Mihai Eminescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol se referă la poet. Pentru alte sensuri, vedeți Eminescu (dezambiguizare).

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 Mihai Eminescu

ianuarie 1850,[2][3][4][5][6][7][8] Botoșani, Moldova – d.
15 iunie 1889,[2] București, Regatul României) a fost un
poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii
români și de critica literară postumă drept cea mai
importantă voce poetică din literatura română.[9]
Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și
XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa
aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În
momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele
tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru
trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit
chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi,
nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și
cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc.,
poezia europeană descoperea paradigma modernismului,
prin Charles Baudelaire sau Stéphane Mallarmé. Poetul
avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind
Mihai Eminescu în 1869, la Praga
influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de
Date personale
filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme
Nume la naștere Mihail Eminovici
de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur
Născut 15 ianuarie 1850[2][3][4][5][6][7][8]
Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a
lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica Botoșani, Moldova
rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi Decedat 15 iunie 1889 (39 de ani)[2]
ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la București, Regatul României
Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă) și Înmormântat Cimitirul Bellu
de teoriile lui Hegel. Naționalitate român
Cetățenie Moldova
Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice
Principatele Unite
sau politice era conservatoare; prin articolele sale
Regatul României
publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a
Ocupație poet, jurnalist
reușit să-i deranjeze pe câțiva lideri importanți din acest
Limbi limba română[1]
mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia
mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană Studii Universitatea din Viena
oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, Activitatea literară
Activ ca scriitor 1866–1888
parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus
Mișcare/curent Romantism
ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria literar
despre viața mondenă sau despre evenimente de mai Subiecte condiția geniului, moartea,
mică importanță, fiind un veritabil cronicar al iubirea
momentului. Specie literară poezie, nuvelă
Operă de debut poezia „La mormântul lui Aron
Pumnul”
Opere Luceafărul
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară semnificative
Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al
Partidului Conservator.[10] A publicat primul său poem Membru post-mortem al
la vârsta de 16 ani (De-aș avea), iar la 19 ani a plecat să Academiei Române
studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai
Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au Semnătură
fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în
ședința din 25 ianuarie 1902.[11] Eminescu a fost internat
în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și
apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15
iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în
Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.php?tit
sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost le=Mihai_Eminescu&action=edit&section=0)
înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din
București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948)
membru al Academiei Române.

Cuprins
Biografie
Familia
Data și locul nașterii
Copilăria
Debutul în literatură
Sufleor și copist
Student la Viena și Berlin
Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
Moartea
Internarea
Serviciul funerar
Ipoteza asasinării
Personalitate
Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene
Activitatea literară
Activitatea de jurnalist politic
Receptarea operei eminesciene
Traduceri
Mihai Eminescu în conștiința publică
În muzică
Teatru și film
Filatelie
Notafilie
Numismatică
Clădiri
Portrete
Sculpturi ale poetului
 Fragmente audio
Note
Opere complete
Biografii
Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1892-1947
Monografii, studii critice, istorii literare. Opere selective
Bibliografie
Legături externe

Biografie

Familia

Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie

românească din Banatul ocupat de turci. Acolo la 1675 s-a născut un
copil care adult fiind a fost poreclit Iminul[12], fiul lui Iminul a fost Iovul
lui Iminul, născut la 1705, care a fost hirotonisit ca preot sub numele
sârbizat de Iovul Iminovici, în conformitate cu uzul limbii slavone al
cancelariei mitropoliei de la Carloviț.[13][14]

Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia

Banatul și alte regiuni, abia cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub Mihai Eminescu și unii din
suzeranitate turcă, și în urma apelului episcopului Inocențiu Micu-Klein apropiații săi, pe colița nr. 21
către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul Iovul emisă de serviciile poștale ale
Iminovici pleacă din Banat spre Blaj pe la 1738-1740, beneficiind de Republicii Moldova, cu ocazia
libertăți cetățenești, lot agricol contra unei taxe, învățământ gratuit în sărbătoririi a 150 de ani de la
limba română pentru copii, condiționat fiind însă de a se mărturisi nașterea poetului
unit.[14]. Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani la 1755, și
Petrea Iminovici.[14]

Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735[14], iar din căsătoria acestuia cu Agafia
Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu certitudine fiind doar existența mezinului
Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut la 1778, a făcut școala normală din Blaj și se însoară cu Ioana
Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoțind
familia fiului Vasile în Bucovina și stingându-se la Călineștii Cuparencu în anul 1818 la vârsta de 83 de ani.[14]

Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite de Imperiul Austro-Ungar
imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia la Călineștii Cuparencu în 1804, unde primește post de
dascăl de biserică și lot agricol din rezerva religionară. A avut patru fete și trei feciori. Cel mai mare dintre
feciori, Gheorghe, născut la 10 februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai Eminescu.[14][15] Vasile Iminovici a
decedat la 20 februarie 1844.[15]

Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava[16][17], a fost în slujba
boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi scriitoraș la baronul Jean Mustață din Bucovina, iar mai apoi
la boierul Alexandru Balș din Moldova. După moartea boierului, fiul acestuia, Costache, îl numește
administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul de sulger.[18]
Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile Jurașcu din Joldești s-a
căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal sau cazac, care se așezase pe malul Siretului, nu departe de
satul Sarafinești și luase în căsătoria pe fata țăranului Ion Brehuescu, Catrina.[19] Raluca, mama poetului, a fost
a patra fiică a lui Vasile și a Paraschivei Jurașcu.[20]

Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind o zestre
substanțială[21][22], iar la 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail Grigore Sturza.[23]

Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și al Ralucăi.[24][25]

Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și
moare alienat la Berlin la 30 noiembrie 1874[26]. Niculae, născut în 1843, se va sinucide în Ipotești[26], în
1884. Iorgu (n. 1844)[27] studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873
din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845[27], dar moare în
copilărie[24]. Ilie (n. 1846)[27] a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme[28]. Moare în
1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria (n. 1848[27] sau 1849) trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n.
1852, d. 1906) a fost căsătorită de două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-
Graves. După el s-a născut în jur de 1854 Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit
după instaurarea bolii. A murit cu semne de tuberculoză.[26] Matei (n. 1856)[27] este singurul care a lăsat
urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a
luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un
an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.

Data și locul nașterii

La 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că Eminescu s-a născut la
Soleni, un sat din Moldova[29]. Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși a notat ca loc al nașterii
Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849[30]. În registrul școlii primare a fost consemnată data de 6
decembrie 1850[31], iar în documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută data de 14 decembrie 1849[32].
Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu Maiorescu susținea ca dată a nașterii 20 decembrie
1849, iar loc al nașterii Ipotești.[33] Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca
localitate Dumbrăvenii[34], iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a
născut fiul nostru Mihai.[35]”

Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, precum a
fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest
dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași
an.[36][37]

Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la botez fiind prezenți în afară
de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și maica Ferovnia Jurașcu de la schitul Agafton, soră cu mama.[38][37]

Copilăria

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi[24], într-o totală libertate de
mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind
băiet…[39] sau O, rămâi).
 Nu se cunoaște unde face primele două clase primare[25]. Începând cu
clasa a III-a în 1858 a urmat școala primară National Hauptschule
(Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. La finalul clasei a III-a
este clasificat al 15-lea dintre cei 72 de elevi.[27][40] Frecventează aici și
clasa a IV-a în anul școlar 1859/1860. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc
și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici.[40] Cadre didactice
cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc
manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură.
Clădirea National-Hauptschule din A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi,[39][41][42].
Cernăuți, unde Mihai Eminescu a
studiat în perioada 1858-60. În
Între 1860 și 1861 a fost
prezent clădirea adăpostește o înscris la Obergymnasium
școală auto. Strada Shkilna din Cernăuți[39], liceu
(Școlii) nr. 4. german înființat în 1808,
singura instituție de
învățământ liceal la acea
dată din Ducatul Bucovinei, din 1775 parte a Imperiului
Habsburgic. Se impune în cursul anilor prin buna organizare
administrativă și marea severitate în procesul de învățământ.
Profesorii proveneau cu precădere din Austria, întocmeau studii
și colaborau la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de
Clădirea Obergymnasium din Cernăuți,
română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron
unde poetul și-a făcut studiile în perioada
Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri,
1860-63. Tot acolo a predat Aron Pumnul.
tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii În prezent este școala generală nr. 1.
române în texte. Frecventează cursurile la Obergymnasium și
frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu
rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu,
erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea
în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca
profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de
studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A
obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele
semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de
predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la
toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui
la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului din București o subvenție pentru
continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie
1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de
vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde
trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca
practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.

La 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat
fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În
toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară
era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.
Debutul în literatură

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24
ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o
broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la
mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La
mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25
februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui
Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și
schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai
familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Sufleor și copist
Casa din Cernăuți a lui Aron
Pumnul, unde a locuit o perioadă Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu –
și Mihai Eminescu (strada Aron Giurgiu – București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a
Pumnul nr. 19) poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj
transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este,
respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric
atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare
boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecții pentru toată
viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după
toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)

A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit
la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 - 28 august 1866, a participat la adunarea
anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui Nicolae
Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.

În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihail
Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale.
Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris
poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din
germană (Arta reprezentării dramatice, de Heinrich Theodor Rötscher).

Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale: Matei
Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la
Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și la Teatrul din Oravița. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui
turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din
18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici
află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale.
Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. În 29
septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în
schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în
legătura ei organică de profesorul Heinrich Theodor Rötscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată,
scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman
Geniu pustiu.

Student la Viena și Berlin

 Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor
extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la
alte facultăți). Activează în rândul societății studențești (printre altele,
participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna,
cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan
cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe
Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca
publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale „bolii".

Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a

acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu
regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.

La 1 aprilie 1869 a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul,

Casa din Viena în care a locuit
Eminescu (Kollergasse 3)
care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și
a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei. În data de 29
iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să
viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În
vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care
l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a
plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului
turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o
subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se
aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a
înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu
auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu
Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina. A
reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în
cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una
singură - România jună. A început să crească numărul scrisorilor și
telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.

Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou,

Plăcuța de pe casa din Viena în 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul
care a locuit Eminescu de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile.
(Kollergasse 3) După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872,
când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură
era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității. Îl
preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în
sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după
terminarea studiilor să se stabilească la Iași.

La 6 august 1871 i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare la
organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda
Bucevschi și compozitorul Ciprian Porumbescu.

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună, Eminescu
demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor
Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în
toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere
din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a
scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine,
pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași an, într-o
scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea,
agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an
nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al
II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.

În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a

înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare
de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat
ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoșani.
Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte
variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.

În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă
rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a
reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.

În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență

între Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de
Mihai Eminescu în prima
urgență doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din
jumătate a anilor 1870
Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru
depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial,
pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la
Samson Bodnărescu.

Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în postul de
director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de
logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului
agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În
7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în
străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos
la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a
internat în spital prin intervenția agenției române din Berlin.

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la
serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenția
din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.

Reîntoarcerea în țară. Rătăciri

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi
românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion
Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții
neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără
semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A
făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas,
însă, idolul său.
În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri
și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit
conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor
din principate.

În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion Creangă și alții. În
3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15
iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și
Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost
bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase”. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.

În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca lui D.
Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost
înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un
raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe
institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama
poetului, Raluca Eminovici.

În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar în 17
decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu
este loc de urmare”. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în
12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți”. În a doua jumătate a lunii octombrie,
fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat
gazetăriei.

În 6 august 1879 a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să intervină pentru
urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.

Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta Eminescu, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este bolnav
trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său.
Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei Eminescu, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu
a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunțat la
căsătoria proiectată cu Veronica Micle.

S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor,
revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A continuat să publice în
Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la
Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și
mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle. Mandache Leocov sugerează că în această perioadă poetul s-ar fi
atașat de un tei multisecular din Grădina Copou, arbore ulterior devenit celebru sub numele de Teiul lui
Eminescu: „Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie alături de Veronica
Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. [...] După plecarea lui la București, ieșenii au botezat
acest tei Teiul lui Eminescu”.[43]

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul.
A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme
(seria Scrisorile, Luceafărul etc.).

Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafărul” pe
care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în
casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director și un comitet redacțional care
urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul
continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic
frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citește la
Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.

Moartea

Internarea

La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat

semne de alienare mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În
aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de
„manie acută”. Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în cartea
„Eminescu, structura somato-psihică” (1972), poetul suferea de psihoză
maniaco-depresivă - opinie adoptată și de criticul Nicolae Manolescu[44].

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele

poetului (locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile
strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate
contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis
la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Oberdöbling, fiind
însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul

acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des
la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl
Poesii - 1884
poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se
întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i
aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În
26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.

În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare.

Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la Iași, cu
același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25
octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în Spitalul Sfântul
Spiridon din Iași. În luna decembrie a primit vizita lui Alexandru Vlahuță, care l-a găsit în putere creatoare,
chiar binedispus.

În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata
taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului
de poezii.

În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de plată,
adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea
comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia
Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este
transportat la ospiciul de la Mănăstirea Neamț.
În primăvara lui 1887 Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul local
Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție
publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Aceștia au
recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall în Tirol, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile
recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a
stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a surorii sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți
poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.

Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit
Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare
recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu
a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea
unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către
stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de
250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În
15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23
noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat
abia în luna aprilie a anului următor.

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la
sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai
Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins
de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”.[45] În 13 aprilie s-a
instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.

Serviciul funerar

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul

orei 4 dimineața, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai
violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr.
9[46], București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri:
Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în
biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de
brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania
„Mai am un singur dor". După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore
Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a
Mormântul lui Mihai Eminescu în
îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea cimitirul Bellu din București
discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o
pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre
cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori din București au purtat pe
umeri sicriul până la mormânt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar
Caragiale în necrologul În Nirvana.

George Călinescu a scris despre moartea poetului:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi
vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va
răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ
să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor
sale.[47]”

Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.

Ipoteza asasinării
Există o teorie a conspirației,[48][49] care pune în circulație ipoteza asasinării poetului Mihai Eminescu.
Această ipoteză susține că îmbolnăvirea sa psihică ar fi fost deliberată prin aplicarea unui tratament bazat pe
injecții cu mercur în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, conducând în final la moartea poetului.[50] În acest
complot se susține că ar fi participat chiar și prietenul lui, Titu Maiorescu, fapt ce l-a făcut pe Eminescu să
creadă că are „amici reci și dușmănoși”.[51] Conform lui Theodor Codreanu, principala cauză a morții este
tratamentul cu mercur aplicat de doctorul Șuțu: „Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui
Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe
poet”.[52] Diverse personalități, cum ar fi Xenopol, Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu și George Călinescu „au
avut gânduri protectoare pentru poet”,[52] iar A. C. Cuza chiar a susținut că acesta nu a fost nebun.[52] Există
surse conform cărora Eminescu, datorită poziției luate prin intermediul ziarului Timpul și a deranjării
personalităților politice ale vremii, ar fi fost urmărit de serviciile de informații ale Austro-Ungariei. Iar în acest
caz, Theodor Codreanu afirmă că Eminescu „avea conștiința sechestrării sale ilegale” și că suporta „condiția de
deținut politic”.[53] În această situație, Titu Maiorescu, plecat la Viena, îi trimite o scrisoare prin care într-un
final Eminescu este trimis la Iași, dar care este considerată „manevrarea sa până la moarte”. Iar în acest context,
A. C. Cuza, un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu a fost un om pe deplin sănătos, un sfânt
dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu, din cele ce se nasc la câteva secole unul”.[54]

Din cauza tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Șuțu, Eminescu moare pe 15 iunie 1889 intoxicat cu
mercur.[55]

De remarcat că George Călinescu a susținut diagnosticul de sifilis într-o carte din 1932.[56] Grupul de autori ai
volumului Maladiile lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor a susținut că Eminescu a fost
diagnosticat greșit, fiind vorba de fapt de sindrom maniaco-depresiv[56] (sau puseu de manie psihotică).[57]
Eugen Simion s-a referit la ipoteza asasinării, cu ocazia lansării volumului: „Trebuie să ai, după părerea mea,
un grad imens de iresponsabilitate, ca să nu zic nesimțire, să bănuiești, să accepți faptul că Maiorescu ar fi
putut să participe la un asemenea complot”.[56]

Personalitate
Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L.
Caragiale care după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe
această temă: În Nirvana, Ironie și Două note. După părerea lui
Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că
„avea un temperament de o excesivă neegalitate”[58]. Viața lui Eminescu
a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite și extravertite.[59]

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din

urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând
și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de
toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de
plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca
un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată
amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul Bustul lui Mihai Eminescu din
întregii vieți dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s- Constanța
a ocupat de poezia sa în două dintre articolele sale, Direcția nouă în
poezia și proza românească(1872), în care va analiza doar câteva poezii publicate în revista Convorbiri literare
până în momentul tipăririi articolului, este vorba despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni
ulterior după moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile
sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald
este scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un
sanatoriu din Viena, asigurându-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție princeps în 1883, se
bucură de o bună recepție, fiind citit atît de locuitorii mahalalei Tirchileștilor cât și de doamnele de la Curtea
Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I
pentru a-i fi acordată distincția „Bene merenti", refuzată totuși de poet din motive politice. În portretul pe care i
l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite
ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate,
care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor,
caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”[60].

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare
inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa
(nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără
nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la
îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție
socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei
sale ca persoană îi era indiferentă.”

În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își amintește Caragiale,
Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o
suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului
cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de
importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au
marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica Micle, activitatea politică din timpul studenției,
participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în
care descrie el însuși accesele sale de gelozie.[61]

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără
cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu
are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al
meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele
cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea,
singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici
a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am
intrarea.”

Ioan Slavici a evocat în câteva texte cu caracter memorialistic atât amintirile din perioada prieteniei lor vieneze,
cât și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societății României june, din care
cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.

Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene

Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, cunoscute în literatura de specialitate sub
numele High Romanticism, Romantism înalt, poetul a asimilat viziunile poetice occidentale, unii critici
observînd malițios cum că creația sa ar aparține unui Romantism relativ întârziat, poetul fiind ușor
desincronizat față de Occident, care străbătea în acei ani tranziția către Modernism. În momentul în care Mihai
Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru
istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, mai ales în fragmentele unor
piese de teatru, neterminate, unde-l avea drept model principal pe William Shakespeare, numit într-o poezie
postumă, Cărțile, „prieten drag al sufletului meu", nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea
stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma Modernismului, prin
Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme. Poetul avea o bună educație filozofică, opera sa poetică a fost
influențată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon și de marile
sisteme de gândire ale Romantismului, în special de tratatul lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și
reprezentare, de idealismul lui Fichte și Schelling sau de categoriile din tratatele lui Immanuel Kant, de altfel a
lucrat o vreme la traducerea tratatului său Critica rațiunii pure, iar la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi
ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă, sau de
ideile lui Hegel. Pentru acest înalt conținut filozofic al operei sale Constantin Noica, un cunoscut eseist și
filosof român din perioada interbelică și apoi postbelică l-a denumit pe bună dreptate omul deplin al culturii
române. Pe plan poetic sau în opera sa în proză Mihai Eminescu era influențat de mari creatori romantici
germani, de Novalis, de la care a preluat motivul „florii albastre", de Goethe sau Lenau și de alți mari prozatori
germani, de E.T.A.Hoffmann, Jean Paul etc. Eminescu era interesat și de filosofia indiană, citise Rig-Veda în
traducerea germană, iar cosmogonia din incipitul Scrisorii I a fost preluată din acest vechi text indian, și i-a
recomandat amicului său Ioan Slavici, Analectele lui Confucius. Mai multe fragmente din cursurile de istoria
filosofiei audiate la Berlin scrise în limba germană s-au păstrat în caietele rămase de la poet și sunt studiate de
specialiștii în opera sa, denumiți în mod generic eminescologi. La Universitatea din Berlin a audiat cursuri de
economie politică, filosofie, drept, egiptologie, medicină legală etc. A fost influențat de teoria metempsihozei
sau reîncarnării, care a stat la rădăcina prozei sale neterminate Avatarii faraonului Tla, și de Cartea Morților din
mitologia egipteană, cunoștea și utiliza figuri mitologice din mai multe culturi sau religii, din Zoroastrism,
Budism, Catolicism sau Ortodoxism. În peregrinările sale a adunat o însemnată bibliotecă de cărți vechi, în
alfabet chirilic, de cărți populare, cu care dorea să alcătuiască o chrestomație a culturii nostre străvechi, după
moartea sa ele au intrat în arhiva Academiei Române și au fost utilizate de C.Chițimia sau de Moses Gaster.
Creația populară a constituit un izvor foarte important al poeticii sale, Eminescu a scris multe poeme în metrica
poeziei populare, a cules cântece de petrecere sau basme, cărora le-a adăugat numeroase simboluri onirice sau
fantastice. Luceafărul, poemul său cel mai cunoscut, o quintesență a temelor și motivelor eminesciene, a fost
inspirat de o creație folclorică, de basmul popular „Fata în grădina de aur", publicat de Richard Kunisch, un
călător prin Țările Române, mai exact prin Oltenia, care reprodusese mai multe asemenea creații într-o carte
de-a sa de călătorie, editată în limba germană în 1861.

Activitatea literară
Articol principal: Opera poetică a lui Mihai Eminescu.

Activitatea de jurnalist politic

Articol principal: Mihai Eminescu, jurnalist politic.

Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza schimbărilor
prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în județele Iași și Vaslui,
funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea
conducerii ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de revizor școlar și a lucrat
ca redactor la Curierul de Iași, publicație aflată atunci în proprietatea unui grup de junimiști. La inițiativa lui
Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul
oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani.

Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie
oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face
cititorilor educație politică, așa cum își propusese.

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în
România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina
înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-
nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din
adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu
 caut adepți la
ideea cea întâi,
dar la cea de a
doua sufletul
meu ține ca la el
însuși.[62]”

Mihai Eminescu - Masca mortuară aflată în

casa părintească din Ipotești, România

Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea

naționalității și întărirea statului național:

„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și

economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate
din suprema lege a conservării naționalității și a țării, Mihai Eminescu - Masca mortuară aflată în
cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și mijlocul casa părintească din Ipotești, România
și calea n-ar fi conforme cu civilizația și
umanitarismul care azi formează masca și pretextul
sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.” [63]”

De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și defectele rasei noastre, de
predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă cetățenii de altă etnie să
devină români sau să-i excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era ca interesul național să fie dominant, nu
exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia întâia,
elemental național și că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui
stat.” [64]

Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării independenței, a

satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoașterea independenței și proclamarea
regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice și sociale el s-a ocupat în articolele sale de toate problemele
societății românești din acea vreme: răscumpărarea căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul,
înființarea Băncii Naționale, dările, inamovibilitatea magistraților, politica externă etc. Majoritatea articolelor
scrise de Eminescu fac parte dintr-o polemică continuă dusă cu ziarele liberale și în principal cu Românul
condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.

Eminescu a exprimat opinii antisemite în publicistica sa, asemenea altor poeți naționaliști europeni ai vremii
sale. A fost revendicat mai târziu de Mișcarea Legionară. În privirea opiniilor sale, Raportul Elie Wiesel
consemna că „[o]piniile sale despre evrei erau complexe și nu atât de excesive cum s-a afirmat uneori”.[65]

Receptarea operei eminesciene

Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secțiuni, prima, cea antumă a fost
publicată în timpul vieții poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puțin timp înainte ca mintea acestuia
să se întunece în 1880. Cea mai mare parte a creației sale a rămas în manuscris, predate de Titu Maiorescu
Bibliotecii Academiei Române, unde au fost folosite inițial de Perpessicius pentru ediția critică, inițiată în 1939
la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea, și finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au rămas
multă vreme nefolosite, criticii au considerat că ele conțin bruioane sau simple schițe ale operelor neterminate,
din acest motiv Titu Maiorescu nici nu și-a pus problema posibilei lor editări. Criticul literar care le-a pus într-o
lumină cu totul specială a fost George Călinescu, cel care își va susține doctoratul în literatură pornind de la
nuvela postumă Avatarii faraonului Tla și care va recompune imaginea întregii opere în magistrala sa
monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în patru volume, editat inițial la Editura Fundațiilor Regale
Regele Carol al II-lea pentru Literatură și Artă, în perioada 1934-1936.

După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav cenzurată, în manualele
școlare au pătruns doar câteva texte, printre ele poezia „Împărat și proletar", iar poezia lui a fost redusă la o
suprafață foarte mică și înlocuită de poetica poeziei proletcultiste, specifică acelei epoci de tristă amintire.
Exegeza eminesciană a revenit la nivelul ei abia după 1965 prin câteva momente semnificative, trebuind
menționate în acest context studiile unor eminescologi ca Ion Negoițescu, Rosa del Conte, Ioana Em. Petrescu,
Zoe Dumitrescu Bușulenga, Petru Creția, Ilina Gregori care s-au adăugat canonului eminescologiei interbelice,
la care și-au adus contribuția mari critici sau stilisticieni literari cum ar fi Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru
Caracostea etc.

Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de critici literari consacrați, din care făceau
parte Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, un politolog - profesorul de științe politice
Cristian Preda, dar și de un număr de tineri scriitori, și anume de cel care coordonase numărul, redactorul
Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, T.O.Bobe, studentul Marius Chivu, l-a constituit numărul 265 din
1998 al revistei „Dilema", care a stârnit o reacție foarte puternică a lumii culturale românești dar și a
jurnaliștilor de la diverse publicații, toate aceste reacții fiind adunate de Cezar Paul-Bădescu într-o antologie
intitulată „Cazul Eminescu". Acesta a selectat numai reacțiile emoționale și a trecut cu vederea pe cele avizate
care veneau din partea unor eminescologi ca Ilina Gregori, Eugen Simion, Ștefan Cazimir etc.

"În universul operei, proza se arată ca o densă complementaritate de idei și imagini a poeziei, pe care, în
numeroase feluri, o duce mai departe și o explică. Ne întrebăm adesea cum s-ar înțelege structura roului titanic
ori demonic din poezia eminesciană dacă n-ar interveni paginile cu motivări ample și coerente adânc din Geniu
pustiu ori Sărmanul Dionis? Sau cum s-ar pătrunde în lupta eroului cu categoriile de spațiu și timp fără
elucidările filosofice din Sărmanul Dionis? Trecerile de la o ipostază filosofică la alta, modificările în concepția
despre lume și erou a poetului, raportul dintre gândul filosofic și ideea mito-poetică sau imagine se limpezesc
numai luminate de proză, care oferă adesea și valori estetice de mâna întâi.” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga,
Eminescu–cultură și creație)

Traduceri

Primul traducător al lui Mihai Eminescu a fost scriitorul maghiar József Sándor, care a publicat în anul 1885
traducerea poeziei Atât de fragedă..., sub titlul Cseresznyefa fehér virága (Floare albă de cireș). Al doilea
traducător al unei opere eminesciene a fost preotul greco-catolic Laurențiu Bran, care a publicat de asemenea
traducerea în limba maghiară a unor poezii ale lui Mihai Eminescu în anul 1889.[66]

Mihai Eminescu în conștiința publică

În muzică
Vezi și: Listă de compoziții pe versurile lui Mihai Eminescu.

Teatru și film
Eminescu, Veronica, Creangă. Film de Octav Minar, 1914, casa de filme Pathé, imaginea: Victor de Bon.
Loc de depozitare actual: Arhiva Națională de Filme. Durata 23'. Prima parte: docudramă, a doua parte: poem
cinematografic, cu poeme recitate pe imagini exotice (Italia, Egipt).

Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris în 1966 de scriitorul Cristian Petru Bălan și achiziționat
oficial de Centrul Cinematografic București, secția scenarii film, în 1967. După emigrarea autorului în
America, scenariul a fost publicat în 1996, la editura Western Publishing din Chicago, câteva exemplare
existând și în România (Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Centrală Universitară din București ș.a.).

În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, regizorul Emil Loteanu a regizat filmul artistic de televiziune
Luceafărul, despre viața și creația poetului Mihai Eminescu.

Filatelie
Serviciile poștale din Republica Populară Romînă au emis în 1958 o serie
filatelică pe care erau gravate portrete ale diferitelor personalități, între care
Mihai Eminescu, reprezentat pe o marcă poștală cu valoarea nominală de
55 de bani. (Era una dintre cele mai curente mărci poștale în epocă, fiind
folosită pentru francarea unei scrisori simple). Machetele acestei serii de
mărci poștale au fost realizate de gravorul Șerban Zainea.

Serviciile poștale din Republica Moldova au pus în circulație, în 1996 o

marcă poștală, pe care este gravat portretul lui Mihai Eminescu; marca Marcă poștală
poștală are valoarea nominală de 0,10 lei moldovenești. românească
(1958)
Totodată a fost emisă și colița nr. 9, care are reprezentat arborele
genealogic al lui Eminescu; valoarea nominală a coliței este de 1,40 lei
moldovenești.

În 1999 serviciile poștale din Republica Moldova au emis o marcă poștală

care reprezintă Medalia „Mihai Eminescu”, cu valoarea nominală de 90 de
bani moldovenești.
Cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului, în anul 2000 a fost Marcă poștală
emisă, de către serviciile poștale ale Republicii Moldova, colița nr. 21: Mihai din Republica
Eminescu – 150 de ani de la naștere. Moldova (1996)

Notafilie
Banca Națională a României a pus în circulație mai multe
emisiuni de bancnote, pe care a fost gravat portretul lui Mihai
Eminescu:
1. bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1991;
2. bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1993;
3. bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1998; Portretul lui Mihai Eminescu pe o
bancnotă cu valoarea nominală
4. bancnota cu valoare nominală de 500 de lei (RON), în 2005.
de 500 de lei (RON), emisă de
Banca Națională a României în
2005 (avers)
Numismatică
 Pe o monedă comemorativă, cu valoarea nominală de 1 rublă, emisă de
Uniunea Sovietică, în 1989, a fost gravat chipul lui Mihai
Eminescu.[67][68] Moneda, pusă în circulație pe 26 decembrie 1989,
pentru a celebra centenarul Eminescu, a fost bătută la monetăria din
Leningrad (azi: Sankt Petersburg), cu un tiraj de 2 milioane de
exemplare, dintre care 500 de exemplare de calitate proof sau BU. De
remarcat că prenumele poetului este scris Mihail și nu Mihai, variantă
recunoscută de către eminescologi.[68]
În anul 2000 Banca Națională a Moldovei a emis o monedă de argint, de
Monedă cu valoarea
calitate proof, care are gravată efigia lui Mihai Eminescu.
nominală de 1 rublă,
emisă de Uniunea La 8 ianuarie 2016 Banca Națională a României, pentru a sărbători 150
Sovietică, în 1989, de ani de la debutul lui Mihai Eminescu în revista Familia, a pus în
pentru a celebra circulație, în atenția colecționarilor, o monedă de argint cu titlul de 999‰,
centenarul Eminescu[67] având valoarea nominală de 10 lei. Moneda este rotundă, are diametrul
(revers). de 37 mm, greutatea de 31,103 g, având cantul zimțat. Întreaga
emisiune de 200 de exemplare este de calitate proof.[69]

Clădiri

Pe meleagurile copilăriei lui Mihai Eminescu, în satul Ipotești, județul Botoșani, se află singura biserică din
Europa închinată unui scriitor. A fost ridicată de Nicolae Iorga în memoria lui Eminescu și are o pictură ieșită
din comun.[70][71]

Portrete
În urma lui Mihai Eminescu au rămas patru portrete fotografice. Primul, realizat la Viena în 1869, cel mai
cunoscut și pe baza căruia s-a construit și mitul geniului, se pare că e un portret neretușat al unui fotograf
austriac. Conform altei versiuni, acest portret ar fi fost realizat în anul 1869 în Piața Sf. Wenceslas din Praga,
atunci când Eminescu avea 19 ani, de către fotograful ceh Jan Tomáš.[72]

Mai sunt alte trei portrete retușate, unul din 1878, realizat de Frantz Dushek la București, unul din 1884-1885,
realizat de Nestor Heck la Iași, altul cu Eminescu , de Jean Bielig, realizat in 1887, și după acesta s-a făcut o
litografie de către Th. Mayerhofer. Se pare că pe acesta din urmă l-a rupt Titu Maiorescu atunci când i-a fost
arătat.[73]

1869 1878 1885 1887

Sculpturi ale poetului

Bustul lui Mihai Bustul lui Mihai Statuia lui Mihai Bustul lui Mihai
Eminescu din Eminescu din Eminescu din Iași Eminescu de lângă
Suceava. Pe soclu, Suceava. Pe soclu, Teiul lui Eminescu,
un altorelief din un altorelief în bronz Iași. Operă de Ion
bronz cu chipul cu chipul poetului Mateescu.
scriitorului Teodor V. Vasile Bumbac
Ștefanelli

Placă comemorativă Statuia lui Mihai Bustul lui Mihai Statuia lui Mihai
a lui Mihai Eminescu din Eminescu în Eminescu din fața
Eminescu în Chișinău Rotonda scriitorilor Ateneului Român,
Cernăuți din București București
Lui Mihai Eminescu, Statuia lui Mihai Statuia lui Mihai Bustul lui Mihai
1932, Oscar Han, Eminescu din Eminescu din Paris Eminescu în Scuarul
Constanța Grădina Botanică Român din Montréal
din Cluj

Bustul lui Mihai

Eminescu din Reghin Placă comemorativă
a lui Mihai
Eminescu în
Recanati

Fragmente audio

Note
1. ^ Mihai Eminescu (1850-1889) (http://data.bnf.fr/ark:/12148/cb119017272) (în engleză),
Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015
2. ^ a b c d Autoritatea BnF (http://data.bnf.fr/ark:/12148/cb119017272), accesat în 10 octombrie
2015
3. ^ a b International Music Score Library Project (https://imslp.org), accesat în 24 octombrie 2018
4. ^ a b Internet Speculative Fiction Database (http://www.isfdb.org), accesat în 24 octombrie 2018
5. ^ a b Marea Enciclopedie Rusă (http://bigenc.ru/), accesat în 24 octombrie 2018
6. ^ a b Gran Enciclopèdia Catalana (http://www.enciclopedia.cat), accesat în 24 octombrie 2018
 7. ^ a b Encyclopædia Britannica Online (http://britannica.com/), accesat în 24 octombrie 2018
8. ^ a b Encyclopædia Universalis (http://www.universalis.fr/), accesat în 24 octombrie 2018
9. ^ Mihai Eminescu (http://www.mihaieminescu.eu/) - accesat 11.01.09
10. ^ Mircea Mâciu dr., Nicolae C. Nicolescu, Valeriu Șuteu dr., Mic dicționar enciclopedic, Ed.
Științifică și enciclopedică, București, 1986
11. ^ Biblioteca Academiei - Program de accesare digitala a manuscriselor (http://www.biblacad.ro/
Eminescu2.html) - Mihai Eminescu - accesat 11.01.09
12. ^ Ion Roșu, Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu, Cartea românească, 1989, p. 201
13. ^ Mihai Eminescu, Luceafărul, Editura Litera Internațional, București, 2001, p. 7
14. ^ a b c d e f Dan Stănescu , Neamul și numele lui Eminescu. Originile, Confluențe literare, 10
ianuarie 2014 (http://confluente.ro/Neamul_si_numele_lui_eminescu_ion_ionescu_bucovu_13
89337426.html)
15. ^ a b Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 16
16. ^ Eminescu comemorativ, Album artistic-literar, întocmit de Octav Minar, Iași, 1909
17. ^ Dicționarul literaturii... , p. 321
18. ^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 30
19. ^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 31
20. ^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 18-19
21. ^ Dr. V. Branisce, Izvodul de zestre al părinților lui Mihai Eminescu, Convorbiri literare, LVIII,
1926, p. 44-48
22. ^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 20
23. ^ Omagiu lui Mihai Eminescu, Comitetul Comemorării, Galați, București, 1909
24. ^ a b c Călinescu, Istoria literaturii..., p. 25
25. ^ a b Dicționarul literaturii... , p. 322
26. ^ a b c Cioculescu, p. 159
27. ^ a b c d e f Mihai Eminescu, Luceafărul, Editura Litera Internațional, București, 2001, p. 8
28. ^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 53
29. ^ Mihail Chințescu, Încercări asupra poetului Eminescu (conferință), Revista olteană, II, 1889,
p. 85-100
30. ^ C. Iordăchescu, Locul și data nașterii lui Eminescu, Adevărul literar și artistic, IV, nr. 217, 1
februarie 1925
31. ^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 43
32. ^ Dr. Radu I. Sbiera, Amintiri despre Eminescu, Cernăuți, 1903
33. ^ I. E. Torouțiu, Studii și documente literare, București, „Bucovina” V, 1934
34. ^ Mihail Eminescu, Diverse cu o prefață de I. L. Caragiale, Biblioteca Academiei Române, I.
102021
35. ^ Mihail Eminescu, Poezii cu o notiță biografică de Căpitanul Eminescu, fratele poetului M. E.,
București, „L. Alcalay”, Biblioteca Academiei Române, I. 101830
36. ^ Corneliu Botez, Unde s-a născut poetul Eminescu?, în Mihail Eminescu - Literatură, Iași,
1904, p. 76-78 și Ateneul, Botoșani, număr festiv, februarie 1904
37. ^ a b Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 44
38. ^ N. D. Giurescu, Când s-a născut Eminescu?, Convorbiri literare, 1892, p. 183-185
39. ^ a b c Cioculescu, p. 160
40. ^ a b Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 60
41. ^ Dr. V. Branisce, Două certificate școlare ale lui Mihai Eminescu, Convorbiri literare, LVIII,
1926, p. 241 - 248
42. ^ Dr. Radu I. Sbiera, Amintiri despre Eminescu, Cernăuți, 1903
43. ^ Prof. dr. Mandache Leocov. Despre Teiul lui Eminescu. Comunicare publică, Grădina Copou.
Înregistrare video (minutul 7:00), accesată în 28 noiembrie 2014
la http://www.dailymotion.com/video/x10va9e_mandache-leucov-despre-teiul-lui-mihai-
eminescu-iasi_creation.
44. ^ Nicolae Manolescu, „Boala și moartea lui Eminescu”, Adevărul, 28 iunie 2013
45. ^ Eminescu și Teleormanul (http://cititordeproza.wordpress.com/2010/03/04/eminescu-si-teleor
manul/)
46. ^ De ce mergem pe strada Plantelor? | Locuri de vizitat (http://metropotam.ro/Locuri-de-vizitat/D
e-ce-mergem-pe-strada-Plantelor-art7996070385/)
47. ^ G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu (1932)
48. ^ Paul Cernat, „O comisie medicală pentru Eminescu (http://www.observatorcultural.ro/articol/o-
comisie-medicala-pentru-eminescu/)”, Observatorul Cultural, 27 februarie 2015. Citat: „Apariția
acestui volum colectiv vine într-un moment în care boala și moartea poetului național fac, mai
mult ca oricînd, deliciul consumatorilor de teorii ale conspirației.”
49. ^ Adrian Dinu Rachieru, „Eminescu și teza dublului referențial (http://www.crainou.ro/2015/04/0
4/eminescu-si-teza-dublului-referential/)”, Crai Nou, 4 aprilie 2015. Citat: „Aberația în discuție
privește „diversiunea asasinării”, o chestiune „bizară”, aprecia M.R. Iacoban, insinuată, prin
zelul „conspiraționiștilor”, în mentalul nației. Nu e vorba, desigur, de înscenarea bolii (reală), ci
de mania eminescologilor („oratori, retori și limbuți”) de a propune „conspirații infernale”, zicea
E. Simion”.
50. ^ Theodor Codreanu, „De la mistica rațiunii la mistica nebuniei”, în Limba română, Chișinău, nr.
1-2 (199-200), p. 22 și Ion Beldeanu, „Tragedia lui Eminescu văzută de Theodor Codreanu”, în
Limba română, Chișinău, nr. 1-2 (199-200), p. 28.
51. ^ Ion Beldeanu, „Tragedia lui Eminescu văzută de Theodor Codreanu”, în Limba română,
Chișinău, nr. 1-2 (199-200), pp. 27-28.
52. ^ a b c Ion Beldeanu, „Tragedia lui Eminescu văzută de Theodor Codreanu”, în Limba română,
Chișinău, nr. 1-2 (199-200), p. 28.
53. ^ Ion Beldeanu, „Tragedia lui Eminescu văzută de Theodor Codreanu”, în Limba română,
Chișinău, nr. 1-2 (199-200), p. 29.
54. ^ Ion Beldeanu, „Tragedia lui Eminescu văzută de Theodor Codreanu”, în Limba română,
Chișinău, nr. 1-2 (199-200), pp. 29-30.
55. ^ Alexandru Ovidiu Vintilă, „Theodor Codreanu. Eminescu în captivitatea «nebuniei»”, în Limba
română, Chișinău, nr. 1-2 (199-200).
56. ^ a b c Daniel Popescu, Mihai Simionescu, „Volumul «Maladiile lui Eminescu și maladiile
imaginare ale eminescologilor», lansat la Academie (http://www.agerpres.ro/cultura/2015/01/1
5/volumul-maladiile-lui-eminescu-si-maladiile-imaginare-ale-eminescologilor-lansat-la-academ
ie-14-25-07)”, Agerpres, 15 ianuarie 2015.
57. ^ Nicolae M. Constantinescu, „Recenzie: «Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale
eminescologilor» (http://www.rpss.inoe.ro/articles/195/file)”, Revista de politica științei și
scientometrie, serie nouă, vol. 4, nr. 1, martie 2015, pp. 60-63.
58. ^ I.L. Caragiale, În Nirvana, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina
Crăciun și Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, pag. 148
59. ^ I.L. Caragiale,În Nirvana, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun
și Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989 pag. 147
60. ^ Titu Maiorescu, Critice, vol. II, Editura pentru literatură, București, 1967, pag. 333
61. ^ Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu – Veronica
Micle, Editura POLIROM, 2000 pag. 157
62. ^ G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Biblioteca pentru toți, București,
1985, vol. III, p. 44.
63. ^ M. Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei, București, 1989, p. 301.
64. ^ M. Eminescu, Opere, vol. XIII, Ed. Academiei, București, 1985, p. 40.
65. ^ Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România (2005), Raport final, Iași:
Editura Polirom, pp. 26,44, ISBN 973-681-990-6
66. ^ Andor Réthy, Eminescu költeményei magyarul (Poeziile lui Eminescu traduse în limba
maghiară). În: Irodalmi évkönyv 1957 (= Almanah Literar 1957), Állami Irodalmi És Művészeti
Kiadó, Bukarest, 1956, pag. 461-490.
67. ^ a b Colecționarul Român, Numărul 3, duminică 02.04.2006, Personalități române peste hotare
(http://www.worldwar2.ro/colectionarul/Colectionarul-Roman-Nr3.pdf)
68. ^ a b Romanian coins, 1 rublă 1989 Eminescu (http://romaniancoins.org/ro1reminescu.html)
69. ^ Banca Națională a României, Monedă din argint dedicată împlinirii a 150 de ani de la debutul
lui Mihai Eminescu în revista "Familia" (http://www.bnr.ro/page.aspx?prid=11196)
70. ^ Biserica lui Eminescu, o ciudățenie în lumea ortodoxiei: sfinții au aureole negre, iar marele
poet e pictat pe pereți (http://adevarul.ro/locale/botosani/biserica-eminescu-ciudatenie-lumea-or
todoxiei-sfintii-aureole-negre-marele-poet-e-pictat-pereti-1_57adaea75ab6550cb8b19c3c/inde
x.html), 13 august 2016, Cosmin Pătrașcu Zamfirache, Adevărul, accesat la 19 septembrie
2016
71. ^ Sfinții cu aureole negre, care au atras ura rușilor. De ce sfinții pictați pe biserica de lângă
casa lui Eminescu poartă doliu - secretul unei picturi unice în lume (http://adevarul.ro/locale/bot
osani/sfintii-aureole-negre-atras-ura-rusilor-sfintii-pictati-biserica-casa-eminescu-poarta-doliu-s
ecretul-picturi-unice-lume-1_5582caeccfbe376e356adf1b/index.html), 21 iunie 2015, Cosmin
Pătrașcu Zamfirache, Adevărul, accesat la 19 septembrie 2016
72. ^ https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cine-este-autorul-celei-mai-cunoscute-
fotografii-a-lui-eminescu
73. ^ George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1945

Opere complete
Mihai Eminescu, Opere, vol. I, Poezii tipărite în timpul vieții, Introducere, Note și variante, ediție
critică îngrijită de Perpessicius, Fundația pentru Literatură și Artă, Regele Carol al II-lea, 1939
Mihai Eminescu, Opere, vol. II, Poezii tipărite în timpul vieții, Note și variante, De la Povestea
Codrului la Luceafărul, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Fundația pentru Literatură și Artă,
Regele Carol al II-lea, 1943.
Mihai Eminescu, Opere, vol. III, Poezii tipărite în timpul vieții, Note și variante, De la Doina la
Kamadeva, Fundația pentru Literatură și Artă, Regele Mihai I, 1944
Mihai Eminescu, Opere, vol. IV, Poezii postume. Anexe. Introducere. Tabloul edițiilor, ediție
critică îngrijită de Perpesiccius, București, Editura Academiei Române R.P.R., 1952
Mihai Eminescu, Opere, vol. V, Poezii postume. Anexe. Note și variante. Exerciții și moloz-
Addenda și corrigenda. Apocrife. Mărturii. Indice, ediție critică îngrijită de Perpessicius,
București, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, R.P.R., 1958
Mihai Eminescu, Opere, vol. VI, Literatura populară, Introducere. Poeme originale de inspirație
folclorică, Lirica populară, balade. Dramatice. Basme în proză, Irmoase. Paremiologie. Note și
variante. Anexe. Exerciții și moloz. Caetul anonim, Bibliografie, Indici. Ediție critică îngrijită de
Perpessicius, București, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, R.P.R., 1963
Mihai Eminescu, Opere, vol. VII, Proză literară. Sărmanul Dionis. La Aniversară. Cezara.
Geniul pustiu. Celelalte proze postume. Texte inedite, studiu introductiv de Perpessicius,
Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1977
Mihai Eminescu, Opere, vol. VIII, Teatrul original și tradus. Traducerile de proză literară,
Dicționarul de rime, studiu introductiv de Petru Creția, ediție critică întemeiată de Perpessicius,
Editura Academiei Române, 1988
 Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Publicistică 1870- 1877, Albina, Familia, Federațiunea,
Convorbiri literare, Curierul de Iași, studiu introductiv de Al. Oprea, ediție critică întemeiată de
Perpessicius, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii române, 1988
Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Publicistica. 1 noiembrie 1887- 15 februarie 1890, Timpul,
ediție critică întemeiată de Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei
Române, 1989
Mihai Eminescu, Opere, vol. XI, Publicistică, 17 februarie – 31 decembrie 1880, Timpul, ediție
critică întemeiată de Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei
Române, Muzeul Literaturii Române, 1984
Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, Publicistică, 1 ianuarie-31 decembrie 1881, Timpul,
coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Editura Academiei Române,
Muzeul Literaturii române, 1985
Mihai Eminescu, Opere, vol. XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Timpul, România liberă,
Fîntîna Blanduziei, ediție critică întemeiată de Perpessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc,
Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1985
Mihai Eminescu, Opere, vol. XIV, Traduceri filozofice, istorice și științifice. Hurmuzaki. Rötscher.
Kant. Leskien. Bopp. Articole și excerpte, ediție critică întemeiată de Perspessicius,
coordonator Dimitrie Vatamaniuc, studiu introductiv de Al. Oprea, Editura Academiei Române,
Muzeul Literaturii Române, 1983
Mihai Eminescu, Opere, vol. XV, Fragmentarium, Addenda ediției, ediție critică întemeiată de
Perspessicius, coordonatori D.Vatamaniuc și Petru Creția, Editura Academiei Române, Muzeul
Literaturii Române, 1993
Mihai Eminescu, Opere, vol. XVI, Corespondență. Documentar, ediție critică întemeiată de
Perspessicius, coordonatori D.Vatamaniuc și Petru Creția, Editura Academiei Române, Muzeul
Literaturii Române, 1989

La acestea se adaugă un volum ce cuprinde corespondența intimă cu Veronica Micle, Dulcea mea Doamna/
Eminul meu iubit. Corespondența inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle, ediție de Christina Zarifopol Ilias,
Iași, Editura Polirom, 2000.

Biografii
George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1945
Crețu, Ion, Mihail Eminescu (biografie documentară), Editura pentru Literatură, București,1968
Dumitru Murărașu, Mihai Eminescu-viața și opera, Editura Eminescu,1983
Ilina Gregori,Știm noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, Editura Art,2008

Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1892-1947

Titu Maiorescu, Critice, 1892
Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, 1930
G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1932
G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, IV volume, 1934-1936
D. Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu, 1936
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
T. Arghezi, Eminescu, 1943
D. Caracostea, Creativitatea eminesciană, 1943
E. Lovinescu, Eminesciana
Monografii, studii critice, istorii literare. Opere selective
Amita Bhose, Eminescu și India, Editura Junimea, Iași, 1978, 176 p.
Gheorghe Bulgăr, Momentul Eminescu în evoluția limbii române literare, Editura Minerva, 1971
Gh. Bulgăr, De la cuvînt la metaforă în variantele liricii eminesciene, Junimea, Iași, 1975, 264
p.
Constantin I. Calotă, Poezia lui Mihail Eminescu și psihologia romantismului, Cu o prefață de
C. Rădulescu-Motru, Editura Librăriei „Principele Mircea”, București, 1936;
Constantin I. Calotă, Idealismul magic la Novalis și Eminescu, Editura Librăriei „Principele
Mircea”, București;
Dumitru Caracostea, Creativitatea eminesciană, Editura Fundațiilor Regale, 1943
G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I-V, Editura Fundațiilor Regale, 1934-1936 și
reed, Editura Minerva
G. Călinescu, Avatarii Faraonului Tlà, Editura Junimea, Iași, 1979, 192 p.
Matei Călinescu, Titanul și geniul în poezia lui Eminescu, E.P.L., 1964
Rosa del Conte, Mihai Eminescu o dell Assoluto, 1962
Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, Humanitas, 1998
Ion Dumitrescu, Metafora mării în poezia lui Eminescu, Editura Minerva, București, 1972, 356
p.
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, 1963
Zoe Dumitrescu Bușulenga, Eminescu, cultură și creație
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu și romantismul german, Editura Eminescu, București,
1986, 292 p.
László Gáldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, Editura Academiei RPR, București, 1964, 473
p.
Alain Guillermou, La Génèse intérieure des poésies d Eminescu, Paris, Didier, 1963;
Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Traducere de Gh. Bulgăr și
Gabriel Pîrvan, Editura Junimea, Iași, 1977, 608 p.
G. Ibrăileanu, Eminescu, studii și articole, Ediție îngrijită, prefață, note și bibliografie de Mihai
Drăgan, Editura Junimea, Iași, 1974, 384 p.
Iurii Kojevnikov, Mihai Eminescu și problema romantismului în literatura română, Traducere,
prefață și indice de autori de Ariton Vraciu, Editura Junimea, Iași, 1979, 328 p.
D. Murărașu, Mihai Eminescu, Viața și Opera, Editura Eminescu, București, 1983, 488 p.
Constantin Noica, Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, București, 1992,
384 p., reeditare în 2003
Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, Editura Minerva, 1971
Perpessicius, Eminesciana, Ediție îngrijită, prefață și bibliografie de Dumitru D. Panaitescu,
Editura Junimea, Iași, 1983, 664 p.
Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică, Editura Minerva, 1972
Ion Roșu, Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu * Originile, Cartea Românească,
București, 1989, 228 p. ISBN 973-23-0101-5
Eugen Simion, Proza lui Eminescu, 1964
Alex Ștefănescu, Eminescu, poem cu poem. La o nouă lectură, Editura ALLFA, București 2017.
ISBN 978-606-783-069-9
Eugen Todoran, Eminescu, Editura Minerva, 1972
Tudor Vianu, Studii de literatură, 1965
Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, Editura Cartea Românească, 1930 și reed.
Tudor Vianu, Eminescu, Prefață de Al. Dima, Editura Junimea, Iași, 1974, 356 p.
 Ion Negoițescu, Poezia lui Eminescu, 1967; Ediția a III-a, Editura Junimea, Iași, 1970, 184 p.
Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu, coord. Tudor Vianu, Editura Academiei, București,
1968

Bibliografie
George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Litera, Chișinău, 1998
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală
pentru Literatură și Artă, București, 1941
Șerban Cioculescu, Istoria literaturii române III - Epoca marilor clasici, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, București, 1973
Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, București, Editura Academiei Române
și Editura GUNIVAS, București, 2008

Legături externe
de Mihai Eminescu (http://d-nb.info/gnd/118684493) în Catalogul Bibliotecii Naționale a
Germaniei
Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – E (http://acad.ro/bdar/armembriLit.ph
p?vidT=E)
Biblioteca Academiei Române - Mihai Eminescu, Bibliografie adnotată 1990-2005 (http://www.
biblacad.ro/eminescufinal.pdf)
Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu" (http://www.eminescuipotesti.
ro/)
Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu" (http://www.botosani.djc.ro/DocumenteHtml.asp
x?ID=2643)
Direcția județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Botoșani (http://www.botosani.dj
c.ro/EvenimenteDetalii.aspx?ID=1378)
Biblioteca Județeană „Mihai Eminescu” Botoșani; Catalogul Fondului Documentar Eminescu;
Donația Ion C. Rogojanu (http://www.bibliotecabotosani.ro/user/doc/catalog/CatalogEminescu.
pdf)
Cele mai importante momente din viața lui Mihai Eminescu (http://www.amosnews.ro/arhiva/cel
e-mai-importante-momente-din-viata-lui-mihai-eminescu-14-01-2007), 14 ianuarie 2007, Amos
News
Volumul „Poesii", asa cum era (http://www.jurnalul.ro/special/volumul-poesii-asa-cum-era-2997
8.htm), 14 ianuarie 2006, Daniela Cârlea Șontică, Jurnalul Național
„Povatuitoriu la cetire prin scriere” - Prietenia cu Ion Creangă (http://www.jurnalul.ro/special/pov
atuitoriu-la-cetire-prin-scriere-30001.htm), 14 ianuarie 2006, Costin Anghel, Mihai Stirbu,
Jurnalul Național
Portalul Mihai-Eminescu.Ro - Opera Politică Integrală (http://www.mihai-eminescu.ro/)
Opera ”Dialogurile dragostei”, istoria unei dragoste inegalabile a lui Mihai Eminescu și a
Verinicăi Micle. Muzica e scisă pe versurile acestor doi protagoniști, Mihai Eminescu și
Veronica Micle. Muzica de Eugen Doga (http://www.dogamusic.com/en/Opera-Dialogues-of-Lo
ve) (Limba engleză)

Poezii și biografie

ICI.ro: Biografie (http://www.ici.ro/romania/ro/cultura/l_eminescu.html)

Formula AS - Călătoria lui Eminescu în Transilvania (http://www.formula-as.ro/articol.php?nrrev
=367&&idart=697&&numecap=Cultură&&cc=Eminescu)
 Site elaborat special de Fundatia Culturala Libra si ITC, cu sprijinul financiar al Ministerului
Culturii. (http://www.mihaieminescu.ro/)
Cinci mituri despre Mihai Eminescu (http://www.evz.ro/detalii/stiri/cinci-mituri-despre-mihai-emi
nescu-918906.html), 22 ianuarie 2011, Andreea Dogar, Evenimentul zilei
„Eminescu nu ne reflectă: în el punem imaginea noastră idilică" (http://www.evz.ro/detalii/stiri/e
minescu-nu-ne-reflecta-in-el-punem-imaginea-noastra-idilica-882732.html), 15 ianuarie 2010,
Andreea Dogar, Evenimentul zilei
Celălalt Mihai Eminescu: cronicarul conservator (http://adevarul.ro/cultura/istorie/celalalt-mihai-
eminescu-cronicarul-conservator-1_50eff63856a0a6567e6a2e26/index.html), 12 ianuarie
2013, Mihai Mincan, Adevărul
Volumele „Eminescu - drama sacrificării” de Theodor Codreanu și „Boala și moartea lui
Eminescu” de Nicolae Georgescu (PDF) (http://www.mihai-eminescu.ro/category/biblioteca-onl
ine/)
Primul film documentar despre Eminescu, realizat în 1914 de Octav Minar: „Eminescu,
Veronica, Creangă” (http://www.mihai-eminescu.ro/foto-video/)

Jurnalistul

Mihai Eminescu - omul politic naționalist și gazetarul tradiționalist (http://www.mihai-eminescu.r

o)

Teoria conspirației

Asociația Civic Media - Dosarul Eminescu (http://www.civicmedia.ro/adevarul-despre-eminesc

u/)
Eminescu a fost victimă politică (http://www.jurnalul.ro/special/eminescu-a-fost-victima-politica-
29979.htm) - interviu cu Nicolae Georgescu (eminescolog), 14 ianuarie 2006, Daniela Cârlea
Șontică, Jurnalul Național
Eminescu - moartea misterioasa a unui geniu (http://www.descopera.ro/teoria-conspiratiei/4181
692-eminescu-moartea-misterioasa-a-unui-geniu), 13 aprilie 2009, Georgiana Fefea,
Descoperă

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Mihai_Eminescu&oldid=13638195

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 27 septembrie 2020, ora 21:10.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.