CURSUL 5 cuprinde:

5. 1. Elementele de agregare ale punților dentare – definiție,

enumerare, clasificare, diferențiere,
5.2. indicații, contraindicații,
5.3.etape tehnice de confecționare,
5.4.repere tehnice de alegere.

Fig. II.1. Schema.Elementele punţii dentare (autor)

Elementele de agregare (retentorii)

Cu ajutorul elementelor de agregare, puntea dentară se fixează prin cimentare de dinţii
stâlpi preparaţi sub formă de bonturi dentare având rolul de a susţine şi a menţine proteza parţială
fixă.
Elementele de agregare sunt reprezentate de proteze fixe unidentare sau microproteze ce
preiau forţele exercitate de aparatul dento-maxilar prin intermediul corpului de punte şi apoi sunt
transmise dinţilor stâlpi şi mai departe osului alveolar.
Tipul de microproteze ca elemente de agregare se alege în funcţie de anumiţi factori cum
ar fi:
 - Topografia edenţației – pentru zona frontală, elementele de agregare trebuie să fie
total sau parţial fizionomice iar pentru zona laterală se realizează elemente de agregare
reprezentate de coroane de înveliş nefizionomice (metalice), parțial fizionomice (mixte) sau total
fizionomice;
- Întinderea edentaţiei – cu cât puntea dentară este mai lungă cu atât forţele
masticatorii suportate sunt mai mari şi deci retentorii trebuie să aibă rezistenţă mecanică şi
retentivitate cât mai bună la dinţii stâlpi. Se pot folosi coroane metalice turnate cu grosime totală
şi coroane de substituţie care au o retentivitate crescută;
- Caracteristicile mecanice ale microprotezei – adică rezistenţa mecanică la
deformarea elastică şi la rupere cât şi retentivitatea pe dintele stâlp care este dată de structura
fizico-chimică şi grosimea pereţilor elementelor de agregare dar si de tehnica de modelare a
machetelor acestora. Se pot utiliza coroane turnate, coroane de substituţie sau coroane mixte;
- Structura coronară a dinţilor stâlpi – dinţii cu coroană voluminoasă oferă o bună
retentivitate elementelor de agregare şi deci se pot confecționa coroane mixte. Pe dinţii cu
dimensiuni mici cervico-incizale/ocluzale sunt contraindicate coroanele mixte. În zona frontală
se pot utiliza coroane de substituţie sau reconstituiri corono-radiculare acoperite de coroane
mixte dacă dinţii au pierderi mari de masă coronară și dimensiuni mari. În zona laterală, pe dinţii
cu pierderi mare de masă coronară se pot realiza reconstituiri corono-radiculare cu coroane de
acoperire metalice;
- Numărul dinţilor stâlpi – în funcţie de numărul dinţilor stâlpi se poate opta fie
pentru coroane cu grosime totală fie cu grosime dirijată. Se mai poate alege fie între coroanele de
substituţie şi reconstituiri corono-radiculare acoperite de coroane mixte. Când sunt probleme de
inserţie a lucrării protetice se poate opta pentru coroane turnate cu grosime dirijată sau punți
dentare din două bucăţi care să compenseze ușoara diferență de ax de inserție al dinților stâlpi;
- Condiţiile tehnico-materiale – posibilităţile şi dotările clinice şi tehnice, materialele
utilizate, gradul de pregătire a medicului stomatolog şi a tehnicianului determină pe lângă
celelalte criterii alegerea elementelor de agregare, tehnologiei de confecționare a punții dentare.
- Posibilitatea materială a pacientului determină finalizarea alegerii tipului de punte
dentară deoarece costurile prin devizul protetic estimativ face parte din obligativitatea prezentării
pacientului și consimțământul acestuia înainte de începerea realizării tratamentului protetic. De
aceea, medicul stomatolog împreună cu tehnicianul dentar are obligația să ofere acientului cât
maimulte variante posibile de tratament de la cele mai ieftine la cele mai costisitoare.
a. retentori majori:
- coroanele de acoperire totală (metalice sau mixte);
- coroanele parţiale (onlayuri) aplicate pe molari sau premolari;
- coroane de substituţie;
- pinlayuri aplicate pe molari sau premolari.
b. retentori minori:
- coroane parţiale (onlayuri) aplicate pe dinţii frontali;
- pinledgeurile;
- pinlayurile MOD, inlayurile de clasa a III-a şi a II-a.

Conectorii
Termenul conector în DEX este definit ca ceva care uneşte, care leagă, care conectează
sau din punct de vedere tehnic, conectorul poate fi un dispozitiv care stabileşte legătura între
părţile unui sistem.
Pentru ca două lucruri să fie unite trebuie să existe ceva care să le conecteze pentru a le
face să arate ca unul.
În protetica fixă, conectorul se referă la porţiunea unei proteze parţiale fixe (punte
dentară) care uneşte retentorul (elementul de agregare) cu corpul de punte.
Dupa prof. Dorin Bratu, „conectorii reprezintă zona de legătură a elementelor de
agregare cu intermediarii.”1

Conectorii pot fi clasificaţi astfel:

a. conectori rigizi – adică pot fi obţinuţi prin turnare odată cu întreaga punte dentară sau
prin solidarizare ulterioară (lipire, sudare, îmbinare) de elementele componete ale punţii dentare;
b. conectori elastici (non-rigizi) – „conexiunea nerigidă, labilă sau mobilă dintre corpul de
punţii şi retentori se poate face prin sisteme de articulare de tipul culiselor, ataşamentelor,
sistemelor de articulare inlay în inlay.”2

1
DORIN, Bratu; NASSBAUM, Robert, Op. Cit., pag. 349.
2
SEVER, Popa, Op. Cit, pag. 160.
Conectorii trebuie să fie proiectaţi cât mai solizi (mari, generoşi) posibil pentru a oferi o
rezistenţă suficientă generate de forţele ocluzale aplicate pe puntea dentară. Dimensiunile
conectorilor sunt adesea limitate datorită esteticii sau contactului cu ţesuturile moi.
Materiale dentare din care se pot confecţiona punţile dentare
În protetica dentară de-a lungul timpului s-au utilizat diferite materiale dentare pentru
realizarea de lucrări protetice care s-au îmbunătăţit în permanenţă iar astăzi dispunem de
materiale dentare ce au o rezistenţă şi o estetică ridicată faţă de cele din trecut plus factorul de
biocompatibilitate mult ridicat datorită tehnologiei de obținere a acestora.
În confecţionarea punţilor dentare se utilizează diferite materiale dentare care trebuie să
îndeplinească multiple condiţii cum ar fi: rezistenţa mecanică, rezistenţa chimică, să fie tolerate
bine de organism (biocompatibile), să satisfacă cerinţele de fizionomie, să nu-şi modifice forma,
să fie prelucrate cu uşurinţă şi să aibă un cost scăzut pentru a putea fi accesibile cât mai multor
tehnicieni/pacienţi.
După Dorin Bratu3, punţile dentare (protezele parţiale fixe) se pot realiza dintr-un singur
material sau din două materiale dentare:
1. Dintr-un singur material:
a. Total metalice (nefizionomice) – la aceste restaurări, elementele de agregare
(retentorii), conectorii şi intermediarii (corpul de punte) sunt confecţionate din acelaşi aliaj
metalic. Aceste aliaje metalice pot fi nobile sau nenobile. Punţile total metalice sunt indicate doar
în zona laterală a arcadei din raţiuni ce ţin de estetică dar şi pentru că oferă rezistenţă în preluarea
forţelor masticatorii. Prin exceptie, ele pot fi confecționate pacienților cu vârste înaintate unde
igiena orală poate fi influențată prin scăderea/pierderea dexterității manuale generate de boli
articulare, neuronale, etc sau unde deplasarea la un cabinet dentar reprezintă o problemă legată
de distanță sau mobilitate, pacienți cu handicap, dizabilități, etc deoarece punţile dentare total
metalice „se încadrează foarte bine în cadrul ADM, nu necesită preparaţii dentare cu sacrificii
importante fiind cele mai economice, la acest capitol nefiind depăşite de nici un alt fel de
proteze fixe”.4
b. Total ceramice – din punct de vedere estetic, punţile dentare total ceramice sunt
superioare celor mixte metalo-ceramice. Din materiale total ceramice „se pot realiza doar punţi
de mică amplitudine, deoarece aceste materiale au rezistenţă limitată la forţe de rupere şi în

3
DORIN, Bratu; NASSBAUM, Robert, Op. Cit., pag.352.
4
Ibidem., pag.353.
special de forfecare”.5 Aceste punţi dentare total ceramice sunt indicate pentru zona frontală a
arcadei dentare. Tehnologia viitorului va rezolva și aceste neajunsuri tehnice prin armarea
acesteia cu bare, fibre, bonturi artificiale, alte structuri incluse încorporate în masele ceramice.
2. Total polimerice – punţile dentare integral polimerice au fost utilizate în special în
zona frontală iar astăzi nu se mai întrebuinţează decât în cazul restaurărilor provizorii.
Punţile total polimerice au rezistenţa mecanică nesatisfăcătoare şi nu păstrează
stopurile ocluzale mult timp apărând uzura ocluzală
3. Din două materiale (mixte):
a. Metalo-polimerice;
b. Metalo-compozite;
c. Metalo-ceramice.
Indicaţiile elementelor de agregare
Atunci când se doreşte recurgerea la un tratament protetic prin punţi dentare trebuie să se
ţină cont de o serie de factori.
Punţile dentare sunt indicate în următoarele situaţii:
- în restaurarea edentaţiei parţiale când se înlocuiesc unul până la trei dinţi pierduţi;
- în restaurarea edentaţiei parţiale când dinţii restanţi sunt repartizaţi topografic
favorabil pe arcade şi au o implantare bună în osul alveolar pentru a susţine şi prelua forţele
generate de puntea dentară;
- când sunt bine realizate, punţile dentare se integrează rapid în funcţionalitatea
aparatului dento-maxilar şi de cele mai multe ori sunt acceptate uşor de către pacienţi;
- când materialele dentare din care sunt confecţionate punţile dentare pot reface cât mai
bine morfologia, funcţiile şi estetica dinţilor pierduţi sau extraşi;
- atunci când se doreşte înlocuirea imediată a dinţilor extraşi sau pierduţi pentru a
preveni migrările dinţilor vecini sau antagonişti breşei edentate;
- când pacientul este incompatibil cu tratamentul edentaţiei cu ajutorul implanturilor
dentare datorită structurii osoase inadecvate sau din raţiuni financiare;
- când există la pacient o stare de sănătate orală bună cât şi o motivaţie a acestuia de a
menţine această stare de sănatate.

5
Ibidem., pag.355.
II.5. Contraindicaţiile puntilor dentare implicit si a elementelor de agregare
Decizia medicului stomatolog de a nu recomanda şi recurge la un tratament protetic prin
intermediul punţilor dentare „se apreciază în funcţie de factorii generali care ţin de starea de
sănătate a pacientului şi/sau de factorii locali care trebuie evaluaţi cu mult discernământ
înaintea stabilirii influenţei pe care o au asupra purtătorilor de proteze.”
Contraindicaţiile punţilor dentare pot fi următoarele:
- când se constată o neglijenţă a pacientului în ceea ce priveşte propria igienă a cavităţii
orale;
- din motive ce nu ţin de voinţa pacientului de a coopera în realizarea tratamentului cum
ar fi: afecţiuni medicale, afecţiuni de sistem sau afecţiuni psihice;
- un alt factor care contraindică tratamentul prin punţi dentare poate fi vârsta
pacientului. Pacienţii prea tineri nu pot beneficia de tratament prin punţi dentare din cauza
erupţiei incomplete a dinţilor cât şi a dimensiunilor mari ale camerelor pulpare care împiedică o
şlefuire minim necesară a viitorilor dinţi stâlpi. Nici pacienţilor foarte bătrâni nu le este
recomandat tratamentul prin punţi dentare din cauza faptului că etapele clinice pot fi complexe şi
prelungite care pot solicita pacientul foarte în vârstă neexistând întotdeauna garanţia unor
rezultate preconizate;
- o altă contraindicaţie a tratamentului prin punţi dentare o reprezintă înălțimea
nesatisfăcătoare a coroanei dentare a dinţilor care vor fi folosiţi ca stâlpi, ceea ce poate duce la o
decimentare rapidă în timp a punţii dentare;
- incidenţa cariilor dentare dar şi mărimea, numărul şi localizarea leziunilor carioase pot
fi cauze care contraindică tratamentul prin punţi dentare;
- afecţiuni medicale ale pacientului care împiedică anestezia necesară pentru etapa
clincă de preparare şi şlefuire a dinţilor stâlpi utilizaţi pentru a menţine viitoarea punte dentară;
- de asemenea, punţile dentare se contraindică la pacienţii cu bruxism;
- la pacienţii cu dinţi mobilizabili sau risc crescut de pierdere a vitalităţii dinţilor;
- se contraindică tratamentul protetic prin punţi şi la pacienţii care au o stare a
parodonţiului precară care poate afecta în scurt timp capacitatea de suport a viitorilor dinţi stâlpi;
- când se constată că topografia, tipul şi întinderea spaţiului edentat nu permite
realizarea unei punţi dentare care să fie stabilă, rezistentă si estetică;
- la pacienţii cu alergie la aliaje metalice (de ex. nichel).
 - Dintii stalpi care vor agrega elementele de agregare trebuie evaluati clinic si paraclinic
de medicul stomatolog
- Tehnicianul dentar are responsabilitatea inca din etapa de evaluare a modelului de
lucru, stiind indicatiile si etapele clinico-tehnice de confectionare a elementelor de agregare
solicitate prin deviz de medic sa realizeze o comunicare cu medicul stomatolog in vederea
argumentarii posibilitatii de realizare a piesei protetice solicitate.
- Etapele clinico-tehnice de realizare a elementelor de agregare sunt acelesi ca pentru
coroana de acoperire, invatate semestrul trecut si prezentate in caietul de lucrari practice
Tehnologoa protezelor fixe unidentare unde autor sunt eu, manual pe care il aveti in format pdf.
- Va rog sa revedeti in detaliu fazele clinico-tehnice cu etapele de confectionare.
- Trecerea in revista a elementelor de agregare s-a facut oral constand intr-o discutie cu
studentii.