Caria dentară

Caria necavitară
Primul semn clinic este pata albă cretoasă – demineralizarea vizibilă a smalţului – se prezintă
ca o zona albicioasă, mată, aspră, poroasă. Aceasta poate să apară pe toate suprafeţele
dintelui, în şanţuri şi fosete, sub punctul de contact interdentar sau de-a lungul coletului,
vestibular/oral. În acest stadiu, leziunea se poate remineraliza, prin aport de ioni de F, Ca şi
PO4 din salivă sau produsele terapeutice de remineralizare (paste de dinţi, ape de gură,
geluri/lacuri/soluţii profesionale). După remineralizare, leziunea devine netedă şi lucioasă,
putându-şi păstra culoarea albă sau poate deveni brun-maronie (prin impregnarea cu pigmenţi
din cavitatea bucală).

Caria cavitară
Apare când leziunea a produs afectarea integrităţii smalţului la nivel macroscopic, fiind
vizibilă apariţia unei cavităţi, cu pierdere de substanţă dură. În acest stadiu este necesară
îndepărtarea ţesuturilor alterate şi prepararea unei cavităţi de o formă geometrică specifică,
urmată de restaurarea cu un material plastic de obturaţie.
Când leziunea a progresat în dentină, apare simptomatologia caracteristică, şi anume durere
la rece, dulce sau acru, care încetează odată cu îndepărtarea agentului cauzal.
La nivelul smalţului se observă coloraţii brune/alb-cretoase, cuspizi/margini subţiri iar în
interiorul leziunii se observă dentina alterată, de consistenţă moale şi culoare brun-maronie.
În interiorul cariei se pot acumula resturi alimentare iar halena este fetidă.
La cariile interdentare, caria debutează sub punctul de contact şi evoluează spre creasta
marginală ocluzală (la dinţii laterali) sau orală/vestibulară (la dinţii frontali), pe care, într-un
final, o întrerupe, astfel încât caria devine vizibilă în mod direct.
La cariile de colet situate vestibular/oral, evoluţia se face înspre rădăcină (subgingival).
Gingia/papila interdentară din vecinătatea cariilor este roşie-violacee, se inflamează, creşte în
volum, secretă/sângerează la atingere.

În lipsa tratamentului adecvat, leziunea progresează spre pulpa dentară, producând inflamaţia
acesteia, cu simptomatologie dureroasă accentuată, necroza/gangrena pulpară, migrarea
infecţiei în os cu apariţiei patologiei acute/cronice. Coroana dentară se distruge progresiv,
ajungând în stadiul de rest radicular iar atunci când rădăcina nu mai poate fi recuperată,
extracţia dintelui devine necesară.
Înlocuirea unităţii dentare pierdute se face printr-o lucrare protetică sau implant dentar.

Diagnosticul de precizie se pune pe radiografie, unde caria se prezintă ca o zonă

radiotransparentă (gri-neagră), cu localizare şi adâncime diferită. Pe radiografie se observă şi
aspectul şi dimensiunea camerei pulpare şi al osului. Radiografia completează examenul
clinic şi istoricul afecţiunii şi ghidează spre aplicarea tratamentului adecvat.