Capitolul 19

Designul şi selecția materialelor ȋn cazul restaurărilor metalo-ceramice

Estetica este o latură esențială a stomatologiei resturative. Toți pacienții ȋşi doresc un zȃmbet
frumos. Trebuie, astfel, acordată o importanță deosebită culorii, formei, texturii şi proporțiilor.
Deoarece dinții maxilari anteriori şi posteriori sunt cei mai vizibili, aceştia necesită cea mai mare
atenție din punct de vedere estetic.

Materialele restaurative de culoarea dintelui au evoluat de-a lungul timpului de la cimenturile

silicat solubile pȃnă la răşinile compozite şi cimenturile glassionomere modificate cu răşini. Ȋn
ziua de astăzi, piesele protetice metalo-ceramice sunt ȋncă larg răspandite şi acceptate şi ȋn ciuda
anumitor limitări estetice pe care le acestea le dețin, sunt ȋn cotinuare adesea folosite şi
considerate de ȋncredere. Ele combină avantajele adaptării superioare a pieselor turnate cu
estetica remarcabilă a materialelor ceramice.

Deoarece coroana ceramică aderă chimic de substructura sa metalică, aceste tipuri de

restaurări nu sunt supuse problemelor legate de discolorații ce apar, de exemplu, ȋn cazul
coroanelor acrilice, iar dacă protocoalele clinice şi de laborator sunt respectate, longevitatea
acestor lucrări poate fi excelentă. Ȋn plus, datorită proprietăților mecanice, ceramicile dentare
sunt mai capabile să suporte forțele ocluzale decȃt materialele acrilice.

Ideea de a combina un material mai casant cu unul mai elastic pentru a obține proprietăți
mecanice mai bune are multe aplicații ȋn inginerie. Ceramicile dentare (care, din punct de vedere
chimic, sunt nişte sticle) au o rezistență adecvată față de forțele compresive, dar cedează la
forțele de tensiune. De aceea, prin designul său, substructura metalică trebuie să minimizeze
stresul de tensiune asupra ceramicii.

Pentru a preveni fractura, grosimea unei coroane ceramice nu trebuie să depăşească 2 mm.
Oricum, 1 mm este grosimea minimă necesară a unei restaurări care să asigure o estetică
mulțumitoare.

Restaurările cu suprafețeele ocluzale ceramice trebuiesc planificate cu atenție. Deşi sunt foarte
bine acceptate din punct de vedere estetic, aceste restaurări au anumite dezavantaje, cum ar fi
uzura smalțului dinților antagonişti. Ȋn mod ideal, o restaurare estetică ar trebui să se uzeze la o
rată asemănătoare cu smalțul dentar pe care ȋl ȋnlocuieşte (aproximativ 10 μm pe an). Ȋn plus,
restaurările nu ar trebui să grăbească rata de uzură a suprafeței antagoniste de smalț.
Ceramica dentară are o acțiune mai abrazivă asupra smalțului decȃt asupra altor materiale de
restaurare (ex. Aur, amalgam) şi este implicată ȋn cazuri de abraziune ocluzală severă, ȋn special
dacă aceasta nu este glazurată sau lustruită corespunzător (fig. 19-1). Acest lucru ar trebui luat ȋn
calcul de fiecare dată cȃnd se face designul unei piese protetice metalo-ceramice, iar clinicianul
ar trebui să țină seama de faptul că, deşi gradul de abraziune ar putea fi corelat cu structura
chimică a unui anumit tip de ceramică, alegerea unei ceramice cu o temperatură mai joasă de
ardere (care uneori este denumită de către comerciant “ cu grad scăzut de uzură”), acest lucru nu
inseamnă neapărat că abrazează mai puțin smalțul dinților vecini. Uzura redusă este considerată
cea mai importantă necesitate de ȋmbunătățire a coroanelor estetice posterioare. Ȋn plus,
acoperirea ocluzală cu ceramică generează restaurări mai puțin rezistente mecanic, iar realizarea
anatoformă a suprafeței ocluzale cu ascuțirea cuspizilor se realizează cu dificultate.

Unii tehnicieni ȋncearcă să obțină o matriță cu grosime uniformă scufundȃnd bontul de ghips
secționat ȋn ceara topită. Dupa ce excesul de ceară este ȋndepărtat, se adaugă un ‘guler’ ȋn zona
gingivală, apoi matrița este ambalată şi turnată. La final, se adaugă fațetarea ceramică. Această
tehnică generează aproape mereu grosimi neuniforme de ceramică, ducȃnd la rȃndul său la
creşterea posibilității de fracturare a ceramicii din cauza lipsei unui sprijin corespunzător (Fig.
19-2). Dacă grosimea ceramicii nu este controlată, suferă, de asemenea, şi estetica, deoarce
nuanța finala a unei coroane depinde de grosimea ceramicii. Pentru rezultate de succes, matrița
trebuie proiectată şi modelată cu atenție.

Cerințe preliminare

Designul matriței unui piese protetice fixe trebuie luat ȋn calcul ȋn timpul etapei de planificare
a planului de tratatment şi trebuie evaluat ȋn timpul şlefuirii diagnostice şi a etapelor de lucru ȋn
ceară, ȋn special ȋn cazul taratmentelor mai complexe. Se poate obține ȋn mod previzibil design-
ul corespunzător a unei proteze fixe metalo-ceramice doar prin modelajul ȋn ceară pe suprafața
bontului, pȃnă la forma anatomică finală a dintelui, urmată apoi de reducerea unei cantități
importante, pentru fațetare. Acest lucru permite obținerea unei grosimi corespunzătoare a
ceramicii, unei interfețe optime ȋntre ceramică şi metal, unui design corect al conectorilor şi a
unor contacte ocluzale optim plasate.

Modelajul formei anatomice in ceară

Obiectivul principal este de a crea o substructură capabilă de a susține o grosime relativ

uniformă a ceramicii. Ȋn acelaşi timp, dacă reținătorul serveşte ca parte a unei lucrari protetice
fixe, acesta trebuie să asigure configurația şi plasarea corectă a conectorului. Ȋn cele din urmă,
restaurarea trebuie sa se ȋncadreze ȋn limitele anatomice normale ale dintelui pe care ȋl
ȋnlocuieşte. La nivelul interfeței metal-ceramică, materialul ceramic ar trebui să aibe o grosime
de minim 0,5 mm. Matrița ar rebui să formeze o margine bine delimitată pentru ca ceramica să
nu se extindă peste aceasta (Fig. 19-3). Ar trebui sa nu existe un contur abrupt ȋntre metal şi
ceramică, iar restaurarea definitivă ar trebui să prezinte un contur optim al profilului de
emergență ( cap 18).

Cea mai bunaă modalitate de a ȋntȃlni toate aceste criterii, cu un număr minim de eşecuri, este
de a realiza conturul definitiv al viitoarei restaurări din ceară (Fig. 19-4). Odată ce acest lucru
este realizat, suprafața care trebuie placată poate fi bine delimitată, iar grosimea cerii poate fi
diminuată. Dacă această tehnică nu este urmarită, unul sau mai multe dintre obiective va fi cu
siguranță omis, iar conturul matriței nu va fi in armonie cu configurația optimă a ceramicii (Fig.
19-5.)
 A B

C D

Fig 19-1. A-D. Uzura distructivă a smalțului ȋn asociere cu restaurări metalo-ceramice

(Courtesy Dr. M.T. Padilla.);
 E

Fig. 19-2. Secțiune transversală printr-o restaurare metalo-ceramică. A şi C, grosimea

ideală a ceramicii este asigurată prin modelarea ȋn ceară a conturului anatomic complet şi
răzuirea ulterioară. B şi D, designul incorect al matriței are suport insuficient pentru ceramica
incizală. Acest lucru poate duce la fractură. E, această coroană pe implant cu substructură de
zirconiu a cedat din cauza suportului insuficient.
 Fig 19-3. A. Substructura metalică ar trebui sa aibe o margine distinctă pentru finalizarea
coroanei. Localizarea interfeței metalo-ceramice diferă ȋn funcție de materialul ales. B.
Reducerea pentru contactul proximal la nivelul ceramicii. C. Contact ocluzal ȋn metal. D.
Contact proximal ȋn metal. (B to D, Courtesy Dr. R. Froemling.

Analiza ocluzală

Contactele ocluzale ale orcărei resturări metalo-ceramice pot fi localizate fie la nivelul
metalului, fie la nivelul ceramicii. Oricum, acestea trebuiesc plasate la minim 1,5 mm de
joncțiune pentru a preveni fractura ceramicii prin deformarea metalului (Fig. 19-6). Este
necesară o atenție sporită pentru a minimiza contactele glisante la nivelul interfeței ceramică-
metal. Atunci cȃnd acest lucru nu este posibil, matrița trebuie modificată astfel ȋncȃt ceramica
să fie bine susținută ȋn zona contactelor funcționale.

Restaurările preexistente pe arcada antagonistă pot influența designul matriței. Deoarece

contactele glisante ale unei restaurări ceramice cu o coroană turnată pot abraza aurul, designul
trebuie modificat după necesități. O coroană integral turnată la nivelul aracadei mandibulare
poate crea unele probleme. Restaurarea antagonistă poate fi doar cu suprafața ocluzală metalică
şi doar suprafața vestibulara placată cu ceramică (Fig. 19-7). O coroană metalică pe un molar
maxilar restricționează designul unei coroane metalo-ceramice mandibulare dacă trebuiesc
evitate contactele dintre metal şi ceramică (Fig 19-8). Ȋn această situație, fațeta ceramică nu
poate fi extinsă ȋn aşa fel ȋncȃt să acopere şi cusipizii bucali, ȋmpreună cu contactele ocluzale de
la nivelul acestora. O coroană integral metalică este uzual mult mai conservativă, deoarece
majoritatea pacienților nu ȋşi dezvăluie suprafețele vestibulare ale dinților posteriori
mandibulari. Ȋn alte situațȋȋ, ȋn mod particular la nivelul premolarilor primi mandibulari, o
fațetă ceramică vestibulară este esențială pentru estetică, iar designul antagoniştilor ar trebui să
permită acest lucru (Fig. 19-9).

Fig. 19-4. A şi B. Restaurare anterioară metalo-ceramică dupa modelajul ȋn ceară. C.

Lateralitate dreapta. D. Lateralitate stȃnga. E. Ghidajul anterior este determinat de către o masă
personalizată fabricată ȋn timpul etapelor de diagnostic ȋn ceară.

Reducerea din ceară

Criteriile modelajului ȋn ceară a conturului anatomic au fost discutate ȋn Capitolul 18. Ȋn

această secțiune se va discuta doar despre reducerea cerii pentru fațetarea ceramică.

INSTRUMENTAR

 Arzător Bunsen
 Ceară pentru incrustații
 Pȃnză
 Creion ascuțit
 Lichid de separare a modelului de ceară
 Ceară pudrată
 Instrument de ceară
 Furtun de nylon şi pȃnză de mătase
  Instrumente tăietoare
 Bisturiu pentru ceară
 Gravor discoid
 Ferastrău de ceară
 Pensule de ceară

PROCEDURA PAS-CU-PAS

Designul modelului redus

Nevoile estetice şi funcționale ghidează designul suprafeței de fațetat. Fațeta ceramică ar

trebui să se extindă suficient de mult interproximal, ȋn mod special ȋn jumătatea cervicală a
restaurației, pentru a acoperi eficient metalul. Oricȃnd este posibil, regiunea ocluzală funcțională
ar trebui să fie modelată ȋn metal, fiind astfel mai usor de obținut o ocluzie precisă (Fig 19-10).
Cu toate acestea, cerințele estetice pot necesita extinderea ceramicii (de exemplu,. pe panta
mezială a cuspidului vestibular mandibular).

Nivelul pană la care poate fi fațetată o restaurație depinde ȋn mod special de zonele stopurilor
ocluzale.

1. nu plasați niciun contact proximal la joncțiunea metal-ceramică: acumularea locală de

placă poate favoriza apariția cariilor pe suprafața dinților adiacenți. Ȋn mod normal, pentru a avea
o estetică satisfacătoare şi pentru că igiena este mai uşor de realizat, punctele de contact proximal
se realizează ȋn ceramică. Totuşi, pe unii dinți posteriori, unde nu se poate observa cu uşurință
zona de contact interproximal, se poate realiza o preparație mai conservativă ȋn care contactele
sunt plasate ȋn ȋntregime ȋn metal (Fig 19-3).
2. odată ce limitele reducerii pentru ceramică au fost determinate, folosiți un instrument
ascuțit ( de exemplu o sondă sau un bisturiu) pentru a demarca linia dintre metal şi ceramică.
3. acoperiți modelul cu ceară pudrată şi ȋnchideți articulatorul pentru a determina punctele
de contact.
4. inspectați designul pentru a verifica dacă limitele joncțiunii sunt plasate suficient de
departe de punctele de contact (1.5 mm) pentru a preveni fracturile ceramicii cauzate de
distorsiuni ȋn metal.
 Fig. 19-5. Rezultate estetice predictibile asigurate prin modelarea ȋn ceară a conturului
anatomic. A. Modelarea ȋn ceară a conturului anatomic. B şi C, indexuri incizale şi labiale au fost
utilizate pentru a verifica reducerea. D. substructura metalică. E. Indexul labial este folosit din
nou ȋn timpul aplicării ceramicii. F. Aplicarea ceramicii. G. După conturare, restaurările sunt
gata pentru evaluarea clinică. (Courtesy Dr. M. Chen.)
 A B

Fig. 19-6. A. Joncțiunea metalo-ceramică trebuie plasată cu grijă pentru a evita zonele de
stres crescut ȋn apropierea contactelor ocluzale. B. Modelarea ȋn ceară a conturului anatomic
asigură o tranziție fină ȋntre metal şi ceramică.

Fig. 19-7. Restaurarea metalo-ceramică ar trebui concepută astfel ȋncȃt ceramica să nu

articuleze cu o restaurare din aur antagonistă. Acest lucru determină probleme la arcada maxilară
deoarece cuspizii linguali cel mai puțin vizibili sunt ȋn contact.
 Fig. 19-8. La nivelul arcadei mandibulare, cuspizii funcționali sunt vizibili şi doar o fațetă
de ceramică poate fi realizată fără a contacta o coroană metalică antagonistă. Ȋn aceste
circumstanțe, trebuie decis dacă pacientul acceptă un compromis estetic sau unul funcțional.

Fig. 19-9. A şi B. Restaurări opozante trebuiesc planificate cu atenție astfel ȋncȃt

suprafețele de contact să fie realizate din acleaşi material (metal cu metal şi ceramică cu
ceramică).

Aşa cum ȋn timpul etapei de preparare a dinților sunt utilizate şanțuri de ghidaj, aşa şi ȋn
acest caz pot fi utilizate şanțuri pentru a standardiza cantitatea de ceară ce trebuie ȋndepărtată
pentru viitoarea fațetă ceramică.
 5. modificați un instrument vechi sau deteriorat utilizȃnd un disc separator ca instrument de
tăiere ( Fig. 19-11). Muchia tăietoare ar trebui să semene cu vȃrful unei dalte drepte. Ar trebui să
existe un stop plan exact la 1 mm de la marginea tăietoare.
6. realizați şanțuri adȃnci ȋn jurul periferiei suprafeței de tăiat care vor fi perpendiculare pe
modelul de ceară. Ȋn funcție de mărimea zonei de tăiat, pot fi făcute unul sau mai multe şanțuri
verticale şi orizontale.
7. ȋndepărtați insulele dintre şanțuri cu un bisturiu sau alt instrument de sculptat.

Finisarea

8. de ȋndată ce a fost indepărtată cea mai mare parte, neteziți ceara din zona de fațetat.
Acest lucru asigură rotunjimea muchiilor designului final şi minimizează timpul alocat finisării
metalului. Unghiurile ascuțite pe suprafața de ceramică concentrează stresul, lucru ce duce la
fractura restaurației. Deşi acest lucru nu este remarcat inițial de multe ori, finisarea se realizează
mult mai uşor ȋn ceară decȃt ȋn metal.
9. realizați joncțiunea metal-ceramică ȋntr-un prag drept de 90 de grade (Fig. 19-12).
10. reconturați gulerul (ce a fost obliterat in timpul adăugării cerii) imediat ȋnaintea
ambalării. Faceți-l puțin mai gros (aproximativ 0.5 mm) pentru a elimina riscul apariției
distorsiunilor (Fig. 19-13). Atunci cȃnd se lucrează ȋn ceară la realizarea marginii labiale de
ceramică (vezi cap. 24), unii tehnicieni preferă să realizeze gulerul din ceară si apoi să taie
metalul; alți tehnicieni fac un model fără guler, ȋnsă acest design trebuie mȃnuit cu atenție pentru
a nu distorsiona marginile foarte subțiri obținute.

Designul conectorului

11. conturați forma conectorilor ȋn ceară aşa cum este descris ȋn capitolele 18 şi 27. Sunt
foarte importante forma şi amplasarea optimă a conectorilor. Dacă lipirea este planificată a se
realiza ȋniante sau după aplicarea ceramicii, separați modelul cu un ferăstrău fin.
12. daca este vorba doare despre o fațetă vestibulară, realizați conectorii identici cu cei
pentru o restaurare convențională. Ȋn cazul ȋn care sunt implicate zonele incizială sau ocluzală,
nu extindeți conectorii către regiunea cervicală, deoarece va fi limitată igienizarea piesei
protetice (Fig. 19-14).

Punțile

13. deoarece ceramica arsă şi glazurată este usor de igienizat, realizați contactul crestei
edentate cu corpul de punte pe suprafața ceramică (Fig. 19-15).
14. pentru a ȋmbunătați manevrabilitatea şi stabilitatea matriței de ceară, decupați această
porțiune la final (vezi cap.20).
Fig. 19-10. Reducerea ar trebui realizată astfel ȋncȃt contactele ocluzale să fie la 1.5mm de
joncțiunea meatlo-ceramică. C. Designul matriței pentru suprafețele ocluzale de ceramică.

Fig. 19-11. Un instrument tăietor care poate fi realizat dintr-un alt instrument deteriorat.
Fig. 19-12. Procedura de tăiere a cerii. A şi B, pentru restaurări extinse, poate fi realizat un
index pentru a fi folosit ȋn timpul tăierii cerii şi aplicării ceramicii. C. Este important să
urmărim cu atenție conturul incizal. D. Sunt realizate şanțuri de ghidaj ȋn zonele ce vor fi
fațetate. E. Ceara dintre şanțuri este ȋndepărtată. F. Interfața metalo-ceramică este gravată la un
alt nivel.G. Notați conturul proximal corect, unind astfel şi conectorii. H. Forma finală. I şi J,
modelele ȋnainte de a rearanja marginile.
 Fig 19-13. Rearanjarea marginilor. A. Acest lucru asigură o adaptare optimă a modelului de
ceară ȋn zonele marginale critice. B. Modele ȋnainte de ambalare.

Evaluarea

Imediat ȋnainte de acoperirea matriței de ceară cu material refractor, ar trebui să se fi

ȋndeplinit următoarele criterii:

1. Modelul trebuie să se conformeze formei anatomice normale. Stopurile ocluzale ar trebui

localizate la cel pin 1.5 mm de joncțiunea metalo-ceramică.
2. Unghiul dintre suprafața de fațetat şi cadrul metalic ar trebui sa fie de 90 de grade.
3. Suprafața internă a regiunii de fațetat trebuie să fie netedă şi să aibe unghiuri rotunjite.
4. Ȋnălțimea gulerului trebuie sa aibe aproximativ 0.5 mm ȋn ceară şi să aibe conectori de
dimensiuni adecvate, ȋnsă fără a presa pe țesutul gingival din zona interproximală.
5. Matrița trebuie să fie netedă pentru ca procedura de finisare a metalului să fie cȃt mai uşoară.

Cadrul metalic printat

Multe laboratoare de tehnică dentară produc matrițe de plastic pentru restaurările metalo-
ceramice cu ajutorul printării 3D. Procesul este asemănător cu acela folosit la fabricarea
echipamentelor de uz casnic printate 3D. Tehnicianul foloseşte un software special pentru a crea
fişierul cu designul dorit, iar matrița este fabricată printr-un proces stereolitografic. Un avantaj al
acestei tehnologii este precizia cu care sunt create la nivelul matricii metalice spațiul pentru
ceramică şi sprijinul optim pentru aceasta. Studenții la medicină dentară par să prefere tehnologia
CAD-CAM. Procesul este ilustrat in figurile 19-16.
Fig. 19-14. A şi B, Conectorii ar trebui plasați ȋn locații unde să nu ȋmpiedice măsurile de
igienă orală.

Fig. 19-15. A şi B, Contactul țesutului cu acest corp de punte cu extindere mare a fost realizat
la nivelul ceramicii.
 Fig 19-16. Designul pentru o punte a unui Fig. 19-17. Eşec din cauza alegerii greşite a
incisiv lateral cu corp de punte in şa materialului.
modificat. A. Vederea dinspre lingual. Designul
asigură o grosime uniformă a ceramicii, o
distanță optimă ȋntre stopurile ocluzale şi
joncțiunea metalo-ceramică şi ambrazuri
cervicale accesibile ce permit finisarea şi
curățirea. B. Vederea vestibulo-linguală a
punții. Observați contactul ceramicii cu țesutul,
realația dintre joncțiunea metalo-ceramică şi
conectorul (zona albastră) şi localizarea
contactelor ocluzale (zona roşie).

Selectarea metalului

Clinicienii şi tehnicienii dentari sunt puşi față ȋn față cu o gamă foarte variată de aliaje pentru
restaurarile metalo-ceramice. Există atȃt aliaje nobile cȃt şi nenobile pentru acest scop, şi există
mai multe tipuri de aliaje pentru fiecare dintre aceste două mari grupuri. Fiecare tip de aliaj are
avantajele şi dezavantajele sale, inclusiv diferențe semnificative de cost. Practica medicală de
succes ține de alegerea unei combinații compatibile dintre metal şi ceramică, ce poate oferi
rezultate predictibile ȋn funcție de nevoile specifice ale fiecărui pacient. Selecția
necorespunzătoare poate ȋnsemna un eşec de proporții (Fig. 19-17). Pentru o mai bună ȋnțelegere
a diferitelor proprietăți ale aliajelor metalice, urmează să se vorbească despre semnificația şi
relevanța lor clinică.
CONOTAȚIILE STOMATOLOGICE ALE PROPRIETĂȚILOR FIZICE ṢI
MECANICE ALE ALIAJELOR CERAMICE

Proprietățile mecanice de o mare importanță clinică sunt modulul de elasticitate, rezistența la

rupere (sau limita proporțională), duritatea şi gradul de distorsiune la temperaturi ridicate. Forțele
maxime de tensiune, conductivitatea şi rezistența la impact ar trebui şi ele luate in considerare,
cu toate că aceste proprietăți au o importanță mai scăzută ȋn restaurările metalo-ceramice. Cu
excepția durității (şi a gradului de distorsiune la temperaturi mari), toate aceste proprietăți
mecanice sunt determinate prin aplicarea de forțe asupra unei mostre turnate din aliajul respectiv
pȃnă ȋn punctul ȋn care acesta cedează, printr-un test de stres realizat la temperatura camerei.
Proprietatea fizică de contracție termică este crucială ȋn alegerea unui aliaj compatibil cu
ceramica aleasă. Din punct de vedere practic, densitatea este importantă atȃt pentru economia
aliajului cȃt şi pentru procedurile de turnare realizate ȋn laborator.

Modulul de elasticitate

Figura 19-18 ilustrează schematic liniile de stres la tracțiune pentru un aliaj turnat ductil care
suferă deformări permanente ȋnainte de fracturare. Aceste linii constau ȋn două porțiuni diferite:
o regiune liniară sau elastică care se termină la nivelul limitei proporționale, unde stresul este
proporțional cu tensiunea şi o a 2-a zonă, una curbă ce corespunde deformării plastice
permanente (care se ȋncheie cȃnd modelul pentru test se fracturează). Modulul de elasticitate
(denumit şi modulul lui Young) rezprezintă panta de rezistență la stres ȋn zona elastică. Modulul
de elasticitate are aceleaşi valori pentru solicitarea la tracțiune şi cea la compresiune care au loc
la ȋndoirea unei lucrări protetice, ȋn care regiunile de pe laturile opuse ale axei neutrale (linia
centrală pentru o secțiune transversală simetrică) suferă deformări ȋn direcții opuse. Un aliaj cu
un modul mai mare de elasticitate are o rigiditate mai mare sau rigiditate pentru deformare
elastică. Pentru fabricarea unei lucrări protetice fixe de lungă durată, este preferat un aliaj cu un
relativ modul de elasticitate pentru a reduce cantitatea de deformare la îndoire sub încărcare,
deoarece o ȋndoire excesivă poate determina fractura ceramicii fragile (Fig. 19-19). Modulul de
elasticitate este reprezentat prin unități de stres /deformare și este raportat pentru aliaje dentare la
Gigapascali(1 GPa = 109 Pa = 145.000 de kilograme pe inch la pătrat [psi]). Unitatea de 1 Pa = 1
N / m2 este mult prea mică pentru a fi utilizată pentru modulul de elasticitate al materialelor.

Limita proporțională şi rezistența la deformare

În practica standard de testare, cercetătorii determină limita proporțională a unui aliaj prin
plasarea unei muchii drepte pe subiectul ales pentru verificarea stresului de deformare sau
efectuarea acestei operații cu un software computerizat și notând valoarea la care acesta se abate
mai întâi de la o linie dreaptă. Limita proporțională este adesea considerată sinonimă cu limita
elastică, care corespunde valorii tensiunii la care se produce deformarea permanentă. Însă
valoarea limitei elastice depinde foarte mult de sensibilitatea aparatului de măsurare a
subiectului. În plus, localizarea precisă a limitei proporționale este oarecum problematică. În
consecință, rezistența la cedare (uneori numită putere de randament compensată) corespunde
cantității de stres unei mici cantitatăți de deformare permanentă, cum ar fi 0,1% sau 0,2%
(modificări permanente de 0,001 sau, respectiv, 0,002). În standardul actual pentru aliajele
dentare utilizate în protetică (ISO 22674), rezistența dovedită (adesea numit stresul dovedit) este
utilizată în loc de rezistență la deformare. Tabelul 19-1 prezintă informații standard despre cele
două clasificări ale aliajelor corespunzătoare acestui capitol. Unitatea pentru puterea de
randament este Megapascal: 1 MPa = 106 Pa= 145 psi. După cum se arată în Figura 19- 18,
cercetătorul calculează rezistența la deformare construind o linie paralelă la porțiunea inițială
liniară plotului ales, începând cu valoarea specificată a compensării pe axa orizontală de efort și
notând apoi punctul de intersecție cu porțiunea curbă a subiectului. Se observă că 0,2% din
aceasta rezistență poate fi ȋn mod substanțial mai mare decȃt 0,1% a rezistenței la deformare a
unui aliaj oarecare, depinzȃnd de rata de amplificare a lucrului. ISO 22674 prevede faptul că
valoarea unui randament de 0,2% este asigurată pentru un aliaj dentar de către producător.
Rezistența la deformare este deseori numită puterea utilă a unui aliaj dentar, deoarece tensiunile
cauzate de forțele mascatorii nu trebuie să o depăşască, lucru care ar duce la o deformare
permanentă a aliajului. Deși o rezistență suficient de mare este esențială pentru un aliaj ceramic,
valori prea mari ar putea crea dificultăți atunci când turnarea este realizată în laboratorul sau ȋn
cabinetul stomatologic.

Fig. 19-18. Curba de tensiune

Fig 19-19. Fractura rezultată prin ȋndoirea substructurii acestestei lucrări protetice fixe de mare
ȋntindere

Tabelul 19-1. Clasificarea generală a aliajelor este creată de către producător. Sunt saşe
clasificări. Tipurile 0 şi 1 sunt aplicabile unor restaurări fixe unidentare ce suportă o cantitate
mică de stres. Tipul 2 este aplicabil restaurărilor unidentare. Tipul 5 este aplicabil lucrărilor
protetice parțiale mobilizabile, alte părți cu secțiuni transversale subțiri si cleme. Modulul minim
al lui Young necesitat este de 150 MPa pentru tipul 5, dar nu şi pentru tipurile de la 0 la 4.

Duritatea

Numărul de duritate Vickers (VHN) este măsurat în general pentru aliajele dentare cu ajutorul
unui indentor diamantat piramidal simetric. VHN este coeficientul de încărcare dentară și
suprafața identară permanentă, pentru care pătratul lungimii diagonalei medii se înmulțește cu o
constantă legată de geometria indentară. Numărul de duritate Knoop (KHN) obținut cu un
indentor diamantat cu axe lungi şi scurte este uneori raportat pentru aliajele dentare. Pentru
KHN, este măsurată doar lungimea diagonalei medii lungi a unei indentații, iar ȋncărcarea este
ȋmpărțită de către zona proiectată nerecuperată a sarcinii indentării deoarece recuperarea elastică
după îndepărtarea indentării se face de-a lungul diagonalei mai scurte. Aliajele mai dure, care au
indentări mai mici, au valorile VHN și KHN mai mari. Treptele de conversie disponibile pentru
cele două teste de duritate trebuie utilizate cu precauție deoarece astfel de conversii sunt
dependente de aliaj. Atât VHN, cât și KHN sunt măsuri ale microdurității, spre deosebire de
testele mai vechi Brinell și Rockwell, în care indentări mult mai mari sunt utilizate pentru a
măsura macroduritățile. Când se măsoară duritatea Vickers a unui aliaj, înțelegerea
microstructurii este crucială. Utilizarea unei încărcături mare de indentație de 1 kgf (49 N) pentru
aliaje dentare oferă informații despre duritatea generală a microstructurii de aliaj, în timp ce
încărcături ușoare de indentare (de exemplu, 0,5 N) pot fi utilizate pentru a obține informații
despre duritatea structurii granulare, a coenstituenților sau a fazelor. Duritatea este o proprietate
practică importantă, în măsura în care valorile foarte mari ale durității provoacă dificultăți în
laboratorul stomatologic atunci când turnarea este gata să fie terminată. Aliajele cu valori VHN
sau KHN le depăşesc pe cele ale smalțului (aproximativ 350) şi provoacă uzura abrazivă a
dinților anatagoniști, deși valorile de duritate nu sunt incluse ȋn ISO 22674.

Distorsiunea şi deformarea la temperaturi ridicate

În timpul ciclurilor de ardere a ceramicii, turnările sunt supuse unor modificări dimensionale
ca urmare a temperaturii ridicate. Aceste modificări au numeroase cauze, cum ar fi distorsionarea
masivă a aliajului de la mai multe mecanisme metalurgice, denaturarea aliajului ca urmare a
ameliorării eforturilor reziduale din procesul de turnare și oxidarea aliajelor. Acesta din urmă
poate fi mai mare pentru paladiu și alte aliaje care suferă procesul de oxidare internă (limita
dintre masiv şi granular) cu formarea particulelor de oxid precipitat, în plus la formarea unui strat
extern de oxid. Măsurararea modificărilor dimensionale care apar la nivelul aliajelor în timpul
secvenței de lipire a ceramicii este dificilă, dar preocuparea a fost exprimată ȋn legătură cu
potrivirea clinică pentru turnările pregătite din anumite aliaje. Cu toate acestea, în majoritatea
cazurilor, un laborator stomatologic cu experiență ar trebui să poată varia tehnicile şi să obțină
rezultate optime.

Rezistența finală la tracțiune

UTS (denumit și rezistență la tracțiune pur şi simplu, sau doar rezistență) este punctul maxim pe
curba de stres (vezi Fig. 19-18) și reprezintă cea mai mare valoare a stresului care poate să fie
aplicată la nivelul aliajului fără a se fractura. Unitatea de măsură pentru UTS este Megapascal.
Două tipuri de curbe de stres sunt observate ȋn testele de rezistență ale aliajelor. Aliajele cu
ductilitate ridicată suferă o subțiere substanțială în porțiunea centrală a subiectului de testare
între UTS și puterea subiectului. Ȋncărcarea necesară pentru a impune creşterea reală a stresului
asupra ariei zonei de secțiune transversală instantanee descreşte odată cu creşterea stresului
permanent. Alte aliaje cu ductilitatea limitată suferă mult mai puține strangulări, iar stresul
continuă să crească după rezistență până ce fracturarea apare la UTS. UTS are o importanță
practică minimă pentru un aliaj ceramic, deoarece tensiunea corespunzătoare nu se produce în
condiții clinice pentru o restaurare. Cu toate acestea, această proprietate este ușor de măsurat, în
măsura în care un extensometru cu ecartament nu trebuie să fie atașat subiectului, iar
producătorii citează de multe ori UTS.

Procentul de elongație
Pentru metale, ductilitatea - capacitatea de deformare permanentă la tensiune - este măsurată
în două moduri când eșantionul de testare este încărcat pȃna la rupere: procentaj de elasticitate
sau de reducere a suprafeței. Pentru aliajele dentare turnate, ductilitatea se măsoară ca procentaj
al elasticității de la ecartamentul de pornire, după ce două porțiuni ale specimenului fracturat
sunt plasate înapoi împreună. Această măsurătoare este făcută deoarece piesele se fractureză pe
planuri înclinate. Este dificil să se obțină o înregistrare precisă a celor două porțiuni fracturate și
să se definească locația din lungimea inițială a ecartamentului; prin urmare, este dificil de
determinat procentajul de elasticitate la o valoare mai mare decât 1%, deși au fost citate şi valori
de 0,1% . În principiu, procentul de elasticitate poate fi calculat în timpul testului de rezistență
dacă este atașat un extensometru separat la specimen. Cu toate acestea, asemenea extensometre
sunt rareori disponibile în laboratoarele dentare. Figura 19-18 exagerează intervalul de
elasticitate mai important din testul de rezistență, în măsura în care pentru aliajele de turnare
actuale utilizate pentru fațeta din ceramică, valorile procentului de elasticitate depășesc, în
general, 10% (Tabelul 19-2). Testul de rezistatență pentru unele aliaje enumerate în Tabelul 19-2
sunt importante. Un exemplu bun al unui comportament la stres publicat pentru un aliaj cu un
procentaj ridicat de elasticitate este articolul lui Asgar și colaboratorii. Când se analizează
ușurința ajustării pentru restaurările turnate, practicantul trebuie să-și amintească faptul că atât
duritatea cât și procentul de elasticitate sunt implicate. Aliajele cu duritatea ridicată nu pot fi
lustruite manual, chiar dacă acestea au procente mari de elasicitate.

Rezistența

Rezistența, suprafața totală de la nivelul curbei de stres, a fost considerată ȋn trecut o

proprietate importantă a aliajelor. Cu toate acestea, această proprietate nu mai primește atȃt de
multă atenție. Rezistența reprezintă energia necesară pentru a fractura un aliaj și este măsurată ȋn
unități de stres sau MPa. Pentru un aliaj care nu are duritate mare și are ductilitate substanțială,
rezistența este aproximativ egală cu UTS × elasticitate. Determinarea rezistenței este un proces
laborios și producătorii nu raportează această proprietate.

Expansiunea/contracția termică
Coeficientul linear al expansiunii termice este o proprietate importantă pentru un aliaj care
urmează să intre in proces de adeziune cu ceramica. Acești coeficienți trebuie să corespundă cu
aproximativ 0,5 × 10-6 / ° C sub temperatura de tranziție a sticlei din ceramică (care poate varia
de la aproximativ 500 ° la 700 ° C, în funcție de rata de răcire și produsul specific), la care
ceramica nu mai poate suporta topirea pentru a elimina incompatibilitatea termică. Coeficientul
de contracție termică (α), considerat în general ca fiind același ca pentru expansiunea termică, ar
trebui să fie ușor mai mare pentru metal, astfel încât ceramica să fie într-o stare de compresiune
reziduală la temperatura camerei. Valorile lui α variază de obicei de la 13,5 la 14,5 × 10-6 / ° C
pentru metale și 13,0 la 14,0 × 10-6 / ° C pentru ceramică și există o anumită dependență ȋntre
rata de încălzire / răcire a ceramicii.

Densitatea
Densitatea este raportul dintre masă și volum; greutatea specifică este raportul dintre
densitatea unei substanțe și densitatea apei. Densitățile importante ale aliajelor de turnare
metalică sunt furnizate în Tabelul 19-2. Aliajele cu conținut ridicat de aur au densități mult mai
mari decât cele cu conținut scăzut de aur, cele pe bază de paladiu și cele pe bază de metal. Acest
lucru se datorează faptului că aurul are o densitate mult mai mare (19,3 g / cm3) decât paladiul
(12,0 g / cm3), nichelul (8,9 g / cm3) și cobaltul (8,8 g / cm3). Aceste diferențe de densitate au
două consecințe. Mai întâi, pentru restaurările de aceeași dimensiune și configurație, mai puțină
masă de metal este necesară pentru aliajele cu densitatea mai mică; diferența dintre costul
metalelor pentru o restaurare poate fi substanțială atunci când se iau ȋn considerare atât costul
metalelor, cât și densitatea. În al doilea rând, este nevoie de de putere suplimentară ȋn mașina de
turnare centrifugală pentru a atinge presiunea de turnare necesară pentru aliajele cu densitate mai
mică.

Aliaje disponibile
Nomenclatura pentru aliajele de turnare creează de obicei confuzie. Clasificarea
aliajelor nobile și aliajelor nenbile în funcție de mecanismul de rezistență la coroziune este
metoda preferată de clasificare. Aliajele nobile pe bază de aur și paladiu au o rezistență la
coroziune mai mare datorită atomilor de aur și paladiu, care nu formează oxizi stabili la
temperatura camerei. Pe de altă parte, aliajele convenționale pe bază de nemetale - în care
nichelul și cobaltul sunt elementele principale și cromul este prezent pentru a asigura rezistența
la coroziune - se oxidează rapid pentru a forma un strat de suprafață de oxid de crom, care
blochează difuziunea oxigenului și previne coroziunea metalului de bază (Pasivizare). Titanul și
aliajele de titan, de asemenea, se oxidează rapid, și stratul de suprafață subțire de oxid de titan
prezintă rezistență la coroziune.
Din punct de vedere istoric, termeni precum super-nobil, nobil și ne-nobil au fost folosiți
pentru a descrie turnarea aliajelor dentare. Aliajele super-nobile si nobile conțin de obicei o
cantitate mai mare de argint, împreună cu mai mult paladiu și mai puțin aur. Argintul, care nu
este un metal nobil în mediul oral, are un anumit caracter de metal nobil în prezența paladiului.
Termenii super-nobil, nobil și ne-nobil, denumiri care se referă la costul metalor, sunt acum mai
puțin folosiți decȃt termenii nobil și pe bază de metal, care se referă la caracterul electrochimic al
aliajelor.
Principalele metale nobile din aliajele dentare sunt aurul, platina și paladiul. (Celelalte
metale nobile sunt iridium, ruthenium, rodiu și osmiu). Procentul total de aur, platină și paladiu
într-un aliaj dentar este denumit conținut de metal nobil. Iridium (mult mai puțin decât 1%) și
ruteniu (până la aproximativ 1%) sunt utilizate ca elemente de rafinare ȋn aliajele pe bază de aur
și de paladiu. Aliajele metalo-ceramice originale (de exemplu, Jelenko O, descris în Tabelul 19-
2) a avut aproximativ 98% conținut de metal nobil în greutate. Creșterea rapidă a prețului aurului
în anii 1970 a stimulat dezvoltarea aliajelor cu conținut scăzut de aur (de la aproximativ 85%
până la 50%) și a aliajelor pe bază de metale comune. În anii 1980, aliajele din cantități mari de
paladiu au fost dezvoltate ca alternative economice la aliajele pe bază de aur.
După un raport al Consiliului pentru cercetări ştiințifice, Asociația americană dentară a
revizuit clasificarea aliajelor pentru lucrările protetice fixe; sistemul de clasificare revizuit este
prezentat în Tabelul 19-3 și include acum un al patrulea grup, care cuprinde titan și aliaje din
titan. Clasificările se bazează exclusiv pe aur, metale nobile sau titan iar alte elemente din aliaje,
adesea cruciale, sunt ignorate; prin urmare, concluzii generale despre proprietățile mecanice,
performanța clinică și biocompatibilitatea, nu se pot face nici măcar în cadrul aceluiaşi sistem
din Tabelul 19-3. Sute de aliaje dentare sunt disponibile în comerț și sunt necesare testări
adecvate menite să evidențieze proprietățile, siguranța și eficacitatea fiecăruia. Cu toate acestea,
atunci când grupurile majore sunt subdivizate în continuare în tipuri de aliaje, unele generalizări
sunt posibile. Acestea sunt discutate în cele ce urmează.

Tabelul 19-2. Aliaje pentru fațetarea cu ceramică

Tabelul 19-3.

ALIAJE SUPER-NOBILE
Aliajele super-nobile sunt pe bază de aur și conțin minimum 60% din greutatea elementelor
nobile; minim 40% este aur. Există trei sisteme în această clasă: aur-platină-paladiu (Au-Pt-Pd),
aur-paladiu-argint(Au-Pd-Ag) și aur-paladiu (Au-Pd), în ordinea dezvoltării lor. Tabelul 19-2
prezintă câteva dintre proprietățile mecanice și densitatea pentru aliajele reprezentative ale
fiecărui sistem.

Aur-platină-paladiu
Așa cum am menționat anterior, acestea au fost primele aliaje turnate ȋmpreună cu ceramica
dentară . Din cauza preocupărilor cu privire la efectele adverse ȋn privința culoareii ceramicii
dentare, cuprul (care a fost în mod tradițional utilizat pentru consolidarea turnării aliajelor
prețioase pentru toate reconstrucțiile metalice) nu a putut fi încorporat în compozițiile de aliaje
ceramice. În schimb, aceste aliaje au fost întărite de compusul intermetalic precipitat de platină
de fier (Fe-Pt). Adeziunea ceramicii a fost obținută prin incorporarea de staniu și indiu în aliaje,
pe lȃngă contribuția adusă de fier. În timpul etapei inițiale de oxidare a aliajelor pentru ciclurile
de ardere ale ceramicii, staniului și indiului (precum și fierul) sunt difuzate pe suprafața aliajului
și se oxidează. Ulterior, se realizează reacția chimică între acest strat oxidat și ceramica dentară
(vezi capitolul 24). Cu toate că aceste aliaje au o rezistență excelentă la coroziune, ele sunt
susceptibile la unele modificări dimensionale în timpul ciclurilor de ardere ale ceramicii și nu
sunt recomandate pentru lucrări protetice fixe cu mai multe unități.

Aur-paladiu-argint
Acesta a fost primul aliaj cu conținut mai mic de aur utilizat pe scară largă în anii 1970.
Platina a fost eliminată din compozițiile de aliaje, iar conținutul de aur a fost redus la
aproximativ 50% cu creșteri corespunzătoare în cantitățile de paladiu și argint. Creşterea
rezistenței unor aliaje a fost realizată prin întărirea structurilor comune ale atomilor de
dimensiuni diferite aparținȃnd celor 3 elemente majore (aur, paladiu, și argint), care formează
structuri comune ȋntre ele. S-a emis ipoteza că rezistența crescută a structurilor comune este
datorată staniului sau indiului, ce au fost încorporate ca elemente oxidabile pentru a furniza
adeziunea ceramicii. Alte metode de creştere a rezistenței aliajului pot fi determinate de
precipitatele formate din aceste elemente. Deși aceste aliajele au proprietăți mecanice excelente
și aderență la ceramică, colorarea ȋn verde (rezultată din difuziunea de atomi de argint în
ceramică) a fost semnalată pentru unele combinații de aliaj ceramică-Au-Pd-Ag. Motivele
posibile pentru acest efect de colorare pot fi concentrația mare de sodiu a ceramicii sau
dimensiunile relative ale ionilor de metal din aceasta. Regiunea colorată poate fi neutralizată, dar
aceasta implică o etapă de prelucrare suplimentară. În plus, vaporii de argint generați în timpul
arderii ceramicii pot contamina cuptorul și este necesară o curățare periodică cu carbon.
Colorarea ȋn verde a fost aparent eliminată în unele compoziții de ceramică prin înlocuirea
ionilor de sodiu cu ioni de potasiu; concentrația mare de ioni de potasiu împiedică difuzarea
argintului în ceramică.

Aur-paladiu
Aliajele cu aur-paladiu care sunt concepute fără argint au fost dezvoltate ȋn anii 1970 şi au
devenit foarte populare. Ȋmbunătățirea rezistenței aliajului este asigurată prin combinarea unor
soluții solide de ȋntărire şi precipitate microstructurale. Duritatea (asumată a fi corelată cu
puterea) acestor aliaje este independentă de temperatura tratamentului de ȋncălzire a ratei de
ardere a ceramicii, spre deosebire de aliajele Aur-paladiu-argint. Aliajele Aur-paladiu au
proprietăți mecanice excelente, comportament bun la temperaturi ȋnalte şi adeziune bună la
ceramică, fără colorații verzui asociate aliajelor Aur-paladiu-argint.
DISCUȚII
Datele din tabelul 19-2 arată faptul că aliajele Aur-paladiu şi Aur-paladiu-argint, ȋn comparație
cu aliajul Aur-platină-paladiu, au ȋn general valori mai crescute ale rezistenței la cedare şi ale
modulului de elasticitate, alături de o densitate redusă. Aşadar, lucrările protetice fixe realizate
din primele două aliaje sunt mai rezistente la forțele masticatorii şi suferă o rată mai redusă de
ȋndoire. Sunt, de asemenea, avantajoase din punct de vedere economic, prin faptul că se pot face
mai multe restaurări pe unitatea de cost a aliajului. Selecția unei ceramici optime pentru aliajele
Aur-paladiu-argint este esențială pentru evitarea problemelor legate de discolorații.

ALIAJE NOBILE
Aliajele nobile au in compozitie un minim de 25% metale nobile, fără nici o cerință pentru
procentul de aur, și sunt bazate pe paladiu. Există trei sisteme de aliaje în această clasă: paladiu-
argint (Pd-Ag), paladiu-cupru-galiu (Pd-Cu-Ga) și paladiu-galiu (Pd-Ga), în ordinea cronologică
a dezvoltării lor. Ȋn tabelul 19-2 sunt detaliate câteva proprietăți mecanice și densitatea pentru
aliajele reprezentative ale fiecărui sistem.

Paladiu-argint
Aceste aliaje, dezvoltate în anii 1970, au continuat trendul producătorilor de reducere a
conținutului de aur (între 0% și 2% din greutate), si creștere a conținutului de paladiu și argint.
Procentul mic de aur din aceste aliaje și procentele ridicate de paladiu au un efect redus asupra
proprietăților lor, dar pot facilita plățile terților. Cum a fost menționat şi mai ȋnainte, în prezența
paladiului, argintul se comportă ca un metal nobil, benefic pentru rezistenţa aliajului la
coroziune. Datorită conținutului ridicat de argint (aproximativ 30% până la 35%), aceste aliaje au
fost numite semi-prețioase, un termen care nu ar mai trebui folosit. În comparație cu aliajele Au-
Pd-Ag și Au-Pd, aliajele Pd-Ag au valori similare ale rezistenței, modului de elasticitate și o
densitate mult mai scăzută. Datorită conținutului ridicat de argint, colorarea ceramici ȋn verde și
contaminarea cuptorului pot rezulta în timpul fabricarii unor astfel de lucrări protetice fixe, cu
excepția cazului în care ceramica este cu selectată cu atenție. Cu toate acestea, aceste aliaje sunt
frecvent utilizate, fiind un compromis între aliajele nobile costisitoare și aliajele de metale relativ
ieftine. Detalii microstructurale au fost semnalate pentru aliajele convenționale Pd-Ag, care pot fi
supuse îmbătrânirii și au toleranța excelentă ȋn ceea ce priveşte porozitatea la turnare.
O dezvoltare interesantă este introducerea unui nou aliaj ȋn compoziția paladiu-argint-indiu
(Pd-Ag-In), ce conține numai 2% aur, dar are o nuanță galbenă agreabilă din punct de vedere
estetic. Acest aliaj (ArgistarYellow LF) este inclus în Tabelul 19-2, unde se poate vedea că are
valori mai scăzute pentru rezistență, durată și elasticitate decât celelalte aliajele Pd-Ag. Aspectul
galben rezultă din proporții de indiu și paladiu în compoziția aliajului. Caracterizarea
metalurgică a aliajului Pd-Ag ce conține, de asemenea, proporții mari de paladiu si indiu
sugerează faptul că Pd-In intermetalic are un rol important în proprietățile mecanice și aspectul
acestui aliaj.

Paladiu-cupru-galiu
Aliajele Pd-Cu-Ga conțin mai mult de 70% paladiu și au aparut la începutul anilor 1980 ca
alternative economice la aliajele pe bază de aur. Punctul de topire al paladiului (1555 ° C) este
mult mai mare decât cel al aurului (1064 ° C); galiul are un punct de topire de 30 ° C. Adăugarea
de galiu la paladiu a dat randament ridicat aliajului, care poate fi topit și turnat cu aceeaşi
tehnologie de laborator dezvoltată pentru turnarea aliajelor cu aur. Sunt necesare multiple surse
de foc pentru a topi aliajele cu cantități mari de paladiu şi este recomandată utilizarea creuzetelor
ceramice pentru fiecare aliaj ȋn parte. Elemente ce conțin carbon nu ar trebui utilizate deoarece
încorporarea unor cantități foarte mici de carbon în aceste aliaje degradează rezistența adeziunii
la ceramică. Precizia de turnare aliajelor Pd-Cu-Ga poate fi comparată cu cea a aliajelor super
nobile.
Măsurătorile proprietăților mecanice ale unor aliaje Pd-Cu-Ga ca randamentul, rezistența,
elasticitatea diferă de valorile din Tabelul 19-2. Acest lucru sugerează unele sensibilități tehnice
în fabricarea eșantioanelor pentru testul de tensiune. Deși o structură eutectică aproape de
suprafață a fost prezentă în piesele turnate dintr-un aliaj Pd-Cu-Ga care a simulat incisivi
maxilari, acest constituent a fost absent în specimenele turnate cu diametrul de 3 mm pentru
testul de tensiune. Unele aliaje Pd-Cu-Ga au valorile durității asemanatoare sau mai mari decât
cele ale smalțului dinților și elementele din aceste aliaje pot fi dificil de terminat în laborator. În
plus, ajustările făcute de față cu pacientul pot fi dificile. Ȋn orice caz, înlocuirea indiului cu staniu
produce aliaje Pd-Cu-Ga cu duritate mult mai mică (VHN = 270) . Toate acestea aliajele obțin o
întărire substanțială prin incorporarea soluțiilor solide ale altor elemente ȋn structura cristalizată a
paladiului. Aliajele cele mai dure din Pd-Cu-Ga (VHN>300) conțin o fază de granulație crescută
a cărei compoziție este asemănătoare cu cea a aliajului Pd5-Ga2.
Studiile microscopicului electronic privind transmisia indică faptul că elementele
reprezentative ale aliajelor de paladiu (atât Pd-Cu-Ga cat și Pd-Ga) au aceeași ultrastructură la
nivel microscopic, denumită structura tweed. Analizele cu raze X au dezvăluit faptul că aliajele
oxidate Pd-Cu-Ga au regiuni de oxidare interne complexe care pot prezenta până la cinci faze de
oxidare diferite. Oxizi de cupru, galiu, staniu, indiu și chiar paladiu care au fost formați ȋn timpul
arderii ceramicii în condițiile prezentate au fost ulterior detectate în aliaje oxidate la temperatura
camerei. Rezultatele experimentelor de fluaj pe aliajele Pd-Cu-Ga au fost mixte. Dozele de fluaj
asociate cu o incompatibilitate termică relativ mare in apropierea temperaturii de tranziție a
sticlei din ceramică au fost mari pentru doua aliaje Pd-Cu-Ga, întrucât aceste aliaje au o
rezistență excelentă la temperaturi ridicate și rezistență mică simulând deformarea unei lucrări
protetice fixe ca rezultat al gravitației din timpul procesării.

Paladiu-galiu
Aliajele Pd-Ga fără cupru au aparut ulterior în anii 1980 pentru a oferi compoziții cu durități
mai mici decât cele ale inițialului aliaj Pd-Cu-Ga. Faza puternică Pd5Ga2 este absentă în aceste
aliaje, care sunt întărite prin soluție solidă de ȋntărire. Aliajele au o structură fină la nivel
microscopic și proprietățile mecanice sunt în general mai similare cu cele ale aliajelor Pd-Ag. Un
aliaj paladiu-galiu-cobalt (Pd-Ga-Co) are un oxid deosebit de întunecat care este mai dificil de
mascat cu ceramică, și acest aliaj nu a obținut acceptarea clinică pe scară largă.

DISCUȚII
Într-un studiu, cercetătorii au comparat schimbările dimensionale în diferite stadii de ardere
ale ceramicii pentru restaurările metalo-ceramice unidentare cu aliaje de paladiu cu concentrație
mare. Au descoperit faptul că majoritatea aliajelor selectate cu conținut ridicat de paladiu au
modificări acceptabile la temperaturi ridicate. Deoarece prețul paladiului este volatil de la
mijlocul anilor 1990, medicii dentiști și laboratoarele dentare au tendința de a alege aliajele Au-
Pd, aliaje de Pd-Ag și aliaje cu conținut de aur mai scăzut, mai degrabă decât aliajele cu conținut
ridicat de paladiu. În prezent, costul aurului este mult mai mare decât al paladiului și astfel
aliajele de paladiu cu concentrație mare au din nou o valoare semnificativă avȃnd avantaj
economic față de aliajele de aur-paladiu. Atunci cȃnd aliajele de paladiu au fost introduse în anii
1980, costul metalelor a fost cuprins între jumătate și o treime din costul Au-Pd. Cu toate
acestea, este necesară precauție cu aliajele Pd-Ag pentru a preveni decolorarea ȋn verde a
ceramicii. Au fost semnalate unele preocupări legate de biocompatibilitatea aliajelor de paladiu,
în special în Germania, mai ales aliajele Pd-Cu-Ga. Două articole evidențiază faptul că există
riscuri minime de sănătate asociate cu aliajele din paladiu, iar acest lucru a fost susținut de studii
ale polarizării potențiodinamice, studii pe culturi celulare şi implantări animale. Cu toate acestea,
un alt articol a atras atentia cu privire la concluziile legate de biocompatibilitatea aliajelor de
turnare din studiile in vitro.

Aliajele cu preponderență metalică

Tabelul 19-3 definește aceste aliaje (uneori denumite neprețioase) ca având mai puțin de 25%
din greutate metal nobil fără cerințe pentru aur. Dintre aceste aliaje, cele mai utilizate pentru
protezele fixe sunt aliajele de nichel-cromul (Ni-Cr), dar unele aliaje de cobalt-crom (Co-Cr) au
fost, de asemenea, utilizate pentru aplicarea ceramicii.

Nichel-crom
Metalurgia complexă și manipularea acestor aliaje este descrisă într-un articol. Rezistența la
cedare, duritatea și modulul de elasticitate pot fi foarte afectate de diferențele mici ȋn procentele
de greutate ale componentelor secundare din compozitia acestor aliaje. Tabelul 19-2 ilustrează
unele dintre aceste variații. De exemplu, valorile rezistenței pentru cele trei aliaje reprezentative
enumerate variază de la aproximativ 360 la 550 MPa, în timp ce media VHN pentru aceste aliaje
este de aproximativ 240. În consecință, selectarea unui anumit brand de aliaj de Ni-Cr depinde de
puterea necesară pentru particularitățile aplicării clinice. În cazul ȋn care sunt anticipate finisări
sau şlefuiri, trebuie utilizat un aliaj cu rezistență şi duritate scăzute.
Un beneficiu al acestor aliaje este acela că valorile modulului lor de elasticitate este mult mai
crescut decȃt cele ale aliajelor nobile. Aşadar, lucrările protetice fixe de mare anvergură fabricate
din Ni-Cr suferă mai puține deformări decȃt cele fabricate din aliaje nobile, iar ceramica dentară
fragilă are şanse mai mici de a se fractura. Aceste aliaje turnate din metal de bază sunt
considerate, ȋn general, mai sensibile ca şi tehnică şi mai dificil de turnat decȃt cele nobile.
Oricum, această evaluare poate sugera lipsa de experiență a unor laboratoare dentare ȋn ceea ce
priveşte aliajul Ni-Cr; au fost publicate rezultate excelente pentru turnarea acestor aliaje. Ȋn plus,
alegerea laboratorului dentar este foarte importantă atunci cȃnd se doreşte folosirea acestui tip de
aliaj.
Beriliu
Multe formule de aliaje Ni-Cr conțin 2% beriliu. Motivul major pentru incorporarea acestui
element în aliaj este de a micșora intervalul de topire și de a scădea vâscozitatea topiturii
aliajului, îmbunătățind astfel capacitatea de turnare. Beriliu, de asemenea, asigură întărirea și
afectează grosimea stratului de oxizi atunci când aliajul este oxidat pentru arderea porțelanului.
Grosimea stratului de oxid este un aspect important pentru aliajele de turnare din metal de bază,
care pot forma straturi mult mai groase de oxid decât cele de turnare din metal nobil. Poate să
apară fracturarea prin stratul de oxid și poate provoca defectarea restaurării ceramice de bază.
Utilizarea beriliului a creat unele îndoieli asupra siguranței unor aliaje Ni-Cr. Este important ca
atunci când densitățile nichelului (8,9 g / cm3) și cromului (7,2 g / cm3) sunt comparate cu cea a
beriliului (1,8 g / cm3), 2% greutate beriliu din compoziția aliajului să poată fi echivalent cu
aproape 10% pe o bază atomică. În consecință, proporția atomică a atomilor de beriliului din
aceste compoziții de aliaje pot fi relativ mari.

Nichel
Standardul federal american pentru expunerea la nichel și compuși solubili de nichel (1 mg /
m3 pentru o concentrație medie ponderată la 8 ore) este mult mai mare decât recomandarea
Institutului Național pentru siguranța și sănătatea la locul de muncă (15 μg / m3 pentru o medie
ponderată timp de 10 ore zi de lucru). Expunerea profesională a lucrătorilor din rafinărie la
nichel a fost asociată cu cancer pulmonar și nazal. Efectele acute ale expunerii la nichel includ
sensibilizarea pielii care poate duce la eczeme cronice. Prin urmare, ca măsuri de precauție
pentru sănătate, un medic ar trebui să poarte o mască și să utilizeze o aspirație eficientă atunci
când șlefuieste și finisează un aliaj dentar pe bază de nichel.
S-a raportat faptul că 9% din populația feminină şi 0,9% din populația masculină este sensibilă
la nichel. Acest fapt ridică o ȋntrebare: este probabil ca astfel de persoane să dezvolte o reacție
adversă la aliajele dentare Ni-Cr? Ȋntr-un studiu clinic la care au participat 20 de persoane pentru
a investiga această întrebare, 10 participanți la control (care nu aveau sensibilitate cunoscută la
nichel) au prezentat un răspuns dermic negativ și un răspuns negativ intraoral la un aliaj dentar
Ni-Cr. Din 10 participanți cu o sensibilitate cunoscută, 8 au arătat un rezultat pozitiv la
răspunsul dermic la aliaj. Atunci când participanții sensibili au purtat un aparat intraoral care
conține Ni-Cr, 30% au prezentat un răspuns alergic în 48 de ore.
Potrivit etichetării American Dental Association pentru aliaje de metale comune care conțin
nichel, astfel de aliaje nu ar trebui să fie utilizate la persoanele cu sensibilitate cunoscută la
nichel. O altă întrebare apare acum: pot pacienții care nu sunt alergici la nichel să devina
sensibili la el de la nişte lucrări protetice fixe fabricate cu aliaje care conțin nichel?
Într-un studiu, 67 de cercetători au descoperit faptul că aliajele Ni-Cr care nu conțin beriliu au
fost mai rezistente la coroziunea in vitro decât aliajele care conțin beriliu. Cele patru aliaje
studiate au prezentat rate de coroziune mai mici în soluții de cultură celulară după sterilizarea cu
soluții la rece. Deși produsele de coroziune eliberate din aliaje nu au modificat structura celulară
și viabilitatea fibroblastelor gingivale, reduceri ale proliferării celulare au fost observate. Autorii
au concluzionat că există încă preocupări legate de biocompatibilitate ȋn legătură cu expunerea
țesuturilor locale și sistemice la niveluri ridicate de coroziune produse de aliaje de Ni-Cr.
Cobalt-crom
Problemele potențiale de sănătate asociate cu aliaje care conțin beriliu și nichel au condus la
dezvoltarea unei alte baze alternative de aliaj metalic: cobalt-crom. Aliajele Co-Cr enumerate în
Tabelul 19-2 au o duritate mai mare decât aliajele Ni-Cr enumerate, ceea ce sugerează faptul că
finisajele acestora pot fi mai dificile. Absența altor comparații definitive în proprietățile
mecanice ale aliajelor comercializate în prezent Ni-Cr și Co-Cr prezentate în Tabelul 19-2 este
rezultatul caracteristicilor lor metalurgice complexe.

Titan şi aliaje de titan

Aliajele pe bază de titan au fost studiate începând cu sfârșitul anilor 1970 ca aliaje dentare cu
potențial de turnare. Avantajele titanului şi ale aliajelor de titan includ biocompatibilitate
excelentă și rezistență la coroziune, care provin din prezența unui strat subțire, aderent, rezistent
de dioxid de titan(TiO2). Densitatea redusă (4,5 g / cm3) a titanului, în comparație cu cea a
aurului sau a paladiului, determină, de asemenea, restaurări mai ușoare, care sunt mai puțin
costisitoare. (Cu toate acestea, costurile de laborator ale fabricării restaurărilor turnate din
aliajele de titan pot fi ridicate.) Titanul pur, sub aproximativ 882 ° C, există în faza α avand o
structură hexagonală unită; la temperaturi mai ridicate, ȋn faza β, aranjamentul atomic se
transformă in formă cubică. Unele elemente din componența aliajelor, cum ar fi aluminiul, se
stabilizează în faza α la temperaturi mai ridicate, în timp ce alte elemente, cum ar fi vanadiul, se
stabilizează în faza β la temperaturi mai scăzute.
Pentru protezele fixe, accentul a fost pus (1) pe titanul pur comercial (uneori denumit titan
nealiat), care este o fază α și conține o limită superioară de 1% din greutatea impurităților
conform Societății americane pentru testare și materiale (ASTM) clasa 4 (clasa cea mai
puternică), și (2) pe aliajul de titan extrem de popular titan-6% aluminiu-4% vanadiu (Ti-6Al-
4V), conținând 90% titan. Aliajul Ti-6Al-4V are o microstructură dublă care conține fazele α și β
și este mult mai puternic decât titanul pur comercial.
A existat un interes pentru aliajul α-β: titan-6% aluminiu-7% niobiu (Ti-6Al-7Nb), ce a fost
susținut de îngrijorărea cauzată de citotoxicitatea vanadiumului și de rezistența slabă la uzură a
titanului pur comercial. Potrivit unui raport de laborator privind investigațiile celulelor SaOS-2
(sarcomul osteogen),titanul, tantalul, niobiul și zirconiul ȋn stare solidă (nu pulberi) au prezentat
citotoxicitate excelentă. Aliajele de turnare pentru implanturi dentare Titanul-35% niobiu-5%
zirconiu (Ti-35Nb-5Zr; structura α-β) și titan-35% niobiu-10%, zirconiu (Ti-35Nb-10Zr,
structura β) au fost investigate, dar este nevoie ȋn continuare de studii privind rezistența la
coroziune și biocompatibilitatea acestor aliajelor. Aliajele β-Ti au valori mai mici din punct de
vedere al elasticității față de aliajele α-Ti și α-β Ti, ceea ce le face mai utilizabile ca aliaje pentru
implanturile dentare, în care stresul provocat osului este o preocupare importantă. Turnăturile din
titan şi aliaje de titan prezintă probleme speciale datorită punctului de topire ridicat al titanului
(1668 ° C), a tendinței sale puternice de oxidare și a reacțiilor cu alte materiale. Aceste probleme
au fost bine cunoscute anterior de cercetători. Maşinăriile utilizate pentru turnarea dentară a
titanului care reprezintă o cheltuială substanțială necesită un mediu vid sau de argon. Atât pentru
mediu de vid / de argon, cȃt şi pentru turnarea centrifugală, au fost dezvoltate mașini speciale, iar
pentru fuzionarea titanului şi a aliajelor de titan sunt folosite atȃt topirea arcului cu argon cȃt şi
topirea prin inducție. Modelele pentru turnare sunt acoperite și sunt necesare elemente specifice
pentru a rezista la modificarile dimensionale. Reacția titanului sau a aliajelor de titan cu
elementele (și poate cu atmosfera reziduală din mașina de turnare) are ca rezultat o suprafață
foarte dură (numită α caz) care poate depăși 50 μm în grosime. Selectarea unui laborator dentar
cu experiență în fabricarea titanului si a aliajelor de titan este esențială, dar astfel de laboratoare
dentare nu sunt comune în Statele Unite.
Au avut loc dezvoltări in investiții, ȋn metodologia de turnare și înțelegerea capacității de
turnare și precizia de turnare a titanului, împreună cu creșterea cunoștințelor despre faza α și
topirea pentru turnare. Ȋn mod curent, pot fi produse turnături de titan acceptate clinic, ȋn care
ȋnchiderea marginală a coroanelor turnate este superioară coroanelor din titan turnate ȋn mod
computerizat prin tehnica CAD-CAM.

Noile tehnologii pentru aliajele din metale de bază

Optomec a dezvoltat depunerea cu laser, sau tehnologia LENS ( sau modelarea proiectată cu
laser), ȋn care un laser de mare putere ȋntr--un mediu cu argon este folosit pentru topirea pudrelor
de aliaj, care sunt direcționate unei arii reduse a unui substrat prin duze speciale pentru a
construi, strat după strat, o parte complexă a unui model. Un studiu a relevat faptul că
idealizatele coroane din Ti-6Al-4V preparate prin depunere laser au o adaptare marginală slabă,
dar o microstructură dezirabilă datorată condițiilor de solidificare rapidă. Această tehnică permite
compozițiilor de aliaje din titan funcțional gradate să fie realizate cu microstructuri controlate şi
proprietăți mecanice pentru aplicații ortopedice. Ȋn orice caz, este nevoie de o mai bună
dezvoltare a sistemului LENS pentru a putea fi utilizat ȋn protetica dentară clinică, deoarece
restaurarile dentare sunt mult mai mici decat implanturile ortopedice. În plus față de zonele
anterioare de depunere cu laser și sinterizarea cu laser, care sunt exemple de fabricație de aditivi,
abordarea complementară a producției substractive are, de asemenea, promisiuni pentru viitor.
Amann Girrbach AG a introdus Ceramill Sintron, un aliaj Co-Cr partial sinterizat, care poate fi
uşor uscat şi frezat cu ajutorul unei mașini desktop și ulterior sinterizat definitiv într-un cuptor
special cu atmosferă de argon.

Ȋn tehnologia sinterizării/topirii laser dezvoltată de mai multe companii (BEGO,

PhenixSistems, EOS şi Biomain AB acum Heraeus Kulzer), un laser de mare putere este folosit
pentru a fuziona selectiv particule ce se află pe un pat de pudra şi pentru a construi o parte
complexă strat cu strat. Rezultate bune pentru un sistem de modele şi pentru coroane individuale,
pentru lucrări protetice fixe de trei unități şi scheletul pentru implant au fost obținute prin acest
proces.
Aliaje biocompatibile Co- Cr au fost folosite ȋn cele mai multe dintre aceste studii, dar
sinterizarea laser a fost deasemeneă realizată pe Ti şi aliaj Au-Pt cu aparatele EOS si BEGO.
Studiile au arătat faptul că aliajul Co-Cr sinterizat laser are o microstructură fină datorată
particulelor mici de pornire şi a vitezei mari de fuziune. Acest fapt ar trebui să fie avantajos
pentru proprietățile mecanice. Mecanismele metalurgice detaliate implicate ȋn sinterizarea laser
selectivă a particulelor sunt complexe şi implică un liant utilizat ȋn patul de pudră. Ca un rezultat
al dezvoltării mai aprofundate ȋn sinterizarea laser, aceasta tehnologie poate ȋnlocui turnarea
pieselor dentare care a fost bine utilizată ȋn decursul ultimului secol.
Ȋn plus, pentru ariile viitoare ale depunerii si sinterizării laser, care sunt exemple de fabricare a
aditivilor, abordarea complementară a producției sustractive are, deasemenea, promisiuni pentru
viitor. Amann Girbach AG a introdus blocurile de aliaj Co- Cr parțial sinterizat care pot fi uşor
uscate şi frezate prin intermediul unei maşinării şi ulterior sinterizate ȋntr-un cuptor cu atmosferă
de argon.
Atȃt maşina de frezat cȃt şi cuptorul pot fi obținute de la fabricant, lucru ce susține faptul că
procesul oferă restaurări cu structură omogenă şi fără distorsiuni. Ȋntr-un articol, van Noart a
discutat despre utilizarea fabricării aditive şi sustractive prin tehnologia CAD/CAM, ȋmpreună cu
alte tehnologii digitale promițătoare care au potențialul de a revoluționa tehnica din laboratoarele
dentare. Kim şi colegii săi au raportat faptul că adaptarea microprotezelor din aliaj Co-Cr a fost
superioară in tehnicile de sinterizare laser şi fabricare sustractivă ȋn comparație cu tradiționala
machetă de ceară şi turnare.

Fig. 19-20
Revizuirea tehnicii:
Fig 19 – 20 - Sumarizează paşii implicați ȋn producerea machetei de ceară pentru restaurări
metalo–ceramice.
1. Viitorul contur anatomic al restaurărilor este modelat ȋn ceară ( fig 19 -20 A)
2. Machetele sunt subțiate pentru a obține grosime suficientă a ceramicii ȋn restaurarea
finală (fig 19-20 B)
3. Reducerea este completă (fig 19- 20 C)
 4. Marginile sunt finisate ȋnainte de ambalare.

SUMAR
Designul scheletului metalic pentru restaurările metalo–ceramice trebuie să fie bazat pe o
ȋntelegere fundamentală a proprietăților materialului. Restaurările trebuie realizate din ceară şi
apoi reduse ȋn zonele unde urmează a fi fațetate cu ceramică. Astfel se obține o grosime exactă a
ceramicii ce ȋi oferă proprietăți mecanice superioare ȋn restaurarea finală, ȋn timp ce se şi
standardizează reproducerea culorii.

Fig 19-21 . Fabricarea pas cu pas a restaurărilor metalo–ceramice. A si B. modelele definitive

sunt montate ȋn articulator cu ajutorul arcului de transfer şi a ȋnregistrărilor ocluzare. C-E Sunt
realizate machetele de ceară ale restaurărilor pană la conturul anatomic şȋ este verificată
adaptarea ocluzală. F si G. Chei elastomerice realizate după forma anatomică sunt utilizate ȋn
timpul reducerii pentru crearea unui spațiu uniform pentru ceramică. H acelaşi index este folosit
cand scheletul metalic este finalizat.
Fig. 19-21. I-K Coacerea la biscuit este finalizată. Ȋn acest stadiu, toate aspectele estetice şi
funcționale se disting. L-N Restaurarea protetică finală după glazurarea şi finisarea metaluiui.

ȊNTREBĂRI
1. Explicati motivele pentru care se realizează machete de ceară integrale ȋnainte de a se
secționa apoi un tipar din ceară pentru o restaurare metalo-ceramică.
2. De ce ar trebui ca scheletul metalic al unei coroane metalo-ceramice să nu fie de o
grosime consistentă pe fața ce urmează a fi placată cu ceramică?
3. Cum determină clinicianul localizarea joncțiunii metal–ceramică? Interproximal pe un
incisiv central maxilar? Interproximal pe un premolar maxilar? Ocluzal pe un premolar
mandibular? Lingual pe un canin maxilar?
4. Discutați apariția curbei de tensiune pentru un aliaj dentar elastic. Ce ȋnseamnă atunci
cȃnd porțiunea de tensiune a curbei este mai abruptă sau mai orizontală? Care este
importanța unei curbe netede versus o curbă cu o pantă mai mare după porțiunea liniară
inițială? Ce ȋnseamnă dacă punctul maxim al curbei este mai ȋnalt sau mai coborȃt? Ce
ȋnseamnă aria suprafeței de sub această curbă?
5. Explicați clasificarea sistemelor de aliaje pentru restăurarile metalo-ceramice. Selectați
două categorii şi dați două exemple de aliaje ȋn fiecare categorie. Comparați proprietățile
fizice ale aliajelor alese şi oferiți exemple de ȋntrebuințări recomandate.
6. Expuneți pe scurt riscurile de sănătate care pot fi asociate cu aliaje variate utilizate ȋn
tehnica metalo-ceramică.