Luceafarul

Tudor Vianu sustinea ca daca prin absurd am accepta ca intreaga opera eminesciana s-a
pierdut si am recupera poemul ,,Luceafarul" tot am reusi sa refacem anvergura marii creatii
eminesciene. Prin aceasta Vianu evidentia caracterul de sinteza al acestei mari creatii al
romantismului european.
Eminescu insusi a fost constient de valoarea exceptionala a poemului de vreme ce a tinut
sa faca mai multe notatii pe marginea manuscrisului prin care semnala si sursa de inspiratie, dar
mai ales caracterul alegoric al poemului. In acelasi timp el arata ca avem de aface cu un poem
filozofic de speculatie metafizica, o meditatie despre raporturile omului de geniu cu lumea. In
aceste note, Eminescu spunea ca ,,geniul nu cunoaste moarte, dar n-are nici noroc". Mai tarziu
Calinescu a stabilit ca Eminescu s-a inspirat din doua basme populare romanesti: ,,Fata din
gradina de aur" si ,,Miron si frumoasa fara corp" culese de calatorul german Richard Kunisch.
Din aceste basme Eminescu a preluat doar un sambure epic, in rest totul sta sub semnul
originalitatii.
Din punct de vedere structural identificam elemente epice, dramatice, toate contopite intrun lirism dens. Structurile epice sunt evidente inca din primele versuri care preiau formule
initiale ale basmelor , functia estetica a acestora e de a proiecta in atemporal intreaga poveste de
dragoste dintre luceafar si fata de imparat, in plus formulele initiale din basm au menirea de a
sugera in versuri eminesciene un cadru al idealtitatii al unui timp iesit parca din istorie, prin
aceste formule devin si mai pregnante trasaturille portretului fetei de imparat. Interesant este ca
inca de la inceput Eminescu implica un statut particular al fetei de imparat, este vorba de un
portret de o frumusete ideala, epitetul o prea frumoasa fata implicand o nota de superlativabsolut,
de altfel frumusetea ideala a fetei de imparat se asociaza cu idea e unicitate: ,,si era una la parinti/
si mandra-n toate cele".
Idea de unicitate se asociaza cu o dimensiune angelica, dar si cu o expresie proiectata la
dimensiuni cosmice, fata de imparat este ,,mandra-n toate cele/ cum e fecioara intre sfinti/ si luna
intre stele". Toate aceste elemente creeaza un halou de idealitate. Structurarea potretului fetei de
imparat isi va dovedi relevanta ceva mai apoi in relatia cu Luceafarul pentru ca povestea de
iubire pe care o sugereaza si implinirea intr-un cadru romantic ce sta sub semnul ambiguitatii,
este vorba de un cadru dominat de laitmotive romantice precum umbra falnicelor bolti, umbra
negrului castel, miscatoarele carari ale marii.
Calinescu observa ca ca nasterea sentimentului dragostei implica motiuni de
succesiune: ,,il vede azi, il vede man/ astfel dorinta-i gata/ el iar privind de saptamani/ ii cade
draga fata". Din punct de vedere stilistic retinem functia adverbului ,,iar" care nu sugereaza atat
idea de opozitie cat pe cea de repetabilitate. Trebuie sa subliniem de la inceput faptul ca
Eminescu mentine o nota de ambiguitate a acestei relatie de dragoste pentru ca desi fata de
imparat are un statut ontologic diferit ea ramane o fiinta omeneasca, iar Luceafarul este o stea, o

intrupare a dimensiunii transcendente. In acest context versurile care sugereaza intalnirile celor
doi traduc o asemenea nota echivoca: Luceafarul aluneca-n odaie ,,tesand cu recile-i scantei o
mreaja de vapaie". Observam ca este invaluit in flacarile unui foc stelar, rece, de alta lume. El o
urmeaza adanc in vis dupa ce se rasfrange in oglinda, interesant este ca inca de la Platon,
simblolul oglinzii este investit cu o capacitate unica pentru ca mediaza doua lumi. Ca sa poata so urmeze pe fata, Luceafarul se rasfrange in oglinda pentru a trece in lumea contingenta, prin
urmare intalnirile celor doi se petrec intr-un spatiu oniric, nu neaprat intr-un plan real.
Calinescu sesiza faptul ca Luceafarul coboara din inaltimi la chemarile fetei care apeleaza
la cuvinte cu valoare de descantec, de esenta ritualica, de magie. Versurile exprima o stare
incantatorie de o forta de seductie asociata cu o muzicalitate sublima: ,,O, dulce al noptii mele
domn, de ce nu vi tu?/ Vin". La chemarile fetei Luceafarul se arunca fulgerator in mare pentru a
se metamorfoza intr-o fiinta omeneasca. Calinescu observa ca apa marii unde a cazut
Luceafarul ,,in cercuri se roteste", imagine ce aminteste de rotirea cosmosului, a constelatiilor, de
geneza universala. Prin intruparea Luceafarului evidentiaza din punct de vedere stilistic
numeroase date culturale.
Portretul Luceafarului este de o mare complexitate, chiar daca initial avem de-a face cu
un mandru tanar care tine in mana un toiag ,,incununat cu trestii". Analizand portretul
Luceafarului, critica literara a evidentiat o posibila analogie cu mitul androginului proiectat
pentru prima data de Platon. In conceptia vechilor greci, frumusetea ideala presupune asocierea
elementelor definitorii ale masculinului cu acelea definite de feminin. Alte interpretari
evidentiaza o nota prerafaelita care implica si o nota mistica: ,,parea un tanar voievod/ cu par de
aur moale/ un vanat gulgi se incheie nod/ pe umerele goale". Interesant este ca in spirit romantic
Eminescu creeaza o structura antitetica prin care evidentiaza o opozitie dintre aparenta infatisare
omeneasca si intruparea de alta de lume. Putem vorbi chiar si de un oximoron intre ,,parul de aur
moale" si ,,vanatul giulgi". Aceasi scructura antitetica este evidentiata si de ,,umbra fetei
stravezii", dar si de ,,scanteia ce straluceste in privire" pentru ca Luceafarul este un ,,mort frumos
cu ochii vii/ ce scanteie-n afara" remarcam asadar faptul ca Luceafarul pastreaza semnul focului
ca marca a unei entitati din alta lume. Luceafarul marturiseste ca s-a nascut din nunta cerului cu
marea adica din doua elemente primordiale. Analizand aceste versuri, Calinescu vorbea despre
neptumismul eminescian ca trasatura esentiala a lirismului poetului. De altfel, el ii propune fetei
de imparat sa-l urmeze ,,colo-n palate de margean", adica pe fundul marii, unde toata lumea o sa
asculte de poruncile ei.
Transpare in acest fel conceptia lui Eminescu despre structura lumii, el gandea paradisul
fie pe fundul marii, fie-n luna. Recunoscand ipostaza angelica a Luceafarului, fata de imparat il
refuza pentru ca ,,eu sunt vie, tu esti mort/ si ochiul tau ma ingheata". Desi este de o frumusete
angelica L. este un strain pt fata de imparat, pt ca luceste fara viata.
Dupa trei zile fata de imparat il cheama din nou pe L. pt a patrunde in casa si in gand si
a-i lumina viata, auzind-o din inaltimi el se arunca din nou in haos incat cerul incepe a se roti in

locul unde piere din a ,,haosului vai" se incheaga intr-un chip si de data aceasta dezvaluie o
dimensiune demonica.
Critica lit a evidentiat si note ce ar putea trimite la posibile filiatii cu ipostaza dionisiaca
si in aceasta situatie L. pastreaza semnul focului ,,pe negre vitele de par/ coroana-i arde pare/
venea plutind in adevar, scaldata-n foc de soare". Structura antitetica evidentiata de oximoron
transpare si in aceasta noua ipostaza in care este mai apasata nota grava ,,din negrul giulgi se
desfasor/ marmoreele brate/ el vine trist si ganditor/ si palid e la fata". Retinem o nota comuna a
celor doua intrupari ale L. revelate de Calinescu in interpretarea caruia L. ramane o entitate
exangvinata.
Toate aceste lem dovedesc natura absolut diferita a L., ca s-a nascut din nunta soarelui cu
noaptea, el ii propune fetei de imparat sa-l urmeze intr-un paradis uranic, unde ,,pe amene ceruri
sa rasai/ mai mandra decat ele".
Daca pana acum structura epica a fost dominanta, de aici structura dramatica apare pentru
ca dialogurile dintre Luceafar si fata de imparat sunt mult mai intense, generatoare de tensiuni.
Fata de imparat recunoaste natura Luceafarului, dar refuza sa-l urmeze in paradisul stelelor.
Pentru prima data Luceafarul dezvaluie constiinta adevaratelor raporturi ontologice: ,,Dar cum
ai vrea sa ma cobor?/Ai nu intelege tu oare/ Ca eu sunt nemuritor si tu esti muritoare". Fata de
imparat nu intelege insa toate acestea pentru ca ,,desi vorbesti pe inteles/ Eu nu te pot pricepe".
Ea ii propune Lucefaului daca vrea cu adevarat sa se indragosteasca de el sa coboare pe pamant,
sa fie un muritor obisnuit, ca sa-i dovedeasca iubire lui este gata sa schimbe nemurirea pe o clipa
de fericire, pe o sarutare. Dei este legat de vesnicie, vrea sa se nasca din nou intr-o alta lege, doar
pentru a-si implinii clipa de iubire.
Urmatoarea secventa lirica marcheaza cateva schimbari foarte importante pentru
semnificatia majora a poetului. In vreme ce Luceafrul zboara catre demiurg pentru a-i cere
acestuia sa-i schimbe soarta, pe pamant Catalin ,,viclean copil de casa/un paj ce poarta pas cu
pas/ A-mparatesii rochii/ baiat din flori si din pripas,/dar indraznet cu ochii" se apropie de
Catalina. Analizand aceasta segventa lirica relevant i s-a parut lui Calinescu fapul ca dintr-o data,
fata de imparat este deposedata de aura de idealitate, de o nota de unicitate, ea devine o Catalina
oarecare. Calinescu credea ca ,,fata si pajurl raman descalificati. In acest fel se structureaza o
antiteza morala intre Luceafar si fata de imparat care intra in locul erotic.
Schimbarea se manifesta si la limbaj, in sensul ca este un vocabular comun, un limbaj
lipsit de orice nota intelectuala. Calinescu spunea ca sunt note ce amintesc de limba de mahala
preluat din povestile lui Delavrancea cu note echivoce. Catalina se lasa prinsa in mrejele astei
iubiri, Catalin chiar o indemna sa-l asculte si sa-l inteleaga. Sunt versuri echivoce prin care
Eminescu sugereaza o stare de senzualitate apasata. Daca nu sti ti-as arata ,,din bob in bob
amorul/ ci numai iute mania/ ci stai cu binisorul". Mai mult el ii propune sa fuga in lume pentru
ca ,,tu esti copila" in felul acesta ,,vom fi voiosi si teferi/ Vei pierde dorul de parinti si visul de

Luceferi". Este evident ca Eminescu o descalifica pe fata de imparat care accepta o asmenea
situatie echivoca.
Partea cea mai subsantiala a poemului in care identificam viziunea despre lume si despre
existenta, conceptia despre nasterea universului, dar mai ales conceptia despre raporturile omului
de geniu cu lumea o reprezinta viziunea cosmogonica, sublimata de zborul Luceafarului catre
Demiurg. Interesant este ca Luceafarul devine acum Hyperion, adica o entitate plasmuita din
lumina si de dincolo de lumina, extrem de interesant este faptul ca Eminescu intuieste
relativitatea timpului si a spatiului: ,,si cai de mii de ani treceau/ in tot atatea clipe". Zborul lui
Hyperion se indreapta catre obarsiile luminii. Semn ca pt Eminescu, lumina este un principiu
energetic universal.
La fel ca in ,,Scrisoarea I" si in ,,Luceafarul" Eminescu creeaza o cosmogonie de esenta
romantica. Descris, zborul interstelar, Eminescu realizeaza cum spune Calinescu ,,o adevarata
geografie a haosului", in sensul ca el concretizeaza abstractul, spatiile nevazute si imposibilul de
gandit inafara unei viziuni poemice: ,,si din a haosului vai/ jur imprejur de sine/ cum izvorau
lumine". Hyperion zboara catre locurile misterioase in care ,,vremea incearca-n zadar/ din goluri
a se naste". El pare a fi atras de o nostalgie a haosului primordial, de o sete care absoarbe catre
un adanc asemen ,,uitarii celei oarbe".
El ii cere Demiurgului sa-l dezlege de vesnicie, sa-i dea o alta soarta si mai ales sa-i
reia ,,al nemuririi nimb/ si focul din privire". Se dovedeste astfel, ca inca o data natura mitica a
lui Hyperion este o plasmuire primordiala sub semnul focului. Pentru toate cele in schimb o ora
de iubire. Dialogul cu Demiurgul evidentiaza tocmai conceptia despre lume si despre univers. D.
ii raspunde sever lui Hyperion, spunand sa nu ceara ,,semne si minuni/ care nu au chip si nume".
Stapanul lumilor ii aminteste ca oamenii reprezinta trecatorul, chiar daca ar pieri s-ar naste iarasi
oameni, mai ales ca ei ,,dureaza-n vant desrte idealuri", oamenii sunt prigoniti de soarta, pe
cand ,,noi nu avem nici timp nici loc/ si nu cunoastem moarte".
Este o opozitite ireductibila intre spatiul eternitatii, entitatile transcendente si oamenii
ratacitori pe pamant, care ,,se nasc spre a muri/ si mor spre a se naste". Mai mult Demiurgul ii
spune ca poate sa-i dea orice: putere, ,,catarg langa catarg", spatii imense: ,,pamantu-n lung si
marea-n larg", orice dar moarte nu se poate. Analizand refuzul Demiurgului de ai schimba
statutul ontologic, Vianu observa ca aici vom regasi esenta gandirii filozofice eminesciene, de
fapt Demiurgul nu poate sa-i shimbe statutul ontologic pt ca s-ar anihila pe sine.
Prin urmare in conceptia lui Eminescu, universul este imuabil avand o structura tiparita
fixa: om-stea-Dumnezeu. Daca in aceasta lume nimic nu poate fi schimbat atunci inseamna ca
toate gesturile omului de mai bine sunt inutile. Demiurgul il sfatuieste sa-si intoarca privirile
catre pamant si sa vada ce se petrecea acolo. Revenit pe cer, Luceafarul ii vede pe cei doi tineri
singuri imbratisati. Fata il roaga inca o data sa-i lumineze norocul.

Ultimele versuri ale poemului evidentiaza tocmai atitudinea omului de geniu, caruia nu-i
ramane decat sa se detaseze de lume, s-o contemple imposibil. In aceasta atitudine Vianu vedea o
influenta puternica a filozofiei stoice si eleate a lui Zenon si Parmenide care cultivau ataraxia ca
atitudine esentiala. Aceasta insemna contemplarea zbaterilor inutile ale vietii, retragerea din
tumultul existentei si asemanarea superioritatii, senine, reci, indiferente: ,,ce-ti pasa tie chip de
lut/ daca-oi fi eu sau altul/ traind in cercul vostru stramt/ norocul va petrece/ ci eu in lumea mea
ma simt/ nemuritor si rece". De fapt Eminescu va constanta incompatibilitatea radicala dintre
omul de geniu si lume.
Poem filozofic de o mare complexitate ,,Luceafarul" este un mare poem romantic nu
numai al literaturii romane ci chiar al literatrii universale.