1

Prelegerea 3

POLITICA ATHENIANĂ ÎN BAZINUL MĂRII NEGRE

Bibliografie: Livia Buzoianu, Civilizaţia greacă în zona vest-pontică şi impactul ei asupra lumii autohtone (sec.
VII-IV a.Chr.), Constanţa 2001; R. Meiggs, The Athenian Empire, Oxford 1972; E. Lévy, Grecia în secolul V, Bucureşti
1998; D. Pippidi, Din istoria Dobrogei I, Bucureşti 1965

Liga de la Delos şi expansiunea atheniană

În anul 499, cetăţile hellene din Microasia s-au revoltat împotriva dominaţiei Imperiului Achemenid. Acţiunea nu
pare să fi fost în amănunt proiectată iar lipsa colaborării între participanţii la rebeliune a afectat decisiv cursul
evenimentelor. Armatele persane au supus cu uşurinţă cetăţile hellespontine, apoi au readus sub ascultare pe
insurgenţii din Karia. În ultima etapă a revoltei sub arme s-au mai aflat doar polisurile ioniene din aria centrală a coastei
microasiatice.
Sub presiunea accentuată a unui adversar cu resurse net superioare, privirile insurgenţilor s-au îndreptat spre
Hellada balcanică. Miletul s-a adresat mai întâi Spartei, dar cetatea doriană a refuzat să intervină, de teama
consecinţelor sau pentru simplu fapt că nu se simţea pregătită. La Athena însă, mesajul lui Aristagoras din Milet a stârnit
o vie emoţie, iar adunarea poporului a decis să trimită 20 de vase în sprijinul ionienilor, cărora li s-au alăturat 5 corăbii
oferite de Eritreea. Corpul expediţionar athenian nu a reuşit decât să obţină o victorie lipsită de consecinţe la Sardes,
apoi, datorită ofensivei persane, a preferat să se retragă.
La doar câţiva ani după înăbuşirea revoltei din Ionia (499-494 a.Chr.) a urmat campania lui Dareios împotriva
Helladei. În mod cert, operaţiunile persane din 490 i-au obligat pe athenieni să treacă în defensivă, luptând pentru
salvarea cetăţii. Campania de la Marathon nu este decât rezistenţa disperată a Athenei şi nu a avut urmări majore în
schimbarea raporturilor de forţă din bazinul egeean.
Marea expediţie a lui Xerxes împotriva Greciei, din 480-479, a generat însă mutaţii semnificative în politica
marilor state hellene. După înfrângerea de la Thermophylai au urmat victoriile strălucite de la Salamina şi Plateea, care
au permis forţelor hellene să treacă în ofensivă. În 479, flota greacă a operat pe coastele Asiei Mici şi a reuşit să o
zdrobească pe cea persană în ciocnirea de la Mykale. Această victorie a fost suficientă pentru a inflama Ionia şi pentru a
redeştepta speranţa ieşirii de sub controlul achemenid. Pe de altă parte, noua situaţie a generat apropierea între Athena
şi polisurile asiatice şi extinderea rapidă a orizontului politic athenian spre aria egeeană şi microastică. Existau, în aceste
regiuni, aliaţi de acelaşi sânge care nu puteau fi lăsaţi să se prăbuşească din nou sub dominaţia Imperiului Persan.
Imediat după momentul Mykale, Sparta şi-a anunţat intenţia de a-şi limita prezenţa în operaţiunile din zonele
asiatice. Soluţia cea mai lesnicioasă, propusă de spartani pentru a rezolva problemele hellenilor microasiatici, a fost
mutarea acestora în Grecia. Gândirea spartană nerealistă a creat premisele pentru afirmarea Athenei în faţa hellenilor
din Asia, care nu doreau să evacueze oraşele. Dacă Sparta refuza să mai sprijine interesele acestora, Athena se arăta
dispusă la continuarea operaţiunilor. În 478 s-au desfăşurat ultimele manevre spartane în aria microastică, încununate
de succes. Regele Pausanias a eliminat controlul achemenid din Cipru şi apoi a luat Byzantion. Aceste operaţiuni au
încheiat prezenţa Spartei în război. După ce flota peloponesiacă s-a retras din Hellespont, în 478, escadrele atheniene şi
cele ale aliaţilor au rămas sub conducerea strategului athenian Xanthippos.
În toamna anului 478 s-au pus bazele noii alianţe sub coordonarea Athenei. Negocierile au fost probabil purtate
pe vasul amiral al flotei attice de către Aristeides şi reprezentanţii marilor insule, Chios, Samos şi Lesbos. Pentru vara lui
477 au fost trimişi apoi ambasadori spre cele mai multe state greceşti egeene, ca să le anunţe convocarea unui congres
la Delos.
Reuniunea panhellenică din 477 a stabilit principiile alianţei şi logistica necesară acesteia. Odată cu jurământul
aliaţilor, bucăţi de metal au fost aruncate în mare, sugerându-se caracterul infinit în timp al contractului asumat. Scopul
declarat, conform lui Thukydides 1.96-97, era acela de a continua războiul împotriva Persiei şi de a răzbuna suferinţele
îndurate. Pentru atingerea acestuia, Athena, Samos, Chios şi Lesbos trebuiau să furnizeze vase de război, în timp ce alţi
membrii ai Ligii, cu mai puţine resurse, urmau să plătească un phoros, contribuţie pentru cheltuielile comune. Datorită
puterii şi prestigiului Athenei, probabil că de la început formularea decizilor în cadrul Ligii a atârnat foarte mult de voinţa
acesteia. Aşa cum aprecia R. Meiggs, Liga poate fi definită nu sub expresia "aliaţii" ci prin sintagma "Athena şi aliaţii", în
sensul că Athena dispunea de un vot egal cu cele ale tuturor membrilor din alianţă.
Din acest moment, Athena s-a angajat pe drumul imperialismului care a dus, în anul 432 a.Chr., la izbucnirea
războiului peloponesiac. Alianţa de la Delos se va transforma rapid într-o ligă maritimă sub hegemonia atheniană.
Evenimentele care au urmat după semnarea alianţei au dat măsura imperialismului athenian şi au consacrat statutul de
mare putere al Athenei în bazinul Mediteranei. În 469, insula Skyros este adusă cu forţa în Ligă, aceeaşi soartă având-o
 2
oraşul Karystos din Eubeea şi insula Naxos prin 468. În 467 a.Chr., forţele Ligii au obţinut o frumoasă victorie asupra
perşilor la Eurymedon, succes care a determinat aderarea la alianţă a cetăţilor din Karia şi Lykia. În 465 a.Chr., Thasos
a încercat să părăsească Liga, dar insula a fost readusă la ascultare după un asediu de 3 ani. Insula Egina a fost şi ea
alipită alianţei cu forţa, în 456 a.Chr.
Dovada certă a imperialismului athenian este reprezentată de listele de tributuri atestate începând cu anul 453
a.Chr. Perceperea taxelor a fost reorganizată în 447, prin decretul lui Kleinias. Strângerea sumelor revenea autorităţilor
atheniene, iar imperiul a fost împărţit în 4 zone pentru colectarea judicioasă a taxelor: Ionia, zona insulară, Thracia şi
Hellespontul. La scurt timp se va adăuga cel de-al cincilea district, al Kariei.
Un al doilea decret, care poartă numele lui Klearchos, a întărit controlul economic al Athenei în cetăţile
imperiului. Emis tot în jurul anului 447, acest act impunea folosirea monedei, a greutăţilor şi a măsurilor atheniene
pentru toţi membrii ligii.
Măsurile luate de athenieni pentru a-şi consolida controlul asupra cetăţilor din Imperiu au fost primite cu
ostilitate. Semnele acestei atitudini şi dovada transformării hegemoniei în tiranie se disting foarte clar în anii care au
precedat izbucnirea războiului peloponesiac. În 446 a.Chr. cetăţile din Eubeea s-au revoltat dar rebeliunea a fost
reprimată sângeros şi insurgenţii readuşi în ligă. Samosul şi-a încercat norocul în 440 a.Chr., dar în anul următor
Perikles a reuşit, după un război crâncen, să readucă cetatea în rândurile aliaţilor.

Imperialismul athenian în bazinul pontic

Athena a demonstrat un interes special pentru aria pontică încă de la finalul sec. 6 a.Chr. Este foarte probabil
ca zonele Pontului Euxin să fi fost percepute, încă din această perioadă, ca posibile pieţe de desfacere pentru producţia
artizanală masivă a Athenei. De asemenea, producţia cerealieră impresionantă din regiunea Mării Negre putea fi o
soluţie pentru necesităţile alimentare ale cetăţii.
La sfârşitul sec. 6 a.Chr., Milthiades cel Bătrân se instalase deja temeinic în Chersonesul Thracic, unde îşi
constituise un domeniu personal pe care îl guverna aproape independent. De aici, Milthiades putea controla în bună
măsură traficul prin strâmtori, spre apele pontice, şi îşi putea consolida prezenţa în aria balcanică.
Documentaţia de care dispunem cu privire la prezenţa Athenei în Marea Neagră este lacunară.
Singura expediţie organizată de Athena spre Marea Neagră în perioada Pentekontaetiei este atestată în Viaţa
lui Perikles scrisă de Plutarch. Data expediţiei nu a putut fi stabilită cu exactitate. Diodor 12.4.4 indică anul 448 a.Chr, în
timp B. D. Meritt, H. T. Wade-Gery, M. F. Mc. Gregor, editori ai Listelor de tribut, propuneau anul 450 a.Chr. 1. J. Beloch a
susţinut o datare mai precisă, în jurul anilor 436/435 a.Chr.2. În orice caz, cei mai mulţi specialişti optează pentru
intervalul scurs între pacea de 30 de ani (446) şi izbucnirea războiului peloponesiac (432/1 a.Chr.).
Plutarch ne permite să înţelegem că expediţia a fost bine pregătită, bazându-se pe o flotă numeroasă şi
corespunzător echipată: "Perikles a răspuns necesităţilor oraşelor hellene şi a stabilit relaţii prieteneşti cu acestea;
vecinilor barbari, şefi de triburi sau regi, el le-a arătat măreţia puterii atheniene şi dovada că pot naviga oriunde ar dori,
pentru că athenienii erau stăpânii mării" (Plutarch, Perikles 20.1-2).
Unica problemă pe care expediţia pontică a întâmpinat-o s-a petrecut la Sinope, după înregistrările găsite la
Plutarch. Aici, o flotă de 30 de vase şi un detaşament condus de Lamachos l-au alungat pe tiranul Timesilaos. În urma
acestei acţiuni, athenienii au decis să intervină în afacerile interne ale comunităţii de la Sinope. După ce proprietăţile
tiranului şi cele ale susţinătorilor săi au fost confiscate, terenurile au fost distribuite către 600 de cleruhi athenieni care au
decis voluntar să se instaleze pe coasta sudică a Pontului Euxin.
Raţiunile demonstraţiei navale organizate de Perikles în Pontul Euxin pot fi doar presupuse. Pe de o parte,
conform aprecierilor lui D. Pippidi, expediţia intenţiona să câştige noi aliaţi pentru Athena în zona pontică şi să
transforme polisurile euxine în puncte de sprijin ale relaţiilor comerciale atheniene cu această arie 3. Pe de altă parte, în
jurul anului 437 a.Chr., o nouă dinastie s-a instalat la conducerea Regatului Bosporan. Stabilirea unor raporturi paşnice
cu noua conducere din Bosporul Cimerian poate fi una dintre intenţiile expediţiei navale, care a fost dusă la capăt cu
succes. La începutul războiului peloponesiac, Athena nu s-a temut deloc că aprovizionarea sa cu grâne din bazinul Mării
Negre ar fi avut de suferit. Această încredere în traficul cu cereale din arealul pontic poate fi o dovadă indirectă că
Perikles a reuşit să întreţină raporturi cordiale cu dinaştii din Regatul Bosporan. Pe durata războiului peloponesiac,
Athena a fost aprovizionată abundent cu cereale din zonele pontice, cel puţin până la dezastrul sicilian care i-a năruit
puterea navală.
Există indicaţii că Athena a colonizat, alături de Sinope, şi alte centre din aria pontică. Potrivit unei sugestii de la
Diodorus 12.34.5, Astakos, pe ţărmul Mării Marmara, a primit colonişti athenieni pe la 435-434 a.Chr. Amisos, pe coasta
sudică a Pontului, foarte probabil a fost colonizat de Athena tot în aceeaşi perioadă. După Theopompos, oraşul avea
1
B. D. Meritt, H. T. Wade-Gery, M. F. Mc. Gregor, The Athenian Tribute Lists III, Cambridge 1952, 114-115.
2
J. Beloch, Griechische Geschichte I, Strassburg 1893, 503.
3
D. Pippidi, Din istoria Dobrogei I, Bucureşti 1965.
 3
origini milesiene şi, după ce o perioadă s-a aflat sub control kappadokian, a fost colonizat de athenieni sub conducerea
lui Athenokles (Theopompos f 389, cf. Strabon 12.3.14). Această tradiţie este confirmată de emisiunile monetare din
veacul 4 a.Chr. Din acestea aflăm numele nou al cetăţii, Peiraios iar pe revers se află gravată o bufniţă aşezată pe un
scut. Appian confirmă şi el datele de mai sus. Potrivit autorului alexandrin, oraşul a fost întemeiat de athenieni când erau
stăpânii mării şi a beneficiat de o guvernare democratică pentru o lungă perioadă de timp. Apoi cetatea a intrat sub
control persan iar democraţia a fost restabilită odată cu expediţia lui Alexandru în Asia.
Este foarte probabil ca implantările de colonişti la Sinope, Astakos şi Amisos să nu fi fost operate prin forţă sau
intimidare. Aceste grupuri de colonişti reprezentau garanţia că Athena se angaja să le protejeze împotriva barbarilor.
Într-un anumit sens, colonizările par să aibă ecou în textul lui Plutarch citat mai sus: Perikles a răspuns necesităţilor
oraşelor hellene şi a arătat barbarilor puterea navală a Athenei.
Nu cunoaştem cert, în stadiul actual al documentaţiei, numele tuturor cetăţilor hellene pontice care au făcut
parte din Liga de la Delos.
Din listele de tributuri păstrate la Athena după 453 a.Chr., rezultă că imperialismul athenian a avut ramificaţii şi
în aria pontică. Lista tributurilor colectate în anul 425 a.Chr. este fragmentată, din nefericire, tocmai în locul unde erau
menţionate oraşele hellene pontice. Din întregirile propuse pentru textul epigrafei reuşim totuşi să distingem, ipotetic, că
Heraklea Pontică, Apollonia ([Apol]lonia), Kallatis (Ka[llatis]), Tomis (T[omoi]), Tyras (Ty[ras]), Nikonion (Nik[onion]) şi
Nymphaion erau membre ale Ligii Attico-Delice la nivelul anului 425 a.Chr. (r. 201-202). Acelaşi statut este afirmat,
ipotetic, şi în cazul Histriei. Olbia nu pare să fie fost integrată Ligii de la Delos, căci tiranul Timesilaos s-a refugiat în
acest oraş, unde a fost primit cu onoruri, după evacuarea sa de la Sinope, în urma expediţiei atheniene. Nu ştim cu
siguranţă până când a durat dominaţia Ligii Atheniene în Pont, dar, în mod cert ea a continuat după anul 425 a.Chr.,
deoarece Thukydides îl aminteşte pe strategul Lamachos cu 10 nave încercând să colecteze contribuţiile datorate de
oraşele de pe ţărmul Mării Negre (Thukydides 4.75). În acelaşi timp, trimiterea expediţiei lui Lamachos în Pont
sugerează că dominaţia atheniană în zonă se clătina şi era necesară o demonstraţie militară pentru a menţine structurile
Ligii Delice în regiunea Mării Negre. Dacă influenţa Athenei în aria pontică s-a prăbuşit după expediţia siciliană din 415-
413 a.Chr. sau mai târziu, odată cu înfrângerea acesteia în Războiul Peloponesiac (între 411-404 a.Chr.), acest lucru nu
poate fi stabilit cu certitudine în condiţiile tăcerii tradiţiei literare. Nu ştim, de asemenea, dacă oraşele pontice au fost
strânse într-un district separat pentru colectarea riguroasă a tributului, aşa cum s-a întâmplat prin decretul lui Kleinias din
447 a.Chr. cu celelalte regiuni cuprinse în Imperiul Athenian.
Privind din unghiul organizării interne a cetăţilor pontice, se pare că influenţa atheniană a fost de natură să
producă mutaţii în guvernarea acestora. Am văzut deja că la Sinope tirania lui Timesilaos a fost alungată. Probabil,
odată cu grupul coloniştilor athenieni, la Sinope a fost instalat un regim democratic, organizat după modelul guvernării
atheniene. De asemenea, Aristotel, Statul 7 (5).5 conservă mărturii despre schimbări de regim petrecute la Herakleea şi
Histria. La Herakleea s-a instituit o guvernare democratică moderată, încredinţată unui sfat de 600 membri, la Histria
Aristotel menţionează că s-a instaurat democraţia. Cei mai mulţi cercetători sunt de acord că evoluţia acestor polisuri
spre democraţie s-a produs pe fondul creşterii influenţei atheniene în Marea Neagră. Mai mult, D. M. Pippidi aprecia că
schimbarea regimului la Histria s-ar fi putut produce ca o consecinţă directă a expediţiei efectuate de Perikles în apele
pontice. Scenariul nu ar fi un procedeu nou în politica atheniană, încurajarea guvernărilor democratice fiind o constată a
raporturilor externe întreţinute de Athena cu alte oraşe hellene. În general, grupările democratice aduse la putere cu
sprijin athenian s-au integrat apoi în Liga maritimă de la Delos. Ipotetic, este foarte posibil ca şi în cazul celor două oraşe
pontice amintite mai sus, Herakleea şi Histria, aderarea să se fi produs după ce Athena a acordat sprijin pentru
asccensiunea unor regimuri democratice moderate sau radicale.
Dependenţa faţă de Athena nu a afectat doar latura politică şi, de asemenea, nu s-a rezumat doar la
expedierea phoros-ului. Aşa cum am indicat într-o prelegere anterioară, după sfârşitul fericit al războaielor medice,
cercetările arheologice ne arată o creştere semnificativă a cantităţilor de ceramică atheniană care au ajuns în bazinul
Pontului Euxin. Dacă de aici au sosit la Athena pe aproape tot parcursul sec. 5 a.Chr. mari cantităţi de cereale, nu este
mai puţin adevărat că, sprijinindu-se pe flota sa, aceasta a lărgit considerabil aria de distribuţie a produselor sale
manufacturate, atingând şi majoritatea regiunilor euxine.
În 404 a.Chr., Războiul Peloponesiac a luat sfârşit cu înfrângerea Athenei şi ruinarea statutului său de mare
putere. Încercările sale de a reveni în prim-planul relaţiilor internaţionale au condus la crearea celei de-a doua ligi
maritime atheniene, în 378/377 a.Chr.. De această dată, liga a fost închegată sub egida Athenei, dar aceasta a renunţat
la hegemonia sufocantă din timpul ligi şi a preferat o structură federală în care toţi membrii aveau drepturi egale. La
noua organizaţie politică egeeană a aderat şi Byzantion, care deţinea cheia accesului în Pontul Euxin. Pentru Athena,
această prezenţă în ligă era de maximă importanţă, căci Regatul Bosporan continua să joace un rol vital în
aprovizionarea cu cereale. Potrivit lui Demonsthenes, la jumătatea secolului 4 a.Chr., 2 treimi din cerealele consumate
anual în Attica erau de provenienţă pontică iar dintre acestea jumătate veneau din Regatul Bosporan (Demosthenes, In
Lept. 31-35). Relaţiile între cele două state au fost de bună factură, aşa cum rezultă din atestările literare şi epigrafice.
Astfel, tot de la Demosthenes aflăm despre scutirile de taxe acordate de regii bosporani Athenei, iar mărturiile epigrafice
 4
arată că aceste condiţii favorabile de comerţ au fost recompensate de athenieni cu un decret onorific (Demosthenes, In
Phorm. 36; Pseudo-Demosthenes, In Lacrit. 50; Likurg, In Leokr. 27; IG II2 212 = Syll.3 206). Athena şi aliaţii săi egeeni
au găsit în aria pontică, la rândul lor, o piaţă foarte bună pentru producţia viticolă proprie. Pseudo-Demosthenes
menţionează prezenţa pe pieţele pontice a vinurilor din Peparethos, Kos, Thasos şi Mende. Descoperirile de amfore
utilizate pentru transportul acestora, în multe situaţii stampilate, confirmă aserţiunea acestuia. În special pentru Thasos,
pe baza descoperirilor ceramice, se poate constata că cea mai mare parte din producţia sa de vinuri lua calea Pontului
Euxin.