirituală și
Dumnezeu are limbajul Său. Noi numim limbaj, comunicarea Sa mai presus de fire cu omul.
Omul avea o haină mai presus de fire care îi îmbrăca și sufletul și trupul. De aceea spunem că era
îmbrăcat și pe dinlăuntru (sufletul) și pe dinafară (trupul) pentru că sufletul se manifesta în trup.
Harul era mijlocul și măsura de comunicare cu Dumnezeu. Această stare paradisiacă era cu una
de intimitate cu Dumnezeu prin vorbirea cea harică a celor dintâi oameni.
Starea paradisiacă era o stare: de armonie, de bucurie și de fericire. Starea paradisiacă era o
stare de fericire, cu posibilitatea de a crește spre desăvârșire. Când putea omul să nu mai cadă?
Când s-ar fi întărit atât de mult, s-ar fi identificat total cu bucuria comuniunii cu Dumnezeu, încât
să nu mai poată fi derutat de la această stare, să caute o altă stare, astfel încât starea aceasta
paradisiacă a rămas o nostalgie pentru om.
Această stare de fericire, de bucurie, de armonie nu a ținut mult. Și a venit șarpele către
femeie: „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncați roade din orice pom din rai?” Iar femeia a zis
către șarpe: Roade din pomii raiului putem să mâncăm doar din pomul cunoștinței binelui și
răului să nu mâncăm că în ziua în care vom mânca ne-a zis Dumnezeu că vom muri.... nu veți
muri dar știe Dumnezeu că dacă veți mânca din pomul acela veți cunoște binele și răul fiind
deopotrivă cu Dumnezeu. Cum s-a autoispitit Satana să fie deopotrivă cu Dumnezeu așa i-a
ispitit pe oameni să guste și ei din momeala lui, pentru că invidia era atât de puternică, după ce a
căzut și-a dat seama dar nu se mai putea întoarce, a căzut prin sine, căderea lui Lucifer și a
îngerilor lui a fost abisală, imposibilă de refacere, De ce? Pentru că a căzut prin sine însuși, în el
s-a iscat primul păcat invidia, apoi mândria și împotrivirea. Invidia la stăpânit pe Lucifer în
permanență.
Adam i-a dat nume și șarpelui și îl admira că era atât de înțelept și știa să se păzească.
Adam știa numai ce este binele. Veți cunoaște binele și răul ca și Dumnezeu, Adam credea că
răul era ceva mai frumos ca binele, dacă Dumnezeu știe binele și răul, de ce să nu fie și el ca
Dumnezeu. Și la înșelat divolul pe om că ar fi mai aproape de Dumnezeu. Curiozitatea femeii
care privea la fructul pomului, văzând că este frumos la vedere și vrednic de dorit pentru că dă
știință, deci mai multă știință decât avea până atunci, a făcut-o să guste și a dat și bărbatului său.
Și au fost înșelați total. Ei nu și-au ținut porunca să asculte pe Dumnezeu, de aceea păcatul este
neascultarea de Dumnezeu, nu este împotrivirea. Omul cade, trăiește într-o luptă cu răul dar în

28
această luptă cu răul omul are de câștigat nu doar ce a pierdut ci mai mult decât atât; Dumnezeu
îl ridică mai sus.
Starea paradisiacă a fost una de bucurie dar nu a durat mult. De ce nu a durat? Pentru că
omul nu s-a statornicit în bine. Dacă s-ar fi statornicit în bine ar fi fost mai puternic, nu ar mai fi
fost atât de curios. S-au întrebat mulți oare cât a stat omul în rai cât a durat? Sf. Părinți ne spun
că nu a durat mult pentru că omul nu a fost pregătit destul de bine pentru aceea ispită. Omul se
întărește prin ispită. Creșterea în rai era o creștere spirituală continuă pentru om; de aceea spun
Sf. Părinți că nu a stat prea mult în rai că nu a crescut destul ca să fie atât de puternic să respingă
ispita, trebuia să nu mai aibă curiozități, să fie super mulțumit cu ceea ce primea de la
Dumnezeu.

28. Căderea în păcat și urmările ei

Răspuns: Căderea omului este mijlocită; nu este o cădere abisală și de aceea Dumnezeu
arată că este o cădere din care omul se poate ridica. Încât Dumnezeu îl caută pe om. Omul după
căderea în păcat a constatat că nu mai are haine pe el, s-a văzut gol, i s-au trezit instinctele,
curiozitățile cele pătimașe, a căutat să se învelească. Dumnezeu îl caută pe om și îi vorbește
omului într-o limbă pe care nu o putem preciza, de aici începe limba cea articulată, Dumnezeu îi
poate vorbi omului în limba articulată, omul nu mai poate vorbi în limba harului. Și îl strigă
Adame unde ești? ... Am auzit glasul tău în rai și m-am temut, căci sunt gol, și m-am
ascuns...Cine ți-a spus că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit să nu
mănânci...Femeia care mi-ai dat-o, aceea mi-a dat din pom și am mâncat. O întreabă și pe Eva
De ce ai făcut aceasta? Șarpele m-a îndemnat. Dădea fiecare vina unul pe celălalt; această
dezvinovățire prin alții s-a perpetuat pînă în vremea de acum. Prin păcat, harul a devenit
exterior, omul nu mai avea puterea să se poată căi, fără un ajutor, nu avea resursele necesare. Și
când a zis: Șarpele m-a îndemnat, a venit blestem asupra șarpelui...Dușmănie voi pune între tine
și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa
călcâiul. Aici arată Dumnezeu că nu este o cădere abisală ci lasă să se înțeleagă că poate să se
ridice omul cel căzut, apoi aduce blestemul față de Adam: Blestemat va fi pământul pentru tine!
Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale! Spini și pălămidă îți va rodi el și te
vei hrănii cu iarba câmpului! În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarece
în pământul din care ești luat , pentru că ai făcut acesta, îi spune femeii, în dureri vei naște
copii; atrasă vei fi către bărbatul tău și el te va stăpâni. Blestemele acestea arată urmările
păcatului strămoșesc; sunt urmările concrete asupra sufletului și asupra trupului.

Urmările păcatului strămoșesc

Urmările asupra trupului sunt: bolile, suferințele, moartea.
Urmările asupra sufletului sunt: harul devine exterior, omul devine vulnerabil.
În starea paradisiacă: harul ținea în echilibru, mintea, voința și simțirea. Ceea ce mintea
sugerea, voința împlinea și simțirea trăia. Toate cele trei puteri ale sufletului erau într-un
echilibru deplin. Prin cădere acest echilibru se strică, mintea o ia înaintea voinței și invers,
puterile sufletului alternează.
Căderea în păcat și urmările ei
Urmările păcatului strămoșesc nu se răsfrânge doar asupra omului ci și asupra firii
înconjurătoare. De aceea cum spune Sf. Apostol Pavel toată firea are dureri până acum, toată
firea în suferință. Firea lumii celei văzute este în suferință din pricina omului, omul fiind direct
în legătură cu lumea care i-a fost dată să o stăpânescă.
Putem face o comparație: Cum este văzută antropologia atât în ortodoxie cât și în
celelalte confesiuni. Și tot aici trebui să vorbim și despre omul trup și suflet.
La ce a dus căderea în păcat în afară de urmările asupra omului? Căderea în păcat a dus la
pierderea raiului, raiul a devenit un loc arid. Dacă înainte avea numai pomi roditori, iarbă cu
sămânță în ea și flori, de data aceasta conform blestemului dat de Dumnezeu: Blestemat va fi
pământul pentru tine! îi spune lui Adam. Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții

29
tale! Spini și pălămidă îți va rodi el și te vei hrănii cu iarba câmpului! În sudoarea feței tale îți
vei mânca pâinea ta, până te vei întoarece în pământul din care ești luat (Facerea 3, 17-18).
Firea întreagă suportă consecințele păcatului strămoșesc. Noi vedem pe omul căzut în
păcat cu chipul diminuat, cu harul exterior dar nu căzut de tot; așa este omul văzut în ortodoxie.
De ce i se știrbește chipul? Pentru că rațiunea se împuținează, ne mai având lumina harului,
voința slăbește și simțirea ne fiind curată se pervertește, dar nu se distruge chipul lui Dumnezeu.
Nici harul nu se piere. A enunța: harul se pierde, înseamnă a nu exprima o relitate, harul se
pierde dinlăuntul omului dar rămâne mai departe legat de om din exterior, omul nu cade abisal, i
se diminuează zestrea primită, pierde raiul, pentru că raiul nu își mai avea rostul. Și iată, este
aici, o discuție legată de rai. De ce Dumnezeu îl alungă pe om din rai?, ca nu cumva să mănânce
din pomul vieții și să trăiască? și atunci De ce nu vrea Dumnezeu să trăiască?, Dumnezeu nu vrea
ca omul să trăiască în răutate.
Și a zis Domnul Dumnezeu: ,,Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele și
răul. Și acum nu cumva să-și întindă mâna și să ia roade din pomul vieții, să mănânce și să
trăiască în veci!...” De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să
lucreze pământul, din care fusese luat (Facerea 3, 22-23).
Sunt două păreri că au existat doi pomi: pomul cunoștinței binelui și răului și pomul
vieții. Părerile Sf. Părinți sunt puțin diferite unii spun că sunt doi pomi, alții că există un singur
pom. Indiferent că ar fi doi pomi sau un singur pom, adevărul este unul singur și anume: ca să nu
fie răutatea fără de moarte, Dumnezeu a hotărât despărțirea sufletului de trup, adică moartea,
pentru ca răutatea să se ducă cu trupul în pământ și sufletul să rămână liber. Așadar, pomul
cunoștinței binelui și răului a adus omului o cunoștere în plus, care nu era necesară, cunoașterea
răului, omul cunoștea numai binele. Noi știm că libertatea totală a omului, așa cum a fost creat de
Dumnezeu, este cea în bine. Libertatea în a săvârși răul este pervertirea demnității inițiale a
omului. El a avut libertate în a face bine sau rău, acesta este pomul cunoștinței binelui și al
răului, a alege porunca ca să o împlinești sau a alege călcarea poruncii ca să mori. Dumnezeu a
pus alternativa, de vei mânca din pomul cunoștinței binelui și al răului cu moarte vei muri.
Moartea trebuie să o vedem cu cele trei laturi ale sale:
- moartea ca despărțire a sufletului de trup și aceasta este mortea firească. În care cele
două elemente constitutive ale omului, sufletul și trupul, se despart.
- moartea spirituală, omul se desparte de Dumnezeu
- moartea veșnică. Despărțirea omului de Dumnezeu după păcat nu este absolută ci este
relativă (omul încă poate să cugete la Dumnezeu. Dumnezeu nu îl părăsește total pe
om) și temporală. Omul, prin chipul lui Dumnezeu care i-a rămas diminuat și prin
harul lui Dumnezeu care activează din exterior, încă comunică cu Dumnezeu de la
distanță. Dar moartea absolută sau veșnică este aceea în care se despart oamenii
definitiv de Dumnezeu la Judecata cea din urmă.
De aceea omul este într-o poziție oblică. Este legat de pământ, de viața vremelnică cu
toate frământările și necazurile ei dar tinde și spre Dumnezeu, Modelul său, pe care nu l-a pierdut
de tot, comnunică cu greutate și de la distanță cu Dumnezeu; dar nu și-a pierdut orice mod de
comunicare. Este o comunicare exterioară întrucât harul a devenit omului exterior. Cum au
comunicat cei vechi cu Dumnezeu? prin jertfe. Jertfele lui Cain și Abel arată cum Dumnezeu
comunică cu omul de la distanță. Între cer și pământ s-a făcut prăpastie mare. De aceea, iată,
omul tinde spre Dumnezeu, aduce jertfa care se suie la cer și Dumnezeu o primește.
Dacă în ortodoxie, chipul lui Dumnezeu era ținut în echilibru, în frumnusețe, în
armonie, prin har care face parte din natura constitutivă a omului și fără acest har, armonia era
periclitată, era afectată, la romano-catolici, vedem o altă concepție despre creație. Omul are
chip: rațiune, voință și simțire, dar este un chip ce se ține în echilibru prin el însuși nu prin har.
Harul este un dar supraadăugat omului. La protestanți, omul este alcătuit din: trup, suflet și
har. Dar harul este chiar Duhul Sfânt. Pt că romano-catolicii au detașat harul de natura omului,
protestanții l-au contopit atât de mult încât spun că harul este însuși Duhul Sfânt și că Duhul
Sfânt ține în echilibrul chipului lui Dumnezeu din om, nu un har personal. La noi, la ortodocși

30
este harul personal care face parte din natura constitutivă a omului. La protestanți este Duhul
Sfânt care este același pentru toți, nu-i aparține omului, ci este Dumnezeu cel care îi ține pe om,
și îl ține cu forța Sa atotputernică în echilibru.

29. Învățătura despre suflet

Răspuns: Dumnezeu a creat sufletul primului om din nimic și la așezat în trup. Cele două
părți ale omului nu sunt create consecutiv ci concomitent. Trebuie să vedem cum se perpetuiază
neamul omenesc.
Sf. Ioan Gură de Aur ne spune că dacă păcatul strămoșesc nu s-ar fi produs, omenirea ar
fi avut o altă cale de perpetuare decât cea trupescă.
Dar sufletul are o existență de sine, sufletul este de natură spirituală în timp ce trupul este
de natură materială. Sufletul este cel care dă viață trupului încât trupul fără suflet este mort iar
sufletul fără trup rămâne viu. Sufletul fiind creat din substanță spirituală niciodată nu se poate
pierde. Adus de Dumnezeu la existență sufletul rămâne în veci.
Prin noțiunea de suflet desemnăm și toate viețuitoare din univers, și cele necuvântătoare
și plantele dar acestea nu au un suflet rațional. Sufletul rațional este cel care având chipul lui
Dumnezeu se perpetuiază, că are conștiința existenței de sine.
Ce este sufletul animalelor și al plantelor? Unde rezidă (există)? Dacă viața omului rezidă
în suflet și sufletul se manifestă în trup. Unde este viața animalelor? La animale viața este în
sânge. La plante, sufletul este o mișcare a celulelor respective. Toate acestea au o raționalitate
așezată de Dumnezeu în ele dar nu o rațiune conștientă și vie. Animalele au și judecată prin
instinct. Omul are rațiune și instinct și Dumnezeu a pus rațiunea să stăpânească instinctele,
rațiunea este deasupra instinctelor. Cele necuvântătoare nu au rațiune dar au niște judecăți prin
care percep o anumită chemare a lor, la o acțiune din partea Creatorului sau din partea celor
așezați de Creator să le coordoneze.
Sufletul lui Adam a fost creat de Dumnezeu, sufletul Evei a fost creat de Dumnezeu din
sufletul lui Adam. Sufletele copiilor cum apar? Pentru a înțelege s-au emis mai multe ipoteze.
Teoria traducianistă (sufletele se nasc din sufletele părinților)
Sufletul este născut direct din sufletele părinților, deci continuă existența părinții prin
copii, pentru că sunt ca: lumina din lumină sau scânteia din focul cel mare.
Teoria creaționistă spune că Dumnezeu creează fiecare suflet în parte din nimic
(inexistență, zero).
Originea primului suflet este în Dumnezeu, în mod total, pentru că Dumnezeu a creat
sufletul lui Adam din nimic. Originea celorlalte suflete a urmașilor lui Adam, chiar și Eva luată
din Adam, Dumnezeu a creat din sufletul lui Adam pe Eva ca soție. Aici se vede intimitatea
primei familii, intimitate care o va aduce Dumnezeu în creștinism oricărei familii că nu s-a
perpetuat decât intimitatea primei familii. Izgoniți din rai oamenii au păstrat căsătoria. Căsătoria
era o modalitate de continuitate a nemului omenesc. Mântuitorul săvârșește prima minune la
Cana Galileii, o ia din nou cu începutul, cu prima familie care devine intimă ca familia
primordială. De la familie începe reconstrucția noastră, restaurarea noastră. Fiul lui Dumnezeu a
venit să ne restaureze pe noi. Și cum ne restaurează? tot de la început, restaurează familia.
După învățătura bisericii (învățătura despre suflet, este teologumenă) nici teoria
creaționistă, nici cea traducianistă nu exprimă adevărul deplin ci numai prin asocierea lor se pot
înțelege.
Dumnezeu a făcut creația, lumea și omul, Dumnezeu a încetat creația în a șasea zi dar în a
șaptea s-a odihnit. Dumnezeu conservă creația prin purtarea Sa de grijă. În sensul conservării
acestei creații prin purtatea de grijă a Sa, creația continuă. Și cum continuă creația (referitor la
om)? Omul nu poate fi conceput ca despărțit de Dumnezeu. Există un moment al finalității
creației în ziua a șasea când a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte
(Facerea 1, 31) și în ziua a șaptea în care spune că S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-
a făcut. Și a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că a făcut-o, pentru că
într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut și le-a pus în rânduială (Facerea

31
2, 2-3). Prin odihnă, înțelegem că Dumnezeu rămâne în creație, aceasta este odihna lui
Dumnezeu, rămâne cu creația pe care a făcut-o și continuă să creeze, nu în sensul de a crea ființe
noi ci de a perpetua creația. Dumnezeu este creatorul fiecărui om, ne spune și Sf. Ap. Pavel, că
sufletul fiecărui om care se zămislește din părinți este creat de Dumnezeu, nu din nimic ca la
început, ci este creat din sufletele părinților de aceea avem această creație continuă.
Biserica a stabilit că Dumnezeu continuă să creeze, nu în sensul de a crea din nimic, ci
continuă să perpetuieze creația Sa, creând pe fiecare om în parte, adică sufletul Său, din sufletul
părinților. Dar când creează Dumnezeu sufletul? Când sufletul este capabil să îl primească.
Trupul primește sufletul atunci când este capabil să-l primească, atunci când se creează celula
vie, din prima clipă a zămisliri sale. Noi, știm că viața omului nu este în sânge sau într-o
mișcare de celule ci în suflet. Sufletul este viața trupului.

30. Privire interconfesională referitoare la omul paradisiac după cădere

Răspuns: La ortodocși, harul devine exterior, nu dispare total, harul nu mai poate să
locuiască în interiorul omului datorită păcatului, nu este învoire între harul lui Dumnezeu și
păcat, de aceea harul a devenit exterior, pentru că păcatul a devenit lăuntric. La ortodocși omul
rămâne oblic, după căderea în păcat.
La catolici, harul a fost un dar supraadăugat (sec. X) care a fost retras. Aici este marea
enigmă după învățătura romano-catolică deși harul a fost retras, chipul a rămas întreg. Dar
vedem noi oamenii cu chipul întreg?, aici nu au logică dogmele inventate. În rai primii oameni
săvârșeau numai binele, de unde ar rezulta că oamenii dacă au chipul întreg trebui să săvârșească
tot numai binele, păcatul a fost doar un accident. La catolici omul rămâne vertical, după căderea
în păcat.
La protestanți găsim un chip distrus. Omul rămâne orizontal, după căderea în păcat.
Omul nu mai are nici o putere de a face binele. Este în afara binelui. Nu este capabil să
săvârșească binele încât a rămas total orb, fără chipul lui Dumnezeu. În gândirea protestantă
omul pățește ceea ce au pățit demonii care au căzut prin ei înșiși. Omul căzut nu mai poate să
facă nimic. Dacă omul este capabil de fapte bune le face Duhul Sfânt forțat și omul le primește
ca un cadou. Aceste puteri sau fapte bune omul nu participă le ele, pentru că nu mai are: voință,
rațiune, simțire. La romano-catolici e harul supraadăugat care vine după ce faci binele; este un
merit. Ambele învătături nu au suport nici în revelație, nici în logică.

VI. HRISTOLOGIA
31. Plinirea vremii
Răspuns: Mântuirea omului căzut în păcat a existat în planul creației lui Dumnezeu.
Dumnezeu când a făcut pe om a știut că el va păcătui și în planul creației a existat și cel al
răscumpărării omului de păcat.
Omul a fost în creația Sa, opera Sfintei Treimi, creat după chipul lui Dumnezeu, dar și
după chipul Fiului întrucât Întruparea Fiului era hotărâtă din veci de Dumnezeu.
Când se împlinește această hotărâre a Întrupării Fiului? la plinirea vremii. Se aștepta
venirea Fiului pentru că a fost vestită Răscumpărarea în Protoevanghelie: Dușmănie voi pune
între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei
înțepa călcâiul (Facerea 3, 15). Femeia care îi va zdrobi capul este Fecioara Maria, urmașa Evei
care avea să Întrupeze pe Fiul lui Dumnezeu. Toată omenirea aștepta, proorocii vesteau (au vestit
și timpul și locul). Toate acestea trebuiau să fie cunoscute și de întreaga omenire dar nu întreaga
omenire putea să perceapă venirea Fiului lui Dumnezeu de aceea Dumnezeu a ales pe Avraam ca
din seminția să se nască Fecioara Maria care să dea trup Fiului lui Dumnezeu. Și aceasta s-a
făcut la plinirea vremii.
Plinirea vremii
Ce este plinirea vremii? să fie plinite condițiile pentru ca Fiul lui Dumnezeu care vine să
se nască, să fie la timpul cuvenit ca omenirea să-l recunoască și să-l primească.

32
 Prin plinirea vremii înțelegem momentul și starea de a se începe efectiv refacerea
legăturii între Dumnezeu și oameni în vederea mântuirii.
Omul după păcat a tot decăzut pentru că păcatul s-a moștenit. Fiecare din urmași lui
Adam a moștenit păcatul strămoșesc la care a adăugat și păcatele personale. Astfel, rătăcirea
religioasă și morală a fost din ce în ce mai coborâtă, iar oamenii s-au văzut sufocați de păcat,
care aducea atâta durere și atâta patimă în sufletele lor pe care o simțeau o grea povară.
Conștiința s-a diminuat, dar nu a adormit, a rămas glasul viu al lui Dumnezeu în oamenii
păcătoși. În paralel cu această decădere, cu această rătăcire religioasă și morală, Dumnezeu
trebuia să aibă grijă să apară persoana potrivită și capabilă să dea trup Fiului lui Dumnezeu. Și
atunci alege Dumnezeu pe cel mai credincios om pe care l-a găsit, pe Avraam. Dumnezeu
scoțându-l din neamul său îl duce într-un pământ al făgăduinței. Face cu el un legământ, ca întru
el și seminția sa să se binecuvânteze toate neamurile pământului, iar seminția sa să perpetueze
legătura cu Dumnezeu și să rămână fidel lui Dumnezeu. Pentru a-l face ales cu adevărat și de a fi
vrednic de chemarea și binecuvântarea lui Dumnezeu îi dă niște momente de ispitire ca să-l
întărească și să își poată arăta atașamentul și credincioșia sa față de Dumnezeu.
Dumnezeu văzând cât de milostiv este Avraam, cât de bun este cu slugile sale, a binevoit
să-i dea ca dar la bătrânețe un fiu, pe Isaac. Atât de bun și drept era Avraam încât i s-a arătat
Dumnezeu. În Vechiul Testament avem prima teofanie la stejarul Mamvri, unde Sfânta Treime i-
a chipul a trei Oameni sau trei Îngeri. Ca omenirea să înțeleagă câtă credință și bunătate are
Avraaam și de ce a fost ales i-a poruncit să-i aducă jertfă pe fiul său Isaac. Avraam atât de
credincios a fost încât nu a zis: Doamne te ascult în toate dar să ucid pe fiul meu, nu pot. Însă,
Avraam și-a dovedit credincioșia, dârzenia în a apăra măreția, dreptatea, bunătatea și dragostea
lui Dumnezeu până când a pregătit totul pentru jertfa fiului său încât își zicea: dacă Dumnezeu
mi l-a dat și îl vrea înapoi în chipul acesta este dreptul lui Dumnezeu. Căutând să ducă jertfa
până la capăt, Dumnezeu îl oprește. După ce a văzut atâta dragoste, atâta credință, atâta
atașament, credința lui s-a socotit ca dreptate. Isaac este jertfa cea curată a credinței lui Avraam.
Dar, în locul lui este adus jertfă un berbec. Acesta îl reprezintă pe Fiul lui Dumnezeu deci nu este
adus omul jertfă ci este adus un miel care se încurcase cu coarnele într-un tufiș în locul lui Isaac
care este prototipul lui Iisus Hristos, căci El este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii.
Prin jertfa și moartea Sa î, aduce răscumpărare întregului neam omenesc.
Din acest popor a lui Avraam se naște Fecioara Maria și ea tot din părinți bătrâni cum s-a
născut Isaac urmașul lui Avraam. De ce la bătrânețe? La cei bătrâni care au zămislit nu se mai
poate vorbi de plăcere. Aceștia au fost întăriți în mod providențial de Dumnezeu, cu puterea Sa
pentru momentul acela, să zămislească în chip firesc (Avraam cu Sarra, Zaharia cu Elisabeta).
Urmașii lui Avraam sunt cei care țin legătura cu Dumnezeu, care înnoiește legământul
făcut cu Avraam și cu Isaac și cu Iacob. Dumnezeu a ales pe Avraam să facă din el un popor ca
să aibă conștiința Dumnezeului celui adevărat, să se închine Dumnezeului celui adevărat.
Dumnezeu cu poporul care l-a ales prin Avraam cu care a făcut un legământ ține o legătură
intensă și permanentă. Se instituie legea. Se pregătește prin legea ceremonială și morală venirea
Lui Mesia. Prin legea ceremonială se instituie Cortul Sfânt și Templul Sfânt cu preoția și cu
slujbele. Dumnezeu dă lui Moise Legea, apoi își conduce pe poporul său, prin judecători, regi și
prooroci. Proorocii pregătesc precis datele despre Mesia ca omenirea să poată să-L recunoască și
să-L primească. În răstimpul acesta, plinirea vremii a însemnat:
- rătăcirea religioasă și morală care ajunsese la apogeu.
Omenirea era atât de debusolată încât aștepta o eliberare și mai ales cei din neamul lui
Israel;
- întrega omenire aștepta o eliberare din robia stricăciunii și a morții.
De ce această eliberare, de ce nu s-a făcut mai înainte Întruparea Fiului? Omenirea
trebuia să își dorească eliberarea, din această robie apăsătoare pe care o simțea. E un proces
interior de conștientizare a suferinței. În același timp trebuia: să-L cunoască, să-L recunoască, pe
Cel ce vine, după niște repere. În ciuda rătăcirii, apare Fecioara curată în contrast la lumea

33
aceasta, trăită în întuneric și păcat. Maica Domnului este cea mai curată mlădiță a umanității, din
care se naște ca Om Dumnezeu.
Profeții anunță timpul, locul, numele și împrejurările nașterii lui Mesia, jertfa Lui,
Învierea, slava pe care o dăruiește lumii, Împărăția lui Dumnezeu pe care o inaugurează pe
pământ.
De aceea, Hristos a venit la plinirea vremii pentru că plinirea vremii a însemnat ca
toate condițiile să se împlinească și omenirea să-L recunoască

32. Pregătirea omenirii pentru venirea lui Mesia

Răspuns: Avem o pregătire dublă: o pregătire a poporului ales și o pregătire a
neamurilor.
La poporul iudeu:
Cum a fost pregătită omenirea? A fost pregătită de Dumnezeu de când la ales pe Avraam
să facă prin el un popor și prin seminția lui să se binecuvânteze toate nemurile pământului. De
acum Dumnezeu stă în legătură cu Avraam și cu urmașii săi. El înnoiește legământul cu primii
urmași ai lui Avraam cu Isaac, fiul său și cu nepotul său Iacob și cu toți frații lui Iacob din care
se crează cele 12 seminți ale lui Israel. Numărul 12 fiind și simbolic este o sinteză a lumii care se
va menține și la Apostoli. După această chemare a lui Avraam urmează în etape Moise, Cortul
Sfânt, Templul Sfânt, prorocii. Toate aceste sunt etape de pregătire a venirii lui Mesia, etape
crescânde până când prorocii indică pe Mesia în mod precis care este Fiul lui Dumnezeu
Întrupat. Se indică timpul, locul, împrejurările și toate momentele prin care poate fi recunoscut.
La popoarele păgăne:
Ele merg într-o rătăcire religioasă și morală care ajunge la un apogeu. Și din sânul
păgânilor se ivesc zorii pregătirii venirii Izbăvitorului. Și aceasta prin filosofi, poeți, care aduc
ideea de Dumnezeu unic sau treimic.
A fost o dublă pregătire pentru venirea lui Mesia. O dată pregătirea la poporul ales și în
același timp a fost pregătită și păgânătatea într-un mod nu direct, ci indirect. Dumnezeu nu i-a
lăsat uitați nici pe păgâni7, ci și în sânul lor apar acei înțelepți, filosofii, care au arătat că
Dumnezeu nu poate fi personificat în animale sau în patimi. Cu toate că ei aveau atâtea divinități,
atâtea rătăciri, filosofii vorbesc despre un singur Dumnezeu. Apar astfel în sânul popoarelor
păgâne, personalitățile care prin rațiune și prin asceză reușesc să contureze ideea unui singur
Dumnezeu. Așa sunt filosofii idealiști care de fapt pregătesc venirea lui Mesia. Aceștia prezintă
un singur Dumnezeu, ideea Dumnezeului treimic: teza, antiteza și sinteza; și unele religii păgâne
vorbeau de un Dumnezeu principal, cum ar fi: Brahmanismul, Șintoismul, Daoismul, toate
acestea făceau o pregătire a venirii lui Mesia.
Profeții și filosofii clasici sunt cei care pregătesc venirea lui Mesia. O pregătire specială
prin poporul ales, o pregătire generală prin popoarele păgâne.
Dumnezeu pregătește mai întâi venirea lui Mesia propriu-zisă și apoi pregătește oamenii
ca să-l primească pe Mesia.
Ca să vină Mesia era nevoie de un cadru în care să vină. Mesia nu putea să vină într-o
lume păgână care pierduse din revelația primordială în mare parte și nu mai avea o autenticitate a
revelației primordiale. Pentru că Dumnezeu s-a descoperit omului în rai dar acea descoperire pe
care au avut-o strămoții înainte de păcat după păcat s-a diminuat.

33. De ce s-a Întrupat Fiul lui Dumnezeu?

Răspuns: De ce din Sfânta Treime s-a întrupat doar Fiul? Mai întâi pentru că după chipul
Lui a fost făcut omul și toate s-a făcut prin El. Tatăl prin Fiul a făcut lumea văzută și cea
nevăzută și le-a desăvârșit în Sfântul Duh. De aceea, avem pe Fiul lucrător cu Tatăl și cu Duhul

7
Rom. 2,14-15 ,, Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia, neavând lege, își sunt loruși lege,
Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor, care îi învinovățesc
sau îi și apără”. Lg. naturală- păgânii împlinesc prin fire legea lui Dumnezeu, întrucât o au înscrisă în inimile lor ca
lege naturală.
34
Sfânt la facerea lumii. Și vedem aceasta în cuvintele Psalmistului: Mâinile Tale m-au făcut și m-
au zidit; pentru că Tatăl are ca mâini pe Fiul și pe Duhul în mod spiritual (după expresia
Sfântului Irineu de Lugdunum).
De ce trebuia să se Întrupeze Fiul? Pentru ca să-Și păstreze prin Întrupare atributul de
Fiu. Și astfel nu se amestecau proprietățile personale între Persoanele Sfintei Treimi. Fiul lui
Dumnezeu devine Fiul Omului. Adam, cel dintâi om creat a fost după chipul Fiului, Cel ce se
întrupează devine Noul Adam și Noul Adam este net superior vechiului Adam pentru că are
existența vechiului Adam în Noul Adam. Și dacă în vechiul Adam s-a moștenit păcatul,
stricăciunea și moartea, prin Noul Adam care este Dumnezeu desăvârșit acestea toate se
înnoiesc. Întruparea Fiului este bine ancorată în Sfânta Scriptură. Mai mult decât atât, Fiul s-a
întrupat, pentru că prin jertfă avea să se răscumpere omenirea din păcat și din moarte. Nici o
jertfă a oricărui om nu avea valoarea infinită a jertfei lui Dumnezeu. Această demnitate
dumnezeiască cu valoare infinită nu putea fi repusă în lumina ei prin jertfa omului, pentru că
demnitatea divină nu a fost diminuată, dar trebuia restabilit un echilibru, căci omul a greșit
împotriva demnității divine. Pentru aceasta, Fiul lui Dumnezeu devine Fiul al Omului și El Se
aduce pe Sine pe altarul jertfei înaintea Lui Dumnezeu. Hristos se roagă și spune tuturor:
Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac (Luca 23, 34). Deci, El prezintă Răscumpărarea pe care o
aduce prin jertfa Sa, din partea omenirii. Altfel, această răscumpărare nu avea adresă; dar El este
Persoană divino-umană și atunci prezintă Răscumpărarea ca om din partea omenirii și fiind și
Dumnezeu Îi dă acestei jertfe a Sa valoare infinită, pentru că firea umană care a luat-o din
Fecioara Maria nu Și-a asumat-o temporal, ci veșnic. Cu această fire omenească, El S-a suit să
șadă de-a dreapta Tatălui și rămâne în veci cu această fire omenească.
Cum a avut loc Întruparea? Ce este unirea între cele două firi? Dumnezeu S-a Întrupat și
a devenit Persoană divino-umană, de aceea vom vorbi de unirea ipostatică în Persoana unică a
Mîntuitorului.

34. Profețiile mesianice

Răspuns: Ce sunt profețiile? sunt acele preziceri ale unor evenimente care urmează să
se întâmple în viitor și despre care nu se poate ști în ce condiții normale, fără descoperire
dumnezeiască.
Ce este profeția? Este acea descoperire a lui Dumnezeu în care El își alege oamenii
potriviți cărora le destăinuie planul Său și le transmite niște informații la care omul nu poate să
ajungă pe o cale firească.
Profețiile sunt acele prevestiri pentru un anume timp care se și împlinesc atunci când
sunt proiectate să se împlinească.
Toate profețiile mesianice s-au împlinit la timpul lor.
Alte prevestiri: prorocii vesteau fapte mai apropiate sau mai îndepărtate. Prevesteau
fapte pt popor, pentru pedepsirea popoarelor sau a unor regi, sau a unor persoane chemate la o
anumită misiune, sau prevesteau fapte ale mântuirii. De aceea sunt doi termeni: profet și proroc.
Prorocul este acel om ales de Dumnezeu dintre oameni, căruia Dumnezeu îi insuflă ceea
ce vrea să transmită prin el unui popor sau unei persoane și îl asistă pe tot timpul până la
împlinirea scopului alegerii. El expune planul lui Dumnezeu, dar cu personalitatea sa. Lui i se
descoperă ceea ce vrea Dumnezeu să împărtășească, dar nu-i dictează Dumnezeu cum să spună,
ci el spune după puterile sale, după contextul timpului și după cultura sa.
INCOMPLET

35. Unirea ipostatică motivul și modul unirii

Răspuns: Ce este unirea ipostatică?
Def. Unirea între Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu și firea omenească se numește unire
ipostatică sau unire personală.
Ce este acela ipostas? Ipostas s-ar traduce prin persoană sau persoană unică; Hristos
Dumnezeu a luat din Fecioara Maria firea umană. Ce a luat din firea umană? A luat întreaga fire

35
umană, adică trup, suflet, a luat afectele de durere, în trupul Său, în afară de păcat. Firea
omenească este asumată cu trup, cu suflet, cu afecte, dar fără subiect separat. În Persoana unică a
Mântuitorului sunt două firi dar un singur Subiect. Că nu putea să fie și Dumnezeu și Om cu
două Subiecte, că nu putea să fie Persoană dublă, Persoana este Unică, Persoana Dumnezeului
Fiu, aceasta este Persoana. A luat firea din Fecioara Maria, cu suflet și cu trup, dar Ipostasul
rămâne al Fiului lui Dumnezeu.
Este greșită definiția: unirea între firea omenească și firea dumnezeiască. Dar nu se
unește firea dumnezeiască, se unește Fiul lui Dumnezeu cu firea omenească. Și ce însemnă firea
omenească? Trup și suflet luate din Fecioara Maria, dar fără subiect, căci Subiectul rămâne doar
al Fiului lui Dumnezeu. Cum se naște sufletul? Din sufletul a doi părinți. Aici, sufletul este
numai de la Fecioara Maria și care e Subiectul? Subiectul e Fiul lui Dumnezeu. Dar suflet și trup
integral. Hristos nu are subiect omul, ci are Subiect pe Dumnezeu. Aceasta este Taina cea mare a
Întrupării de care se minunează îngerii. Numai Dumnezeu fiind, putea să dea valoare infinită
operei Sale răscumpărătoare și numai Om adevărat fiind, putea să prezinte opera Sa
răscumpărătoare sau jertfa Sa, din partea omenirii.
Astfel, unirea ipostatică s-a făcut în chip, mod:
- Neîmpărțit, nu se împarte Ipostasul între firea omenească și firea dumnezeiască
- Nedespărțit,
- Neamestecat, sunt distincte dar nu se amestecă între ele
- Neschimbat
Firile dumnezeiască și omenească rămân distincte, ele nu se amestecă să facă o sinteză
sau un ghiveci, o amestecătură, așa încât rămâne Dumnezeu și Om, Iisus Hristos cel unic în
același timp. Dar nu Om ca Persoană distinctă, ci fire umană asumată de Ipostasul dumnezeiesc
al Fiului. Hristos este Persoană divino-umană cu un singur Ipostas. Dumnezeu S-a făcut Om ca
pe noi să ne îndumnezeiască și firea umană rămâne fire umană în veci. Umanitatea se
îndumnezeiește, dar rămâne fire umană deplină, de aceea firile s-au unit fără să se amestece, fără
să se schimbe, fără să se împartă, fără să se despartă. Dumnezeu a rămas și în cer și a intrat și în
pântecele Sfintei Fecioare Maria, aici se miră îngerii că Îl văd întreg în cer, dar Îl văd întreg și în
Fecioara Maria. Aici, rațiunea este neputincioasă. Acceptă Infinitul divin prin credință. Prin
rațiune nu îl poate accepta. Cel neîncăput Se face cuprins, încăput în pântecele Fecioarei, Cel
nevăzut Se face văzut, Cel din afară de trup, devine trup. Iată, acestea sunt paradoxurile, acesta
este sublimul învățăturii dumnezeiești a Întrupării. Cu cât cunoaștem mai mult, cu atât ne putem
ruga mai deplin, cu atât ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Dumnezeu este Taina cea Mare.
Aceste descoperiri ale lui Dumnezeu, prin care noi înțelegem tainele vieții divine ne ridică
deasupra tuturor preocupărilor ieftine care ni se par că ne conferă ceva. Unirea ipostatică este o
taină pe care trebuie să o acceptăm prin credință dar nu e iranțională, ci e suprarațională pentru
că vedem că punem în antiteză infinitul cu finitul, necreatul cu creatul. Gândirea ne duce către
infinit, căci așa este lăsată de Dumnezeu să se ducă rațiunea către infinit. Nu putem atinge
infinitul, dar nici nu putem spune că e absurd să mergem spre infinit, infinitul este un privilegiu,
este o chemare să mergem spre infinit. Prin această antiteză noi putem să suim rațiunea la cele
preaînalte și să ducem permanent această luptă a sufletului cu trupul. Că sufletul se înrudește cu
infinitul și trupul cu finitul de aceea trebuie să înțelegem că sufletul trebuie să conducă trupul și
nu trupul prin instincte să conducă sufletul.

36. Consecințele unirii ipostatice

Răspuns: Ca să înțelegem unirea ipostatică trebuie să vedem ce rezultă din această unire.
Ce sunt consecințele? Sunt privirea cu mintea, cu inima, cu credința, cu rațiunea, a
Persoanei divino-umane a Fiului lui Dumnezeu Întrupat.
Și anume: (acestea sunt concomitente8)

8
numai Dumnezeu are cunoaștere concomitentă, ce vede cunoaște dintr-o dată, are timpul prezent (trecutul și
viitorul sunt în prezent); noi avem o cunoaștere succesivă.

36
- Comunicarea însușirilor adică Firile comunică între ele prin Ipostas. Dacă însușirile
comunică între ele, înseamnă că firea cea puternică și infinită îi dăruiește din perfecțiunile sale
celei slabe, firea slabă e cea umană, cea puternică este cea dumnezeiască. Dacă însușirile
comunică, firea omenească se îmbogățește și se ridică și ea, îndumnezeindu-se.
- Îndumnezeirea firii omenești. Dacă firea se îndumnezeiește înseamnă că ea se
eliberează de slăbiciuni, de limitările materiei, e făcătoare de minuni și este lipsită de păcat.
- Lipsa de păcat. Dacă este lipsită de păcat înseamnă că: Lui Iisus Hristos i se cuvine o
singură închinare, cea supremă, adorarea după ambele firi. Și dacă Iisus Hristos este o Persoană
divino-umană căruia I se cuvine o singură închinare însemnă că:
- Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu, pentru că a născut Ipostasul
dumnezeiesc al Fiului cu trup.
1. Comunicarea însușirilor. Firile fiind unite în mod natural, comunică între ele. Firile
comunică prin intermediul Ipostasului unic. Firea mai slabă, cea omenească, se îmbogățește de la
cea mai puternică. De aceea se atribuie firii omenești însușiri dumnezeiești și firii dumnezeiești
însușiri omenești, datorită faptului că ele comunică. Firile comunică, dar nu distinct, încât firea
dumnezeiască își asumă firea omenească în relație cu ea și asumând-o, îi comunică perfecțiunile
sale. Dumnezeu pe pământ a coborât din cer și cu oamenii a petrecut, acestea sunt de fapt însușiri
omenești care I se atribuie lui Dumnezeu; Omul acesta este din cer, deci firii omenești i se
atribuie însușiri dumnezeiești. Prin această comunicare a însușirilor firea omenească necontenit
se îmbogățește și se întărește în sfințenie. Comunicarea însușirilor duce la îndumnezeirea firii
omenești.
2. Îndumnezeirea firii omenești. Firea omenească este străbătută de luminile și
perfecțiunile firi dumnezeiești până la perfecțiune. Ce fel de perfecțiune? o perfecțiune în ea
însăși, nu o modificare a firii, o lărgire a firii, o ieșire a firii din condiția ei umană. Avem temei
scripturistic: A luat firea noastră cea omenească și a îndumnezeit-o pe ea, spune Sf. Ap. Pavel.
Pentru că este îndumnezeită, firea omenească rămâne constantă în bine, de aceea a treia
consecință este lipsa de păcat.
3. Lipsa de păcat. Trebuie să precizăm că lipsa de păcat nu este o virtute. La Maica
Domnului lipsa de păcat (lipsa de păcate personale) a fost o virtute, la Mântuitorul Hristos, Fiul
Său, nu este o virtute ci este o imposibilitate. De ce? Păcatul înseamnă împotrivire față de
Dumnezeu. Întrucât Subiectul celor două firi, dumnezeiască și omenească, este Fiul lui
Dumnezeu, El nu putea să fie împotriva Sa Însuși, impecabilitatea Sa este absolută, Hristos ca
Fiu al lui Dumnezeu Întrupat nu putea să păcătuiască. Însuși Mântuitorul exprimă aceasta, ne
spune Sf. Ev. Ioan: Cine dintre voi Mă vădește de păcat? (Ioan 8, 46).
4. Lui Iisus Hristos i se cuvine o singură închinare. Aceasta decurge din faptul că firea
omenească împropriată de Ipostasul dumnezeiesc al Fiului se face părtașă la toată demnitatea
Fiului. Închinarea se adresează Persoanei, nu se adresează firii. Firea omenească s-a făcut părtașă
la toate cele dumnezeiești fiind asumată de Ipostasul dumnezeiesc al Fiului. De aceea închinarea
după cele două firi care sunt în Ipostas este subliniată de Sf. Ap. Pavel și această închinare I-o
aduc nu numai oamenii ci și îngerii Întru numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece al
celor cerești și a celor pământești și acelor de dedesubt. Să mărturisească toată limba că Domn
este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl (Filipeni 2, 10-11). Când vorbim de Iisus
Hristos, vorbim de Fiul Întrupat care are cele două firi.
5. Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu pentru că ea naște pe Fiul lui
Dumnezeu cu trup. S-a Întrupat Ipostasul dumnezeiesc al Fiului, ea naște cu trup pe Fiul
dându-i trup din trupul său, ea naște după trup pe Ipostasul dumnezeiesc al Fiului. De
aceea Fecioara Maria rămâne deasupra cetelor îngerești, un vas sfințit al lui Dumnezeu.
Ea însăși se sfințește prin Întruparea Fiului. Fiul ia trup din trupul ei dar petrecând în ea
ca într-un lăcaș al Său o înfrumusețează, o sfințește și o înalță deasupra firii îngerești.

37. Mântuirea în general cu cele două sensuri: obiectivă și subiectivă

37
Răspuns: Mântuirea este salvarea din robia păcatului și a morții, a omului căzut. Această
salvare nu pornește de la om, ci de la Dumnezeu care e atotputernic. Acesta îl iubește pe om și
după căderea în păcat și voiește să-l ridice. De aceea sunt două realități: Dumnezeu și omul.
Dumnezeu voind să-l salveze pe om, îi aduce mântuirea obiectivă din partea Sa. Dar
mântuirea obiectivă este una generală din care omul trebuie să se adape și să se ancoreze pentru a
se mântui. Încât vorbim de o mântuire obiectivă și de una subiectivă.

38. Mântuirea obiectivă (Răscumpărarea) și aspectele ei în general

Răspuns: Mântuirea generală (obiectivă). Din moment ce omul nu putea să se salveze,
inițiativa aparține lui Dumnezeu, mântuirea corespunde planului Său. Dumnezeu a știut înainte
de creație, de căderea în păcat a omului. A existat în planul creației și planul ridicării din păcat.
Mântuirea este un nou act al voinței divine care subliniază nu doar atotputernicia lui Dumnezeu,
dreptatea Lui și toate celelalte care presupun absolutul, ci mai ales iubirea. Mântuirea
accentuează iubirea lui Dumnezeu față de oameni.
În mântuirea obiectivă trebuie să vedem o întoarcere către Dumnezeu de vreme ce păcatul
a adus o despărțire între Dumnezeu și oameni. Păcatul a produs această despărțire și s-a făcut
distanță între Dumnezeu și noi și trebuie să luăm acesta înțelegere că Dumnezeu îi caută pe
oameni.
Mântuirea obiectivă trebuie să lămurească mai multe aspecte. Prin păcat nu numai că s-a
despărțit Dumnezeu de om dar măreția dumnezeiască a fost diminuată în conștiința oamenilor.
Refacerea legăturii între Dumnezeu și oameni nu era posibilă decât cu participarea atât a lui
Dumnezeu cât și a oamenilor, Dumnezeu nu-i salvează pe oameni silit. Oamenii trebuiau să
redobândească acea adorație intimă și intensă cu Dumnezeu.
Înțelegem mântuirea obiectivă în trei aspecte ale sale.
Mântuirea obiectivă s-a realizat prin Jertfa Fiului lui Dumnezeu Întrupat.
Def. Mântuirea obiectivă este acea mântuire generală sau izbăvire generală a omenirii din
robia păcatului și a morții prin: Întruparea, viața, patimile, moartea, Învierea și Înălțarea
Domnului la cer cu care se încheie actul mântuirii obiective.
Primul aspect care privește mântuirea este ceea ce ne-a arătat și Dumnezeu în Vechiul
Testament; relația lui Dumnezeu cu oamenii era menținută prin jertfe, dar jertfe exterioare care
aduceau o îndreptare simbolică, o relație simbolică între Dumnezeu și oameni. Mântuitorul, Fiul
lui Dumnezeu în trup omenesc, vine să salveze pe om în mod direct și concret.
Mântuirea obiectivă sau Răscumpărarea are trei direcții:
- de jertfă
- ontologic
- recapitulativ
Direcțiile privesc pământul și cerul. Dumnezeu din cer, omul de pe pământ. Dumnezeu S-
a despărțit de om după păcat. În primul aspect de jertfă. Fiul lui Dumnezeu Întrupat Își îndreaptă
opera Sa răscumpărătoare cu firea noastră omenească către Tatăl. În aspectul ontologic, avem o
direcție îndreptată de Fiul lui Dumnezeu Întrupat către toți oamenii că noi suntem cuprinși cu
toții în firea omenească a lui Iisus Hristos care prin firea asumată din Fecioara Maria ne
ipostaziază pe toți în sensul că ne face pe toți părtași la perfecțiunile firii divine. Aspectul
recapitulativ nu este îndreptat numai către firea noastră omenească ci către noi toți ca subiecți. El
ne recapitulează adică Își înnoiește drumul Său mântuitor obiectiv cu fiecare dintre noi și toți
suntem cuprinși în El și atunci moștenim în El, ceea ce El a moștenit, bucuria comuniunii cu
Dumnezeu, cu semenii, bucuria împlinirii voii Sale celei sfinte și bucuria de a constitui cu toții
fiecare în parte o ramură și cu toții o familie a lui Dumnezeu, după har.
39. Mântuirea subiectivă și condițiile ei în general
Răspuns: Mântuirea subiectivă este acea hrănire înfruptare a omului în mod personal
din roadele mântuirii obiective pe care le crește în sine prin libertate și lucrare.
Cuprinde două aspecte:
- unul subiectiv care pornește de la om

38
 - și o latură obiectivă a mântuirii subiective.
Def. Mântuirea subiectivă este însușirea personală a roadelor mântuirii obiective prin:
- har
- credință
- și fapte bune.
Prima condiție a mântuirii este harul și acesta este condiție obiectivă că nu ne putem
mântui singuri, mântuirea deși este subiectivă, este darul lui Dumnezeu. Această condiție a
harului pentru mântuirea subiectivă pare că vine de la Dumnezeu într-un mod direct, însă aceasta
vine de la Dumnezeu dar și prin lucrarea omului. Ce trebui să facă omul ca să primească harul?
Harul nu vine de la sine, de aceea lucrarea mântuirii subiective se petrece în Biserică. Dacă
mântuirea obiectivă își încheie etapele Sale cu Înălțarea Domnului la cer unde a suit firea noastră
omenească, mântuirea subiectivă este prin Biserică, căci împlinind răscumpărarea cu firea
noastră omenească la cer, Fiul lui Dumnezeu după făgăduința dată Apostolilor trimite Sfântul
Duh în chip de limbi de foc la Cincizecime și întemeiază Biserica. Dacă Hristos a rămas cu
trupul la cer stând de-a dreapta Tatălui, El întemeiază Biserica după făgăduința făcută. Apostolii
pe care I-a ales, I-a investit acum prin voia Tatălui cu puterea de a continua lucrarea Sa în lume,
Apostolii și urmașii lor fac mai departe prezent, pe Hristos, în lume. Hristos suit la cer nu Se
desparte de oameni, rămâne legătura între Dumnezeu și oameni. Unul este Dumnezeu, Unul este
mijlocitorul între Dumnezeu și oameni, Omul Iisus Hristos. De ce este precizat Omul Iisus
Hristos? Pentru că prin firea Sa omenească îndumnezeită, prin aceasta ne mijlocește nouă
rugăciunea continuă prin care noi ne facem părtași tuturor celor ce avem nevoie pentru urcușul
duhovnicesc. Această condiție a mântuirii obiective vine din Biserică. La început Biserica s-a
întemeiat drept o comunitate, s-a întemeiat într-un lăcaș (prima Biserică este casa Mariei, mama
lui Ioan Marcu). Biserica prin Apostoli este plină de Duhul Sfânt. Fiul lui Dumnezeu înălțat la
ceruri unește cerul cu pământul, tot darul lui Dumnezeu coboară asupra întregului pământului și
se întemeiază Biserica. Biserica capătă și un aspect exterior, Apostolii ies la propovăduire în
afară și așa se întemeiază Biserica comunitate. Apostolii au primit harul direct de la Dumnezeu.
Ei sunt stâlpii bisericii lui Hristos. Apostolii vor fi cei ce vor împărtăși harul. Și cum se
împărtășește harul? Se împărtășește mai întâi prin conștientizarea celor ce sunt chemați și care
sunt invitați să-l primească. Apoi, se împărtășește prin Botez și prin Punerea mâinilor
(Hirotonie). Apostolii au împărtășit harul mulțimilor. Iată, condiția obiectivă a mântuirii
subiective, ea este harul. Botezul nu dă har, iartă păcatul strămoșesc. Numai după ce se iartă
păcatul strămoșesc și păcatele personale atunci vine harul. Harul vine să sfințească cele
dinlăuntrul ale omului, să îmbrace sufletul omului în lumina lui Dumnezeu, îl îmbracă pe
dinlăuntru. Nu îl mai îmbracă și pe dinafară, cum a fost primul om. De ce nu îl mai îmbracă și pe
dinafară? Pentru că trupul este muritor. Trupul rămâne muritor, omul pe pământ are o existență
plenară a harului, dar nu definitivă, omul nu are existență definitivă în har pentru că omul
primește harul dar poate să-l piardă, voința omului a rămas liberă. Omul primește harul, se
sfințește, harul aduce atâtea binefaceri asupra omului, omul se înnoiește. Cu toate acestea trupul
rămâne muritor pentru că era dator cu moartea. Moartea a fost plătită în mod obiectiv și acum
subiectiv omul luptă cu răul pentru că răul a pătruns în lume și omul din lume iese luptându-se ca
un luptător, iese din lume și pentru lupta pe care o face în lume pentru aceea Dumnezeu îi dă
cununa vieții. Ne putem întreba cât durează mântuirea subiectivă? Toată viața pământească. Dar
condițiile subiective ale mântuirii personale sunt credința și faptele bune. Dumnezeu la Botez
curăță păcatul și apoi se dă harul prin Taina Mirungerii (la început era prin punerea mâinilor)
care îmbracă sufletul și îmbrăcându-i sufletul harul lucrează cu Dumnezeu. Lucrând cu
Dumnezeu, harul naște credința. Credința nu este doar o gândire la Dumnezeu, harul pe care îl
primește prin Taina Mirului naște credința în om. Ce fel de credință? Aceea care aduce relația
omului cu Dumnezeu, de aceea harul naște credința, credința înseamnă relația cu Dumnezeu nu
doar cu mintea ci și cu inima și cu toată fapta cea bună. Astfel încât credința este născută de
Dumnezeu prin harul Său în om. Omul acceptând harul cu voia sa își activează puterile sale
lăuntrice. Aceasta este credința: activarea puterilor lăuntrice. Și de acum înainte credința face

39
o legătură intensă cu harul, o legătură lucrătoare continuă cu harul. Din această lucrare continuă
a credinței cu harul, izvorăsc faptele bune care aparțin omului și lui Dumnezeu. Acestea sunt
condiții subiective al mântuirii personale (credința și faptele bune). Harul bate la ușa omului, Îl
dobândim, dar harul poate rămâne nelucrător, harul se activează de puterile omului, respectiv de
voință, rațiune și simțire. Și în această activare a harului de puterile sufletului se nasc fapte bune
care sunt o consecință a lucrării omului cu Dumnezeu prin harul Său. De ce sunt subiective?
Pentru că omul primind harul, trebuie să aibă acum lucrarea, harul nu lucrează fără voia omului,
omul alege să lucreze cu harul. De aceea credința și faptele bune rămân în seama subiectului,
persoanei pe care Dumnezeu o cheamă la mântuire. E o conlucrare a harului cu libertatea umană.
Omul căzut în păcat, la protestanți este orizontal, la catolici vertical, la ortodocși este
oblic (aplecat) și atunci mântuirea subiectivă se numește îndreptare. Unde trebuie să ne
îndreptăm? Către Dumnezeu.
Mântuirea subiectivă înseamnă o însușire personală a roadelor mântuirii obiective sau
răscumpărarea adusă de Mântuitorul Hristos. Și aceasta se realizează de către om în relație cu
Dumnezeu.
Căderea omului a însemnat exteriorizarea harului și imposibilitatea omului de a mai
dialoga cu Dumnezeu direct. Ne mai având harul, nu a mai avut mijlocul de a dialoga. Ne putând
omul să comunice cu Dumnezeu a avut Dumnezeu inițiativa să-l ajute la această comunicare.
Însă, era nedrept să îl oblige pe om să comunice cu El, de aceea Îi aduce roadele în aproprierea
sa, el trebuie să își însușească aceste roade, Mântuitorul ia inițiativa, pentru că între om și cer s-a
produs prăpastie ne mai fiind un dialog între cer și pământ, între Dumnezeu și om, căderea
omului ne fiind abisală, voluntară, ci printr-o mijlocire înșelătoare, Dumnezeu ia inițiativa să
vină El la om și atunci coboară din înălțimea cerului în cele de pe pământ. Ia trup și suflet
omenesc, primește patimile și moartea în locul omului, înviază și învinge moartea, și pentru firea
omenească asumată redobândește harul. Redobândirea harului prin Mântuitorul Iisus Hristos este
punctul central. Această umplere de har și de sfințenie a firii omenești asumate este cheia
mântuirii noastre pentru că Hristos devine un Om central la care poate să adere întreaga omenire,
El continuă să-Și înnoiască patimile, moartea și Învierea Sa cu fiecare generație și cu fiecare om
în parte. De aceea fiecare om are acces la mântuirea adusă de Fiul lui Dumnezeu.
Logic, ideea mântuirii subiective este că noi suntem obiectiv mântuiți toți. Lucrarea de
răscumpărare pe care o împlinește Fiul lui Dumnezeu este nu numai îndestulătoare pentru
întreaga omenire, de la Adam până la sfârșitul veacului, ci este și prisositoare De ce? Pentru că
jertfa pe care o aduce Fiul lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor noastre și pentru desființarea
morții ca pedeapsă pentru păcat are valoare infinită încât copleșește răutatea noastră, mulțimea
păcatelor noastre. Din partea Lui Dumnezeu s-a făcut tot ce se putea, Dumnezeu nu ne
mântuiește forțat, Dumnezeu ne-a adus roadele mântuirii, posibilitatea mântuirii, noi trebuie să ni
le însușim. Acest proces subiectiv, această cale de la om către Dumnezeu ne aparține nouă.
Dumnezeu ne ajută și în această cale, ne susține în această dorință a noastră de urcuș către cer,
către desăvârșire. Și acest moment al însușirii roadelor mântuirii obiective de fiecare în parte este
mântuirea subiectivă sau îndreptarea. Noi trebuie să ajungem să-l privim pe Dumnezeu față în
față cum l-au privit strămoșii și într-o intimitate desăvârșită.
Condițiile ca să putem să urcăm către Dumnezeu: Harul, este o condiție obiectivă. Noi de
aceea nu mai putem sta în legătură cu Dumnezeu pentru că nu mai avem har, harul nu a dispărut
de tot, El a rămas exterior, dar cele dinlăuntru ale noastre, cum să comunice cu harul dacă harul
este exterior? De aceea condiția obiectivă a mântuirii subiective este Harul, cel care trebuie să
intre înlăuntrul nostru ca să avem un dialog intim cu Dumnezeu, o relație intimă cu Dumnezeu.
Vedem acest parcurs: Harul este condiție obiectivă, credința și faptele bune sunt condiții
subiective. Dar ca să vorbim în context despre aceste trei condiții trebuie să urmărim fazele sau
etapele îndreptării sau ale mântuirii subiective.

40. Aspectul de jertfă al răscumpărării (temeiuri și tălmăciri psihologice)

Răspuns: Acest aspect de jertfă cuprinde două momente:

40
 - ascultarea Domnului și
- moartea Sa pe cruce.
De ce era necesară ascultarea? Natura păcatului omului a fost neascultarea omului de
Dumnezeu în rai și această neascultare a însemnat o îndepărtare a omului, o întoarcere cu spatele
către Dumnezeu. Nici un om nu era capabil să refacă ascultarea sa față de Dumnezeu întrucât s-a
perpetuat păcatul cu urmările lui și omul a devenit incapabil să se întoarcă cu fața spre
Dumnezeu și să asculte de El. Nici un om firesc nu era capabil să asculte de Dumnezeu din
pricina neputințelor care au intrat în firea omenească. Dumnezeu în înțelepciunea Sa și în iubirea
Sa a ales pe Fiul Său să fie ascultător față de Sine în locul nostru, al oamenilor. Fiul lui
Dumnezeu pe de-o parte este capabil să facă această ascultare pe de altă parte această ascultare,
conformitate a gândurilor, cuvintelor și a faptelor cu voia lui Dumnezeu împlinind-o, prezintă
această ascultare dându-i valoare infinită, înaintea Tatălui, cum fusese și măreția divină umbrită
de păcatul primilor oameni care au adus în conștiință îndepărtarea de Dumnezeu. Omul avea
conștiința imposibilității, a incapacității sale. Ceea ce nu a fost cu putință la oameni, însă
împlinește Fiul lui Dumnezeu în trup. Pe de-o parte face o ascultare deplină, adică împlinește
toată voia lui Dumnezeu pe de altă parte acestei ascultări depline îi dă valoare infinită încât în
conștiința omului acea umbrire a măreției divine este acum luminată de Fiul lui Dumnezeu
pentru că El împlinește în locul nostru toată ascultarea. Și se întoarce cu fața către Dumnezeu cu
firea noastră omenească în această ascultare. Dar păcatul trebuia pedepsit, El face în locul nostru
această ascultare, dar păcatul nu e pedepsit? Dumnezeu a zis lui Adam: Să nu mâncați din pom,
nici să vă atingeți de el, ca să nu muriți. Ce facem cu moartea dacă aceasta a rămas? Această
ascultare inițial pe care trebuia să o facă omul, o împlinește Fiul lui Dumnezeu și luând fire
omenească ipostaziază toată firea noastră omenească pentru că El este atotputernic și veșnic și
poate să ipostazieze firea noastră omenească. Mântuitorul ca să împlinească planul mântuirii
noastre duce ascultarea până la jertfă.
De înseamnă jertfa? Înseamnă că Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Cel nemuritor primește să
moară cu trupul. Această moarte pentru oameni este dreaptă, este pedeapsă pentru păcat și El a
luat firea noastră muritoare, nu a luat firea care era înainte de păcat nemuritoare. A luat firea
noastră cuprinzând afectele care au intervenit în fire după păcat. Luând firea muritoare, aceasta
este dusă până la moarte, El se lasă omorât de cei muritori. Și lăsându-se omorât plătește prețul
răscumpărării noastre. Pentru ca moartea să fie curmată, să nu mai rămână, plătește prețul
răscumpărării noastre cu moartea Sa care are valoare infinită pentru că trupul care suferă și
moare este asumat de Ipostasul dumnezeiesc al Fiului. El desființează moartea ca pedeapsă
pentru păcat, întrucât ipostaziază toată firea noastră omenească. Desființând moartea pentru
păcat înviază din morți, biruind și toate afectele intervenite în urma păcatului. Trupul devine prin
Înviere nemuritor nemaiavând afecte care au venit în urma păcatului. În felul acesta jertfa
Domnului este prisositoare privind mântuirea noastră. Prin moartea Sa, El desființează moartea
ca pedeapsă pentru păcat și în mod obiectiv ne dă cale nouă spre Înviere. Trebuie să vedem în
acest aspect de jertfă al răscumpărării că Mântuitorul Hristos prin: ascultare, patimi, moarte,
învierea Sa, aduce cel mai deplin omagiu Tatălui pentru că prezintă toate acestea înaintea Tatălui
din partea întregii omeniri. Jertfa Lui e darul suprem al iubirii Lui de Fiu. Așa cum spune Sf.
Apostol Pavel dacă în Adam toți am murit în Hristos toți ne mântuim, în mod obiectiv. Mergând
mai departe să tălmăcim care este dimensiunea răscumpărării, Fiul se aduce jertfă prin ascultare
și moarte, Tatălui. Dar nu pentru Sine moare și înviază, ci se aduce jertfă pentru noi oamenii și
pentru mântuirea noastră. Înfățișează jertfa prin firea omenească din partea noastră și atunci și
măreția dumnezeiască se evidențiază în fața oamenilor în Hristos Cel ce este Dumnezeu și Om
desăvârșit.
41. Aspectul recapitulativ (temeiuri și considerații teologice)
Răspuns: Dacă față de Dumnezeu vedem prin aspectul de jertfă, Răscumpărarea este
înălțată până la Tatăl pentru că jertfa se desăvârșește în Înviere și în Înălțare de-a dreapta Tatălui.
Ce consecință are această înălțare a firii omenești de-a dreapta Tatălui? Consecința este că dă
valoare ontologică jertfei Sale. Înălțând firea omenească de-a dreapta Tatălui, în mod potențial

41
ne înalță pe toți de-a dreapta Tatălui. Și aici vedem rostul afectelor în firea omenească a
Mântuitorului și eficiența ontologică a morții, jertfei și Învierii Domnului.
Firea omenească a Mântuitorului Hristos era plină de rănile păcatului (dar numai răni). El
vindecă rănile păcatului prin Învierea Sa din morți și firea omenească devine ușoară și pătrunsă
de tot harul lui Dumnezeu (nu mai lucrează în firea omenească afectele de durere care au lucrat
până la moarte). Prin moarte și prin înviere, firea omenească este izbăvită de dureri, este izbăvită
de toate imperfecțiunile și este ridicată la cel mai înalt grad posibil, firea omenească este acum
plină de harul și puterea lui Dumnezeu. Pe de altă parte firea omenească este atât de mult întărită,
încât ea devine îndumnezeită; Jertfa Lui are o eficientă ontologică; perfecțiunea firii omenești
asumată de Mântuitorul și ridicată de-a dreapta Tatălui este răsfrântă asupra întregii omeniri.
Iisus Hristos ne cuprinde ontologic pe toți. În acest aspect ontologic al Răscumpărării, Iisus se
oglindește în noi, își pune pecetea asupra întregii omeniri.
42. Aspectul recapitulativ (temeiuri și considerații teologice)
Răspuns: Dar nu e de ajuns că își pune pecetea asupra întregii omeniri. Hristos parcurge
cu fiecare dintre noi drumul răscumpărării noastre. Răscumpărarea are și un aspect recapitulativ
care se referă la orice om ce are posibilitatea să se ridice la cea mai mare înălțime. Aspectul
recapitulativ înseamnă că Hristos ne cuprinde pe toți și ne cuprinde întru-un mod plenar, ne
cuprinde pe fiecare în parte și pe toți deopotrivă. El devine un Nou Adam, un nou Începător al
neamului omenesc. Dacă în Adam toți am moștenit păcatul, stricăciunea și moartea, în Hristos
toți moștenim răscumpărarea care dă viață, adică harul lui Dumnezeu prin care toți avem în
Dumnezeu rădăcinile noastre. Și aceasta ne arată că Hristos ne însoțește toată viața noastră în
mod obiectiv și că noi putem să aderăm la Hristos pentru că aparținem în mod obiectiv de
Hristos. El fiind rădăcina și noi suntem ramurile.

43. Privire interconfesională referitoare la Răscumpărare

Răspuns: Cum este văzută în celelalte confesiuni mântuirea obiectivă?
Dacă noi avem aceste trei aspecte care lămuresc atât de bine relația noastră cu Dumnezeu,
catolicii și protestanții accentuează unul din aspecte. Nu au o legătură atât de limpede atât de
logică și firească între Dumnezeu și om în opera de răscumpărare.
Biserica romano-catolică prin învățătura sa accentuează aspectul de jertfă al
răscumpărării, neglijând celelalte aspecte. Răscumpărarea o privește ca pe o jertfă ce se aduce
pentru onoarea rănită a lui Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu vine în lume și se Întrupează pentru a
aduce satisfacție Tatălui, să-i răscumpere, să-i refacă onoarea știrbită a Tatălui, măreția divină a
Tatălui. Fiul nu vine doar pentru această măreție a Tatălui. Răscumpărarea vine să ne ridice din
robia păcatului și a morții tocmai de aceea ridicarea este evidentă prin aspectul ontologic ceea ce
nu se vede la catolici și nici aspectul recapitulativ. Ei rămân la această primă exprimare a
aspectului de jertfă.
Protestanții spun că Crucea lui Hristos (sau patimile, moartea, suferite de Hristos) nu au
fost pentru această reparare a măreției divine sau restaurare a măreției divine, ci este o cruce a lui
Hristos pentru substituție. Ei văd moartea lui Hristos ca substituție. El moare în locul nostru ca
noi să nu mai murim. În ortodoxie, noi murim cu Hristos, nu moare doar El în locul nostru. El
moare pentru noi dar ne face și pe noi părtași la patimile Sale. Sunt două aspecte: la protestanți
crucea lui Hristos ca substituție, la catolici crucea lui Hristos ca satisfacție. De aceea la romano-
catolici Învierea este mai puțin subliniată. Ei accentuează foarte mult Răstignirea.

44. Mântuirea subiectivă și treptele ei

Răspuns: Treptele mântuirii subiective:
1. Chemarea
2. Îndreptarea propriu-zisă
3. Mărirea sau sfințirea
1. Chemarea

42
 Pentru a primi harul este o condiție să îl dorim, să credem. Harul este prima condiție,
harul există legat de noi din exteriorul nostru, harul ne îmbie să îl căută pe Dumnezeu, să credem
în El, să-L acceptăm cu mintea noastră, cu inima noastră.
Pregătirea îndrepării înseamnă o fază premergătoare și este aceea în care omul își dorește
legătura cu Dumnezeu, urcușul cu Dumnezeu, își dorește mijloacele prin care să ajungă la
Dumnezeu de aceea pregătirea propriu-zisă era legată de aducerea la cunoștință a milostivirii lui
Dumnezeu care ne cheamă la mântuire și aceasta se făcea prin propovăduire. Nimeni nu s-a
botezat și apoi a crezut în Dumnezeu. Omul este cuprins de entuziasm, de dorință, de bucuria de
a se apropia de Dumnezeu, dar aceasta este un ideal, o împărtășire anticipată de dragoste a lui
Dumnezeu și nu o relație propriu-zisă cu Dumnezeu, este ceea ce exprimă în prima zi când s-a
coborât Duhul Sfânt când Petru a propovăduit celor trei mii de oameni și care au rămas foarte
copleșiți de cuvântul lui Petru care le spune: mântuirea este acum aproape de voi pe acest Iisus,
Dumnezeu l-a făcut Domn și Hristos, El a adus mântuirea. Și mulțimile au întrebat: Ce să facem
ca să avem și noi această mântuire pe care a adus-o Hristos? Și Petru le-a spus: pocăiți-vă de
păcatele pe care le-ați săvârșit, să se boteze fiecare dintre voi și veți primi darul Duhului Sfânt.
Vedem cum începe îndreptarea propriu-zisă. Până când au dorit Botezul a fost pregătirea
îndreptării prin dorință, prin această sete după Dumnezeu, prin această simțire a dragoste către
Dumnezeu și apoi printr-o lămurire. Deci a fost o credință incipientă, ca informație, ca dorire, ca
entuziasm care le-a adus botezul. Odată cu botezul și cu punerea mâinilor credința este vie. Și ce
fel de credință este aceasta? Primind darul Duhului Sfânt, Acesta naște credința ca o realitate
lăuntrică și ca o putere de comuniune cu Dumnezeu, prin har. Credința este născută de har, o
credință ca putere și ca relație de comuniune cu Dumnezeu. Credința este îmbrăcată în har.
Informația, rațiunea însăși, este îmbrăcată în har, ca și voința, ca și simțirea, deci ceea ce
pierduse omul înainte prin păcat acum se redobândește și se redobândește mai bogat decât fusese
înainte de păcat. Acum după ce se botează toți primesc și împărtășirea cu Hristos, urmează
frângerea pâinii, ceea ce nu aveau strămoșii noștri; strămoșii noștri înainte de căderea în păcat
aveau doar relația comuniunii cu Dumnezeu dinlăuntrul lor. Erau îmbrăcați cu har pe dinlăuntru
și pe dinafară.
Acum, harul nu-i mai îmbracă pe dinafară pentru că trupul rămâne muritor. Omul este
curățit de păcat dar rămâne concupiscența, ca urmare a păcatului care mereu face ca instinctele să
se dezlănțuie, omul este într-o luptă continuă, binele și răul sunt tot timpul înainte omului.
Înainte de păcate era numai binele de aceea omul putea să rămână în acea lumină neînserată a
harului. Acum trupul rămâne muritor, el va fi nemuritor după Învierea cea de obște. Acum starea
omului este mai apropiată de Dumnezeu pentru că Fiul Întrupat Își continuă actualizarea
patimilor, morții și Învierii Sale în Sfânta Euharistie, Îl împlinește pe om pe dinlăuntru și Îi
dăruiește omului intimitatea maximă, omul intră în comuniunea maximă cu Dumnezeu
umplându-se de Dumnezeu înlăuntrul său prin Împărtășire.
2. Îndreptarea propriu-zisă
Îndreptarea propriu-zisă începe cu Botezul, cu primirea darurilor Duhului Sfânt și cu
Sfânta Împărtășanie. Cel ce vine la Botez trebuie să se unească cu Hristos, trebuie să se unească
cu Cel ce a adus harul. Harul aparține Ființei dumnezeiești, este coborât de la Tatăl în Fiul, în
umanitatea Fiului și de aici este împărtășit în Sfintele Taine prin Sfântul Duh. Dar harul pe care
îl primește omul aduce prezența Sfintei Treimi, relația cu Sfânta Treime, aceasta este marea taină
a creștinului. Care este taina creștinătății, a celui ce se botează? Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a
îndreptat în Duhul, S-a vestit de îngeri, S-a crezut în lume, S-a propovăduit între neamuri și S-a
înălțat întru slavă. Prin înălțare, El înalță firea noastră și Ne trimite harul Duhului Sfânt. Noi
avem prin har, prezența Sfintei Treimi; energia dumnezeiască este comună celor trei Persoane,
prin har noi avem prezența treimică înlăuntrul nostru: Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe
Tatăl, Tatăl este întru Mine și Eu întru Tatăl. Noi primim Trupul lui Hristos; unde este Trupul
lui Hristos este și Tatăl, este și Duhul Sfânt, relația noastră este atât de vie cu Sfânta Treime prin
cele trei Taine cu care noi ne încorporăm în Trupul Lui Hristos care este Biserica.

43
 Îndreptarea propriu-zisă începe cu Botezul, Mirungerea și Sfânta Euharistie și este o
creștere continuă. Ce fel de creștere este aceasta? Este o creștere din treaptă în treaptă, în
cunoaștere, în înțelegere, în simțire, în dragoste, în bucurie. În acest progres, această împărtășire
de atâtea daruri și suișuri către Dumnezeu, cum se află omul? Într-o lucrare permanentă cu harul
Duhului Sfânt, într-un dialog permanent cu Persoanele divine, într-o cunoaștere progresivă și
într-o bucurie în care el luptă cu răul, luptă cu păcatul. Omul înainte de a veni la Botez era plin
de patimi. După ce a primit Harul Duhului Sfânt și pe Hristos Însuși înlăuntrul său și a început
dialogul cu Sfânta Treime, omul progresează și se despătimește, instinctele nu îl părăsesc îl ațâță
pe om, nici diavolul nu îl părăsește, ci mereu îl ispitește; omul este luptat dinlăuntru și dinafară
dar în lupta aceasta el dobândește mereu o stare de virtute și devine din ce în ce mai puternic, se
luptă cu răul și înmulțește binele înlăuntrul său și în afara sa, cu ajutorul harului, omul lucrează.
În lucrarea sa omul are inițiativa și harul îl însoțește, mântuirea propriu-zisă subiectivă este o
lucrare a puterilor sufletești ale omului cu harul lui Dumnezeu în care distingem această
simbioză, această împreună lucrare încât nu putem să cuantificăm roadele aceste lucrări cui
aparțin, este o sinergie, o împreună lucrare, lucrează Dumnezeu și omul, harul cu rațiunea, voința
și simțirea pe care le echilibrează așa cum fuseseră inițial, ca rațiunea să fie luminată, harul
luminează rațiunea, potențează și voința și curăță neîncetat și simțirile omului încât omul
săvârșește binele și se ferește de rău. Acesta este efectul lucrării puterilor omului cu Harul lui
Dumnezeu, faptele cele bune care sunt rodul lui Dumnezeu și a omului deopotrivă, dar repetăm
că Dumnezeu nu lucrează forțat și avem temeiuri pentru aceasta, la Filipeni Sf. Ap. Pavel la 2, 12
spune: cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră. Dumnezeu prin harul Său prin care
toate le-a făcut lucrează cu omul și această lucrare este concomitentă, lucrează deodată cu omul.
Cât trebuie să lucreze omul cu harul? Nu este o perioadă de timp, este o lucrare continuă.
Lucrarea aceasta poate duce mai repede la o înălțime apropiată de Dumnezeu sau mai lent. De ce
depinde? De râvna omului, de angajamentul lui în lucrarea harului. Omul trebuie să lucreze cu
harul necontenit. Această lucrare nu trebuie să se întrerupă niciodată și această lucrare cunoaște
un progres. Dacă la începutul îndreptării omul se luptă cu patimile, luptând necontenit cu
instinctele, cu ispitele, dobândește o biruință asupra acestora, în urma acestora dobândește și o
mai largă cunoaștere și o bucurie în virtute. Îndreptarea cunoaște un progres continuu în care
omul se arată tot mai mult biruitor asupra răului și promovează faptele cele bune. Încât nu îl
laudă pe Dumnezeu doar cu rugăciunea ci și cu faptele sale. Aceste fapte ale omului sunt atât de
necesare pentru mântuire pentru că faptele de fapt lămuresc credința, prin fapte se adeverește
credința omului și prezența harului în același timp cele trei condiții trebuie să fie mereu în
echilibru. Această îndreptare propriu-zisă putem să o ducem până acolo când omul începe să fie
părăsit de patimi și să se bucure. De la acest moment urmează cealaltă etapă a îndreptării
sfințirea sau mărirea.
3. Mărirea sau sfințirea
Omul eliberat de patimile sale trăiește o relație de comuniune cu Dumnezeu aproape
nestingherită, nu este lipsit de ispite dar ispitele sunt acum atât de slabe asupra omului că omul
nu le mai simte, trăiește o bucurie a eliberării de patimi, instinctele sunt reduse sunt lipsite de
potență încât omul este liber, rugăciunea sa este continuă, Dumnezeu trăiește în El și el trăiește
într-o comuniune continuă cu Dumnezeu. El trăiește mai mult veacul viitor decât veacul cel
trecător este acea stare în care se exprimă Sf. Ap. Pavel eu nu mai trăiesc, am părăsit veacul de
acum Hristos trăiește în mine, mintea este permanent la cer, despărțită de toate deșertăciunile
timpului trecător și a lumii deșarte și omul contemplă pe Dumnezeu trăind o bucurie negrăită
dincolo de cuvinte, dincolo de imagini, într-o lume a cerului, a îngerilor, a sfinților, pe care îi ia
permanent în comuniunea rugăciunii și contemplației sale ca parteneri de dialog. Omul în calea
aceasta a progresului biruiește răul, însă nu este scutit de ispite. Ispitele prin ispititorul care își
modifică mereu metodele sale de a-l ispiti pe om îi pot aduce acele gânduri că acum el este bun,
îi poate da o stare sentimentală că acum nu mai este în lumea cea trecătoare că el este deja în
lumea ideală cu îngeri și cu Sfinți. Dacă el se crede așa și nu își aduce aminte de neputințele sale
că este încă supus ispitelor, că este limitat, că oricând Satan îl poate păcăli atunci omul poate să

44
cadă. Avem atâtea exemple în care mari pustnici au ajuns la trăirea lui Hristos deplină în mintea
și inima lor dar de acolo de sus au căzut fiind ispitiți crezând că au ajuns la desăvârșire și aceasta
este căderea celor care au ajuns să se despătimească pentru că cele mai grele păcate sunt cele de
gând și aici este mândria cu diferitele ei forme, sub formă de demnitate (demnitatea trebuie să ți-
o recunoască alții, nu trebuie să ți-o proclami tu), din orice înălțime în viața aceasta se poate
cădea. Niciodată în istoria bisericii nu s-a proclamat cineva Sfânt din viață oricât de sfânt ar fi
fost. Deși primi creștini se numeau sfinți , se numeau sfinți pentru că trăia Hristos în ei nu pentru
că erau fără de păcat.

45. Privire interconfesională referitoare la mântuirea subiectivă

Răspuns: Romano-catolicii au același trepte ale mântuirii, numai protestanții nu văd
mântuirea în trepte în niște faze crescătoare ale mântuirii tocmai pentru că romano-catolicii au
raționalizat mântuirea la maxim.
Dumnezeu este Ființă vie, orice ființă vie are energii. Pentru că Dumnezeu este Ființă vie
are energii. Ființa dumnezeiască este Una singură dar Persoanele divine dețin această Ființă într-
un mod propriu. Ființa cea vie produce energie, Ce fel de energie? Energie dumnezeiască
necreată. Dumnezeu fiind necreat și energia dumnezeiască este necreată, izvorâtoare din Ființa
dumnezeiască. Ele coboară de la Tatăl. De ce de la Tatăl? Pentru că Tatăl deține Ființa și o
împărtășește Fiului, coboară prin Fiul și se împărtășește în Duhul Sfânt, în Sfintele Taine, în
Sfânta Biserică. Această energie este simplă și proprie Ființei comune și nedespărțită de Ființa
dumnezeiască. Energia ne comunică prezența Persoanelor divine, prin energia dumnezeiască
numită har, ni se comunică Persoanele divine cu care noi dialogăm. În baza acestei energii noi ne
adresăm Sfintei Treimi și spunem rugăciunea Prea Sfântă Treime.
Cum este privită la romano-catolici energia dumnezeiască? La romano-catolici, energia
dumnezeiască este o grație creată. Dumnezeu este necreat dar Dumnezeu Cel necreat a creat o
grație, a creat o energie. Această concepție aparține doctrinei Bisericii romano-catolice care și-a
creat un sistem piramidal prin care papa episcopul Romei să fie stăpânul spiritual al întregii lumi
și în același timp și politic. Papa a emis această doctrină, el decretează dogme, el știe tot, nu
greșește niciodată.
Niciodată o atingere care I se aduce lui Dumnezeu nu trebuie să ne facă părtași la ea ci să
luam atitudine să alungăm umbra și să punem lumina. Harul este lumina cea mai mare.
Ce este harul în Biserica romano-catolică? Este o grație creată. De ce? pentru că aceasta
este la dispoziția papei. Ce-i creat este detașat de necreat și fiind detașat de necreat se poate
distribui. Deci grația este un depozit de energie creat care nu este la îndemâna oricui, ci la
îndemâna papei, el este un distribuitor. Așa s-au născut indulgențele de când au declarat că papa
este infailibil și grația este creată au avut în vedere o formulă economică, lumească, orizontală,
papa este în vârful piramidei și cuprinde toată lumea, un fel de semizeu. Această grație creată se
distribuie și în cazul mântuirii subiective. La pregătirea îndreptării, se cunosc niște faze după
învățătura romano-catolică. Când omul aude despre Dumnezeu, despre Hristos și mântuire, el
începe să fie curios și să dorească. Când dorește cu ardoare să-l cunoască pe Hristos, pe
Dumnezeu i se dă omului grația premergătoare. Prin această grație premergătoare cu care
lucrează puterile spirituale ale omului începe să facă ceva fapte bune și atunci i se dă omului
grația concomitentă. Omul întâi a lucrat a primit grația premergătoare; lucrează acum cu grația
premergătoare și începe să lucreze mai intens să primească grația concomitentă și pentru că se
face vrednic de niște merite și face fapte bune i se dă garția subsequentă. Acestea sunt niște
măsuri necesare sufletului.
Omul crede și face fapte bune, aceste fapte bune sunt niște merite; nu are nevoie omul de
aceste fapte bune pe care le face lucrând cu grația (lucrează separat nu împreună, întâi lucrează
grația, pe urmă lucrează omul). Sunt niște momente dispersate ale lucrării grației cu ale lucrării
omului. Atunci, faptele bune sunt niște merite care omului îi constituie un surplus. Acest
surplus este un alt depozit pe lângă cel al grației; există două depozite: depozitul grației și
depozitul faptelor bune. Sunt și oameni care lucrează mai puțin, nu lucrează grația în ei. Și, ca să

45
ajungă și aceștia la mântuire, greu de ajuns, îi salvează papa că le dă din depozit faptele bune
care le lipsesc. Mântuirea subiectivă devine o afacere. În Evul Mediu, indulgențele erau
proclamate, se dădeau bule cu indulgențe, erau organizate, acum sunt mai rafinate.
Vedem că: mântuirea subiectivă la romano-catolici este această creștere dar cu ajutorul
grației care asistă și omul tot face bine și pentru merite i se dă o grație superioară, grația
mântuitoare în cele din urmă. Aceasta este mântuirea, este grația superioară prin care omul
ajunge aproape de Dumnezeu.
La protestanți, harul nu este nicio energie și nicio grație. Harul este Duhul Sfânt. Tatăl
este Creatorul, Fiul S-a Întrupat și harul este Cel ce S-a Coborât la Cincizecime. Identifică harul
cu Duhul Sfânt. Nu au etape la mântuirea subiectivă; pentru ei mântuirea e una singură nu există
mântuire: obiectivă și subiectivă. E o singură mântuire. Fiul a suferit ca să răscumpere omenirea
din robia păcatului și a morții. Omul fiind ca un buștean nu poate lucra pentru mântuirea sa. De
aceea nu există mântuire subiectivă pentru că omul este incapabil. El e la pământ, e căzut, e pe
orizontală, îl ridică de acolo Domnul Iisus, el trebuie doar să creadă. Și nu cred toți, cred aceea
pe Care îi alege Domnul Iisus și dacă El îi alege, El le dă harul care este Duhul Sfânt. Mântuirea
subiectivă este o simplă alegere din partea lui Dumnezeu. Faptele bune nu contribuie la
mântuire pentru că omul nu este capabil. Fac fapte bune aceia pe care i-a ales să-i mântuiască
Domnul Iisus cu harul, cu Duhul Sfânt. Aceia fac fapte bune, ceilalți care nu fac fapte bune
înseamnă că nu sunt aleși.
La protestanți este o singură mântuire care aparține lui Dumnezeu, Hristos trimite harul,
pe Duhul Sfânt celor pe care i-a ales dinainte.
Catolicii au despărțit harul, protestanții l-au contopit cu Duhul Sfânt.

46. Întreita slujire a Mântuitorului

1. Răspuns: Întreita slujire a Mântuitorului
Întreita slujire a Mântuitorului este înfățișarea operei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu
Întrupat.
Mântuirea obiectivă sau Răscumpărarea are trei aspecte. Mântuirea obiectivă este această
sistematică prezentare a operei răscumpărătoare, a Fiului lui Dumnezeu, a ascultării și jertfei
Sale care se înfățișează Tatălui, Care are o direcție către propria fire umană și o direcție către
oameni.
Întreita slujire este misiunea pe care o împlinește Fiul lui Dumnezeu Întrupat de la
coborârea S-a din cer și până la întemeierea bisericii Sale după înălțarea Sa la cer.
Mântuitorul a îndeplinit o întreită misiune. Activitatea mântuitoare a Domnului Iisus
Hristos se prezintă ca o întreită misiune, slujire, activitate:
- chemarea profetică
- slujirea arhierească
- demnitatea împărătească
Ele au fost prefigurate încă din Vechiul Testament. Ca profet, Moise, ca împărat: Saul ,
David (prototipul Mântuitorului) și ca arhiereu, Aron și Melchisedec.
Mântuitorul, ca Persoană divino-umană împlinește El singur și întruchipează cele trei
misiuni, activități, slujiri pe care le-au avut cei din Vechiul Testament.

Chemarea profetică
Profeții au pregătit venirea lui Mesia, ei au vestit cum se va naște în chip minunat dintr-o
Fecioară (profetul Isaia), unde se va naște în Betleem (profetul Miheia), când se va naște
(profetul Daniel), ce nume va purta (profetul Zaharia). Toate au fost prezise de profeți.
Ce erau profeții?
Profeții sunt persoane alese de Dumnezeu cu o viață curată, chemați să împlinească un
rol al lui Dumnezeu, de mijlocitori către oameni, care primeau o revelație precisă. Unii vesteau
pedepse imediate și chemau poporul la împlinirea legii. Sunt însă cei șaisprezece profeți
mesianici care au vestit pe Mesia. Ce au vestit ei? Ei au fost insuflați de Duhul Sfânt să vestească

46
ce voia Dumnezeu. Rolul lor era limitat și temporal. Duhul Sfânt era Cel care îi inspira pe
profeți, ei nu aveau cunoștință din altă parte, Duhul Sfânt le descoperea și profeții scriau cu
personalitatea lor acele profeții sau vesteau cu cuvinte conform personalității lor ceea ce primeau
de la Dumnezeu.
Fiul lui Dumnezeu Întrupat vine și El ca profet. De ce vine ca Profet? Profeții au vorbit
despre El, El vine și le vorbește direct oamenilor și nu ia din altă parte profețiile, El se descoperă
pe Sine, dacă profeții descopereau pe altcineva El se descoperă pe Sine, cuvântul Său nu este
limitat, la un timp sau la un popor, cuvintele Sale ca Profet au o valoare universală și veșnică și
peste spațiu și peste timp. De aceea Iisus Hristos este Profetul Profeților pentru că se descoperă
pe Sine ca unul Coborât din sânul Tatălui descoperă ale Tatălui, ale Sale și ale Duhului Sfânt.
Iisus Hristos este Profetul Suprem.
Slujirea arhierească
Slujirea arhierească este centrul întreitei slujiri. De ce este centru? Dacă prin chemarea
profetică în misiunea aceasta Mântuitorul le descoperă oamenilor venirea mântuirii și îi chemă la
mântuire, prin slujirea arhierească Mântuitorul Hristos reface legătura între Dumnezeu și om.
De aceea, El este Arhiereul Suprem. Dacă arhiereii Vechiului Testament aduceau jertfă, jertfa lor
era exterioară și valoarea jertfei era limitată, aduceau o împăcare exterioară a oamenilor cu
Dumnezeu. Jertfa pe care o aduce Hristos ca Arhiereu nu este exterioară ci este directă. Se
aduce pe Sine jertfă. Este și jertfitor și jertfă. Dacă jertfa arhiereilor vechi se aducea în fiecare
an, El nu are nevoie să aducă jertfă de mai multe ori, ci aduce jertfa o singură dată. Jertfa Sa are
caracter expiator9 și prisositor10. Cu jertfa Sa, ca Arhiereu, El nu rămâne pe pământ ci străbate
cerurile și ne suie prin jertfa Sa și pe noi înaintea Tatălui.
Sf. Ap. Pavel subliniază El nu are nevoie să aducă zilnic jertfe, ca arhiereii: întâi pentru
păcatele lor, apoi pentru ale poporului, căci El a făcut aceasta o dată pentru totdeauna,
aducându-Se jertfa pe Sine însuși (Evrei 5, 27) .
Prin jertfa Sa, El unește cerul cu pământul, pentru că unește firea omenească cu firea
dumnezeiască în Ipostasul Său și El devine, ca Arhiereu, mijlocitorul între Dumnezeu și oameni.
Cum spune și Sf. Ap. Pavel în I Timotei 2, 5 Căci unul este Dumnezeu, unul este și Mijlocitorul
între Dumnezeu și oameni: omul Hristos Iisus. De ce subliniază omul Hristos Iisus, pentru că
jertfa este a umanității.
Demnitatea împărătească
Aceasta se vădește prin faptul că devine biruitor prin patimile, moartea, îngroparea și
învierea Sa. Peste ce devine biruitor? Peste păcat și peste moarte. Această biruință este veșnică.
De aceea, El este Împărat al împăraților. Această demnitate împărătească nu este vădită de ajuns
în timp ci ea se va vădi la sfârșitul veacului. El a început să-și exercite demnitatea împărătească
de la învierea Sa, de la pogorârea la iad, pentru că a biruit împărăția morții, a sfărâmat
încheietorile iadului, a slobozit pe strămoși, a intrat în ceruri cu strămoșii și cu tâlharul.
Împărăția Sa a început dar ea nu este deplin vădită. Împărăția Sa se va vădi la dreapta judecată
când binele se va despărți de rău și Iisus va fi unic Împărat ca Soare al dreptății și va lumina pe
cei chemați la viața cea veșnică. Este demnitatea supremă prin Care arată biruința asupra răului.
Toate slujirile au rolul său în a înțelege mântuirea noastră și a o vădi în conștiința și viața
noastră.

47. Persoana Mântuitorului în raport cu Sfânta Treime

Răspuns: Ce precizăm la Sfânta Treime? Ființa. Ființa este Unică, nu se schimbă
niciodată. Deși ființa rămâne identic aceeași, totuși ființă nu aparține Sieși, ci aparține
Persoanelor. Aceasta trebuie să înțelegem. Ființa divină nu este ceva abstract. Ființa divină, noi
spunem că este personală, dar nu este unipersonală, ci este tripersonală.

9
expiator înseamnă că jertfa Sa este deajuns pentru păcatele tuturor din toate timpurile și din toate locurile.
10
prisositor. Copleșește toate păcatele noastre. Nu putem noi greși câtă valoare are jertfa Domnului. De aceea
nimeni să nu se deznădăjduiască spune Sf. Ap. Pavel.
47
 Ființa divina aparține Tatălui prin excelență, aparține Fiului în relație cu Tatăl și
Duhului Sfânt tot în relație cu Tatăl. Ființa divină este Una, este esența divină. Ființa sau esența
divină desemnează această realitate obiectivă foarte precisă.
Cum este Ființa? Este absolută, infinită. Dacă ființă este infinită și Persoanele care dețin
ființa sunt infinite, pentru că și Ele dețin ființa întreagă.
Aici, trebuie să mai precizăm niște realități cu totul obiectiv. Care sunt termenii? ființa,
firea, ipostas.
Ce este Ființa? Ființa este entitatea infinită, indefinită, incomprehensibilă (care nu se
poate comprima) și care o deține Tatăl de la Sine. Ființa este esența divină a lui Dumnezeu, o
esență de natură pur spirituală, unică.
De unde este Ființa? De la Sine, prin Sine, fără cauză. Ființa este fără cauză; și ființa,
în modul acesta, aparține Tatălui. Tatăl este cauză Fiului, este cauză Duhului, dar în același timp
cauza nu subordonează, ci cauza este o prelungire a iubirii, a existenței în iubire a ființei
divine la Fiul și la Sfântul Duh. Această prelungire reprezintă o perfecțiune. O perfecțiune
absolută nu una relativă. Prelungirea existenței în iubire a ființei Tatălui către Fiul și către Duhul
Sfânt înseamnă absolut, infinit.
Ce este firea? Firea este natura ființei divine. Nu este ființa Însăși ci este natura ființei
divine. Aceasta este firea, cea dumnezeiască, că vorbim de firea oamenilor, firea îngerilor, în
comparație. Sigur, nu putem să comparăm firea divină, cu firea îngerilor, firea oamenilor, firea
necuvântătoarelor. Ele reprezintă fiecare o fire, desemnează o realitate, aceasta este firea. Firea
dumnezeiască desemnează o realitate a naturii supranaturale, în cazul acesta.
Ce este Ipostasul? Este o existență personală. Ipostasul, de data aceasta, este ceva foarte
precis. Ființa este precisă, dar este necuprinsă și Ipostasul divin este tot necuprins, dar este
personal. Ființa aparține tuturor celor trei Persoane. Ipostasul este persoană care cuprinde în
Sine și ființa, și firea. Cum le cuprinde? Într-un mod personalizat, adică unic. Asta înseamnă
persoană. Persoana are unicitate. Care e diferența dintre persoană și individ? Individul se
multiplică, persoana nu se multiplică niciodată, persoana nu se modifică niciodată.
De aceea este o nebunie învățătura despre reîncarnare, absolut o nebunie, pentru că
persoana este identică cu ea însăși, nu mai are altă identitate. Aceasta e definiția persoanei.
Persoană rămâne unică pentru totdeauna are unicitatea ei, are specificitatea ei în cele din urmă,
are personalitatea ei. În limbajul nostru sunt numite personalități acele persoane care au
vizibilitate largă, deși orice personalitate are orice om, dar vedeți cum am separat noi și am făcut
discriminare față de ceea ce a făcut Dumnezeu. Noi trebuie să spunem că fiecare om este o
persoană și o personalitate pentru că în fiecare om a pus Dumnezeu aceeași zestre. Zestrea ne
este comună, comună în sensul cuprinderii aceleași naturii, dar zestrea nu se poate măsura, nu
este egală de la o persoană la alta, ea cuprindere în principiu aceleași daruri, dar nu aceeași
măsură a darurilor. Personalitățile sunt distincte, sunt atât de deosebite una de alta și
personalitatea este de fapt orice om. În sensul uman care ierarhizeză personalitățile, sigur, că nu
vorbește despre slugă că este o personalitate, despre un om cu handicap ca este o personalitate,
ceea ce este o aberație din punct de vedere teologic. Din punct de vedere uman, oamenii au
ierarhiile lor de valori și aceste ierarhii sunt răsturnate de evidență. Un om cu handicap poate să
depășească un om cu o zestre mare prin personalitatea lui. Fiecare om este personalitate, De ce
este personalitate? Pentru că este o oglindă a lui Dumnezeu. Și, aici trebuie să desprindem.
Fiecare Persoana divina are o relație cu lumea creată, cu omul în special. O relație cu întreaga
creație.

VII. PNEVMATOLOGIA
48. Persoana Duhului Sfânt în istoria omenirii
Răspuns: Pnevmatologia este învățătura despre Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este a treia
Persoană a Sfintei Treimi. Duhul Sfânt este numit Mângâietorul, Sfințitorul.

48
 De la început Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra adâncurilor. Este numit
Sfințitorul pentru că întreaga creație se și ține, se și sfințește prin harul numit al Duhului Sfânt.
Harul ajunge la creație prin Duhul Sfânt, dar harul nu este ceva propriu Duhului Sfânt.
Ca energie dumnezeiască, harul aparține tuturor Persoanelor, Ființei dumnezeiești. Cu
toate că aparține Ființei dumnezeiești, harul nu se împărtășește direct de Tatăl, nici direct de Fiul,
ci de la Tatăl, prin Fiul în Sfântul Duh. Duhul Sfânt are menirea de a desăvârși cele începute de
Tatăl și împlinite de Fiul. Harul este energia dumnezeiască care s-a împărtășit și îngerilor, și
oamenilor. Cum se împărtășește oamenilor? Dumnezeu a împărtășit oamenilor harul de la
începutul creației și face parte din alcătuirea noastră, din firea noastră constitutivă. După păcat,
harul nu ne mai aparține înăuntru, ci numai în afară. Rostul mântuirii este tocmai de a aduce
harul în interiorul omului.
La hristologie am arătat că Hristos a dobândit pentru firea omenească, care a asumat-o
din Fecioara Maria, harul cel dumnezeiesc, dar nu Hristos direct ne împărtășește harul, ci din
firea omenească pe care a asumat-o harul este împărtășit de la Hristos în Duhul Sfânt. Noi
primim harul de la Duhul Sfânt, cu voia noastră, nu ni-l dă forțat. Harul lucrează cu ce avem noi
mai bun, harul nu vine la rațiune dacă voința nu consimte. Cheia lucrării harului în noi este
voința noastră.
Rugăciunea închinată Duhului Sfânt, Împărate ceresc, are o teologie foarte profundă.
Duhul Sfânt este numit Împărate ceresc, De ce este numit Împărate ceresc, Care
pretutindenea ești și toate le plinești? Pentru că prezența Duhului Sfânt se face prin har. Harul
coboară de la Tatăl prin Fiul și se împărtășește în Sfântul Duh. Dar percepția celor ce primesc
harul este cea mai apropiată a Duhului Sfânt care lucrează în Sfintele Taine și în rugăciune,
Duhul Sfânt Se roagă în noi cu suspine negrăite, ne spune Sf. Ap. Pavel (Rom. 8, 26), nu spune
că Tatăl se roagă în noi ci Duhul Sfânt. De ce? Duhul Sfânt are o singură reprezentare, cum S-a
artătat El la Iordan, Tatăl nu are nicio reprezentare, totuși Tradiția din pricina neputinței
omenești, Îl reprezintă nefiresc ca pe un bătrân, dar Tatăl nu este trupesc nici Duhul Sfânt nu este
trupesc. Dar oamenii nu puteau să-L distingă dacă nu lua un anumit chip trupesc dar, iată, Îl
distingem la Botez. Avem o teofanie în Vechiul Testament și două teofanii limpezi în Noul
Testament: la Botez și la Schimbarea la Față.
Duhul Sfânt actualizează în noi harul. De aceea, noi, când începem rugăciunea nu o
putem începe fără har. Și, în har, noi îl distingem pe Duhul Sfânt care ne împărtășește harul.
Harul nu aparține Duhului Sfânt prin excelență ci aparține Ființei și este împărtășit prin Persoane
de la Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh dar începem cu rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt care
ne împărtășește foarte profund Persoana Duhului Sfânt.
Împărate ceresc, Mângâietorule. De ce este Mângâietor? Cel ce a venit și S-a făcut ca
unul dintre noi afară de păcat este Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat. Apostolii s-au întristat,
cum s-a întristat Petru, când au auzit că Fiul Omului va fi dat în mâinile păcătoșilor care îl vor
răstignii și omorî. Și atunci, Mântuitorul le spune: dacă mă voi duce la Tatăl alt Mângâietor vă
voi trimite. Este numit Mângâietor pentru că El este Cel care vine după Fiul, oamenii nu-L mai
văd pe Fiul și cine este Mângâietorul?, Duhul Sfânt care vine să continue ceea ce a făcut Fiul și
să-L facă prezent pe Fiul dar în chip tainic și nevăzut, îl face Duhul Sfânt prezent pe Fiul.
Este Împărate ceresc, pentru că El este în ceruri dar este și Mângâietor pentru că El
coboară pe pământ. Care pretutindenea ești și toate le plinești. Este și în cer și pe pământ. Ce
împlinește El? Fiul aduce mântuirea în mod obiectiv dar Duhul Sfânt o împlinește în fiecare
persoană în parte. Care pretutindenea ești, în cer și pe pământ și toate le plinești, Pe cine
împlinește? împlinește lumea (lumea fără harul Duhului Sfânt este în întuneric, este nedeplină) și
ne împlinește pe fiecare dintre noi. Duhul Sfânt a fost în lume la creație și a rămas cu primii
oameni dar Duhul Sfânt, S-a despărțit de creație după păcat, în sensul, nu o depărțirea totală, a
devenit exterior omului, creația era în armonie prin om care a fost pus regele creației, să
chivernisească creația.
Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, De ce este Vistierul bunătăților? Este
Vistierul bunătăților dumnezeiești, Care sunt bunătățile dumnezeiești? Darurile, cele șapte daruri

49
ale Duhului Sfânt11. Dătătorule de viață, viața noastră în Dumnezeu este numai prin har și Duhul
Sfânt ne aduce harul. De aceea este dătător de viață.
Vino și Te sălășluiește întru noi, intră înlăuntrul nostru pentru că prin păcat te-am izgonit,
și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre. Când se
sălășluiește în noi harul Duhului Sfânt păcatul fuge, rămâne lumina, rămâne binele, și astfel ne
izbăvim de ispită. Cum ne izbăvim de ispită? Acolo unde vine harul Duhului Sfânt nu mai are
loc Satana cu ispita lui și nici cu prezența. De aceea ne izvăbește harul Duhului Sfânt de toate
răutățile din afară și ne izgonește și răul dinlăuntru. Ce rău ne izgonește din noi? Egoismul,
invidia și tot ce ține de subiectivismul nostru. Aceasta izgonește harul Duhului Sfânt. Încât
rugăciunea Împărate ceresc, este o rugăciune profund teologică alcătuită din revelația adusă de
Mântuitorul Iisus Hristos și pusă într-o sinteză în modul sublim al rugăciunii pentru că de fapt
fără harul Duhului Sfânt noi nu putem să avem o relație cu Sfânta Treime. Harul, ne creează
relația cu Sfânta Treime, inclusiv cu Duhul Sfânt, ne creează relația personală a noastră, fiecăruia
în parte: cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt. Harul ne este împărtășit în Duhul Sfânt prin Sfintele
Taine dar harul nu aparține exclusiv Duhului Sfânt, nici Tatălui, nici Fiului. Harul aparține
Ființei și prin Persoanele divine noi avem părtășie cu energia dumnezeiască care aparține Ființei
unice divine.

Însușirile Personale. Lucrarea Duhului Sfânt

Persoana Duhului Sfânt este de o ființă, de o putere, de o slavă cu Persoana Tatălui
și cu Persoana Fiului. Duhul Sfânt este purces din Tatăl; aceasta acceptă mintea noastră prin
credință. Știm că purcederea este modul în care Își are originea din veci, o origine negrăită,
Duhul Sfânt din Tatăl. Tatăl naște pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt. Știm că este o deosebire
între naștere și purcedere că nu ar fi desemnate cele două relații cu Tatăl prin care Fiul și Duhul
Sfânt își arată apartenența Lor la Tată și la Ființa divină. Este o distincție între naștere și
purcedere dar nu se tălmăcește această distincție fiindcă Persoanele divine sunt mai presus de fire
și limbajul este firesc. De aceea limbajul distinge distincția dar nu poate determina lucrarea. Nu
poate determina, nici tălmăcii cuvântul omenesc aceste două activități ale Tatălui, însușiri
specifice Tatălui dar le distingem. Ceea ce putem noi înțelege și interpreta cu măsura
corespunzătoare firească este lucrarea fiecăreia dintre Persoane în relația cu noi.
Persoana Duhului Sfânt este egală cu Celelalte două Persoane și I se cuvine aceeași
cinstire supremă adorare.
Încă de la începutul bisericii Persoana Duhului Sfânt nu a fost înțeleasă. A fost atacată în
egalitate, consubstanțialitate și chiar demnitatea de Persoană divină a Duhului Sfânt de ereziarhii
din sec. al IV-lea, de pnevmatomahi. S-a formulat învătătura despre Duhul Sfânt încât nu este
deosebire de demnitate, de putere, de slavă, adusă Duhului Sfânt față de Tatăl și față de Fiul.
În legătură cu Duhul Sfânt, Harul dumnezeiesc este Cel care ne arată relația de lucrarea a
Duhului Sfânt față de oameni.
La protestanți harul este confundat cu Duhul Sfânt, ei nu văd harul ca o energie
dumnezeiască distinctă. Folosesc cuvintele: Duh Sfânt și har dar le folosesc alternativ pentru a
desemna aceeași relitate. Când spun Duhul Sfânt înțeleg harul și când spun har înțeleg pe Duhul
Sfânt. Și aceasta ca o reacție de revoltă față de învățătura romano-catolică.
Dacă Fiul s-a întrupat, s-a arătat în lume ca o Persoană distinctă, Tatăl a fost perceput
chiat din Vechiul Testament. Atunci când iudeii spunea Dumnezeu înțelegeau pe Tatăl a toate
făcătorul pe care îl prezintă Moise în cartea Facerii. Iudeii nu aveau percepția Sfintei Treimi
decât așa ca o taină, nu o aveau explicită, ei știau că Dumnezeu este Unul care i-a purtat cu braț
tare, cu semne și minuni prin toată istoria începând de la Avraam. Priveau Sfânta Treime într-o
unitate monolit și nici Dumnezeu nu le-a tălmăcit mai mult pentru că nu puteau să înțeleagă.
Nu putem înțelege taina Sfintei Treimi fără ajutorul harului ori ei aveau harul
exterior. De aceea Sfânta Treime s-a descoperit pe deplin în Noul Testament. Nu poți înțelege
11
Isaia 11, 2-3, sunt următoarele: al înțelepciunii, al înțelegerii, al sfatului, al puterii, al cunoștinței, al bunei credințe
și al temerii de Dumnezeu.
50
taină fără Cel ce a venit să descopere taina. Și Fiul le vorbea ucenicilor, le vorbea în perspectiva
înțelegerii viitoare nu în perspectiva înțelegerii imediate, mai am multe să vă spun dar acum nu
puteți să le înțelegeți ci veți înțelege mai târziu, nu puteți să rețineți ce vă spun că dacă nu
înțelegeți cum să rețineți, ca să rețineți trebuie să înțelegeți. Și atunci, iată, de ce Duhul Sfânt este
cel prin care sunt inspirați prorocii. Aceștia îl proroceau pe Hristos învăluit în lumina Duhului
Sfânt. Isaia ce ne spune: Duhul Domnului este peste Mine (Isaia 61,1), dar vorbea despre Mesia
nu că Duhul este peste el, înțelegea și el câte ceva dar nici prorocii nu îndrăzneau să depășească
mentalitatea poporului israel care trebuia să accepte un Dumnezeu unic ca să nu fie amestecată
gândirea cu gândirea păgână. De aceea, Persoana Duhului Sfânt se arată propriu-zis numai atunci
când a fost capabil să o primească Apostolii. Mântuitorul le-a vorbit despre Duhul Sfânt dar ei nu
aveau percepția reală. Ne având harul înlăuntru nu poți să dialoghezi cu Dumnezeu, nu puteau
nici să gândească. Noi dialogăm în trei moduri: prin gând, prin cuvânt și prin faptă. Dacă gândul
era lipsit de harul Duhului Sfânt unde să se suie. Prin harul Duhului Sfânt se suie până la
Dumnezeu să cunoască tainele și să dialogheze; fără acest har nu se putea.
Cea au văzut Apostolii la Cincizecime? Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au
șezut pe fiecare dintre ei ( F.Ap. 2, 3). Ei așteptau făgăduința dată de Mântuitorul, până ce vă
veţi îmbrăca cu putere de sus (Luca 24, 49). Ce este această putere? Este însuși harul. Ei nu s-au
îmbrăcat cu Duhul Sfânt.
La Cincizecime noi sărbătorim Pogorârea Duhului Sfânt, S-a coborât în chip de limbi de
foc. Aceasta a fost o lucrare a Duhului Sfânt. Ce li s-a împărtășit Apostolilor? harul.
Ceilalți din alte confesiuni spun că li s-au împărtășit Apostolilor la Cincizecime Duhul
Sfânt. Dar, Duhul Sfânt coborât în chipul limbilor de foc era de fapt harul.
Când spunem: Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt, nu s-au umplut de Persoana Duhului
Sfânt ci s-au împlut de harul adus de Duhul Sfânt. Harul este adus de Duhul Sfânt datorită Fiului
că numai Fiul s-a întrupat. Unii vorbesc că Duhul Sfânt s-a întrupat în chipul limbilor de foc este
și aceasta o nebunie. Cum să se întrupeze în chipul limbilor de foc!. Un singur trup este al lui
Iisus Hristos alt trup nu există. Primii oamenii au avut Duhul Sfânt? Nu. Au avut harul înlăuntrul
lor care a fost dat ca o zestre și Dumnezeu ce dă nu ia înapoi ce respinge omul ia înapoi. Harul a
ieșit în afara omului însă nici atunci Dumnezeu nu a luat cu totul harul de la om a rămas lângă
om nu în om și a început să bată la ușa sufletului omului. Nu putea să mai intre că păcatul odată
intrat nu a mai ieșit. Păcatul stămoșesc nu a avut cine să îl scoată. Păcatul s-a sălășluit în om de
aceea acum vine harul și se sălășluiește în locul păcatului. Harul Duhului Sfânt ia locul păcatului.
Prin Răscumpărarea și Pogorârea Duhului Sfânt, harul ia locul păcatului. Așadar, la Cincizecime
este Pogorârea Duhului Sfânt dar peste Apostoli rămâne harul.
Duhul Sfânt pogoară dar este și în cer și pe pământ ca și Fiul. Fiul s-a coborât pe pământ,
s-a întrupat dar era și în cer că El este pretutindeni și în cer și pe pământ. Se pogoară Duhul Sfânt
dar limbile de foc reprezintă harul care șezând peste fiecare dintre Apostoli îi însuflețește. Și
însuflețindu-i pe ei le și insuflă tot ceea ce primiseră dar uitaseră, le activează puterile trupești
devenind lăuntic harul, le activează memoria, cuvintele pe care le-au auzit de la Mântuitorul, au
fost într-o stare latentă acele cuvinte din memoria lor ca într-un depozit care stătea închis acum le
deschide acest depozit al minții și îl face activ. În felul acesta când harul a devenit activ în
Apostoli, ei au ieșit la propovăduire. Ei sunt acum o comunitate și o comuniune după ce Duhul
Sfânt s-a coborât peste ei. Ce este această pogorâre? Este Botezul Duhului Sfânt de care vorbește
Mântuitorul. El îi botează cu Duh Sfânt și cu foc. Harul este foc mistuitor care arde păcatele
noastre. Harul este cel ce ne însuflețește, arde spinii păcatelor. Apostolii au fost curățiți atunci de
păcat. Ei fuseseră deja curățiți prin împărățire. Apostolii au fost curățiți de păcat ei nu s-au
Botezat, ei au botezat pe alții. Ei au fost botezați de Dumnezeu prin această pogorâre a Duhului
Sfânt. Mântuitorul le-a pregătit botezul cu Duhul Sfânt. Când la pregătit? Când S-a arătat în
prima zi după Înviere: Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora
veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. (Ioan 20, 22-23) și sigur în
mod plenar ei primesc hirotonia apostolilor. Apostolii au fost hirotoniți direct de Dumnezeu,
botezați și hirotoniți. Botezul putem să spunem ca avut loc chiar la Cina cea de Taină că nu putea

51
să le dea să se Împărtășească fără să fie curați, nu le putea da Împărtășania fără să îi curățească
de aceea I-a spalat. Spălarea este pregătirea pentru Botez. De aceea Sf. Ioan Botezătorul boteza
botezul pocăinței ca oamenii să știe că nu pot să-l primească pe Hristos decât dacă se curățesc. Și
acum Mântuitorul nu nu mai pentru smerenie ci pentru că prin spălarea pe care a făcut-o
Apostolilor, El îi pregătește; este un fel de anticipare a botezului. Gesturile Mântuitorului nu sunt
simbolice niciodată ci reale. Petru I-a zis: Nu-mi vei spăla picioarele în veac. Iisus i-a răspuns:
Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine (Ioan 13, 8). Cum să aibă parte cu Mântuitorul fără
botez!. Prin Botez noi trecem prin mormântul Mântuitorului unde ni se iartă păcatele. De aceea,
noi, aici vedem exprimat și botezul. Zis-a Simon Petru Lui: Doamne, spală-mi nu numai
picioarele mele, ci şi mâinile şi capul; Iisus i-a zis: Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie
spălate decât picioarele, căci este curat tot. Și voi sunteți curați, însă nu toți (Ioan 13, 9-10).
Pentru că Iuda era matur nu era ca un prunc el trebuia să creadă ceea ce făcea Mântuitorul. Sfinții
Părinți ne spun că Iuda s-a dus primul să îi spele picioarele. El nu s-a dus din râvnă ci s-a dus cu
viclenie, din mândrie, de a fi el primul lângă Mântuitorul și de aceea a spus și voi sunteți curați,
însă nu toți știind pe cel ce avea să-l vândă. El și-a păstrat de Miercuri gândul acesta în
permanență numai la asta se gândea că luase banii și trebuia să-și împlineacă obligația, se gândea
că va mai primi și alți bani. El a primit acest botez al spălarii picioarelor fără părere de rău pentru
ce a făcut că l-a vândut dar el era un om împărțit să fie și cu Domnul și cu ceilalți și când a văzut
că Domnul nu îi satisface dorințele vremelnice i-a ales pe ceilalți care să i le satisfacă și l-a pus
pe Domnul pe planul doi. Aceasta este marea lipsă de înțelepciune a lui Iuda că pe Domnul la
pus pe planul doi. A pus pe planul întâi interesele imediate cum pune orice om răpit de grijile
veacului acestuia. Aici a fost botezul, Le-a dat harul Duhului Sfânt dar cu toate că erau
împărtășiți nu au primit puterea deplină a harului Duhului Sfânt. Ei erau doar împărtășiți nu erau
hirotoniți. După Înviere le dă puterea dar aceasta era o anticipare ce aveau să dobândească
propriu-zis prin hirotonie Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora
le veţi ţine, vor fi ţinute. De ce? Le arată că ei vor fi cei care vor putea să lege și să dezlege
păcatele oamenilor. Nu este hirotonie după Înviere. Este hirotonie numai la Cincizecime. La
Cincizecime le dă hirotonia întru apostolie și ei rămân definitiv Apostoli trimișii Mântuitorului
către toate nemurile și pentru toate veacurile.
Aceasta este o hirotonie directă. Mântuitorul îi alege Apostoli și Duhul Sfânt îi
hirotonește Apostoli. De unde știm? Sf Ap. Pavel la Milet a spus: Duhul Sfânt va pus Apostoli.
Deci Duhul Sfânt i-a pus Apostoli nu altcineva. Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de
toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui
Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său (Fapte 20, 28). Aici vedem că harul
Duhului Sfânt însuflețește pentru că schimbă firea Apostolilor. De aici vedem diferența între
hirotonie și botez. Hirotonia conferă un har cu totul special, un har atât de puternic încât
Apostolii sunt izbăviți total de frică, frica a dispărut. De ce a dispărut frica? Pentru ca harul
Duhului Sfânt cu care au fost hirotoniți i-a umplut de dragostea lui Dumnezeu. Pentru că harul
este împărtășit prin Persoanele divine este harul dragostei, Persoanele divine sunt expresia
dragostei supreme. Harul este energia Ființei dar împărtășită prin Persoane prin care se comunică
dragostea Persoanelor Sfintei Treimi. Harul Duhui Sfânt îi însuflețește pe Apostoli și ies la
propovăduire. Petru care s-a lepădat de trei ori acum nu se mai teme de nimic iese împreună cu
ceilalți bărbați, frați ascultați și le istorisește despre Hristos. Toți auzind sunt pătrunși la inimă și
la urechi înlăuntrul lor sunt pătrunși atât de puternic. Apostolii erau învăluiți într-o aureolă a
harului Duhui Sfânt și această aureolă o simțeau și ascultătorii. De aceea au și întrebat: noi ce să
facem dacă ne-ați descoperit dragostea lui Dumnezeu, cum să primim și noi dragostea lui
Dumnezeu de care ne vorbiți? Și ce le spune Pocăiți-vă, adică schimbațivă viața și să se boteze
fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, și veți primi darul
Duhului Sfânt (Fapte 2, 38) așa s-a încheiat predica Sf. Petru le-a istorisit exact cuvintele
prorocului Ioil: Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi
fiii voştri şi fiicele voastre vor proroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii
voştri vise vor visa. Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile, din

52
Duhul Meu şi vor proroci (Fapte 2, 17-18). Și s-a împlinit ceea ce a spus prorocul Ioil cu noi că
au fost acuzați că au băut de aceea vorbesc așa de mult și au spus aceştia nu sunt beţi, cum vi se
pare vouă, căci este al treilea ceas din zi. Și se mirau căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba
sa; Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni? Şi
cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut? (Fapte 2, 6-8). Translatorul era
Duhul Sfânt atunci. Cei glosolalia? Apostolii nu învățase limbi străine, ei nu vorbeau limba
latină, greacă ect. Ei vorbeau în limba lor dar fiecare auzea în limba sa pe care o știa aceasta este
glosolalia. Și darul acesta ca să înțeleagă fiecare în limba sa nu l-a dat tuturor Apostolilor. Unuia
i-a dat darul de a vorbii, altuia de a prorocii, altuia de a tălmăcii.
Cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de
suflete (Fapte 2, 41) așa s-a întemeiat Biserica. La început Biserica a fost alcătuită din Apostoli și
din comunitatea celor care s-au boteza. Aceștea au primit darurile Duhului Sfânt și s-au
împărtășit. Apostolii au frânt pâinea că altfel nu se întemeia Biserica. Deci toate cele trei Taine
le-au primit în ziua Cincizecimi.
Noi ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos. În care Hristos este prezent și cu
sufletul și cu dumnezeirea pentru că nu e un trup mort, e un trup viu. Dacă nu ar fi și cu sufletul
prezent ne-am împărtăși ca și cu o carne de le cineva sacrificat. De aceea este prezent și cu
sufletul și cu dumnezeirea pentru că Hristos este viu și intră în noi să înnoiască trupul nostru,
mădularele noastre și să ne facă mai vi decât suntem. Că noi fără să ne împărtășim rămânem
muritori, în sensul de a rămâne osândiți. Nu că trupul devine nemuritor că trupul este muritor
pentru că păcatul strămoșesc se șterge dar consecința morții păcatului strămoșesc rămâne în trup,
moartea trupului. Aceasta este înțelepciunea divină ca să nu rămână un trup cu slăbiciuni căci
slăbiciunile au pătruns în om la Dumnezeu nimic nu-i magie e lucrare vie expilicită. Magia e
iluzie. Dumnezeu ne cere să lucrăm împreună cu El, nu să ne încărcăm cu o iluzie. Satana e
mincinos îți spune: îți dau, tot el promite tot dar nu îți dă nimic. De aceea aici lucrarea lui
Dumnezeu este atât de efectivă și ne face pe noi coparticipanți la lucrarea Sa, Dumnezeu nu ne
dă ceva ca la niște roboți, nu ne activează ca să ne mișcăm din lucrarea Lui fără lucrarea noastră.
Tot timpul este o sinergi. Noi ne împărtășim cu trupul și sângele de aceea și consecința că este
prezent: întreg, real și substanțial. Dacă este real este cu: trupul, sîngele, sufletul și dumnezeirea.
Și este întreg pentru că nu este o parte din Hristos când ne împărtășim. Acesta este paradoxul.
Persoana își face prezența în noi de aceea spunem cu dumnezeirea nu cu Persoana. Este prezent
cu trupul, sîngele, sufletul și dumnezeirea este o prezență personală în fiecare dintre noi dacă e
întreg, real. E prezent întreg la fel cum a fost prezent și în trupul Fecioarei Maria la fel este
prezent și în noi, se prelungește în noi de aceea noi suntem trupul lui Hristos nu în mod simbolic
voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte, aceasta este taina. Cei ce liturghisesc
exprimă aceasta: „Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă şi nu se
desparte, cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi
sfinţeşte” aici avem toată taina prezenței reale exact după ce se zice Sfintele sfinților se desface
Sfântul Agneț cu aceste cuvinte „Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se
sfărâmă şi nu se desparte, cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se
împărtăşesc îi sfinţeşte” de aceea este o prezență personală (Persoana e în mine nu și în tine).
Aceasta este dumnezeirea este paradox pentru noi pentru rațiune este absurd pentru că noi știm
să determinăm măsuri și greutăți dar aici este Infinitul care este prezent și în persoană și
pretutindeni. De aceea trebuie să folosim limbajul antinomic, numim dar este dincolo de lume,
mai presus de lume.

49. Harul și caracteristicile harului în raport cu omul

Răspuns: Harul este energia dumnezeiască necreată izvorâtoare din Ființa unică și
comună a Persoanelor Sfintei Treimi împărtășită de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt în Biserică
prin Sfintele Taine.
Harul este unul singur dar se împărtășește personal; altă antinomie. Nu sunt mai multe
haruri dar sunt mai multe daruri de aceea există har și daruri. Orice har este un dar dar nu orice

53
dar este har. De aceea dacă harul este unul sigur trebuie să vedem în relația cu persoana fiecăruia
dintre noi care e lucrarea harului. Dumnezeu împărtășește prin Sfintele Taine, împărtășește harul
în mod personal fiecăruia. Deci fiecare dintre noi primim harul. El se dăruiește fără să se împărtă
și fără să se despartă la fel și harul se dăruiește dar nu se desparte. Ce ne aduce harul? Aceasta
ne-o spune Sf. Apostol Pavel: mântuirea. Mântuirea ce înseamnă? Relație cu Dumnezeu. Nu
există mântuire fără relație cu Dumnezeu. În har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e
de la voi: este darul lui Dumnezeu (Efeseni 2, 8). Harule este unic. Harul se oferă gratuit. Este
un dar a lui Dumnezeu. Nu ai făcut ceva ca să dobândești harul. Totuși trebuie să faci ceva ca
să primești harul gratuit. Să îl dorești, să îl cer, să-l accepți. De aceea harul este general pentru
toți oamenii, același har este împărtățit de Dumnezeu tuturor oamenilor; nu unul are un har mai
mare și altul mai mic. Celelalte sunt daruri nu reprezintă haruri. Aptitudinile omului nu sunt
haruri ci sunt daruri. Aceasta este diferenta între har și daruri.
Harul este în sensul propriu energia pe care ne-o împărtășeșete Dumnezeu. Dar unde ne-o
împărtășește? În Biserică. Cum au primit harul Duhului Sfânt cei trei mii de oameni? Când s-au
constituit în comunitate. Ei s-au constituit în comunitate, au ascultat cuvântul, au crezut și au
cerut. Au primit Botezul, au primit Taina darurilor Duhului Sfânt prin punerea mâinilor
Apostolilor s-au Împărtățit și prin aceste trei Taine s-a constituit prima Biserică creștină, prima
comunitate. Nu s-a constituit într-o clădire. Aici, avem Biserica în sensul comunității de
credincioși care au primit Botezul, darurile Duhului Sfânt și Împărtășania și au devenit membrii
ai unei comunității, a unei relații cu Dumnezeu prin Sf. Apostoli.
De ce am ajuns la Biserică? Pentru că harul Duhului Sfânt lucrează în Biserică.
Caracteristicile harului Duhului Sfânt:
- este general, se împărtășește tuturor oamenilor, se împărtășește în mod personal, fiecare
persoană se împărtășește de harul divin prin lucrarea Sfintelor Taine în Biserică
- harul este gratuit, nu este o recompensă ci este primit ca rezultat al dorinței exprimată
prin rugăciune. Omul trebuie să ceară, să îl roage pe Dumnezeu. Dacă există un har care
ni se împărtășeșete prin Sfintele Taine acesta se perpetuează în noi prin rugăciune.
Primii oameni de aceea aveau un har permanent pentru că aveau o rugăciune permanentă,
un dialog cu Dumnezeu neîntrerupt. Harul primit prin Sfintele Taine rămâne activ în noi prin
rugăciune. Primii oameni în rai erau într-o continuă rugăciune, harul se înnoia și ei mulțumeau
lui Dumnezeu. Pentru această doxologie și mulțumire se înnoia harul. Așa se perpetuează harul
și în viața noastră creștină printr-o continuă rugăciune, doxologie și mulțumire aduse lui
Dumnezeu.
Harul nu lucrează inrezistibil adică îl chemăm o dată și el vine mereu. Permanent (de
aceea trebuie o rugăciune continuă) voința noastră trebuie să se exprime pentru lucrarea harului.
De aceea harul lucrează cu libertatea noastră ( dacă vrem îl primim, dacă nu vrem nu îl primim).
Mereu ne provoacă harul, ne cheamă, prin har ne cheamă Dumnezeu la Sine și ne arată: Veniţi la
Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28). Aceste cuvinte pe
care le-a spus Mântuitorul se actualizează în permanență în Sf. Evanghelie. De aceea este Sf.
Evanghelie la fiecare Sf. Liturghie ca să înțelegem că de la Dumnezeu avem o perpetuă chemare
și provocare la mântuire. Dumnezeu ne cheamă mereu pentru că puterile sufletului nostru sunt
diminuate oricât le-ar activa harul, ele nu sunt cum au fost inițial foarte pline de armonie pentru
că în noi a rămas urmările păcatului stămoșesc, au rămas niște răni ale păcatului strămoșesc, noi
ne-am înnoit dar aceste toate se exprimă prin păcatul strămoșesc. Așadar ce distingem aici. Aici
ne deosebim foarte mult de celelalte confesiuni. Între har și libertatea omului este o
interdependență atât de necesară și atât de lucrătoare încât nicio clipă nu putem să distingem care
este lucrarea harului și care este lucrarea noastră. Este o simbioză de lucrare între libertatea
noastră exprimată prin voință și lucrarea harului. Așa se lucrează mântuirea subiectivă care este
o sinergie, Dumnezeu și omul.
Catolicii împart fazele lucrării harului cu libertatea omului încât e o întreagă filosofie.
Este grația și în timpul firesc al lucrării mântuirii. Omenii se împărtășesc de anumite categorii de
grații. Grația aceasta este (un trend): pregătitoare sau cea care îl cheamă pe om la lucrare,

54
concomitentă, subsequentă. Grația pregătitoare este cea care îl iluminează pe om, îi propune.
Dacă omul acceptă aceasta i se dă grația cealaltă concomitentă și dacă este activ cu grația
concomitentă i se dă grația subsequentă, adică cea meritorie, încât omul e capabil să facă fapte
bune dar le face datorită grației care e meritorie. Omul care face fapte bune are parte de un
surplus de fapte bune. Acestea intră într-o cămară și fac milostenie fără să vrea cu această grație,
cu aceste fapte bune datorită grației subsequente. Dar nu le aparține cămării proprii și visteriei
papale.
Concluzie: Faptele bune care rezultă din lucrarea voinței omului cu harul sunt comune;
sunt fapte bune care aparțin deopotrivă lui Dumnezeu prin har și omului.

50. Har și libertate

Răspuns: Libertatea este zestrea cea mai de preț a noastră prin care putem să trăim sau să
murim, să fim cu Dumnezeu sau să fim fără El. Ca să fim cu diavolul nu trebuie să ne învoim, se
învoiește el cu noi, noi doar să acceptăm, dar cu Dumnezeu trebuie să ne învoim. Diavolul
lucrează subtil, pe dedesubt, Dumnezeu lucrează direct, ne cheamă, ne întreabă.
Relația dintre har și libertate. Harul se dă tuturor oamenilor, în mod obiectiv, harul are o
calitate universală, un dar general al lui Dumnezeu pentru toți oamenii. Dumnezeu așteaptă să
accesăm acest dar general, de aceea, harul ne îmbie, dar nu ne silește.
A doua calitate a harului este că nu forțează pe nimeni, este general, se dă gratuit și
lucrează numai în relație cu voința noastră. Dumnezeu ne respectă în modul cel mai deplin, încât
ne invită, ne arată, dar noi alegem. Dumnezeu ne-a ales, când ne-a chemat, ne-a ales în general.
Chemarea generală nu are nici un efect asupra noastră dacă nu se prelungește și într-o relație
personală a noastră cu Dumnezeu.
Omul este cel ce are inițiativa la chemarea lui Dumnezeu. Dumnezeu îl cheamă, dar nu-l
silește niciodată, și-l așteaptă să vină spre El. Ortodoxia a explicitat din contextul Sfintei
Scripturi, din întreaga revelație, din tălmăcirile Sfinților Părinți și a arătat că harul este general,
se exercită asupra tuturor oamenilor. Nu există om care să nu fie chemat de har; pe tot omul îl
cheamă harul la mântuire, la ușa fiecărui suflet, fiecărui om, bate harul, dar așteaptă ca omul să
descuie ușa și să facă primul pas, atunci harul îi iese în întâmpinare. Lucrarea harului se face
într-o legătură cu omul. Harul se oferă necondiționat și în mod gratuit. Condiționarea
condiționează lucrarea Sa cu omul de acceptarea omului. Se dă oamenilor pentru că Dumnezeu îi
caută pe oameni, prin Hristos, ca să îi salveze. Hristos bate la „ușa” omului și când omul
deschide, prin Hristos, în Duhul Sfânt, vine harul.
Se face o legătură în lucrarea mântuirii subiective, între har și voința omului, încât nu
putem niciodată să distingem cât contribuie la mântuirea subiectivă harul și cât contribuie omul,
este o împletire a lucrării harului cu voința omului în mântuirea subiectivă. Orice om poate să
accepte harul sau să-l respingă, încât, în mântuire trebuie să arătăm că harul nu lucrează
irezistibil, că atât de insistentă e chemarea harului că omul nu poate să refuze; omul are
capacitatea să refuze. Deci, harul nu lucrează irezistibil după natura sa, căci harul e mai puternic
decât voința omului, iar fără puterea harului omul nu s-ar putea ridica, n-ar putea lucra mântuirea
sa. Puterea lui Dumnezeu se desăvârșește în slăbiciune, dar omul nu este atât de slab încât să nu
aibă voința de a primi ajutorul harului, i-a lăsat Dumnezeu această voință ca să accepte sau să
refuze lucrarea harului.
Toate rezidă din concepția despre creație. Chipul lui Dumnezeu este diminuat în omul
căzut, dar puterile sufletului nu sunt nici nule, sunt împuținate, ele există (la catolici sunt depline,
chipul este deplin, omul lucrează și i se dă pe rând câte o porție de har). Protestanții au contopit
harul cu Duhul Sfânt și, contopindu-l, cum lupul ia oaia să o mănânce, așa ia Duhul Sfânt pe om
să-l mântuiască, vrea sau nu vrea trebuie să meargă la mântuire că vrea Dumnezeu, că i-a ales, El
știe cum. Omul nu poate înțelege alegerea, își dă seama că este ales dacă a ajuns la cei care spun
aceasta. De aici predestinarea la rai sau la iad, prezentă în învăţătura protestantă.
Împărtășirea harului nu este pe oriunde, ci în Biserică, prin niște lucrări întemeiate de
Însuși Mântuitorul Hristos care, în timpul activității Sale pământești, a întemeiat Sfintele Taine.

55
Le-a promis, le-a expus, iar după Înviere aceste Sfinte Taine chiar au izvorât din coasta Sa. În
jertfa Mântuitorului este puterea Tainelor și Duhul Sfânt a venit să plinească jertfa Mântuitorului
prin lucrarea Sa. De aceea, Sfintele Taine țin și de Hristos, și de Duhul Sfânt.

51. Har și daruri

Răspuns: Orice har este un dar, dar nu orice dar este un har. S-a ajuns și la sensul
peiorativ, că și păcatul ar fi un dar, plăcerea ar fi un dar („are darul beţiei”).
Există har și există dar. Ne vorbește despre daruri Sf. Proroc Isaia, sunt și roade ale
harului Sfântului Duh. Cele șapte daruri ale Sfântului Duh le avem de la profetul Isaia: Şi Se va
odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al
tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu.
(Isaia 11, 2-3). Darurile Duhului Sfânt au lucrat și în Vechiul Testament; roadele Duhului Sfânt
sunt înfățișate de Sf. Ap. Pavel ca nouă. Așadar, există mai multe daruri care se diversifică.
Raportul dintre har și daruri trebuie să-l înțelegem foarte limpede. Darurile sunt lucrări
ale harului, în diferite împrejurări și la anumite persoane, chemate și alese de Dumnezeu. Au fost
atâtea daruri în epoca apostolică: unul avea darul limbilor, darul prorocirii, altul darul
cunoștinței, alții alte daruri: al tălmăcirii era mulțime de daruri exprimate în cuvintele harismei,
adică darului ale lui Dumnezeu (I Corinteni 13). Acestea au fost necesare în Biserica primară
pentru că au fost chemate toate limbile, toate popoarele; cam din fiecare neam a fost chemat
cineva în Biserica primară la credință. Aceștia au devenit un ferment și s-au dus și au împărtășit
la poporul de care aparțineau aceste învățături primite prin harisme.
Niciun dar al Duhului Sfânt nu trebuie să contrazică lucrarea harului dumnezeiesc,
trebuie să fie o lucrare în armonia harului dumnezeiesc, în armonia celor descoperite prin har, de
Duhul Sfânt, în Biserică. Au fost și duhuri străine. Sf. Ap. Pavel spune: să vedeți ce duh vă
stăpânește, fiii cărui duh sunteți. Prin harul Sfântului Duh noi suntem înfiați; unii s-au socotit
înfiați prin niște duhuri străine. Ereziarhii, cei care au întemeiat niște erezii, erau tributari duhului
celui rău. De aceea, în Biserica primară a fost o mare grijă să se distingă cei care sunt în lucrarea
Duhului Sfânt cu harisme, cu daruri adevărate, de cei care primeau lucrare a fiului întunericului
și care aveau părute harisme, care erau potrivnice Duhului Adevărului. În aceste împrejurări se
dădeau anateme sau excomunicări în Biserica primară. S-au dat excomunicări când cineva venea
să tulbure Biserica cu învățături proprii, se judecau și se constatau ereziile. Și ereticii, sau
schismaticii (separaţi de Biserică), aveau voie să se apere, erau chemați la o judecată. Ei era
stăpâniți de duhul răului și nu erau lăsați să intre în biserică. Erau chemați să se lepede de erezie
și nu voiau să se lepede, excomunicarea era o recunoaștere a faptului că ei s-au desprins de
Biserică.
Darurile Duhului Sfânt sunt numite duhuri; de aceea se precizează că este un singur har și
un singur Duh care împărtășește harul, dar pentru că oamenii sunt diferiți și împrejurările sunt
diferite și lucrările harului sunt după timp, după oameni, după împrejurări, de aceea se vorbește
de mai multe daruri. Darurile trebuie să rămână în același duh ca să fie recunoscute ca daruri ale
Duhului Sfânt.

52. Relația Duhului Sfânt în raport cu Fiul (referitor la mântuirea omului)

Răspuns: Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt sunt cele două mâini ale Tatălui
(Sfântul Irineu de Lyon), adică există o împreună lucrare a Fiului şi a Duhului în istoria
mântuirii. Acest lucru înseamnă că Fiul Îl face cunoscut pe Duhul Sfânt, îi pregăteşte lucrarea,
iar Duhul Sfânt Îl face prezent pe Fiul în lume şi în istorie. Astfel, facerea lumii prin Cuvântul lui
Dumnezeu se realizează prin lucrarea Duhului „care se purta pe deasupra apelor”. Cuvântul lui
Dumnezeu a fost proorocit de oamenii lui Dumnezeu, care erau sub inspiraţia Duhului Sfânt
„care a grăit prin prooroci” (Crezul). Cuvântul lui Dumnezeu se întrupează din Fecioara prin
pogorârea Duhului Sfânt: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui preaînalt te va
umbri”. Biserica lui Hristos Cuvântul ia fiinţă în lume prin pogorârea Duhului Sfânt de
Cincizecime. Trupul lui Hristos cel Euharistic în Sfânta Liturghie se dăruieşte lumii prin

56
pogorârea Duhului Sfânt la Epicleză, prin care pâinea şi vinul devin Trupul şi Sângele Domnului
Hristos.

53. Privire interconfesională referitoare la harul divin și rolul său.

Răspuns: Harul este unul singur, lucrările sale sunt diferite. Nu există mai multe feluri de
har, harul lucrează în mod diferit, după trebuința omului. Avem harul care aduce armonia între
miri, harul care se dă celor smeriți, sunt multe lucrări ale harului și harul este unul singur. Harul
lucrează în viața omului, la consimțământul omului, pentru mântuirea noastră.
Lucrarea Sfântului Duh în Biserică aduce plinirea mântuirii și a desăvârșirii noastre.
Harul este energia dumnezeiască necreată, izvorâtoare din Ființa comună a celor trei
Persoane dumnezeiești, și care coboară de la Tatăl, prin Fiul în Sfântul Duh în Biserică și ne face
părtași la sfințenia dumnezeiască.
Ce este harul în Biserica romano-catolică? Este o grație creată. De ce? pentru că aceasta
este la dispoziția papei. Ce-i creat este detașat de necreat și fiind detașat de necreat se poate
distribui. Deci grația este un depozit de energie creat care nu este la îndemâna oricui, ci la
îndemâna papei, el este un distribuitor. Așa s-au născut indulgențele de când au declarat că papa
este infailibil și grația este creată au avut în vedere o formulă economică, lumească, orizontală,
papa este în vârful piramidei și cuprinde toată lumea, un fel de semizeu. Această grație creată se
distribuie și în cazul mântuirii subiective. La pregătirea îndreptării, se cunosc niște faze după
învățătura romano-catolică. Când omul aude despre Dumnezeu, despre Hristos și mântuire, el
începe să fie curios și să dorească. Când dorește cu ardoare să-l cunoască pe Hristos, pe
Dumnezeu i se dă omului grația premergătoare. Prin această grație premergătoare cu care
lucrează puterile spirituale ale omului începe să facă ceva fapte bune și atunci i se dă omului
grația concomitentă. Omul întâi a lucrat a primit grația premergătoare; lucrează acum cu grația
premergătoare și începe să lucreze mai intens să primească grația concomitentă și pentru că se
face vrednic de niște merite și face fapte bune i se dă garția subsecventă. Acestea sunt niște
măsuri necesare sufletului.
Harul este unul singur pentru că nu există decât o singură energie dumnezeiască, la
catolici sunt mai multe (cele care încep, cele care continuă și cele care desăvârșesc). La
Protestanți există harul, dar e totuna cu Sfântul Duh.

VIII. ECLEZIOLOGIA

54. Biserica în general și sensurile ei

Răspuns: Sfânta Biserică
- Biserica este așezământul sfânt întemeiat de Fiul lui Dumnezeu în ziua Cincizecimii
prin trimiterea Duhului Sfânt. Această def. ne arată întemeirea propriu-zisă a Bisericii.
- Biserica este extinderea lui Hristos în umanitate. Această def. ne arată ce este Biserica
în sine. Din punct de vedere obiectiv și real, dpdv al sensului Bisericii. Biserica îl cuprinde pe
Hristos tot timpul.
Când spunem că Biserica este întemeiată în ziua Cincizecimii, de Mântuitorul Iisus
Hristos, vorbim de Biserica văzută.
Când spunem că este extinderea lui Hristos în umanitate, vorbim de aspectul nevăzut al
Bisericii.
- Biserica este acea instituție divino-umană întemeiată de Fiul lui Dumnezeu întrupat prin
patimile, moartea , Învierea și Înălțarea de-a dreapta Tatălui și cuprinzând cele din cer și cele de
pe pământ (pe Dumnezeu, pe îngeri și pe oameni) într-o legătură duhovnicească neîntreruptă și
totală. Aceasta este o def. dogmatică.
- Biserica este comuniunea oamenilor cu Dumnezeu în Hristos prin Duhul Sfânt
Biserica cuprinde pe toți cei ce cred și mărturisesc pe Fiul lui Dumnezeu și se împărtășesc
de Sfintele Taine, întemeiate de El, prin care primesc harul Sfântului Duh.

57
 Biserica prezintă cel puțin trei realități: biserica locaș de închinare, comuniunea
oamenilor cu Hristos prin Duhul Sfânt și biserica cea mică (Biserica din familie sau biserica
persoanei).
Bisericii i s-au dat diferite definiții, din mai multe puncte de vedere: juridică, biblică,
dogmatică.
Definiția în Scriptură: trupul tainic al lui Hristos. Sf. Ap. Pavel: voi sunteți trupul lui
Hristos și mădulare fiecare în parte și arată că Biserica are și ierarhie: pe unii i-a pus Dumnezeu
în Biserică, unii să fie apostoli, alții proroci, alții păstori și învățători la desăvârșirea sfinților
spre lucrul slujirii.
55. Întemeirea Bisericii (temeiul obiectiv și cel istoric)
Răspuns: Biserica are un moment istoric. Aceasta presupune o întemeiere văzută, a
bisericii și subiectivă. Pentru că Biserica devine un subiect, fiind un organism viu, un subiect
real.Dar în același timp Biserica are o origine obiectivă. Care este originea obiectivă? Biserica
este întemeiată pe cruce și pe Înviere. Sunt cele două momente: Golgota și Învierea lui Hristos.
Sunt cei doi poli care ne arată reperele întemeierii obiective ale bisericii. Golgota cu răstignirea,
jertfa, mormântul, cu punerea Celui nemuritor în mormânt, și cu ridicarea prin Înviere. Iată,
întemeiază Biserica care este plină de slavă și de biruință.
Biserica are un aspect văzut și unul nevăzut. Hristos după cea a întemeiat-o obiectiv, S-a înălțat
la cer ca să o întemeieze subiectiv și istoric. Aceasta se petrece la ziua Cincizecimii. De aceea
Biserica are două aspecte (nevăzut și văzut).
Originea bisericii este chiar din rai, acolo a existat prima Biserică și vedem acum niște
etape ale existenței bisericii.
Ce înseamnă Biserică? Înseamnă Dumnezeu și omul împreună. Când a fost prima dată
Dumnezeu și omul împreună? În rai. Dumnezeu era în dialog cu omul. Și, omul era lângă
Dumnezeu și Dumnezeu era lângă om. Aceasta era o biserică incipientă care mergea spre
desăvârșire. N-a ajuns această relație între Dumnezeu și om la desăvârșire, pentru că păcatul a
întrerupt acest dialog. Dar obiectivul, ca Dumnezeu să fie unit cu omul, a fost înainte de
întemeirea lumii. Dumnezeu în atotștiința și atotputernicia Sa, a prevăzut și relația cu omul în rai,
și oprirea aceste relații, prin păcat, și căderea omului, și despărțirea omului între cer și pământ.
După păcat, Dumnezeu vestește refacerea vechii biserici într-o formă superioară și relația
omului cu Dumnezeu într-o intimitate. Dacă Eva și Adam vorbeau cu Dumnezeu și erau fericiți
dar erau în pericol să cadă și să moară, iată, pericolul a fost iminent, pentru că omul nu era
pregătit pentru luptă, nu era destul de întărit în această luptă cu păcatul. În aceste împrejurări este
vestită noua biserică, nu orice biserică ci o biserică vie. Urmașa Evei avea să fie cea care va
întruchipa prima Biserică reală. Pentru că în ea intră aievea Fiul lui Dumnezeu și relația cu
urmașa Evei care va zdrobii capul șarpelui devine intimă și într-o interdependență totală cu Cel
ce vea să întemeieze biserica cea mare. Ea este biserica cea vie, cea nefăcută de mână, cea în
care se întruchipează toate darurile și toate virtuțile. La Buna Vestire începe biserica cea nouă,
reală și atât de puternică, umanitatea Maicii Domnului intră într-o relație intimă cu Dumnezeu.
De ce umanitatea? Însăși Maica Domului mărturisește Că, iată, de acum mă vor
ferici toate neamurile. Ea este cea care împlinește binecuvântarea dată de Dumnezeu lui Avraam
cu adevărat se va ridica un popor mare şi tare şi printr-însul se vor binecuvânta toate neamurile
pământului.
Aceată binecuvântare este fără hotar. Ca dimensiune este infinită și referitoare la timp
este nesfârșită, este pentru veșnicie. La Buna Vestire, cerul și pământul, încep dialogul între
Dumnezeu și Fecioară prin înger. Dialogul aduce intimitarea între Fiul lui Dumnezeu și Fecioară.
Si apoi, Fecioara Maria îl dăruiește umanității pe Fiul lui Dumnezeu. După Buna Vestire vorbim
de nașterea Fiului lui Dumnezeu, atunci se naște Răsăritul cel de Sus, întunericul lumii începe să
se risipească, începe lumina să se propage în toată lumea începând de la Betleem, acum se
vădește legătura între cer și pământ. Dacă la Buna Vestire un singur înger vine la Fecioara Maria
să aducă vestea cea mare, acum, cetele de îngeri coboră pe pământ. Îngerii împreună cu oamenii,
glăsuiesc, se bucură și binevestesc pogorârea celui din cer după al cărui chip a fost făcut primul

58
om prin care se răspândește lumina cea dumnezeiască și începe să răsară zorii mântuirii
întregului neam omenesc.
Dacă aceasta în mod obiectiv este prima Biserică. Această întemeiere este încă tainică.
Mântuitorul pregătește întemeierea văzută a Bisericii, plenară care devine organul mântuirii
neamului omenesc, locașul mântuirii neamului omenesc. Cum o pregătește? Arătându-se
după Înviere și povățuindu-i pe ucenicii Săi, pe care i-a pregătit chiar înainte de patima Sa. I-a
pregătit nu nu mai prin cuvânt ci și prin faptă. I-a pregătit încă de la intrarea în Ierusalim.
Ierusalimul este cetatea care semnifică cetatea lui Dumnezeu din cer, adică raiul pe care
Dumnezeu, L-a pregătit oamenilor mai înainte de întemeierea lumii. Raiul care premerge vieții
plenare a oamenilor răscumpărați de Iisus Hristos. De când intră în rai? Chiar de la Înviere, de
aceea avem și rugăciunea: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu
tâlharul ”.
Acest moment este începutul vieții reale a omului cu Dumnezeu dar nedeplin, De ce?
Intră sufletele. Omul, nu e om, numai cu sufletul. Omul este alcătuit din trup și suflet, intrând
doar cu sufletul se aseamănă cu îngerii. Primul om are chipul Sfintei Treimi dar mai ales chipul
Fiului. Fiul lui Dumnezeu a luat chip de om, cum spune Sf. Ap. Pavel, nu a luat fire îngerească ci
fire de om a luat ca să se asemene întru toate nouă și noi să ne asemănăm întru totul Lui. Acest
moment este un început, al mântuirii noastre. Început este de la Buna Vestire, dar, acum, este
mânturea noastră prin ridicarea sufletelor, o mântuire care așteaptă viața plenară a omului ce va
fi la sfârșitul veacului. Raiul unde a început? Pe pământ, cel din Eden. Raiul deplin va fi tot pe
pământ dar pământul nu va mai fi despărțit de cer. Cerul și pământul vor fi unite, cer nou și
pământ nou. Prin cer vom desemna la sfârșitul veacurilor, pe Dumnezeu. Acesta este cerul nou și
pământul nou este cel purificat. Pământul acesta material va arde pentru că lumea materială nu
va mai fi o materie grea ci una spirituaizată.
Mântuitorul Hristos nu se arată la trei zile, la șapte, la douăzeci de zile ci se arată din
prima zi ucenicilor Săi ca să îi încredințeze de Învierea Sa și să îi pregătească, și le dă și o
misiune chiar din prima zi. Mântuitorul intră prin ușile încuiate ca să le arate ucenicilor noua
condiție pe care o dobândește Cel ce a petrecut cu ei trei ani și jumătate, și acum, nu mai vine la
ei pe mare, pe barcă, nu mai bate la ușă, intră prin ușile încuiate și Le spune: Pace vouă!, este cel
mai frumos salut. De ce le spune: „Pace vouă”? Pentru că s-a făcut pace între cer și pământ, pace
care trebuie să se facă și în om. Omul era într-un antagonism (sufletul împotiva trupului și trupul
împotiva sufletului). Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi Şi
zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor
fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20 ,21-23). Până atunci, Le-a prevesit
ucenicilor, nu Le-a spus. Acum Le spune imperativ: Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi
cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. Acestea zicând Le-a arătat mâinile și coasta Sa și s-au bucurat
ucenicii văzând că este Domnul. De ce le-a arătat mâinile și coasta Sa? Să îi încredințeze că a
Înviat. Aici, începe lucrarea Mântuitorului Înviat cu Apostolii Săi, este o nouă lucrare, o lucrare
plenară, o lucrare pe care Le-o împărtășește ca să fie cu ei mai departe.
Mântuitorul, Se arată succesiv, în mai multe zile. Se arată: în ziua întâi, în ziua a opta. Și
ultima dată Le-a spus ucenicilor să mergă în Galileea.
Din cele prezentate vedem că Biserica nu s-a întemeiat la un ordin ci s-a întemeiat treptat.
Biserica își are origini chiar din începuturi. Mântuitorul S-a arătat până la peste cinci sute de
frați, până în ziua Înălțării Sale. S-a despărțit de ei învățând-ui și binecuvântând-ui: Şi acestea
zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor. Ucenicii încă gândeau
omenește, pământește pentru că încă nu primiseră Duhul Sfânt. Hirotonia Apostolilor este în ziua
Cincizecimii.
Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de
veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau
ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi
de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. ( F.
Ap. 2, 1-4).

59
 Aceste limbi ca de foc i-a însuflețit, i-a întărit, i-a luminat, deodată simțeau că tot ce le-a
spus Mântuitorul știu acum, că nu știau, știau parțial. Duhul Sfânt le-a activat toată învățătura
Mântuitorului, Le-a și lămurit-o, au început să vadă și să cunoască tot, să țină minte, să simtă tot
ce le-a spus Mântuitorul. De atâta bucurie și entuziasm au ieșit din casă și au început să
propovăduiască.
Era ziua Cincizecimii la iudei, vedem că sărbătorile acestea au fost pregătite, Paștele
iudeilor pregătea Paștele creștin, Cincizecimea iudeilor pregătea Cincizecimea creștină, a venirii
Duhului Sfânt. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care
sunt sub cer. Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi
auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia
care vorbesc toţi galileieni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut? Parţi
şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia,
În Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt,
iudei şi prozeliţi, Cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele
minunate ale lui Dumnezeu! Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul către altul: Ce va
să fie aceasta? Iar alţii batjocorindu-i, ziceau că sunt plini de must ( F.Ap. 2, 5-13).
Apostolii au ieșit din acea casă și s-au dus în centru, unde erau adunate mulțimile, și au
început să vorbească și fiecare auzea limba în care s-a născut. După ce au vorbit fiecare, și toți
vorbeau în aceeași limbă, Duhul Sfânt era translator. Erau veniți din diasporă (arabi, cretani,
romani, din părțile Cireni,...), iudei și prozeliți răspândiți în toată lumea, pentru sărbătoarea
Cincizecimii la Ierusalim. Și se întrebau cu toții nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni? Ei
nu știu limbi străine Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut?. Aceasta a
fost glosolalia.
După aceea, Petru a luat cuvântul înaintea tuturor ca să vorbească iudeilor, cuvântarea lui
Petru este pentru iudei: Şi stând Petru cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a vorbit: Bărbaţi
iudei, şi toţi care locuiţi în Ierusalim, aceasta să vă fie cunoscută şi luaţi în urechi cuvintele mele
(F.Ap. 2, 14). Cuvântare în care a accentuat că s-au împlinit prorociile pe care ei le știau. Dar au
început să spună, batjocorindu-i, că sunt plini de must, ei nu știu ce spun. De aceea, Petru i-a
înfruntat: aceştia nu sunt beţi, cum vi se pare vouă, căci este al treilea ceas din zi. Ci aceasta
este ce s-a spus prin proorocul Ioil (F.Ap. 2, 15-16). După ce l-au ascultat, Ei auzind acestea,
au fost pătrunşi la inimă şi au zis către Petru şi ceilalţi apostoli: Bărbaţi fraţi, ce să facem? Iar
Petru a zis către ei: Pocăiţi-vă (adică, schimbați-vă viața) şi să se boteze fiecare dintre voi în
numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt (F.Ap.
2, 37-38). Și așa s-au botezat ca la trei mii de suflete. Așa s-a întemeiat Biserica condusă doar
de Apostoli în ziua Cincizecimii. Așa începe Biserica apostolică este momentul istoric și văzut
al întemeierii Bisericii. A două zi a crescut cu încă două mii de suflete. Comunitatea creștea din
zi în zi, Faptele Apostolilor ne prezintă doar acest nucleu de cinci mii în două zile. Biserica
sporea, a început să ducă o viață de familie, o viață comunitară. Cei ce au primit cuvântul s-au
botezat. Apostolii au pus mâinile peste ei, au primit darurile Duhului Sfânt. Şi stăruiau în
învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (F.Ap. 2, 42). Astfel,
prima Biserică s-a constituit. Este întemeierea văzută a Bisericii.

56. Aspectele Bisericii (văzut și nevăzut)

Răspuns: Biserica are două aspecte: aspectul văzut și aspectul nevăzut
În chip văzut Biserica-i cuprinde pe toți creștinii care aparțin de aceeași credință, de
Hristos și de învățătura Sa și de Tainele Sale, pe care le-a instituit în Biserică.
Biserica are și un aspect nevăzut. Dincolo, Hristos este capul Bisericii și prezent în
Biserică prin Sfintele Taine, este și văzut, prin Sfintele Taine în Biserică, dar, mai degrabă, El
este nevăzut, în ceruri, și acolo-i cuprinde pe strămoși, pe proroci, pe apostoli, pe mucenici și pe
toți sfinții, dar și pe îngeri.

57. Ființa Bisericii

60
 Răspuns: Ființa Bisericii
Cum avem noi, oamenii, două alcătuiri: trup și suflet. Biserica are și ea două elemente din
care este alcătuită: Dumnezeu și oamenii. Biserica este teandrică, dumnezeiască și omenească.
Biserica este veșnică precum veșnic este Întemeietorul ei. Când spunem Biserică?
Înseamnă comuniunea între Dumnezeu și oameni.
Ce aduce Pogorârea Duhului Sfânt? Aduce întemeierea Bisericii. Sărbătoarea
Cincizecimii echivalează cu împlinirea operei de mântuire. Opera de mântuire începe de la Tatăl
pentru că El este și Creatorul și Cel ce îl trimite pe Fiul în lume ca să se nască și să răscumpere
creația. Sunt două momente ale revenirii noastre: creația și restaurarea creației prin
răscumpărare. Această răscumpărare începe de când făgăduiește Dumnezeu aceasta la Facere 3,
15 și o împlinește prin întruparea Fiului lui Dumnezeu.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu este începutul mântuirii noastre și acesta se continuă prin
viața, propovăduirea, patimile, moartea și învierea Domnului. Înălțarea face legătura între
Dumnezeu și Cel ce este Mijlocitorul nostru între Dumnezeu și oameni, Iisus Hristos, Arhiereul
Suprem. Dar Arhiereul Suprem face posibilă această relație nu nu mai între firea noastră
omenească și Tatăl ci între Sfânta Treime și oamenii de pe pământ. Și aceasta se împlinește în
ziua Cincizecimii.
Ziua Cincizecimii este ultimul act al mântuirii noastre în care se concretizează mântuirea
noastră.
Mântuirea noastră se lucrează obiectiv prin tot ceea ce înfăptuiește Fiul lui Dumnezeu dar
se concretizează în ziua Cincizecimii când se pogoară Duhul Sfânt și se întemeiază Biserica. De
aceea organul mântuirii noastre este Biserica. Biserica în care Dumnezeu se întâlnește cu omul în
intimitate. De aceea Biserica este Hristos extins în umanitate. Este definiția cea mai scurtă ca o
sinteză a tot ceea ce a însemnat mântuirea.
Biserica îmbracă două aspecte. Un aspect de comunitate și un aspect de lăcaș. De la
început a fost așa. Biserica lăcaș o vedem în casa Mariei, mama lui Ioan Marcu unde a avut loc
Cina cea de Taină. Duhul Sfânt în chip de limbi de foc nu coboară undeva afară ci coboară în
acest lăcaș care este primul lăcaș de închinare. De la început avem Biserica lăcaș, Biserica
comunitate. Comunitatea nu însemna numai comunitatea Apostolilor ci prin cele trei mii de
suflete care s-au botezat este începutul bisericii care a doua zi se îmbogățește cu încă două mii de
suflete și în zilele următoare va crește biserica.
Biserica este comunitatea oamenilor care cred prin Mântuitorul Iisus Hristos în Sfânta
Treime și care se împărtășesc de harul Duhului Sfânt prin Sfintele Taine în această comuniune.

Ființa Bisericii este teandrică. Cuprinde Dumnezeu și omul. Trebuie să înțelegem că

Biserica are o origine veche, de la început. Prima biserică o putem considera comunitatea și
comuniunea din raiului cel din Eden. Dumnezeu se afla cu oamenii și era aceea comuniune între
oameni și Dumnezeu. Se manifesta acestă primă biserică, deși nu se numea biserică. Dumnezeu
era în dialog cu oamenii. Biserica întemeiată de Mântuitorul Hristos este superioară primei
comunități a oamenilor cu Dumnezeu din raiul cel din Eden. În rai oamenii erau în dialog cu
Dumnezeu în Biserica pe care o întemeiază Iisus Hristos prin pogorârea Duhului Sfânt la
Cincizecime aici Dumnezeu intră în intimitatea oamenilor. Dumnezeu și-a asumat firea
omenească și este primit în comunitatea oamenilor. Se prelungește în ființa omenească. Este
prezent Dumnezeu în sufletele și trupurile oamenilor care alcătuiesc Biserica. De data aceasta
Biserica se arată ca un trup unic. Nu are parteneri ca raiul cel din Eden, Dumnezeu și oamenii.
Acum este un cap și un trup, capul este Hristos și trupul este alcătuit din toți membrii
bisericii care sunt: ierarhia și credincioșii.
Trupul lui Hristos este alcătuit: comunitatea oamenilor, oamenii care trăiesc pe pământ,
(trupul cel văzut), din sufletele celor care au intrat în ceruri ,de îngeri pentru că și îngerii intră în
comunitatea bisericii și de Sfinții. Sfinții, îngerii și oamenii (care se împărtășesc de trupul și
sîngele Domnului) intră în comunitatea Bisericii.

61
 Privind Biserica văzută aceasta este alcătuită din: ierarhie și credincioși. Nu poate fi nici
ierarhie fără credincioși și nici credincioși fără ierarhie. Este un mod firesc în care se
intercondiționează. Ierarhia are rolul de a transmite viața Duhului în biserică la credincioși prin
cei ce au fost aleși de Dumnezeu să fie iconomi ai harului și slujitori ai Tainelor lui Dumnezeu.
Avem această distincție ierarhie și credincioși. Ierarhia este în cele trei trepte: Ierarhii
sunt urmașii Apostolilor. Preoții urmașii celor 70 de ucenici și diaconii sunt o treaptă de origine
apostolică ca o necesitate la slujirea bisericii. Este de origine apostolică pentru că ia a fost
instituită de Mântuitorul Hristos prin Apostoli. Dacă arhieria și preoția sunt instituite direct,
diaconia este indirectă prin Apostolii Mântuitorului care i-a pus pe primii șapte înaintea lui
Dumnezeu și au pus mânile peste ei și au primit darul Duhuluin Sfânt. Este o treaptă harică
inferioară celor două, pentru că singuri diaconii nu pot săvârși nicio lucrare din cele șapte Sfinte
Taine decât Botezul de necesitate; ei sunt ajutori ai epicopilor și ai preoților.
Cum este privită Ființa bisericii în cele trei confesiuni.
La ortodocși avem cele trei trepte harice distincte păstrând fidelitatea din Biserica
apostolică și continund neîntrerupt până în vremea noastră cu acease trepte ierarhice în Biserică.
În Biserica romano-catolică din sec. X erau niște premise pentru a cucerii Biserica nu
numai de a fi chivenisitoare a harului lui Dumnezeu și de a se ocupa cu această latură
duhovniceacă ci și cu latura politică și economică. Astfel s-a instituit în ierarhie o treaptă străină
a papalității ca primat. Aceasta este o treaptă străină de revelație, de Tradiția bisericii, de duhul
bisericii. După ce au apărut diferențele de gândire în Răsărit și în Apus, ierarhia apuseană a adus
o noutate fără temei a primatului papal.
Primatul papal este o deformare și o înstrăinare de ceea ce a însemnat revelația și Tradiția
bisericii. Acest primat papal se substituie Capului bisericii care este Hristos. Hristos fiind
nevăzut, au instituit un cap văzut al bisericii pe papa. Dar fiind capul văzut al bisericii și detașat
de ierarhie și fiind investit omenește cu atribute supraomenești ca unul care poate să decreteze
învățături noi și să impună reguli întregii biserici și să i se atribuie infailibilitatea. Această nouă
învățătură și construcție teologică din partea bisericii Apusene duce la o despărțire de Biserica
Răsăriteană. Despărțirea este promovată și produsă de Biserica Apuseană. Ortodoxia a rămas în
matca ei, în ținuta ei, a rămas sobornicească, apostolească, a rămas cu sfințenia plenară pentru că
Hristos este Cel ce hotărăște și Cel care conduce viața bisericii prin cei pe care I-a așezat
episcopi, preoți și diaconi. Hristos lucrează Tainele bisericii.
În Biserica Apuseană fiind cap văzut papa se substituie lui Hristos care devine un om
universal încât ierarhia bisericească nu își are valoare decât în relație cu papa, în loc să fie în
relație cu Hristos iar papa se substituie întregii ierarhii. El are valoare maximă în afara ierarhiei
iar ierarhia în afara papei nu are nicio valoare. Papalitatea este de fapt ca un neopăgânism de
aceea papii sunt ridicați la rang de sfinți. Ei sunt Sfinți din viață, Sfântul Părinte. Este de fapt o
deformare încât Biserica Apuseană este paralelă cu Biserica Răsăriteană unde Hristos rămâne
plenar.
Protestantismul vine cu polul opus încât în Biserică este prezent Hristos dar numai într-un
chip nevăzut. Prezența Sa în sânul comunității este una simbolică. Nu există o prezentă reală a lui
Hristos. Este comunitatea adunată în numele lui Hristos, nu este Hristos prezent real în Biserică
ci numele Lui. Vedem că aici este o desacralizare. Desacralizarea a început în Biserica romano-
catolică și ia continua și se diminuează în comunitățile protestante.
Cuvântul Biserică desemnează o realitate atât de concretă în care Dumnezeu și oamenii
sunt împreună.
Ecumenismul. Dacă întrebi un protestant ce fel de creștin este? răspunde sunt ecumenist,
adică de toate și nimic concret, în sensul acesta este o mare erezie, pentru că provoacă o
confuzie, nu este o relație. Din punct de vedere ortodox trebuie să fie o afirmare a ortodoxiei.

58. Însușirile Bisericii

Răspuns: Biserica este: una, sfântă, sobornicească și apostolească.

62
 Biserica este una pentru că are un unic întemeietor pe Hristos care este Capul bisericii.
Eu sunt vița, voi suntem mlădițele (Ioan 15, 5). Mântuitorul spune dacă rădăcina este sfântă și
ramurile sunt sfinte (Romani 11, 16). Unitatea se vede în ortodoxie prin Hristos care este Capul
bisericii și întemeietorul ei. Biserica are un singur întemeietor pe Iisus Hristos, căci El a
întemeiat Biserica, El a răscumpărat păcatele noastre, El a rugat pe Tatăl și a trimis pe Duhul
Sfânt. Lucrarea în Biserică este a Sfintei Treimi dar săvârșitorul este Mântuitorul Iisus Hristos.
El este necontenit prin lucrarea Duhului Sfânt. De aceea avem o singură Biserică cea întemeiată
în ziua Cincizecimii care a rămas autentică și nealterată.
La romano- catolici unitatea este una văzută, nu una nevăzută, în jurul papei care este
capul bisericii, cel văzut, și în jurul să se concentrează ierarhia și credincioșii.
La protestanți biserica are aspect doar nevăzut. Duhul Sfânt îi știe pe toți care aparțin
bisericii și de aceea nu poate fi văzută biserica.

Biserica este sfântă. De ce este sfântă? Pentru că Cel care a întemeiat-o este Sfântul
Sfinților, prin excelență. El nu are păcat, El este Dumnezeu și Om. Dar, firea omenească a fost și
ea îndumnezeită de sfințenia Bisericii (văzute și nevăzute) pentru că este plină Hristos cel Sfânt.
Sfințenia Bisericii este deplină căci Hristos se extinde în orice om care crede, mărturisește și
trăiește după învățătura Sa.
Sfințenia la romano-catolici este relativă. De ce? pentru că papa primește harul Duhului
Sfânt și el îl împătășeșete celorlalți, împărtășește o grație creată. Grație care fiind creată este
detașată de necreat și atunci vedem o sfințenie realativă.
Sobornicitatea Bisericii.
Sobornicitatea înseamnă că Biserica îi cuprinde pe toți. Se referă în chip spiritual, ca
fond, că toți fac parte din Biserică, și clerul, și poporul credincios, deci toți alcătuiesc Biserica.
Aceasta este sobornicitatea.
Sobornicitatea se referă la:
- universalitate, în termeni latini se numește catolicitate. Sobornicitatea este văzută, nu în
sensul geografic, ci în sensul duhovnicesc, că toți aparțin acelueași Hristos.
- Sobornicitatea este văzută și în modul exprimat în chip real, în ceea ce se vede, Biserica
cu cele două laturi ale sale: cler și popor.
- modul în care Biserica își ține învățătura curată, adevărul curat.
modul în care este condusă Biserica în chip văzut de întreaga ierarhie, continuată de
preoți (slujitorii ierarhilor). În sobornicitate este văzută și egaliatea ierarhilor între ei. Nimeni nu
poate deține adevărul, aceasta este sobornicitatea. Adevărul Bisericii este ținut de întregul corp al
Bisericii, nimeni nu poate deține adevărul Bisericii personal, ci numai sobornicesc, în totalitate și
în comuniune cu ceilalți. De aceea Sinoadele sunt cele care au lămurit învățătura de credință.
Sinoadele ecumenice au avut girul tuturor Bisericilor locale. Numai în Ortodoxie este vădită
soborniciatea.
Sobornicitatea în romano-catolicism este anulată de acele privilegii ale papei. Nu își mai
are valoare pentru că orice sobor al cardinalilor și episcopilor nu are valoare fără papă. Papa are
valoare mai mare decât soborul.

Apostolicitatea. Prin Apostoli s-a întemeiat Biserica, prin toți Apostolii, că erau
împreună la un loc, și asupra tuturor a venit Duhul Sfânt. De ce se precizează că este
apostolească? Apostolii sunt cei prin care Hristos întemeiază Biserica.
Biserica este Apostolească, pentru că este întemeiată pe temelia Apostolilor, a tuturor
Apostolilor. Dacă erau numai unsprezece apostolicitatea era nedeplină, pentru că Mântuitorul a
ales doisprezece. Unul a căzut a trebuit să fie înlocuit. Dacă nu ar fi contat acest numar, că cifra
12 este transferată de la cele 12 seminții ale lui Israel, Biserica este Noul Israel, ea trebuie să
cuprindă 12 Apostoli. Cei 12 Apostoli alcătuiesc o cifră simbolică de cuprindere a întregii lumi.
Sunt patru laturi ale lumii, sunt patru puncte cardinale, patru laturi ale crucii, toate acestea de
Sfânta Treime sunt guvernate. În fiecare latură a lumii sunt trei Apostoli în numele Sfintei

63
Treimi. Nu se putea ca Apostolii să fie unsprezece, așa cum spune Petru: luați soții apostoliei și a
aceste slujiri, ca să rămână împreună cu noi.
Hristos numai era prezent în dialog personal direct cu Apostolii. Pentru alegerea celui de-
al 12 Apostol, aceștea au pus doi ucenici ca să-I aleagă de acum Duhul Sfânt. ,,Şi au pus înainte
pe doi: pe Iosif, numit Barsaba, zis şi Iustus, şi pe Matia. Şi, rugându-se, au zis: Tu, Doamne,
Care cunoşti inimile tuturor, arată pe care din aceştia doi l-ai ales, Ca să ia locul acestei slujiri şi
al apostoliei din care Iuda a căzut, ca să meargă în locul lui Şi au tras la sorţi, şi sorţul a căzut pe
Matia, şi s-a socotit împreună cu cei unsprezece apostoli (Fapte. 1, 23-26). Dar prin Duhul Sfânt
tot Hristos alege. Duhul Sfânt nu putea fi prezent fără umanitatea lui Iisus Hristos. Când îl aleg?
După Înălțarea la Cer. Acum umanitatea lui Iisus Hristos este plină de Duhul Sfânt. Duhul Sfânt
este trimis, nu plenar, ci necesar în comunitatea Apostolilor, ca să completeze numărul
Apostolilor să vină Duhul Sfînt pentru a fi deplin cei aleși de Hristos. Hristos alege pe Apostoli
în numele Tatălui. De aceea spune Mântuitorul Hristos: ,,Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat” (In. 17,
6), El în numele Tatălui I-a aleas pe ceilalți, că nimic nu face Fiul fără Tatăl, dar Tatăl toate Le-a
dat Fiului fiindcă este egal cu El.
Apostoliciatea prin urmare este plenară în Biserica noastră. Vedem apostolicitatea
exprimată deplin încă de la alegerea lui Matia, și modul în care a fost ales, și apoi apostolicitatea
Bisericii întemeiată la Cincizecime este atât de clar exprimată prin pogorârea Duhului Sfânt în
chip de limbi de foc (înțelegem harul) asupra fiecăruia dintre ei.
Pe temelia tuturor Apostolilor sa întemeiat Biserica.
La romano-catolici este redusă la un singur Apostol, la Apostolul Petru.
La protestanți nu poate fi vorba de apostolicitate întrucât aparița lor este târzie și ei nu pun preț
pe Apostoli, pe Părinții Bisericii ci Domnul Iisus este Cel care cheamă la mântuire. Apostolii
sunt oameni obișnuiți care au răspândit credința și acum credința aparține ca o realitate personală
fiecăruia.

59. Ierarhia bisericească în general (harică și universală) interconfesional

Răspuns: Preoția este una, treptele sunt diferite. Preoția deplină este cea arhierească,
arhiereul poate săvârși toate lucrările sfinte, afară de una, care imprimă regula comuniunii
apostolice – hirotonia unui arhiereu nu poate fi făcută de un singur arhiereu, ci minim de doi, dar
de regulă de trei și mai mult decât trei.
În Taina Preoției Hristos își prelungește întreita Sa slujire asupra oamenilor, și chemarea, și
dăruirea harului mântuitor efectiv în toate lucrările Bisericii. Slujirea este legată de Biserică și de
Hristos, în permanență. toate pe care le face arhiereul sau preotul le face în numele lui Hristos,
preotul este o prelungire a mâinilor slujitoare și ale arhiereului, nu numai ale lui Hristos. El nu
poate să aibă slujirea lui Hristos decât prin mâinile arhiereului, care îi dăruiește slujirea sa
primită de la Hristos, prin mâinile sale, preotului. De aceea, în afara comuniunii cu arhiereul său,
preotul, dacă săvârșește o lucrare numai din dorința sa, nu este valabilă, este nulă.
Preoția ne aduce această bucurie a continuării întreitei slujiri a Mântuitorului, a arhieriei
Mântuitorului, a lărgirii Bisericii prin slujirea preoțească în toate cele patru laturi ale pământului.
Cele trei trepte ale preoției sacramentale sunt:
- Arhiereul
- Preotul
- Diaconul.
Preoția harică este acea alegere a lui Hristos, a oamenilor care doresc să fie continuitori
a întreitei slujiri. Cei aleși sunt investiți prin hirotonie cu un har al slujirii preoțești în treptele
slujirii harice.
Preoția harică înseamnă un har personal, pentru a realiza mijlocirea între popor și
Dumnezeu. Orice slujitor haric este nedespărțit de Hristos în slujirea sa, și Hristos este Cel ce
săvârșește toate prin acesta.
Preoţia universală.

64
 Calitatea omului de preot al creației a fost prezentă încă de la facerea lumii. Aceasta
poartă numele de preoție universală și constă în capacitatea omului, prin har, de a uni întreaga
creație în sine, și de o înălța spre Dumnezeu. Această preoție universală este diferită de preoția
sacerdotală dăruită de Hristos apostolilor și urmașilor lor. Sf. Ap. Petru spune: Iar voi sunteţi
seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în
lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată (I Petru 2, 9).
Acest citat este folosit de protestanți pentru a justifica desființarea irațională a preoției
sacerdotale.
Preoția universală este cea pe care o primește orice creștin în baza celor trei taine de inițiere
(preoție împărătească). Creștinii se fac părtași slujirii sau demnității lui Hristos.
Preoția universală este jertfa rugăciunii pe care o aduce orice creștin. Toți avem preoție
universală, că preoții aduc jertfă. Toți aducem jertfe, dar nu jertfe harice, în sensul de a aduce pe
Hristos plenar în ceilalți. Hristos este singurul mijlocitor între Dumnezeu și oameni. El Și-a ales
pe Apostoli ca să-L continue pe El. Hristos este unul, în fiecare arhiereu și preot care slujește,
Hristos slujește prin El. Dar pentru aceasta are o consacrare și un har personal primit de la
Hristos Însuși prin Duhul Sfânt.
Creștinii au și ei harul prin Taina Mirungerii, dar nu au Taina Preoției. Prin Taina
Mirungerii au harul Duhului Sfânt care le aduce posibilitatea de a fi în legătură continuă cu
Dumnezeu. Și care e jertfa pe care o aduc ei? Este jertfa rugăciunii și jertfa în vederea pregătirii
jertfei unice care se perpetuează, adică a patimii, morții și Învierii Domnului, ei aduc prescura și
vinul, ei sunt cei care sunt în legătură cu preoția harică. Preoția universală dă posibilitatea
fiecărui creștin să aducă continuu jertfă, jertfa rugăciunii, și jertfa adusă Bisericii, ofrandele pe
care le aduce creștinul la Biserică oferite la Altar.

Constituţia Bisericii
Întemeierea văzută și istorică s-a produs la ziua Cincizecimii când Tatăl trimite, la
mijlocirea Fiului lui Dumnezeu pe Duhul Sfânt și la venirea limbilor de foc asupra apostolilor se
întemeiază Biserica. Pentru apostoli Pogorârea Duhului Sfânt a însemnat hirotonia lor, sunt
singurii hirotoniți fără punerea mâinilor, ci prin pogorârea limbilor ca de foc.
Mântuitorul întemeiază, Duhul Sfânt desăvârșește. Hristos ne-a împărtășit Duhul Sfânt
după înviere: a intrat prin ușile încuiate, a suflat asupra lor și a zis: luați Duh Sfânt cărora le veți
ierta păcatele, li se vor ierta lor și cărora le veți ține, ținute vor fi. De ce a mai trebuit să vină
Duhul Sfânt și în ziua Cincizecimii? Atunci i-a pregătit pentru hirotonie, le-a dat puterea ca ei să
continue misiunea sa mai departe, dar Hristos nu lucrează fără Duhul Sfânt și Duhul Sfânt fără
Hristos. El a început, Duhul Sfânt a desăvârșit. În Biserică, acum Hristos și Duhul Sfânt sunt
prezenți în Biserică cu o lucrare plenară, Biserica vie a însemnat prima comunitate creștină de
3000 de suflete. Acesta este începutul Bisericii. Se adăugau a doua zi 2000 și în fiecare zi, cum
spune cartea Faptele Apostolilor, sporea Biserica lui Dumnezeu.
Biserica este teandrică, Dumnezeu și omul. Maica Domnului este Biserica cea vie. Duhul
Sfânt a venit și a pregătit-o, dar Fiul S-a întrupat.
Biserica plenară are pe Duhul Sfânt care sfințește, dar în Biserica vie nu este prezent doar
Duhul Sfânt, ci este prezent și Hristos, și Tatăl. Constituția Bisericii este teandrică pentru că
Hristos devine capul Bisericii și toți ceilalți mădulare.
Ființa Bisericii este dumnezeiască și omenească, de aceea nu poate să fie numai
Dumnezeu în Biserică fără om, nici omul fără Dumnezeu. Biserica este divino-umană, pentru că
Hristos, Capul ei, este Dumnezeu şi Om.
Biserica are două aspecte/dimensiuni: una văzută și o dimensiune nevăzută, Hristos este
Capul Bisericii atât a celei de pe pământ, cât și a celei din cer. Biserica din cer este Biserica
triumfătoare, iar cea de aici e luptătoare.
Biserica triumfătoare este alcătuită din toți care au trăit pământ, au biruit și sufletele lor
se află în ceruri. Trebuie să îi includem aici și pe îngeri. Ei sunt slujitori ai oamenilor, sunt mai

65
presus decât ei sufletele drepților, vedem aceasta și din faptul că Maica Domnului nu stă lângă
arhanghelul Gavriil sau Mihail, ci stă de-a dreapta Fiului.
Biserica cea vie, care rămâne nedespărțită de Hristos, se prelungește și pe pământ, în chip
văzut. Orice Biserică de pe pământ este simbolul Maicii Domnului.
Biserica luptătoare suntem noi, cei de pe pământ. Deși în Biserică intră oameni mai
credincioși și mai puțin credincioși, mai drepți și mai păcătoși, rolul Bisericii este acela de a-i
sfinți pe toți. Nu toți se sfințesc, ci fiecare după râvna și după măsura ostenelilor sale.

Deosebiri confesionale
Biserica, după Romano-Catolici, a pierdut din valoare enorm. Întrucât Papa a fost
„cadorisit” cu atâtea prerogative: de a fi infailibil, Capul Bisericii, de a împărtăși harul Duhului
Sfânt, grația, Biserica Romano-Catolică se arată ca o instituție universală, care nu are însă și o
latură verticală, nu are pe Hristos cap al ei, ci un om. De aici derivă toată diminuarea însușirilor
Bisericii. Însușirile Bisericii formulate la Sinodul II ecumenic nu se mai regăsesc în realitate, ci
sunt numai un simbol. Biserica, în sensul învățăturii romano-catolice, nu mai are nici teandrie,
nu mai este Dumnezeu și omul, ci omul „îndumnezeit”, ierarhia și credincioșii. Este o mare
diferență.
Pentru că la Romano-Catolici Biserica are un aspect mai mult văzut decât nevăzut și aceea e
Biserică reală cea care se vede și care are, cu adevărat, un cap al ei pe pământ, nu în cer,
protestanții au trecut la cealaltă extremă, nu există nicio Biserică văzută. Noi o deslușim, aici, pe
pământ. Este nevăzută, e adevărat, dar știm că se mântuiesc cei pe care i-a ales Dumnezeu să-i
mântuiască. Nu știm exact care. Dacă sunt capabili de niște lucruri bune înseamnă că Dumnezeu
i-a prins pe aceia și îi ține cu forța la Sine. Pentru că aceia îl au pe Duhul Sfânt, aceia alcătuiesc
Biserica. Biserica adevărată este numai în cer, nevăzută.

Biserica – lăcaş şi comunitate

Biserica este Trupul lui Hristos şi extensia eclesială a prezenţei Lui în istorie până la
sfârşitul veacurilor. Există însă şi două aspecte ale Bisericii:
Biserica lăcaş de rugăciune, adică edificiu, lucrare şi clădire văzută, în care se adună
credincioşii pentru rugăciune şi pentru săvârşirea Sfintelor Taine.
Există însă şi un aspect al Bisericii ca şi comunitate a credincioşilor, popor al lui
Dumnezeu. Cele două aspecte ale Bisericii sunt complementare. Biserica este aşadar şi văzută şi
nevăzută, este locaş şi comunitate.
De aceea, poporul lui Dumnezeu – comunitatea are nevoie de locaşuri de rugăciune
pentru săvârşirea Sfintelor Taine, dar şi locaşul are nevoie de comunitate pentru a-i da sens şi
împlinire sacramentală.
Locașul este viu în sensul că Hristos este prezent, dar zidurile sunt sfințite, nu prea se
mișcă. Pe Hristos îl avem cu trup, cu sânge, cu dumnezeire – Sfânta Împărtășanie de pe Masa
Sfântului Altar. Biserica – locaș este un mijloc unde noi ne întâlnim cu Hristos și, implicit, cu
Tatăl și cu Duhul Sfânt și cu sfinții. Dacă cerul este locuința lui Dumnezeu, biserica este
pridvorul, este un cer coborât pe pământ „În Biserica Slavei Tale, Hristoase, stând, în cer ni se
pare a sta”.
Biserica, în calitatea sa de organism viu, are o întemeiere obiectivă și o întemeiere
istorică. Biserica are o istorie în mai multe etape, în sensul cel mai concret.
Biserică vie înseamnă Dumnezeu și oamenii/omul. Prima Biserică a fost în rai, când
Dumnezeu era cu oamenii, o Biserică în care Dumnezeu cu oamenii nu se aflau într-o intimitate,
ci într-un dialog și într-o legătură armonioasă.
Cortul și templul sfânt sunt prefigurări ale bisericii, acolo Dumnezeu era prezent nu
înăuntru, ci în afară, în exterior. Dumnezeu se arăta în norul care era deasupra cortului.

60. Treptele ierarhiei harice

66
 Răspuns: Preoția ne aduce această bucurie a continuării întreitei slujiri a Mântuitorului, a
arhieriei Mântuitorului, a lărgirii Bisericii prin slujirea preoțească în toate cele patru laturi ale
pământului.
Cele trei trepte ale preoției sacramentale sunt:
- Arhiereul
- Preotul
- Diaconul.
Preoția harică este acea alegere a lui Hristos, a oamenilor care doresc să fie continuitori
a întreitei slujiri. Cei aleși sunt investiți prin hirotonie cu un har al slujirii preoțești în treptele
slujirii harice.
Preoția harică înseamnă un har personal, pentru a realiza mijlocirea între popor și
Dumnezeu. Orice slujitor haric este nedespărțit de Hristos în slujirea sa, și Hristos este Cel ce
săvârșește toate prin acesta.
IX. SFINTELE TAINE
61. Sfintele Taine în general (numărul și felul în care se pot grupa după lucrarea lor)
V. Răspuns: SFINTELE TAINE

Ce sunt Sfintele Taine? Sfintele Taine sunt acele întemeieri, sfinte lucrări, ale
Mântuitorului Hristos pentru a actualiza în fiecare persoana umană care tinde spre mântuire harul
lui Dumnezeu.
Acestea sunt absolut necesare pentru mântuirea omului.
Sfintele Taine țin de Biserică ele nu pot fi săvârșite în afara Bisericii.
Toate tainele sunt făcute în văzul omului și cu o materie anume. Singura Taină care nu
are o materie propriu-zis, este cuvântul, Taina Spovedaniei. Dar, aducem cuvântul care
reprezintă o ,,materie”, pentru că păcatul este făcut în trup și trupul este material.
Orice Taină are o lucrare văzută, o rânduială, un ceremonial, în care se săvârșește. Și,
apoi trebuie să credem, să înțelegem și să mărturisim că prin lucrarea cea văzută, lucrează harul
cel nevăzut.
Sfintele Taine sunt întemeiate de Mântuitorul Hristos prin Biserică și lucrate prin
Biserică. Hristos este cel ce lucrează în Biserică. Hristos este Capul Bisericii. Așa cum spune Pr.
D. Stăniloae ,,Biserica este un organism viu”, și dacă Biserica este trupul lui Hristos, adică viu cu
cei adormiți, începând cu Maica Domnului, cu sfinții, cu îngerii, cu creștinii botezați, miruiți și
împărtășiți, care alcătuiesc comuniunea și comunitatea care este trupul lui Hristos. Este și un trup
văzut (comunitatea de pe pământ) și o parte nevăzută a trupului (Biserica triunfătoare). Dacă
există un trup, trebuie să existe și un Cap și Capul este Hristos și chiar este numit ,,Hristos
Ipostasul bisercii”. El dă personalitate Bisericii. Este Capul în sensul că niciodată nu se desparte
de trup, este capul în sens de rădăcină, noi suntem prelungiri ale lui Hristos, membrii Bisericii
sau ramuri ale lui Hristos sau mlădițe ale viței care este Hristos. Avem atâtea imagini în care
înțelegem că Hristos este cel care a întemeiat Biserica. Mai întâi când s-a Întrupat din Sfânta
Fecioară, acesta este începutul Bisericii. Apoi, o întemeiază obiectiv pentru întreaga omenire pe
cruce și pe Înviere, și subiectivă în ziua Cincizecimii. Așadar, Biserica este Hristos prelungit în
umanitate.
Sfintele Taine sunt lucrări care se săvârșesc în Biserică, Hristos își prelungește menirea
Sa, misiunea Sa în toți semenii noștri creștini.
Lucrările Bisericii și Tainele Bisericii sunt multe dar sub expresia de Sfinte Taine ale
Bisericii consacrate pentru mântuirea omului prin care se împărtășește de către Hristos Însuși
harul cel nevăzut sunt cele șapte Taine.
Credința vine din auzite, ne spune Sf. Ap. Pavel, auzirea din cuvântul lui Hristos, deci în
Hristos își are temei credința.
Sfintele Taine sunt lucrări ale Duhului Sfânt prin numărul de șapte al darurilor Duhului
Sfânt, le găsim la Isaia 11, 2-3 (darul înțelepciunii, al înțelegerii, al sfatului, al puterii, al
cunoștinței, al bunei-credințe și al temerii de Dumnezeu). Așa a ajuns Biserica să definitiveze

67
numărul de șapte arătând că așa a descoperit Dumnezeu încă din Vechiul Testament prin
Evanghelistul Vechiului Testament care este prorocul Isaia.
Taina Botezului, Mirungerii și a Împărtășaniei au fost dintru început. De asemenea, Taina
Cununiei, Taina Preoției, Taina Sf. Maslu, Taina Spovedaniei. Toate le-a practicat Biserica de la
început. Tainele se adresează celor vii (cu sufletul și cu trupul).
Împărțirea Tainelor:
- Taine de inițiere creștină: Botez, Mirungere și Euharistie, sunt Tainele de încorporare în
Hristos și în biserica Sa. Încorporarea în Hristos este și încorporarea în Biserică. Aceasta
trebuie să se producă în permanență. Nu poți să îmbisericești12 un om înainte de Tainele
de inițiere.
- Taine de creștere duhovnicească: Spovedanie și Maslu
- Taine care asigură viața firească a Bisericii: Cununia
- Taina specială care este condiția celorlalte Taine – Preoția.
Mai este un criteriu de împărțire:
- Taine care se repetă: Spovedania, Împărtășania, Maslu
- Taine care nu se repetă: Botezul, Mirungerea, Cununia, Preoția

62. Modul specific a lucrării harului în Sfintele Taine

Răspuns: Prin Sfintele Taine se mijlocește harul. Fiecare Taină are un har specific.
Ce har are Taina Botezului? Harul prin care se iartă păcatele până atunci.
Ce har aduce Taina Mirungerii? Aduce în omul curat de păcat darurile Sfântului Duh.
Ce har aduce Sfânta Euharistie? Aduce pe Însuși Hristos de la care vine harul. Aceasta
este cea mai bogată dintre Sfintele Taine. Ea copleșește toate celelalte Sfinte Taine.
În Sfânta Euharistie toți oamenii sunt egali înaintea lui Hristos, în chemarea lor la
mântuire.
Sfânta Euharistie conferă tuturor harul, dar și pe Cel de la care vine harul. Dar cum vine?
Prin dragostea Tatălui și împărtășit de Sfântul Duh.
De ce spunem prin harul Domului nostru Iisus Hristos (II Cor. 8, 9)? Pentru că prin
Hristos revine harul în oameni. Dar cum vine? Prin dragostea Tatălui și prin împărtășirea
Duhului Sfânt. De aceea vedem în Sfânta Euharistie prezenta Sfintei Treimi, pentru că avem
acest har bogat care cuprinde și Izvorul harului.
Cum este prezent harul în Taina Sfântului Maslu? Prin umplerea undelemnului sfințit de
darurile Sfântului Duh care înnoiesc cele dinlăuntrul ale omului. Sfântul Maslu este o împlinire a
Spovedaniei, pentru că Spovedania nu e deplină pentru om din neputința sa, din uitare, din
inconștiență, din diferite motive subiective ale neputinței omului, ale slăbiciunii omului. Taina
Sfântului Maslu dă harul care iartă păcatele prin căință a celui ce nu își mărtuirisește neputință și
așteptă cu multa frică de Dumnezeu și cu credință ca Dumnezeu să-i împlinească sufletul, să-i
îndepărteze păcatele cele ascunse și neștiute.
Ce har avem în Taina Cununiei? Avem un har care îi unește și armonizează pe cei ce sunt
uniți de Hristos. Îi face o singură făptură, în sensul că armonizează puterile sufletești ale celor
doi și fiecare devine o prelungire a celuilalt. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul;
asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia (I Cor. 7, 4), în sensul acesta, că
cei doi au devenit una.
Ce har dă Taina Hirotonie? Dă un har ce nu se ia de la om, al slujirii prin chemare și prin
consacrare, prin hirotonie.
Acesta este harul prezent în Sfintele Taine. Este harul slujirii prin care Hristos
prelungește misiunea Sa prin episcopi, preoți și diaconi în Biserică.

12
Îmbisericirea se face după ce au trecut cele 40 de zile, pentru a i se citi și femeii lăuze. Nu se poate îmbisericii
nimeni până nu sunt primitori a celor trei Taine de inițiere. Îmbisericirea este intrarea în Biserică a celui botezat,
miruit și împărtășit, și închinarea la sfintele icoane. El devine acum un membru al Bisericii. Și prin primirea celor
trei Taine el se poate închina Sfintei Treimi. Este încorporat în Hristos și în Biserică. Este o proclamare a celui
botezat, miruit și împărtășit la Biserică.
68
 63. Taina Botezului, ușă de intare prin Iisus Hristos în Biserică și Taina Mirungerii,
începutul comuniunii cu Hristos și Biserica
Răspuns: Taina Botezului
Botezul este Sfânta Taină care prin întreita afundare în numele Sfintei Treimi cel care
primește această Taină, primește iertarea păcatului strămoșesc și a păcatelor personale săvârșite
până atunci (dacă este matur).
Taina Sfântului Botez ușa de intrare spre comuniunea cu Hristos, condiția de intrare în
comuniune cu Dumnezeu. Se face în numele Sfintei Treimi, pentru că Botezul este ușa mântuirii
noastre, iar la mântuirea noastră participă întreaga Sfântă Treime.
Cum se explică că prin Taina Botezului se iartă păcatele?
Apa simbolizează mormântul Domnului, iar întreita afundare simbolizează Sfânta
Treime. Deși mormântul aparține numai lui Hristos, Botezul se face în numele Sfintei Treimi. De
ce în numele Sfintei Treimi? Pentru că mântuirea omului care începe prin Botez, Botezul este
poarta în care orice om are apartenență la Hristos Mântuitorul, aparține Sfintei Treimi. Coborârea
Fiului lui Dumnezeu la noi este prin dragostea Tatălui, bunăvoința Fiului și apoi prin
împărtășirea Duhului Sfânt. De aceea afundarea se face în numele Sfintei Treimi.
Botez omul trece prin moartea Domnului. Hristos nu era dator cu nici o moarte. El trebuia să nu
moară că nu avea păcat. Moartea era o plată a păcatului. El s-a zămislit fără de păcat. Nu avea
păcat strămoșesc. Dar a luat un trup rănit de păcat și muritor, dar nu trebuia să moară Hristos. El
a primit să moară în locul nostru. Și prin această moarte a Sa a desființat moartea ca pedeapsă
pentru păcat și ne-a vindecat firea noastră omenească. De aceea Botezul este Taina prin care ni
se iartă păcatul strămoșesc. Păcatul strămoșesc a fost și este moștenit de toți oamenii de la Adam
până la ultimul om care se va naște până la sfârșitul veacurilor. Această moarte nu mai
împărățește în cei ce vin la Hristos, pentru că El este un nou începător al neamului omenesc.
Astfel încât, Botezul este trecerea fiecăruia dintre noi prin mormântul lui Hristos unde a
rămas păcatul strămoșesc. Mântuitorul a prezis Botezul ,,De nu se va naşte
cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3, 5). De aceea
apa se sfințește pentru că trebuie să aibă și duh această apă. De ce apa se sfințește? La început
materia era amestecată cu pământ și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor, iată, așa a
fost creat omul din pământ cu apă și apoi cu suflet și i s-a împărtășit și harul Duhului Sfânt. De
aceea vedem acum că prin Botez omul se curățește de păcatul stămoșesc. Dar, este doar un om
curat și atât. Nu mai are ceea ce i-a dat Dumnezeu lui Adam ,,...și a suflat în fața lui suflare de
viață și s-a făcut omul ființă vie”. Deci omul nu are harul Duhului Sfânt. De aceea este necesară
Taina Mirungerii și nu este desprinsă de Botez cum fac romano-catolicii. Celor ce erau botezați
prin punera mâinilor li s-a împărtășit harul Duhului Sfânt, aceasta este mai târziu Mirungerea.
Taina Botezului își are temeiul în cuvintele Mântuitorului care s-a botezat, nu că avea
nevoie de botez, ci ca să se arate Sfânta Treime. Dar a îndemnat la botez pe toți apostolii Săi. ,,Şi
le-a zis: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se
va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Mc. 16, 15-16); și la Matei
,,Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh” (28, 19). Fără Botez nu există mântuire, Botezul este ușa de intrare către comuniunea cu
Hristos.
Taina Mirungerii
În ce constă? Taina Mirungerii constă în mirungerea pruncului.
Cum s-a împărtășit această Taină în veacul primar al Bisericii? S-a împărtășit prin
punerea mâinilor Apostolilor. Mai târziu Biserica a hotărât să fie administrată cu ungerea cu
Sfântul și Marele Mir.
Ce este Sfântul și Marele Mir? Este acel amestec de aromate care se săvârșește de către
orice Biserică autocefală prin participarea tuturor ierarhilor la această sfințire. Sfințirea începe
din Duminica Floriilor (pregătirea elementelor) și se concretizează la Liturghia din Joia cea
Mare. Apoi se dăruiește tututror parohiilor care au de săvârșit Taina Sfântului Mir după Botez.

69
 Ce reprezită aceste elemente? Varietatea elementelor care alcătuiesc Sfântul și Marele
Mir arată varietatea darurilor Sfantului Duh.
Ce daruri se împărtășesc prin Taina Mirungeri? Se împărtășesc cele șapte daruri ale
Sfântului Duh de care vorbește profetul Isaia 11, 2-3 (darul înțelepciunii, al înțelegerii, al
sfatului, al puterii, al cunoștinței, al bunei-credințe și al temerii de Dumnezeu).
Cel nou botezat este doar curățit de păcat și el poate fie expus oricărei ispite puternice din
partea vrajmașilor nevăzuți mai ales. De aceea, după de s-a curățat de păcatul stămoșesc, ca să
fie apărat, trebuie să primească darurile Sfântului Duh. Prin ungerea cu Sfântul Mir care este plin
de darurile Sfântului Duh. Și când se spune Pecetea darurilor Duhului Sfânt, este pecetea
darurilor celor șapte. Se face ungerea cu Sfântul Mir : frunte, barbă, obraji, ochi, nas, gură,
urechi, la toate ce reprezintă simțurile noastre. La piept, la spate, la mâini și la picioare; ca să
cuprindă darurile Duhului Sfânt tot trupul nostru și toate simțirile noastre.
De ce este necesară Taina Mirungerii? Pentru ca cel nou botezat să primească înfierea
prin harul Duhului Sfânt.
Taina Mirungerii îl face pe cel nou botezat un ostaș al lui Hristos puternic. Săvărșitorul
văzut este preotul dar cel nevăzut este Hristos. Hristos a dobândit aceste daruri în umanitatea Sa
și de acolo se prelungesc darurile. De aceea, El săvârșește Tainele, lucrează prin Sfântul Duh, dar
Sfântul Duh nedespărțit de Hristos. Hristos săvârșește și Duhul Sfânt împlinește lucrarea aceasta
a celor șapte daruri în Taina Mirungerii. Încât, Sfintele Taine sunt cele care ne unesc direct cu
Hristos. Dar, ele ne unesc cu Hristos prin har. Taina Botezului pregătește unirea cu Hristos și
sfintele daruri ale Mirungerii realizează comuniunea în har cu Hristos. Se interiorizează harul
Duhului Sfânt în cel nou botezat. Așa se aduce harul Duhului Sfânt în cel nou botezat prin Taina
Mirungerii.
Temeiul Mirungerii îl avem în Faptele Apostolilor când Filip boteza în Cezareea, ,,Atunci
îşi puneau mâinile peste ei, şi ei luau Duhul Sfânt” (8, 17).
,,Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.
Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar
aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era
(dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (In. 7, 37-39). Acesta este darul Duhului
Sfânt, aceasta este apa vie a darurilor Duhului Sfânt.

64. Taina Sfintei Împărtășanii și modul prezenței lui Hristos în aceasta

Răspuns: Comuniunea prin har este cea pe care o aveau strămoșii noștri în rai. Aveau
un dialog al comuniunii cu Dumnezeu în rai. Dar, Fiul lui Dumnezeu s-a Întrupat ca să vină în
intimitatea noastră să ne aducă mai mult decât avea omul înainte de păcat. De aceea este
necesară Sfânta Împărtășanie ca unire intimă cu Hristos. Și, prin Sfânta Împărtășanie, Hristos se
face prezent real și substanțial în sufletul și trupul celui noul botezat. Acum, se încorporează în
Hristos. Și această încorporare tainică în Hristos este vădită, este proclamată prin îmbisericirea
pruncului sau a celui nou botezat; este o închinare a pruncului către Dumnezeu.
Sfânta Euharistie este taina prin care noi ne încorporăm în Hristos. Este taină și jertfă în
același timp. Ca Taină, Mântuitorul Hristos mai întâi o descoperă cum și Botezul are întâi o
făgăduință ,,De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui
Dumnezeu” (In 3, 5). Întemeierea o arată Mântuitorul exact după Înviere când îi trimite pe
Apostoli să propovăduiască și să boteze. Taina Sfintei Euharisti este pregătită, făgăduită când
spune Ioan 6, 51 ,,Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă
din pâinea aceasta viu va fi în veci” sigur, este o taină, nici Apostolii nu au înțeles. Când a ajuns
să le-o făgăduiască apostolilor și ca jertfă au rămas descumpăniți, sau și speriat ,,De nu veți
mânca trupul Fiului omului și nu veți bea sângele Lui nu veți avea viață întru voi” (In. 6, 23), o
făgăduiește și ca jertfă. Și le mai spune: ,,Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu,
adevărată băutură” (In. 6, 55). Deși nu au înțeles, Apostolii nu au plecat și au spus: ,,la cine ne
vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (In. 6, 68). Le-o mai făgăduiește ca jertfă,
Euharistia și atunci cînd le vestește de patimile Sale.

70
 Sfânta Euharistie ca taină este întemeiată la Cina cea de Taină, ca jertfă este întemeiată
pe cruce. Și, apoi este săvărșită de Mântuitorul înaintea ucenicilor Săi. Deci vedem că El este
prezent. El este și jertfă și Jertfitor. Este și în jertfa Sa, și în Cer. Când Li s-a înfățișat celor doi
uncenici, Luca și Cleopa, și a frânt pîinea înaintea lor atunci l-au recunoscut , ,,Şi, când a stat
împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis
ochii lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de ei”(Lc 24, 30-31), că s-a arătat și ca Jertfitor
și ca jertfă.
Sfânta Euharistie este înnoirea jertfei de pe cruce a Domnului nostru Iisus Hristos în
cadrul Sfintei Liturghii când sub chipul pâinii și a vinului care se prefac în Trupul și Sângele
Domnului nostru Iisus Hristos creștinii se împărtășesc cu însuși Hristos în mod real și
substanțial.
Sfânta Euharistie este cea mai mare Taină. Dacă prin celelalte Taine se împărtășește
harul dumnezeiesc dobândit de Mântuitorul Hristos prin: Întruparea, patimile, moartea,
îngroparea și Învierea Sa, prin Sfânta Euharistie noi ne împărtăşim cu Însuşi izvorul harului și
intrăm în cea mai intensă intimitate cu Dumnezeu.
Sfânta Euharistie este Taina tainelor. Hristos care este în ceruri poate fi prezent real,
substanțial și întreg în fiecare părticică. Aceasta este taina cea mare, aici este paradoxul cel mai
greu de acceptat de cei care umblă cu logica omenească și dau la o parte credința dumnezeiască.
De aceea, Sfânta Euharistie nu poate fi înțeleasă de nimeni. Numai prin credință putem accepta
aceasta mare Taină. De aceea se mărturisește credința înainte de Împărtășire. Credința mărturisită
în Hristos real, prezent în Sfânta Euharistie. Sfânta Euharistie trebuie să reprezinte pentru noi un
fior și o putere care să ne copleșească cu adevărat.
Sfânta Euharistie trebuie să o înțelegem ca o prelungire a jertfei lui Hristos. Hristos
Însuși își înnoiește jertfa Sa, El se află în ceruri ca Arhiereu și se află pe pământ cu trupul, cu
sângele, cu sufletul și cu dumnezeirea în permanență. Nu lipsește Hristos nici din cer, nici de pe
pământ. De aceea trebuie să vedem în Sfânta Euharistie centrul vieții creștine. Chiar dacă
Hirotonia este condiția Sfânta Euharistie, Sfânta Euharistie este miezul vieții creștine fără ea nu
putem concepe mântuirea.
Sfânta Euharistie a fost singura Taină săvârșită de Hristos Însuși ca să înțelegem că El o
va săvârși până la sfârșitul veacurilor. Și în celelalte Taine este prezent Hristos, dar aici este
prezent plenar pentru o credință care se împărtășește nu numai dinlăuntru ci și cu vederea, o
credință care trebuie să cuprindă toate cele cinci simțuri.
A hirotonit pe Apostoli, dar în chip nevăzut, în chip văzut o singură Sfântă Taină a
săvârșit El Însuși și o săvârșește înainte de patima Sa pentru ai pregăti pe ucenicii Săi și a le arăta
că aceasta este temelia vieții creștine. El se jertfește ca să prelungească jertfa Sa în omenire până
la sfârșitul veacurilor.
Cu ce trup s-au împărtășit Apostolii? Apostolii au primit Taina Botezului, Mirungerii?,
Când le-au primit pe acestea? Le-au primit în taină. Când Mântuitorul i-a trimis la propovăduire
i-a trimis doi câte doi de unde putem spune că ei au primit Hirotonia fără Botez și Mirungere.
Dar nu este așa. Ei nu puteau să primească Sfânta Împărtășanie fără Botez și Mirungere. Ei erau
Botezați și primiseră și darurile Duhului Sfânt. Stând lângă Mântuitorul s-au împărtășit în taină și
de iertarea păcatelor, și de darurile Duhului Sfânt. De aceea au putut să se împărtășească la Cina
cea de Taină. Dar întrebarea este: Cum s-au împărtășit cu Trupul lui Hristos cel Înviat? S-au
împărtășit cu Trupul lui Hristos cel Înviat pentru că în El ca Om având Ipostas pe Dumnezeu
timpul nu mai era o piedică în calea jertfei, El se afla în stare de jertfă de la naștere, în stare de
jertfă se afla și când era la propovăduire. Acolo unde era starea de jertfă, El era și în stare de
moarte pentru că purta trupul nostru cu afectele de durere, trupul nostru cel muritor, El era în
această stare de Înviere. Trupul lui Hristos era în jertfă, în moarte și în Înviere chiar înainte de a
fi. Nu era istoric dar era în stare de jertfă și de Înviere. De aceea spune și de Lazăr ,,cel ce crede
în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (In. 11, 25). Trebuie să luam și această infinitate a lui
Dumnezeu care este Ipostasul a firii dumnezeiești și omenești. De aceea firea omenească

71
asumată era în stare de jertfă și Înviere încât Apostolii s-au împărtășit real și apoi au fost
hirotoniți în ziua Cincizecimii.
Fiul se jertfește continuu, dar jertfirea Sa este nevăzută pentru noi. Ce vedem? vedem
doar elementele tainei, dar misterul tainei noi nu îl vedem. Acum, nu trebuie să despărțim taina
de jertfă că ele merg împreună este aceeași lucrare. Sfânta Euharistie este centrul Tainelor. Ea
aduce sfințenia și pe Hristos Însuși înlăuntrul oamenilor.
Jertfa este îmbrăcată în Sfânta Liturghie prin care necontenit se înnoiește și ca Taină și
ca jertfă.
Celelalte partu Sfinte Taine au rolul de a însoții viața noastră.
Prezența lui Hristos în Sfânta Euharistie
Această Taină este instituită de Însuși Mântuitorul nostru în casa lui Ioan Marcu.
Cum este prezent Hristos în Sfânta Euharistie? Real și deplin. Hristos este prezent real și
substanțial cu trupul, cu sîngele, cu sufletul și cu dumnezeirea. Este prezent real în întregul
Sfânt Agneț, dar și în fiecare în parte, cât de mică ar fi o părticică din sfântul Trup.
Hristos este prezent real și în întregul Trupului care este prescura sub chipul Sfântului
Agneț și este prezent real și în fiecare fărâmitură a Sfântului Agneț.
În Sfânta Euharistie, Hristos aduce jertfă și se aduce jertfă. Este continuarea jertfei de pe
cruce. Ea are două aspecte de taină și de jertfă. Hristos este prezent real și substanțial cu trupul,
cu sîngele, cu sufletul și cu dumnezeirea. De aceea și cel care se împărtășește, se împărtășește cu
Dumnezeu real, El se prelungește în toți cei ce se împărtășesc cu Trupul și Sângele Său.

65. Taina Pocăinței (a Spovedaniei)

Răspuns: Taina care înnoiește darurile Duhului Sfânt care aduce din nou puterea lui
Dumnezeu înlăuntrul. Este Taina care se repetă cel mai mult, nu are un termen de a fi
administrată, săvârșită. Este Taina înnoirii darurilor Duhului Sfânt pe care le-am primit la
Mirungere. Această Taină a Mărturisirii este atât de importantă numită și Taina Pocăinței pentru
că harul nu lucrează în această Taină decât prin pocăință. Oprirea de la păcat prin părerea de rău
pentru săvârșirea lui, făgăduința de luptă împotriva păcatului cu mărturisirea păcatelor cu
dezlegarea și cu hotărârea de a nu mai săvârși păcatul.
Taina Pocăinței a fost atât de mult vestită de Mântuitorul Hristos prin pildele cele mai
alese și evidente cum este pilda Fiului risipitor, cea mai frumoasă pildă privind viața noastră în
care este subliniată căința și întoarcerea către Dumnezeu.
Este Taina prin care omul primește harul Sfântului Duh al iertării păcatelor prin
mărturisire. Are un aspect văzut, dar profunzimea în care se împlinește această Sfântă Taină este
aspectul nevăzut, cele dinlăuntru se vădesc în afară în îndreptarea omului în înnoirea lui, prin
înnoirea faptelor de fiecare dată fiind un început nou după mărturisirea care este Sfânta Taină a
Pocăinței. Ea cuprinde toate laturile, și chemarea lui Dumnezeu prin har, și auzul celui care este
chemat prin conștiință și prin acceptarea de a lucra împreună cu Dumnezeu și apoi prin începutul
unei vieți noi. Partea esențială o constituie cele două elemente: mărturisirea păcatelor cu căință și
deplină, și dezlegarea de păcate care înseamnă reintrarea în comuniune cu Dumnezeu a celui care
se mărturisește. Prin păcat comuniunea cu Dumnezeu este rănită și întreruptă. Prin Taina
Pocăinței se reia relația omului care se mărturisește lui Dumnezeu, înnoirea relației cu
Dumnezeu.
Spovedania este sfânta Taină întemeiată de Mântuitorul Hristos în care prin mărturisirea
păcatelor, cu căință și cu părere de rău, cel spovedit primește iertarea păcatelor mărturisite și
intră într-o comuniune intensă cu Dumnezeu.
Care este natura acestei Sfinte Taine? Orice păcat pe care îl săvârșește omul îl desparte de
Dumnezeu și de semeni.
Necesitatea Tainei din ce rezultă? Dumnezeu înnoiește harul pentru cel ce se
mărturisește cu căință și cu hotărâre de îndreptare.
Scopul Taine este de a înlătura păcatul dinlăuntrul și a reprimi harul lui Dumnezeu.
Această Taine se poate săvârși ori de câte ori este nevoie.

72
 Unde vedem prima dată necesitatea spovedaniei? O vedem exprimată de Mântuitorul la
Matei cap 18, 18 Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe
pământ vot fi dezlegate și în cer. Ce leagă? Leagă pe un om să nu mai greșească.
Spovedania este legată de Sfânta Împărtășanie. De unde știm? Pentru că Mântuitorul
înainte de așezarea Cinei cele de Taină, de împărtășirea Apostolilor, a spălat picioarele ucenicilor
și spălarea a însemnat pregătirea Tainei Spovedaniei. De asemnenea El întemeiază această Taină
și la Înviere.
Este singura Taină prin care ni se iartă expres păcatele săvârșite liber și conștient.

66. Taina Căsătoriei

Răspuns: Taina Cununiei nu este obligatorie, dar pentru cei ce vor viață conjugală este
necesară Sfânta Taină ca să rămână în Hristos. Tinerii rămân în Hristos câtă vreme sunt curați.
Când vor să se însoțească un tânăr cu o tânără ca să rămână în Hristos atunci trebuie să se
căsătorească înaintea lui Hristos pentru că aceasta nu mai este doar o rânduială cum era în
Vechiul Testament.
În Vechiul Testament s-a întemeiat căsătoria monogamică, cum este de la început;
neamul omenesc descinde de la o pereche de oameni. Eva a fost dăruită de Dumnezeu lui Adam,
căsătoria are originea în rai. Această căsătorie care are loc la începutul zidirii omului este o
rânduială, Dumnezeu a pus lumea în rânduială, Adam și Eva se bucurau. Căsătoria în Vechiul
Testament era un legământ pe care trebuia să-l păstreze oamenii. Nu aveau voi în afara căsătoriei
să aibă legături. Prin legea lui Moise s-a instituit și un mod nou de căsătorie, căsătoria de levirat
prin această moștenire de la un frate la altul, de la fratele mai mare către fratele mai mic, a soției
dacă fratele mai mare murea; pentru că primul născut era continuitorul nemului.
Mântuitorul Hristos desăvârșește căsătoria o face monogamică prin excelență, înlătură
căsătoria de levirat, și o ridică la rang de Sfântă Taină în care lucrează direct Dumnezeu. Este o
Taină care se săvârșește o dată, dar ea se perpetuează în viața celor doi parteneri care au primit
Sfânta Taină. Harul acestei Taine se perpetuează și Dumnezeu este prezent în viața celor care au
primit această însoțire și au devenit o familie armonioasă menită să se împlinească. Familia
creștină se împlinește prin copii care este rodul unirii prin har a celor doi. De aceea spunem că
taina se perpetuează și lucrarea harului în Taina Căsătorie și harul acesta însoțește în permanență
pe cei ce sunt cununați ca să aducă roade. Aceste roade au rolul de a desăvârși taina. În duh nici
moartea nu-i desparte pe cei doi, nu-i desparte în sensul credincioșiei, nu în sensul de a rămâne
căsătoria o legătură dincolo de moarte. Nu rămâne o legătură dincolo de moarte pentru că acolo
nu mai rămâne căsătoria ca o instituție între cei doi soți ci fiecare se împlinește. Cel ce rămâne
după cel ce moare rămâne credincios celui ce i-a fost soț, dar nu este obligatoriu. De aceea,
Dumnezeu îngăduie pentru neputința firi recăsătoria care nu mai este Taină.
Cine păstrează Taina? O păstrează cel ce luptă să nu se mai recăsătorească și păstrează
darul care l-a primit în Taina Cununiei, soțul văduv care se socotește legat și luptă contra tuturor
ispitelor, instinctelor, a patimilor, ca să nu se căsătorească și se roagă pentru celălalt ca
Dumnezeu să-i împlinească toată bucuria în sălașurile Sale. Dar, îngăduit este în loc să
păcătuiască greu, adică să trăiască în concubinaj cu cineva să se poată recăsătorii nu împlinind o
taină ci o ierurgie. De aceea, când unul care a fost căsătorit se cunună cu altă persoană care nu a
fost căsătorită, Taina operează numai asupra unuia nu asupra amândorura. Cel ce nu a fost
căsătorit primește harul tainei, cel ce a fost căsătorit primește și el har dar nu mai este Taină
pentru el. Pentru el este o îngăduință; Dumnezeu Îl primește și pe el alături de cel care primește
taina; se împărtășeșete de har de la celălalt care primește taina și astfel este mai de folos decât să
fie un osândit, să fie diminuat răul. Nu este o mare virtute pentru cineva care a devenit văduv
dacă se căsătorește ci este o posibilitate de a lupta împotriva răului.
În Sfânta Taină lucrează Hristos permanent în timp ce în ierurgie, care este a doua
căsătorie, nu lucrează Hristos direct ca Săvârșitor ci lucrează harul Sfântului Duh. Este o
deosebire între Sfintele Taine și ierurgii. Rămâne categoric, Căsătoria este o Taină care nu se

73
repetă ci se săvârșește o singură dată ca și Hirotonia, ca și Botezul, ca și Mirungerea (se
reînnoiește darurile Sfântului Duh prin reprimirea la ortodoxie; nu se repetă).

67. Taina Sfântului Maslu

Răspuns: Def. Taina Sfântului Maslu este acea lucrare sfântă întemeiata de
Mântuitorul Hristos prin Sfinții Apostoli în care prin rugăciune cu ungerea cu undelemn sfințit se
transmit darurile Sfântului Duh care iartă păcatele pentru care se căiesc oamenii mai ales cele
neștiute, neconștientizate și ascunse în firea noastră.
Iertându-se în felul acesta păcatele neștiute, cele ale neputinței și înnoindu-se cu acest
har omul care primește Taina Sfântului Maslu cu adevărat își fortifică persoana sa din punct de
vedere spiritual.
Taina Sfântului Maslu se poate săvârși la o persoană sau de obște. Ea se administra în
general celor bolnavi, celor care aveau o suferință mai adâncă așa cum este recomandată de Sf.
Ap. Iacov ,,Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el,
ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului” (Iacov 5, 4). Dar, Biserica a rânduit să
săvârșească aceată taină și de obște pentru că nu există om care să nu fie bolnav sufletește. Orice
păcat aduce o boală asupra sufletului și a trupului. Nu există suflet să nu fie cuprins de o boală și
boala sufletului este întunericul pentru că din suflet se alungă darurile Sfântului Duh prin păcat.
Omul săvârșește păcate din neputință și cu neștiință. Sunt multe păcate pentru care omul nu are
cunoștință și sunt multe păcate pentru care omul are cunoștință. Taina Sfântului Maslu este taină
a milei lui Dumnezeu. Dumnezeu are milă de orice om care păcătuiește. Îl privește de departe și
vrea să-L ajute. De aceea, omul alergând la mila și ajutorul lui Dumnezeu prin Taina Sfântului
Maslu dobândește iertarea păcatelor sale. Nu înlocuim Taian Pocăinței sau a Mărturisirii cu
Taina Sfântului Maslu, aceste două Sfinte Taine se împlinesc, nu se înlocuiesc. La Taina
Spovedaniei nici un om nu este în stare să aibă conștiința că și-a mărturisit toate păcatele, de
aceea, își încheie orice om spovedania că sunt și alte păcate pe care nu le știe, sunt și alte păcate
care îl apasă pe om. De aceea, spovedania se împlinește în Taina Sfântului Maslu și invers. Dacă
venim la Taina Sfântului Maslu fără să ne căim, fără să ne spovedim păcatele știute nu pot să-ți
fie iertate păcatele neștiute, dacă mărturisim într-o selecție păcatele și nu mărturisim toate
păcatele de care ești conștient și ne ascundem păcatele grele de care ne rușinăm Taina Sfântului
Maslu nu are efect de iertare Taina Sfântului Maslu, deci nu se iartă s-a închis ușa sufletului nu
intră harul iertării prin ungerea cu untdelem sfințit. De aceea, cele două Sfinte Taine sunt
complementare, sunt cele care asigură creșterea duhovnicească a omului printr-o continuă
înnoire a harului Duhului Sfânt. Câtă vreme rămânem cu păcate harul Duhului Sfânt nu vine
înlăuntrul nostru. Când ne mărturisim păcatele și le scoatem dinlăuntrul nostru harul Duhului
Sfânt ține aproape de noi. Când avem conștiința că am mărturisit tot ce am știut dar suntem
siguri că nu am mărturisit tot ce am adunat ca venin, ca păcate înlăuntrul nostru și mergem cu
căință la Taina Sfântului Maslu, atunci Dumnezeu primește căința noastră sinceră, adâncă, plină
de regret și de lacrimi, Ne dă iertarea păcatelor noastre. Taina Sfântului Maslu este o taină a
bucuriei, a eliberării.
Taina Sfântului Maslu este instituită de Mântuitorul Hristos. Aceasta vine în ajutorul
oamenilor bolnavi.
Taina Sfântului Maslu ne dăruiește vindecare. Harul Sfântului Duh lucrează în chip
nevăzut în interiorul omului și restaurează legătura dintre trup și suflet și reface legătura cu
Dumnezeu.
Iar, cel bolnav care se căiește, prin rugăciunea multora, capătă vindecare prin mijlocirea
Sfinților care sunt chemați să mijlocească Taina Sfântului Maslu. Și, prin undelemnul sfințit
darurile Sfântului Duh intră în firea omului, în suflet și în trup, ca să ierte cele ascunse ale
omului.
Este Sfânta Taină în cadrul căreia prin ungerea cu undelem sfințit cel ce participă la
această Taină primește, prin căința, darurile Sfântului Duh care îi oferă iertatrea păcatelor făcute
din neputință și din neștiință.

74
 68. Taina Preoției
Răspuns: Dacă prima hirotonie a fost de sus prin trimiterea Duhului Sfânt asupra
Apostolilor. Apostolii la rândul lor primind puterea aceasta a Duhului Sfânt au continuat
misiunea Mântuitorului Iisus Hristos. Dacă Mântuitorul Hristos a fost trimis de Tatăl, El le
spune: ,,Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi” (In. 20,21). Anticipează
hirotonia lor ca să înțelegem că El este Săvârșitorul. Hirotonia propriu-zisă a avut loc în ziua
Cincizecimii, Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără
de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde
şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au
umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a
grăi. (F. Ap. 2, 1-4), dar când Le spune: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi
iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (In. 20, 21-23), în prima zi a Învierii în casa Mariei,
mama lui Ioan Marcu.
Această trimitere a ucenicilor la misiune este o anticipare a Tainei Hirotoniei. Hirotonia
propriu-zisă are loc la Cincizecime. Și, de aici, hirotonia ca Taină se perpetuiază pentru ca
Apostolii au succesori ai lor pe episcopi.
Primii 72 de ucenici sunt primii preoți pe care îi are Biserica primară și apoi diaconia
care este și ea de origine apostolică.
Hirotonia este una, dar cuprinde cele trei trepte. Hirotonia nu se repetă, hirotonia se
împlinește.
Singurii care au fost cu rangul deplin al slujirii sunt Apostolii, care au fost cu rangul de
preoți au fost cei 72 de ucenici. Urmașii lor vor începe din treapta cea mai de jos, adică din
treapta diaconiei.
Taina Hirotoniei are început în diaconie, o împlinire în preoție și o desăvârșire în
arhierie. La fiecare treaptă distingem niște ranguri care nu țin de o ridicare în treapta harică. Și în
diaconie, și în preoție, și în arhierie toți sunt egali în slujirea harică, dar există și niște trepte
onorifice privind: organizarea, armonizarea activității misionare. De aceea, încă de la început au
fost aleși 7 diaconi dar unul dintre ei a fost arhidiacon, Sfântul Ștefan. Sfântul Ștefan era
arhidiacon dar era egal în harul slujirii cu ceilalți diaconi.
În evoluția Bisericii ca organizare, ca misiune, ca mod de exprimare au apărut gradele
ierarhice în cadrul aceleiași trepte de slujire care nu modifică sensul slujirii harice ca egalitate.
Prin preoție se lucrează toate Sfintele Taine. Prin preot lucrează Mântuitorul Hristos, El fiind
prezent permanent în calitate de Cap la Bisericii.
În Biserica Romano-Catolică, papa s-a pus deasupra tuturor. Colegiul ierarhilor nu are
nicio valoare fără cel care este deasupra. Papa îl substituie pe Hristos.
În protestatism este prezent Duhul Sfânt, iar ierarhia nu are decât o valoare simbolică,
diaconia este trecută la activitatea socială, episcopi nu au un rol haric ci de aleși în mod arbitrar
după voia Duhului Sfânt.
Când s-a săvârșit prima Taină a Hirotoniei? La pogorârea Sfântului Duh. Atunci a fost
prima hirotonie a Apostolilor cu Duhul Sfânt. După aceia taina s-a săvârșit individual de către
fiecare Apostol.
Preoția este Sfânta Taină în care Mântuitorul Hristos continuă prin cei aleși de El
misiunea de a învăța, a sfinții și a binecuvânta poporul în vederea mântuirii.
Hirotonia este una singură, dar cunoaște trei trepte. Treapta deplină este arhieria, care se
identifică cu Apostolii și prin Apostoli cu episcopii, ajutătorii sunt preoții, care primesc prin
delegație de la episcop puterea de a lucra Sfintele Taine și diaconii, care sunt ajutoare ca a treia
treaptă auxiliară a preoției.

X. ESHATOLOGIA
69. Eshatologia în general (temeiuri și sensuri ale acesteia)

75
 Răspuns: Fiul lui Dumnezeu este cel ce S-a Întrupat pentru mântuirea noastră. Întruparea
a fost hotărâtă din veci mai înainte de întemeierea lumii. Întruparea a fost dorită de Tatăl și Fiul a
împlinit-o. Pentru că a fost din dragoste, cu dragoste, pentru dragostea noastră. Întruparea a adus
mântuirea obiectivă și posibilitatea mântuirii subiective. Dacă mântuirea obiectivă este pentru
toți oamenii, mântuirea subiectivă aparține celor ce doresc să și-o însușească, să o primească.
Mântuirea subiectivă și obiectivă este un dar. Dacă la cea obiectivă participă numai Dumnezeu.
Avem și un acord al omului dar este împlinită numai de Dumnezeu, omul nu avea cum să o
împlinească; acordul pentru mântuirea obiectivă, Cine îl dă?, Maica Domnului, Fie mie după
cuvântul tău (Lc. 1, 38). Maica Domnului putea nega să fie mama Fiului lui Dumnezeu, dar ea a
acceptat în locul Evei.
Mântuirea subiectivă este o chemare de la Dumnezeu, dar omul trebuie să răspundă
acestei chemări. Omul este chemat cu conștiința și responsabilitatea sa. De aceea, mântuirea
subiectivă cere de la om un răspuns categoric nu o simplă acceptare. Maica Domnului a dat o
acceptare pentru întruparea Fiului lui Dumnezeu la mântuirea obiectivă, care este începutul
mântuirii prin Întrupare. La mântuirea subiectivă omul este chemat de Dumnezeu, omul răspunde
și vine către Dumnezeu. Aici, rolul important îl are omul pentru că Dumnezeu voiește ca toți
oamenii să se mântuiască. Dar, aici voința omului este cu adevărat definitorie de a veni spre
Dumnezeu. Dumnezeu îl cheamă dar numai omul răspunde și vine spre El, acela începe
mântuirea subiectivă. Dacă omul și-a asumat această împreună lucrare cu Dumnezeu, el este
responsabil pentru faptele sale. De aceea este nevoie și de o judecată. Pentru că Dumnezeu este
bun și drept. Dacă ar fi numai bun nu ar exista un echilibru între Dumnezeu și oameni. Echilibru
și armonia vine din această lucrare a lui Dumnezeu cu omul și a omului cu Dumnezeu dintr-o
lucrare sinergică, Dumnezeu și omul. De aceea, faptele omului pot fi numai bune sau numai rele.
Dacă omul ar sta într-o comuniune cu Dumnezeu, cum a stat Maica Domnului fără de întrerupere
faptele sale ar fi numai bune. Dacă comuniunea omului cu Dumezeu nu este perpetuă, nu este
totală, nu este atât de conștientă omul se situează mereu între bine și rău. De aceea este nevoie de
o evaluare a faptelor omului pentru ca Dumnezeu să-și exprime bunătatea și dreptatea pentru a fi
echilibru între Dumnezeu și om, și între oameni. Cel ce a adus mântuirea face și evaluarea
faptelor omului. Tatăl este Suprem, El este Cel care a început creația dar, prin Fiul și a
desăvârșit-O prin Duhul. Această supremă lucrare a Tatălui este mereu dăruită Fiului pentru că
Fiul s-a Întrupat, Ne-a răscumpărat, El va veni ca Judecător al faptelor noastre. De aceea ne
spune Mântuitorul: ,,Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (In. 5, 22). A
dat-o Fiului pentru că El a luat firea noastră, știe neputințele firii noastre; le știe și Tatăl că toate
câte are Tatăl le-a dat Fiului și toate al Fiului sunt și ale Tatălui, dar i-a dat Fiului și menirea de
a fi Judecător pentru că întru El s-au săvârșit toate faptele.

70. Învățătura creștină despre viață și moarte

Răspuns: Ce este viața?
Viața este darul pe care Dumnezeu la dat omului. Ne-a adus din neființă la ființă.
Cuvântul viață desemnează mai multe realități. Există viață biologică, viață spirituală.
Viața unde este la om? În suflet. Despre viața spirituală nu se poate vorbi decât la făpturile
raționale la îngeri și la oameni.
În sensul Sfintei Scripturi, viața înseamnă o existenta vie și conștientă a omului în
relație cu Dumnezeu.
Viața este acea trăire conștientă a omului în relație cu Dumnezeu.
Viața și moarte sunt cele două realități care apar după păcat. Înainte de cădere nu a existat
decât viață. Viața este:
- armonia între trup și suflet prin har
- comuniunea omului cu Dumnezeu, oamenilor între ei și a oamenilor cu firea
înconjurătoare. Aceasta este viața plenară, a darului lui Dumnezeu.
Mântuitorul a venit să ne aducă viață și să ne-o aducă din belșug. El a venit să
restabilească comuniunea între Dumnezeu și om, între oameni laolaltă, între oameni, îngeri și

76
firea înconjurătoare. Viața din belșug însemnează nu numai să avem această relație de
comuniune ci să rămână Dumnezeu înlăuntru nostru.
Viața a fost oferită de Dumnezeu ca un dar deplin, trup și suflet îmbrăcate în har
armonizate. Această viață a trecut în moarte, nu definitiv, a trecut într-o despărțire a sufletului de
trup, sufletul rămâne într-o existență, chipul nu este desfințat, este diminuat și trupul se
descompunere, harul nu rămâne, devine exterior pentru omul vechi.
Viața vremelinică și viața veșnică
Viața are două laturi: vremelnică și veșnică. În sensul vremelnic viața înseamnă o
împărtășire continuă de darurile lui Dumnezeu printr-o viață virtuoasă care este o anticipare a
vieții veșnice.
De când începe viața vremelnică? Începe de la caderea în păcat. Sigur că timpul intră în
istorie odata cu creația lumii văzute. Omul a fost făcut pentru viața veșnică. Dacă nu cădea în
păcat omul nu murea niciodată, însa Dumnezeu știa că omul v-a muri, dar nu l-a influențat, l-a
lasat liber făcându-l cu personalitate.
Viața vremelinică începe propriu-zis de la păcat, când omul a devenit muritor. De atunci
pentru el timpul curge limitat. Până atunci timpul nu era limitat de ceva.
Def. Viața vremelincă este cea prin care omul trebuie să-și răscumpere păcatul ca să
redobândească viața cea veșnică.
Viața veșnică este viața care începe la sfârșitul celei vremelnice.
Viața veșnică este în strânsă legătură cu viața vremelnică. Cuvântul ,,viață” desemnează o
relație a omului cu Dumnezeu.
Viața veșnică este atincipată în viața vremelnica printr-o lucrare intensă a omului cu
Dumnezeu prin harul Său.
Cum lucrează Dumnezeu cu omul prin harul Său? Prin Sfintele Taine și Sfintele Ierurgii.
Viața creștină vremelnică ca pregătire pentru viața veșnica nu poate fi concepută fără o lucrare
intensa a omului cu harul lui Dumnezeu în Biserică. În Biserică lucrează Dumnezeu cu omul
împărtășindu-i și înnoindu-i necontenit harul Său.
Def. Viața veșnică este comuniunea omului cu Dumnezeu continuă și mereu în creștere.
Viața veșnică începe când omul după moarte, după Judecată, se sălășluiește în lăcașuirile
cele cerești. Acolo începe viața veșnică propriu-zis. Ca o anticipare începe cu pregătirea de pe
pământ, dar ca trăire aievea cu Dumnezeu începe de când omul intră în Rai. Și când intră în Rai?
În a 40-a zi, de la plecarea sufletului din trup de pe pământ.

Ce este moartea?
Cuvântul moarte se traduce prin despărțire.
Moartea este un cuvânt care desemnează cel puțin trei realități:
- despărțirea sufletului de trup (este o despărțire vremelnică până la Învierea cea de obște).
- moartea spirituală este despărțirea sufletului de Dumnezeu.
- moartea veșnică este despărțirea definitivă după Judecată.
Moartea înseamnă despărțirea sufletului de trup. În suflet rămâne viața dar nu este
numită viață existența sufletului fără trup. Și, moarte nu este niciodată inexistență decât pentru
cele necuvântătoare, acelea mor și dispar, omul nu dispare, sufletul ființează, există, sufletul
rămâne viu fără trup.
Există moarte spirituală care este acea despărțire de Dumnezeu și chiar despărțire între
semeni pentru că noi nu suntem uniți deplin după păcat. Înainte de păcat Adam și Eva erau uniți
deplin unul cu altul în sensul de a-și împărtăși bucuria existenței lor, bucuria relației lor laolalta
și bucuria relației lor cu Dumenzeu. Lipsa aceste legături cu Dumnezeu și între ei este numită
moarte.
Când omul se desparte de Dumnezeu este numită această existență moarte. La cele
necuvântătoare moartea înseamnă încetarea existenței lor. Omul nu încetează să existe. Viața s-a
sfârșit odată cu păcatul, viața în sensu ei deplin, rămâne o viață relativă referitoare la existența
omului. Această viață este adusă la plinătatea ei de Fiul lui Dumnezeu Întrupat și nu este adusă

77
cum a fost la început ci este îmbogățită Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca lumea să aibă viață
și să o aibă din belșug. Ce este belșugul? Beșugul este un spor față de ceea ce a existat la început
în rai și Care este sporul acesta? Este prezența reală, nu numai prin har ca o legătură a lui
Dumnezeu cu omul, ci o prezență reală a lui Dumnezeu în om, nu ființială ci tot harică dar o
prezență reală a lui Dumnezeu în om. Noi nu spunem că Dumnezeu este prezent ființial când
omul se împărtășește ci este prezent cu trupul, cu sufletul și cu dumnezeirea, într-un sens pe care
noi nu îl putem percepe. Este vorba de o relație initimă prin care Dumnezeu se prelungește în
oamneni, Își prelungește prin har prezența dumnezeirii Sale în om. Este relația cea mai initimă.
Păcatul a rupt legătura între Dumnezeu și om, a alugat harul, dar ce aduce harul?, harul face mai
prezent pe Dumnezeu căci nu este Dumnezeu prezent alături ci în interior într-un mod foarte
tainic care îl putem accepta prin credință.
De aici, de pe pământ, omul nu are o existență efemeră ci o existență veșnică, omul prin
natura s-a spirituală nu se poate desființa, omul își continuă existența, de aceea exită două
realități: rai și iad.
Ce nu există la cuvântul ,,moarte” și acceptă ateii din punct de vedere teologic?
Întoarcere în nimic, în neființă sau în neant.

71. Rai și iad

Răspuns: Prin parabola Bogatului nemilostiv și a săracul Lazăr, Dumnezeu ne descoperă
că raiul și iadul nu sunt doar idei sau existențe imaginare ci sunt realități. De aceea ne spune
răspicat. Ce era iadul pentru iudei? Șaol. Și acesta ce era? O așteptare în vederea deschiderii
raiului. Și, iudeii aveau această cunoștință că Enoh și Ilie au fost ridicați la cer și aveau această
nădejde că și profeții vesteau eliberarea din robia păcatului și a morții. Exista o credință, nu total
deslușită, pentru că Dumnezeu nu a putut să le deslușească întocmai raiul și iadul, că raiul încă
nu fusese deschis, era o excepție suirea lui Enoh și Ilie la cer, cu puterea lui Dumnezeu. Dacă
iadul era o conștientizare că toate sufletele după moarte se duc la iad, cum spune și Iacob
plângând pentru fiul său Iosif plângând mă voi coborî în iad la fiul meu, iadul era o
conștientizare generală.
Mântuitorul descoperă aceste realități și vorbește mai întâi de Împărăția cerurilor pe care
a venit să o vestească tuturor. Văzând, însă că atât de mulți întorc spatele și nu Îl ascultă mai ales
fariseii care erau învătători de lege, căpeteniile preoților, cărturarii, oameni care erau cunoscători
a unor realități viitoare se preocupau de cele vremelnice și de întărirea privilegiilor lor care au
devenit ca o castă, ca niște partide religioase care voiau să conducă poporul și se considerau
conducătorii supremi ai poporului. Nu de la început Mântuitorul vorbește despre iad ci mai târziu
către a doua parte a propovăduirii descoperă în modul cel mai explicit cele două realități de: rai
și iad.
Vorbește despre Împărăția cerurilor ca despre locul unde Dumnezeu a pregătit pentru noi
toți bucuriile Sale. Împărăția cerurilor este idealul sublim al nostru al tuturor.
De ce arată raiul ca sânul lui Avraam? pentru că Avraam a fost cel care a slujit cu cea mai
mare credință lui Dumnezeu. Îl arată ca sânul lui Avraam pentru că și iudeii îl cinsteau. Noțiunea
de rai nu era atât de deslușită, toți iudeii înțelegeau că Avraam a vorbit cu Dumnezeu, că Avraam
este cel prin care se binecuvântează seminția lui și a toate neamurile pământului. Avraam este
simbolul credincioșiei celei mai înalte din poporul iudeu, ei nu luau aminte la celelalte popoare ci
a poporul lor.
Bogatul în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe
Lazăr în sânul lui. De ce spunem aceasta? Raiul încă nu era deslușit, era o imagine a raiului ca
sânul lui Avraam și atunci îl vede pe săracul Lazăr vesel, era o anticipare a raiului, și atunci se
roagă Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi
să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi
aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el
se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca
cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis:

78
Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, Căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea,
ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte
de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi.
Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva
dintre morţi. Și acest lucru este adevărat; Hristos a înviat morții și nu au crezut în El.
Ce învățăm din această parabolă că raiul și iadul se anticipează din viața vremelinică. Nu
este atât de greu de deslușit cine se pregătește pentru rai sau iad.
Raiul și iadul încep de aici. Și încep prin bine ai făcut în viața aceasta, ai răbdat, ai postit,
ai crezut, te-ai rugat, ai fost milostiv, te-ai dăruit, ai fost iertător, acestea sunt niște pregătiri
pentru viața viitoare. Ai fost zgârcit, te-ai îmbuibat, ai fost răutăcios, nepăsător, leneș, viclean,
hoț, desfrânat, toate acestea anticipează iadul dar nu definitiv ci orice om din orice păcat se poate
ridica.
Dacă pentru cei vechi raiul este asemănat cu sânul lui Avraam pentru că încă nu fusese
proslăvit Iisus, care să deschidă raiul.
De ce vine Fiul lui Dumnezeu? Vine să răscumpere omenirea din robia păcatului și a
morții, să învingă iadul, să desființeze împărăția morții pentru cei drepți, pentru cei ce au
nădăjduit în Dumnezeu, li se iartă păcatele în virtutea, atotștiinței, atotînțelepciunii, dreptății și
milostivirii divine, acestea sunt cele patru măsuri, dimensiuni pe care le înțelegem ca unele care
aduc izbăvirea de iad și de moartea spirituală pentru cei ce se află în iad. Toți am păcătuit,
păcatele personale și păcatul strămoșesc, plata păcatului trebuie plătită. Cine poate plăti plata
păcatului? Nici un om nu poate să plătească, plata păcatului este moartea, plătește cu moartea și
rămâne în moarte. Ca să vină la viață trebuie să existe iertare; ca să existe iertare trebuie să se
vadă și dreptatea. Iertarea subliniază iubirea lui Dumnezeu, bunătatea Sa, dar dreptatea rămâne
umbrită și atunci dreptatea cu ce se plătește? Cu Sângele Lui Hristos care moare pentru noi. Și,
de aceea, la modul real, ca noi să dobândim viața deplină (Enoh și Ilie nu au viață deplină), ca
noi să dobândim comuniunea deplină cu Dumnezeu, noi trebuie să avem plătită plata păcatului
prin jertfă, iertarea prin bunătatea lui Dumnezeu. Fiul lui Dumezeu ne ridică la cer, la rai (noi
singuri nu ne putem ridica), El ne ridică pe noi prin îngerii Săi care Îi trimite ca slujitori să aducă
sufletele noastre la ceruri. Vorbim de rai după Înălțarea lui Hristos la cer. De la nașterea lui Iisus
Hristos se face lumină din cer până pe pământ, atunci începe raiul cel din cer să se deschidă.
Raiul este locuința lui Dumnezeu care se deschide atunci când Fiul lui Dumnezeu coboară. Se
vorbește de deschiderea cerului și la Botez, și la Schimbarea la Față, există un dialog între
Dumnezeu și oameni. Dialogul cu Dumnezeu Îl începe Omul Iisus Hristos, un dialog viu, direct.
Raiul este deschis de Hristos. El când se înalță la cer, nu se înalță singur. Sigur, El înalță la
Înviere pe strămoșii Adam și Eva, atunci se deschide propriu-zis, plenar raiul. De aceea avem în
icoana Învierii pe Hristos care ia de mână pe Adam și Eva, îi ridică și desființează împărăția
morții. Iisus Hristos rămâne pe pământ dar este și în ceruri. Atunci, El ridică pe strămoși la cer
când Înviază. La Înviere s-au deschis multe morminte și mulți morți au inviat și au intrat în
cetate și s-au arătat multora, ne spune Sfânta Evanghelie, se vede o zbrobire a împărăției morții și
o sfărâmare a încheietorilor iadului.
Ce este Raiul? Un loc și o stare. Îl numim loc pentru că nu este un loc determinat cum
putem noi gândi la un continent sau la o țară. Este numit un loc și o stare pentru că sufletele nu
sunt infinite, nu au pretutindenitate cum are Dumnezeu, ele au o determinare (sufletele noastre)
dar se află într-un loc, nu în sensul material, ci într-un loc aproape de Dumnezeu pe care îl
numim loc, îl numim după posibilitățile noastre de înțelegere și de exprimare. De ce îl numim
loc? pentru că este o realitate concretă. Raiul este o realitate concretă. Locul unde petrec sufletele
sfinților, ale drepților, toți cei ce ajung acolo îmbracă haina sfințeniei. Nu toți sfinții sunt cinstiți
de către noi (ex. Adam și Eva) intr-un mod special cu acea cinstire numită venerare care sunt
ferestre către cer pentru noi. Însă cu mult mai muți sunt sfinții din cerul lui Dumnezeu. Sfinții
sunt ca niște stele nemateriale dar care au lumină și de unde au lumină? De la Hristos, Soarele
dreptății. Acesta este raiul, este locuința sufletelor celor pe care Dumnezeu I-a primit întru
Împărăța Sa și a îngerilor.

79
 Primul cer este locuița lui Dumnezeu. Îngerii locuiesc în al doilea cer. Și al treilea cer
este cerul material, care va dispărea, acesta este un cer provizoriu.
Ce este iadul? Este tot un loc sau o stare, un loc al întunericului care este locuița
demonilor și a sufletelor celor ce au greșit și nu sau căit în această viață, cei care și-au pregătit
osânda din această viață precum bogatul nemilostiv care a murit pe neașteptate. Mântuitorul
vorbește de bogatul nemilostiv și de bogatul care i-a rodit țarina numit nebunul. Aceștea erau
niște bogați necredincioși și pentru ceea ce au trăit acolo au ajuns.
Cum este existența în iad și rai? Existența din rai este numită viață pentru că este o
comuniune cu Dumnezeu. Este o viață de bucurie, de fericire, de legătură intimă cu Dumnezeu,
de cunoștere a lui Dumnezeu și de bucurie în această comuniune. Vorbim despre o bucurie
împărtășită numai de sufletele care au fost suite și primite la cer. Bucuria este împărtășită dar nu
deplin pentru că nici omul nu este deplin numai cu sufletul. Omul este menit să aibă această
existență dihotomică (trup și suflet).
Existența celor din iad este una a durerii, a suferinței, a întunericului. Ce este întunericul
din iad? Este lipsa luminii. Dacă Dumnezeu este lumină, diavolul pierzând lumina s-a îmbrăcat
în întuneric. Răul este întunericul. Binele este lumina.
Care este chinul din iad? Pentru orice om care stă în întuneric este un chin dar nu acesta
este chinul ci chinul este focul. Focul nu este material, focul material, cu adevărat aduce cele mai
aspre dureri, dar cu ce să asemene Mântuitorul Hristos durerea sufletelor din iad mai bine decât
cu focul care aduce pentru trup cele mai aspre dureri, un foc spiritual.
Focul spiritual este mustrarea cea mai insistentă și cea mai aspră. Iadul este înfățișat în
chipul focului ca să poată omul prin comparație, prin intuiție, să gândească la focul cel spiritual.
De câte ori omul nu își găsește liniștea când a făcut un rău și îl mustră conștiința.
Conștiința nu dispare nici la cei din rai și nici la cei din iad. De aceea cei din rai pururea
mulțumesc lui Dumnezeu și se bucură la cât de milostiv a fost Dumneze cu ei. Cei din iad
pururea sunt mustrați și li se aduce aminte cui i-au slujit: minciunii, răutății, ademenirilor,
veacului trecător. Și, de aceea sunt cele mai dureroase aceste mustrări. Este cunoscut că sufletul
și când este în trup are dureri mai mari decât trupul. Când moare cineva apropiat ai vrea să ai
orice durere trupească numai să-l întorci; nu se compară durerea sufletului de cea a trupului față
de cel ce face parte din viața ta. Cu cât mai mult doare sufletul ieșit din trup când mustrarea este
atât de aspră. Din parabola Bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, Mântuitorul vrea să ne
arate că mustrarea este cu aducere aminte necontenită; că te-ai lipsit de binele pe care puteai să îl
faci, așa cum îi spune Avraam lui Dumnezeu, Avraam reprezintă aici conștiința care îi tălmăcește
omului care a ajuns în iad de ce a ajuns acolo, cum a ajuns acolo. De aceea, acesta este focul,
focul cel spiritual care arde și nu mistuie, dar arde din ce în ce mai puternic și chinuie pe cel care
este cuprins de acest foc spiritual.
Și în rai, și în iad, sunt niște trepte nu toți strălucesc la fel pentru că Dumnezeu este drept
și cu cei din rai și cu cei din iad. Sunt mai aproape de Dumnezeu cei ce s-au ostenit, nevoit mai
mult. În iad sunt mai schinuiți sinucigașii sau ucigătorii care nu s-au căit, desfrânații care nu s-au
oprit, necredincioșii. În iad sunt trepte de chinuri. Ne arată Sf. Ap. Pavel că sunt trepte în cer și
trepte în iad. Cum sunt în cer trepte pe cete de îngeri sunt și în iad trepte ale cetei lui Lucifer,
fiecare în neliniștea pe care a dobândit-o, Lucifer ispitește spre erezie, spre schismă, alții spre
desfrâu, spre dezădejde, hoție, mândrie, ș.a.m.d.

72. Judecata particulară (temeiuri și modalități de evaluare)

Răspuns: Judecata particulară are loc după moartea trupească, la care fiecare suflet se va
supune judecății particulare și se va hotărî locul unde va sta până la Judecata universală. Este
provizorie această Judecată și sentința nu este definitivă.
Toate acestea arată niște realități obiective, dar faptele nostre nu pot să rămână fără plată.
De aceea, după ce fiecare om își sfârșește viața aceasta ajunge înainte judecății lui Dumnezeu. Și,
spune Scriptura rânduit este oamenilor să moară și apoi să fie judecați pentru ca fiecare să își ea
plata după cele ce a făcut în viață ori bine, ori rău.

80
 Ca să se ajungă la rai sau la iad nu se ajunge în mod automat, sunt niște trepte. Sfinții
Părinți pe baza Sfintei Scripturi, a unor descoperiri în cadrul unor rugăciuni au primit taina
tălmăcirii momentelor acestora. Și rânduielilor de cult urmează rânduielilor învățăturii de
credință.
De ce arderea trupurilor nu este îngăduită? După despărțirea sufletului de trup există niște
etape până la Judecata particulară. Judecata particulara este în a patruzecea zi. De la Învierea Sa,
Mântuitorul Hristos S-a înălțat la cer în a patuzecia zi și acesta este un reper prin care Sfinții
Părinți au rânduit soroacele de pomenire a celor ce pleacă din viața aceasta. Prima pomenire este
chiar în ziua morții (un trisaghion), după aceea a treia zi, în ziua înmormântării, apoi la trei
săptămâni și la patruzeci de zile pomenirea cea mai bogată în rugăciuni asemănătoare cu slujba
înmormântării. Ce binecuvântăm prin aceste slujbe? Plecarea și desfacerea trupului. De aceea nu
este îngăduit să ardem trupul pentru că și trupul face parte din persoana celui ce a plecat și trupul
se face părtași la toate cele ale sufletului. Fiul lui Dumnezeu dacă nu cinstea trupul lua numai
suflet din Fecioara Maria dar a cinstit și a răscumpărat și sufletul și trupul. De aceea și trupurile
sunt vrednice de cinstire înaintea lui Dumnezeu
La trei zile, ochii încep să se descompună, la trei săptămâni toate organele trupului încep
să se descompună și la patruzeci de zile, inima. Inima durează cel mai mult. Între creier și inimă,
mintea este cea care începe zestrea spirituală a omului. Adeseori, când spune Mântuitorul mintea
și inima se referă la chipul lui Dumnezeu. Inima este centru afectiv de aceea rațiunea și voința se
găsesc în creier dar afectivitatea coboară de la creier în inimă și vedem aici că trebuie să existe o
legătură între minte și inimă. Mintea și voință sunt numite generic mintea adică cele ale
creierului prin care se manifestă sufletul, nu că sufletul locuiește în creier, sufletul inundă trupul.
Și atunci la a patruzecia zi ce se petrece cu sufletul? Sufletul rămâne lângă trup până când trupul
este îngropat, apoi sufletul își urmează calea lui. Dumnezeu în atotștiința și dreptatea Lui trimite
pe îngerii Săi la cel ce se desparte de viața aceasta. Îngerii primesc de la Dumezeu grija pentru
sufletul care se desparte de trup, îngerii noștrii au oglinda vieții noastre prin ajutorul, harul lui
Dumnezeu. Demonii au și ei greșelile noastre că ei vânează greșelile noastre, demonii nu știu tot,
îngerii știu ce a făcut omul, demonii ar vrea să îi ia pe toți în împărăția lor, Dumnezeu nu le
îngăduie prin îngeri și atunci Dumnezeu le dă putere îngerilor Săi de lumină. Sfinții Părinți
descriu că la sfârșitul fiecărui om asistă și îngerii și demonii, însă îngerii îi îndepărtează pe
demoni atunci când faptele celui care pleacă sunt mai mult după voia lui Dumnezeu decât după
puterea celui rău. Începe să se facă distincția către calea care o urmează sufletul. În a patruzecia
zi este Judecata particulară a omului și se hotărește pentru om sentința provizorie de a merge la
iad sau la rai. Ea este incompletă pentru că Dumnezeu va judeca la sfârșitul veacului cum au
rodit faptele sale în urmașii săi.
Caracteristici. Judecata particulară este personală, este pentru ce a săvârșit omul până la
moarte, primește o sentință provizorie.
De la Judecata particulară până la Judecata universală, Biserica mijlocește pentru cei
adormiți în afară de cei care au păcătuit împotriva Duhului Sfânt, sinucigași, cei care s-au
lepădați de credință, cei care nu au iertat, cei care au murit într-o nepăsare, în necredința, în prea
mare credință, în deznădejde, cei care au murit într-o invidie permanentă, cei care au urât pe toți
semenii lor, cei care s-au despărțit de Biserică.
Concluzie - Judecata particulară este incompletă, insuficientă, relativă, temporară.

73. Judecata universală (temeiuri, modalități și caracterul absolut)

4. Răspuns: Judecata universală
Judecata universala va avea loc la a doua venire a Mântuitorului, la sfârșitul veacului. Este
totală, definitivă și irevocabilă. La acestă Judecată pe lângă faptele noastre se vor judeca și
urmările faptelor noastre. De aceea rodirea faptelor noastre până la sfârșitul veacurilor aduce în
lumină personalitatea noastră la Judecata universală.
Judecata universală este la sfârșitul veacului. Este o judecată ce se produce după ce
veacul acesta se va sfârșii (se sfârșește timpul, lumea în sensul ei material).

81
 Judecata universală este descrisă de Mântuitorul Hristos. La Matei, cap. 25 găsim foarte
frumos explicată Judecata universală: când va veni Fiul Omului întru slava Sa și sfinții îngeri
împreună cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. și se vor aduna înaintea Lui toate
neamurile pământului și îi va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și
va pune oile de-a dreapta Sa, și caprele de-a stânga Sa. Atunci va zice celor de-a dreapta: veniți
binecuvântații Părintelui meu și moșteniți Împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii, că
flămând am fost și mi-ați dat să mănânc, însetat, mi-ați dat să beau, gol am fost, m-ați îmbrăcat,
străin și m-ați primit, închis am fost și m-ați cercetat, bolnav și la mine ați venit. Ei vor întreba
cu smerenie: Doamne, când te-am văzut? Ați făcut unor frați ai mei prea mici, Mie Mi-ați făcut.
Va zice și celorlalți: duceți-vă de la Mine blestemaților, în focul cel veșnic…. dar ei au dreptul de
apărare și întreabă: dar când Te-am văzut așa? N-ați făcut unora din frații Mei prea mici, nici
Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge drepții la viața veșnică, iar cei de-a stânga, la osânda veșnică.
Această judecată, care vine la sfârșitul veacurilor, este totală; atunci faptele tuturor
oamenilor se vor vădi. Judecata universală va discerne nu numai faptele noastre, ci şi
consecinţele faptelor noastre până la sfârşitul istoriei.
Judecata de Apoi va avea următoarele caracteristici: va fi universală, va fi solemnă și
supremă, va fi publică, va fi dreaptă, va fi definitivă și veșnică, va fi înfricoșătoare.

74. Semnele venirii a doua a Domnului

Răspuns: Semnele Parusiei (semnele venirii a doua a Mântuitorului nostru Iisus
Hristos) și Sfârșitul lumii
Veacul acesta este limitat. Când se va produce venirea a doua a Domnului? Prima venire
a avut semne și semnul cel din urmă a fost steaua când s-a născut Domnul; la venirea a doua va fi
crucea, dar până la cruce așa cum la prima venire au fost atâtea semne, prorocii și prevestiri sunt
și pentru venirea a doua prevestiri și semne. Prevestirile sunt aduse de prorocii cei mincinoși.
Semnele sunt expuse de Mântuitorul.
Semnele venirii a doua a Domnului.
Sunt: semne îndepărtate și semne apropiate
Semnele îndepărtate: războaie, zvonuri de războaie, cataclisme, diverse anomalii,
părinții împotriva copiilor, copiii împotriva părinților, tensiune socială între generații ș.a.m.d.
Semne apropiate:
- propovăduirea Evangheliei la toată făptura,
- convertirea rămășiței lui Israel,
- venirea omului păcatului, amăgirea multora de către omul păcatului. Antihrist,
întruparea lui Lucifer, se va naște dintr-o femeie evreică, din tribul lui Levi și va amăgi
pe mulți.
- coborârea lui Enoh și al lui Ilie. După coborârea lui Enoh și a lui Ilie va fi luptă
mare și va fi vărsare de sânge. Antihrist va fi ucis și în sîngele lui Antihrist vor murii și
Enoh și Ilie.
- moartea lui Antihrist,
- moartea lui Enoh și Ilie,
- strâmtorarea cea mare a celor care rămân după moartea lui Enoh și a lui
Ilie,
- ridicarea drepților pe norii cerului,
- arderea pământului și întregului Univers
- soarele se va schimba în întuneric, luna în sânge și stele vor cădea din cer
- apariția unui cer nou și pământ nou de altă natură
- trâmbița cea de apoi va suna
- învierea morților la glasul trâmbiței
- morții se vor ridica în valea lui Iosafat; în mijloc va fi așezat un scaun pentru Fiul
Omului când vor ieși toți din pământul cel nou, vor învia. Cei care au fost vii până atunci
toți se vor schimba într-o clipă, nu toți vor muri, dar toți vor învia.

82
 - arătarea semnului Fiului Omului pe cer (va fi un cer nou, nematerial)
- venirea Judecătorului întru slava Sa, cu sfinții îngeri
- judecata și sentința. Vor merge drepții la viața veșnică și cei de-a stânga
la osânda veșnică.
Faptele celor drepți vor fi îmbrăcate în lumină; pentru cei păcătoș care nu s-au căit
toate vor fi deschise înaintea lor, iar drepți se vor bucura să vadă că păcatele lor au fost iertate.
De aceea spune cartea Apocalipsa că se vor deschide cărțile ,,Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi
pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care
este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor” (Ap. 20,
12). Vor vedea că păcatele lor nu mai sunt întuneric că le-a biruit lumina iertării. Ziua aceasta
este numită Ziua cea mare sau Ziua a opta, ea este anticipată de ziua Învierii lui Hristos, zi de
lumină. Ziua Învierii este ziua întâi numită și ziua a opta pentru că lumina de la facere este
copleșitoare acum în lumina lui Hristos. Acum se desparte lumina de întuneric și binele de rău.
Începe viața cea cu lumină pe veci și despărțirea răului de bine.
Judecata este definitivă și va aduce lumină pentru cei drepți și întuneric pentru cei
păcătoși. Această judecată trebuie să o vedem ca pe ultimul act. De acum începe viața cea
veșnică.

75. Ziua a opta, începutul vieții veșnice plenare.

Răspuns: Ce este ziua a opta? Ziua întâi devine ziua a opta.
Când a început creația cu lumin? în ziua întâi. Această zi devine și ziua a opta. Ziua a
opta este mai ales la Cincizecime când lumina harului copleșește. Și Învierea e ziua a opta.
Cinstim această zi ca ziua întâi dar și ca ziua a opta.
Șapte înseamnă plinătate, ziua a opta înseamnă desăvârșirea, în acest sens ziua a opta este
ziua Judecății. Ziua a opta în sensul începutului veșniciei după Judecată. Este ziua continuă care
nu se sfârșește niciodată.
Ea este anticipată de această lumină care vine la Înviere, la pogorârea Sfântului Duh, dar
pe care omenirea nu o poate percepe deplin trebuie să treacă prin fazele de curăție și să treacă
toate generațiile prin aceste momente de curățire și se ajunge la Judecata universală la ziua a opta
care este ziua fără de noapte, fără de sfârșit când se intră în viața cea veșnică.

83