ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI

INSTITUTUL DE FILOLOGIE
CENTRUL DE LITERATURĂ ŞI FOLCLOR

Cu titlu de manuscris
C.Z.U.: 821.135.1(478).09(043.3)

Elena Cartaleanu

Eroul şi eroismul în cronografia moldovenească din secolul XVI

Specialitatea 10.01.01 — Literatura română

Teză de doctor în filologie

Conducător ştiinţific:

Acad. Mihai CIMPOI, dr. hab. în filol., prof. univ.________________________

Autorul Elena CARTALEANU _____________________

Chişinău, 2009
 CUPRINS

INTRODUCERE................................................................................................................................................3
CAPITOLUL I ...................................................................................................................................................8
LETOPISEŢELE ÎN MOLDOVA SECOLULUI XVI. AUTORI ŞI MENTALITĂŢI ....................................8
§ 1. Macarie, Eftimie şi Azarie: datele biografice disponibile ........................................................ 8
§ 2. Dispute critice asupra autenticităţii cronicilor........................................................................ 10
§ 3. Cronicile ca o istorie a mentalităţilor ..................................................................................... 15
§4. Eroul medieval: repere teoretice.............................................................................................. 17
CAPITOLUL II................................................................................................................................................26
MEDIUL ŞI CONDIŢIILE APARIŢIEI EROULUI .......................................................................................26
§1. Universul cronicilor................................................................................................................. 26
§ 2. Domnitorul bun ca garanţie a echilibrului în ţară................................................................... 34
§ 3. Originea şi legitimitatea eroului ............................................................................................. 42
§ 4. Copilul pe tron ........................................................................................................................ 49
§ 5. Imaginea străinului în letopiseţe............................................................................................. 60
CAPITOLUL III...............................................................................................................................................68
DIMENSIUNEA MORALĂ A EROULUI .....................................................................................................68
§ 1. Eroul şi destinul: între Bine şi Rău......................................................................................... 68
§2. Eroul ca personaj privat........................................................................................................... 78
CAPITOLUL IV ..............................................................................................................................................86
INSTRUMENTELE STILISTICE DE PREZENTARE A EROULUI............................................................86
§1. Codul de onoare al cronicarului............................................................................................... 86
§2. Detaliile retorice şi biografice ca indiciu al deferenţei............................................................ 93
§3. Animalele ca termeni de comparaţie ....................................................................................... 96
§4. Paralela livrescă şi intertextul................................................................................................ 107
CONCLUZII ..................................................................................................................................................117
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................................122

2
 INTRODUCERE

Actualitatea temei
Eroii sînt ceea ce rămîne în urma unui popor chiar după ce dovezile materiale
ale existenţei lui dispar.
Imaginile eroilor unei societăţi, la anumite etape ale dezvoltării acesteia,
sugerează spectrul valorilor sale. Într-o eră cînd literatura naţională nu produce decît
letopiseţe — precum este cazul secolului XVI — anume scrierile cronografice devin
cîmpul de reflectare a criteriilor morale şi a categoriilor etice, a credinţelor şi
convingerilor epocii, prin intermediul imaginii eroului. Eroii naţionali de astăzi,
ridicaţi la un rang emblematic — Ştefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Mihai Viteazul
— îşi au originea în trecutul istoric al ţării. Mai multe celebre personaje literare au
fost modelate după eroi reali, reprezentaţi de cronicari (Alexandru Lăpuşneanul,
domnitor în Moldova şi protagonist al nuvelei lui C. Negruzzi [67]; Răzvan I,
domnitor şi protagonist al dramei lui B. P. Hasdeu Răzvan şi Vidra[47]; Ioan-Vodă,
monstruosul uzurpator din cronica lui Azarie şi eroul studiului istoric Ioan-Vodă cel
Cumplit [46]). Care a fost mecanismul de formare a cultului lor? Care dintre eroii
trecutului au rămas eroi pentru noi şi astăzi? Cărui fapt se datorează perpetuarea sau
abandonarea memoriei unui erou? Într-un deceniu marcat încă de millenarismul atît
de specific şi Evului Mediu,1 continuăm să revizităm şi să revizuim exponatele
patrimoniului naţional literar şi artistic. Trasînd istoria apariţiei valorilor naţionale,
vom fi capabili să le înţelegem şi să integrăm această înţelegere în percepţia lor
contemporană.
Motivaţia literară a acestui studiu se desprinde oarecum din acea ideologică.
Într-o epocă de reconsiderare a textelor canonice prin intermediul instrumentelor
textuale noi, foarte frecvent transdisciplinare, Macarie, Eftimie şi Azarie merită o

1
A se vedea, e.g., capitolul Timpul în Dicţionarul tematic al Evului Mediu Occidental de Jacques Le Goff şi Jean-
Claude Schmitt [58, p. 767].

3
cercetare nouă, construită în cheia specifică medievisticii contemporane.
Marginalizaţi, o lungă vreme, sub formule derizorii şi depreciative, aceşti învăţaţi
cărturari au stat la baza istoriografiei moldoveneşti, creînd letopiseţe suficient de
influente şi credibile pentru ca un cronicar respectabil ca Grigore Ureche să le
folosească drept surse. E timpul să eliberăm aceşti destoinici autori de eticheta injustă
de „greoi” şi „neinteligibili”. Numărăm, printre scopurile investigaţiei noastre, şi
intenţia de a revizui locul celor trei cronicari în istoria literaturii române.

Scopul şi sarcinile investigaţiei

Lipsite de un studiu monografic dedicat lor în exclusivitate, letopiseţele lui
Macarie, Eftimie şi Azarie ar merita o cercetare detaliată, multiaspectuală. Limitaţi de
volumul şi tema lucrării noastre, ne-am propus următoarele obiective:
9 A identifica şi a analiza personajele eroice din cronicile lui Macarie,
Eftimie şi Azarie
9 A defini criteriile de eroism — Ce îl face pe un erou să devină erou? — în
contextul cultural-istoric respectiv
9 A releva rolul imaginii eroului în cronografia moldovenească a sec. XVI.
9 A examina atitudinea personală a cronicarilor faţă de eroi şi eroism drept
concepţii capitale în cronografia oficială
9 A determina atitudinea personală a cronicarilor faţă de personagiile eroice
9 A confrunta modul în care diferiţi autori de cronici tratează aceleaşi
personagii
9 A schiţa imaginea eroului tipic al Moldovei medievale
9 A investiga echilibrul dintre concepţiile personale ale cronicarului şi
ideologia epocii / curţii / domnitorului

Principiile şi metodele de cercetare

Tema propusă poartă un caracter interdisciplinar, istoric-etic-literar, ceea ce
ne permite să utilizăm atît metode de cercetare general-ştiinţifice — descriptivă,

4
comparativă, structurală —, cît şi instrumentele specifice studiului literaturii (analiza
textuală, analiza stilistică, analiza discursului, comentariul socio-cultural,
psihocritica). Combinarea metodelor generale cu cele specifice este menită să
sporească siguranţa concluziilor.
În abordarea textelor primare ne-am condus de metodologia elaborată şi
testată de coordonatorii colecţiei Central-European Medieval Texts2 — o tehnică ce
îmbină atenţia faţă de detaliu cu imaginea generală asupra subiectului. Astfel,
mergînd uneori foarte departe în analiza noastră, ne-am străduit să nu pierdem din
vedere contextul şi circumstanţele — textuale, biografice, social-istorice.
Bazele teoretice ale investigaţiei întreprinse s-au conturat în urma studierii
lucrărilor din diverse domenii relevante, aparţinînd lui Umberto Eco, Eugen Russev,
Aaron Gurjewitsch, Marc Bloch, Jacques Le Goff, Dan Horia Mazilu, Şerban
Papacostea, Michel Pastoureau, Paul Cornea, Nicolae Manolescu ş.a.
Ţinem să subliniem că, întru atingerea eficientă a obiectivelor propuse, ne-am
plasat pe poziţii de credibilitate quasi deplină faţă de textul cronicilor. Vom percepe
deci textul aşa cum trebuie să-l fi perceput cititorii de epocă, fără a pune cinci secole
de ştiinţă istorică şi gîndire politică între noi. În acelaşi timp, aplicînd instrumentele
analitice ale ştiinţei literare moderne, ne-am condus după formula foucault-iană,
conform căreia „A comenta înseamnă a admite prin definiţie un exces al
semnificatului asupra semnificantului, un rest necesarmente nonformulat al gîndirii,
pe care limbajul l-a lăsat în umbră, un reziduu care-i este însăşi esenţa, dată în vileag;
însă a comenta presupune de asemenea că acest nonspus doarme în cuvinte şi că,
exploatînd supraabundenţa proprie semnificantului, e cu putinţă ca, interogîndu-l, să
facem să apară un conţinut care nu era semnificat în mod explicit. Deschizînd
posibilitatea comentariului, acest dublu exces ne pune în faţa unei sarcini infinite pe
care nimic n-o poate limita: există totdeauna un semnificat care rămîne şi căruia
trebuie să-i dăm în continuare cuvîntul; cît despre semnificant, el ni se oferă mereu
într-o bogăţie care ne interoghează, în pofida noastră, asupra a ceea ce „vrea să spună
2
János M. Bak, Urszula Borkowska, Giles Constable şi Gábor Klaniczay

5
el.” [22, p. 249] Or, o interpretare complexă va fi influenţată, direct sau oblic, de
bagajul intelectual al comentatorului, de circumstanţele în care se efectuează analiza,
de toate conexiunile fine care determină percepţia unui text. „Cititorul de astăzi al
cărţilor se întîlneşte cu cititorul de ieri”, după formula lui Nicolae Manolescu, şi, într-
adevăr, „uneori o lume întreagă îi desparte.” [61, p. 6] Textul însuşi ajunge să pară
întru totul diferit, în ochii reprezentanţilor unor epoci diferite. Nu vom reuşi niciodată
să privim letopiseţele întocmai aşa cum le vedeau contemporanii lor, însă putem
încerca să ne apropiem viziunea de a lor, pentru ca, pînă la urmă, să descifrăm
mecanismul creaţiei şi reţeaua complexă de asocieri care a stat la baza scriiturii
cronicarilor.

Noutatea ştiinţifică a lucrării

Deşi letopiseţele lui Macarie, Eftimie şi Azarie au fost cercetate anterior şi sînt
rareori omise din volumele de istorie a literaturii române, ele nu s-au bucurat încă de
un studiu interdisciplinar precum cel propus de noi. S-a mai scris despre afilierile şi
simpatiile politice şi ideologice ale cronicarilor, însă anume aspectul eroismului,
văzut prin prisma concepţiilor lor, personale şi general-acceptate, nu a avut parte de o
atenţie specifică.
Semnificaţia şi valoarea aplicativă a lucrării reiese din caracterul ei novator şi
actualitatea ei. Intenţia noastră este ca studiul de faţă să servească drept început al
unei revizuiri a rolului celor trei cronicari în istoria literară română. Fără a pretinde la
judecăţi exclusive şi aprecieri categorice, sperăm să punem şi întrebări noi, care îşi
vor aştepta cercetătorul. Explorînd detaliat un aspect îngust al textelor cronografice
din secolul XVI, deschidem calea unor studii mai generale sau mai specifice — în
alte aspecte ale acestora.
Rezultatele ştiinţifice ale investigaţiei
Tezele esenţiale ale lucrării au fost prezentate la o serie de conferinţe ştiinţifice ale
doctoranzilor şi colaboratorilor Universităţii Pedagogice Ion Creangă şi la
conferinţele anuale de totalizare ale Institutului de Literatură (actualmente de

6
Filologie) al Academiei de Ştiinţe din Moldova. Ideile de bază ale investigaţiei au
fost expuse în nouă articole şi două rezumate ale comunicărilor de la conferinţe.

Structura lucrării
Lucrarea de faţă este compusă dintr-o Introducere, patru capitole împărţite în
paragrafe, concluzii şi o bibliografie a izvoarelor (sursele primare), a lucrărilor de
referinţă şi a surselor electronice, accesate pe Web.
Cuvinte-cheie: Cronică, letopiseţ, cronicar, cronografie, erou, eroism,
domnitor, criteriu, subiectiv, obiectiv, creştin, legitim, străin, copil, topos, motiv,
simbol, semiotică, intertext, mentalitate, medieval.

7
 CAPITOLUL I
LETOPISEŢELE ÎN MOLDOVA SECOLULUI XVI. AUTORI ŞI MENTALITĂŢI

§ 1. Macarie, Eftimie şi Azarie: datele biografice disponibile

Ceea ce istoria nu uită devine legendă.
Ceea ce istoria uită devine istoriografie.
Lucian Blaga

“Cronicarul consemnează ceea ce ştie despre evenimentele care au loc în

preajma lui. Istoricul, dimpotrivă, utilizează surse derivînd dintr-o perioadă mai mult
sau mai puţin îndepărtată, pe care le tratează cu un grad variat de abilităţi critice şi
analitice, pentru a construi o imagine a trecutului sau pentru a reconstrui o
consecutivitate de evenimente.” [74] Conform acestei formule, Macarie, Eftimie şi
Azarie apar, în procesul scrierii letopiseţelor, anume în calitate de cronicari, de vreme
ce au fost contemporani cu evenimentele despre care narează şi cu personagiile pe
care le descriu. Această circumstanţă temporală conferă o valoare aparte mărturiei lor
istorice, de la care ne aşteptăm să fie autentică şi inedită. Nu trebuie să uităm însă că
percepţia imediată se deosebeşte de cea retrospectivă. Judecăţile emise ad hoc pot
apărea eronate, cînd se apreciază de la o distanţă de decenii sau, mai radical, de
secole.
Vom relata în continuare, succint, datele general acceptate despre autorii celor
trei letopiseţe, în formularea lui Ştefan Ciobanu. „Cu privire la viaţa lui Macarie se
cunoaşte că în decada a treia a secolului XVI el ocupă locul de egumen la mănăstirea
Neamţu, iar în 1531, sub domnia lui Petru Rareş, Macarie devine episcop de Roman.
Moare în anul 1557 sau 1558.” [19, p. 65] Cronicarul îşi explică motivaţia extrinsecă
din primele rînduri ale letopiseţului: „Ne-am apucat deci şi noi, care după putere şi
pînă acum ne silim cu dragoste de muncă pentru astfel de lucruri, să tragem lanţul
cuvintelor pînă în anii şi împărăţiile din vremea noastră, nu din trufia înaltei

8
înţelepciuni retoriceşti, ci urmînd porunca domnească a lui Petru, adică cel ales, cel
cumplit pentru duşmani, şi a marelui său logofăt, kir Teodor.” [27, p. 90]
Cronica lui Macarie cuprinde evenimentele din Moldova (cu unele trimiteri la
istoria europeană) dintre 1504, anul morţii lui Ştefan cel Mare, şi 1551, cînd Ştefan
Rareş urcă pe tron după fratele său Iliaş.
Despre Eftimie cunoaştem mai puţin decît despre Macarie. Numindu-se „cel
din urmă dintre egumeni”, el îşi motivează scrierea prin porunca lui Alexandru
Lăpuşneanul (niciodată numit „Lăpuşneanul” în cronica sa): „cele ce s-au întîmplat
de aici înainte ni s-a dat poruncă şi nouă de către binecinstitorul şi viteaza mlădiţă a
ortodoxiei, domnul Ioan Alexandru voievod, care mi-a poruncit mie (...) să le scriu pe
scurt, pentru ca nici acestea să nu fie acoperite în adîncimile uitării cu trecerea
anilor.” [27, p. 117]
Letopiseţul lui Eftimie descrie evenimentele dintre 1541, după revenirea în
domnie a lui Petru Rareş, şi 1554, cînd se întronează Alexandru Lăpuşneanul.
Azarie, „cel mai mic ucenic” al lui Macarie, a îndeplinit ordinul lui Petru
Şchiopul, continuînd letopiseţul învăţatului episcop. El începe deci cu a doua
jumătate a domniei lui Ştefan Rareş (1551) şi sfîrşeşte cu întronarea lui Petru
Şchiopul (1574). În formula introductivă Azarie se scuză că ar putea pierde din
vedere unele evenimente şi roagă cititorii să fie indulgenţi faţă de eventualele lapsus-
uri: „De aceea cer şi iertare, dacă pentru trecerea vremii îndelungate nu voi scoate din
uitare unele dintre acestea din cursul anilor solari sau altele care s-au întîmplat şi nu
voi aminti unele lucruri.” [27, p. 139] Observăm în treacăt topos-ul medieval labilis
memoria, sau fugitiva memoria — memoria slabă şi trecătoare.
Deşi puţine la număr, datele biografice de care dispunem facilitează
interpretarea textului la nivel atitudinal, completînd imaginea opacă a universului
medieval, aşa cum este zugrăvit de cronicile moldoveneşti în limba slavonă din
secolul XVI.

9
§ 2. Dispute critice asupra autenticităţii cronicilor
Tentaţia cea mai primejdioasă: să nu semeni cu nimic.
Albert Camus
Ioan Bogdan
Letopiseţul lui Macarie şi letopiseţul lui Eftimie au fost descoperite de Ioan
Bogdan şi publicate în 1891 sub coperta volumului Vechile cronice moldoveneşti
pînă la Ureche [9]. Letopiseţul lui Azarie a fost depistat mai tîrziu şi publicat în 1909
sub titlul propriu [8], împreună cu o detaliată introducere, analiză şi versiune română
tradusă. O ediţie revăzută a cronicilor (textele originale şi traducerea lui Ioan Bogdan,
completată şi comentată) a fost publicată de P. P. Panaitescu în anul 1959. [27] Fiind
astfel prezentate cititorilor români de către Ioan Bogdan, cele trei cronici au rămas
pentru mult timp încătuşate în judecăţile radicale ale istoricului, care, recunoscînd
importanţa existenţei lor, le-a negat din start valoarea literară, precum şi, în mare
parte, credibilitatea documentară. Macarie a fost înfierat cu formula de „servil
imitator al unui scriitor din epoca de decadenţă a literaturii bizantine” [10, p. 21], pe
care „nu-l preocupa corelaţiunea exactă dintre fapte şi vorbe” [10, p. 23]. Apreciind
evenimentele istorice de la distanţa a patru secole, Ioan Bogdan îi acuză pe Macarie,
Eftimie şi Azarie de lacune şi imprecizii, considerînd, în schimb, cronica lui Grigore
Ureche drept model de veridicitate. Prototipul de a cărui imitaţie excesivă sînt acuzaţi
cei trei clerici este cronica bizantinului Constantin Manasses — mai exact, traducerea
ei medio-bulgară făcută în jurul anului 1350. Cu lipsa de ceremonie specifică unor
istorici de la sfîrşitul secolului XIX, Ioan Bogdan face de nimic, dintr-o lovitură, şi
stilul, şi lexicul, şi elementarul discernămînt al celor trei cronicari, ridiculizînd, într-
un rezumat, procesul de scriere, aşa cum şi-l imaginează el: „Macarie a voit să-l
imiteze pe Manasses şi l-a imitat, n-a fost în stare însă a o face cu oarecare
independenţă; pentru aceasta îi lipsea talentul şi cunoştinţa mai profundă a limbii. El
a adoptat aşadar sistemul mai uşor de a copia pasaje întregi din modelul său şi de a
căuta să le pună înăuntrul naraţiunii sale acolo unde i se părea că se potrivesc cu
cuprinsul acesteia. (...) A produce ceva asemănător cu Manasses, fie chiar prin cel

10
mai prost plagiat din cîte s-au făcut pînă acum, pare a fi fost scopul şi ambiţiunea lui
Macarie. El a citit prin urmare şi a recitit cronica lui Manasses, şi-a însemnat toate
pasajele ce i-au plăcut şi la compunerea cronicii sale, mai ales la scrierea părţii despre
Rareş, s-a silit a găsi pentru fiecare situaţiune a eroului său expresiunea
corespunzătoare din Manasses, negîndindu-se că situaţiunile nu sînt niciodată perfect
identice, deoarece ele se compun totdeauna din elemente deosebite. Din pricina
aceasta s-au introdus în opera sa cele mai ridicole greşeli, s-au falsificat chiar faptele
ce-a voit să le povestească, şi în loc de o naraţiune frumoasă a ieşit o încurcătură, fără
ajutorul lui Manasses nedescifrabilă.” [25, p. VI-VII]
Am ţinut să cităm întregul pasaj (într-o ortografie modernizată), din cauza
semnificaţiei sale deosebite pentru soarta ulterioară a cronicilor în critica literară
naţională. Anume de la prefeţele lui Ioan Bogdan pentru letopiseţele lui Macarie,
Eftimie şi Azarie porneşte în istoria literară românească un tipar quasi-invariabil de
depreciere a acestora, de menţionare în treacăt prin două-trei fraze dispreţuitoare, cu
titlu de compilaţii părtinitoare şi lipsite de valoare, „îmbrăcate din creştet pînă în tălpi
în haina greoaie a bizantinului” [25, p. VI]. Orice coincidenţă sau asemănare, oricît
de convenţională, cu vreun episod din cronica lui Manasses este tratată ca împrumut.
Pînă şi o descriere a abilităţilor sportive ale lui Ştefan Rareş, confirmate şi de Grigore
Ureche, este aruncată deoparte cu formula că acestea „poate să fi existat numai în
închipuirea lui Azarie, care le-a descris cu cuvintele lui Manasses despre Tzimisches,
împăratul Bizantin” [9, p. 35]. Urmează o frază cu multe puncte de suspensie, care
sugerează ajustarea la intenţiile comentatorului şi care descrie, într-adevăr, un
personaj ce mînuia suliţa şi arcul cu săgeţile. Această vagă asemănare îi permite deci
istoricului să-i nege voievodului tînăr şi instruit abilitatea de a arunca suliţa şi de a
trage cu arcul, deşi meşteşugul armelor era, fără îndoială, unul dintre primele
deprinse de un fecior de domn (şi rămîne pînă în ziua de azi în educarea tinerilor
principi — viitori monarhi europeni). Azarie este acuzat chiar şi de copierea — de la
Manasses — a comparaţiei comune „a tăia ca pe un miel”, originară din arsenalul

11
imagisticii biblice, doar pentru că se întîmplase să o folosească, o dată, şi scriitorul
bizantin.
Formulele lui Ioan Bogdan au plăcut atît de mult publicului cititor, încît pot fi
urmărite în Istoriile majore ale literaturii române. Astfel, George Călinescu declară că
„Macarie scrie călugăreşte furînd figuri” [15, p. 14], iar Azarie — „despuind” [15, p.
14] pe Manasses. Alexandru Piru spune că „episcopul Macarie, egumenul Eftimie şi
călugărul Azarie duc mai departe letopiseţul Moldovei în limba slavonă (...) în stil
encomiastic, cu alterarea adevărului istoric, dar cu remarcabile efecte retorice, după
modelul cronografului bizantin al lui Constantin Manasses” [73, p. 13]. Nicolae
Manolescu opune „nacazaniile lui Ureche” „văietăturilor” [60, p. 44] lui Macarie.
Dumitru Micu menţionează, într-un alineat laconic, stilul „excesiv ornamentat şi
bombastic” al lui Macarie şi „patosul contrafăcut” [65, p. 36] al lui Azarie. Nicolae
Cartojan susţine că Macarie îmbracă viaţa Moldovei în „anacronice zorzoane de stil
bizantin, care prin bombasticismul lor lasă impresia a ceva artificial şi uneori chiar
ridicol.” [79, p. 79]
Ştefan Ciobanu dă dovadă de mai mult discernămînt şi înţelegere în aprecierea
celor trei cronicari de limbă slavonă. Fără a nega vizibila influenţă a lui Manasses
asupra limbii acestora, el nu acceptă judecata radicală a lui Ioan Bogdan despre lipsa
„talentului şi cunoştinţei mai profunde a limbii” la Macarie. Astfel, Ştefan Ciobanu
scrie, la încheierea capitolului rezervat venerabilului episcop: „Opera lui Macarie,
unitară ca stil şi concepţie religioasă, nu degenerează în plagiat. El împrumută unele
rînduri din Manasses şi în special unele comparaţii poetice, unele metafore şi unele
imagini (...). Dar aceste figuri retorice la Macarie sînt aşezate la locul lor. Ca şi în
opera lui Neagoe Basarab, aici avem de-a face şi cu împrumuturi cu caracter moral,
în spiritul învăţăturilor creştine. Credinţa în Dumnezeu se răsplăteşte, trufia se
pedepseşte, dreptatea încălcată de către oameni iese la iveală. Desigur că aici avem
de-a face cu o compilaţie în care realitatea istorică se îmbină cu formele împrumutate
şi, dacă luăm în seamă secolul în care Cronica lui Macarie a fost scrisă, ajungem la

12
concluzia că opera lui nu este lipsită de valoare, iar autorul ei are un gust literar,
desigur, adecvat timpului.” [19, p. 67-68]
Dacă gustul literar al lui Macarie nu ar fi fost adecvat timpului, ne îndoim că
letopiseţul său ar fi devenit modelul de inspiraţie drept care le-a fost cunoscut lui
Azarie sau lui Grigore Ureche. Ştefan Ciobanu nu neagă nici valoarea artistică a
cronicilor lui Eftimie şi Azarie, admiţînd că împrumuturile făcute din Manasses „nu
se simt citind cronica, autorul folosindu-se de ele cu multă iscusinţă şi cu oarecare
talent.”[19, p. 72]

Canonul şi eticheta
Eugen Russev este cel care semnalează, în fine, la 1977, că acuzaţiile „ştiinţei
burgheze române”, aduse lui Macarie şi celor doi cronicari ce i-au continuat opera,
„nu sînt juste, dat fiind că (...) nu ţin cont de particularităţile specifice ale literaturii
medievale, atît de mult dominate de etichetă.” [79, p. 79] În continuare, istoricul
literar îl citează pe Dmitrii Lihaciov, academicianul rus, care explică: „Trecerea unor
descrieri aparte, a unor discursuri şi formule dintr-o operă în alta poate fi explicată
prin tendinţa de a-şi supune expunerea cerinţelor etichetei, de a crea canoane literare.
În astfel de treceri nu există o tendinţă conştientă de a-l înşela pe cititor, de a da drept
eveniment istoric ceea ce în realitate se prezintă ca împrumut dintr-o altă operă
literară. Fapt este că dintr-o operă în alta era trecut, în primul rînd, ceea ce ţinea de
etichetă: discursul care ar fi trebuit să fie rostit în situaţia de faţă, faptele care ar fi
trebuit să fie săvîrşite de eroi în împrejurările respective, interpretarea dată de autor
celor întîmplate, corespunzînd cazului ş.a.m.d. Ceea ce trebuie să fie se amestecă cu
ceea ce este. Scriitorul consideră că eticheta determină întru totul purtarea eroului
ideal, iar el reconstituie această purtare prin analogie.” [79, p. 80]
În plus, Eugen Russev aminteşte că în Evul Mediu nu era cunoscut dreptul de
autor. Adăugăm că împrumuturile şi citatele, fără trimiterile bibliografice obligatorii
stilului ştiinţific de astăzi, constituiau, pentru scriitorii medievali, un mod de a-şi
demonstra erudiţia şi diapazonul lecturilor. Cititorul atent, egal la nivel de cultură,

13
avea să remarce intertextul. Procedeul nu este cu mult deosebit, în esenţă, de
intertextualitatea pe care am învăţat să o considerăm o trăsătură specifică
postmodernismului. Atunci cînd Grigore Ureche şi urmaşii săi întru cronografie
menţionează alte letopiseţe drept surse, ei o fac nu atît cu intenţia notei de subsol, cît
cu titlu de justificare: aşa spune izvorul, iată sursa de inspiraţie. Or, Macarie, Eftimie
şi Azarie se bazează pe propria memorie şi pe propriul spirit de observaţie pentru
consemnarea evenimentelor. Într-o clasică lucrare consacrată istoriografiei citim:
“Procesul de redactare sau copiere a unor materiale mai vechi nu era necunoscut în
antichitate şi a fost cu certitudine manifestat de către Orosius şi, mai tîrziu, de
Cassiodorus. În secolul XIII, el continuă să fie principala metodă de asamblare a
istoriilor generale.” [48, p. 69]
Într-un laconic articol, Dan Horia Mazilu, demn continuator al cauzei Şcolii
Analelor, porneşte de la acelaşi citat din Dmitrii Lihaciov, pentru a dezvolta în mod
specific problema etichetei şi canonului în literatura română veche. Astfel, el evocă
„complicatul sistem de relaţii pe care îl implică ritualitatea lumii medievale.” [62, p.
21] Abundenţa de topoi în cronici — unul dintre cele mai răspîndite fiind ajutorul
divin în bătălie — se datorează reflectării acestui ritual în domeniul culturii livreşti,
fapt care rezultă într-o „pietrificare” a formulelor şi a situaţiilor obligatorii în anumite
circumstanţe. Referindu-se anume la cronografia moldovenească în limba slavonă din
secolul XVI, Dan Horia Mazilu elucidează: „Sigur că practicînd acest
„intertextualism” sui-generis (...) scriitorul medieval nu avea intenţia de a-şi mistifica
cititorul, de a-i prezenta drept fapt real („istoric”, să zicem) ceva ce era luat din alt
text. Nicidecum. El prelua ceea ce avea legătură cu eticheta, ceva justificat de
etichetă şi — literar — de canon: acţiuni pe care personajul era „dator” să le
întreprindă în anumite situaţii, discursuri pe care „trebuia” să le rostească în
circumstanţe-tip, comentarii auctoriale potrivite cu ocaziile examinate etc.” [62, p.
24]
Ideea canonului obligatoriu în literatura medievală — îndeosebi într-o specie
de importanţă strategică cum este letopiseţul — a fost discutată şi de Aaron

14
Gurjewitsch, care notează: „Localizarea individului în operele literare ale Evului
Mediu întîmpină o serie de dificultăţi, uneori imposibil de soluţionat în totalitate, căci
strădania autorilor de a subordona individualul generalului şi de a surprinde
particularul încadrîndu-l în modele tipizante a condus la clişee, rigidizate în timp şi
aproape canonizate de aceste autorităţi ale formei.” [45, p. 27] Deşi activează într-un
Ev Mediu întîrziat, cronicarii moldoveni sînt parte a culturii europene (latura
bizantină), reflectîndu-i tradiţiile şi supunîndu-se legităţilor ei: „Cultura din Moldova
se zămisleşte în cele patru vînturi ale lumii, fără a renunţa să asculte de muzica
sferelor şi de melodia propriului suflet.” [18, p. 30]
Cronicarii nu au fost unicele victime ale tradiţiei istorice din secolul XIX,
obişnuită să scruteze Evul Mediu cu ochiul dispreţuitor al şcolii istorice germane:
„Istoricii secolelor al XIX-lea şi XX”, explică Bernard Guenée, „mîndrindu-se
cu ştiinţa lor pe care o credeau nouă, au întîmpinat dificultăţi în a recunoaşte că aceia
[istoriografii medievali — n.n.] erau pur şi simplu predecesorii lor, savanţi şi erudiţi
care se voiau, ca şi ei, buni lucrători ai trecutului. Foarte multă vreme, au văzut în
operele lor doar nişte cariere de fapte. Exploatîndu-le, au tot înmulţit contrasensurile.
Fiindcă operele istoricilor care au trăit şi au muncit în Evul Mediu sînt construcţii
savante, ambiţii şi limite primejdios de ignorat.” [58, p. 367]
Sprijinindu-ne pe judecăţile reputaţilor scriitori citaţi, sugerăm reabilitarea lui
Macarie, Eftimie şi Azarie şi încadrarea lor în literatura medievală ca autori
plenipotenţiari, iscusiţi în procedeele literare specifice vremii lor. Susţinem că unica
modalitate adecvată de a aprecia cronografia medievală este de a-i accepta regulile şi
a o privi prin prisma epocii, nu de pe poziţiile critice ale epocii contemporane.

§ 3. Cronicile ca o istorie a mentalităţilor

Cred că n-au existat scriitori care să fi fost mulţumiţi de veacul lor.

Marchizul de Vauvenargues

15
 Şcoala Analelor — în special branşa ei histoire des mentalités — a influenţat
concepţia noastră asupra Evului Mediu în general şi asupra letopiseţelor cercetate în
particular. Ne-au interesat îndeosebi sentimentele şi atitudinile („o literatură care nu
se comunică decît pe sine” [84, p. 36]), precum şi modul în care acestea erau
determinate de o morală, o etică comun acceptată — naţională şi supranaţională. În
loc de a căuta „fapte”, am preferat să formulăm întrebări; am încercat să configurăm
structuri, relaţii, nu obiecte izolate.3 Obiectul cercetării noastre îl constituie în special
modul în care cronicarii narează evenimentele, nu înseşi evenimentele aşa cum s-au
petrecut (sau cum cred istoricii contemporani că s-au petrecut). Fiind vorba de
literatură, oricît de inter- şi transdisciplinară ar părea cea numită cronografie, ne
interesează procedeele narative, figurile de stil, figurile retorice, semnele,
simbolurile, aluziile şi referinţele — toate privind textele ca opere literare, nu ca
documente istorice. De aceea ne vom abţine de la aprecierea critică a veridicităţii
relatării sau corectitudinii evaluărilor faţă de evenimente şi personaje. Cronicarii au
scris aşa cum au văzut / înţeles / considerat că trebuie să scrie, şi noi avem de-a face
cu viziunea lor asupra celor narate. Ne-am străduit deci să reducem la minimum
confruntările polemice cu punctul de vedere al istoricilor români de astăzi.
Diagonala ideologică a cronicilor are aceeaşi importanţă ca şi verticala
narativă. Este insuficient să se consemneze evenimentele — pentru aceasta există
anale anonime; un letopiseţ trebuie să-i confere naraţiunii cronografice tuşa umană,
spre a-i cîştiga, în consecinţă, pe cititori. Ni se pare semnificativ faptul că Petru Rareş
i-a încredinţat înalta misiune istoriografică unei persoane vădit învăţate, culte, unui
discipol al mitropolitului Teoctist II, şi acesta vestit prin cărturărie şi calităţi politice
şi umane excepţionale. Nu a fost ales un diac oarecare, ci episcopul de Roman —
funcţie care reprezenta, pentru deţinătorul ei, traseul direct spre scaunul de

3
Alain Guerreau elaborează convingător ideea „celor două feţe ale oricărei realităţi sociale” în lucrarea sa de critică
vehementă a medievismului contemporan. [44, p. 239]

16
mitropolit.4 Faptul că Azarie a fost discipolul lui Macarie trebuie să fi decis
desemnarea lui pentru continuarea misiunii cronografice — la fel cum în cazul
candidaturii lui Macarie recomandarea şi afilierea lui Teoctist vor fi servit drept
repere de încredere.
Deşi biografiile celor trei cronicari nu reprezintă subiectul acestei cercetări, nu
ne sînt indiferente personalităţile lor, aşa cum se lasă întrevăzute din judecăţile pe
care le-au emis, din paralelele şi aprecierile ce trădează un set de categorii morale.
Anume autorul, om viu, personalitate reală, cu chip şi nume, cu lecturile, modelele şi
sentimentele proprii, va fi capabil să exprime convingător mesajul solicitat de
suveran. În acelaşi timp, deşi toţi trei cronicarii au inclus o anumită doză de
autoreferenţialitate în firul narativ, letopiseţele rămîn texte executate la comandă şi de
aceea „personalizarea” urmează a fi luată cum grano salis.
Scrutînd textul de pe poziţia secolului XXI, abordîndu-l cu mentalitatea altor
vremi, prin prisma altor lecturi şi concepţii, am dori să fim siguri că percepem acest
mesaj aşa cum fusese transmis – dar nu putem fi siguri. Chiar dacă subiectul studiului
nostru nu ar fi fost un text cercetat în traducere, mutaţiile semantice în diacronie ar fi
pretat un element de dubiu analizei. Or, „cuvintele înseşi suferă schimbări o dată cu
trecerea timpului şi deci, îndeosebi atunci cînd avem a face cu cele mai timpurii
mărturii ale unei culturi destul de diferite de propria noastră cultură, nu putem
întotdeauna siguri că un cuvînt avea, într-un secol trecut, acelaşi diapazon de
semnificaţii pe care îl are astăzi.” [12, p. 11] O situaţie similară se conturează în cazul
interpretării simbolurilor şi a alegoriilor medievale. Ştiinţa de astăzi crede că deţine
cheia spre universul semiotic al cronicarilor, dar ceea ce ni se pare clar şi evident
poate să fi avut alt înţeles pentru „cititorul ideal” din secolul XVI.

§4. Eroul medieval: repere teoretice

4
Cf. Neagu Djuvara, Ţările române între Orient şi Occident: „Episcopul de Roman era de obicei ales de către domnitor
şi de către boieri, ca să-i urmeze mitropolitului” [33, p. 154].

17
 Mormîntul eroilor este inima celor în viaţă.
André Malraux

Imaginea eroului — adică a individului ideal, demn să servească drept exemplu

pentru alţii — reflectă codul propriu de bine şi rău, just şi greşit, corect şi nedrept la
Macarie, Eftimie şi Azarie. Or, anume „în acest concept se concentrează, într-o formă
exacerbată, ideea personalităţii, a libertăţii şi a dependenţei ei.” [45, p. 28] Asemeni
anonimilor din literatura scandinavă medievală, cronicarii moldoveni trebuie să fi
sesizat că „faima eroului se va arăta în deplina ei strălucire abia în viitor” [45, p. 28].
Grăbindu-se să consemneze virtuţile personagiilor destinate elogierii încă în timpul
vieţii acestora, ei exprimă, aluziv, speranţa că generaţiile ce vor să vină au să urmeze
exemplul unor atari modele de comportament şi imagini ale perfecţiunii. Cronologic,
eroii celor trei letopiseţe din studiul nostru se situează într-o epocă imediat următoare
unei perioade încărcate de magnetism eroic excepţional — epoca ştefaniană,
dominată de o personalitate carismatică ce va influenţa şi imaginaţia scriitorilor din
viitor. În mod surprinzător, Macarie, Eftimie şi Azarie nu recurg la comparaţia cu
Ştefan cel Mare decît foarte rar — e.g., în cazul nepotului acestuia, Ştefan cel Tînăr.
Erou al unei cronici medievale, şi încă o cronică de curte, fapt pe care clericii
istoriografi nici nu îl ascund, nu poate fi altcineva decît monarhul. Centru al
microcosmului statal, în cadrul căruia şi pentru care scriu Macarie, Eftimie şi Azarie,
domnitorul din Moldova secolului XVI cîrmuieşte, sub o oarecare supraveghere a
boierilor, urmărit de ochiul „atoatevăzător” al sultanului şi niciodată scăpat din
vederea Celui-de-Sus, de bunăvoinţa căruia îi depinde viaţa şi bunăstarea (acest
detaliu este îndeosebi subliniat de cronicari, în repetate rînduri). Poziţia lui nu se
deosebeşte, în general, de cea a altor monarhi absoluţi medievali — nici în ţară, nici
în cronografie. În acest sens Marc Bloch notează: „Anumite reprezentări colective ce
afectează întreaga viaţă socială sînt întotdeauna asemănătoare (cel puţin în liniile lor
mari) la un mare număr de popoare; ele par a fi simptomatice pentru anumite stadii de
civilizaţie şi variază o dată cu ele”. [6, p. 38] Inseparabil de grupul din care face

18
parte, eroul (şi eroul regal) "ipostaziază dorinţa de bine a grupului, prin separarea
netă a pozitivului de negativ".[13, p. 13] Ca şi regii francezi, despre care scria Bloch,
domnitorii moldoveni erau înconjuraţi de o aură a exclusivităţii, condiţionată de
concepţia extraordinară a omului de rînd despre regalitate. Or, această concepţie se
baza, în mare parte, pe o tipizare comună culturii paneuropene, reflectată oarecum în
folclor5: „Se poate spune că poporul reduce regii epocii respective la un număr limitat
de tipuri, fiecare dintre ele corespunzînd mai mult sau mai puţin unui motiv literar:
suveranul nobil şi drept, suveranul indus în eroare de sfetnici răi, suveranul care
răzbună onoarea seminţiei sale, suveranul susţinut la nenorocire de credinţa curtenilor
săi.” [51, p. 18] Vom regăsi unele din aceste tipuri în imaginile domnitorilor, mai
mult sau mai puţini eroici, prezentaţi în paginile celor trei cronici.
Pornind de la o definiţie a lui Roger B. Rollin [49], Ştefan Borbely rezumă
ideea că eroul "concentrează valorile integratoare ale unei comunităţi, el aparţinând
unei structuri atemporale de tip establishment. De aceea, eroul este întotdeauna o
figură a exteriorităţii, a luptei sub ochii celorlalţi, a consacrării publice. Aparţine,
deci, unui regim spectacular de sanctificare a simbolurilor de apartenenţă comunitară,
fiind manipulat la etajul superior, oficial, al ideologiei, ceea ce face din el o instanţă
sintactică uşor de stereotipizat. Nimeni nu îi cere unui erou o interioritate complicată,
irezolvabilă, ci una care se poate oricând ignora în favoarea exteriorităţii, a
spectacolului." [13, p. 17] Anume această tipizare, standardizare a eroului regal nu le

5
Este interesantă, în acest sens, remarca lui Victor Kernbach despre tradiţionalul erou al basmelor, Făt-Frumos, a cărui
descriere îl apropie de eroul arhetipal — regal — al cronicilor europene, oarecum detaşat de personalitatea reală a
monarhului vizat: „Condiţia eroismului total pe care se sprijină ideea de „erou” în tradiţia mitică românească a făcut din
Făt-Frumos nu atît personajul central al basmelor, cît un arhetip eroic. (...) Autenticul Făt-Frumos, cel mitic, este o
semidivinitate infailibilă, întrunind condiţiile esenţiale de vitejie, inteligenţă, ingeniozitate, rezistenţă la orice fel de
eforturi, răbdare, puritate morală, simţ justiţiar, abnegaţie, virtute, forţă fizică supranaturală şi putere spirituală,
înţelepciune, ştiinţă de carte (ceea ce e rar la eroii basmelor), capacitatea de a face miracole în limitele care nu tind să
depăşească normele cosmice, fidelitate absolută faţă de jurămîntul său, care nu este fidelitatea faţă de monarh (...), ci
faţă de un principiu simbolizînd echilibrul cosmic (deci şi social), căci împăraţii din folclorul românesc nu sînt altceva
decît nişte monarhi convenţionali, purtători ai ideii de coeziune concretă a unei societăţi date.” [56, p. 351-352].

19
permite cronicilor de curte să devină autentice biografii ale domnitorilor, deşi
abordarea aplicată de cronicari este mai curînd biografică decît istorică.
Vom trece acum în revistă calităţile tipice cu care cronicarii îşi înzestrează
protagoniştii, iar pe parcursul lucrării ne vom opri mai detaliat asupra atributelor
indispensabile ale domnitorului-erou.

Letopiseţele nu sînt biografii, căci aparţin unei alte specii de scriere istorică;
însă se întîmplă ca o cronică să servească drept unul din principalele documente
biografice ale unei personalităţi. Nici Ştefan cel Tînăr, nici Iliaş Rareş nu au lăsat
memorii şi CV-uri; boierii de la curtea lor nu au contribuit la volume de tipul
„domnitorul în amintirile contemporanilor”. Mărturiile lui Macarie, Eftimie şi Azarie,
alături de unele informaţii mai răzleţe din cronici străine şi împreună cu scrisorile şi
documentele oficiale păstrate, rămîn a fi principalele contribuţii la biografiile
voievozilor protagonişti. În această ordine de idei, ni se pare îndreptăţit să tratăm
unele momente ale naraţiunii ca episoade biografice, în care voievozii sînt personaje
― aproape fictive, avînd în vedere cît de reduse sînt alte surse de informare despre ei.
Această situaţie ne face să reconsiderăm statutul semantic al protagoniştilor din
letopiseţe: nivelul nostru de încredere faţă de cele relatate de autori îi plasează în
poziţia autorilor de beletristică. Personajele lor şi acţiunile lor sînt, în instanţe, la fel
de neverificabile ca şi eroii literari. Oscilăm deci între perceperea naraţiunii
cronografice drept factuală sau fictivă. Ar trebui să fie factuală, prin definiţie;
episodic însă cititorul se vede obligat să se încreadă orbeşte în ceea ce spune autorul:
„cîtă vreme o persoană reală este întotdeauna ontologic ireductibilă la povestirile
(factuale) povestite pe seama ei, un personaj fictiv se reduce la ceea ce autorul spune
despre el (sau la ceea ce autorul ne prezintă în legătură cu el). [34, p. 486]
Utilizăm termenul personaj pentru desemnarea actanţilor dintr-o cronică
(povestire factuală), sprijinindu-ne pe argumentele autorilor Noului dicţionar
enciclopedic al ştiinţelor limbajului. Discutînd pericolul confuziei dintre personaj şi
persoana reală, ei notează: „Personajului pe care cititorul îl construieşte cu prilejul

20
lecturii unei povestiri factuale (de pildă, personajului „Ludovic al XIV-lea” aşa cum
apare acesta în urma lecturii unei biografii despre Ludovic al XIV-lea), îi corespunde
prin definiţie o reală (în ocurenţă, Ludovic al XIV-lea), fără ca aceasta să pună în
cauză distincţia logică dintre personajul constituit de către cititor şi persoana reală
denotată (aşa cum o dovedeşte în special posibilitatea de a-l critica pe autorul
biografiei pretextînd că personajul care se degajă din rîndurile sale nu este „fidel”
persoanei reale).” [34, p. 485]
Atenţia autorilor centrîndu-se pe domnitori şi faptele lor (Macarie făcuse cîteva
tentative de a plasa politica Moldovei în contextul central-european, însă Eftimie şi
Azarie nu mai susţin această iniţiativă ― este posibil că se simţeau şi mai puţin
informaţi vizavi de ştirile externe, spre deosebire de predecesorul lor, episcop de
Roman), specia istorică cultivată de cronicari se dovedeşte a fi mai aproape de
biografie decît de istoriografie. O biografie a tronului moldovenesc, de fapt, compusă
din istoriile celor care îl ocupă; nu ţara, nici, cu atît mai puţin, locuitorii ei contează
― contează omul ce poartă coroana. Acesta se află în focarul atenţiei numai atîta
timp cît se numeşte, legitim sau nelegitim, voievod al Moldovei. Viaţa sa de pînă la
domnie şi eventuala sa existenţă după detronare sînt tratate lapidar.
Autorii letopiseţelor îşi privesc subiectele şi personajele dintr-o perspectivă de
lungă durată. Naratorul este omniscient: Eftimie ştie că Ştefan Rareş va deveni un
personaj negativ chiar atunci cînd îl prezintă ca pe unul iniţial pozitiv şi utilizează din
plin prolepsa. Tradiţia la care pare să adere Macarie, urmat de Eftimie şi Azarie, este
cea plutarhică, în care „reprezentarea vieţii umane (bios) şi a caracterului nu trebuie
făcută pe calea enumerării analitice a calităţilor caracterologice ale omului (a
virtuţilor sau viciilor) şi a reunirii lor într-o imagine solidă, ci pe calea reprezentării
faptelor, vorbelor şi a altor manifestări şi expresii ale omului”. [3, p. 358] Astfel,
urmărim „manifestări şi expresii” ale lui Petru Rareş sau Alexandru Lăpuşneanul şi
prin ei vedem istoria ţării. Subiectul celor trei letopiseţe este nu atît ce s-a întîmplat,
cît ce s-a făcut. Este un fenomen firesc pentru o cronică ce a fost comandată de
domnitorul însuşi. Poate fi urmărit şi în cronografia medievală europeană. Totuşi,

21
datorită faptului că segmentele temporale acoperite de Macarie, Eftimie şi Azarie sînt
relativ reduse, cititorul se vede urmărind nu istoria ţării, ci reacţiile ei la faptele celor
care o conduc. Domnia lui Iliaş Rareş provoacă o criză economică şi politică în
Moldova: Macarie narează detaliat, cu elemente de psihologie şi etică, motivele şi
etapele căderii lui Iliaş. Starea deplorabilă a ţării este rezultatul direct al neglijenţei
domnitorului. Dar discursul nu se construieşte după modelul Ţara suferea, pentru că
Iliaş... ― modelul este, dimpotrivă, Iliaş a procedat [aşa sau altfel], şi iată ce i s-a
întîmplat ţării în consecinţă, ceea ce corespunde formulei plutarhice, rezumate de
Mihail Bahtin: „Realitatea istorică în care se realizează revelarea caracterului nu
serveşte decît ca mediu al acestei revelări, oferă prilej pentru manifestarea
caracterului în fapte şi în cuvinte, dar nu are influenţă hotărîtoare asupra caracterului
însuşi, nu-l formează, nu-l creează, ci doar îl actualizează.” [3, p. 359] Demonii care
îi bîntuie pe Iliaş şi Ştefan Rareş nu aparţin realităţii istorice, ci vin din interiorul lor
sau din partea influenţelor malefice din preajmă (turcul Hadîr, sfetnicii, Doamna-
mamă).6
Ar fi o tentativă din start rezervată eşecului încercarea de a defini eroul
medieval ca entitate generală. Evul Mediu european a durat cel puţin zece secole7 şi
s-a întins peste zeci de state, unităţi teritoriale, popoare, limbi şi culturi. Distilată din
acest amalgam de simboluri, valori şi tradiţii, o imagine unică, un portret-robot al
„eroului medieval” acceptat ca atare de toţi cei implicaţi s-ar reduce la o singură
trăsătură care a rămas pînă astăzi la rădăcina cultului european al eroului: vitejia.
Curajul. Îndrăzneala. Eroul poate fi frumos (Filip cel Frumos, regele Franţei), dar
poate fi, în cultura decadentă sau romantică, în egală măsură urît (controversata

6
Ne vom opri mai detaliat asupra acestui aspect în §1 al Capitolului III.
7
Clasificările cronologice uzuale, reflectate în manualele şcolare de istorie, definesc Evul Mediu ca perioada dintre
căderea Imperiului Roman de Apus (476 a. D.) şi căderea Imperiului Bizantin (1454) sau descoperirea Lumii Noi
(1492) (e.g. Larousse ― Cronologia universală, Bucureşti, Lider, 1996, p. 100); periodizările alternative plasează
sfîrşitul Evului Mediu în secolul XVII sau chiar la începutul secolului XIX (concepţia „Evului Mediu prelungit” îi
aparţine lui Jacques Le Goff). O trecere în revistă a periodizărilor poate fi găsită în articolul Evul Mediu al
Dicţionarului tematic al Evului Mediu occidental [58, p. 260-262].

22
figură a lui Richard al III-lea, regele Angliei). Eroul poate fi nobil, regal (Henric al
V-lea, regele Angliei), dar poate fi şi de obîrşie umilă (Ştefan al VIII-lea Răzvan,
voievod al Moldovei). Poate descinde dintr-un vechi neam autohton (Ştefan Tomşa),
dar poate fi şi un străin (Maxim Despotul). Se poate distinge prin generozitate
(Ruxandra, Doamna lui Alexandru Lăpuşneanul), dar poate manifesta şi cruzime
(Vlad Ţepeş). Poate fi darnic (Vasile Lupul), dar poate fi şi zgîrcit (Ludovic al XI-lea
la Franţei). Poate fi un apărător al creştinismului (în cultura europeană medievală) (sf.
Ludovic al Franţei), un credincios „indiferent” sau chiar un păgîn (Saladin). Prezente,
aceste calităţi garnisesc eroismul; absente, nu îl ştirbesc. Eroul poate fi bărbat sau
femeie; tînăr sau bătrîn. Dar un erou laş este imposibil.
Prin urmare, calitatea definitorie a eroului în letopiseţe este vitejia, audacitatea
războinică cu care îşi poartă el luptele, învingîndu-i — de regulă — pe duşmani. Un
personaj lipsit de vitejie poate fi exemplar (nu vorbim aici despre cronografia
moldovenească din secolul XVI), însă nicidecum eroic.8 Merită să observăm că, în
fond, nici unul dintre domnitorii din paginile celor trei cronici nu poate fi acuzat de
laşitate (în cazul în care nu considerăm drept semn al laşităţii exterminarea metodică
a boierilor periculoşi, practicată de Iliaş Rareş, Ştefan Rareş (după Eftimie) şi Ioan-
vodă cel Cumplit). E adevărat că domnitorii „răi” precum Iliaş, Despot sau Ioan-vodă
nu se remarcă prin campanii militare de succes — însă niciodată nu îi vom vedea
fugind de pe cîmpul de bătălie. Fuge în Polonia Ştefan Tomşa, atunci cînd, în pofida
aşteptărilor, nu este confirmat de sultan în scaunul Moldovei; lasă ţara — copleşit de
trădarea boierilor — Bogdan Lăpuşneanul, însă nici unul nu se supune fără rezistenţă.
Poziţia specifică a eroului regal — în fruntea ţării — îl obligă să servească
drept exemplu nu numai ca războinic, ci şi ca administrator. Domnitorii exemplari
„orînduiesc cu înţelepciune” afacerile interne: Alexandru este numit de Azarie
„dreptcinstitor”; Despot, arătîndu-se iniţial „blînd”, pare să „urască nedreptatea”;
Petru Şchiopul, întronat în locul teribilului Ioan-vodă, este un „judecător drept”.

8
A se compara cu definiţia cavalerului medieval în formula Mioarei Cremene: „…viteaz, leal, generos, dar mai ales
cucernic, constrîns la o anumită rigiditate etică, de multe ori ascetică” [24, p. 7].

23
 O altă virtute indispensabilă este bunătatea, frecvent îmbinată cu blîndeţea.
Domnitorii aprobaţi de cronicari se disting prin bunătate faţă de săraci sau, mai
general, faţă de popor. Dărnicia, care derivă din bunătate, este deosebit de apreciată
dacă se revarsă asupra „monahilor” sau, prin contiguitate, asupra Bisericii. Relaţia cu
Biserica este unul din criteriile de bază după care Macarie, Eftimie şi Azarie îşi triază
personajele, alegîndu-i pe cei buni sau răi, exemplari sau (con)damnabili.
În fond, cerinţele înaintate eroilor de către cronicari invocă pregnant chipul
mitic al regalităţii indo-europene, unde monarhul întrunea funcţiile celor trei zei
masculini de bază. Astfel, regele trebuie să fie oştean, asemeni lui Marte;
administrator, ca Juppiter; şi preot, precum Quirinus.9 A treia secţiune a triadei —
regele-preot — nu a existat în Moldova medievală, spre deosebire de monarhia
occidentală, unde această funcţie ambiguă a generat numeroasele conflicte dintre
principii Bisericii şi principii tereştri; însă domnitorul perfect — eroic — este obligat
să susţină Biserica şi să ţină cont de opinia înalţilor prelaţi.
Un erou adevărat trebuie să corespundă şi anumitor categorii estetice.
Cronicarii menţionează că Petru Şchiopul, Ştefan Tomşa şi Alexandru Lăpuşneanul
erau „frumoşi la chip” (despre acesta din urmă se spune chiar că oamenii se uitau la
el „ca la icoana lui Hristos”). Este interesant că, scriind despre Doamnele voievozilor
respectaţi — doamna Elena a lui Petru Rareş, Ruxandra a lui Alexandru Lăpuşneanul
— autorii nu fac remarce vizavi de exteriorul lor: fiind femei căsătorite şi alcătuind
un personaj geamăn cu domnitorul, ele ar fi tratat asemenea comentarii ca o ofensă la
respectabilitatea lor.
Pozitiv sau negativ, elogiat pentru actele eroice sau dispreţuit, personajul
cronicii acţionează într-un cadru definit de hotarele naraţiunii, de intenţiile autorului
şi — în cazul letopiseţelor oficiale — de domnitorul ce a lansat „comanda socială”,
după expresia lui Eugen Russev. Legităţile acestui univers livresc, virtual, reflectă
regulile de existenţă din realitatea imediată. În această lume concentrică deasupra
tuturor domneşte Dumnezeu, într-un etern conflict cu Satana în lupta pentru sufletele
9
Concepţia triadei monarhice a fost elaborată după George Dumézil, Mythe et épopée [35, passim, în special Partea I].

24
oamenilor. Pe pămînt centrul ţării — sau chiar al regiunii, cînd în ţările vecine sînt
plasaţi monarhi-marionete — îl constituie domnitorul. Înconjurat de curteni,
domnitorul le porunceşte, dar şi depinde oarecum de ei. Curteanul poate fi fidel,
trădător sau parte a masei anonime, care se închină „ca nişte robi” la uzurpatori, iar
apoi aleargă să cerşească iertarea domnului legitim, întors pe tron. (Nu vom întîlni
însă în gîndirea politică a cronicarilor conceptul medieval de „monarh — cap şi
supuşii săi —membrele” [54, p. 15]). De regulă, domnitorul este însoţit de Doamnă şi
de copii, „doriţi şi de bun neam”. Domnitorul-erou se bucură de o ereditate ilustră şi
de un sfîrşit luminat: la bătrîneţe, cînd îl cheamă „datoria omenească, moartea”, sau
în floarea vîrstei, lovit de boală şi călugărit pe patul funerar; deplîns de toată ţara „ca
un părinte”. Ni se pare ilustrativ în această privinţă un gînd neterminat — rămas în
manuscris — al lui Ferdinand de Saussure, care spunea despre legendă (legenda o
putem înlocui cu cronica medievală fără a pierde sensul enunţului): „...fiecare dintre
personaje este un simbol ce-şi poate varia (...) a) numele, b) poziţia faţă de celelalte,
c) caracterul, d) funcţia, actele; dacă un nume este transpus, de aici poate urma faptul
că o parte din acte sînt transpuse, şi reciproc, sau că întreaga dramă se schimbă printr-
un accident de acest fel.” [30, p. 236] Fără a judeca prea aspru credinţele celor vechi,
vom ţine minte că „patina vremii face parte integrantă din cercetarea istorică,
arheologică şi artistică. De ce am nega-o, de ce am şterge-o, de ce am distruge-o?
Realitatea istorică nu este doar cea care a existat în starea sa originară, ci şi ceea ce a
făcut timpul din ea.” [70, p. 128]
Este important ca, descifrînd detaliile, să nu pierdem niciodată din vedere
întregul, tabloul de ansamblu al mentalităţii şi moralei de epocă, idealul de
perfecţiune masculină şi concepţia de conducător fără reproş, întruchipat în imaginea
eroului.

25
 CAPITOLUL II
MEDIUL ŞI CONDIŢIILE APARIŢIEI EROULUI

§1. Universul cronicilor

Lumea reală joacă între un haos plin de simetrii
şi un cosmos plin de asimetrii.
Lucian Blaga

Deşi domnitorul apare drept centrul universului cronicarilor şi este unicul ce

poate aspira la titlul de erou, lumea letopiseţelor este mai complexă decît simpla
schemă „domnitorul vs poporul”. Viziunea lui Macarie, Eftimie şi Azarie asupra
universului — a ordinii în lume — şi categoriile puterilor superioare în opinia
fiecăruia denotă faptul cît de diferite erau criteriile lor.
Ce consemnează, în general, o cronică? Evenimentele care, după autor, sînt
semnificative şi demne de a fi înscrise, întru învăţătura generaţiilor viitoare.
Conţinutul cronicii sugerează nivelul de informare a scriitorului şi expectanţele sale
faţă de interesele eventualilor cititori. Autorul consemnează fapte deosebite din viaţa
cotidiană a ţării — negreşit remarcate de o masă largă a populaţiei — deci accesibile
tuturor: în special manifestări extraordinare ale naturii (a fost cutremur, a nins în luna
iulie, a fost secetă, au năvălit lăcustele, a bătut grindina). E.g. la Azarie: “(1556)
Atunci a fost în ţară o iarnă aspră şi ger şi vînturi rele şi aspre.” [27, p. 141] Probabil,
acestea vor fi fost reţinute şi de memoria colectivă, pentru o vreme — neputînd fi
trecute cu vederea într-o cronică oficială. Comentariile cronicarului se reduc de
obicei la scurte pasaje privind tragismul şi semnificaţia teologică a faptelor.
Un alt strat de informaţie expusă îl constituie evenimentele politice — şi aici
cronicarul se poate arăta mai informat decît masa covîrşitoare a populaţiei
contemporane cu el. Astfel, Macarie relatează cîte ceva despre politica externă a
Imperiului Otoman în vremea domniei sultanului Selim, motivîndu-şi candid intenţia:
“Am socotit că este drept să povestim puţin celor care ascultă cu dragoste despre

26
domniile din afară.” [27, p. 92] Verbul “ascultă” se referă la auditoriul cronicii, la
plural: adresarea individuală iubite cetitoriule va veni mai tîrziu. Datele furnizate de
Macarie ţin de larga politică internaţională şi dovedesc accesul autorului la
informaţiile respective. Chiar dacă presupunem printre cititorii lui Macarie numai
persoane instruite, care rareori în secolul XVI puteau fi oameni de rînd, oricum
bănuim că nu fiecare dintre dînşii cunoştea momente atît de concrete ca numele
regiunii ungare prădate de turci în anul 1522 (“În urmă singuri cei din Belgrad s-au
predat turcilor şi l-au luat, precum şi multe alte cetăţi şi au prădat şi ţara Sremului şi
s-au întors înapoi şi au luat moaştele preacuvioasei maicii noastre Paraschiva de la
Belgrad şi le-au dus în cetatea lui Constantin.” [27, p. 93]). Relatarea unor episoade
din politica ţărilor oarecum apropiate de Moldova poate fi interpretată ca o încercare
a autorului „să includă istoria Moldovei în istoria universală”. [7, p. 47]
Cît priveşte politica internă a Moldovei, locuitorii ţării, deşi informaţi despre
şi, într-o măsură mai mare sau mai mică, direct implicaţi în acţiunile militare, nu
puteau cunoaşte întotdeauna împotriva cui se luptă la nivel de stat şi din ce motive —
date oferite de cronicar. Uneori cauza războiului este transparentă: “În anul 7039,
luna august, s-a întîmplat că domnul Petru voievod, aruncîndu-şi privirile peste tot, a
trimis cu rugăminte la craiul leşesc ca să-i deie înapoi moşia lui părintească, care
fusese smulsă în vremea domnilor care au fost înainte. El însă în nici un chip nu a
primit, deci Petru voievod a hotărît să-şi ieie aceasta cu război.” [27, p. 97] Alteori
autorul, faţă bisericească, găseşte explicaţii oculte pentru evenimentele nefaste: “…au
venit o mulţime de tătari de la Perecop şi au năvălit deodată şi fără veste asupra Ţării
Moldovei şi au prădat, luînd mulţime de pradă fără număr, oameni şi vite de la Nistru
şi pînă la Prut toată valea Prutului şi a Jijiei, de la Ghigheci pînă la Hotin şi toate
vitele de la cîmp şi s-au întors în pace, împlinind mînia lui Dumnezeu” (sublinierea
noastră) [27, p. 91-92].
De vreme ce Macarie nu consemnează majoritatea evenimentelor pe măsura
desfăşurării lor, ci îşi compilează cronica post factum, sînt deosebit de interesante
momentele de analiză şi concluziile trase în consecinţă. Macarie este cleric, şi încă

27
unul de rang înalt — egumen al mănăstirii Neamţului, episcop de Roman. Bănuim că,
scris fiind de un călugăr de rînd într-o mănăstire îndepărtată de lume, letopiseţului i-
ar fi lipsit multe date preţioase, la care Macarie a avut acces.
Măsurile drastice ale suveranilor sau ale altor forţe cîrmuitoare, îndreptate
împotriva bisericii, sînt resimţite de clericii istoriografi ca jigniri personale. Eftimie
se indignează: „Iliaş, care se numea şi Mehmet, nu a putut să rabde mai mult, ci şi-a
vărsat tot veninul ascuns înăuntrul inimii sale făţarnice şi a scris pe toţi boierii mari şi
mici la birul cel mare, şi tot sfatul, dar şi vătafilor toţi în toată ţara de la cei dintîi pînă
la cei din urmă le-a poruncit să deie şi mitropolitului şi episcopilor, a scris încă şi
toate mănăstirile care sînt în Moldovlahia la haraciul cel mare şi cîţi popi şi diaconi
sînt în graniţele moldoveneşti. Şi ce să spunem multe, toate cele creştineşti şi
bisericeşti erau în mare turburare. (…) Şi pe preasfinţitul şi curata căpetenie a
preoţilor şi învăţător al Moldovei, kir Macarie episcop de Roman, l-a alungat din
scaun pe nedrept şi fără sobor şi fără pravilă.” [27, p. 120]
Evident, generozitatea şi respectul faţă de biserică sînt, în ochii cronicarilor
clerici, dovezi ale celor mai pozitive sentimente creştine. Prin urmare, cei mai
virtuoşi monarhi sînt aceia care onorează prelaţii şi construiesc lăcaşuri sfinte.
Eftimie, descriind comportamentul iniţial pozitiv al lui Ştefan Rareş, menţionează,
printre alte merite, şi onorarea bisericilor: “Şi acesta la început s-a arătat bun şi
iubitor de Dumnezeu şi mîngîia pe toţi şi dăruia bisericilor şi se purta foarte
creştineşte, dădea cinste arhiereilor şi preoţilor şi călugărilor, cum se cuvine să facă
un domn binecinstitor.” [27, p. 121]
Paralel cu suveranul acţionează nobilimea. Menirea acesteia în paginile
cronicilor este uneori de a apărea ca personaj colectiv — acompaniament şi fundal
pentru faptele şi imaginea monarhului: “Boierii deci, dacă au văzut atîta rău, o mare
spaimă i-a cuprins pe toţi şi au început să fugă în Ţara Leşească şi s-au făcut pribegi.”
[27, p. 119-120] sau “Boierii însă şi cu ceilalţi ostaşi s-au întors la ale sale.” [27, p.
121] Alteori, nobilii se separă în “fideli” şi “infideli” — criteriul de clasificare rămîne
la discreţia autorului. Astfel, “sfatul boieresc”, care l-a omorît “în chip ruşinos şi fără

28
nici o milă” pe Ştefan Rareş la Ţuţora, apare ca instrument al justiţiei divine — “l-a
încercat mînia cea dreaptă a lui Dumnezeu.” [27, p. 122] Şi la venirea lui Alexandru
“boierii moldoveni şi locuitorii, dacă au auzit, au alergat către dînsul şi au primit cu
strălucire pe Alexandru şi i s-au închinat.” [27, p. 122] Contemporanii evenimentelor
descrise ar fi fost probabil în stare să restabilească, în caz de necesitate, componenţa
sfatului boieresc de pe vremea lui Ştefan Rareş sau numele boierilor care îl
întîmpinaseră pe Alexandru cu deosebit entuziasm. Pentru Eftimie însă este
important să arate, în opoziţia toţi vs unii, cît de mulţi — nenumăraţi — fură aceia
care l-au acceptat pe Alexandru şi cît de puţini membri număra opoziţia. De aceea
rebelii sînt nominalizaţi cu titluri cu tot: “Dar Gavril mare vornic şi cu Sturza hatman
şi cei puţini ce erau cu ei într-un cuget n-au socotit întru nimic jurămintele şi
făgăduinţele pe care mai înainte le trimiseseră şi le întăriseră prin scrisori şi dăduseră
credinţă pribegilor, ci şi-au pus domn la Şipote pe nenorocitul Joldea.” [27, p. 123]
Dativul posesiv în construcţia „şi-au pus domn” subliniază efemeritatea gestului:
rebelii şi-au pus un domn propriu, între ei; ţara va primi un domn adevărat, în toată
legea — un domn al majorităţii. A se remarca: Joldea nu este numit nici trădător, nici
necredincios, ci pur şi simplu nenorocit (ca un om căruia i se va tăia nasul pentru a-l
înlătura de la tron şi i se va mai lua şi logodnica, măsuri drastice omise de loialul
Eftimie, dar evocate ulterior de Grigore Ureche [86, p. 86] şi prezentate artistic de
Constantin Negruzzi [67, p. 89]). Această utilizare a prolepsei, externă planului
naraţiei primare,10 „menţine atenţia cititorului prin aluzie la desfăşurarea ulterioară a
secvenţei narative” [5, p. 410-411].
Azarie se arată adept al aceluiaşi principiu de reticenţă: “Dumnezeu, care vede
toate cele ascunse ale oamenilor, cu judecăţile pe care El singur le ştie, a descoperit
acest sfat unor boieri mari din sfatul domnesc şi au urzit în acest chip împotriva lui
Despot.” [27, p. 143] Contemporanii, care urmăriseră evenimentele îndeaproape,
trebuia să fi ştiut bine care anume boieri fuseseră implicaţi în complot. Cronicarul se
limitează la un singur nume, pe care nu poate să nu-l menţioneze — Tomşa, cel ce va
10
În terminologia acceptată de Dicţionarul de ştiinţe ale limbii [5, p. 410-411]

29
şi pretinde ulterior domnia (“un om oarecare între boieri, frumos la înfăţişare, viteaz,
cu mîini puternice, cu piept tare, cu inimă îndrăzneaţă.” [27, p. 143]).
Universul unui om medieval îl reprezenta, în primul rînd, ţara sa, cu monarhul
drept centru. La o scară mai largă, un alt centru, al unui univers mai mare, era
împăratul. Pentru Moldova secolului XVI, chipul sultanului de la Constantinopol
avea o încărcătură semiotică bivalentă: (1) împăratul este entitatea legală superioară
domnitorului, un cineva îndepărtat, care întăreşte sau respinge candidaturile de
voievozi11, cere bani, armate şi servicii, dar şi le oferă, în anumite circumstanţe; (2)
împăratul poate veni să pedepsească vasalul răzvrătit, dar serveşte şi de mediator al
conflictelor. Atitudinea celor trei scriitori faţă de sultan diferă radical — de fapt,
reprezintă trei poziţii posibile vizavi de acesta.
Adjectivele alese de Macarie pentru sultanul turc sînt elocvente şi ilustrative:
“marele împărat al turcilor cel trufaş”, “s-a îndurat şi împăratul varvar”, “sufletul
barbar fără de nădejde” şi chiar “împăratul de trei ori blestemat, Suliimen.” Împăratul
se învredniceşte de consideraţie numai atunci cînd îl apreciază pe Petru Rareş —
patronul autorului: “marele singur stăpînitor”. În rest, în centrul evenimentelor
descrise se află domnitorii din ţară, sultanul fiind o forţă externă care uneori participă
la evenimente, dar numai cu roluri episodice.
Spre deosebire de Macarie, Eftimie realizează rolul politic al împăratului în
destinul Moldovei şi, în fond, este mai aproape de situaţia de pe teren. Din start,
cronicarul demonstrează o doză de respect faţă de sultan: “…şi l-a trimis la marele
împărat al turcilor, Suliimen” [27, p. 117]. Rolul de suveran superior, atribuit
sultanului, este limpede reflectat în următorul pasaj, care descrie venirea la putere a
lui Alexandru (Lăpuşneanul): „…a auzit şi marele singur stăpînitor împăratul turcesc
Suliimen despre bunătatea moravurilor lui (lui Alexandru — n. n.), despre mintea lui
cea deşteaptă şi că are obiceiuri domneşti şi înţelepciune şi virtute şi toate cele care
sînt spre laudă şi a trimis pe unul dintre dregătorii săi turci la Alexandru voievod şi

11
Despre rolul sultanului în viaţa politică a Moldovei post-ştefaniene, a se vedea [69].

30
un schiptru minunat şi cu mare cinste i-a întărit şi i-a aşezat domnia şi l-a cinstit cu
daruri împărăteşti şi a aşezat pace trainică.” [27, p. 124]
Din imaginea perfectă a lui Alexandru nu puteau lipsi binefacerile deosebit de
preţioase în ochii egumenului: “…a făcut mare cinste bisericii din ţara Moldovei şi
cinstitelor mănăstiri.” [27, p. 124]
Deşi Azarie se declară (şi, în mare parte, se şi dovedeşte) un fidel discipol al lui
Macarie, din anumite considerente el nu preia atitudinea critică a modelului său faţă
de Constantinopol. În letopiseţul lui Azarie sultanul este unul dintre figuranţii
principali, care nu lipseşte din evenimentele semnificative. Cu trista ocazie a
detronării lui Alexandru de către Despot, împăratul apare ca ultimul bastion de
speranţă: “Şi, ca un om înţelept, s-a gîndit cu mintea pătrunzătoare la cele care i-ar fi
de folos şi şi-a întors faţa în grabă spre cetatea împărătească.” [27, p. 142] Şi nu a fost
vina împăratului că domnitorului surghiunit nu i s-a făcut dreptate, căci sfetnicii
corupţi au împiedicat mersul justiţiei: “Dar Despot, luîndu-i înainte, trimisese şi cu
daruri, precum şi cîştigase cu făgăduieli pe dregătorii şi pe ostaşii împăratului, care au
fost orbiţi de mită şi s-a trimis din partea împăratului stăpînirea steagului lui Despot,
care şi-a schimbat numele în Ioan.” [27, p. 142 ] Nu împăratul însuşi a fost mituit, şi
acest impersonal “s-a trimis din partea” sugerează că — precum credea sau spera
Azarie — capul imperiului nu fusese implicat cu bună-ştiinţă într-o asemenea
nedreptate. Credinţa într-un împărat bun şi drept constituia axa necesară pentru a
susţine universul cronicarilor. Autoritatea diriguitoare a împăratului (căruia niciodată
nu i se omite calificativul “marele”) nu se discută: “…din porunca marelui împărat al
turcilor Alexandru voievod a pornit întîiul război împotriva muntenilor şi el însuşi a
intrat în graniţele lor (…).”[27, p. 124] El este şi instanţa superioară de judecată: “În
cele din urmă însuşi Dumitraşco a fost prins şi mulţi dintre cei ce erau cu dînsul au
fost prinşi vii şi au fost trimişi legaţi la cetatea împărătească, la singur stăpînitorul
Suliimen.”(evidenţierea ne aparţine) [27, p. 144]
Oricît de perfect ar fi domnitorul, poziţia sa este prea şubredă pentru a-i
permite să reprezinte stabilitatea în ţară. Împăratul, de regulă invizibil şi de aceea

31
lesne idealizabil, un chip abstract, o instanţă superioară, garantează în schimb
siguranţa. La urma urmei, domnitorii erau cît se poate de umani, palpabili; negreşit,
tustrei cronicarii comunicaseră cel puţin cu domnitorii respectivi care le-au comandat
letopiseţele. Hodie mihi, cras tibi este o frază potrivită pentru a descrie circulaţia din
jurul tronului Moldovei în cea mai mare parte a istoriei sale.
Restabilirea în drepturi a lui Alexandru are loc anume datorită sultanului:
“Dacă a auzit marele singur stăpînitor al turcilor de acestea, despre răscoalele,
turburările şi neorînduielile din Moldova, atunci şi-a adus aminte şi de Alexandru,
care era în surghiun, şi îndată a poruncit de l-au chemat la dînsul.” [27, p. 145 ]
Azarie îi primeşte intervenţia ca pe un act de rigoare, fiind departe de a contesta
dreptul sultanului de a face ordine în Moldova. Următoarea descriere, vădit
idealizată, ilustrează totuşi ideea cronicarului despre ordinea corectă în lume. Binele
— întruchipat, în cazul de faţă, de fostul domnitor, nedreptăţit — învinge răul, prin
mijlocirea instanţei superioare. În basme acest rol este, de regulă, interpretat de Sfînta
Duminică sau vreun bătrîn înţelept. În universul călugărului Azarie, dreptate face un
împărat coborît parcă din poveşti: “A privit la dînsul cu ochi prea blînzi şi milostivi.
“O, voievodule, i-a zis, am înţeles că ai fost ponegrit pe nedrept, acum îţi încredinţez
stăpînirea steagului, cinstea demnităţii de mai înainte; fii judecător drept şi milostiv
către cei săraci.” [27, p. 145]
Imaginea aproape supranaturală a sultanului este sprijinită de “pedeapsa”
acestuia pentru Tomşa, care insista să rămînă pe tron, nesancţionat: “Auzind acesta,
el a făcut un semn numai tătarilor fioroşi cu chip de fiară şi au năvălit asupra
Moldovei ca nişte cîini turbaţi şi, apucînd o mulţime de pradă, oameni şi vite, au ars
ţara şi s-au întors cu pace la ale sale.” [27, p. 145] Îl şi vedem pe vrăjitorul de care
ascultă fiarele şi fiinţele supranaturale. Azarie nu îi condamnă nici pe împărat, nici pe
tătari pentru devastarea Moldovei. Scopul scuză mijloacele? În fine, cronicarul se
întrece pe sine însuşi, descriind sfîrşitul lui Tomşa: “Şi a fugit în Ţara Leşească şi a
luat cu dînsul toate comorile domneşti, crezînd că va scăpa din mîinile atotputernice,
din care nu se poate scăpa. Dar nu a putut: acolo l-a ajuns solul împăratului Suliimen

32
şi i s-a luat viaţa în cetatea Liovului, precum şi sfetnicilor care erau cu dînsul.” [27, p.
146] Cît de sus trebuie să stea, în ierarhia personală a unui călugăr ortodox din
Moldova, sultanul turcesc, pentru a ajunge să fie numit atotputernic!
Un ultim exemplu de mitologizare a împăratului (către acel moment, Suleiman
fusese înlocuit de fiul său Selim, dar în ochii lui Azarie imaginea suveranului nu se
schimbă) este reacţia sultanului la acţiunile lui Ioan voievod: “Cînd a auzit acestea,
împăratul a răcnit aprig ca un leu în cetatea împărătească şi a trimis la căpeteniile
limbilor dinprejur care se aflau sub dînsul şi a ridicat toată oştirea agarenilor cei
stropiţi cu aur şi cu mintea trufaşă, pe cai împodobiţi cu aur şi cu arme ascuţite. La
aceştia s-au adăugat şi pîlcurile tătarilor cu chip de fiară şi cu inimă sălbatică
(…).”[27, p. 151]
Tocmai la finele cronicii cititorul află originea acestei poziţii adulatoare faţă de
scaunul împărăţiei. Azarie îl citează pe protectorul său, Ioan Golăi, de învăţătura
căruia nu ascultase voievodul Ioan şi de aceea pierise într-un mod înfricoşător: “Deci
dintre amîndouă alegeţi pe cea mai bună! Sau pleacă-ţi capul în faţa împăratului, sau
pleacă şi du-te în ţări străine, dar cu turcii nu te apuca de luptă.”, căci “turcii au
cuprins lumea întreagă şi sînt puternici şi îmbătaţi de slavă şi cu chip îngîmfat şi nu
se vor opri pînă ce nu vor răzbuna ruşinea ce li s-a adus de cei îndrăzneţi.” [27, p.
151]
Prin urmare, universul cronicilor de curte ale lui Macarie, Eftimie şi Azarie se
constituia din mai multe straturi de factori de decizie: boierimea, domnitorul şi, în
fine, împăratul — şi Dumnezeu. Ocazional, boierii sau voievodul acţionau ca
instrumente ale divinităţii. Nu şi împăratul, independent, superior şi quasi fabulos.
Această ierarhie, limpede reflectată în opera istoriografică a celor trei, nu mai apare
în letopiseţele neoficiale din secolul XVII.

33
§ 2. Domnitorul bun ca garanţie a echilibrului în ţară

Pacea nu înseamnă absenţa războiului.

Pacea este o virtute, o stare a conştiinţei,
o dispoziţie pentru bunăvoinţă, încredere şi justiţie.
Baruch (Benedict de) Spinoza

Pe cît de variate sînt nenorocirile care îi ameninţă pe domnitori, pe atît de

uniforme apar descrierile perioadelor fericite, dacă respectivii ajung să aibă parte şi
de acestea. Asemenea lui Petru Rareş al lui Macarie, Alexandru Lăpuşneanul, eroul
lui Azarie, vine să instaureze în ţară o veritabilă epocă de aur. În frumoasa imagine
pictată de cronicarul care o potriveşte cu iscusinţă imediat după tabloul mişcător al
asasinării lui Ştefan Rareş, poporul şi armata, parcă presimţindu-şi norocul, îl primesc
cu braţele deschise pe noul voievod: “Toţi s-au veselit de domnul lor, căci era
dreptcinstitor şi îi mîngîia pe toţi.” [27, p. 140]
Urcat pe tron, Lăpuşneanul are grijă de trei momente esenţiale: evaluează
starea economică a ţării (“Iar voievodul a cercetat toate casele în care se păstra aur şi
le-a văzut pe toate goale” [27, p. 140]), asigură continuitatea dinastiei (“şi-a luat în
căsătorie pe doamna binecinstitoare, Roxandra” [27, p. 140]) şi stabileşte politica
externă a statului (“înainte de toate a trimis în părţile dimprejur la căpeteniile limbilor
şi a întocmit să trăiască în pace cu străinii” [27, p. 140]). Conştient că aceste trei
domenii de interes — economia trainică, siguranţa succesiunii dinastice şi buna pace
cu vecinii — conturează sfera de preocupări a unui domn bun, Azarie îşi informează
cititorii că Alexandru, domnitorul perfect, s-a ocupat de toate.
Liniştea şi atributele pacifice în general par a fi deosebit de preţioase pentru un
domnitor. Toţi trei cronicarii menţionează abilitatea de a face ordine drept o calitate
fundamentală a domnitorilor buni. Şi, dimpotrivă, un domnitor nepriceput se distinge
prin haosul şi neliniştea pe care le ridică în jurul său. Preţuirea deosebită a păcii este o

34
trăsătură relevantă a Evului Mediu, unde „lipsa de securitate este un cuvînt-cheie”.
[37, p.78]
După ce Petru Rareş intervine, la rugămintea craiului János, împotriva nobililor
răsculaţi din Transilvania (Macarie sugerează că participarea voievodului nu era
dezinteresată, craiul “făgăduindu-i cetatea Bistriţei în acea ţară, cu tot ţinutul din jurul
ei şi veniturile, dacă va dobîndi domnia şi alte mai multe spunea că va căpăta de la
dînsul” [27, p. 96]), el îşi primeşte răsplata promisă şi încă un bonus: “Iar craiul
Ioanăş, auzind de aceasta, a fost bucuros şi a mai adăugat pe lîngă cetatea făgăduită şi
altă, anume Boluanăş.” [27, p. 97] Însă cetăţile refuză să se supună deciziei craiului.
Cronicarul se foloseşte de ocazie pentru a-l schiţa pe Rareş în zale de cavaler nobil,
neobosit în luptă: “viteazul domn Petru voievod, a doua oară în acelaşi an, în luna
septembrie, s-a repezit în persoană ca un tînăr erou asupra lor şi a arătat împotriva lor
minunată pornire şi fapte bărbăteşti.” [27, p. 97] Episodul ce urmează face uz de
personificare sau, mai curînd, de metonimie într-un mod deosebit de pitoresc.
Cetăţile, nu locuitorii, apar pe rol de personaje actante: “Unele din cetăţile despre
care am vorbit mai înainte, împinse de nevoie şi fără voia lor, s-au supus craiului
Ioanăş, altele de teamă, aflînd despre celelalte că n-au putut ţine piept vitejiei acestui
bărbat, s-au turburat şi s-au cutremurat şi s-au alipit şi acestea cu supunere de
bunăvoie.” [27, p. 97] (Notăm între paranteze că, fără îndoială, sintagma “vitejia
acestui bărbat” se referă la Petru Rareş, nu la Ioanăş, pe care Macarie are toate
motivele — în prolepsă — să nu-l placă.) În acest moment voievodul Moldovei dă
dovadă de calităţi proprii unui adevărat domnitor, nu doar oştean eroic, ci şi
administrator excelent: “Şi, întorcîndu-se Petru voievod de acolo la ale sale cu
strălucită izbîndă, după ce făcuse bună rînduială, a adus cu sine o mulţime de talanţi
de aur şi altele, pe care le-a luat de la locuitorii acelei ţări, cu care în chip vădit a
îndulcit domnia.” [27, p. 97] Acest pasaj este remarcabil sub mai multe aspecte. El
afirmă abilitatea atît de preţioasă a lui Rareş de a face ordine — “bună rînduială” —
şi încă pe un teritoriu străin, în cetăţi pînă nu demult vrăjmaşe. Pentru a nu ştirbi
imaginea perfectă, cronicarul are înţelepciunea de a lăsa în afara textului metodele

35
aplicate de domn pentru pacificarea locuitorilor. Important este că, spre deosebire de
János, care nu este în stare să facă ordine în propria ţară, Rareş instaurează buna
rînduială în nişte oraşe străine, cu care abia terminase de luptat.
Macarie pare să consemneze cu satisfacţie volumul prăzii de război, aduse de
Rareş din Transilvania: “O mulţime de talanţi de aur şi altele, pe care le-a luat de la
locuitorii acelei ţări”. Însă sintagma imediat următoare — “cu care în chip vădit a
îndulcit domnia” — poate fi percepută atît în sensul ei literal, cît şi ca o notă
sarcastică, aceasta din urmă fiind sugerată îndeosebi de adjectivul “vădit”. Fără
îndoială, o pradă bogată nu poate decît bucura inima unui voievod — şi pentru că
eroul episodului este Petru Rareş, patronul regal al autorului, campaniile sale, fie şi
de cotropire, sînt relatate cu toate detaliile accesibile scriitorului.
După instaurarea pe tron a lui Alexandru Lăpuşneanul, Moldova, conform lui
Eftimie, are parte de o perioadă extrem de fericită, o adevărată pax alexandriana12:
„De altfel era pace adîncă peste tot, care bucura auzul oamenilor şi pentru toţi pacea
însemna o comoară. Şi slava înaripată despre dînsul s-a răspîndit peste ţări şi mult se
povestea peste tot pămîntul luminat de soare despre rîvna lui binecinstitoare şi despre
dragostea lui către Dumnezeu şi către sfintele biserici şi s-a făcut vestit numele său şi
în toate părţile şi în domniile dimprejur.” [27, p. 124]
Acest pasaj sugerează că, deşi capabil să se bucure de izbînzile militare ale
eroilor săi, Eftimie considera că anume pacea în ţară este succesul suprem al unui
domnitor. Împăciuirea clanurilor concurente de boieri, aplanarea conflictelor de la
curte, săturarea săracilor şi liniştea la hotare (şi buna înţelegere cu sultanul, puterea
terestră supremă în universul cronicarului) — de toate urma să se îngrijească un
domnitor bun.
Lăpuşneanul instaurează pacea, iertîndu-i pe trădători; la Macarie Ştefan Rareş
epurează ţara de străini, acţiune menită — şi istoric, şi stilistic — să contrasteze cu

12
Remarcăm insistenţa cu care tema „monarhului bun” reapare în imaginea unui erou regal naţional: mitul istoric al lui
Carol IV, rege al Boemiei şi împărat al Sfîntului Imperiu Roman de Naţiune Germană, insistă asupra trăsăturilor
„paşnice”, „luminate” ale protagonistului. [31, p. 177]

36
afluxul de turci, încurajat de Iliaş: „Pe leşii, care cotropiseră Moldova şi care se
uniseră cu cei ce pribegiseră mai înainte, i-a înspăimîntat cumplit, scoţînd cu vitejie
sabia împotriva lor, ca un cal nărăvaş, plin de îndrăzneală, a arătat de la cei dintîi paşi
şi de la întîiul iureş ce căldură vitejească avea în piept.” [27, p. 105] Ştefan Rareş este
tînăr, deci imaginea sa conţine mai multe referinţe la energia şi vigoarea tinereţii,
cum fusese şi cazul lui Ştefan, fiul lui Bogdan III. Expectanţele faţă de Alexandru,
bărbat în toată firea, sînt altele decît faţă de un voievod mai puţin avansat în vîrstă.
Neliniştea, dimpotrivă, este semn al vremurilor grele şi atribut al încercărilor
sorţii. De aceea starea disperată a lui Petru Rareş, încolţit de “toată lumea de fiare
păgîneşti,” [27, p. 99] este fixată printr-un verb care conţine semele „mişcare
neorientată” şi „nelinişte” — “iar la mijloc se zbătea voievodul Moldovei”. [27, p.
99] În continuare, informat fiind despre planurile complotatorilor, “i s-a cutremurat
inima şi teama şi turburarea l-au cuprins.” [27, p. 99] Urmează o descriere clasică a
unei izbucniri emoţionale: “îi curgeau pentru aceasta din ochi lacrimi şi suspine dese
cu gemete îi ieşeau din adîncul inimii şi era chip ce trezea milă şi vrednic de plîns.”
[27, p. 99] Macarie scrie într-o epocă cînd tradiţia (cel puţin cea literară) nu îi
interzicea eroului să-şi trădeze sentimentele; mai mult, canonul literar dispunea de
modele transmise încă din Antichitate.13 Nu contează deci dacă disperarea lui Petru
Rareş s-a exteriorizat anume în forma citată mai sus — cîteva decenii mai tîrziu, şi
Alexandru Lăpuşneanul va fi văzut de Azarie plîngînd [27, p. 143]. În creştinismul
medieval, lacrimile sînt percepute ca un instrument spiritual şi mijloc de purificare a
sufletului14 — „fericiţi cei ce plîng, căci aceia se vor mîngîia” spune Predica de pe
Munte (Matei 5: 4) — şi imaginea unui domnitor „binecinstitor” nu este ştirbită de
lacrimile ce i se preling pe obraz. În acelaşi timp, plînsul şi suspinele contribuie la
concentrarea senzaţiei de tragic în fragmentele respective.

13
Cf. „Tunc princeps, alta trahens suspiria” din Chronicon Salernitanum [17, p. 170], întîlnit şi la Silius Latinus şi
Gregorie de Tours — şi în Eneida lui Vergiliu.
14
Tema lacrimilor ca dar divin pentru sufletul în pocăinţă este explorată pe larg în cartea Le Don des larmes au Moyen-
Âge. Un instrument spirituel en quête d'institution de Piroska Nagy [66].

37
 Poziţia centrală a domnitorului ca axis mundi îl face punctul de sprijin şi de
referinţă al ţării. Anume de el depinde stabilitatea şi deci bunăstarea statului. Axioma
ne poartă şi mai departe: un domnitor instabil nu poate asigura o domnie stabilă.
Drept dovadă a faptului că aceasta era şi convingerea cronicarilor noştri servesc
imaginile domniilor perfecte: Petru Rareş, în vremea cînd nu invadează Polonia şi nu
face ordine în Transilvania, îi asigură ţării nişte ani paşnici şi luminoşi; Alexandru
Lăpuşneanul este văzut „întocmind lucrurile ca un om înţelept” [27, p. 140] la
debutul primei sale domnii şi ca un făuritor metaforic al păcii — după revenirea pe
tron: „De atunci s-a liniştit furtuna aducătoare de valuri şi se plutea fără turburare pe
marea vieţii, căci sufla de-a dreptul zefirul dumnezeiesc al dreptei credinţe”. [27, p.
146] Ipoteza noastră — bun este domnitorul ordonat şi măsurat — este confirmată de
trierea celorlalţi voievozi în buni şi răi cu remarce privind ordinea şi liniştea în ţară:
talentele organizatorice ale lui Bogdan III sînt trecute sub tăcere de Macarie, care nu-
şi ascunde dezaprobarea faţă de iniţiativele lui războinice; Ştefan cel Tînăr domneşte
singur prea puţin pentru a se distinge în această privinţă — iar liniştea şi ordinea sînt
caracteristici proprii mai curînd vîrstei înaintate; Petru Rareş este domnitorul perfect,
Pater Patriae. După care vine Iliaş, oaia neagră a familiei, şi dezechilibrează statul
ordonat de tatăl său: „pe toate le-a turburat şi le-a clintit.” [27, p. 103] La plecarea lui
Iliaş, Macarie mai evocă o dată dezordinea provocată de el — „şi nu s-a întins mult
turburarea ca urmare a acestora” [27, p. 104] — pentru a crea un contrast cu Ştefan
Rareş, în vremea căruia „iarăşi au strălucit razele dreptei credinţe şi iarăşi s-a luminat
zorile binefacerii” [27, p. 105]
Eftimie împărtăşeşte viziunea lui Macarie: liniştea, odihna le sînt proprii doar
domniilor fericite. După luptele cu ungurii, Petru Rareş „a venit în cetatea sa de scaun
a Sucevei şi s-a odihnit de ostenelile sale” [27, p. 118] (imediat după care odihnă „a
plecat la Hîrlău şi acolo a tăiat capetele lui Septiliciu şi a lui Avraam Rotîmpan” [27,
p. 118]). Iar după întronarea lui Iliaş, ca rezultat al nelegiuirilor sale, „toate cele
creştineşti şi bisericeşti erau într-o mare turburare.” [27, p. 120] Boierii şi oştenii,

38
siliţi de Iliaş să-l întovărăşească la Constantinopol, merg „cu mare grijă şi supărare şi
întristare” [27, p. 121].
Mînia apare drept unul din principalele vicii ale lui Ştefan Rareş: „cu creşterea
smintelii se făcuse necumpănit, din mînie este obiceiul să urmeze dorinţe
necuviincioase.” [27, p. 121] Mînia aduce cu sine şi alte păcate, înşirate cu indignare:
„... a pornit cu o mulţime de chipuri de rele şi toate nedreptăţile şi s-a dedat la chinuri
şi acest murdar ucigaş băutor de sînge era plin de mînia femeiască, precum şi de
cea bărbătească şi s-a murdărit pe sine în toate faptele necuviincioase, făcea
desfrînări şi jafuri, omoruri şi lăcomie şi alte necuviinţe asemănătoare, căci era aspru
şi chinuitor rău, şi pe mulţi a omorît cu multe şi deosebite chinuri” (evidenţierile ne
aparţin). [27, p. 121-122]
Axa lexicală a pasajului citat se sprijină pe două enumeraţii: a lucrurilor urîte
comise de domnitor şi a trăsăturilor propriu-zise ale acestuia. Ştefan este vinovat de
rele, nedreptăţi, chinuri, mînie femeiască şi bărbătească, i.e. desfrînări; jafuri,
omoruri, lăcomie, alte necuviinţe şi chinuri, el însuşi fiind calificat drept un murdar
ucigaş băutor de sînge, aspru şi chinuitor rău. Aşadar, dintre cele şapte păcate de
moarte — mîndria, zgîrcenia, mînia, lenea, lăcomia, desfrîul şi invidia — voievodului
i se impută cel puţin trei; în plus, el se face vinovat de încălcarea unei bune porţiuni
din Decalog, comiţînd omoruri, jafuri şi, fără îndoială, rîvinind la bunurile şi soţiile
altora.
Nu se ştie cu siguranţă: comportamentul lui Ştefan a provocat enumeraţia sau
enumeraţia de-a gata a fost ajustată la comportamentul lui Ştefan. Altfel spus, ne
întrebăm dacă generalizarea făcută de Eftimie este secundară evenimentelor sau
reprezintă calapodul pe care s-au ajustat evenimentele. Astfel, pentru a-i convinge pe
cititori că Ştefan Rareş „a început să cugete şi să facă întru totul ca fratele, cu unele
chiar să-l întreacă” [27, p. 121], Eftimie, cu stăruinţa prelatului obişnuit cu încercarea
conştiinţei şi spovedania, îl acuză pe voievod de diverse vicii şi păcate, menţionînd că
acesta a greşit şi cu gîndul, şi cu fapta. Sugerăm că această enumeraţie, oarecum
repetitivă, a fost necesară pentru a-l echivala pe Ştefan cu Iliaş. Or, Iliaş apare ca

39
sortit pierzaniei mai întîi de toate prin greşelile sale contra religiei: se converteşte, de
facto, în mahomedanism şi comite un păcat aproape egal prin gravitate — înscrie la
bir Biserica şi boierimea. Şi, adiţional, s-a mai dedat la torturi şi execuţii. Pentru a
justifica echivalenţa lui Ştefan cu fratele mai mare, cronicarul se vede nevoit să
revină, iar şi iar, asupra ideii că prezenţa lui Ştefan pe tronul Moldovei ajunsese o
pîngărire a domniei şi a coroanei; de aceea motivul murdăriei voievodului este reluat,
la distanţe măsurate (dorinţe necuviincioase, murdar ucigaş băutor de sînge, s-a
murdărit pe sine, desfrînări, necuviinţe, năravul spurcat de fiară, viaţă necurată şi
desfrănată), alături de motivul descumpănirii totale (a adus hogi turci chinuiţi de
demoni, să vorbească cu asprime — comportament dezechilibrat; cu creşterea
smintelii, necumpănit, din mînie, plin de mînia, era aspru). Şi de aceea Eftimie insistă
ulterior asupra ideii de lumină în imaginea lui Alexandru Lăpuşneanul: partizan al
domnitorului, autorul exploatează din plin valoarea stilistică a antitezei.
Cu atît mai curios apare efortul lui Azarie de a zugrăvi un Ştefan Rareş pozitiv.
Cînd Azarie vrea să-i demonstreze cititorului că Ştefan Rareş era un domn excelent,
el evocă trei domenii de activitate, esenţiale pentru o persoană regală: “…Ştefan cel
Viteaz petrecea în chip binecinstitor, domnea şi întocmea de toate.” [27, p. 139] Este
adevărat că ordinea enumerării ne poate pune pe gînduri. Însă un alt detaliu este mai
important: nota “binecinstitor” alături de verbul “petrecea”. Polisemia bogată a
verbului a petrece permite o lectură ambivalentă a sintagmei. Pe de o parte, a petrece
înseamnă, după Dicţionarul Universal al Limbii Române, “a-şi duce viaţa şi a-şi
ocupa timpul (într-un anumit fel, într-un anumit loc, o anumită perioadă); a trăi”. Pe
de altă parte, un sens ulterior se egalează cu “a se distra, a se desfăta, a se veseli, a se
bucura de viaţă”.[83, p. 645] O viaţă de petreceri şi ospeţe nu indică nicidecum un
domnitor bun (acuzaţiile lui Macarie şi Eftimie la adresa lui Iliaş semnalează că şi
acest obicei prost îi era propriu) — însă un domnitor nu poate să se lipsească de
pompa cuvenită regalităţii. De aici menţiunea “binecinstitor”: Ştefan petrece, însă
fără a ofensa morala şi obiceiurile. Cu cîteva decenii înainte de evenimentele relatate
de Azarie, Neagoe Basarab îi oferea fiului său o descriere a veseliei pe care şi-o poate

40
permite un voievod — probabil, este tocmai definiţia “petrecerii binecinstitoare”,
favorizată de Azarie: „Fătul mieu, eu am gîndit că aşa se cade domnului să şază la
masă boiarii săi cei mari şi cu cei mici. Cîndu şade domnul la masă, întîi pohteşte
trupul lui să mănînce şi să bea. Apoi pohteşte şi veselie multă. Iar tu, fătul mieu, să nu
cumva să-ţi slobozeşti mintea de tot spre veselie, că omul în lumea aceasta şade între
viaţă şi între moarte. Pentr-aceia se cade să te socoteşti foarte bine, să nu-ţi slobozeşti
mintea de tot spre veselie, nici iar spre întristăciune. Că de te vei întrista foarte, deacii
toţi den casa ta şi toate slugile tale se vor întrista şi se vor îngrija; iar de vei vrea să
faci voia lor şi să te veseleşti cu totul, acea veselie făr’ de măsură va mînia pre
Dumnezeu şi va osebi sufletul omului de la dînsul. Ci în vremea aceia, mai bine să fie
plăcută veselia ta lui Dumnezeu, decît oamenilor.”[4, p. 193]
I se cuvine deci domnitorului să petreacă, în mijlocul curtenilor săi, pentru a-şi
susţine prestigiul voievodal şi pentru a nu cufunda curtea în tristeţe — însă cu
măsură, ca să nu jignească sentimentele celor sobri şi măsuraţi. Şi Petru Rareş apare,
la apusul vieţii, petrecîndu-şi “bătrîneţile cu noroc bun, în băi şi băuturi şi mîncări”
[27, p. 103], în descrierea lui Macarie, însă această odihnă este una binemeritată,
după anii de zbucium şi faptele glorioase, zugrăvite elocvent de cronicar — un drept
otium post negotium.
Convingerea promovată de Macarie, Eftimie şi Azarie este că un domnitor bun
e cel care asigură ordinea şi echilibrul în ţară (şi pacea, preferabil). De aceea
domnitorii concepuţi ca pozitivi a priori sînt reprezentaţi instaurînd perioade
luminate de linişte şi regulă — fiind pozitivi, nici nu puteau fi văzuţi altfel; pe cînd
voievozilor „negativi” li se impută zdruncinarea ordinii în ţară şi smintirea
moravurilor. Pentru domnitorii percepuţi neutru, precum Bogdan III, cronicarii se
limitează la stricta relatare de evenimente, fără generalizări despre ordine şi luminare.

41
§ 3. Originea şi legitimitatea eroului

Ereditatea — singurul zeu căruia îi cunoaştem numele.

Jean d’Ormesson

Legitimitatea domnitorului joacă un rol esenţial pentru recunoaşterea lui ca

adevărată căpetenie a statului şi pentru atribuirea calităţilor eroice. Un uzurpator nu
poate fi erou, şi cronicarii vor trece sub tăcere calităţile acestuia — pentru că
uzurpatorul nu are calităţi, el ocupă un loc străin care nu i se cuvine.15 Astfel,
menţionîndu-i pe cei doi domni ai Moldovei din timpul pribegiei lui Petru Rareş,
Macarie nu ne comunică nimic despre aceştia ca personalităţi: nici de bine, nici de
rău. Presupunem că, dacă cronicarul ar fi dispus de informaţii defăimătoare asupra lui
Ştefan, zis Lăcustă, (1538-540) şi Alexandru Cornea (1540-1541), el nu ar fi omis
ocazia să schiţeze o imagine de contrast dintre pozitivul Rareş, destituit, şi chipurile
negative ale celor care i-au luat locul. Însă reticenţa lui Macarie pare să trădeze mai
curînd un amestec de dispreţ şi compasiune pentru cei doi decît indignare. Maxima
De mortuis aut bene aut nihil ne vine în minte cînd citim puţinul scris de Macarie
despre cel care i-a luat locul lui Petru Rareş: „De acolo s-a întors ca mare învingător
acel trufaş stăpînitor al turcilor şi s-a dus la cetatea împărătească, lăsînd ca stăpîn al
domniei pe un oarecare Ştefan. Pe vremea acestuia a fost foamete cumplită în toată
ţara Moldovei şi în Muntenia. Şi nu după mult timp, înlăuntru, la patul domnesc, a
băut paharul cel neînduplecat al morţii.” [27, p. 102]
Cunoscînd înclinaţia lui Macarie spre alegorii şi paralele mistice, ne-am fi
putut aştepta ca foametea din ţară să se explice prin răsplata divină16 pentru

15
Cf. analiza originii eroului indo-european şi amerinidian din Prefaţa lui Jeremiah Curtin la volumul Hero-Tales of
Ireland [28, p. X-LII).
16
Cf. Nicolae Costin, care tratează un episod similar în cheia fatalistă: „În dzilele lui [ale lui Iliaş Rareş — n. n.], certat-
au Dumnădzău ţara pentru spurcate faptele lui, cu geruri mari, de au săcat pomeţii şi viile.” [23, p. 228].

42
nedreptatea ce i s-a făcut domnitorului legitim, Rareş.17 Însă textul nu sugerează
nicidecum că noul domnitor, Ştefan, ar fi contribuit în vreo formă la detronarea lui
Petru. Probabil, aceasta explică atitudinea neutră denotată de cronicarul oficial al lui
Rareş. Şi moartea lui Ştefan Lăcustă este consemnată nu ca o pedeapsă divină, ci în
cheia satis facere naturae: “a băut paharul cel neînduplecat al morţii”. Menţiunea “la
patul domnesc” trimite, pe de o parte, la laitmotivul medieval al Morţii care nu iartă
pe nimeni — Totentanz, Dansul Macabru, în care Moartea îi ia cu sine pe toţi, bogaţi
şi săraci, împăraţi şi sclavi, tineri şi bătrîni.18 Pe de altă parte însă, acest detaliu
sugerează că Macarie fusese bine informat despre circumstanţele morţii lui Ştefan
Lăcustă, asasinat de boieri „în timpul unei nopţi din decembrie 1540.”[68, p. 43]
Despre următorul domnitor aflăm şi mai puţin: “Şi după dînsul iarăşi, altul, un
oarecare Alexandru, poreclit Cornea, şi abia şi-a uns gura cu mierea stăpînirii şi a
pierit înainte de vreme.” [27, p. 102] Acest un oarecare sugerează o urmă de dispreţ
şi indică, probabil, că, pînă a deveni domnitori, nici unul, nici celălalt nu se făcuseră
remarcaţi de Macarie — de aceea nu ni se spune nimic despre antecedentele sau
familia lor. Moartea prematură a lui Alexandru Cornea, pe care autorul o va descrie
ceva mai jos, este percepută mai curînd ca o necesitate tristă, decît ca o răsplată
dreaptă — însuşi Alexandru, “nenorocitul Cornea”, părăsit de toţi boierii imediat ce
se răspîndeşte vestea întoarcerii lui Rareş, este o victimă a circumstanţelor, cînd “a
fost prins de unii şi trimis lui Petru voievod şi a fost dat pradă armelor şi hrană săbiei
în anul 7049, luna februarie.” [27, p. 102] Domnitorul reinstaurat nu pare să se afle în
conflict personal cu cel destituit — însă legile crude ale războiului îi cer să-l înlăture
pe Cornea aşa cum, probabil, Cornea s-ar fi văzut obligat să-l înlăture pe Rareş, într-o
situaţie similară (rugămintea celui învins de a fi însemnat la nas şi trimis la călugărie,
după un obicei moştenit din Bizanţ şi aplicat ulterior în cazul lui Joldea, nu a fost

17
Or, chiar porecla domnitorului, Lăcustă, omisă de Macarie, se explică prin invazia insectelor vorace, invazie care a şi
provocat foametea în ţară. A se vedea, e.g., N. Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii pînă la 1600 [23,
p. 223].
18
A se vedea, e.g., Schmitt, Jean-Claude, Strigoii. Viii şi morţii în societatea medievală [80, passim].

43
satisfăcută).[2, p. 446] Macarie sesizează că, fie şi legate de datoria militară,
asemenea fapte nu împodobesc imaginea domnitorului despre care scrie cu atîta
admiraţie. De aceea episcopul încearcă să atenueze efectul negativ al actelor de
cruzime, explicînd că Rareş nu avea altă soluţie: „Şi adunînd pe cei care se lepădaseră
de dînsul, silit de împrejurări, s-a îndreptat spre chinuiri şi cu mîini barbare a tăiat
fără milă pe cei prinşi, puţin mai înainte spuşi [trădătorii Mihul şi marele logofăt
Totruşanul — n.n.] şi tăind capetele lor, le-a trimis marelui împărat, dînd daruri foarte
bogate stăpînitorului turc.” [27, p. 102-103]
Or, Neagoe Basarab, contemporan cu Macarie şi domnitor în exerciţiul
funcţiunii, dedică răzbunării un capitol aparte din Învăţăturile sale, pledînd iertarea
creştinească: “Şi măcar de ai fi fost şi necăjit, tot să nu aibi mînie, nici urîciune spre
vecinul tău, ca apoi ţi-i face rană şi, mai mult, vei călca şi porunca lui Dumnezeu. Ci-
l iartă şi-l priimeşte (sic) pre cel ce-ţi va fi făcut necazu, şi de vei face aşa, tu nu vei
înfolosi pre acela, ci pre tine, că-ţi va da Dumnezeu pentru aceasta plată.”[4, p. 266]
Istoria, nu literatura, confirmă că eterna dilemă a unui domn creştin — să
pedepsească sau să ierte — se rezolva, de regulă, prin decizia înţeleaptă de a înlătura
un element ameninţător mai curînd decît de a-l lăsa în libertate, gata să uneltească.
Istoria, iarăşi, este cea care îi atenţionează pe domnitorii prea milostivi de pericolele
ce îi pasc.
Structura întregii epopei a destituirii şi reinstaurării lui Petru Rareş în
interpretarea lui Macarie aminteşte de modelul de desfăşurare a naraţiunii în basme
sau balade: a fost odată ca niciodată un erou înzestrat cu toate calităţile posibile şi
însoţit de o familie perfectă; duşmanii perfizi au uneltit împotriva lui şi eroul,
preîntîmpinat de slujitorul loial, se salvează, părăsit de toţi şi însoţit doar de calul
fidel; trece peste obstacole naturale, scapă ca prin minune de cei care îi doresc
moartea; ajunge la Fiinţa Superioară, obţine dreptatea, îi pedepseşte pe trădători — şi
redevine eroul luminat şi blajin de la începutul poveştii. Şi acum va mai fi trăind,
dacă nu va fi murit.

44
 Macarie însuşi pare să perceapă acest segment narativ ca pe unul izolat în
cadrul cronicii, un fel de “nuvelă în nuvelă”, încă o specie antică înviată de scriitorii
Evului Mediu tardiv19 şi preferată îndeosebi de renascentişti. Această presupunere
este confirmată de formulele — introductivă şi finală — utilizate de autor. Astfel,
peripeţiile lui Rareş sînt anunţate de următorul pasaj: „Însă, după mine, nu este nimic
neschimbat în această viaţă, nici stăpînirea domnească, nici bogăţie, nici noroc bun în
această viaţă, care să nu fie turburat de furtuni şi supărări; dar de ce va fi spunerea
acestor cuvinte? Dumnezeu ne-a încercat şi împlinind judecăţi tainice, precum a
ispitit pe Iov, îndată a ales pe cei mai de frunte. Ce şi cum s-au întîmplat, vino,
cuvînt, şi vesteşte povestirea şi cele vrednice de amintit.” [27, p. 98]
Fortuna labilis, un topos cunoscut în literatură, este comun şi textelor
medievale, în special celor de inspiraţie şi orientare moralizatoare creştină. Neagoe
Basarab îl tratează în expresii asemănătoare celor ale lui Macarie: „Iară lumea aceasta
cu adevărat iaste rea şi înşelătoare şi pizmătariţă şi urîtoare. Că cît dăruiaşte pre
priiatenii ei, apoi iar cu mînie şi cu urgie întoarce şi ia înapoi şi-i trimite goli de toate
bunătăţile şi îmbrăcaţi în ruşine şi însărcinaţi cu toate greutăţile în scîrba cea de veci,
şi pre cei ce-i înalţă iarăşi degrab’ îi supune suptu picioare şi-i smereşte cu sărăciia
cea mai de apoi şi sunt bucurie tuturor vrăjmaşilor lor. Aşa şi într-acesta chip suntu
darurile ei. Aşa suntu milele ei, şi iaste vrăjmăşia priiatenilor ei şi făcătoare de rău
tuturor celor ce fac voia ei şi cu mînie aruncă-i jos pre toţi cei ce se razimă de dînsa,
şi slăbeşte pre toţi ceia ce să nădăjduiescu spre dînsa.”[4, p. 128-129] Iată un voievod
preîntîmpinîndu-şi fiul, un viitor voievod şi el — şi iată cronicarul consemnînd că
anume aşa şi se întîmplă, hodie mihi cras tibi, nimic nou şi nimic etern şi neschimbat.
Asemenea schimbări dramatice de circumstanţe şi noroc nu reprezintă decît unul din
aspectele destinului regal. Căci un domnitor trebuie să fie întotdeauna gata de
încercări — anume în dificultăţi i se descoperă adevărata esenţă, ceea ce limba
română va numi atît de plastic os domnesc.

19
E.g., Simon de Keza, Gesta Hungarorum [29, passim]

45
 Legitimitatea domnitorului nu prezintă o problemă pentru cei trei cronicari:
domnitorul este drept, dacă domneşte bine, şi domneşte bine, dacă este drept.
Moldova nu a avut aristocraţie ereditară ca atare, în înţelesul în care aceasta a existat
în Europa de Vest şi Centrală. S-au aflat familii capabile să-şi traseze originea destul
de departe în timp, şi către oameni puternici, dar în general funcţia deţinută decidea
greutatea boierului în politică şi societate, iar funcţiile se schimbau cu fiecare voievod
nou. În plus (sau de aceea?), Moldova nu a avut nici monarhie ereditară în tot sensul
cuvîntului. Fiul mai mare al voievodului era, în mod normal, văzut drept moştenitor
al tronului, cît timp domnea tatăl său, însă nimic nu garanta că anume el va deveni
succesorul de facto. Mai ales dacă domnitorul era înlăturat, nu pleca din cauze
naturale. În ascensiunea prinţului spre tron, faptul că el fusese moştenitorul putea
acţiona atît în favoarea, cît şi în detrimentul său. Cum notează Dinu C. Giurescu în
legătură cu „legenda” dinastică a lui Ioan Vodă cel Cumplit, „este firesc (...) că Ion
Vodă se arată fiul lui Ştefăniţă: în secolul al XVI-lea ocuparea scaunului ţării se
motiva încă printr-o obîrşie domnească, indiferent dacă era legitimă sau nu.” [42, p.
17]
De aceea, deşi autorii de cronici salută urcarea la tron a urmaşilor direcţi şi
legitimi ai voievozilor defuncţi, precum Bogdan III, Ştefan cel Tînăr, Iliaş şi Ştefan
Rareş, Bogdan IV, în momentele de criză dinastică este suficientă pretenţia la o
descendenţă domnească. Despre Petru Rareş Macarie anunţă cu pioşenie că „şi acesta
era una din odraslele veşnic pomenitului Ştefan, ascuns ca odinioară lumina sub
obroc” [27, p. 95]. Eftimie repetă ad litteram formula, prezentîndu-l pe Alexandru
Lăpuşneanul: „Căci este şi acesta unul dintre fiii veşnic pomenitului Bogdan
Voievod, şi a fost ascuns ca odinioară lumina sub obroc sau ca luceafărul sub
pămînt.” [27, p. 122] Azarie, care scrie după moartea lui Alexandru şi nu din porunca
unui urmaş direct al acestuia, nu mai consideră necesar să-i discute familia,
mulţumindu-se să remarce că „Alexandru, unul dintre boieri”, era „om voinic şi
frumos la chip, liniştit şi blînd.” [27, p. 140]

46
 Insurgentului Trifăilă, care a venit „într-o vreme nepotrivită, rea” şi „a turburat
aprig pe locuitorii ţării”, i se neagă revendicările dinastice: cronicarul menţionează
doar că acesta „îşi zicea fecior de domn” [27, p. 92]. Însă un pretins fecior de domn
— nici nu ştim din care voievod îşi trăgea obîrşia, după propria legendă, Trifăilă,
susţinut în pretenţiile sale de domnitorul Ţării Româneşti Neagoe Basarab [2, p. 247]
— care vine să-l detroneze pe un domnitor al ţării neîndoielnic legitim nu se poate
aştepta la o recunoaştere din partea cronicarului oficial. La rîndul său, Azarie, extrem
de nemulţumit de Ioan Vodă cel Cumplit, priveşte sceptic aspiraţiile acestuia la o
origine regală: „...era un oarecare surghiunit în cetatea Rodos, anume Ioan, şi nu ştiu
cine era şi de unde se trăgea şi al cui fiu era, zicea că se trage din neam de domn.”
[27, p. 148] Ceva mai tîrziu, Grigore Ureche se va simţi obligat să citeze zvonurile în
circulaţie: „...unii zic că au fost ficior de armean, alţii zic că au fost ficior unui
Ştefan-vodă” (iar interpolatorul Axinte Uricariul va confirma: „Aşa să află el scris la
uricile lui.”) [86, p. 101] Invocarea paternităţii lui Ştefan-vodă, adică Ştefan cel
Tînăr, fiul lui Bogdan III, îi permitea viitorului voievod să-şi traseze originea direct
de la Ştefan cel Mare [42, p. 17] — iar o origine din strămoşi nu doar regali, ci şi
glorioşi nu face decît să adaoge şanse unui pretendent la tron.
Nici Despot vodă nu a omis ocazia de a-şi construi o genealogie regală. Azarie
relatează că „s-a ridicat un oarecare numit Despot, de la nemţi, numindu-se pe sine
fiu de domn” [27, p. 142] — fără comentarii ulterioare. De altfel, cronicarul nu-i
neagă uzurpatorului anumite calităţi: acesta este „om iscusit în războaie” [27, p. 142].
Grigore Ureche, mai informat, va privi sceptic legenda lui Despot: „s-au ivit Dispot
pre poreclă, iar numele i-au fost Heraclu Vasilică, ce au fost de naşterea sa din
ostrovul Samos, carile fiind italian au fostu ştiind multe limbi (...) avîndu-şi viiaţă
între soţii, s-au încleştat cu o samă de evangheliţi (că el încă n-au fostu pravoslavnic)
şi s-au făcut ficioru de domnu.” [86, p. 88] Însă Azarie scrie despre Ioan şi despre
Despot post factum, cînd domniile acestora se vor fi consumat. Nu vom afla niciodată
dacă şi Alexandru Lăpuşneanul nu ar fi rămas înfierat cu formula „un oarecare...îşi

47
zicea fecior de domn”, în cazul cînd roata istoriei s-ar fi întors altfel şi comisul20 Ioan
Joldea, ales de boieri, s-ar fi menţinut pe tronul Moldovei. Nu este corect să ne
aşteptăm la obiectivitate din partea unor letopiseţe, fie ele oficiale sau scrise din
propria iniţiativă a autorilor: cronicarul medieval percepe şi narează evenimentele
prin prisma propriei epoci, poziţii sociale şi biografii — şi nici nu consideră că ar
trebui să procedeze altfel. Obiective nu pot fi decît analele rudimentare, dacă se
limitează la schema „anul — evenimentul”, fără să-şi permită aprecieri — exprimate
prin adjective, adverbe sau subordonate atributive. Pretendentul la domnie care se dă
drept fiu de voievod va fi recunoscut ca atare nu pentru că dovezile sale sînt
plauzibile — ci pentru că numai un adevărat fiu de voievod va reuşi să dobîndească
tronul la care rîvneşte. Şi, evident, deoarece cujus regio ejus religio, scriitorul va fi
întotdeauna loial unui domnitor, unei idei, unui partid politic, unei convingeri etice,
în fine.
Însă domnitorul instaurat pe tron trebuie să fie în afara îndoielilor. Este notoriu
că şi Petru Rareş, şi Alexandru Lăpuşneanul se trag din domnitori iubiţi în ţară —
Ştefan cel Mare şi, respectiv, Bogdan III. Ioan-vodă se numeşte fiu nelegitim al lui
Ştefan cel Tînăr, şi acesta un voievod viteaz, mort prematur. Istoria nu pare să fi
înregistrat pretendenţi din neamul lui Iliaş Rareş, de exemplu: înrudirea cu „fiul
pierzării” ar fi reprezentat mai curînd o publicitate negativă pentru cel ce aspiră la
tron. Pînă la urmă, nu contează dacă ceea ce „să află el scris la uricile” este adevărat
sau nu. Morala implicită — subiectul nu ajunge să fie discutat de nici unul dintre
cronicari — este că, dacă pretendentul, cu voia lui Dumnezeu, ajunge să domnească
suficient de mult şi bine, înseamnă că a meritat să se facă domn şi, pînă la urmă,
homo ornat locum, non hominem locus.
Ne întrebăm cît de departe se întinde nimbul eroismului patern asupra imaginii
filiale. Pînă cînd voievodului i se iartă anumite stîngăcii sau omisiuni de dragul
ilustrului său tată şi cînd această protecţie încetează să funcţioneze? Exemplele lui
Iliaş şi Ştefan Rareş se dovedesc, încă o dată, extrem de grăitoare în acest sens.
20
Dregătorie indicată de Alexandru Boldur în Istoria Basarabiei [11, p. 171].

48
Macarie îşi scrie cronica deja după ce domnia celui dintîi se va fi consumat, deci
naratorul cunoaşte, de fapt, ce fel de voievod are să devină urmaşul eroicului Petru
Rareş. Fiind el însuşi o victimă a nelegiuirilor acestuia, cronicarul îi comunică din
start cititorului că Iliaş „nu s-a arătat întru nimic asemănător tatălui său, ca şi cum nu
l-ar fi crescut ca fiu”. [27, p. 103] Eftimie, nu mai puţin indignat de comportamentul
nedemn al tînărului domnitor, admite totuşi că Iliaş „mai întîi mergea bine şi se arăta
binecinstitor şi blînd către toţi şi iubitor de boieri şi de toţi cei ce stăteau în jurul lui”.
[27, p. 118] Observăm deci că figura luminoasă a tatălui nu îl protejează pe fiu de
critică şi imprecaţii. Însă atunci cînd Macarie intenţionează să-l laude pe Ştefan
Rareş, fratele lui „Iliaş Mehmet”, el sugerează asemănarea fiului mijlociu21 cu
răposatul tată: „...Ştefan, cel cu inimă îndrăzneaţă, destinat de mai înainte pentru
înălţimea domniei, ieşit din acelaşi sînge ca şi Iliaş, dar cu năravuri cît de puţin
asemănător.” [27, p. 105] În aceeaşi manieră, Azarie vede în Bogdan IV reflectarea
imaginii tatălui, Alexandru Lăpuşneanul: „...întru toate era următor în obiceiuri
învăţăturilor tatălui său, arătînd şi vitejie”. [27, p. 148]
Aceste exemple ne permit să deducem că, deşi o descendenţă ilustră adaugă
strălucire imaginii unui domnitor, confirmîndu-i oarecum calităţile eroice, un
personagiu nedemn nu se salvează prin invocarea părintelui perfect. Cu atît mai
strident va fi contrastul dintre tatăl, pozitiv, şi fiul care nu îl merită.

§ 4. Copilul pe tron
Copiii învaţă bunătatea de la natură,
iar răutatea de la oameni.
Nicolae Iorga

Este firesc ca eroul, într-un text epic îndeosebi, să fie prin excelenţă bărbatul
nobil, adult, plin de forţă. Însă vicisitudinile vieţii regale — pe care cronicarul se

21
Ştefan Gorovei atestă existenţa celui de-al treilea fiu al lui Petru Rareş, Constantin, care a murit la Istambul în
împrejurări misterioase [43, p. 97].

49
angajează să le descrie fidel — nu întotdeauna ţin cont de convenţiile istoriografice.
Categoriile marginalizate de personaje — femeile, copiii, actanţii mai puţin nobili —
apar în paginile letopiseţelor, cu sau fără voia autorilor, pentru că aşa s-a întîmplat în
realitate. Autorul admirator poate face ca un domn slab şi nehotărît să pară puternic şi
viteaz, însă nu va îndrăzni să declare că Ştefan cel Tînăr avea 20 de ani la încoronare,
dacă în realitate nu avea decît 9. Letopiseţele lui Macarie, Eftimie şi Azarie oferă un
material deosebit de bogat anume pentru studiul copiilor şi adolescenţilor în istoria
tronului moldovenesc, pentru că între 1504 şi 1574 ţara a avut parte de doi domnitori
nevîrstnici.
Cea mai frecventă şi comună menţiune a copiilor în cronici vine în combinaţia
“femeile şi copiii”, adică ceea ce ştirile moderne numesc “populaţia civilă”. Aceştia,
luaţi împreună, apar ca dependenţi de protagoniştii bărbaţi. În Cronica moldo-rusă,
e.g., legenda de etnogeneză de la începutul lucrării vorbeşte despre “femeile şi copiii”
pelerinilor plecaţi din “Roma veche”: cînd voievodul ungur le propune acestora să se
stabilească cu traiul pe pămînturile sale, ei trimit acasă, ca să vadă dacă familiile lor
mai sînt unde le lăsaseră, şi le aduc cu sine. [26, p. 77] La fel şi Dragoş,
descălecătorul, întors acasă după vînarea bourului, purcede pentru colonizarea noilor
pămînturi împreună cu tovarăşii săi, cu femeile şi copiii lor. [26, p. 79] Negreşit,
asemenea menţiuni nu sînt decît logice: altfel, descălecătorii s-ar fi pomenit în situaţia
precară a primilor romani, cu Romulus în frunte, care au fost nevoiţi, spune legenda,
să-şi răpească soţii de la tribul vecin al sabinilor, pentru că nimeni nu accepta să se
înrudească de bunăvoie cu o ceată războinică de origine dubioasă. [39, p. 728]
Nici una dintre cronicile anonime moldoveneşti nu menţionează vreun copil ca
personalitate individuală, actantă: tot ce vedem sînt enumerările copiilor de domnitor
cu mamele lor şi, uneori, anul morţii lor. Extrem de rar, cronica indică anul naşterii
sau vîrsta la care a murit fiul sau fiica de voievod. Cronica moldo-germană încalcă
oarecum şablonul, caracterizîndu-le pe cele două fiice ale lui Ştefan cel Mare cu
Maria-Voichiţa ca “frumoase”, fără a le zice însă pe nume; pentru Bogdan,
moştenitorul tronului, aflăm chiar (ocazie excepţională) data exactă a naşterii, 16

50
iunie 1479. În aceeaşi lucrare copiii devin uneori protagonişti sau participanţi ai
evenimentelor, e.g. episodul cu cei 12 copii din Caffa, robiţi de turci, care s-au salvat
şi au ajuns în Moldova (“Dumnezeu a dat noroc ca vîntul să ducă toate corăbiile la
Chilia” [26, p. 73]) cu încă 32 de “corăbii mari cu averi, cu comori mari.” [26, p. 73]
Comportamentul lui Ştefan cel Mare în aceste circumstanţe fusese, probabil, cît se
poate de firesc pentru epoca şi condiţia sa: „Şi acolo a venit Ştefan voievod cu oastea
lui cu 400 de care şi a luat toate averile împreună şi cu tinerii şi i-a adus pe toţi la
Suceava, atunci a împărţit domnul pe tineri prin Suceava. În acelaşi timp, au aflat
cafezii şi veneţienii că copiii erau la Ştefan voievod şi au fost foarte bucuroşi de
aceasta. Şi i-au trimis foarte mulţi bani şi cereri ca el să lase liberi pe tineri. Iar Ştefan
voievod a îmbrăcat pe toţi tinerii şi i-a lăsat pe toţi liberi şi, care au vrut să se ducă
acasă, pe aceia a poruncit să-i călăuzească în ţara Ungurească. Mulţi dintre dînşii au
rămas în Suceava, care şi astăzi sînt acolo.” [26, p. 73]
Această naraţiune, în general realistă, provoacă îndoială doar într-un aspect: să
fi fost, într-adevăr, doar 12 tineri, păziţi de numai 4 turci? Şi cît de mulţi poate
însemna “mulţi” din 12 — rămaşi în Suceava? Altminteri, copiii apar iarăşi mai
curînd ca obiecte decît ca subiecte: prizonieri mai întîi ai turcilor, apoi ai
domnitorului moldovean — nu încape îndoială că nimeni nu fusese trimis acasă din
chiar senin, fără răscumpărare. Întîmplarea fericită care îmbogăţise vistieria lui Ştefan
cel Mare avu şi urmări mai puţin pozitive: „În acelaşi an, pînă în luna ianuarie, a
trimis împăratul turcesc foarte mulţi soli, unul după altul, la Ştefan voievod, că
trebuie să-i trimită înapoi comorile şi pe tineri, ceea ce el nu a făcut. Aceasta a fost
pînă în luna ianuarie.
11-lea. 6983 (1475)
În luna ianuarie, ziua 10, într-o joi, a avut Ştefan voievod o mare bătălie cu
turcii puţin mai sus de Vaslui, lîngă o apă care se cheamă Bîrlad.” [26, p. 73] Poate că
întîmplarea cu tinerii evadaţi nu fusese unicul motiv al acestei invazii otomane, însă,
negreşit, impertinenţa voievodului trebuie să fi grăbit sau intensificat mînia
sultanului.

51
 Un alt moment unde Cronica moldo-germană menţionează copii este unul din
episoadele “gotice” de descriere a luptelor, şi anume pîrjolirea Brăilei: „În luna
februarie, în ziua 27, a pornit Ştefan voievod asupra Brăilei, în Muntenia, şi a vărsat
mare şi mult sînge şi a ars tîrgul cu totul şi nu a lăsat în viaţă nici copiii din mame şi a
despicat sînul mamelor şi a scos pe copii din el.” [26, p. 71] Cititorul modern nu
trebuie să se aline cu iluzia că asemenea detalii ar ţine de domeniul fantasticului.22
Imagini de acest gen făceau parte, integral, din războiul medieval, tot aşa cum
atrocităţi abominabile sînt relatate despre acţiunile militare moderne.23 A nimici
populaţia unui oraş însemna, literalmente, a o nimici cu desăvîrşire, pînă la ultima
suflare. Alta este întrebarea de ce alte cronici moldoveneşti nu consemnează
amănuntele “tehnice” ale luării cetăţilor de către oastea Moldovei. O explicaţie ar fi,
probabil, că letopiseţele moldo-polon, moldo-rus, de la Bistriţa, de la Putna, scrise
fiind de către (foarte probabil) clerici şi destinate, predominant, unor cititori locali,
promovau un alt tip de imagine a Moldovei şi a domnitorului ei decît o făcea Cronica
moldo-germană, scrisă de un oştean (oricine ar fi fost el) şi orientată spre publicul
occidental. De aceea, pe cît insistă letopiseţele slavoneşti asupra faptelor de “bun
creştin” ale lui Ştefan, pe atît Cronica moldo-germană ţine să-l arate ca pe un
“cavaler”, adică luptător.
Imaginea copiilor în cronici e utilizată şi pentru a-i conferi domnitorului
descris trăsături pozitive, “umane”. Povestind despre peripeţiile lui Petru Rareş,
alungat de pe tron, gonit prin munţi şi, în fine, reinstalat din mila sultanului, Macarie
îi menţionează de repetate ori familia — “iubita lui doamnă Elena şi doriţii şi de bun
neam copii, Iliaş şi Ştefan.” [27, p. 103] Familia însemna urmaşi — moştenitori
legitimi; de aici remarca de “bun neam”. Citim printre rînduri: copil nelegitim
(circumstanţă pe care cronicarul, incapabil să o treacă cu vederea, o formulează cît
22
După formula lui B. P. Hasdeu, „Pentru a judeca de gradul civilizaţiunii unui popor, nu trebuie să ne bazăm pe
propriile noastre idei moderne, ci să-l confruntăm, fără prevenţiune, cu toate celelalte popoare din aceeaşi epocă.” [46,
p. 71].
23
Un exemplu strălucit şi zguduitor al tehnicilor de manipulare în lumea ştirilor îl prezintă articolul Six-step Guide to
Justifying Atrocities („Ghid de şase paşi pentru justificarea atrocităţilor”), apărut recent în cotidianul Irish Times [94].

52
mai eufemistic: “Şi acesta era una din odraslele veşnic pomenitului Ştefan, ascuns ca
odinioară lumina sub obroc” [27, p. 95]), deşi fiu de voievod, şi conştient că acest
detaliu al originii sale nu era secret nici pentru supuşii săi, nici pentru duşmanii
concurenţi pentru domnie, Petru Rareş trebuie să fi ţinut mult la prezenţa unor
moştenitori legitimi, care să-i continue linia. De aceea pierderea familiei, pe lîngă
faptul că ar fi fost o dureroasă lovitură personală, ar fi constituit şi dezastrul
aspiraţiilor dinastice ale lui Rareş. Macarie trebuie să fi înţeles mult prea bine
complexitatea situaţiei create şi îi transmite şi cititorului anxietatea voievodului
pribegit: rătăcind prin munţi, “gol, rănit la mîini şi desculţ”, Petru, care pare să fi
pierdut iremediabil domnia şi este aproape să piară şi el “înaintînd pe drumuri
nepătrunse, stăpînite de fiare”, este vrednic de toată mila, pentru că “plînge şi suspină
de pierderea copiilor şi a puterii” [27, p. 100]. Această ordine de enumerare ni se pare
deosebit de semnificativă. Pierzîndu-şi soţia, descendentă din despoţii sîrbi — o
legătură deci cu puţinii domnitori ortodocşi din vecinătate şi, în plus, rudă prin alianţă
cu familia lui Neagoe Basarab, nobilii ungari Frangipani şi principii polonezi
Wiesznowiecki [43, p. 83] — şi copiii, Petru Rareş ar fi pierdut şi mult din
stabilitatea poziţiei sale, chiar dacă ar fi redevenit domn.24 Astfel, pierderea copiilor
însemna oarecum pierderea puterii; din fericire, nu şi neapărat viceversa.
Urmărind îndeaproape complicatele peregrinări ale lui Rareş, Macarie nu scapă
din vedere familia sa, probabil pentru că, precum vădesc şi alte documente de epocă,
grija acesteia constituise prioritatea voievodului, oricît de cumplite ar fi fost
vremurile şi oricît de ameninţată îi era propria viaţă. Astfel, evadînd din Suceava,
singur (Macarie pictează aici portretul romantic al fugarului însoţit de singurul său
prieten fidel, calul), domnul mazilit are grijă să-şi evacueze doamna şi copiii în
Transilvania, într-o cetate a sa: “A scăpat de potopul care le înghite pe toate ca un
nou Noe şi a salvat familia lui în cetatea Ciceiului, unde o trimisese cu puţin înainte.”
[27, p. 100] Aşa cum patriarhul biblic nu uitase să-i îmbarce pe arca salvatoare pe

24
Nicolae Iorga subliniază şi rolul benefic al Doamnei Elena pentru dezvoltarea cărturăriei în Moldova şi „ridicarea şi
împodobirea bisericilor” [52].

53
descendenţii săi cu familiile lor, paralela cu Noe este cît se poate de binevenită. O altă
comparaţie conturează imaginea mişcătoare a unui paterfamilias iubitor: “Şi a întins
braţele sale şi a cuprins cu dragoste părintească pe copiii săi nevîrstnici şi i-a sărutat,
asemenea unui vultur, care acoperă cu aripile pe vulturaşii fără pene.” [27, p. 100]
După Macarie, asedierea Ciceiului de către János al Ungariei avea ca intenţie
nu numai înlăturarea fizică a lui Petru Rareş, ci şi (precauţie firească) nimicirea
oricăror succesori posibili: “…cu gîndul ca sau să arunce jos pe domn de pe zid, sau,
surpînd zidul, să înăbuşe tot neamul lui, turburat fiind de lăcomia averii…”[27, p.
100]. Încă o dată deci copiii apar ca o proprietate de valoare şi atribut necesar.
Restabilit în domnie, Petru Rareş se îngrijeşte mai întîi să cureţe cetatea de trădători
şi potenţiali rebeli şi numai după aceasta aduce de la Cicei “pe iubita lui doamnă
Elena şi pe doriţii şi de bun neam copiii lui, Iliaş şi Ştefan” [27, p. 103]. Dragostea
deosebită a domnitorului pentru progenitura sa se manifestă şi în faptul că (după
Eftimie), atunci cînd Iliaş fusese trimis ostatic la Ţarigrad, “l-a însoţit însuşi Petru
voievod şi cu doamna Elena şi cu toţi boierii mari şi tot sfatul şi arhiereii şi cu toţi
egumenii moldoveni pînă la rîul Dunărea” [27, p. 118] — ceea ce constituia un drum
destul de lung de la Suceava.
Stilul letopiseţului lui Macarie, mai cursiv decît al cronicilor anonime,
presupune şi mai multă atenţie, fie şi lirică, acordată detaliilor vieţii personalităţilor.
Pentru prima dată, un copil devine protagonist într-o asemenea scriere: Ştefan cel
Tînăr, fiul lui Bogdan III şi nepotul lui Ştefan cel Mare. La momentul urcării pe tron,
Ştefan avea nouă ani şi a fost încoronat după tot tipicul, uns de către mitropolit.
Macarie nu menţionează un consiliu de regenţă, însă este greu de imaginat ca un copil
să fi condus ţara singur, la această vîrstă şi în circumstanţele complicate ale vremii.
Nici un muşchi nu se clinteşte pe figura sobră a cronicarului oficial, care, fidel rolului
său, anunţă cum “fiind într-al doilea an al domniei sale”, adică în vîrstă de zece ani,
atunci cînd o oaste tătară începe să prade ţara, „…aflînd despre ei Ştefan voievod,
îndată s-a ridicat împotriva lor cu ostaşii lui şi i-a învins, ucigîndu-i peste tot. Şi s-au
înecat în Prut, s-au înglodat în Ciuhru şi pe cîţi au rămas i-a gonit pînă la Nistru şi

54
acolo s-au înecat din fuga prea mare. Alţii dintre ei au fost prinşi şi vii. Iar Alb sultan
abia a scăpat cu puţini dintre ai săi, şi acela rănit la cap. Alţii cîţi au putut să fugă au
scăpat pe jos şi goi şi fără arme şi au ajuns la locurile lor ruşinaţi. Slavă Domnului
Dumnezeului nostru Isus Hristos, care atunci a răsplătit astfel pe duşmanii noştri.”
[27, p. 92] Ne este greu să ni-l imaginăm pe tînărul voievod în fruntea acestei armate
vertiginoase, deşi, cunoscînd precocitatea copiilor medievali, putem crede lesne că a
participat la luptă sau cel puţin a însoţit oastea. Cu regret, Macarie nu spune nimic
despre educaţia şi învăţătura lui Ştefan cel Tînăr. Tot ce aflăm este că “cursul vieţii”
îl “îndrepta cu pricepere după rînduiala celor înţelepţi”. [27, p. 93] Pricepere şi
înţelepciune care s-au dovedit însă insuficiente, de vreme ce voievodul se arată
influenţabil, ca un tipic adolescent, de sfetnicii săi, care par să-şi fi folosit autoritatea
asupra domnitorului pentru a se debarasa de propriii adversari sau concurenţi:
“Umblînd ei cu acestea, Ştefan voievod a tăiat capul hatmanului său şi tot deodată
întîiului său sfetnic, numit Arbure, în luna aprilie, la curţile domneşti de la Hîrlău.”
[27, p. 93-94]
Datorită reticenţei cronicarului, episodul complotului împotriva domnitorului,
relatat cu multă precauţie, pare să se fi rezolvat într-un mod aproape mistic: „Iar
Ştefan voievod, neavînd ajutor de nicăieri, s-a îndreptat cu amărăciunea lui către
Dumnezeu, care a suflat asupra lor duhul mîniei şi, cu judecăţile pe care singur le
ştie, i-a risipit în hotarele şi în domniile dimprejur, dintre care puţini au mai recăpătat
mai tîrziu locurile lor, ci toţi după voia lui Dumnezeu şi-au sfîrşit viaţa în ţări
străine.” [27, p. 94] O interpretare a acestei alegorii ar fi că “iparhii şi eghemonii şi
ipaţii” s-au certat între dînşii şi nu şi-au înfăptuit intenţiile. Ideea promovată de
Macarie este, probabil, aceea că Dumnezeu are grijă de cei mici şi slabi — Ştefan are
acum 15 ani. Grigore Ureche, mirean şi privind lucrurile mai curînd politic decît
ocult, explică nereuşita complotului prin sprijinul “ţării” (adică al micii boierimi şi al
ţărănimii [2, p. 430]): “Şi văzîndu că lui Ştefan-vodă i-au venit ţara întru ajutoriu, s-
au răsipitu printr-alte ţări, lăsîndu-şi ocinele şi moşiile.” [86, p. 72] Imaginea lui
Ştefan cel Tînăr se aproprie de idealul eroului medieval — tînăr, viteaz, cu o

55
excelentă ereditate; uman fiind, nu evită greşelile, însă rămîne unul din domnitorii pe
care Macarie îi admiră sincer.
Dacă la Macarie copiii lui Petru Rareş fuseseră, iniţial, participanţi pasivi ai
evenimentelor, mutaţi dintr-un loc în altul şi semnificativi doar în calitate de urmaşi
ai ilustrului lor tată, de la Eftimie aflăm mai multe despre Iliaş şi Ştefan Rareş ca
personalităţi individuale. Imaginea lui Iliaş aminteşte de portretul unui alt teenager pe
tron, Ştefan cel Tînăr. Nu supunem psihanalizei cazul, dar nu putem omite
circumstanţele specifice, în care a crescut Iliaş. Or, de la un copil care trăise trei ani
într-o permanentă tensiune psihologică,25 cît timp tatăl său fusese mazilit şi fugar, şi
care se trezeşte deodată cu toată puterea ţării în mînă ne putem aştepta mai curînd la
acţiuni impulsive şi gafe decît la o domnie înţeleaptă şi luminată. Influenţabil, însă nu
de persoanele potrivite, cum consideră Eftimie (“a nesocotit sfatul celor mai bătrîni şi
îndemnul celor ce crescuseră împreună cu dînsul” [27, p. 118]), Iliaş începe să se
încline tot mai mult spre credinţa musulmană, ascultînd de un oarecare Hadîr,
“pervers prin moravuri şi mai pervers cu sufletul.” [27, p. 119] Urmărind istoria lui
Iliaş povestită de Eftimie, cititorul nu poate trece cu vederea un moment curios: deşi
enumeră conştiincios toate nedreptăţile şi nelegiuirile tînărului voievod, cronicarul
pare să-l elibereze, pe cît este posibil, de responsabilitate, blamîndu-i pe aceia care îl
învaţă de rău şi îl îndeamnă la rele. „Şi cu acesta [Hadîr] stătea de vorbă şi se sfătuia
şi-l învăţa şi i-a fost învăţător amar şi de rele. Şi Iliaş a primit sămînţa pe care satana
a răspîndit-o şi a semănat-o în amîndouă sufletele lor şi punînd în undiţă ceva
ademenitor, aşa a tras către dînsul pe cel fără minte. Şi adunînd toată otrava răutăţii şi
amestecînd în ea închipuirea cugetului său, a făcut o băutură păgubitoare pentru
sufletul său şi în cele din urmă a tîrît în prăpastia pierzării pe cel pervertit şi ademenit,
pe nenorocitul Iliaş, cel nepriceput. Căci ce este mai rău pentru om decît cuvîntul şi
învăţătura care nu sînt părtaşe celui preabun? Căci dacă obiceiurile bune le pot strica
vorbele rele, cu atît mai mult obiceiul de a sta de vorbă cu cei vicleni, încît mintea lui

25
„În afecţiunile psihiatrice sau emoţionale nu se poate vorbi despre leziuni fizice vizibile, şi totuşi pacientul suferă din
cauza unor simptome cît se poate de reale.”[14, p. 261].

56
s-a prefăcut în rău şi s-a umplut peste măsură de deşertăciune şi prin înşelăciune i s-a
făcut inima de aramă şi s-a înrăit cu totul, cînd a căzut în adîncimea relelor şi umbla
ca un nebun şi cu îndemnul demonilor se apuca de toate faptele necuviincioase, ca şi
cum ar fi fost cufundat şi înecat în păcate printr-o întunecare năprasnică.” [27, p. 119]
Cîteva detalii, mai curînd stilistice decît faptice, ne reţin atenţia aici. Imaginea
artistică generală este a unui “nepriceput” ademenit spre pierzanie. Se pare că toate
nenorocirile lui Iliaş se trag din predilecţia sa pentru persoane nepotrivite şi
încrederea nemeritată pe care le-o acordă acestora. Nu ne putem aştepta ca cei doi ani
petrecuţi anterior la Istambul să-i fi asigurat o educaţie temeinică în materie de
ortodoxie şi morală stabilă! Lamentîndu-se astfel, Eftimie admite, aparent, că nici
înainte Iliaş nu se remarcase prin caritate: “s-a înrăit cu totul”. A se observa opoziţia
implicită dintre inima de aur şi “inima de aramă” a lui Iliaş. În fond, şi aurul, şi
arama sînt metale relativ maleabile — însă aurul simbolizează nu atît tăria, cît
nobleţea şi tot ce este bun, pe cînd arama — dată pe faţă? — este metalul ieftin, care,
în plus, se acoperă repede cu patină.
Descriind în continuare nelegiuirile lui Iliaş, Eftimie mai repetă o dată, în
încheiere, că voievodul fusese mai curînd obiectul proastelor influenţe decît
vinovatul: “Acestea le înfăptuia el pe toate cu învăţătorul şi vrăjitorul său, de trei ori
blestemat Hadîr, care era şcoală şi taină a fărădelegii.” [27, p. 119] În mijlocul
acestor fapte îngrozitoare, următoarea informaţie apare ca o neaşteptată trăsătură
pozitivă, semnificativă prin inocenţa ei: “Lucrul şi sîrguinţa şi grija lui erau jocul cu
păsările.” [27, p. 119] Deodată vedem adolescentul care nu şi-a trăit din plin
copilăria. Probabil, şi Eftimie simţise că aceste detaliu este important pentru crearea
unei imagini complexe a protagonistului cronicii, una pictată în semiumbre, nu doar
în alb şi negru.
Ne-am fi putut aştepta ca mama domnitorului, în opoziţie cu sfetnicul turc, să
fi constituit o influenţă pozitivă asupra tînărului Iliaş. Însă anume “la îndemnul
mamei sale, doamna Elena, s-a făcut chinuitor şi pierzător de oameni şi chinuia pe
boieri, şi multora le-a scos ochii, pe alţii i-a dat cu totul morţii, pe alţii i-a sugrumat în

57
închisori, şi alte chinuri deosebite au pătimit amarnic şi şi-au aflat sfîrşitul.” [27, p.
119] Intenţiile lui Eftimie ca narator sînt aici radical deosebite de obiectivele
autorului Cronicii moldo-germane. Dacă în aceasta din urmă cruzimea activităţilor
militare ale lui Ştefan cel Mare nu era decît o trăsătură firească a unui mare luptător
medieval, pentru Eftimie cruzimea este cruzime, oricît de obişnuită ar părea ea la cei
puternici. Cît despre rolul mamei voievodului în aceste evenimente, ar fi bine să ne
abţinem de la judecăţi pripite şi să acceptăm afirmaţia scriitorului cum grano salis. A
defăima pe cineva, atribuindu-i responsabilitatea pentru anumite crime, este o tehnică
de propagandă veche cît lumea, nu mai puţin obişnuită în secolul XVI decît este
astăzi. Probabil, nu vom afla niciodată care curteni fuseseră sursa de informaţie a lui
Eftimie şi agenda ascunsă a cărui “partid” boieresc a propagat-o cronicarul, conştient
sau inconştient.
Discipol fidel al lui Macarie, Azarie îl “construieşte” pe Alexandru
Lăpuşneanul după modelul lui Petru Rareş. Ca şi predecesorul său, Alexandru
manifestă deosebită grijă faţă de familia sa. Ca şi Petru Rareş, Alexandru era copil
natural, deci şi pentru dînsul prezenţa unui moştenitor legitim şi a unei soţii de neam
domnesc fusese extrem de importantă. Aflăm de la Azarie cîte ceva despre educaţia
fiilor de voievod Bogdan şi Petru: “…au fost bine crescuţi şi daţi să înveţe cărţile şi
învăţăturile ortodoxiei.” [27, p. 140] Pesemne, cronicarul accentuează învăţătura
orientată spre credinţa ţării, amintindu-şi de “nelegiuitul” Iliaş, care nu fusese educat
corect. Ca şi Petru Rareş, Lăpuşneanul îşi adăposteşte doamna şi copiii, apucînd calea
pribegiei. Asemeni lui Petru, voievodul întors din exil curăţă mai întîi ţara de
trădători, apoi se reuneşte cu familia.
Pe patul de moarte, Alexandru îşi transmite domnia fiului său mai mare. Ca şi
Iliaş, tînărul Bogdan rămîne să cîrmuiască sub supravegherea mamei sale, “iar
îndrumători erau Gavriil logofătul şi Dimitrie hatmanul şi doamna cîrmuitoare peste
toţi.” [27, p. 147] În treacăt, Ruxandra primeşte un compliment neobişnuit pentru o
femeie medievală şi totodată foarte tipic spiritului vremii: Ruxandra “era cu minte de
bărbat.” [27, p. 147]

58
 Rămas să domnească singur după moartea mamei sale, Bogdan nu are decît 17
ani, atît de tînăr încît, spune Azarie, “nu-i dăduse încă musteaţa,” [27, p. 148] şi se
arată la fel de influenţabil ca altădată Iliaş şi Ştefan Rareş: „Mai tîrziu s-au lipit de
dînsul nişte oameni înşelători, vrăjitori, scornitori şi mai ales făcători de rele,
îndemnători spre rele şi au hrănit inima lui cu vicii, cum roade viermele lemnul cel
dulce, pînă ce l-au făcut de a îndepărtat de la dînsul pe toţi sfetnicii lui de frunte şi a
apropiat de dînsul tineri şi proşti şi din cei ce se ţineau de glume şi a dat ascultare
sfaturilor lor (…). Şi se făcea de ruşine împreună cu ei şi-şi pierdea vremea în jocuri
şi în alergări cu caii, şi împărţea mulţime de averi tovarăşilor de joc şi făcătorilor de
glume, dăruind haine ţesute cu aur şi îmbrăcăminte moi celor ce se ţineau de glume.”
[27, p. 148]
Bogdan pare să fie, astfel, încă un adolescent copleşit prea devreme de grijile
statului. Fiind domnitor însă, nu i se iartă — mai ales de către un călugăr —
predilecţia pentru distracţiile fireşti vîrstei sale şi plimbările “pe la marginile Ţării
Leşeşti” [27, p. 148] (după Constantin Gane — ca să-şi viziteze logodnica; [41, p. 66]
în timpul uneia dintre plimbări va fi luat prizonier de nobilul polon Zborovschi în
scop de şantaj [11, p. 174], iar boierii se vor folosi de ocazie ca să-l detroneze). Mai
mult decît atît, prieteniile tînărului voievod sînt inacceptabile din punct de vedere
politic: „După puţin timp şi-a alipit oameni de altă credinţă şi de altă limbă, sfetnici
leşi şi era şi petrecea cu dînşii şi toate comorile domneşti cu un cuvînt se risipeau cu
rău pentru leşii cei necuraţi şi spurcaţi.” [27, p. 148] Astfel, pentru Azarie, nu turcii,
ci polonezii sînt duşmanii cei mai periculoşi. De aceea a fost nevoie de „cuvintele de
bună învăţătură ale arhiereilor” — pe care însă Bogdan „nu le lua în seamă, şi pe
sfetnicii cu gînduri bune nici nu voia să-i vadă la faţă.” [27, p. 148] Anume arhiereii
îl sfătuiesc pe Bogdan să se dezică de amicii catolici — religia domnitorului este o
problemă de stat, iar trădarea lui Iliaş, Turcitul, trebuie să fi fost încă proaspătă în
memoria supuşilor săi. Domnia nu îşi putea permite încă un scandal religios.
Documentele contemporane lui Bogdan IV confirmă că suspiciunile curtenilor erau
întemeiate: de la debutul domniei sale, voievodul, întărit pe tron de sultan, caută să

59
consolideze legăturile ţării sale cu Polonia, în expresii precum „Şi aşa, preastrălucite
milostive rege, Dumnezeu mi-i martor cum gîndesc eu să slujesc Măriei voastre, ca să
fie pe viitor în creştinătate linişte şi pace veşnică în timpul domniei Măriei voastre,
tatăl meu milostiv.” [21, p. 61] Asemenea declaraţii îngrijorau probabil şi Imperiul
Otoman, de vreme ce Azarie admite că „auzind (...) despre acestea, marele împărat al
turcilor, Selim, în mai multe rînduri a trimis să-l oprească [pe Bogdan] de la pornirile
cele rele.” [27, p. 148] Nesupunerea — „Şi nu a voit, ci şi ţara sa o nesocotea” [27, p.
148] — l-a costat pe fiul lui Alexandru Lăpuşneanul domnia: periculosul Ioan „prin
viclenia sa a înşelat pe dregătorii împăratului” [27, p. 148], iar Bogdan, „auzind (...)
atunci de sosirea celui cu nărav de fiară, a lăsat tronul tiranului şi a plecat de bună
voie şi s-a dus fugind în ţări străine.” [27, p. 149]
Recapitulînd, putem spune că în cronicile moldoveneşti din secolele XV-XVI
copiii nu apar drept protagonişti decît atunci cînd devin domnitori, prin hazardul
sorţii. Altfel, feciorii “doriţi şi de neam bun” sînt atributul indispensabil al unui bun
voievod, asigurîndu-i astfel continuitatea dinastiei, însă nu acţionează de sine stătător
în paginile cronicilor. Dragostea şi grija pentru familie întregesc imaginea unor
domnitori-model, cum sînt reprezentaţi Petru Rareş de către Macarie şi Alexandru
Lăpuşneanul — de către Eftimie şi Azarie. Cît despre copiii şi adolescenţii cu
sceptrul în mînă, mai devreme sau mai tîrziu aceştia, lipsiţi de influenţa benefică a
părinţilor sau/şi supuşi unei influenţe proaste, ajung să dăuneze ţării şi să piardă, pînă
la urmă, tronul. Vae terrae ubi puer rex.

§ 5. Imaginea străinului în letopiseţe

Nu e de-ajuns să scrii în aceeaşi limbă
şi să te conduci după acelaşi cod,
pentru a spune că ai aceeaşi patrie.
G. Papini
Străinii, „un indispensabil element al grupului” [81, p. 322], ocupă un loc
specific în paginile cronicilor. Pe de o parte, străinii sînt alogeni ţării şi populaţiei, vin
din alte pămînturi, ţin (sau sînt bănuiţi) de altă confesiune sau religie decît cea
creştină ortodoxă şi rămîn marginalizaţi şi suspecţi, chiar dacă trăiesc de decenii în

60
comunitatea respectivă. Pe de altă parte, era posibilă tranziţia din străin suspect în
domnitor — şi atunci, de vreme ce veneticul era negreşit un uzurpator, originea sa
străină devenea încă un punct de imprecaţie. În plus, străinii rămîneau foarte
susceptibili în faţa mîniei populare, care putea fi provocată de orice stimul negativ —
foamete, epidemii, fenomene naturale inexplicabile. Or, „cînd o comunitate se simte
în pericol, diferenţa străinilor va fi percepută drept potenţial ameninţătoare şi
ostilitatea faţă de ei va creşte sau va fi alimentată.” [71, p. 46]
În societatea medievală, ca şi în cea antică, exilul era conceput ca o pedeapsă
grea: fugarul sau izgonitul îşi pierdea influenţa, poziţia socială şi, de regulă,
posesiunile de care se bucurase în ţara de origine. Pribegii căutau să se întoarcă sau
unelteau din străinătate, punînd la cale eventuale lovituri de stat. Astfel, Alexandru
Lăpuşneanul fusese “adus din hotarele leşeşti de toţi pribegii moldoveni” [27, p. 122]
şi a fost sprijinit de un considerabil contingent de oşti străine: “...ca să ia domnia în
Moldovlahia şi a ajuns la Nistru cu toţi pribejii săi şi cu căpeteniile de pîlcuri leşi şi
cu oştile.” [27, p. 122] Nu am identificat în cronicile leşeşti date despre oaspetele
moldovean, dar bănuim că, dacă Alexandru ar fi atentat la securitatea tronului polon,
istoriografia locală l-ar fi tratat cu acelaşi dispreţ cu care Macarie, Eftimie şi Azarie îi
privesc pe numeroşii pretendenţi nejustificaţi la scaunul din Suceava.
Gradul de toleranţă faţă de străini variază de la autor la autor, depinzînd şi de
personajul concret. Astfel, Macarie îl numeşte pe înaltul dregător Mihu, „de neam
arbănaş” [27, p. 98], adică albanez, drept cauza nenorocirilor lui Petru Rareş.
Detronarea lui Rareş, ca şi a altor domnitori cu alură pozitivă, se înfăptuieşte cu
sprijinul oştilor străine: „...turcilor li s-au alipit puterile tătăreşti cu chip de fiare şi
împreună cu fruntaşii de pîlcuri munteneşti şi de la miază-noapte cei greoi la minte,
cu haine scurte şi cu picioare lungi, s-au revărsat ca apa tulbure.” [27, p. 98-99] Este
semnificativă comparaţia armatelor insurgente cu apa tulbure — nu un simplu şuvoi
de apă, care spală totul din calea sa, ci unul de apă murdară, detaliu ce subliniază
repulsia autorului faţă de mercenarii în cauză.

61
 Lui Maxim Despotul, în schimb, nu i se impută faptul că nu era moldovean,
cum nu este invocată drept punct de acuzaţie originea sîrbă a soţiei lui Petru Rareş,
chiar dacă Macarie a fost nedreptăţit de dînsa, ca şi de fiul ei Iliaş. Eftimie nu pare
lezat în sentimentele sale patriotice de faptul că Alexandru Lăpuşneanul a dobîndit
tronul Moldovei cu cel mai vivace suport din partea regelui Poloniei — „Şi a tras cu
sine mult ajutor şi de la craiul leşesc şi dintre nobilii cei mari ai aceştii ţări şi viteji
luptători de la margine şi mulţi pedestraşi, pe care obişnuiesc să-i numească drabi.”
[27, p. 122] Introducerea următoarei fraze, referitoare la originea domnească a
pretendentului, prin adverbul căci sugerează faptul că acceptarea şi sprijinirea lui
Alexandru în Polonia fusese condiţionată de ereditatea sa ilustră: „Căci este şi acesta
unul dintre fiii veşnic pomenitului Bogdan Voievod.” [27, p. 122]
Provenienţa dubioasă, însă negreşit străină, a unor uzurpatori precum Despot-
Vodă şi Ioan-Vodă cel Cumplit devine încă un motiv de dispreţ din partea lui Azarie.
În realitate, nu atît sîngele străin, cît credinţa ne-ortodoxă îl indignează pe clericul
cronicar. Faptele urîte ale lui Despot se împletesc, în conştiinţa autorului, cu
apartenenţa-i confesională, fiind poate şi condiţionate de aceasta. Astfel, şirul
acuzaţiilor include, omogen: „...era aplecat spre nedreptăţi şi a aruncat asupra
oamenilor dări grele şi nu se îndura de cei săraci şi ura datinele creştine ortodoxe, a
adus cu dînsul sfetnici de altă credinţă, luterani, urîţi lui Dumnezeu,26 căci şi el însuşi
era de aceeaşi credinţă cu ei.” [27, p. 143] Deşi apare vinovat de atîtea nedreptăţi
(„dările grele” menţionate sînt noul impozit, un galben de pe familie, introdus de
domnitor — impozit atît de revoltător, încît fusese pe cale de a provoca o revoltă
ţărănească [64, p. 579]), noului voievod i se impută în detalii un singur păcat:
prădarea proprietăţilor Bisericii. „Pe călugări şi mănăstirile nu le iubea, a adunat la
dînsul, înşelătorul, vasele de argint şi de aur şi pietrele scumpe şi împodobite cu
mărgăritare ale sfintelor icoane din toate mănăstirile şi s-a împodobit pe sine.” [27, p.
143]

26
Dan Horia Mazilu menţionează faptul — ignorat de Azarie şi ignorat sau necunoscut de Ureche — că Despot a
garantat Moldovei o adevărată libertate a cultelor, permiţînd exercitarea oricărei confesiuni [63, p. 113].

62
 Iubirea de călugări şi mănăstiri (pentru care fusese lăudat de Macarie Ştefan
Rareş şi Alexandru Lăpuşneanul — de Eftimie) trebuia să se reflecte prin dăruirea
acestora a unor tezaure precum raclele scumpe pentru păstrarea moaştelor sfinţilor, a
unor moaşte procurate din ţările vecine şi a unor teritorii — sate, heleştee, păduri etc.,
precum mărturisesc din abundenţă uricele domneşti de epocă.27 De altfel, Despot se
poartă ca un alt Henric VIII anume pentru că este şi el protestant şi consideră că
bisericile trebuie eliberate de obiecte preţioase, iar icoanele urmează a fi nimicite [59,
p. 131]. Nu aflăm nimic despre iconoclasmul domnitorului, însă pare limpede că
ascetismul său nu se referea la propria persoană, ci doar la lăcaşurile de cult. Nu
numai a prădat bisericile — cum făcuse şi Iliaş, ca să se îmbogăţească — ci „s-a
împodobit pe sine”. De aceea este deosebit de oportună paralela trasată de Azarie: „s-
a arătat ca un al doilea Baltazar prin năravuri şi fapte.” [27, p. 143] Textul Cărţii lui
Daniel narează despre regele Baltazar următoarele: „Regele Baltazar (Belşaţar) a
făcut un mare ospăţ pentru o mie din dregătorii săi şi în faţa celor o mie a băut vin.
Baltazar cînd era în toiul ospăţului, la băutul vinului, a poruncit să aducă vasele de
aur şi de argint pe care Nabucodonosor, tatăl său, le luase din templul din Ierusalim,
ca regele să bea vin din ele, împreună cu dregătorii săi, femeile sale şi concubinele
sale. Atunci au fost aduse vasele de aur şi de argint care fuseseră luate din templul lui
Dumnezeu din Ierusalim şi au băut din ele regele şi dregătorii săi, femeile sale şi
concubinele sale. Ei au băut vin şi au preamărit pe dumnezeii de aur, de argint, de
aramă, de fier, de lemn şi de piatră.” (Daniel 5:1-4)
Urmările acestui sacrilegiu sînt fatale pentru împărat. Avertizat de misterioasa
inscripţie Mene, mene, techel ufarsin (în tîlcuirea profetului Daniel: „Dumnezeu a
numărat zilele regatului tău şi i-a pus capăt, l-a cîntărit în cîntar şi l-a găsit uşor, a
împărţit regatul tău şi l-a dat Mezilor şi Perşilor”), Baltazar vede răsplata divină
împlinindu-se foarte curînd: „Chiar în noaptea aceea a fost omorît Baltazar, împăratul
Caldeilor.” (Daniel 5:30) Continuînd comparaţia, Azarie explică detronarea promptă
a lui Despot prin intervenţia divină, provocată de suferinţele celor asupriţi: „Căci de
27
E.g. în volumul lui Nicolae Iorga Scrisori de boieri. Scrisori de domni [53].

63
la acesta au fost suspine, plîngere şi gemete ale tuturor celor asupriţi şi prădaţi fără
dreptate şi toţi se rugau cu jale lui Dumnezeu din adîncul inimii, să-i mîntuiască din
ghearele acestui om crud. Prin acestea s-a îndurat Dumnezeu şi a luat în seamă ploaia
de lacrimi şi a miluit pe cei ce se rugau cu rîvnă.” [27, p. 143]
Un alt domnitor care provoacă indignarea pioasă a lui Azarie este Ioan-Vodă,
„armeanul”. Admiţînd că nu ştie „cine era şi de unde se trăgea şi al cui fiu era” [27, p.
148] acesta, cronicarul indică limpede că Ioan nu venea din ţară. Pretenţiile sale la
origine regală sînt respinse ca şi pretenţiile lui Despot: „zicea că se trage din neam de
domn.” [27, p. 148] Atît de urît este Ioan pentru Azarie, încît scriitorul transformă
pînă şi faptul că Ioan era învăţat într-o acuzaţie: „Era un om foarte primejdios, rău şi
cu minte adîncă, elocvent şi învăţat în cărţi. Acesta dar se silea cu orice fel de
meşteşuguri, chiar de mită, dînd făgăduieli şi vorbe, ca să primească puterea şi prin
viclenia sa a înşelat pe dregătorii împăratului.” [27, p. 148] Pentru prima dată în cele
trei letopiseţe caracterizarea personajului include o referinţă la studiile sale — şi
aceasta se face cu titlu de acuzare. Imaginea apocaliptică ulterioară a uzurpatorului,
de frica căruia domnitorul legitim, Bogdan Lăpuşneanul, „a plecat de bunăvoie şi s-a
dus fugind în ţări străine” [27, p. 149], întrece prin forţă (şi exagerare, ne permitem să
bănuim) cele mai macabre pagini ale lui Macarie sau Eftimie. Boierii i se închină lui
Ioan „ca nişte robi” [27, p. 149] — comparaţia sugerează supunerea oarbă a unor
indivizi vrăjiţi de viclenia veneticului. Ca şi Despot, Ioan se face repede vinovat de
lăcomie financiară: „El însă dacă a primit scaunul domniei, s-a apucat să adune aur.”
[27, p. 149] Anume aurul apare drept agentul coruperii domnitorului: „O, aur, tiran,
rădăcină a tuturor relelor, ţesătură a vicleniei, lepădat de Dumnezeu şi tovarăş al
Diavolului, făcător de rele, ucigaş al prietenului şi trădător al neamului, băutorule de
sînge, cum te învîrţi şi răscoleşti, străluceşti pe dinafară şi pătrunzi înăuntrul inimii,
neavînd obiceiul de a te sătura.” [27, p. 149] Este aici o intenţie metonimică, viciile
aurului transmiţîndu-i-se celui obsedat de el. Nici unul din cronicari nu îl acuzase pe
vreunul dintre domnitorii „pozitivi” de lăcomie — remarcile „a luat o pradă bogată”
erau întotdeauna menite să sublinieze succesele militare ale eroilor. Însă de lăcomie

64
se face vinovat şi Iliaş Rareş, şi (la Eftimie) fratele acestuia, Ştefan; Despot şi Ioan, la
fel, sînt prezentaţi ca adunători nesăţioşi de bogăţii. Ioan, „mai negru decît corbul”,
procedează după modelul clasic al unor împăraţi romani precum Nero sau Tiberius,
provocînd moartea unor demnitari bogaţi, pentru a-şi însuşi moştenirea lor [85, p.
141-142]: „Şi unora deci le-a tăiat capetele şi le-a luat averile, crescîndu-le pe ale sale
prin adunări nedrepte, altora le-a jupuit pielea ca la berbeci, pe alţii i-a sfîrtecat în
patru şi pe unii i-a îngropat de vii, ca morţii.” [27, p. 149] Declarat urmaş al tradiţiei
literare a lui Macarie, Azarie, asemeni învăţătorului său, descrie — producînd,
indubitabil, o impresie profundă chiar şi asupra cititorului medieval — formele
abominabile de omor, practicate de Ioan. Dacă în Cronica moldo-germană atrocităţile
comise de Ştefan cel Mare la asaltul unor cetăţi munteneşti erau prezentate rece, fără
exclamaţii emoţionale, de autorul militar obişnuit cu asemenea imagini, atunci
călugărul Azarie apare vizibil scandalizat. Alte surse confirmă că această enumeraţie
lugubră nu conţine hiperbole: „egumenul Iacob Molodeţ al mănăstirii Slatina şi
preotul Cozma au fost îngropaţi de vii, fostul mitropolit Gheorghe de la Neamţ a fost
ars de viu.” [2, p. 465] În goana sa după aur Ioan, „robul aurului (...) a lipsit pînă şi pe
ostaşi de leafa lor” [27, p. 149] (detaliu care sugerează că armata trecuse, către acea
vreme, la o compoziţie predominant sau exclusiv mercenară).
Un pasaj aparte este rezervat comportamentului condamnabil al voievodului
faţă de Biserică: el se face vinovat de coruperea unuia din înalţii prelaţi („A aruncat şi
pe episcopul Gheorghie în focul atotmistuitor, căci şi acesta era lacom şi foarte zgîrcit
şi a pus mîna pe averea lui, care era mare.” [27, p. 149]); circumstanţele acestui caz
rămîn opace, probabil din cauza reticenţei profesionale a scriitorului. Dacă Iliaş şi
Despot se limitaseră la prădarea bisericilor şi mănăstirilor, nefiind „iubitori de
monahi”, atunci Ioan ajunge la a-i vătăma corporal pe aceştia din urmă: „...pe
călugări i-a cercetat cu multe nenorociri şi s-au umplut temniţele de călugări legaţi şi
se goleau mănăstirile şi le-a luat toate veniturile pe care le aveau pentru hrană şi
vicleanul a adunat la dînsul toate averile lor şi călugării erau alungaţi de peste tot ca o
murdărie.” [27, p. 149] Continuînd cauza promovată de ne-ortodoxul Despot-vodă,

65
Ioan, „nedrept cinstitor în credinţă”, nu numai despoaie mănăstirile de podoabe, ci se
remarcă şi prin iconoclasm — „hulea chipurile dumnezeieşti zugrăvite pe pereţi şi de
pe icoane, s-a arătat ca moravuri ca un al doilea Copronim.” [27, p. 149] Comparaţia
cu împăratul bizantin Constantin V, realizată la evocarea poreclei extrem de urîte a
acestuia, se bazează anume pe activitatea distructivă a sus-pomenitului faţă de icoane.
Moldova mai cunoscuse un iconoclast ideologic, Iliaş Rareş — aspirînd spre Islam, el
acceptase interdicţia musulmană şi ebraică de a zugrăvi imagini umane: „sfintele
icoane, chipul lui Hristos şi al preasfintei născătoare de Dumnezeu şi ale tuturor
sfinţilor le numea idoli” [27, p. 119]. Ioan aminteşte de Iliaş Rareş şi prin alte fapte,
care îl revoltaseră cîndva pe Eftimie: Iliaş, „neruşinatul”, „a început să se înfrîneze de
la vin şi de la carnea de porc (...) şi s-a arătat potrivnic întru toate credinţei noastre
binecinstitoare şi ortodoxe.” [27, p. 119] În acelaşi avînt antiortodox, Ioan „silea pe
oameni să muncească în zilele de sărbătoare şi duminicile” (moment oarecum straniu,
de vreme ce confesiunile protestante obişnuiesc să respecte Ziua a Şaptea cu mare
străşnicie); „şi-a luat femeie în Postul Mare şi nu numai el, dar şi pe alţii i-a îndemnat
să facă fărădelegi, însurîndu-se.” [27, p. 150] Înstrăinarea voievodului de locuitorii
ţării pe care o conducea apare totală: el este de altă credinţă, se poartă urît cu
reprezentanţii biserici oficiale, care rămînea încă strîns încorporată în instituţiile de
stat, strică obiceiurile, se dedică diverselor vicii şi adună aur din contul celor omorîţi.
Printre acuzaţiile aduse de Azarie figurează una pe care scriitorul preferă să nu
o desfăşoare: „Şi se socotea pe dînsul mai înţelept decît domnii care fuseseră mai
înainte de dînsul; de aceea nenorocitul a atras blestemul asupra sa şi mînia lui
Dumnezeu a venit asupra lui.” [27, p. 149] Acest pasaj, curios prin reticenţă, faţă de
obişnuita volubilitate a lui Azarie, face aluzii în spiritul principiului „cine are ochi —
să vadă”. Greşeala lui Ioan fusese că a încercat să elibereze ţara de jugul turcesc —
el, numit în Moldova din ordinul sultanului. Se considera mai înţelept decît domnii
precedenţi, adică decît toţi voievozii de după Ştefan cel Mare, care, aşa sau altfel,
făceau ţara tot mai dependentă de Poartă. Însă Azarie împărtăşea opiniile

66
protectorului său Ioan Golăi,28 condus de maxima „cu turcii nu te apuca de luptă.”
[27, p. 151] Din motive asupra cărora nu putem decît specula, cronicarul preferă să
treacă sub tăcere politica antiotomană a lui Ioan-vodă. Lupta acestuia contra Porţii
este prezentată ca o răzbunare personală împotriva sultanului, care — demiurg
terestru în universul lui Azarie — l-a înlocuit pe tron cu Petru (Şchiopul), „auzind de
faptele lui fără cale şi necuviincioase.” [27, p. 150] Iată o ilustraţie a modului cum
cronicarul poate manipula opinia publică faţă de un eveniment anume. Fără a se
denatura, în aparenţă, realitatea, unele fapte sînt abia schiţate, altele se reliefează
apăsat, iar anumite detalii se trec sub tăcere — şi tabloul istoric arată aşa cum şi-a
dorit autorul. Or, cronica lui Azarie nici nu pretinde la imparţialitate. Interesele
domnitorului în vremea căruia scria călugărul fuseseră declarate din start, iar Ioan-
vodă este prezentat ca o figură şi mai diabolică decît ar fi părut într-o relatare
obiectivă din aceleaşi considerente din care Eftimie insistase asupra fărădelegilor lui
Ştefan Rareş (încă un domnitor neînţeles, aparent, de propriii boieri [2, p454-455]) —
pentru a realiza un contrast cu pozitivitatea excepţională a voievodului care avea să-i
urmeze.
Conchidem că străinii, în masă, pot servi ca instrument al justiţiei divine, ca
unealtă de disciplină sau ca mijloc de catalizare a evenimentelor pozitive. Străinii
luaţi aparte sînt priviţi cu suspiciune cînd pretind la tron şi cu respect cînd acordă
servicii acestuia. Un domnitor venit de peste hotare, precum Despot-vodă sau Ioan-
vodă, este tratat cu ostilitate, în special dacă nu este ortodox. În ochii cronicarilor
clerici afilierea religioasă contează mai mult decît locul de naştere.

28
Enciclopedia României [75, p. 368] prezintă drept varianta de bază a numelui acestei vechi familii de boieri vasluieni
Golia, iar Golăi vine în paranteze.

67
 CAPITOLUL III
DIMENSIUNEA MORALĂ A EROULUI

§ 1. Eroul şi destinul: între Bine şi Rău

Pentru a-şi atinge scopul, Diavolul poate cita şi din Biblie.

William Shakespeare

Forţele binelui şi răului sînt într-o permanentă competiţie pentru dominarea

personajelor din cronici, asemeni competiţiei zeilor în epopeile lui Homer. Viaţa este
o eternă arenă de luptă a răului cu binele, adică a Diavolului cu Dumnezeu. Efectiv
orice eveniment din cele trei cronici este asociat, de către autori, cu acest antagonism
— invizibil, dar perceptibil. Nu vom urmări cît de corecte erau presupunerile celor
trei clerici şi unde mistica se împleteşte cu psihologia. Vom cerceta însă o serie de
exemple ale acestei atitudini, pentru că ea constituie prisma prin care sînt percepute
personajele şi faptele lor cu motivaţia acestora.
Cititorul e condus de naraţiune şi comentarii la inevitabila concluzie că toate
relele vin de la Diavol, iar cele bune — de la Dumnezeu. Nimic mai firesc decît
această convingere, pentru nişte creştini fideli cum, fără îndoială, trebuia să fi fost
Macarie, Eftimie şi Azarie, toţi trei feţe bisericeşti. Siguranţa că lucrurile se întîmplă
tocmai aşa stăpîneşte literatura medievală. Atunci cînd cauza relelor îi este atribuită
Necuratului, acesta preia oarecum răspunderea pusă pe umerii oamenilor. De aceea
toţi “răii” cronicilor nu fac rău decît dacă sînt îndemnaţi sau ispitiţi de forţele
malefice. Această viziune asupra originii răului îi este comună literaturii cronografice
medievale. Carol IV, regele Boemiei şi împăratul Sfîntului Imperiu Roman de
Naţiune Germană între 1355 şi 1376, scrie în a sa Autobiografie: „In tempore illo,
cum essemus in Lucca, diabolus, qui semper querit quem devoret, et offert hominibus
dulcia in quibus fel latet, cum ante diu fuissemus temptati per eum nec tamen divina

68
gracia adiuvante victi, instigavit homines pravos et perversos, cum per se non
valuisset, qui patri nostro cottidie adherebant, ut nos de tramite recto in laqueum
miserie et libidinis seducerent, sique seducti a perversis eramus perversi una cum
perversis.”29
Acest topos, avîndu-şi originea într-o frază biblică — “Fiţi treji, privegheaţi.
Potrivnicul vostru, Diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutînd pe cine să înghită” (1
Petru 5:8.) — este frecvent invocat, într-un fel sau altul, de toţi trei cronicarii, drept
motivare a faptului că personagii vrednice sau, cel puţin, nebănuite de înclinaţii rele
se dovedesc purtătoare de rele învăţături, molipsindu-i, apoi, pe cei ce le stau alături.
Eftimie explică prima faptă urîtă a lui Iliaş Rareş ca una provocată “din urzeala
duşmanului neamului nostru, Diavolul, căci nu-i plăcea să rabde ca oamenii creştini
să fie în pace.” [27, p. 118]
Pe lîngă aceasta, citatul confirmă o altă convingere medievală, proprie şi
cronicarilor moldoveni — Diavolul nu are suficientă putere pentru a acţiona singur,
de aceea este nevoit să-şi înfăptuiască intenţiile prin medierea celor slabi,
influenţabili sau corupţi de la bun început: cum per se non valuisset. În relatarea lui
Azarie, căderea lui Ştefan Rareş a fost urzită de aceleaşi forţe malefice: „Pe cînd
Ştefan cel Viteaz petrecea în chip binecinstitor, domnea şi întocmea toate, duşmanul
cel viclean nu a mai răbdat îndelung rîvna cea bună, ci a vîrît ură în boierii lui cei
mari, care fuseseră cinstiţi de dînsul cu binefaceri.” [27, p. 139] Dacă aruncăm o
privire de ansamblu asupra celor trei cronici, se face remarcată următoarea tendinţă:
boierii, independent de epocă şi de domnitorul căruia îi slujesc, par a fi extrem de
susceptibili la înrîuririle diabolice. Astfel, şi Ştefan cel Tînăr a ajuns să taie capul
hatmanului Arbure, „întîiului său sfetnic,” [27, p. 94] ca rezultat al uneltirilor unor
curteni, care, la rîndul lor, fuseseră îndemnaţi de Necuratul: „...vrăjmaşul cel vechi n-
29
În vremea aceea, pe cînd ne aflam la Lucca, Diavolul, care caută mereu pe cine să înghită şi le oferă oamenilor
dulciuri în care se ascunde fiere, cum înainte am fost de multe ori ispitiţi de el, însă totuşi, prin mila lui Dumnezeu, n-
am fost cuceriţi, a aţîţat oameni răi şi stricaţi (căci singur el nu este suficient de puternic pentru a face aceasta), oameni
care au fost în fiecare zi în apropierea tatălui nostru, pentru a ne abate de pe calea cea dreaptă în mlaştina răutăţii şi
desfrîului. Ademeniţi de către oameni stricaţi, am fost corupţi deopotrivă cu cei corupţi. [55, p. 58].

69
a răbdat mai mult rîvna cea bună, ci a început să sădească la primii sfetnici mai
înainte zişi nesaţiul, mama invidiei, şi duşmănie cruntă” [27, p. 93] (adică un păcat de
moarte — invidia — provoacă altul — lăcomia, „spre bucuria lupului cel şiret,
Diavolul,” [27, p. 121] ca să folosim cuvintele lui Eftimie).
Evenimentele politice înseşi sînt prezentate, întîi de toate, ca o confruntare
dintre intenţiile mîrşave ale Diavolului şi dragostea lui Dumnezeu pentru oameni.
Astfel, povestind despre conflictul dintre Bogdan III, fiul lui Ştefan cel Mare, şi Radu
cel Mare, Macarie condamnă războiul, însă în nişte expresii care fac să se
întrezărească îndoiala cronicarului vs categoriile “drept” şi “nedrept”: “Şi după
trecerea unui an, fiind aţîţat de Radul, voievodul muntenesc, s-a pregătit [Bogdan —
n. n.] puternic cu oaste împotriva lui şi, amîndoi fiind creştini, era lucru necinstitor,
chiar dacă era pe dreptate.” [27, p. 91] Loial ţării sale, Macarie nu poate să nu admită
că Bogdan ar fi fost în dreptul lui, dacă decidea să reacţioneze violent la ofense.
Grigore Ureche relatează mai desfăşurat cum anume voievodul Munteniei l-a “aţîţat”
pe cel moldovean, în paragraful Cîndu au prădat Radul-vodă domnul muntenescu
Putna: „Pre aceia vreme Radul-vodă domnul muntenescu, neavîndu nici o pricină
asupra lui Bogdan-vodă, sculatu-s-au cu toată puterea sa şi cu Roman Pribeagul, de
au intratu în ţară şi au prădatu şi au arsu ţinutul Putnii şi pe de ceia parte de Siretiu,
de multă pradă şi perire au făcut. Şi decii s-au întorsu înapoi fără de nici o
zminteală.” [86, p. 67]
Fără îndoială, în codul de onoare al domnitorilor, asemenea ofense nu se spală
decît cu o altă incursiune, ceea ce Bogdan tocmai intenţionează să facă, însă, spre
bucuria vădită a cronicarului, conflictul se rezolvă înainte ca domnitorii să-şi aducă
daune ireversibile. Mijlocirea lui Maxim, feciorul de despot, viitorul mitropolit şi
modelul de rol al lui Macarie însuşi (aşa cum va deveni ulterior Macarie pentru
ucenicul său Azarie), îi trimite pe voievozi “amîndoi împăcaţi la ale lor.” [27, p. 91]
Acest episod are o geometrie explicită: la nivelul superior se înfruntă Diavolul
şi Dumnezeu. Jucării în mîinile necuratului, Radu al Munteniei şi Bogdan al
Moldovei se pregătesc să se înfrunte, la rîndul lor (“şi astfel voiau să pregătească prin

70
această vărsare de sînge mare bucurie Diavolului” [27, p. 91]) — aparent, fără să-şi
dea seama cine le-a inspirat vrajba. Privind la evenimente în retrospecţie, Macarie le
vede însă anume aşa, la două niveluri, şi, pentru că ambii domnitori stau de partea
răului, Dumnezeu alege pe un “pururea fiu al luminii” [27, p. 91] care să apere
interesele binelui. Din punct de vedere cantitativ, forţele răului prevalează, înaintînd
doi voievozi, care se luptă între ei şi prin aceasta îşi condamnă sufletele la pierzanie;
din partea binelui vine mediatorul Maxim, singur, însă evident mai puternic, căci este
sprijinit de Cel-de-Sus.
Este explicabil de ce cronicarii găsesc scuze pentru pornirile nedemne ale
eroilor lor regali. Conform lui Eftimie, Iliaş, fiul mai mare al lui Petru Rareş, devenit
domnitor la o vîrstă adolescentină, cade rapid în dezmăţ şi desfrîu nu din propria
iniţiativă, ci sub influenţa unor sfetnici răuvoitori. Prima nelegiuire pe care o comite
— decapitarea hatmanului Vartic — se întîmplă “din urzeala duşmanului neamului
nostru, Diavolul, căci nu-i plăcea să rabde ca oamenii creştini să fie în pace”. [27, p.
118] Cel puţin, aceasta este versiunea lui Eftimie. După Macarie însă — care suferise
direct de pe urma unor “grele încercări nenorocite” provocate de Iliaş, ajungînd să fie
“despoiat de scaun” [27, p. 104] (episcopal) — domnitorul i-a tăiat capul hatmanului
Vartic “înmulţindu-se în rele şi adăugînd alte nebunii mai rele şi necuviincioase” [27,
p. 104] la cele comise deja. De altfel, Macarie nici nu pare să se mire că fiul lui Petru
Rareş a decăzut atît de jos, de vreme ce acesta “niciodată nu voia să vadă înaintea
ochilor pe cei cu gînduri bune” [27, p. 104]. Căderea lui este precipitată şi de faptul
că “ziua asculta sfatul fiilor lui Agar, iar noaptea îşi apleca urechile şi inima
necuratelor turcoaice” [27, p. 103] — rezultatul firesc fiind că, pînă la urmă, “şi-a
dobîndit locuinţă cu desăvîrşire într-însul Diavolul.” [27, p. 103-104]
Merită atenţie variaţia în atitudinea lui Eftimie faţă de greşelile lui Iliaş, “cel
nepriceput”. O parte considerabilă din naraţiunea dedicată domniei acestui voievod
încearcă să explice că, de fapt, Iliaş nu era decît un om slab — un adolescent
influenţabil, vom adăuga noi — care a căzut victima unor înrîuriri malefice. În
practică, acestea se întruchipează în personaje diferite — sfetnicii musulmani,

71
îngrozitorul Hadîr, “pervers prin moravuri şi mai pervers cu sufletul.” [27, p. 119]
Este semnificativă convingerea fermă a autorului că Hadîr şi sfetnicii “agareni” sînt
răi şi reprezintă uneltele Diavolului anume pentru că sînt musulmani, religia
mahomedană fiind “credinţa cea rea”. Din momentul în care Iliaş schimbă “dreapta
credinţă” pentru aceasta, el renunţă şi la “faptele bune pentru înşelăciune şi rea
nărăvire”. [27, p. 118] Renunţarea la credinţa creştină şi la protecţia divină care i-ar fi
fost garantată, ca unui bun creştin şi, în plus, ca unuia uns în domnie, îl face dublu
susceptibil la emanaţii malefice. Eftimie amalgamează politica, religia şi superstiţiile,
explicînd, pe de o parte, alungarea nelegiuită a episcopului Macarie din scaun prin
uneltirile Doamnei, mama voievodului, şi a unor curteni interesaţi; pe de altă parte,
invocă farmecele: „Şi pe preasfinţitul şi curata căpetenie a preoţilor şi învăţător al
Moldovei, kir Macarie episcop de Roman, l-a alungat din scaun pe nedrept şi fără
sobor şi fără pravilă, cu sfatul şi îndemnul mamei sale doamna Elena, şi a lui Nour şi
a lui Mitrofan, care a fost şi episcop. După aceea atît de neruşinat s-a purtat ca un
cîine turbat şi era cuprins de farmece.” [27, p. 120-121]
Lexicul şi sintaxa acestui pasaj sînt remarcabile sub aspect stilistic. Autorul
recurge la părţi de propoziţie omogene, pentru a sublinia mesajul secvenţei. Astfel,
Macarie este şi “preasfinţitul”, şi “curata căpetenie a preoţilor”, şi “învăţător al
Moldovei” — deşi primele două calificative sînt incluse în conceptul de episcop. El
este alungat: a) pe nedrept; b) fără sobor; c) fără pravilă. Acestea se întîmplă “cu
sfatul” şi “îndemnul” doamnei Elena — încă o pereche de omogene aproape identice
semantic. Dispreţul lui Eftimie faţă de răuvoitorii episcopului se exprimă subtil prin
menţionarea lor prin nume numai, fără funcţii. Or, dacă Mitrofan a ajuns episcop
după Macarie, el trebuie să fi fost faţă bisericească; şi nici Nour, sfetnic al
voievodului, nu se poate să fi fost un nimeni la curte. Alături de şirul atributelor
pentru Macarie, cei doi răuvoitori sînt amintiţi în treacăt. Într-o tentativă finală de a
salva onoarea domnitorului, Eftimie sugerează că acestuia i s-ar fi făcut farmece —
numai vraja, negreşit provocată de „agareni”, ar fi fost capabilă să-l încline pe fiul şi
urmaşul lui Petru Rareş, unsul lui Dumnezeu, să se comporte „ca un cîine turbat”.

72
Cea din urmă comparaţie este suficient de expresivă în sensul ei literal — însă putem
privi ceva mai departe de nivelul textual, pentru a descoperi încă un înţeles implicit.
Un simptom important al turbării este aquafobia — asemeni cîinelui care nu este în
stare să bea apa dătătoare de viaţă şi suferă de sete, Iliaş, „cuprins de farmece”, nu
poate reveni la ceea ce, după Eftimie, l-ar salva — religia în care fusese crescut. Este
limpede că, pentru cronicar, religia musulmană se egalează cu vrăjitoria, moment
confirmat de sintagma „plin de răutate mai ales în toate meşteşugurile diavoleşti şi în
vrăjitorie,” [27, p. 119] referitoare la Hadîr, preceptorul turc al voievodului.
Dacă confruntăm letopiseţul lui Eftimie cu cel al lui Macarie, se face remarcat
îndeosebi un detaliu cronologic: pentru Eftimie, decapitarea hatmanului Vartic este
prima din fărădelegile lui Iliaş, care iniţial fusese “binecinstitor şi blînd către toţi şi
iubitor de boieri.” [27, p. 118] Peste o vreme, “înlăuntrul lui a început (…) boală în
ascunsul inimii lui viclene.” [27, p. 118] Inima vicleană, atribuită lui Iliaş la o etapă
cînd acesta apărea încă drept un voievod bun, sugerează, în cataforă, că lucrurile nu
vor rămîne la fel de frumoase pentru mult timp. Ne întrebăm dacă, la momentul
cronologic al evenimentelor, adică în primul an al domniei lui Iliaş Rareş, Eftimie ştia
deja că acesta are o “inimă vicleană” — sau lucrurile au fost ajustate pentru efect
dramatic. Totuşi, în explicaţia cronicarului, Iliaş ordonă decapitarea hatmanului nu
pentru că el însuşi ar fi fost om hain şi crud, ci “din urzeala duşmanului neamului
nostru, Diavolul”. Enunţul care urmează este suficient de ambiguu — s-ar părea că
ambiguitatea făcuse parte din intenţia autorului: “căci nu-i plăcea ca oamenii creştini
să fie în pace”. [27, p. 118] Cui nu-i plăcea — Diavolului sau lui Iliaş — rămîne în
suspensie. Oricum, această fărădelege pune începutul căderii tînărului domnitor: “de
aici s-a început sămînţa necredinţei”. [27, p. 118] La Macarie executarea lui Vartic
apare, dimpotrivă, ca punctul culminant al mişeliei domnitorului: el o ordonă
“înmulţindu-se în rele”. [27, p. 104] Poate că jocul cauză-efect nu fusese atît de
forţat, ci mai curînd un fenomen firesc: după formula Lordului Raglan, „judecăm
fiecare eveniment după consecinţele lui şi presupunem că aceste consecinţe trebuie să
le fi părut la fel de inevitabile celor care făceau parte din el.” [76, p. I] Cronicarii

73
privesc lucrurile în retrospectivă şi le reconstruiesc în scopuri narative, pentru ca
cititorul, absent din scenă, să cuprindă cu văzul întregul tablou al întîmplărilor.
Invocînd uneltirile diabolice drept cauza convertirii lui Iliaş în religia
mahomedană şi a consecventei sale depravări, nici Macarie, nici Eftimie nu par să
facă o legătură între interesul tînărului voievod pentru cele turceşti şi faptul că el a
petrecut o vreme la Poartă, drept ostatic, după întoarcerea lui Petru Rareş în tron. În
mod curios, Macarie trece sub tăcere acest eveniment — deşi nu se poate să nu fi ştiut
despre el, iar Eftimie, deşi îl menţionează, nu trasează conexiuni: “În anul 7052
(1544), luna mai 15, Petru voievod a trimis pe fiul său cel mai mare, Iliaş, la
Ţarigrad, la marele împărat singur stăpînitor, unde se numeşte la Porta împărătească
şi l-a însoţit însuşi Petru voievod şi cu doamna Elena şi cu toţi boierii mari şi tot
sfatul şi arhiereii şi cu toţi egumenii moldoveni pînă la rîul Dunărea.” [27, p. 118]
Este foarte probabil ca Macarie, episcop de Roman, să fi participat personal la acest
alai, care a făcut o cale destul de lungă — de la Suceava pînă la Dunăre. Cu o
premoniţie lugubră, Petru Rareş ar fi spus unui sol, la cîteva luni după plecarea lui
Iliaş: “de cînd fiul meu a trecut peste Dunăre, din acea zi eu îl socotesc ca mort.” [43,
p. 96]
Pentru Ştefan Rareş însă Eftimie nu mai găseşte nici o scuză. Trecerea acestuia
din “lumină în întuneric” este bruscă şi nemotivată: “Şi acesta la început s-a arătat
bun (...) Dar nu mult după aceasta, s-a schimbat cu o prefacere neaşteptată şi iarăşi s-
a revărsat răutatea, ca şi cum nu s-ar fi mulţumit cu cele ce rămăseseră în urmă.” [27,
p. 121] Diferenţa din atitudinea cronicarului faţă de cei doi fraţi se datorează
diferenţei de vîrstă a acestora. Iliaş este urcat pe tron la 16 ani — un copil, maleabil şi
susceptibil la influenţe, fără capacitatea de a discerne dintre sfetnici buni şi sfetnici
răi. Ştefan însă are 20 de ani, cînd îi succede fratelui. Este căsătorit şi are un fiu30 —
este deci un bărbat în toată firea, care a atins de mult vîrsta discernămîntului şi ar
trebui să ştie ce face. În interpretarea lui Eftimie, Ştefan şi numai Ştefan este

30
După Ştefan Gorovei, soţia lui Ştefan Rareş se numea Ecaterina, iar fiul său — Petru. Soarta lor ulterioară nu este
cunoscută [43, p. 97].

74
responsabil de propriile vicii şi fapte abominabile: “s-a schimbat”, “s-a făcut”, “s-a
dedat”. Dacă Iliaş se înclinase spre torturi „la îndemnul mamei sale, doamna Elena,”
[27, p. 119] atunci Ştefan găseşte în propriul suflet resursele pentru înclinaţii
malefice: “era aspru şi chinuitor rău.” [27, p. 122] Eftimie a omis intenţionat din
naraţiune faptul că voievodul fusese căsătorit, pentru a sublinia cît de nepotrivit era
acesta pentru postul său. Or, un bun domnitor este neapărat şi un bun familist, ideal
susţinut de toţi trei cronicarii, precum demonstrează portretele verbale ale lui Petru
Rareş şi Alexandru Lăpuşneanul. Viciile lui Ştefan, “plin de mînia femeiască, precum
şi de cea bărbătească” [27, p. 121], care “făcea desfrînări şi jafuri, omoruri şi lăcomie
şi alte necuviinţe asemănătoare” [27, p. 121-122] apar indubitabil incompatibile cu
demnitatea voievodală. Pe cît fusese iubit de popor tatăl său — primit „cu braţele
deschise” [27, p. 102] la întoarcerea din exil — pe atît de urît le este supuşilor săi
Ştefan: „De aceea era urît şi nesuferit tuturora, pentru uciderile şi năravul spurcat de
fiară şi toţi deci au început să-l părăsească şi să fugă ca de un şarpe cumplit.” [27, p.
122] Şi „fiară”, şi „şarpe” sînt eufemisme comune pentru Necuratul. Ştefan, care se
înconjurase de „turcoaice şi hogi turci şi dintre cei chinuiţi de demoni” [27, p. 121],
pare să preia caracteristicile satanice, provocînd repulsia şi frica celor din preajma lui.
Cu atît mai pregnantă este deosebirea lui Alexandru Lăpuşneanul, „voievod
pus de Dumnezeu,” [27, p. 123] de cei doi predecesori ai săi. Pentru a sublinia
suportul divin al cauzei noului domnitor, Eftimie sugerează, prin adjective, caracterul
luminos al domniei. Ascuns anterior „ca lumina sub obroc sau ca luceafărul sub
pămînt” [27, p. 122] (cu aceeaşi formulă voalată fusese explicată de Macarie originea
de bastard regal a lui Petru Rareş), Alexandru „a strălucit ca o stea strălucitoare de la
miază-noapte şi în drum spre miază-zi” [27, p. 122]. Această comparaţie poate fi
citită la două niveluri. Pe de o parte, cronicarul indică foarte clar că Lăpuşneanul a
venit de la nord, adică din Polonia, cu suportul unor oşteni leşi. Pe de altă parte, în
întuneric şi frig era scufundată Moldova după domnia lui Iliaş şi cea a lui Ştefan
Rareş şi o nouă stea strălucitoare, venind de la nord spre sud, încălzeşte şi luminează
atmosfera glaciară. Sensul pozitiv al imaginii lui Alexandru este reflectat şi în

75
atitudinea acestuia faţă de noii supuşi, care „au alergat către dînsul şi au primit cu
strălucire pe Alexandru şi i s-au închinat” [27, p. 122] — Lăpuşneanul „a privit către
toţi cu ochi luminaţi şi preafrumoasă faţă cu bunăvoinţă şi milostivire.” [27, p. 122]
Pînă şi indignarea sa este un act necesar, nu unul provenind din înclinaţia sa către
vicii, cum fusese în cazul lui Ştefan Rareş. Nevoit să menţioneze mînia noului
voievod la primirea veştii despre trădarea marelui vornic Gavril şi a hatmanului
Sturza, Eftimie aplanează impresia generală: „Iar Alexandru voievod cel cu sufletul
mare, dacă a auzit aceasta, s-a umplut foarte de furie şi mînie.” [27, p. 102-103]
Mînia şi furia nu izvorăsc deci din sufletul său, nu îi sînt proprii ca trăsături, ci sînt
provocate de evenimente externe. Imediat după prinderea făptaşilor, natura pozitivă a
lui Alexandru se reflectă într-un act de mărinimie: „...ca om deştept şi înţelept şi
milostiv, i-a învrednicit de i-a iertat pe toţi.” [27, p. 123] Fără a face o declaraţie
deschisă, Eftimie îi lasă pe cititori să se convingă singuri cît de creştineşte se poartă
Alexandru, spre deosebire de Ştefan Rareş: el îi iartă pe vinovaţi, deşi aceştia îşi
încălcaseră „jurămintele şi făgăduinţele”.
Semul luminii şi binelui este prezent în majoritatea lexemelor asociate cu
Alexandru. Poporul vine de pretutindeni „să se îndulcească cu vederea feţii lui, a
bunătăţii şi a blîndeţii şi a frumuseţii şi ca la icoana lui Hristos, aşa priveau la
voievod.” [27, p. 123] Această comparaţie, deşi pare exagerată, se poate să fi conţinut
o parte de adevăr. Să ne amintim că Alexandru venise în ţară după şase ani de domnii
crunte, care au stors ţara de finanţe (precum urma să se convingă foarte curînd noul
voievod: cercetînd cuferele vistieriei, „le-a văzut pe toate goale” [27, p. 140]) şi au
decimat numărul boierilor fideli tronului. Edificat pe o figură de stil, acest enunţ
reflectă şi sentimentele locuitorilor ţării la momentul încoronării Lăpuşneanului. Or,
autorul nu declară că Alexandru era asemeni unei icoane, ci că poporul îl privea cu
aceleaşi sentimente cu care contempla icoana. Ipoteza noastră este confirmată de
propoziţiile următoare: „Li se părea că este în vis şi nu aievea, pentru necinstea
domnilor de mai înainte, foşti din neamul lui Petru voievod.” [27, p. 123]

76
 Cronicarul reia de cîteva ori motivul blîndeţii, frumuseţii şi bunătăţii lui
Alexandru, aplicînd procedeul stilistic de la capitolul „Ştefan Rareş”: repetiţia
insistentă. Dacă pentru Ştefan majoritatea lexemelor declarau desfrîul, murdăria şi
influenţele diabolice, atunci imaginea lui Alexandru, în opoziţie perfectă, sugerează
calităţile specific creştine, prezentîndu-l ca pe un tată blînd al supuşilor săi, înţelept şi
milostiv. În timp ce Ştefan Rareş, schimbat „cu o prefacere neaşteptată,” începuse „să
vorbească cu asprime către oameni şi să jignească pe toţi şi cu creşterea smintelii se
făcuse necumpănit,” [27, p. 121] Lăpuşneanul, „ca un creştin credincios (...) stătea de
vorbă cu toţi cu blîndeţe şi bunăvoinţă şi cuvînta cu măsură aleasă şi cu modestie şi
cu linişte şi cu facere de bine.” [27, p. 123] Şi încă o dată: „Toţi cei ce priveau la
dînsul aduceau mulţămire atotţiitorului Dumnezeu cu laudă, căci era bun şi milostiv
faţă de toţi oamenii.” [27, p. 123] Bunătatea şi milostenia sînt, fără îndoială, calităţile
indispensabile ale unui domnitor bun; însă nu despre toţi voievozii s-a scris că erau
milostivi faţă de toţi oamenii. Astfel, Ştefan Rareş, lăudat de Macarie, „era iubitor de
monahi şi hrănea pe cei săraci” [27, p. 105], limitîndu-şi deci activitatea umanitară la
două categorii de populaţie. Iliaş, fratele său, fusese, după Eftimie, „iubitor de boieri”
[27, p. 118], la debutul domniei. Negativul Despot-vodă apare iniţial „blînd şi urînd
nedreptatea,” [27, p. 143] pentru ca apoi „să dea pe faţă otrava ascunsă şi rea, pe care
o avea în inimă şi era aplecat spre nedreptăţi şi a aruncat asupra oamenilor dări grele
şi nu se îndura de cei săraci.” [27, p. 143] Intervenţia divină are loc anume în urma
suferinţelor poporului: „...toţi se rugau cu jale la Dumnezeu din adîncul inimii, să-i
mîntuiască din ghearele acestui om crud.” [27, p. 143] Acest detaliu subliniază
deosebirea uzurpatorului Despot de Alexandru, aproape egalat în virtuţi cu Hristos.
Tot prin mijlocirea Celui-de-Sus explică Azarie înlăturarea lui Ioan-vodă, zis
cel Cumplit. Am discutat mai detaliat în paragraful dedicat străinilor obiecţiile lui
Azarie faţă de originea şi comportamentul acestui voievod. Luteranismul lui Ioan
ajunge să fie egalat cu directa influenţă a Satanei, cum se întîmplase şi cu
convingerile islamice ale lui Iliaş Rareş. „Nedrept cinstitor în credinţă” [27, p. 149],
Ioan este în repetate rînduri acuzat de viclenie. Or, „Cel Viclean” este un eufemism

77
canonic pentru Diavol, şiretenia fiind percepută de toţi trei cronicarii clerici ca o
caracteristică preluată de la forţele malefice. Viclenia şi „meşteşugurile” apar
întotdeauna condamnabile şi de aceea le sînt proprii doar personajelor negative.
Astfel, polonezii se folosesc de „înconjurări viclene” pentru a captura nişte boieri ai
lui Bogdan III [27, p. 91], Iliaş poartă „boală în ascunsul inimii lui viclene” [27, p.
118] şi cade pradă „lupului cel şiret, Diavolul.” [27, p. 121] Viclenia diabolică a lui
Ioan pare să aibă o legătură directă cu faptul că el este din cale-afară de cult: nu în
„cărţile şi învăţăturile ortodoxiei” [27, p. 140], ca fii lui Alexandru Lăpuşneanul sau
ca episcopul Macarie, „prea alesul dintre filosofi” [27, p. 141], ci „primejdios, rău şi
cu minte adîncă, elocvent şi învăţat în cărţi”. [27, p. 148] Succesele lui Ioan se
datorează faptului că el acţionează „cu orice fel de meşteşuguri.” [27, p. 148]
Concludem că cronicarii, într-un mod firesc pentru nişte clerici evlavioşi şi
într-o formă caracteristică gîndirii medievale, concep lumea ca un etern cîmp de luptă
dintre Dumnezeu şi Satana. Ambii preferă să acţioneze prin intermediari —
Dumnezeu prin prelaţi sau voievozi deosebit de pozitivi, Diavolul prin persoane
corupte şi înclinate spre vicii. Anumite trăsături de caracter şi abilităţi ale
personajelor sînt, la fel, categorisite de partea Celui-de-Sus sau a Celui Viclean.
Dreptatea şi lumina înving totuşi răul şi fărădelegile inspirate de Diavol — fiecare din
cele trei cronici are un final oarecum fericit, optimist.

§2. Eroul ca personaj privat

Orice om care duce o viaţă publică trebuie portretat ca un actor;

adică — cu masca în mînă.
Lucian Blaga

Prin însăşi natura sa, eroul se deosebeşte de semeni şi contemporani. Statutul

de erou îi impune, volens-nolens, o linie de comportament deosebită de cea a
majorităţii. Eroul nu intră în mainstream: în cel mai bun caz, îl orientează. De regulă
însă, eroul reprezintă individualul, iar tendinţa generală aparţine colectivităţii. Or,

78
cum notează Aaron Gurjewitsch, anume în conceptul eroului “se concentrează, într-o
formă exacerbată, ideea personalităţii, a libertăţii şi a dependenţei ei” [45, p. 28]
pentru o comunitate.
Eroul cronicilor este, prin excelenţă, voievodul (mai ales dacă de acesta sau
de vreunul din înaintaşii/urmaşii săi actualmente în favoare a şi fost comandată
cronica). Din cînd în cînd, unor boieri sau feţe bisericeşti de poziţie înaltă li se
permite să probeze aureola eroismului. Dilema subordonării unui cleric, atît de
dramatică în Evul Mediul occidental, se manifesta mai şters în cazul Moldovei lui
Macarie, însă nu lipsea cu desăvîrşire.
Cu cît mai personalizată devine cronica — Macarie este primul cronicar ce
face referinţă la sine în paginile letopiseţului, devenind astfel, din autor, personaj, co-
participant la evenimente — cu atît mai personală pare viziunea autorului asupra
actanţilor. Aceasta nu presupune neapărat subiectivitatea pregnantă sau lipsa de
obiectivitate în favoarea agendei politice. O viziune proprie poate fi foarte bine
manifestată şi exprimată chiar într-o lucrare comandată din eşaloanele superioare.
Pentru ca să apară Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce, atît de umani şi —
canonic — umanişti [1, p. 899], trebuia să fi existat, înaintea lor, Macarie, Eftimie şi
Azarie, care transformă tradiţia seacă a analelor într-o naraţiune mai vie, mai sinceră,
oarecum “mai aproape de inimă”. Cu regret, informaţia de care dispunem la moment
nu ne permite să sperăm că Cronica moldo-germană le-ar fi fost cunoscută altor
autori de letopiseţe, influenţîndu-le scriitura. În lumina datelor actuale, anume
Macarie, Eftimie şi Azarie apar ca primii istoriografi ai noii tradiţii, personalizate, de
scriere a letopiseţelor.
O dată cu mărirea proximităţii dintre autor şi personaje, amănuntele vieţii
acestora devin oarecum mai vizibile. Macarie, Eftimie şi Azarie au fost contemporani
cu cel puţin unele din evenimentele istorice relatate şi trebuia să-i fi cunoscut pe
voievozii care i-au angajat să scrie letopiseţele. Bănuim că impresia documentalităţii
făcea parte din agenda artistică a celor trei autori, iar o serie de procedee stilistice
erau menite să creeze acest efect.

79
 Încă Caesar a exploatat cu succes vorbirea directă a personajelor, în De bello
Gallico şi Bellum civile. Faptul de a le acorda cuvîntul eroilor, în paginile unei lucrări
de istoriografie, contribuie la schiţarea unei imagini vii a acestor eroi mai eficient
decît descrierile, oricît de minuţioase. Detaliile minore, particulare sunt cele ce
conturează chipul verosimil al personajului. Credem cronicarul pe cuvînt cînd citim
că Ştefan cel Mare era om “mînios” [86, p. 57] din fire. Însă şi mai convingător sună
citatul direct din raportul solului Finley, venit să trateze despre continuul casus belli,
Pocuţia: indignat de tergiversări şi amînări, voievodul exclamă (in suo rutenico):
Vzyaly esmi tu bukato zemlye, choczu stobi my szya ney dostalo! (“Am luat această
bucată de pămînt, vreau să-mi rămîie mie!”) [8, p. 479]. Această frază, transmisă ad
litteram de solul regelui polon, nu numai dovedeşte că „voievodul vorbea limba
rusă”31, ci şi ne poartă, peste secole, o înregistrare, aproape de fonograf, a unei fraze
rostite în stare de vădită afectare.32
Macarie, Eftimie şi Azarie exploatează din plin posibilităţile stilistice ale
citării — fie şi dubioase ca autenticitate. Iată explicaţia lui Azarie despre cauzele
căderii lui Ştefan Rareş: “Aşa dar, boierii mai înainte zişi, care l-au părăsit, adică
pribejii, au trimis de la leşi scrisoare tainică, către sfetnicii cei dintîi, ca să fure cu
înşelăciune minţile lor slabe. “Vreţi oare puterea Moldovei”, spuneau ei, “Ştefan cel
cu mîinile tari este împins de tinereţea lui şi are de gînd să se ridice în chip barbar
împotriva voastră şi să închine ţara turcilor, în acelaşi chip ca şi fratele său, Iliaş.”
[27, p. 139] În loc să descrie, cu abundenţă de adjective şi invective, mişelia
curtenilor, Azarie îi lasă pe cititori să evalueze singuri perfidia discursului
complotatorilor. Amintirea “turcitului” Iliaş, feciorul nedemn al lui Petru Rareş, mai
era încă proaspătă în memoria ţării — probabil, deosebit de bine îl ţineau minte
boierii înşişi, martori involuntari ai declinului ţării şi ai decăderii tînărului domnitor.
A sugera că succesorul — nimic de mirare — ar putea-o lua pe urmele fratelui mai

31
Comentariul îi aparţine lui Ioan Bogdan [8, p. 479].
32
Articolul Mariei Magdalena Szekely Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan [82] explorează în detalii dovezile „umanităţii”
voievodului în documentele de epocă.

80
mare, în desfrîu şi (mai rău) păgînătate, trebuia să fi fost suficient pentru a stîrni
neîncrederea şi îndoielile curtenilor.
Cu o tuşă finală de documentalism, Azarie transcrie ultimele cuvinte ale
domnitorului asasinat mişeleşte (vai, ca un miel): “O, săracă dreptate, pe tine te plîng
şi de tine suspin, căci tu ai pierit şi ai murit înainte de mine.” [27, p. 140] Este greu să
credem că autorul cronicii ar fi auzit, personal, această patetică frază — de fapt, este
destul de îndoielnic ca cineva să fi desluşit măcar ceva din cele rostite de voievodul
străpuns de pumnale, sub propriul cort prăbuşit. Însă ca discurs de rămas-bun sentinţa
este, să recunoaştem, cît se poate de potrivită. Ea serveşte încă o dată scopul de a
conferi vivacitate naraţiunii şi de a spori dramatismul unei scene deja înfiorătoare.
La capitolul Alexandru Lăpuşneanul Azarie aplică acelaşi procedeu. Învins în
prima confruntare cu Iacob Ieraclit, poreclit Despotul, voievodul, rămas “singur, cu
puţini (…) să se bată”, suspină: “O, vai (…) mi-ar fi fost mai bine să trăiesc cu
fiarele, decît cu oameni necredincioşi.” [27, p. 142] Aforistică precum replica de mai
sus a muribundului Ştefan Rareş, această frază pare să exprime mai curînd opinia
cronicarului însuşi despre duşmanii domnitorului.
Mai jos, un alt citat — “O Doamnă, să ne oprim cu plînsul, să ştergem
întristarea. Dacă, întocmai ca Iov, am primit cele bune din mîinile Domnului, de ce
nu am răbda pe cele rele? Domnul a dat, Domnul a luat, după cum a vrut Domnul, aşa
a fost.” [27, p. 142] Aparent, şi acesta este la fel de artificial. Pe de altă parte, cum
încă îşi mai putea linişti soţia un domnitor pios şi cu frică de Dumnezeu, precum
subliniază, în repetate rînduri, acelaşi Azarie? Chiar dacă nu acestea au fost cuvintele
rostite în realitate de Alexandru Lăpuşneanul, el le-ar fi putut rosti sau chiar trebuie
să fi rostit ceva în aceeaşi cheie.
Ruxandra, soţia lui Alexandru Lăpuşneanul, este unul dintre puţinele
caractere feminine care chiar acţionează, în paginile celor trei letopiseţe. Azarie pare
să o admire sincer pe Ruxandra ca văduvă a Lăpuşneanului şi regentă pentru
nevîrstnicul Bogdan (precum confirmă Dan Horia Mazilu, istoria Moldovei şi a
Munteniei a cunoscut mai multe văduve de domnitori care ţinuseră suficient de ferm

81
cîrma domniei) [64, p. 413-415]. Pe lîngă epitetele obişnuite “bună” şi “dulce”,
cronicarul îi dedică un panegiric detaliat, care trebuie să se fi bazat totuşi pe date
reale, legate de această Doamnă. În primul rînd, aflăm că anume ea stătea în fruntea
“consiliului de regenţă” — “Cînd Bogdan a primit steagul domniei, fiind încă tînăr,
era ocîrmuitoarea domniei mama lui, Roxanda [sic], iar îndrumători erau Gavriil
logofătul şi Dmitrii hatmanul şi Doamna cîrmuitoare peste toţi.” [27, p. 147]
Probabil, bănuind că cititorilor neiniţiaţi în circumstanţele concrete acest aranjament
le-ar putea părea oarecum bizar, Azarie se grăbeşte să explice: “Căci [Ruxandra —
n.n.] era cu minte de bărbat, cu suflet mare, împodobită cu înţelepciune, căci era ca
un rai însufleţit care-şi hrănea grădina cu binefaceri.” [27, p. 147] Rîndurile ce
urmează enumeră, cu un lux realmente bizantin de ornamente verbale, binefacerile
Doamnei pentru efectiv toată lumea: boieri, săraci, bătrîni, bolnavi şi călugări
(îndrăznim să sperăm totuşi că “necruţînd aurul şi fără să socotească” este o hiperbolă
şi nu reflectă adevărata atitudine a Doamnei faţă de vistieria ţării). Un singur detaliu,
o tuşă de culoare naturală, nu poleită cu aur, ne spune ceva despre Ruxandra ca
persoană vie, nu ca instituţie (şi acest moment denotă că, într-un fel sau altul, Azarie
trebuie să o fi cunoscut îndeaproape sau să fi avut relaţii înalte la curte): “Dar era
foarte neputincioasă cu trupul şi întotdeauna îşi odihnea corpul pe aşternut moale”.
[27, p. 147] Atît se spune — şi ea devine nu o icoană împodobită şi aurită, ci o femeie
vie, reală, pe care viaţa a pus-o la multe încercări (moartea tatălui, convertirea
fratelui, asasinarea celuilalt frate, mutilarea logodnicului, cînd mîna domniţei
devenise nimic altceva decît permisul de acces la tron33; exilul; văduvia, copiii minori
şi o ţară întreagă pe umeri — la 33 de ani [64, p. 413]).
Ieromonahul Azarie este la fel de bine informat cît priveşte activităţile lui
Bogdan, fiul Ruxandrei. Paragraful dedicat acestui tînăr voievod este interesant în
sensul că lucrurile pe care Azarie i le impută voievodului ca greşeli ar putea fi

33
Ovidiu Pecican trasează în studiul său Sînge şi trandafiri o paralelă interesantă dintre destinul Ruxandrei, fiica lui
Petru Rareş, şi cel al Ruxandrei (istoric, Roxana), eroina Alexandriei, care devine şi ea soţia învingătorului (Alexandru
Macedon) în lupta pentru tronul tatălui ei (Darius) [72, p. 72].

82
prezentate, cu acelaşi succes, drept trăsături neutre sau chiar pozitive (e.g. într-o
lucrare modernă despre psihologia adolescenţilor). Mai întîi aflăm ce era de laudă în
feciorul lui Alexandru Lăpuşneanul: „Şi era un tînăr bine făcut şi nu-i dăduse încă
musteaţa; la început era cu suflet drept, învăţat în cărţi şi nehrănind rele într-însul, ci
milostiv şi blînd, întru toate era următor în obiceiuri învăţăturilor tatălui său, arătînd
şi vitejie, căci era cu inima vitează, învăţat în a învîrti lancea şi a întinde arcul în
coarde, aruncînd săgeata.” [27, p. 148] Cum se şi cuvine unui voievod, care stă în
fruntea oştirii ţării, Bogdan este iniţiat în arta războiului (Grigore Ureche va preciza
că Bogdan “cu suliţa la halca nu pre lesne vrea avea potrivnic” [86, p. 101] — halca
fiind un joc sportiv-militar [64, p. 249-250]). Învăţat în cărţi, milostiv, blînd şi viteaz
— iată virtuţile admirate de cronicar.
Mai tîrziu însă, susţine autorul, caracterul şi comportamentul perfect al lui
Bogdan suferă schimbări dramatice. Teoria pedagogică obişnuită a celor trei cronicari
vizavi de păcatele tinerilor este că un copil, tabula rasa, poate fi cu relativă uşurinţă
înclinat spre rele — niciodată nu se admite că răul s-ar fi putut naşte chiar în sînul
vinovatului. Ca şi în cazul lui Iliaş Rareş, turcit, sau al lui Ştefan cel Tînăr, întors fără
motive aparente împotriva hatmanului Arbure, se găsesc “sfetnici răi”, care îi abat din
calea dreaptă: „Mai tîrziu însă s-au lipit de dînsul nişte oameni înşelători, vrăjitori,
scornitori şi mai ales făcători de rele, îndemnători spre rele şi au hrănit inima lui cu
vicii, cum roade viermele lemnul cel dulce, pînă ce l-au făcut de a îndepărtat de la
dînsul pe toţi sfetnicii lui de frunte şi a apropiat de dînsul tineri şi proşti şi din cei ce
se ţineau de glume şi a dat ascultare sfaturilor lor, întocmai ca odinioară Ruvoam, fiul
lui Solomon.” [27, p. 148] Aluzia la Ruvoam, fiul regelui Solomon, este
semnificativă şi serveşte de cataforă: acest rege al Israelului a nesocotit sfaturile
înţelepte ală bătrînilor sfetnici, optînd în schimb pentru soluţia propusă de “tinerii
care au crescut cu dînsul” — soluţie realmente neînţeleaptă, care mai conţinea şi o
formulă blasfemică despre defunctul rege Solomon şi care a provocat, pînă la urmă,
un război civil în ţară (3 Regi 12). Azarie îi preîntîmpină pe cititori despre pericolul
pe care îl va aduce asupra ţării comportamentul nesocotit al domnitorului (istoricii de

83
astăzi explică pierderea ţării de către Bogdan prin plimbările sale frecvente în
Polonia, unde avea o logodnică şi unde l-a prins insurgenţa lui Ioan, viitorul domnitor
[64, p. 493-494]). Dacă “sfetnicii de frunte” sunt plasaţi în opoziţie cu cei “tineri şi
proşti şi din cei ce se ţineau de glume”, reiese, probabil, că sfetnicii de frunte erau
oameni în vîrstă, înţelepţi şi puţin interesaţi de distracţii. De altfel, pentru Azarie
“tînăr” pare să se egaleze automat cu “prost” — aşa sunt toţi tinerii — însă
domnitorul nu are dreptul să fie ca şi ceilalţi, nu trebuie să-şi permită îndeletnicirile
proprii vîrstei sale, nu se poate asocia cu cei care nu aduc folos ţării. Prea multe sunt
puse în joc.
„Şi se făcea de ruşine împreună cu ei şi-şi pierdea vremea în jocuri şi în
alergări cu caii, şi împărţea mulţime de averi tovarăşilor de joc şi făcătorilor de
glume, dăruind haine ţesute cu aur şi îmbrăcăminte moi celor ce se ţineau de glume.”
[27, p. 148] Glumele şi jocul sunt două lucruri pe care sobrul ieromonah nu le poate
accepta la un voievod — dezgustul său faţă de aceste ocupaţii nedemne transpare
limpede din repetiţia dublă. Dacă nu am şti că Bogdan abia ieşise din anii copilăriei
(“nu-i dăduse încă musteaţa”), aceste preocupări ar părea, într-adevăr, bizare pentru
un domnitor în toată firea. Însă Bogdan nu este nicidecum în toată firea — este un
tînăr energic, care, pesemne, încearcă să se detaşeze de “învăţatul în cărţi”, jocurile şi
glumele fiind cît se poate de normale în adolescenţă. Nu este o anomalie nici
preferinţa lui Bogdan pentru tovarăşi de vîrsta lui. Ne este greu să-l admonestăm atît
de crunt pe un tînăr care se vede obligat să asculte de sfatul celor bătrîni şi să se
dedice lecturii şi treburilor statale, în timp ce semenii săi, tineri curteni, nu sunt
împovăraţi de asemenea obligaţii şi îşi văd de distracţii, nestingheriţi de îndatoririle
ce revin unui monarh. Însă cronicarul este istoriograf, nu psiholog şi binele ţării
rămîne prioritar în ochii lui. Iar binele ţării nu îi permite să laude un domnitor care
“cuvintele de bună învăţătură ale arhiereilor nu le lua în seamă şi pe sfetnicii cu
gînduri bune nici nu voia să-i vadă la faţă.” [27, p. 148]
Autorul aplaudă dărnicia Doamnei Ruxandra — “necruţînd aurul şi fără să
socotească, a vărsat ploaia pentru mîngîierea celor chinuiţi de boale cu binefaceri

84
pentru cei neputincioşi şi săraci şi a umplut cu binefaceri mîinile celor ce se trudeau
la bătrîneţe rele şi pline de dureri.” [27, p. 147] Însă dărnicia lui Bogdan nu mai
reprezintă decît risipă şi pagubă: “După puţin timp şi-a alipit oameni de altă credinţă
şi de altă limbă, sfetnici leşi, şi era şi petrecea cu dînşii şi toate comorile domneşti cu
un cuvînt se risipeau cu rău pentru leşii cei necuraţi şi spurcaţi” [27, p. 148]: aceste
daruri abundente sunt îndreptate nu în interiorul ţării, spre mîntuirea sufletului
domnitorului sau spre uşurarea suferinţelor celor bolnavi — fac parte şi ele din
distracţiile necugetate.
Am arătat, pe exemplul a trei personaje din Letopiseţul lui Azarie, cum
cronicarul poate varia registrele naraţiunii, oscilînd între oficial şi personalizat,
general şi detaliat. Senzaţia de variere se atinge prin mijloace preponderent stilistice.
Astfel, introducerea vorbirii directe are efectul de a înviora discursul autorului şi de a
apropia de realitate chipul eroului. Inserarea unor momente autentice din viaţa privată
a actanţilor îi convinge pe cititori de veridicitatea celor relatate, adăugîndu-le o notă
de omenesc.

85
 CAPITOLUL IV
INSTRUMENTELE STILISTICE DE PREZENTARE A EROULUI

§1. Codul de onoare al cronicarului

Onoarea-mi este viaţa; ambele cresc împreună;

luaţi-mi onoarea şi viaţa îmi este sfîrşită.
William Shakespeare

Literatura medievală este un complex sistem de semne, simboluri şi convenţii

şi numai citind printre rînduri, ghicind ceea ce nu se spune şi reconstituind cele abia
indicate, putem aspira la o înţelegere de profunzime. Pentru a crea o panoramă
completă a evenimentelor despre care scrie, cronicarul oficial nu poate să nu
menţioneze fapte notorii, chiar dacă acestea îl pun într-o lumină nefavorabilă pe
domnitorul curent sau pe strămoşii săi. Un scriitor iscusit poate însă, fie trecînd sub
tăcere, fie deghizînd, fie interpretînd, fie oferind doar o versiune din mai multe,
promova acea imagine a întîmplărilor, care corespunde mai bine intereselor sale.
Anume explicaţiile şi justificările propuse de istoriograf scot în lumină preferinţele
sale personale, datoria oficială combinată cu un sistem de valori şi un cod etic
propriu. La formarea acestora contribuie atît spiritul vremii, cît şi religia, ocupaţia şi
studiile scriitorului. În continuare vom urmări, printr-o serie de exemple selectate din
Letopiseţele lui Macarie, Eftimie şi Azarie, cum reuşesc cronicarii să îmbine,
cîteodată extrem de iscusit, naraţiunea documentară cu promovarea unui specific
sistem de valori, cu ideile lui de bine şi rău, corect — greşit, onorabil şi ne-onorabil.
Se întîmplă ca cronicarul să se vadă nevoit să balanseze între condamnarea
unor acţiuni evident greşite de pe scara sa de valori ca faţă bisericească şi respectul
său pentru voievodul despre care scrie. De aceea îşi explică clar poziţia în faţa
paradoxului: „Şi după trecerea unui an, fiind aţîţat de Radul, voievodul muntenesc, s-
a pregătit [Bogdan] puternic cu oaste împotriva lui şi amîndoi, fiind creştini, era lucru
necinstitor, chiar dacă era pe dreptate, (…) şi astfel voiau să pregătească prin această

86
vărsare de sînge prea mare bucurie Diavolului, dacă nu le-ar fi luat înainte darnicul
Dumnezeu prin obişnuita lui iubire de oameni, căci le-a trimis un mijlocitor, pururea
fiu al luminii, adică pe Maxim despot…”[27, p. 91]
Criteriile morale ale cronicarului se dovedesc totuşi suspect de flexibile, atunci
cînd se descrie activitatea distructivă a domnitorului său: „Şi iarăşi după alt an, nu a
putut să rabde răutatea leşească, a pornit cu război împotriva lor şi, nefiind nimeni să
i se împotrivească, a ajuns prădînd pînă la vestita lor cetate Leov, numită astfel, de
obicei, de către dînşii, şi a înconjurat cetatea cu oastea, tăind şi arzînd. Şi cînd s-a
întors înapoi, a lovit cetăţile şi a luat multă pradă de acolo, iarăşi s-a grăbit către ale
sale, bucurîndu-se.” [27, p. 91]
De ce oare războiul precedent, cu Radu, voievodul Munteniei, fusese calificat
drept “lucru necinstitor”, iar jefuirea unor pămînturi ale polonezilor, şi ei creştini, este
acceptat ca unul drept? Se pare că cronicarul oficial s-a sfiit să istorisească povestea
tensionată care provocase acest conflict — repetatele tentative ale lui Bogdan de a
obţine mîna prinţesei poloneze Elisabeta. Reconstituim informaţia, recurgînd la
Grigore Ureche, care, în rolul său de cronicar neoficial, nu se mai vede silit să
ascundă adevăruri istorice: „…după multe solii ce trimisese Bogdan-vodă la craiul
leşescu pentru soru-sa Elisafta, pre carea de multe ori o cerşusă şi nu-i o didease,
văzîndu că nimica nu poate folosi, socoti că are vreme ca să-şi răscumpere ruşinea sa
dinspre craiul leşescu cu sînge nevinovatu şi de iznoavă au început a strînge oaste”
[64, p. 68].
Aşadar, la un moment dat, partea polonă n-a mai onorat înţelegerea
semioficială, lăsîndu-l pe voievodul moldovean fără logodnică şi fără Pocuţia, care
fusese anterior cedată Poloniei cu ideea că Moldova o va primi apoi ca zestre a
viitoarei Doamne. Jignit şi întărîtat, Bogdan s-a răzbunat aşa cum făcea şi tatăl său:
prădînd şi arzînd localităţi din sudul Poloniei. Vecinii îi întoarseră gestul: „Nu mult
după acestea, s-au ridicat craiul leşesc cu toată puterea sa împotriva Ţării Moldovei,
arzînd şi înspăimîntînd pe oameni a ajuns la Botăşani [sic] şi prin înconjurări viclene
a prins pe cîţiva dintre boierii domnului şi iarăşi s-au înapoiat la ale sale” [27, p. 91].

87
 Poziţia unui cronicar, mai ales oficial, faţă de figuranţii străini din
evenimentele pe care le descrie este întotdeauna complicată. Macarie nici nu pretinde
să fie imparţial: răzbunarea lui Bogdan este dreaptă şi legitimă, pe cînd contralovitura
polonezilor (care totuşi fuseseră cei atacaţi) este o măsură de “viclenie” (să ne
amintim despre perceperea vicleniei ca atribut al Diavolului şi deci propriu celor
protejaţi de el). Reiese oare că, în codul său moral, a jefui şi a omorî populaţia
nevinovată a unei ţări, regele căreia l-a jignit pe regele incursorilor, este corect şi etic,
în timp ce a “prinde” pe unii boieri ai agresorului este o “viclenie” (“viclean”
conotează, inevitabil şi absolut, negativul)?.. Da, dacă autorul este cronicar oficial.
Istoriograful pare să aibă o concepţie strictă prin care delimitează lupta
onorabilă de cea mai puţin onorabilă. Nu numai leşii acţionează prin viclenie. În
campania ungurească, nici otomanii nu duc un război drept: „…iarăşi a năvălit
mulţimea turcească în Ţara Ungurească, cu însuşi singur stăpînitorul lor, împăratul de
trei ori blestemat, Suliimen, trei ani după ce au supus Rodosul şi însuşi regele şi toată
oastea lui au fost nimiciţi cu desăvîrşire, prin meşteşuguri perfide…”[27, p. 94]
Fireşte, nici nu ne putem aştepta ca, după imprecaţia “de trei ori blestemat”, Macarie
să admită meritele militare şi talentul strategic al sultanului — trăsături de altfel
recunoscute de contemporanii săi, chiar şi de aceia aflaţi în tabere inamice.
Incursiunile reciproce moldo-polone au durat mai mulţi ani, unul dintre
rezultate fiind slăbirea apărării comune moldo-polone împotriva tătarilor. Cronicarul,
faţă bisericească, găseşte însă motivaţii oculte pentru evenimentele nefaste: „…au
venit o mulţime de tătari de la Perecop şi au năvălit deodată şi fără veste asupra Ţării
Moldovei şi au prădat, luînd mulţime de pradă fără număr, oameni şi vite de la Nistru
şi pînă la Prut toată valea Prutului şi a Jijiei, de la Ghigheci pînă la Hotin şi toate
vitele de la cîmp şi s-au întors în pace, împlinind mînia lui Dumnezeu.” [27, p. 91-92]
Putem presupune că, în viziunea autorului, mînia lui Dumnezeu fusese îndreptată
împotriva Moldovei ca pedeapsă pentru războaiele dintre ţări creştine. El lasă însă la
discreţia cititorilor interpretarea acestei explicaţii.

88
 Tot aşa cum justificase răzbunarea lui Bogdan pe polonezi pentru jignirea
adusă (“răutatea”), Macarie percepe ca îndreptăţită incursiunea lui Ştefan cel Tînăr în
Ţara Românească — ultima campanie a voievodului: “În acelaşi an, iarăşi, din
pricina obrăzniciei acelora [i.e. a muntenilor], Ştefan voievod, în timp de toamnă, a
intrat în ţara lor şi a pătruns pînă unde a vrut…”[27, p. 95]
Mai jos, cronicarul mărturiseşte explicit cum „Petru voievod, dacă a văzut cu
jale pe leşi cotropind hotarele Moldovei, a ieşit la luptă aprins de mînie, şi a pătruns
înăuntrul ţării lor, socotind ca lipsă de vitejie şi slăbiciune dacă nu va răzbuna jignirea
primită.” [27, p. 98] Justificarea voievodului sună cît se poate de corect — dacă nu
am cunoaşte, din rîndurile precedente, că atacurile polonezilor fuseseră provocate tot
de agresiunea moldovenilor: „În anul 7039, luna august, s-a întîmplat că domnul
Petru voievod, aruncîndu-şi privirile peste tot, a trimis cu rugăminte la craiul leşesc
ca să-i deie înapoi moşia lui părintească, care fusese smulsă în vremea domnilor care
au fost înainte. El însă în nici un chip nu a primit, deci Petru voievod a hotărît să-şi
ieie aceasta cu război.” [27, p. 97]
Anume după înfrîngerea lui Petru în acest război, “cei îngîmfaţi au căpătat
îndrăzneală şi au prădat aprig marginile”. Aşadar, cînd polonezii se răzbună pe
agresorul lor, ei sînt “îngîmfaţi”, în timp ce voievodul căruia îi slujeşte cronicarul are
tot dreptul să răspundă la jigniri. Chiar cuvintele alese de cronicar sugerează întru
totul corectitudinea şi intenţiile pacifice ale lui Petru şi îndîrjirea polonezilor: Petru,
“aruncîndu-şi privirile,” “a trimis cu rugăminte”. Iar leşii “în nici un chip n-au primit”
să restituie Pocuţia cedată benevol (deşi cu speranţe de recuperare) de către Bogdan.
Tabloul dezastrului provocat de acest al doilea război evocă maniera Cronicii moldo-
germane (e.g. “şi a pus să fie spintecaţi mulţi ţigani, aşa încît sîngele curgea din
castel afară” [26, p. 73]), inspirată de scene din literatura Cruciadelor:34 „Astfel au
căzut ca nişte spice trupurile leşilor, care i-au stat împotrivă, şi peste tot a înfrînt

34
Cu privire la metodele medievale de a purta război, a se vedea, e.g., cartea lui Alain Demurger Cavalerii lui Christos
[32].

89
pîlcurile lor şi a biruit pe întîii luptători, iar cîmpurile care erau acolo le-a făcut strat
de trupuri, iar apele rîurilor erau amestecate cu sînge.” [27, p. 98]
O convenţie din codul onoarei promovat de Macarie este că jignirile regale se
spală cu sînge — de regulă, sîngele populaţiei civile. O altă lege nescrisă a Evului
Mediu este că iarna nu se poartă război (în ţară străină). Armata otomană, de
exemplu, nu pornea în expediţie înainte de mijlocul lunii mai şi trebuia să se întoarcă
la tabăra permanentă către sfîrşitul lui septembrie, cel tîrziu (aceasta a fost una din
cauzele de ce ea n-a ajuns, in corpore, sub pereţii Vienei decît o dată, cînd a şi
pierdut — eveniment descris con gusto de Ion Neculce în al său Letopiseţ). În
Cronica moldo-germană autorul consemnează, despre o incursiune a lui Ştefan cel
Mare în Muntenia, cînd acesta “a ars ţara aproape cu totul în ziua de 14 martie”, că
“era prea frig, încît el nu a putut rămîne cu oastea şi s-a întors acasă.” [26, p. 72] De
aceea invazia unui pretendent la tron în Moldova apare extrem de nedreaptă şi
condamnabilă: „În anul al zecelea al domniei lui a ieşit din Ţara Muntenească într-o
vreme nepotrivită, rea, adică în vreme de iarnă, un oarecare Trifăilă, care-şi zicea fiu
de domn, în vremea cînd fiecare ostaş se odihneşte şi războiul încetează şi a năvălit în
ţara Moldovei şi a turburat aprig pe locuitorii ţării aceştia.” [27, p. 92]
Avem aici două fapte certe — că Trifăilă a năvălit iarna şi că îşi zicea fiu de
domn — combinate într-o subtilă relaţie de cauză şi efect. Pretendentul îşi zicea fiu
de domn — Macarie nu îi admite nici măcar scuza de a fi crezut de alţii, nu spune se
zicea că… sau îi ziceau. Munteanul pare să fi fost unicul care credea în originile sale
regale. Şi, de vreme ce era triplu inoportun la tronul Moldovei — străin, ne-regal şi
venind peste domnul legitim — nici nu ştie sau nu vrea să ţină cont de ceea ce
respectă toţi luptătorii, duşmani sau prieteni ai Moldovei: că iarna ostaşii sînt lăsaţi la
vatră şi deci nu se poartă război. Cel puţin, nu un război serios de uzurpare ca acesta.
Pe lîngă intenţia criminală deci, Trifăilă mai este marcat ca outsider, pentru că nu
cunoaşte regulile sau nu joacă după reguli. Răsplata o primeşte pe potrivă: “Şi s-a
ciocnit cu oştile domnului mai jos de Vaslui, la poduri, şi acolo şi-a găsit sfîrşitul
sufletului său cel rău şi mulţi alţii au pierit cu dînsul.” [27, p. 92]

90
 Este foarte probabil ca, datorită înaltei sale poziţii în ierarhia bisericească,
Macarie să fi avut acces la curte şi să fi cunoscut nu din auzite intrigile boierilor,
îndreptate mai rar împotriva domnitorului şi mai des împotriva colegilor de divan.
Mărturia lui Macarie pare să fi fost unica informaţie despre circumstanţele care au
provocat decapitarea hatmanului Arbure şi a fiilor săi. Deja Grigore Ureche, scriindu-
şi letopiseţul, se vede nevoit să admită că “lucrul adevărat nu să ştie” [86, p. 71].
Macarie, la rîndul său, nu are decît presupoziţii: “…vrăjmaşul cel vechi n-a mai
răbdat mai mult rîvna cea bună, ci a început să sădească la primii sfetnici mai înainte
zişi, nesaţiul, mama invidiei, şi duşmănie cruntă. Umblînd ei cu acestea, Ştefan
voievod a tăiat capul hatmanului său şi tot deodată întîiului său sfetnic, numit
Arbure…”[27, p. 93-94] El nu încearcă, în nici un caz, să justifice comportamentul
boierilor. Nu crede însă că în sînul unui creştin asemenea gînduri — de trădare şi
uneltire împotriva aproapelui — pot apărea din nimic. De aceea sugerează — este
chiar convins — că trebuie să fi fost lucrările necuratului, “vrăjmaşul cel vechi”. Cît
despre voievod, nu este vina sa că se arată influenţabil, ca un tipic adolescent (nu
împlinise nici 15 ani), de sfetnicii săi, care par să-şi fi folosit autoritatea asupra lui
Ştefan pentru a se debarasa de adversari sau concurenţi proprii.
Următorul episod al cronicii ilustrează că, porniţi pe calea trădării, boierii
perfizi sînt sortiţi să fie traşi tot mai adînc în mlaştina păcatului. Căci revolta
împotriva domnitorului este o crimă de neşters. Domnitorul, uns cu mir de mitropolit,
este, într-o măsură considerabilă, o persoană nu mai puţin sacră decît episcopii. Deşi
în Moldova practica medievală timpurie — de a-l încorona şi “hirotonisi” pe rege,
aducîndu-l, formal, la rangul de înalt prelat [50, p. 141-142] — nici nu existase
vreodată, imaginea voievodului ca uns al lui Dumnezeu se percepe pe tot parcursul
cronicii. De aceea Grigore Ureche se va întreba, în Certarea şi învăţătura ulterioară
descrierii asasinării lui Ştefan Rareş de către boieri, dacă a fost corect şi creştineşte
ceea ce au făcut ei, “de au omorît pre cel mai mare, că pre cel mare Dumnezeu l-au
lăsat şi judeţul său cel cerescu pre pămîntu i-au datu…”[86, p. 86]

91
 Intervenţia lui Petru Rareş în sprijinul lui János, regele Ungariei, împotriva
nobililor răsculaţi, este descrisă de Macarie surprinzător de detaliat pentru un cleric.
Conform naraţiunii, lupta s-a purtat între “duşmani” şi “creştini”: “Iar creştinii au
chemat în ajutor pe Dumnezeu şi au pornit lupta cu dînşii; duşmanii îndată au luat-o
la fugă şi au dat dosul…”[27, p. 96] Asigurîndu-şi sprijinul divin, moldovenii îi
înving pe duşmani, adică ungurii răsculaţi şi secuii (unguri din Ardeal) care li se
alăturaseră: “Şi au căzut o mulţime dintre dînşii lîngă rîul Bîrsei, străpunşi şi tăiaţi şi
ucişi, şi au fost ca un gunoi al pămîntului (…) Şi s-au întors învingători la luptă cei cu
nume de creştini, cu căpeteniile lor, şi, luînd pradă de la duşmani, au adus-o cu multă
cinste domnului Petru voievod.” [27, p. 97]
Chiar dacă intervenţia Moldovei în problemele interne ale Ungariei, oricum
cotropită de otomani, nu era tocmai firească şi chiar dacă unicul motiv pentru care
Petru acceptase să intervină fusese promisiunea lui János de a-i ceda “cetatea Bistriţei
în acea ţară, cu tot ţinutul din jurul ei şi veniturile” [27, p. 96] — lupta purtată de
moldoveni (şi de domnitorul căruia îi slujeşte el însuşi) este, în ochii lui Macarie,
infailibil dreaptă şi deci meritînd toată susţinerea cerească. Dacă Macarie ar fi fost
romancier, ar fi utilizat aici, probabil, prolepsa, făcînd aluzie că, odată, această cetate
a Bistriţei îi va prinde bine lui Petru Rareş, prigonit.
Rezumînd, constatăm că Macarie promovează un sistem propriu de valori,
care, în general, se bazează pe codul moral al creştinismului, însă cronicarul nu apare
totdeauna imparţial. Flexibilitatea sa devine deosebit de evidentă în cazurile cînd
condamnă agresiunea, însă o acceptă dacă vine din partea domnitorului din ţară,
justificînd-o ca fiind necesară în circumstanţele respective. Trădarea faţă de domn
este însă cea mai grea crimă.

92
§2. Detaliile retorice şi biografice ca indiciu al deferenţei

O poveste onestă se deapănă mai bine cînd este spusă simplu.

William Shakespeare

Macarie îşi exprimă foarte subtil dezaprobarea faţă de Bogdan III. El nu îl

condamnă explicit în nici un episod pe fiul şi moştenitorul lui Ştefan cel Mare. Însă
lipseşte istoria lui Bogdan de detaliile, mai curînd retorice decît biografice, pe care le
împrăştie cu atîta generozitate atunci cînd povesteşte despre Petru Rareş şi Ştefan
Rareş. Bogdan nu primeşte decît strictul necesar de naraţiune cu un procent redus de
limbaj figurat. Şi cum ar trebui să vorbească cuviosul episcop despre domnitorul care,
abia încoronat, fiind în al doilea an al domniei, porneşte război cu vecinul muntean,
“lucru necinstitor, chiar dacă era pe dreptate” [27, p. 91]? Conflictul iminent, “prea
mare bucurie Diavolului”, este evitat ca prin minune, şi nu datorită înţelepciunii
domnitorului, ci graţie intervenţiei unui mediator experimentat. De altfel, tot ce
Macarie găseşte de cuviinţă să nareze despre domnia lui Bogdan sînt campaniile sale
militare — cronicarul însuşi privindu-le cu un ochi vădit dezaprobator, poate cu
excepţia invaziei lui “Trifăilă, care-şi zicea fiu de domn”. Istoria lui Bogdan se
încheie la fel de sec cum începuse — “În anul 25 către şapte mii, luna aprilie, şi-a
aflat sfîrşitul la Huşi” [27, p. 92]. Macarie nu pictează imagini mişcătoare ale
supuşilor înlăcrimaţi — de fapt, trecerea în nefiinţă a domnitorului este consemnată
atît de laconic, încît autorul creează impresia că a preferat să tacă, pentru a nu spune
prea mult din cîte credea despre răsposatul voievod.
Totuşi, în comparaţie cu ceea ce avea să vină după doar cîteva pagini, Bogdan
nu a fost un domnitor rău, deci Macarie evită aprecierile negative. Nu şi-a trădat
religia, cum avea să facă Iliaş, nu s-a evidenţiat prin acte de cruzime extremă, ca
Ştefan Rareş în relatarea lui Eftimie, nu a stors ţara de bani, nu s-a purtat urît cu
Biserica — însă faptul că Macarie nu găseşte nimic bun de spus despre voievod

93
semnalează că nici prin fapte caritabile acesta nu s-a distins: de mortuis aut bene aut
nihil.
Ştefan cel Tînăr, fiul lui Bogdan, are parte de descrieri mai bogate şi pare să se
bucure de o oarecare simpatie a cronicarului. Faptul că a urcat pe tron la o vîrstă
fragedă explică susceptibilitatea sa la sfaturile sfetnicilor, chiar şi la cele pe care,
după Macarie, mai bine le-ar fi ignorat. Astfel, deşi “cursul vieţii” îl îndreaptă treptat
pe Ştefan cel Tînăr “după rînduiala celor înţelepţi”, el nu rezistă influenţei unor
curteni corupţi de “vrăjmaşul cel vechi”, adică Diavolul, şi îi taie capul “hatmanului
său şi de o dată întîiului său sfetnic, numit Arbure, în luna aprilie, la curţile domneşti
de la Hîrlău, în anul şapte mii şi unu către treizeci”. [27, p. 93-94] Acest eveniment
pare să aibă, în ochii cronicarului, o importanţă crucială, de vreme ce este consemnat
nu numai anul, ci şi luna în care s-a petrecut. În comparaţie, descriind campaniile lui
Bogdan III, Macarie indicase majoritatea datelor într-o manieră cu mult mai relaxată
— “după trecerea unui an”, “şi iarăşi după alt an”, “în anul al zecelea al domniei
sale” — lăsînd pe seama cititorilor calculele precise, iar uneori limitîndu-se la un
simplu “nu mult după acestea”. [27, p. 91-92] Nu putem justifica această lipsă de
detaliu prin vechimea evenimentelor, de vreme ce domnia lui Ştefan cel Tînăr,
imediat următoare domniei lui Bogdan, este documentată cu o precizie remarcabilă.
O supoziţie ar fi că autorul nu a considerat repetatele ciocniri dintre Bogdan şi
polonezi fapte demne de amintire şi consemnare exactă. Alta este răceala generală
faţă de acest domnitor, care se face simţită pe tot parcursul istoriei sale. Nu
întîmplător invazia uzurpatorului Trifăilă, cel “care-şi zicea fiu de domn”, şi
rezistenţa pe care i-a opus-o voievodul legitim se bucură de mai multă atenţie din
partea istoriografului: acest război fusese unul drept, pe propriul teritoriu, de apărare
împotriva unui impostor — nu o “vărsare de sînge” care ar fi adus “prea mare bucurie
Diavolului”. [27, p. 91]
Această ipoteză o sprijină faptul că două războaie de apărare duse de Ştefan cel
Tînăr sînt înfăţişate cu mai multă simpatie pentru domnitor. Invazia lui Alb, “unul
dintre sultanii tătăreşti”, se ciocneşte de o rezistenţă demnă de bunicul principelui:

94
“Atunci, aflînd despre ei Ştefan voievod, îndată s-a ridicat împotriva lor cu ostaşii lui
şi i-a învins, ucigîndu-i peste tot.” [27, p. 92] Nu contează că lupta propriu-zisă
trebuie să fi fost purtată de înalţii curteni (Grigore Ureche, probabil informat din alte
surse, îl menţionează pe „Petrea Cărăbăţul vornicul,” [86, p. 71] care a condus oastea
Ţării de Jos în bătălie), nu de domnitorul care atunci nu avea decît zece ani. Patosul
frazei sugerează aprobarea cronicarului, iar tabloul post quam are dimensiuni
epopeice: „Şi s-au înecat [tătarii — n.n.] în Prut, s-au înglodat în Ciuhru şi pe cîţi au
rămas, i-a gonit pînă la Nistru şi acolo s-au înglodat din fuga prea mare. Alţii dintre ei
au fost prinşi şi vii. Iar Alb sultan abia a scăpat cu puţini dintre ai săi, şi acela rănit la
cap. Alţii cîţi au putut să fugă au scăpat pe jos şi goi şi fără arme şi au ajuns la
locurile lor ruşinaţi.” [27, p. 92]
În Prut s-au înecat, iar în Ciuhru şi în Nistru s-au înglodat — poate că Ciuhrul
secase în vara anului 1518, aşa cum ciocnirea decisivă fusese pe 8 august, sau poate
că autorul variază verbele cu intenţii pur stilistice, fără subtext faptic. Or, duşmanul
înglodat apare şi mai ruşinat decît cel înecat — dar, înecaţi sau înglodaţi, tătarii au
pierit fugind de armata tînărului voievod. Izbînda primeşte aprobarea şi admiraţia lui
Macarie, care rezervase atît de puţine cuvinte pentru campaniile de pradă ale lui
Bogdan şi care acum serveşte detalii pitoreşti pentru completarea tabloului viu —
oastea cotropitoare zdrobită, risipită, învinsă. Acesta este, aşadar, un război drept.
Macarie conchide: „Slavă Domnului Dumnezeului nostru Isus Hristos, care atunci a
răsplătit astfel pe duşmanii noştri.” [27, p. 92] Fraza, destul de convenţională, capătă
o altă dimensiune în paralel cu sentinţa anterioară a cronicarului, care calificase
invazia tătărească din 1514 drept împlinire a „mîniei lui Dumnezeu”. În cazul de faţă,
armata moldovenească servise oarecum drept instrument de pedeapsă pentru hoardele
lui Alb — şi atunci, şi acum este vorba de tătarii de la Perecop.
Morala implicită, pe care Macarie o sugerează doar variind bogăţia
descrierilor,35 este că — fireşte — nu poate fi dreaptă şi aprobată de forţele cereşti o

35
În cazul fragmentelor de faţă avem un tipic episod cînd „distincţia dintre naraţie şi descriere se suprapune raportului
dintre diegesis şi mimesis” [5, p. 164] — descrierea, împletită în naraţiune, nu o stopează, dar condensează imaginea.

95
campanie de pradă, fie şi provocată de „obrăznicia” vecinilor, dacă aceştia sînt şi ei
creştini; însă într-o luptă de apărare a propriei ţări pînă şi cel mai slab va izbîndi,
susţinut de Dumnezeu însuşi. Bogdan, domnitor războinic şi experimentat, nu reuşise
să se opună tătarilor; Ştefan, copil, reuşeşte, cu ajutorul conducătorilor săi de oşti.
Deşi nu domnitorul însuşi îndeplinise operaţiunea defensivă, Macarie preferă să nu
accentueze acest detaliu. Ideea promovată este că Dumnezeu îi ajută pe orfani şi pe
cei mici şi slabi; ea va fi reluată în fragmentul privind complotul împotriva lui Ştefan,
cînd criza politică este rezolvată în mod miraculos. [27, p. 94]
Macarie îşi comunică rareori atitudinea faţă de persoana şi faptele domnitorului
prin aprecieri directe (codul nescris al cronicarului nu îi permite să personalizeze
istoria). În schimb, el mizează pe faptul că cititorul va remarca personajele
evidenţiate prin detalii şi va intui că bogăţia descrierii este proporţională cu
importanţa eroului în ochii autorului (în aceeaşi ordine de idei, şi „păgînul” Iliaş are
parte de multă atenţie: nicidecum demn de admiraţie, dar imposibil de ignorat).

§3. Animalele ca termeni de comparaţie

Omul este utopia animalelor.
Lucian Blaga

În colecţia de simboluri utilizate de Macarie pentru a conferi plasticitate scrierii

sale, simbolurile zoologice, în general uzuale în cronografie, însă nu extrem de
frecvente, ocupă un loc remarcabil. Cititorul medieval era obişnuit cu alegoria
bestiară — în primul rînd, din Sfintele Scripturi şi din discursul ecleziastic. Şi
folclorul local, din cîte putem judeca astăzi, utiliza intens comparaţii şi metafore
bazate pe zoonime. Prin urmare, imaginea animalului ca instrument stilistic într-o
cronică le era familiară destinatarilor acesteia.

96
 Pentru comoditatea analizei, vom împărţi animalele în patru categorii:
domestice, sălbatice, exotice şi înaripate. Oricît de bizară ar părea clasificarea din
punct de vedere biologic, tabloul prezentat de letopiseţ o îndreptăţeşte.
Animalele domestice sînt cele familiare cititorilor şi cronicarului, jivine
cunoscute din viaţa cotidiană. Ele au o importanţă economică, reprezentînd un
esenţial articol de proprietate, şi de aceea devin frecvent pradă a incursorilor: „În anii
de două zece şi şapte mii şi o singură dată doi (7022 — 1514), a venit o mulţime de
tătari de la Perecop şi au năvălit deodată şi fără veste asupra Ţării Moldovei şi au
prădat, luînd mulţime de pradă fără număr, oameni şi vite de la Nistru şi pînă la Prut
toată valea Prutului şi a Jijiei, de la Ghigheci pînă la Hotin şi toate vitele de la cîmp şi
s-au întors în pace, împlinind mînia lui Dumnezeu.” [27, p. 91-92]
Deci prada se constituie din oameni şi vite. Linia de acţiune a tătarilor este, în
fond, logică. Oamenii şi vitele sînt prada care merge singură, ea nu trebuie dusă în
căruţele ce complică şi încetinesc mersul grupului şi nici nu împovărează şaua şi calul
războinicului. Bănuim că, pe lîngă arta de a năvăli vertiginos şi a curăţa tot ce are
valoare de pe faţa pămîntului, tătarii trebuie să fi posedat şi abilităţile unor adevăraţi
cowboy, pentru a aduna şi duce, de la Prut pînă în Pericop, cirezi şi turme de boi,
vaci, cai şi oi. Popor de stepă, nomad, tătarii vedeau în vite cea mai eficientă
modalitate de depozitare a capitalului. Desigur, vitele, ca şi oamenii, puteau fi şi
vîndute, pe drum sau acasă. Dar dacă prizonierii tătarilor ajungeau în primul rînd pe
pieţele de sclavi ale Imperiului Otoman — tătarii erau principalii furnizori ai acestora
— vitele puteau reprezenta prada “personală” a hoardelor.
Însă privite ca simbol, nu ca marfă sau pradă, vitele nu semnifică nimic pozitiv.
Cronicarul spune despre urmăritorii fugarului Petru Rareş: “Cei neînvăţaţi şi cu
minte de vită şi năzuitori la rele, cînd au aflat aceasta, au înconjurat mănăstirea şi au
năvălit ca nişte ţapi sălbatici.” [27, p. 99] Egalabilă cu boule, imprecaţia cu minte de
vită întăreşte şi explică adjectivul neînvăţaţi: proşti şi greoi la cap din născare,
“năzuitorii la rele” nu au studii pentru că nu sînt capabili să le însuşească. Portretul
negativ al trădătorilor este completat prin comparaţia ca nişte ţapi sălbatici. Ţapul nu

97
sugerează decît trăsături urîte: animalul este considerat prost, desfrînat, sturlubatic —
acestea subliniate prin adjectivul “sălbatic”. Or, folclorul românesc asociază
invariabil capra/ţapul cu lucrările Diavolului: capra este un “animal rău” [20, p. 43-
47].
Un alt animal domestic este cîinele. Deşi nu ne îndoim că în vremea lui
Macarie cîinele, domesticit, avuse nu o dată ocazia să-şi demonstreze meritele şi
valoarea, în acest context cîinele este şi el un animal rău, chiar unul diabolic.
Duşmanii de acasă ai lui Petru Rareş, sărind ca nişte cîini îndrăciţi, întrec orice
măsură: Cîte rele n-au fost oare atunci, ce n-au îndrăznit ei? [27, p. 99] se indignează
cronicarul. Imaginea haitei de cîini înfuriaţi, gata să rupă în bucăţi orice, se potriveşte
situaţiei disperate a voievodului.
Calul, prietenul fidel al oşteanului, este un simbol mai valoros în contextul
acestei cronici: principala ocupaţie a eroilor este lupta sau călătoria. Anume calul, şi
nu cîinele, reprezintă pentru Macarie fidelitatea şi, în general, prietenul adevărat.
Fireşte, Petru Rareş, eroul-oştean de rang regal, nu poate fi întovărăşit decît de un
animal la fel de nobil. De aceea este important să se sublinieze că, evadînd din
mănăstirea înconjurată de duşmanii “ca nişte ţapi sălbatici”, voievodul se salvează
călare: “El, dispreţuind toate, s-a pornit pe fugă, căutînd scăpare pe un cal repede,
fiind lipsit de toate ale sale ca un rob fugar.” [27, p. 99] Tabloul ce urmează e demn
de pana unui scriitor romantic: „Şi a ajuns în nişte locuri prăpăstioase şi abrupte şi văi
păduroase şi, neputînd străbate, a lăsat acolo şi pe calul său iubit, care nu primea pe
alt călăreţ. Înaintînd pe drumuri nepătrunse, stăpînite de fiare, şi printre pereţii înalţi,
gol, rănit la mîini şi desculţ, mergea pe un drum neumblat şi aspru, acest mare între
viteji şi înfuriat ca leul în bătălii.” [27, p. 100]
Imaginea ar putea fi rodul fanteziei autorului şi al convenţiilor lirice şi narative,
însă, incidental, documentele epocii confirmă că Petru Rareş avea un cal anume, la
care ţinea foarte mult. Calul acesta, murg, după Nicolae Iorga [53, p. 176, nota de
subsol], nu s-a pierdut, ci a ajuns în siguranţă la Bistriţa, unde şi-a aşteptat stăpînul cît
timp acesta a pribegit la Constantinopol, căutînd să-şi recapete domnia. O mărturie

98
interesantă sînt scrisorile voievodului mazilit către bistriţeanul Toma Boldoffer, pe
care îl numeşte “bunul nostru prieten”. Boldoffer pare să fi fost inelul de legătură
dintre Rareş şi familia sa, rămasă în cetatea Ciceiului, posesiune moldovenească în
Transilvania. Confortul şi siguranţa soţiei şi a copiilor stau alături de comoditatea
calului: „…să vă sîrguiţi şi să găsiţi cale, cu dumnealui judele şi Sfatul, ca să aflaţi
deplin cum îi merge doamnei noastre şi copiilor, şi cînd veţi afla aceasta, să
îndemnaţi pe Toader a se întoarce cu răspuns la noi unde va auzi că sîntem. (…) Vă
mai rog şi pentru cal, să vă sîrguiţi cu el. Şi ce veţi putea face bine femeii şi copiilor,
ce hrană şi alte lucruri, tot va fi plătit.” (Scrisoarea din “miercuri spre Sîmpietru, anul
1540”) [53, p. 174-175].
În iarna anului următor, 1541, Petru Rareş aşteaptă să se întoarcă în Moldova şi
menţionează murgul încă o dată, scriind de la Silistra: “Pe viitor îngrijiţi-vă, mă rog,
jupînilor, de calul mieu cu sîrguinţă. De ne va lăsa Dumnezeu să trăim, vă vom
răsplăti.” [53, p. 176] Este interesant faptul că, descriindu-l în paginile următoare pe
Ştefan Rareş, fiul voievodului, Macarie îl va compara cu acest animal elegant: “ca un
cal nărăvaş, plin de îndrăzneală”. [27, p. 105]
În mişcătoarea descriere a peregrinărilor voievodului, fiarele nu mai apar ca
simbol, ci ca ameninţare reală, cu colţi şi gheare. Starea de spirit a domnitorului
pribeag este descrisă laconic şi pitoresc: înfuriat ca leul în bătălii. Această furie
nobilă este reacţia adecvată a sîngelui domnesc la nedreptatea care i s-a făcut. Nu
smerit şi plîns, ci hotărît să supravieţuiască, în pofida tuturor greutăţilor. În acest
context, simbolul leului este pozitiv cu desăvîrşire, marcînd regalitatea şi demnitatea.
Secvenţa care descrie începutul dizgraţiei lui Petru Rareş abundă de jivine:
„[Mihul] (…) a trimis în taină o scrisoare către marele împărat al turcilor pentru
răsturnarea domnului. Acesta, neîntîrziind întru nimic, ci îndată, suflînd ca vîntul
fioros de la apus şi ca furtuna care vîjîie din greu şi s-a sculat urlînd cumplit ca leul,
aducînd cu sine mulţime de fiare. Căci turcilor li s-au alipit puterile tătăreşti cu chip
de fiare şi împreună fruntaşii de pîlcuri munteni şi de la miază-noapte cei greoi la
minte, cu haine scurte şi cu picioare lungi, s-au revărsat ca apa turbure, căci şi aceştia

99
ştiau despre venirea turcilor, ca un vîrtej trufaş voiau să înghită Hotinul cu ziduri tari
şi cu tunuri puternice. Şi într-un cuvînt toată lumea de fiare păgîneşti care se afla
împrejur a fost ridicată de Suliimen, singur stăpînitorul turcesc, cel prea trufaş,
întocmai, cum s-ar spune, ca o pasăre cu aripile mari care se repede asupra unei
păsărele cu pene puţine.” [27, p. 98-99]
Compararea sultanului cu leul este un clişeu, însă trădează un şir de asociaţii
psihologice interesante. Ca şi leul, sultanul este un personaj exotic: Macarie nu l-a
văzut în carne şi oase nici pe unul, nici pe altul. Ca şi leul, sultanul sălăşuieşte în nişte
pămînturi îndepărtate şi aride. Aceasta s-a referit la latura geografică a simbolului. Pe
de altă parte, leul este regele animalelor, nu în ultimul rînd pentru că este cel mai
puternic dintre ele. Cine, în lumea cunoscută de episcopul moldovean, se putea egala
în putere şi influenţă cu sultanul? Fiind un personaj regal, sultanul, ca şi leul, este
stăpînitor şi nobil. Însă, după Dicţionarul de Simboluri Chevalier şi Gheebrant,
“[leul] poate fi pe cît de ocrotitor, pe atît de insuportabil: între aceste două poluri
oscilează numeroasele lui înţelesuri simbolice.” [16, p. 221] Puterea şi nobleţea nu
implică automat o imagine absolut pozitivă. În hermeneutica creştină, leul are
conotaţii pozitive şi deopotrivă negative, simbolizînd uneori regalitatea lui Hristos,
iar alteori ferocitatea diabolică. Într-adevăr, pentru Macarie leul nu pare să fie
animalul pozitiv cu desăvîrşire. Înfricoşător şi impredictibil, leul îşi impune
autoritatea, însă, pentru a-şi zugrăvi domnitorul preferat, Macarie va recurge la
simbolismul vulturului, pe cînd sultanul este cel prea trufaş.
Dacă sultanul este ca un leu, supuşii săi sînt, fireşte, fiarele. Hiperonimul fiară
are, în textul lui Macarie, conotaţii exclusiv negative: toată lumea de fiare păgîneşti.
Printre ele se numără puterile tătăreşti cu chip de fiare. La această formulă trebuie să
fi contribuit nu numai firea feroce a războinicilor de stepă, ci şi trăsăturile lor
mongoloide, înăsprite de viaţa dură şi stresantă pe care o duceau. Însă nu numai
tătarii şi turcii se ridică împotriva lui Petru Rareş. Printre “fiarele păgîne” păşesc şi
fruntaşii de pîlcuri munteni şi [de] la miază-noapte cei greoi la minte, cu haine scurte
şi cu picioare lungi. Aşa cum caracteristicile fiziognomice ale tătarilor îi aduc în

100
categoria de fiare, rafinamentul excesiv, după Macarie, al polonilor nu este cu nimic
mai bun. Probabil, experienţa cronicarului în comunicarea cu aceştia l-a adus la o
concluzie extrem de nefavorabilă despre facultăţile lor mentale.
În continuare vine prima reprezentare a lui Petru Rareş ca vieţuitoare înaripată:
sultanul este ca o pasăre cu aripile mari care se repede asupra unei păsărele cu pene
puţine. Imaginea artistică a păsării de pradă îndreptate spre una mică şi lipsită de
apărare se integrează foarte bine în contextul descrierii precedente, a oştirilor
sălbatice chemate de sultanul-leu. Este semnificativ că, deşi principala hrană a
păsărilor de pradă sînt totuşi animalele mici, nu păsările, cronicarul îi egalează pe cei
doi antagonişti în categorie: ambii sînt “păsări”, una mai mare şi mai puternică, alta
mai mică. Or, cam acesta şi era raportul Imperiului Otoman faţă de Moldova.
Ulterior însă “înariparea” lui Rareş este chemată să indice nu slăbiciunea, ci
nobleţea şi puterea sa, şi mai ales avîntul. Chiar fără a spune “pasăre”, Macarie
sugerează această impresie: “…şi a trimis singur stăpînitorului turcesc o scrisoare pe
ascuns, ca şi cum ar fi avut aripi, cerînd ajutor de la dînsul, ca de la un prea
puternic.” [27, p. 101] Invitat la Constantinopol să-şi pledeze cauza, “el a primit cu
bucurie, şi-a lăsat doamna şi copiii şi a alergat cu picior repede, a ajuns ca în zbor în
hotarele turceşti, scăpînd de cursele ungureşti.” [27, p. 101] Cursa ca pericol din care
se salvează domnitorul mai apare o dată, în comparaţia extinsă “şi a sărit Petru
voievod ca o fiară din capcană şi ca un vultur din cursă.” [27, p. 102] Aici fiară nu
înseamnă decît animal vînat, ne-domestic. Imaginea vulturului care zboară din cursă
sugerează încă o dată nobleţea protagonistului şi setea sa de libertate. Vulturul nu este
o pasăre ce se lasă prinsă. El nu se domesticeşte în slujba omului, ca şoimul sau
porumbelul.
Două tablouri de familie, pictate cu tandreţe de cronicar, îl reprezintă pe Petru
Rareş în aceeaşi alegorie de vultur. Mai mult, odraslele sale sînt nişte cópii minuscule
ale speciei: “Şi a întins braţele sale şi a cuprins cu dragoste părintească pe copiii săi
nevîrstnici şi i-a sărutat, asemenea unui vultur, care acoperă cu aripile pe vulturaşii
fără pene.” [27, p. 100] Nu vom intra în detalii zoologice, întrebîndu-ne cum îşi

101
sărută vulturul puii. Cert este că imaginea este cît se poate de impresionantă şi
memorabilă.
Apoteoza lui Rareş este demnă de un împărat roman:36 “Iar domnul Petru
voievod îşi petrecea bătrîneţile cu noroc bun, în băi şi băuturi şi mîncări şi ca o
pasăre cu pene de aur sau ca un vultur alb pe acoperiş.” Dubla comparaţie aviară
sugerează, pe lîngă regalitate, bogăţia (pene de aur). În acelaşi timp, păsări cu pene de
aur nu se găsesc decît în basme, ca şi, bănuim, vulturi albi pe acoperişurile locuinţelor
omeneşti. Prin urmare, acest domnitor este unul neobişnuit, o adevărată rara avis in
terris. (Printre cele şapte păcate de moarte, frecvent reprezentate în Evul Mediu prin
imagini grafice, păcatul trufiei este simbolizat de către vultur [88, p. 502]. Fără
îndoială, regalitatea implică şi o doză de mîndrie exagerată.) Penele albe se pot datora
şi vîrstei înaintate. Este curioasă menţiunea băilor, ca îndeletnicire a voievodului,
alături de simbolul vulturului. După Bestiarul Mitologic Românesc, “această fiinţă
este nemuritoare, pentru că, o dată la treizeci de ani, merge la fîntîna lui Iordan, se
scaldă acolo şi întinereşte.” [20, p. 194] Nu este clar dacă Macarie avuse în vedere
anume această credinţă populară, însă oricum băile sugerează curăţenia — domniei şi
a voievodului — adică lucrurile se fac “cu mîinile curate”, iar cîrmuitorul însuşi este
o persoană curată, neîmpovărată cu păcate şi, negreşit, cultivată.
Simbolul şarpelui ca animal cu desăvîrşire negativ pare a fi comun, din motive
evidente, majorităţii popoarelor creştine. Nu este deci întîmplător că anume cu un
şarpe veninos — întruchiparea Satanei — este comparat un cîrmuitor turc stabilit în
Muntenia: „În acelaşi an a răposat întru Domnul şi Basaraba voievod al Ţării
Munteneşti, în luna septembrie, şi s-a aşezat în locul lui un turc oarecare, anume
Mehmet, care se trăgea din neamul lui, dar ce fel de trecere a luminii în întuneric? Se
lepădau deci de el oamenii, cum fuge cineva de năpîrcă.” [27, p. 93] “În folclorul
românesc şarpele este o prezenţă temută şi malefică: o dată pentru relele pe care
muşcătura le aduce omului; a doua oară pentru ameninţarea, de natură mitologică, pe

36
Paralela romană se impune şi datorită faptului că acvila, animalul „totemic” al lui Jupiter, simboliza, în Roma antică,
puterea şi victoria [92, p. 406].

102
care şarpele o reprezintă pentru umanitate şi chiar pentru binele şi echilibrul lumii în
general” [20, p. 208]. Anturajul proaspătului domnitor evada, temîndu-se de
contaminare cu necurăţenia acestuia. Oare nu contaminarea cu “erezia” musulmană
va deveni cauza decăderii nenorocitului Iliaş Rareş? Nu întîmplător Eftimie va scrie
mai tîrziu despre Ştefan, fratele lui Iliaş, că “toţi (…) au început să-l părăsească şi să
fugă ca de un şarpe cumplit,” căci voievodul “era urît şi nesuferit tuturora, pentru
uciderile şi năravul spurcat de fiară.” [27, p. 122] Într-adevăr, în comparaţie cu Iliaş,
care nu făcea decît să sărăcească ţara şi să decadă singur, Ştefan “era aspru şi
chinuitor rău, pe mulţi a omorît cu multe şi deosebite chinuri.” [27, p. 122]
O expresie frazeologică inclusă în naraţiune — “…unde vom arăta corbul cel
mai negru” [27, p. 100] — se înscrie plastic în istoria lui Petru Rareş, unde
domnitorul însuşi apare mereu înaripat. Corbul — şi nu dracul, conform variantei mai
răspîndite (astăzi), de neconceput sub pana unei feţe bisericeşti respectabile — este,
în general, o pasăre malefică, un prevestitor şi aducător de rele. La această imagine
trebuie să fi contribuit, în mare măsură, culoarea sinistră a penajului, croncănitul
înfiorător şi preferinţa pentru hoituri. Un detaliu curios este că deşi vulturul, ca
specie, preferă prada moartă (spre deosebire de pajură, cu care este frecvent
confundat), această predilecţie gastronomică nu se reflectă sensibil în imaginea sa de
pasăre cu desăvîrşire nobilă şi plină de demnitate.
Diferit de tatăl său, Iliaş Rareş nu pare să fi meritat comparaţii “regale”. Nu se
poate lăuda decît cu succesele sale într-un hobby cam copilăresc (copil şi era): „Iliaş
(…) om cu inimă moale şi cu suflet slab; nu s-a arătat întru nimic asemănător tatălui
său, ca şi cum nu l-ar fi crescut ca fiu, ci pe toate le-a turburat şi le-a clintit, adică
aşezămintele sfintelor biserici ale lui Dumnezeu şi legile domneşti şi de săraci
nicidecum nu se îndura, pe sine se socotea prea înţelept şi se fălea cu prinderea
păsărilor.” [27, p. 103]
Sesizăm dispreţul cronicarului faţă de acest tînăr iresponsabil: “pe sine se
socotea prea înţelept”, deci probabil nesocotea sfatul bătrînilor (unul dintre bătrînii
sfetnici trebuia să fi fost chiar Macarie — textul trădează o notă de amor-propriu

103
lezat). Ne putem imagina o curte domnească, abia dezmeticindu-se din succesiunea
cîrmuitorilor (Schimbarea domnilor — bucuria nebunilor, spune proverbul), cu toate
problemele cotidiene şi extraordinare — şi noul voievod prinde păsări! Nu vînează
cu şoimi, nu se avîntă ca un vultur în luptă, nu îşi întinde aripile ca să cuprindă ţara.
În mod paradoxal, sub pana succesorului lui Macarie, Eftimie, această îndeletnicire
va apărea ca unica trăsătură pozitivă, “umană” a bietului Iliaş: “lucrul şi grija şi
sîrguinţa lui erau jocul cu păsările” [27, p. 119].
În unele cazuri, simbolurile zoomorfice sînt sugerate prin context, fără ca fiarei
să i se spună pe nume. Astfel, despre craiul Ioanăş, un om “perfid şi rău voitor”,
aflăm că el este unul dintre aceia care “cu limba linge şi cu coada loveşte” [27, p.
100]. Oricare ar fi fost dihania nerecunoscătoare subînţeleasă — sîntem liberi să
descifrăm singuri — imaginea rămîne extrem de sugestivă.
Altă dată, obiectele neînsufleţite îşi însuşesc activitatea caracteristică
animalelor: Cornea “a fost dat pradă armelor şi ca hrană săbiei” [27, p. 102], tot aşa
cum trupurile trădătorilor erau, în unele culturi, aruncate la lei sau cîini, spre ruşine şi
nimicire. Sabia care se hrăneşte cu victimele sale este o metaforă înfiorătoare şi
exactă.
În fine, încă un animal exotic, ca şi leul, este tigrul. Dacă leul mai are şansa de
a fi interpretat ca simbol pozitiv sau negativ, tigrul este, pentru Macarie, o fiară cu
desăvîrşire rea: “O, invidie, fiară crudă, tigru care se hrăneşte cu oameni, săgeată
fără fier, lance mai ascuţită decît toate,” [27, p. 104] exclamă el. Leii, după opinia
unor paleontologi, populaseră cîndva peninsula Balcanică, pe cînd tigrul este absolut
străin pămînturilor în care ar fi putut călători Macarie. Imaginea tigrului antropofag
ca o concentrare de trăsături malefice şi pericol s-ar putea dovedi un împrumut din
lecturi. Brehm susţine acest punct de vedere, patru sute de ani mai tîrziu: “Tigrul
[este], pe de-o parte, cel mai frumos dintre animale, pe de altă parte — cea mai
groaznică şi cea mai periculoasă pentru om din toate fiarele. El este o adevărată
ciumă a ţărilor în care trăieşte. El este adevăratul flagel al Indiei, aducînd an de an, ca
sacrificiu ferocităţii sale, hecatombe umane înfricoşătoare.” [87, p. 172] Probabil,

104
cronicarul a considerat că tigrul, care se hrăneşte cu oameni, este o metaforă mai
puternică decît vreun animal de pradă local, ca lupul, pentru a exprima toată
nocivitatea invidiei, unul din cele mai grele păcate de moarte. În fond, citatul de mai
sus exprimă destul de exact urmările devastatoare ale acesteia.
Eftimie menţionează lupul de două ori în legătură cu acelaşi personaj, Iliaş
“Mehmet” Rareş. Plecînd la Ţarigrad să îmbrăţişeze legea musulmană,
“necredinciosul Iliaş” stoarce ţara de ultimii bani şi îşi asigură boierii că “eu (…)
iubesc şi cred în legea creştinească, dar mă duc la împărat să uşurez şi să scad
haraciul ţării şi al săracilor şi nu, cum spun oamenii, că merg pentru turcire, iar cine
face astfel de vorbe împotriva mea va fi pedepsit cu capul”. Cronicarul comentează:
“Voia să ascundă firea lui de fiară cu făţărnicie şi blîndeţe, căci era un lup îmbrăcat
în piele de oaie”. [27, p. 120]
Deoarece provine din Evanghelii (“Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la
voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori”, Matei 7:15), frazeologismul lup
în piele de oaie apare în mai multe limbi europene. Expresia conturează cuprinzător
imaginea voievodului nedemn, care spune una şi intenţionează alta (ne putem întreba
dacă autorul cronicii era conştient de adevărata intenţie a domnitorului, la momentul
plecării acestuia, sau concluziile au fost trase post factum, după ce s-a aflat despre
transformarea lui Iliaş în Mehmet). De fapt, sintagma nu vine decît să formuleze ceea
ce autorul implicase anterior, în mai multe rînduri, asociind figura lui Iliaş cu lexeme
precum înşelăciune, mincinos, fărădelege şi făţarnic.
Însă peste cîteva zeci de rînduri, în finalul istoriei fiului mai mare al lui Petru
Rareş, Eftimie revine la imaginea anterioară: “După aceea l-au luat pe cel înşelat cu
mare bucurie şi l-au dus şi l-au turcit după legea lor şi vînătoarea a fost gata, spre
bucuria lupului cel şiret, Diavolul.” [27, p. 121] Alături de frazeologismul citat mai
sus, enunţul capătă un înţeles aparte — mai exact, imaginea artistică lup în piele de
oaie capătă un supra-sens. Lupul nu este doar fiara sălbatică, mîncătoare de oi,
periculoasă, ascunsă în pielea unui animal domestic, tradiţional perceput ca blînd şi
inofensiv. Lupul este Diavolul însuşi, iar oaia invocă metafora evangelică a Bunului

105
Păstor, Isus, şi a oilor sale, credincioşii. Şi atunci lup în piele de oaie înseamnă nu
“un animal rău în pielea unui animal bun”, ci Diavol ascuns sub masca unui bun
creştin.37 Pe de altă parte, lupul mai simbolizează, comun, lăcomia nesăturată, şi
exact aşa se arătase Iliaş în ultima perioadă a domniei sale, întrecînd, după Eftimie,
orice limite: “…a scris pe toţi boierii mari şi mici la birul cel mare, şi tot sfatul, dar şi
vătafilor toţi în toată ţara de la cei dintîi pînă la cei din urmă le-a poruncit să deie şi
mitropolitului şi episcopilor, a scris încă şi toate mănăstirile care sînt în Moldovlahia
la haraciul cel mare şi cîţi popi şi diaconi sînt în graniţele moldoveneşti.” [27, p. 120]
Astfel, Eftimie exploatează din plin imaginea lupului ca animal malefic, în
chipul lui Iliaş. Deşi sintagma care îl numeşte direct pe tînărul domnitor lup nu vine
decît aproape de finalul secvenţei dedicate acestuia, aparatul lexicologic sugerează
trăsăturile, reale sau simbolice, ale fiarei — lăcomie, răutate, perfidie.38 Această
continuitate a unei imagini iniţial convenţionale, care apoi primeşte încă un strat de
sensuri, demonstrează că, într-un text gîndit cu grijă, nimic nu este întîmplător.
Rezumînd, se poate spune că Macarie recurge la simboluri zoologice din
diferite încrengături ale regnului animal, preferînd mamiferele şi păsările. Acestea
sînt menite să stea la baza unei comparaţii sau metafore, constituindu-i corpul sau
suportînd-o. Animalele ce poartă conotaţii pozitive sînt asociate cu personajele
pozitive; cele negative, respectiv, cu figuranţii negativi. Majoritatea acestor simboluri
provin din arsenalul simbolistic comun Europei medievale creştine: leul şi vulturul ca
animale regale, năpîrca (şarpele) ca simbol al pierzaniei, calul ca simbol al nobleţei şi
fidelităţii, cîinele reprezentînd, alternativ, prietenia sau ferocitatea oarbă, turbată.
Evocarea animalelor este mai mult decît o figură de stil şi un mijloc de a-i conferi
plasticitate imaginii artistice. Semiotica unui animal concret îi serveşte scriitorului
pentru comunicarea mai puţin explicită a unor idei proprii vizavi de eroul în cauză.
37
Asocierea lupului cu forţele diabolice nu este rară în Evul Mediu: “În imaginile din Evul Mediu european, vrăjitorii
cel mai adesea se preschimbau în lupi pentru a se duce la sabat, pe cînd vrăjitoarele purtau la aceleaşi ocazii jartiere din
blană de lup. În Spania, pe lup călăreşte vrăjitorul.” [16, p. 251].
38
Trebuie să menţionăm însă că, în folclorul românesc, lupul este, dublu, atît malefic, cît şi favorabil, ultima conotaţie
fiind moştenită din imaginea animalului totemic, protector, din credinţele precreştine [20, p. 186-187].

106
Economisind epitetele, autorul poate spune suficient de mult din ceea ce are în gînd
doar asociind un animal sau altul cu figuranţii naraţiunii sale. De cele mai multe ori
însă, calificativele şi comparaţiile/simbolurile zoologice se completează reciproc.
Acesta este cazul lui Iliaş Rareş, iniţial tratat cu tot setul de calificative asociate şi cu
lupul, iar apoi, mai aproape de finalul istoriei sale, numit direct “lup în piele de oaie”.
Unele personaje rămîn asociate stabil cu anumite animale, pe tot parcursul
naraţiunii. Precum am văzut, Macarie impune paralela Petru Rareş — vultur, acesta
din urmă, într-adevăr, o pasăre nobilă, cu alură regală. Sultanul este “ca un leu
înfuriat” — o imagine ambivalentă, de vreme ce leul are, în simbologia creştină, o
conotaţie negativă şi pozitivă deopotrivă, în dependenţă de context şi de intenţia
autorului — însă uneori, ca şi în cazul dat, intenţia autorului pare să fi fost anume
ambiguitatea. Tătarii, care îi servesc sultanului drept instrument de pedeapsă pentru
moldovenii şi polonezii rebeli, au “chipuri de fiară”.

§4. Paralela livrescă şi intertextul

Ai grijă ce cărţi citeşti tot aşa cum ai grijă cu cine te întovărăşeşti;

căci obiceiurile şi firea îţi vor în aceeaşi măsură influenţate de ambele.
Paxton Hood

Cititorul-model39 al lui Azarie, Eftimie, dar mai cu seamă al lui Macarie

trebuia să fie o persoană suficient de cărturară nu numai pentru a citi slavoneşte
originalul cronicii, ci şi pentru a înţelege numeroasele aluzii şi referinţe intertextuale.
Episcop al Ţării de Jos, Macarie apare, prin letopiseţul său, ca o persoană cultă, cu un
bagaj bogat de lecturi destul de diverse. Aluziile intertextuale la care recurge
episcopul ne permit să restabilim cu aproximaţie diapazonul lecturilor sale. Astfel,
dacă unele nume trimit la tradiţia biblică, altele sînt împrumutate din mitologia
grecească sau din istoria europeană medievală. Menirea lor este să scoată în relief,

39
Noţiune elaborată de Umberto Eco în lucrarea Şase plimbări prin pădurea narativă [36].

107
prin paralele mai subtile sau mai pregnante, unele trăsături ale personajelor. Referinţa
la un nume celebru evocă şi circumstanţele din istoria eroului, paralela trasîndu-se,
aşadar, nu numai între eroul cronicii şi eroul biblic/mitologic, ci şi între situaţia
istorică descrisă de autor şi episodul legendar. Cronicarii îşi aplică cultura livrescă, cu
clişeele, arhetipurile, simbolurile şi prejudecăţile ei, la tratarea evenimentelor şi
personagiilor despre care narează. Aluziile literare le permit să exprime, într-o
echivalenţă a notelor de subsol, idei care uneori pot fi percepute numai la lectura pe
diagonală şi care nu întotdeauna apar menite unei recunoaşteri făţişe. Referinţele
biblice au un rol deosebit de important în acest sens. Macarie, Eftimie şi Azarie
abordează textele sacre într-o cheie specifică tradiţiei culturale din care fac parte.
Cum explică Paul Cornea, „În timpul Evului Mediu, o regulă foarte generală, care-i
învoia pe toţi teologii, era că Scriptura are în mod esenţial două sensuri: unul literal şi
altul spiritual, cel din urmă restituit sub formă alegorică şi divizat în trei subîmpărţiri:
sensul alegoric (propriu-zis), sensul moral (tropologic), sensul anagogic. În realitate
nu era vorba de patru sensuri diferite, ci mai degrabă de patru niveluri sau perspective
de evaluare a unui şi aceluiaşi sens, care exprimă deopotrivă unitatea fundamentală a
credinţei şi complexitatea naturii divine. În lumea creştină, reprezentarea plurală a
conţinutului semantic al Bibliei a fost abreviată de un cleric din secolul al XIV-lea,
Nicolaus de Lyra, în următoarele versuri: „Littera gesta docet, qui credas allegoria, /
Moralis quid agas, quo tendas anagogia,” adică „sensul literal ne învaţă istoria, sensul
alegoric — cum se disimulează credinţa, sensul moral — cum trebuie să ne
comportăm, sensul anagogic — care sînt scopurile ultime.” ” [22, p. 231] Vom vedea
în continuare cîteva mostre ale acestei metodologii aplicate.

Iabin/Iavin
Descriind lupta sîngeroasă de lîngă Braşov, în care Petru Rareş i-a acordat
suport lui János al Ungariei în suprimarea unei răscoale, Macarie încearcă să repereze
cît mai detaliat circumstanţele militare şi tabloul luptei propriu-zise, chiar dacă se
vede nevoit să admită faţă de cititorii săi că nu posedă expertiza necesară în materiile

108
despre care vorbeşte: “Iar duşmanii se arătară a fi mai puternici şi prin armele, care
se obişnuiesc a se numi puşti,40 şi prin altele mai mici asemănătoare lor, din care
aveau mulţime mare, pe unele le aveau gata, iar pe altele le pregăteau.” [27, p. 96] Şi
mai departe: “…duşmanii îndată au luat-o la fugă şi au dat dosul, iar armele, despre
care am vorbit mai înainte, cu carele şi cu vizitii, despre care mai bine ştiu cei ce au
grijă de asemenea lucruri, cît de folositoare erau atunci, pe toate le-au părăsit cu
ruşine.” [27, p. 96-97] Această sfială nu este decît aparentă şi clericul considera că nu
i se cuvine unei feţe bisericeşti să denote cunoştinţe prea extinse în arta războiului.
Desigur, cel mai beligerant cronicar moldovenesc rămîne necunoscutul autor al
Cronicii moldo-germane, care oferă con gusto detalii exacte despre tehnica şi tactica
militară a lui Ştefan cel Mare şi a adversarilor acestuia. Este interesant că imediat
după această scuză de ignoranţă întru cele militare Macarie adaugă o tuşă
profesională, citînd din Psalmi: “Şi au căzut o mulţime dintre dînşii lîngă rîul Bîrsei,
străpunşi şi tăiaţi şi ucişi şi au fost ca un gunoi al pămîntului, după psalmist, care
spune despre Avim cel de mult: streinii de altă limbă în pîrîul Chisului.” [27, p. 97]
Clericul se grăbeşte parcă să rectifice impresia de cunoscător prea bun al celor
lumeşti, amintindu-i cititorului că, de fapt, domeniul său sînt cărţile sfinte.
În versiunile moderne ale Bibliei Avim apare ca Iabin: “Şi Domnul i-a dat [pe
evrei] în mîinile lui Iabin, regele Canaanului, care domnea în Haţor. Acesta avea
căpetenie peste oştire pe Sisera care locuia în Haroşet-Goim. Şi au strigat fiii lui
Israel către Domnul; căci Iabin avea nouă sute de care de fier şi a apăsat cumplit pe
fiii lui Israel douăzeci de ani.” (Jud. 4: 2-3) În lupta decisivă de lîngă pîrîul Chison,
oştile lui Iabin, conduse de Sisera, au fost zdrobite de armata evreilor, în frunte cu
Barac: “şi a căzut toată oştirea lui Sisera de sabie şi nimeni n-a rămas” (Jud. 4: 16).
Drept urmare, “a supus Domnul Dumnezeu în ziua aceea pe Iabin, regele Canaanului,
în faţa fiilor lui Israel. Şi s-a întărit mîna fiilor lui Israel din ce în ce mai mult asupra
lui Iabin, regele Canaanului, pînă ce au stîrpit pe Iabin, regele Canaaneilor.” (Jud. 4:

40
O analiză a armelor disponibile armatei moldoveneşti în această perioadă poate fi găsită în monumentalul volum al
lui Radu Rosetti Istoria artei militare a românilor [78, p. 243-508].

109
23-34). Această semnificativă victorie a fost ulterior comemorată, ca şi alte
evenimente din istoria Israelului, în Psalmi. Anume la acest pasaj face aluzie
Macarie: “Fă-le lor [i.e duşmanilor] ca lui Madian şi lui Sisara şi ca lui Iavin, la rîul
Chişon. / Pierit-au în Endor; făcutu-s-au ca gunoiul pe pămînt.” (Psalmi, 82: 9-10).
Strict vorbind, situaţia istorică descrisă de cronicar — bătălia dintre ungurii
răsculaţi şi moldovenii, aliaţi regelui — reprezintă mai curînd reversul celei biblice,
unde cei asupriţi îi înving pe asupritori, şi nu o ceată de străini vine să înăbuşe o
răscoală a localnicilor. Însă mobilul comparaţiei trebuie să fi fost nu atît dreptatea
războiului, cît imaginea unei armate zdrobite în preajma unui rîu. Pe de altă parte,
Macarie insistă să-i numească pe moldoveni “creştini”, în opoziţie cu secuii
“duşmani”. Tot aşa cum puterea divină i-a susţinut pe evrei în lupta cu străinul Iavin,
“creştinii au chemat în ajutor pe Dumnezeu (...); duşmanii îndată au luat-o la fugă şi
au dat dosul.” [27, p. 96] Aşadar, exemplul biblic, pe lîngă evocarea circumstanţelor
geografice — izbînda de lîngă rîu — mai are şi menirea de a sugera care anume, în
opinia autorului, este poporul preferat de Cel-de-Sus.

Iov
Unul dintre cele mai lirice fragmente din letopiseţul lui Macarie începe astfel:
“Însă, după mine, nu este nimic neschimbat în această viaţă, nici stăpînirea
domnească, nici bogăţie, nici noroc bun în această viaţă, care să nu fie turburat de
furtuni şi supărări; dar de ce va fi spunerea cestor cuvinte? Dumnezeu ne-a încercat şi
împlinind judecăţi tainice, precum a ispitit pe Iov, îndată a ales pe cei mai de frunte.
Ce şi cum s-au întîmplat, vino, cuvînt, şi vesteşte povestirea şi cele vrednice de
amintit.” [27, p. 98] Iov, marele suferind al Vechiului Testament, era un exemplu
extrem de frecvent pentru morala creştină, iar istoria sa este una dintre cele mai
cunoscute. Pasajul de mai sus e marcat de resemnare şi vanitas vanitatum; în afara
contextului, apare ca o meditaţie destul de uzuală pentru un cleric învăţat şi, probabil,
în etate. Contextul însă îi conferă fragmentului un înţeles mai integrant şi, de fapt, ne

110
permite să-l considerăm o prolepsă pentru evenimentele ce vor fi descrise în
continuare.
Meditaţia vine imediat după menţionarea unei strălucite victorii a lui Petru
Rareş asupra polonezilor (“cîmpurile care erau pe acolo le-a făcut strat de trupuri, iar
apele rîurilor erau amestecate cu sînge” [27, p. 98]), după care voievodul “s-a întors
învingător cu bine, mulţumind lui Dumnezeu pentru izbînde, în anii curgători de la
creaţiune 7046 (1538) în săptămîna cărnii.” [27, p. 98] Relatînd, aşadar, un eveniment
cît se poate de fericit pentru ţară şi domnitorul ei, cronicarul găseşte de cuviinţă să
adauge un alineat la tema fortuna labilis. După care, fidel promisiunii sale (“vino,
cuvînt, şi vesteşte povestirea”), trece la insurgenţa dregătorului Mihul, care reuşeşte
să-l scoată pe Rareş din tron şi să-l lanseze într-o pribegie plină de primejdii.
În acest context, paralela cu Iov este mai mult decît îndreptăţită — trebuie să fi
fost, de fapt, prima paralelă la care s-ar gîndi o persoană suficient de versată în
Sfintele Scripturi. Iov, omul înstărit din ţinutul Uz, care a fost încercat şi ispitit în
credinţă şi smerenie, care a avut totul şi a pierdut tot — „imaginea nevinovatului care
luptă cu tenebrele şi demonstrează falsitatea tezelor prea facile asupra sensului
nenorocirii” [40, p. 133] — este un exemplu potrivit pentru o comparaţie cu Rareş.
Ca un bun romancier, Macarie sugerează mai degrabă decît povăţuieşte, dîndu-le
cititorilor nişte slabe indicii deghizate în învăţături. Ca şi Iov, Rareş pierde totul —
tronul, ţara, bogăţiile, influenţa, şi este pe cale de a-şi pierde familia şi viaţa. Însă
paralela mai are o latură: cititorul cult ştie că, pînă la urmă, Iov va primi înapoi toate
cele pierdute, pentru că va trece cu cinste peste încercări : “Şi Domnul l-a pus pe Iov
iarăşi în starea lui de la început, după ce s-a rugat pentru prieteni, şi i-a întors îndoit
tot ce avusese mai înainte.” (Iov 42: 10). La fel şi Petru Rareş, eroul lui Macarie, va fi
restabilit în funcţie, după multe peripeţii, şi îşi va petrece “bătrîneţile cu noroc bun, în
băi şi băuturi şi mîncări şi ca o pasăre cu pene de aur sau un vultur alb pe acoperiş”
[27, p. 103].

Autoreferenţialitatea

111
 Cronica lui Macarie conţine încă o paralelă cu Iov, pe care autorul evită să o
traseze explicit, care devine însă evidentă după lectura integrală. Destinul personal al
cronicarului ajunge, la un moment dat, să îl repete pe cel al eroului său. În anul 1548,
cînd a fost “o iarnă aspră, încît şi copacii s-au uscat”, episcopul Macarie cade pradă
“celor meşteri în rău şi înşelăciuni”, care “au ţesut minciuni pline de clevetiri şi au
aţîţat pe Doamna Elena şi mai ales pe fiul ei Iliaş” [27, p. 104]. Lovit pe neaşteptate
şi pe nedrept, asemeni patriarhului biblic şi asemeni răposatului domnitor, episcopul
destituit se vede “căzut într-o cumplită cădere, vrednică pe plîns, (…) despoiat de
scaun, ca un rob fugar, şi (…) cuprins de grele încercări nenorocite, (…) mai gol
decît văzduhul”. [27, p. 104] Despoiat de scaun — cum fusese şi Rareş; ca un rob
fugar — exact aceeaşi comparaţie i-a fost aplicată, anterior, voievodului trădat şi
încolţit. Niciodată slujitorul smerit nu îşi va permite o paralelă directă dintre sine şi
voievod. Însă prin utilizarea unui vocabular şi a unei frazeologii similare, scriitorul
spune foarte limpede tot ce e de spus. Rareş fusese direct comparat cu Iov; Macarie
este comparat cu Rareş, indirect — iată trei personaje, unul antic şi livresc, altul
regal, al treilea duhovnicesc, care suferă în mod similar, nu îşi ascund disperarea, dar,
cu toţii, îşi îndreaptă speranţa spre Atotputernicul (“Dar ochiul dreptăţii nu le-a trecut
cu vederea, ci le-a văzut drept” [27, p. 104]), şi, pînă la urmă, vor fi răsplătiţi.
Macarie nu îşi permite o cataforă, nu sugerează prin nimic că starea sa umilă se va
schimba vreodată: cu atît mai mult impresionează această emoţionantă descriere a
catastrofei, pusă la locul ei în cronologia istorisirii (“Acestea dar le-am spus,
abătîndu-mă de la povestire, căci amărăciunea din suflet ne-a silit să vorbim” [27, p.
104]).

Noe
“Dar căpeteniile cetăţii, cărora el singur le dăduse această cinste, aveau şi
aceştia gînduri rele împotriva domnului, ca să-l deie cu totul pieirii. Voievodul, ca om
înţelept, a sesizat aceasta, i-a scos afară cu meşteşug şi a predat cetatea în păstrare
ungurilor. A scăpat de potopul care le înghite pe toate, ca un nou Noe, şi a salvat

112
familia lui în cetatea Ciceiului, unde o trimisese cu puţin înainte.” [27, p. 100]
Patriarhul Noe este un personaj biblic nu mai puţin popular decît Iov. Fiind omul pe
care, cu familia lui, Dumnezeu a hotărît să-l lase în viaţă, pentru a continua seminţia
omenească, Noe a luat pe celebra sa arcă nu doar cîte o pereche din toate vieţuitoarele
pămîntului, ci şi rudele cele mai apropiate — propria soţie şi trei feciori cu soţiile lor.
(Motivul salvării familiei de primejdia morţii se va repeta, ulterior, în istoria lui Lot,
fugarul din Sodoma.) Paralela dintre Petru Rareş şi Noe poate fi citită la două
niveluri. Lectura de suprafaţă arată că, asemeni personajului legendar, voievodul
destituit are grijă de securitatea propriei familii. O interpretare mai profundă relevă
că, în ochii lui Macarie, Rareş însuşi este un nou Noe nu doar prin semul “salvează
familia”, ci şi prin “speranţa umanităţii”. Dacă Noe nu ar fi ascultat de porunca
divină, toată viaţa terestră (poate cu excepţia peştilor), adică toate animalele şi toţi
oamenii, ar fi dispărut sub apă fără speranţă de renaştere. Dacă Petru Rareş (cel păzit
de Dumnezeu, cum subliniază cronicarul) nu ar fi “scăpat de potopul care le înghite
pe toate” şi nu şi-ar fi salvat familia (speranţa continuităţii pentru neamul domnesc,
care provenea de la Ştefan cel Mare), destinul Moldovei, sugerează Macarie, ar fi fost
la fel de trist ca şi cel al pămîntului înecat de ploi.
Este semnificativ că anume Petru Rareş, emiţătorul comenzii pentru cronică,
este antrenat în atîtea paralele şi metafore biblice — cantitatea acestora se
concentrează strict în biografia voievodului respectiv. Putem presupune că agenda
ascunsă a lui Macarie, care scria cu mulţi ani după trecerea lui Rareş în lumea celor
drepţi, era să păstreze intactă memoria voievodului — intactă şi neîntinată de faptele
urîte ale urmaşului său, Iliaş, care păcătuise deosebit de greu anume împotriva
calităţii de creştin. Pentru ca nu cumva vreun cititor, prezent sau viitor, să creadă că
tatăl ar fi avut vreo afinitate cu purtarea nedemnă a fiului. De altfel, devine evident
din naraţiune că Iliaş este corupt de influenţa “fiilor lui Agar” deja după ce devine
domnitor — însă Macarie ţine să înlăture orice urmă de îndoială ce ar putea cădea pe
chipul luminos şi luminat al lui Rareş. Imediat după anunţarea alegerii lui Iliaş pentru
tron, cronicarul asigură cititorul că tatăl şi fiul nu semănau deloc: “…Iliaş, un om cu

113
inimă moale şi cu suflet slab; nu s-a arătat întru nimic asemănător tatălui său, ca şi
cum nu l-ar fi crescut ca fiu, ci pe toate le-a turburat şi le-a clintit, adică aşezămintele
sfintelor biserici ale lui Dumnezeu şi legile domneşti şi de săraci nicidecum nu se
îndura, pe sine se socotea prea înţelept şi se fălea cu prinderea păsărilor.” [27, p. 103]

Dalila/Dalida
Biblia este o sursă de referinţă extrem de comodă prin vastitatea naraţiunii şi
diversitatea personajelor. Efectiv orice situaţie, orice circumstanţă, penibilă sau
fericită, orice nuanţă de caracter poate fi identificată în largul spaţiu al acestei cărţi,
rod al înţelepciunii atîtor generaţii. Nu lipseşte nici imaginea soţiei perfide — Dalila,
trădătoarea lui Samson. Macarie o aduce în scenă pe Dalila printr-un curios procedeu
de negare — eroina despre care vorbeşte nu este ca Dalila, ci rămîne o soţie fidelă.
Este vorba de Doamna Elena, soţia lui Petru Rareş, care “atîrnîndu-se de gîtul lui,
plîngea cu durere şi-l săruta din toată inima, nu ca Dalila, ucigătoarea pe Samson, şi
ca Tindarida pe soţul ei, eroul cel viteaz.” [27, p. 100]
Vom înţelege mai limpede de ce anume această eroină biblică negativă a fost
evocată, dacă ne amintim că soţia lui Petru Rareş nu era originară din Moldova — era
o străină, fiica despotului sîrb Iovan Brancovici. Este adevărat că, strict vorbind,
Dalila nu era o soţie legitimă, ci doar o concubină — însă în comparaţia generată de
scriitor contează nu detaliile matrimoniale, ci faptul trădării. Dalila află de la Samson
care este secretul forţei sale extraordinare: fiind nazoreu, adică promis lui Dumnezeu,
eroul nu are voie să-şi taie părul, semn al legămîntului său, să bea alcool şi să
consume orice provenind de la viţa-de-vie. Basmele populare au dezvoltat ulterior
motivul puterii nemăsurate care depinde de lungimea părului. [91, p. 136] Dar nu
lungimea părului, ci faptul că acesta era intact asigura protecţia divină pentru
Samson. În momentul în care eroul a fost privat de cele şapte cosiţe, semn al
statutului său unic de nazoreu, susţinerea divină încetează automat. Acelaşi ar fi fost
rezultatul dacă eroul consuma vin sau mied, sau mînca din produsele viţei-de-vie.

114
 Provenind dintr-o ilustră familie străină, soţia lui Petru Rareş ar fi putut,
probabil, căpăta susţinerea rudelor la repatriere, în cazul detronării ireversibile a
soţului. Ea însă a optat să împartă exilul cu domnitorul mazilit, închisă în cetatea
Ciceiului cu cei trei copii ai săi, şi, după mărturia lui Grigore Ureche, a acordat un
suport solid, nu doar pur moral, pentru cauza aparent disperată a voievodului fugar
[86, p. 79].

Tindarida
Evocarea unui alt celebru personaj feminin, Tindarida, imediat după eroina
biblică Dalila ilustrează eclectismul specific primilor umanişti: legendele biblice şi
miturile Antichităţii fac parte din acelaşi arsenal informaţional, reprezentînd bagajul
necesar unei persoane culte. Variate mărturii sugerează că mai mulţi dintre cărturarii
Evului Mediu occidental — timpuriu, îndeosebi — au suferit din cauza dilemei dintre
moştenirea clasică, păgînă, şi propriile aspiraţii creştine. „În instituţiile dominate de
clerul creştin era normal să fie suspiciuni faţă de literatura păgînă, adică literatura
clasică a Antichităţii, aşa că există exemple de atacuri la adresa acestor autori şi a
limbii în care au scris, spre deosebire de limba latină ulterioară, mai familiară, ce a
Bibliei (Vulgata) şi a bisericilor.” [77, p. 103] Celebra frază din visul sfîntului
Ieronim — Ciceronianus non christianus [38, p. 269] — se referă anume la această
luptă dintre dragostea de carte şi convingerea că nu acestea sînt cărţile pe care s-ar
cuveni să le imite.
Macarie nu mai are aceste scrupule. Uşurinţa cu care navighează printre
referinţele la mitologia biblică şi la cea clasică denotă familiaritatea sa cu ambele
sisteme de referinţă. Numele Tindaridei, adică al Clitemnestrei, fiica lui Tindareu,
trimite cititorul la „ciclul troian” de mituri greceşti. Se pare că cronicarul consideră
biografia Clitemnestrei suficient de larg cunoscută pentru a nu menţiona detalii — nu
se evocă nici numele soţului ei, „eroul cel viteaz”, Agamemnon, nici măcar numele
acestei fiice a lui Tindareu[90, p. 513] (în fond, cititorul mai puţin versat în mitologia
antică s-ar fi putut gîndi la cea de-a doua Tindaridă, Elena, soţia lui Menelaos — de

115
facto, fiică a lui Zeus [89, p. 431]). Însă cititorul-model al lui Macarie cunoaşte în
egală măsură mitologia biblică şi cea clasică şi va prinde aluzia din zbor.
Imaginile Dalilei şi a Clitemnestrei se completează reciproc, pentru a contura
chipul femeii perfide, antipodul căreia trebuie să fie soţia lui Petru Rareş. Ea nu îşi
trădează soţul în mîinile duşmanilor, precum Dalila, şi nici nu îl omoară prin
intermediul amantului, asemeni Clitemnestrei [89, p. 662]. Sugerăm că cronicarul a
considerat oportun să aducă în arenă ambele femei legendare, pentru că nici una
dintre ele, luată aparte, nu satisfăcea condiţiile necesare paralelei biografice. Dalila
era o străină, ca şi Doamna, însă nu era soţie legitimă; Clitemnestra însă era soţia lui
Agamemnon şi îi dăruise şi copii. Umberto Eco, citîndu-l pe Jean Pepin [93, p. 78],
numeşte acest procedeu alegorie interpretativă. Este un exemplu de allegoria in
factis, opusă allegoria in verbis [93, p. 85], ambele specifice gîndirii şi scrierii
creştine medievale.
Macarie îşi îndeplineşte conştiincios misiunea de cronicar, relatînd
evenimentele domniei voievozilor dintre 1504 şi 1551. În acelaşi timp, scriitorul
reuşeşte să-şi expună propriile consideraţii asupra circumstanţelor politice şi asupra
personajelor sale, cifrînd această agendă ascunsă în trimiterile, aparent nevinovate şi
foarte fireşti, la personaje biblice şi evenimente legendare. Cititorul competent —
cine are ochi să vadă — va privi dincolo de aparenţe şi va citi printre rînduri mai
multe despre poziţia politică a cronicarului decît clericul hotărîse să spună deschis.
De altfel, contingentul cititor — în slavonă — dintre contemporanii lui Macarie
trebuie să fi presupus automat persoane destul de instruite în istoria biblică. Aluziile
biblice şi — mai rar —cele mitologice constituie un cod demi-opac prin care autorul
comunică lucruri pe care nu poate sau nu consideră de cuviinţă să le declare deschis.

116
 CONCLUZII

O carte nu este, la urma urmei,

decît un extras din monologul autorului.
Paul Valéry

Care sînt, aşadar, caracteristicile unui erou, în viziunea lui Macarie, Eftimie şi
Azarie? Deşi cronicile au fost scrise în diferite decenii ale secolului XVI şi sub
domnii diferite, cei trei cărturari au împărtăşit un ideal comun al eroismului, întrupat
în două personagii deosebit de marcante — Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanul. Şi
alţi voievozi primesc laude şi sînt aduşi ca exemplu de perfecţiune şi virtuţi — însă
numai Petru este numit, clar, erou, iar Alexandru este înzestrat cu aceleaşi calităţi,
egalîndu-l.
Autorii îşi apreciază personajele după un şir de criterii şi apoi rafinează
caracterizarea prin aplicarea unor procedee stilistice. În Capitolul I am conturat
diapazonul cercetării noastre şi am trasat conceptul de erou aşa cum urma să-l tratăm
pe parcursul lucrării. Am constatat că eroul în letopiseţele oficiale din secolul XVI nu
poate fi altcineva decît domnitorul. Un nobil, chiar unul de înaltă origine şi acoperit
de glorie, poate merita calificative de laudă, însă nu se învredniceşte niciodată de
panegiricele rezervate voievozilor.
În Capitolul II am cercetat o serie de caracteristici, după prezenţa sau absenţa
cărora cronicarii îşi apreciază eroii. De vreme ce eroul prin excelenţă, în contextul
acestor lucrări, este domnitorul, problema legitimităţii sale se dovedeşte una deosebit
de importantă. Chestiunea originii eroului este încă un subiect fin, de vreme ce eroul
nu poate avea ereditate nedemnă (însă, precum demonstrează istoria şi constată cu
amărăciune autorii, un erou poate avea copii nedemni). Pretenţia la originea
domnească constituia un element indispensabil al imaginii tuturor candidaţilor la
tronul Moldovei din secolul XVI. Ne-am convins că, în esenţă, logica cronicarilor
tratează aceste aspiraţii în ordinea “de la efect la cauză”: autorii îi recunosc drept fii
de domn pe cei care reuşesc să urce pe tron şi sînt aprobaţi de ei înşişi (Petru Rareş,

117
Alexandru Lăpuşneanul). Uzurpatorii sau pretendenţii eşuaţi sînt sortiţi formulei
depreciative „îşi zicea fiu de domn”. Am dedicat un paragraf aparte domnitorilor-
copii sau adolescenţi, exemplele lor ilustrînd concepţiile cronicarilor asupra vîrstelor
vieţii, eredităţii şi educaţiei. Macarie, Eftimie şi Azarie sînt înclinaţi să-i trateze pe
tinerii domnitori ca pe nişte adulţi, cerîndu-le să procedeze cu aceeaşi înţelepciune şi
chibzuinţă ca voievozii înaintaţi în ani. Macarie sugerează că Dumnezeu are o grijă
deosebită de bunăstarea celor mici şi orfani (cazul complotului contra lui Ştefan cel
Tînăr), însă refuză să accepte îndeletnicirile puerile ale lui Iliaş Rareş (prinsul
păsărilor) şi înclinaţia acestuia spre semenii săi. Tot aşa, Azarie lasă să se întrevadă
că Bogdan Lăpuşneanul şi-a pierdut tronul din propria vină, refuzînd să asculte de
sfaturile celor bătrîni şi înţelepţi şi înclinîndu-se prea mult în direcţia Poloniei. Pe
lîngă origine regală, un domnitor bun trebuie să încorporeze mai multe trăsături de
caracter, care l-ar indica drept un conducător demn al poporului său. Macarie, Eftimie
şi Azarie proiectează acest criteriu în problema echilibrului creat sau zdruncinat de
voievod. Un domnitor care asigură buna pace, ordinea şi dreptatea în ţara sa este cel
înzestrat cu bunătate, blîndeţe, înţelepciune, sentimentul justiţiei şi — detaliu estetic
indispensabil scrierilor medievale — frumuseţe. Domnitorul bun, eroic, este viteaz şi
neînfricat în luptă, însă, uman fiind, îşi poate permite nişte erupţii pur omeneşti de
deznădejde, cînd se găseşte într-o situaţie disperată. Voievodul rău nu va fi niciodată
capabil să asigure liniştea şi echilibrul; menirea lui este să zdruncine şi să tulbure,
acţiuni care sînt direct legate, în concepţia cronicarilor, de vicii şi păcate.
Am abordat în acest capitol şi problema străinilor prezentaţi în paginile
cronicilor de curte. Or, rolul străinilor în evenimentele descrise nu poate fi ignorat,
cum nu poate fi trecută cu vederea nici atitudinea extrem de părtinitoare a cronicarilor
faţă de aceştia. Mai multe evenimente decisive au loc cu participarea armatelor
străine — ele servesc ca instrument al justiţiei divine (tătarii care pradă Moldova,
„împlinind mînia lui Dumnezeu”), ca unealtă de disciplină (oştirile turceşti care vin
să-l pedepsească pe Ioan-vodă) sau ca mijloc de catalizare a evenimentelor pozitive
(Alexandru Lăpuşneanul vine la putere cu sprijinul, militar şi financiar, al

118
polonezilor). Un domnitor de origine străină, precum Despot-vodă sau Ioan-vodă,
este tratat cu ostilitate, în special dacă nu este ortodox. În acelaşi timp, străinilor
ortodocşi (Maxim Despotul, Doamna Elena a lui Petru Rareş) nu li se impută
naţionalitatea lor, de vreme ce în ochii cronicarilor clerici afilierea religioasă
contează mai mult decît locul de naştere. Un loc aparte în divizarea personajelor în
străini şi locali îl ocupă sultanul. Urmărim gradaţia atitudinii cronicarilor faţă de
această figură feroce şi îndepărtată: de la ură şi blesteme (Macarie) la recunoaşterea
rolului conducător şi decisiv al împăratului în universul din care face parte şi
Moldova (Eftimie) şi pînă la laudă şi înălţare aproape în rînd cu domnii pămînteni
preferaţi (Azarie). Aceste trei poziţii, atît de diverse, sînt exprimate prin diferite
instrumente stilistice în cadrul cronicilor şi ilustrează nu numai opiniile personale ale
scriitorilor şi ale domnitorilor cărora le slujeau ei, ci şi evoluţia de relaţii dintre
Moldova şi Imperiul Otoman: de la relativă independenţă şi lipsă de intervenţie către
momentul morţii lui Ştefan cel Mare — la controlul strict instaurat după mazilirea lui
Ioan-vodă.
În Capitolul III am urmărit modalitatea în care cronicarii şi-au manifestat
atitudinea faţă de personaj. Astfel, relaţia acestuia cu Dumnezeu sau influenţarea de
către Diavol apar decisive pentru plasarea domnitorului în categoria de bun sau rău
(moment semnificativ, aceste aprecieri nu sînt niciodată declarate deschis, ci se indică
prin detalii precum ajutorul direct al forţelor celeste sau atitudinea
curtenilor/poporului faţă de domn). Relaţia cu Biserica face parte din relaţia cu
Dumnezeu, dărnicia faţă de clerici şi faţă de lăcaşurile sfinte fiind indicată ca proprie
numai domnitorilor apreciaţi de autori. Activitatea distructivă împotriva Bisericii
este, dimpotrivă, un semn al voievodului menit pierzaniei. Macarie, Eftimie şi Azarie
consideră providenţa divină factorul decisiv al dreptăţii, care se face, mai devreme
sau mai tîrziu, în privinţa celor buni şi celor răi. Drept instrumente ale Providenţei pot
servi diverse personaje terestre: un boier cumsecade (Ştefan Tomşa), un grup de
curteni indignaţi (cazul Ştefan Rareş, la Eftimie) sau chiar voinţa sultanului, deşi

119
acesta, musulman, apare, în alte contexte ale aceloraşi cronici, absolut eterogen
sistemului creştin de dreptate şi providenţă.
Variind registrele naraţiunii, oscilînd între oficial şi personalizat, general şi
detaliat, cronicarul îşi priveşte personajele sub un unghi de vedere sau altul. Senzaţia
de variere se atinge prin mijloace preponderent stilistice. E.g., introducerea vorbirii
directe are efectul de a înviora discursul autorului şi de a apropia de realitate chipul
eroului. Inserarea unor momente autentice din viaţa privată a actanţilor îi convinge pe
cititori de veridicitatea celor relatate, adăugîndu-le o notă de omenesc.
În Capitolul IV am urmărit cele mai semnificative procedee stilistice — la
nivel de lexic sau de context — prin care Macarie, Eftimie şi Azarie conturează
imaginile personajelor şi, în special, îşi trădează propria atitudine faţă de evenimente
şi actanţi, atitudine care nu întotdeauna corespunde cu judecata declarată făţiş şi
vizibilă la nivelul superficial de lectură. Fiecare cronicar apreciază evenimentele şi
actanţii după un cod de onoare propriu, format dintr-o împletire a propriilor
convingeri morale cu agenda domnitorului pentru care scrie. Ne-am oprit în detalii
asupra codului lui Macarie, pe care l-am găsit deosebit de clar trasat şi servind drept
sprijin pentru Eftimie şi Azarie, care i-au continuat letopiseţul.
Parţialitatea autorului se deconspiră eficient prin cantitatea şi bogăţia descrierii
sau a naraţiunii. Scriitorul reuşeşte să-i trimită cititorului mesajul său de dispreţ
pentru personaj prin simplul fapt că nu menţionează decît strictul necesar dintr-un
eveniment sau altul. Astfel, reticenţa lui Macarie faţă de războaiele duse de Bogdan
III cu muntenii şi polonezii — economia de adjective şi adverbe şi contururile abia
schiţate — exprimă dezaprobarea clericului în faţa conflictelor dintre creştini mai
pregnant decît ar fi făcut-o frazele indignate.
Un alt mijloc artistic în acest sens sînt comparaţiile cu animale, întîlnite cu
preponderenţă în letopiseţul lui Macarie. Imaginile jivinelor şi ale păsărilor, locale
sau mitic-heraldice, conferă plasticitate descrierilor şi permit interpretări profunde, de
vreme ce deschid largi cîmpuri asociative. Acelaşi merit îl au şi paralele biblice / din
antichitatea greco-romană. Şi în acest caz Macarie, dintre cei trei cronicari, este cel ce

120
excelează prin bogăţia aluziilor şi paralelelor de multe straturi. Persoană cultă şi
învăţată, episcopul se putea aştepta de la cititorii săi docţi să descifreze agenda
ascunsă de după chipurile familiare ale lui Noe sau Dalila. Imaginea unui erou biblic
sugerează, pe lîngă paralela imediată, şi o referinţă la viaţa şi circumstanţele generale
ale acestuia. Într-un caz exclusiv de autoreferenţialitate, Macarie cifrează în chipul lui
Iov atît reflectarea suferinţelor lui Petru Rareş, cît şi nedreptăţile care i se făcuseră lui
înşişi, aruncat deoparte „ca un mort viu”.
Constatăm, în final, că ideea eroismului a fost reflectată de către Macarie,
Eftimie şi Azarie în chipurile a doi domnitori reprezentaţi ca perfecţi şi descrişi, cu
trăsăturile şi faptele lor, în detalii, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanul, iar
numeroasele personagii negative scot în relief calităţile pozitive ale domnitorilor
buni. Petru Rareş este unicul care primeşte calificativul de „erou”, vădit superlativ, şi
întruneşte — conform cronicarilor — caracteristicile care îl fac modele de
perfecţiune. Imaginea lui Petru Rareş, migălos pictată de Macarie, a influenţat vizibil
portretul lui Alexandru Lăpuşneanul din letopiseţele lui Eftimie şi Azarie. El se
egalează întru totul cu Rareş în virtuţi — lipseşte doar cuvîntul „erou” propriu-zis.
Macarie, Eftimie şi Azarie deschid pentru cititorul contemporan o fereastră
direct în inima Moldovei medievale. Ei nu sînt istorici, ci cronicari în toată puterea
cuvîntului, consemnînd, în cea mai mare parte, evenimente cărora le-au fost martori
sau contemporani. Diferiţi ca personalităţi şi atitudini, prelaţii împărtăşesc o etică
general-creştină şi rămîn o preţioasă sursă primară pentru cercetătorii mentalităţii
medievale. Poate că documentele politice prezintă mai imparţial evenimentele vremii,
însă numai prin cele trei cronici putem privi cu ochii intelectualului medieval la un
univers atît de îndepărtat şi totodată atît de similar cu al nostru.

121
 BIBLIOGRAFIE

1. ACADEMIA ROMÂNĂ, INSTITUTUL DE FILOLOGIE ROMÂNĂ

„ALEXANDRU PHILIPPIDE”, Iaşi. Dicţionarul literaturii române de la
origini pînă la 1900. Ed. a doua. Chişinău: Editura Academiei Române;
Gunivas, 2002. 1024 p.

2. ACADEMIA ROMÂNĂ, SECŢIA DE ŞTIINŢE ISTORICE ŞI

ARHEOLOGIE. Istoria românilor. Vol. IV. Bucureşti: Editura Enciclopedică,
2001. 878 p.

3. BAHTIN, MIHAIL. Probleme de literatură şi estetică. Bucureşti: Univers,

1982. 399 p.

4. BASARAB, NEAGOE. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său

Teodosie. Chişinău: Litera, 1997. 343 p.

5. BIDU-VRĂNCEANU, ANGELA, CĂLĂRAŞU, CRISTINA, IONESCU-

RUXĂNDOIU, LILIANA ET AL. Dicţionar de ştiinţe ale limbii. Ed. a doua.
Bucureşti: Nemira & Co, 2005. 606 p.

6. BLOCH, MARC. Regii taumaturgi. Iaşi: Polirom, 1997. 373 p.

7. BOBÎNĂ, GHEORGHE. Umanismul în cultura românească. Chişinău:

Epigraf, 2005. 270 p.

8. BOGDAN, IOAN. Documentele lui Ştefan cel Mare. Vol. II. Bucureşti:
Socecul, 1913. 412 p.

9. BOGDAN, IOAN. Letopiseţul lui Azarie. Analele Academiei Române. Seria

II. Tomul XXXI, 1908-1909. Mem. Secţ. Ist. Bucureşti. Bucureşti: Socecul,
1909. 135 p.

10. BOGDAN, IOAN. Vechile cronice moldoveneşti pînă la Ureche. Bucureşti:

Socecul, 1891. 210 p.

11. BOLDUR, ALEXANDRU V. Istoria Basarabiei. Ed. II. Bucureşti: ed. Victor
Frunză, 1992. 543 p.

12. BOLLARD, JOHN K. „Arthur in the early Welsh tradition” // Wilhelm, James
J. (ed.) The Romance of Arthur. New York, London: Garland Publishing Inc.,
1994. 582 p.

13. BORBELY, ŞTEFAN. De la Herakles la Eulenspiegel: Eroicul. Cluj-Napoca:

Dacia, 2001. 376 p.

122
14. CARTWRIGHT, FREDERICK F., BIDDISS, MICHAEL D. Bolile şi istoria.
Bucureşti: BIC ALL, 2005. 311 p.

15. CĂLINESCU, GEORGE. Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent

(ediţie nouă, revăzută de autor. Text stabilit de Al. Piru). Craiova: Vlad &
Vlad, 1993. 1058 p.

16. CHEVALIER, JEAN, GHEEBRANT, ALAIN. Dicţionar de simboluri. Vol. II.

Bucureşti: Artemis, 1995. 423 p.

17. CHRONICON SALERNITANUM // Sidwell, Keith (ed.) Reading Medieval

Latin. Cambridge: Cambridge University Press, 1995. 398 p.

18. CIMPOI, MIHAI. Vînturile lumii şi focul sacru din vatra proprie // Dolgan,
Mihail (coord.) Literatura română postbelică. Integrări, valorificări,
reconsiderări. Chişinău: Tipografia Centrală, 1998. 815 p.

19. CIOBANU, ŞTEFAN. Istoria literaturii române vechi. Bucureşti: Editura

Eminescu, 1989. 471 p.

20. COMAN, MIHAI. Bestiarul mitologic românesc Bucureşti: Editura Fundaţiei

Culturale Româneşti, 1996. 262 p.

21. CORFUS, ILIE. Documente privitoare la istoria României culese din arhivele
polone. Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Bucureşti: Editura Academiei
Române, 2001. 338 p.

22. CORNEA, PAUL. Interpretare şi raţionalitate. Iaşi: Polirom, 2006. 600 p.

23. COSTIN, NICOLAE. Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii pînă la

1601. // Costin, Nicolae. Scrieri. Vol. I. Chişinău: Hyperion, 1990. 477 p.

24. CREMENE, MIOARA. Dicţionar iniţiatic al ordinelor cavalereşti. Iaşi:

Polirom, 2003. 360 p.

25. CRONICA LUI CONSTANTIN MANASSES. Traducere mediobulgară. Text

şi glosar de Ioan Bogdan. Bucureşti: Socecul, 1922. 364 p.

26. CRONICA MOLDO-GERMANĂ. CRONICA MOLDO-RUSĂ // Dodiţă, G.,

Marin, V. (coord.) Istoria limbii şi literaturii vechi moldoveneşti. Crestomaţie.
Chişinău: Lumina, 1966. 314 p.

27. CRONICILE SLAVO-ROMÂNE DIN SEC. XV-XVI, publicate de Ioan

Bogdan. Ed. revăzută şi completată de P. P. Panaitescu. Bucureşti: Editura
Academiei Republicii Populare Române, 1959. 329 p.

28. CURTIN, JEREMIAH. Hero-Tales of Ireland. New York: Dover Publications,

123
 1999. 558 p.

29. DE KÉZA, SIMON. Gesta Hungarorum. Budapest: CEU Press, 1999. 235 p.

30. DE SAUSSURE, FERDINAND. Curs de lingvistică generală. Iaşi: Polirom,

1998. 421 p.

31. DELSOL, CHANTAL, MASLOWSKI, MICHEL ETC. (coord.) Mituri şi

simboluri politice în Europa Centrală. Chişinău: Cartier, 2003. 596 p.

32. DEMURGER, ALAIN. Cavalerii lui Christos. Chişinău: Cartier, 2003. 458 p.

33. DJUVARA, NEAGU. Ţările române între Orient şi Occident. Bucureşti:

Humanitas, 2008. 432 p.

34. DUCROT, OSWALD, SCHAEFFER, JEAN-MARIE. Noul dicţionar

enciclopedic al ştiinţelor limbajului. Bucureşti: Babel, 1996. 530 p.

35. DUMÉZIL, GEORGES. Mythe et épopée. Paris: Gallimard, 1995. 1463 p.

36. ECO, UMBERTO. Şase plimbări prin pădurea narativă. Constanţa: Pontica,
1997. 189 p.

37. ECO, UMBERTO. Faith in Fakes. London: Vintage, 1986. 306 p.

38. FARMER, DAVID HUGH. Oxford — Dicţionar al sfinţilor. Bucureşti:

Univers Enciclopedic, 1999. 577 p.

39. FERRARI, ANNA. Dicţionar de mitologie greacă şi romană. Iaşi: Polirom,

2003. 1000 p.

40. FOUILLOUX, DANIELLE, LANGLOIS, ANNE ET AL. Dicţionar cultural al

Bibliei. Ed. a doua revizuită. Bucureşti: Nemira & Co, 2006. 361 p.

41. GANE, CONSTANTIN. Trecute vieţi de doamne şi domniţe. Vol. I. Chişinău:

Universitas, 1991. 415 p.

42. GIURESCU, DINU C. Ion Vodă cel Viteaz. Chişinău: Universitas, 1992. 154
p.

43. GOROVEI, ŞTEFAN S. Muşatinii. Chişinău: Basarabia, 1991. 168 p.

44. GUERREAU, ALAIN. Viitorul unui trecut incert. Chişinău: Cartier, 2003. 304
p.

45. GURJEWITSCH, AARON J. Individul în Evul Mediu european. Iaşi, Polirom:

2004. 291 p.

124
46. HASDEU, BOGDAN PETRICEICU. Ioan-Vodă cel Cumplit. // Hasdeu,
Bogdan Petriceicu. Scrieri alese. Volumul II. Chişinău: Literatura artistică,
1988. 422 p.

47. HASDEU, BOGDAN PETRICEICU. Răzvan şi Vidra // Hasdeu, Bogdan

Petriceicu. Scrieri alese, vol. I, Chişinău: Literatura artistică, 1988. 506 p.

48. HAY, DENYS. Annalists and Historians: Western Historiography from the
eighth to the eighteenth centuries. London: Methuen & Co Ltd., 1977. 215 p.

49. HERO/ANTI-HERO. Ed. by Roger B. Rollin. New York: Webster Division

McGraw-Hill Book Company, 1973. 374 p.
50. HOLMES, GEORGE (ED.). The Oxford Illustrated History of Medieval
Europe. Oxford: Oxford University Press, 2001. 398 p.

51. HUIZINGA, JOHAN. Amurgul Evului Mediu. Bucureşti: Humanitas, 2002.

485 p.

52. IORGA, NICOLAE. Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a

românilor. Vol. I. 1928. http://www.unibuc.ro/CLASSICA/iorgabiserica1

53. IORGA, NICOLAE. Scrisori de boieri. Scrisori de domni. Bucureşti: Eurosong

& Book, 1999. 285 p.

54. KANTOROWICZ, ERNST H. The King’s Two Bodies. Princeton: Princeton

University Press, 1997. 567 p.

55. KAROLUS IV. Karoli IV Imperatoris Romanorum Vita ab Eo Ipso Conscripta.

Budapest: CEU Press, 2001. 259 p.

56. KERNBACH, VICTOR. Universul mitic al românilor. Bucureşti: Lucman,

sine anno. 376 p.

57. Larousse ― Cronologia universală. Bucureşti: Lider, 1996. 602 p.

58. LE GOFF, JACQUES, SCHMITT, JEAN-CLAUDE (coord.) Dicţionar tematic

al Evului Mediu occidental. Iaşi: Polirom, 2002. 866 p.

59. LINDSEY, KAREN. Divorced, Beheaded, Survived: A Feminist

Reinterpretation of the Wives of Henry the VIII. New York: Da Capo Press,
1996. 262 p.

60. MANOLESCU, NICOLAE. Istoria critică a literaturii române. Vol. I.

Bucureşti: Minerva, 1990. 332 p.

125
61. MANOLESCU, NICOLAE. Istoria critică a literaturii române. Cinci secole de
literatură. Bucureşti: Paralela 45, 2008. 1525 p.

62. MAZILU, DAN HORIA. Etichetă şi canon în literatura română veche //

Analele Universităţii din Bucureşti. Limba şi literatura română. Anii 1992-
1993. p. 21-24.

63. MAZILU, DAN HORIA. Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie. Iaşi:
Polirom, 1999. 257 p.

64. MAZILU, DAN HORIA. Voievodul dincolo de sala tronului. Iaşi: Polirom,
2003. 622 p.

65. MICU, DUMITRU. Scurtă istorie a literaturii române. Vol. I. De la începuturi

pînă la primul război mondial. Bucureşti: Iriana, 1994. 398 p.

66. NAGY, PIROSKA. Le Don des larmes au Moyen-Âge. Un instrument

spirituel en quête d'institution. Paris: Albin Michel, 2000. 444 p.

67. NEGRUZZI, CONSTANTIN. Alexandru Lăpuşneanul // Negruzzi,

Constantin. Negru pe alb. Chişinău: Litera, 1997. 304 p.

68. NOUZILLE, JEAN. Moldova: Istoria tragică a unei regiuni europene.

Chişinău: Prut Internaţional, 2005. 369 p.

69. PAPACOSTEA, ŞERBAN. Evul Mediu românesc. Realităţi politice şi curente

spirituale. Bucureşti: Corint, 2001. 396 p.

70. PASTOUREAU, MICHEL. O istorie simbolică a Evului Mediu occidental.

Chişinău: Cartier, 2004. 495 p.

71. PEARSALL, DEREK. Strangers in Late-Fourteenth-Century London //

Akenhurst, F.R.P., Cain Van D’Elden, Stephanie (ed.). The Stranger in
Medieval Society. Minneapolis, London: University of Minnesota Press, 1998.
168 p.

72. PECICAN, OVIDIU. Sînge şi trandafiri: Cultura ero(t)ică în epoca ştefaniană.

Chişinău: Cartier, 2005. 208 p.

73. PIRU, ALEXANDRU. Istoria literaturii române. Bucureşti: Editura „Grai şi

suflet — cultura naţională”, 1994. 413 p.

74. POUNDS, NORMAN J. G. The Multiplicity of Things // Die Viefalt der

Dinge: Neue Wege zur Analyse mittelaltericher Sachkultur. Viena: Verlag der
Ősterreichischen Akademie der Wissenschaften, 1994. 235 p.

75. PREDESCU, LUCIAN. Enciclopedia României. Cugetarea. Bucureşti:

126
 Saeculum I.O. Vestala, 1999. 960 p.

76. RAGLAN, FITZROY RICHARD SOMERSET. The Hero: A Study in

Tradition, Myth, and Drama. New York: Dover Publications, 2003. 307 p.

77. ROBINS, R. H. Scurtă istorie a lingvisticii. Iaşi: Polirom, 2003. 340 p.

78. ROSETTI, RADU (GENERAL). Istoria artei militare a românilor. Bucureşti:

Corint, 2003. 536 p.

79. RUSSEV, EUGEN. Cronografia moldovenească din veacurile XV-XVIII.

Chişinău: Ştiinţa, 1977. 507 p.

80. SCHMITT, JEAN-CLAUDE. Strigoii. Viii şi morţii în societatea medievală.

Bucureşti: Meridiane, 1998. 336 p.

81. SIMMEL, GEORG. Der Fremde // Park, Robert E., Burgess, Ernest W. (ed.)
Introduction to the Science of Sociology. 3rd ed. Chicago: University of
Chicago Press, 1969. 513 p.

82. SZEKELY, MARIA MAGDALENA. “Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan” //

Magazin Istoric, nr. 2, 1999 (versiunea electronică).

83. ŞĂINEANU, LAZĂR. Dicţionar Universal al Limbii Române, ed. revăzută şi

adăugită. Chişinău: Litera, 1998. 1362 p.

84. TIUTIUCA, DUMITRU. Teoria literară. Iaşi: Institutul European, 2002. 398 p.

85. TRANQUILLUS, CAJUS SUETONIUS. Vieţile celor doisprezece Cezari.

Bucureşti: Gramar, 2005. 381 p.

86. URECHE, GRIGORE. Letopiseţul Ţării Moldovei // Letopiseţul Ţării

Moldovei. Ed. T. Celac. Chişinău: Hyperion, 1990. 638 p.

87. БРЭМ, А. Э. Жизнь животных, том I. Москва: Терра, 1992. 524 p.

88. ИЛЛЮСТРИРОВАННАЯ ЭНЦИКЛОПЕДИЯ СИМВОЛОВ. Москва:

АСТ, 2003. 727 p.

89. МИФЫ НАРОДОВ МИРА 1 (энциклопедия). Гл. ред. С. А Токарев.

Второе издание. Т. 1. Москва: Советская Энциклопедия, 1991. 671 p.

90. МИФЫ НАРОДОВ МИРА 2 (энциклопедия). Гл. ред. С. А Токарев.

Второе издание. Т. 2. Москва: Советская Энциклопедия, 1992. 719 p.

91. ПРОПП, ВЛАДИМИР ЯКОВЛЕВИЧ. Исторические корни волшебной

сказки. Москва: Лабиринт, 2004. 509 p.

127
92. ХОЛЛ, ДЖЕЙМС. Словарь сюжетов и символов в искусстве. Москва:
Крон-Пресс, 1999. 656 p.

93. ЭКО, УМБЕРТО. Искусство и красота в средневековой эстетике. Санкт-

Петербург: Алетейя, 2003, 252 p.

[Webografie]

94. Six-step guide to ‘justifying atrocities’//Irish Times din 13.01.2008, ediţia

online: http://www.irishtimes.com/newspaper/opinion/2009/0113/1231738220178.html

128
 ADNOTĂRI

ADNOTARE
Lucrarea cercetează imaginea eroului în cronografia moldovenească din
secolul XVI şi concepţia de eroism în viziunea cronicarilor de epocă. Macarie,
Eftimie şi Azarie, autorii a trei letopiseţe de curte în limba slavonă, au consemnat
evenimentele importante din istoria Moldovei, consecutiv, din ordinul domnitorilor
Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanul şi Petru Şchiopul. Cronicile prezintă un tablou
viu al mentalităţii de epocă, reflectînd atît agenda politică a voievozilor respectivi, cît
şi categoriile etice ale autorilor. Aceştia îşi apreciază personajele după un şir de
criterii şi apoi rafinează caracterizarea prin aplicarea unor procedee stilistice.
Ideea eroismului a fost reflectată de către Macarie, Eftimie şi Azarie în
chipurile a doi domnitori reprezentaţi ca perfecţi şi descrişi, cu trăsăturile şi faptele
lor, în detalii, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanul, iar numeroasele personagii
negative scot în relief calităţile pozitive ale domnitorilor buni. Petru Rareş este unicul
care primeşte calificativul de „erou”, vădit superlativ, şi întruneşte — conform
cronicarilor — caracteristicile care îl fac modele de perfecţiune. Imaginea lui Petru
Rareş, migălos pictată de Macarie, a influenţat vizibil portretul lui Alexandru
Lăpuşneanul din letopiseţele lui Eftimie şi Azarie. El se egalează întru totul cu Rareş
în virtuţi — lipseşte doar cuvîntul „erou” propriu-zis.
Variind registrele naraţiunii, oscilînd între oficial şi personalizat, general şi
detaliat, cronicarul îşi priveşte personajele sub un unghi de vedere sau altul. Senzaţia
de variere se atinge prin mijloace preponderent stilistice. Inserarea unor momente
autentice din viaţa privată a actanţilor îi convinge pe cititori de veridicitatea celor
relatate, adăugîndu-le o notă de omenesc.
Lucrarea deschide noi perspective de cercetare a cronografiei medievale şi
moderne din perspectiva istoriei mentalităţilor, subiectul fiind investigat cu ajutorul
unor variate instrumente interdisciplinare.

129
 ABSTRACT

Hero and Heroism in 16th-century Moldavian Chronography

The thesis researches the image of the hero in Moldavian 16th century
chronicles and the idea of heroism as reflected in them. Three clerics, Macarie,
Eftimie, and Azarie, wrote the Slavonic language chronicles by orders of three
voyevods, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanul, and Petru Şchiopul. The chronicles
are a lively image of medieval mentalities, and reflect both the monarchic customers’
political agenda and the authors’ own ethic categories.
Of all the rulers described in the chronicles, only two qualify as true heroes
(the hero of a medieval court chronicle can only be a royal): Petru Rareş and
Alexandru Lăpuşneanul. They appear to possess all the necessary heroic features, but
only the former is explicitly called a hero. The image of the latter was clearly
modelled after him. Both are of royal stock (and, incidentally, both are illegitimate,
which is not an indictment), both are devoted Christians, patrons of the Church and
monastery/builders; both are married to princesses and father sons; both are clever,
fair, good organisers, courageous, kind, peace-loving yet skilled warriors, and as
handsome as an icon.
In order to make their characters live in the pages the authors use a variety of
textual instruments, as reticence, suspense, gradation, comparison, allegory, direct
and indirect quotation, intertext, etc., together with Biblical and mythological topoi
and images.

Keywords: chronicle, chronicler, chronography, hero, heroism, voyevod,

criterion, subjective, objective, Christian, stranger, child, topos, motif, symbol,
semiotics, intertext, mentality, medieval.

130
 РЕЗЮМЕ
Герой и героизм в молдавских летописях 16-го века

В работе рассматривается образ героя и понятие героизма в славяно-

молдавских летописях 16-го века. Написанные клириками Макарием,
Ефтимием и Азарием по заказу Петру Рареша, Александру Лэпушняна и Петру
Шкьопул, летописи отражают как мировоззрение эпохи и политическую
программу заказчиков, так и личные этические критерии авторов.
Лишь двое из описываемых в летописях монархов являются, в глазах
писателей, настоящими героями — это Петру Рареш и Александру
Лэпушнянул. И тот, и другой обладают необходимыми герою чертами, но
только Рареш прямо назван героем. Образ же второго создан по подобию
первого. Оба они — незаконнорожденные отпрыски государей; оба умны,
справедливы, отважны, добры; при всем своем миролюбии, оба — доблестные
военачальники; и оба чрезвычайно хороши собой. Последний атрибут —
неотъемлемый условный элемент облика средневекового героя и, собственно,
не связан с реальными эстетическими характеристиками персонажа.
Дабы достичь желаемого эффект и убедить читателя, летописцы
используют ряд таких писательских приемов, как градация, аллегория, прямое
и непрямое цитирование, интертекст и т.д. Библейские и мифологические
топосы и образы, присутствующие в текстах, доказывают широкий кругозор и
начитанность авторов.
Ключевые слова: летопись, летописец, хронография, герой, героизм,
князь, критерий, субъективный, объективный, христианский, законный,
иностранец, ребенок, топос, мотив, символ, семиотика, интертекст, менталитет,
средневековый.

131