Fundamentele arhetipale ale Căsătoriei

Taina unirii dintre bărbat și femeie ține de structura fundamentală a lumii create, de
întemeierea ei, de relația dintre Creator și cosmos. Relația masculin – feminin se
întemeiază pe raportul arhetipal spontan - receptiv, pe care îl putem identifica la toate
etajele creației: raportul dintre Dumnezeu și abis (abisul acvatic din Facere 1, 2 – simbol
al abisului nedeterminării, al purei potențialități, al adâncului preformal), raportul dintre
Dumnezeu și pământul arhetipal, „pustiu și gol” (din Facere 1, 1 și Facere 1, 2),
receptacul al rațiunilor divine diseminate de Logosul creator, raportul dintre Creator și tot
ce este adus la ființă din nimic, raportul dintre Hristos și Biserica Sa (Efeseni, 5, 22-33),
raportul dintre Dumnezeu și lumea transfigurată în eonul viitor, când Dumnezeu va fi
totul în toate. Relația nupțială dintre bărbat și femeie este singura expresie a acestui
raport arhetipal care implică și sexualitatea, pornind de la diferențierea biologică dată
prin creație (dimorfismul sexual). Sfântul Maxim Mărturisitorul arăta că există 5
diviziuni în creație care trebuie depășite: între bărbat și femeie, între Eden și lume, între
cer și pământ, între inteligibil și sensibil, între necreat și creat . Între aceste nivele
cosmologice ale creației există un izomorfism care dă creației unitate arhitectonică și care
face posibilă participația la energiile necreate, raportul arhetipal spontan - receptiv fiind
prezent în toate aceste diviziuni / uniri. De ce lucrurile stau așa? În primul rând pentru că
numele revelate ale Ipostasurilor divine sunt cel de Tată și de Fiu, nu de mamă și de fiică.
Aceste nume divine nu sunt arbitrare, nu sunt produsul contextului istoric și sunt centrale
în mesajul Evangheliei, după cum rezultă din rugăciunea Tatăl nostru (Matei 6, 9) și din
cele două titulaturi ale lui Hristos: Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului. Paternitatea și
filiația divină (fără nici o conotație de gen și sex) exprimă caracterul infinit afirmativ,
axial, spontan și emitent a lui Dumnezeu, în același timp întemeiază arhetipal, asimetric
și ierarhic analogiile Lui în planul lumii create, paternitatea și filiația umană, biologic
masculine, în raport cu feminitatea și maternitatea, analogii ale arhetipului receptivității.
Așadar, din punct de vedere arhetipal, masculin înseamnă înainte de toate spontan,
afectant, activ, iar feminin înseamnă receptiv, afectat, pasiv, la care se adaugă elementele
de gen și sex (anatomice, fiziologice, psihice etc.) și o energie specifică, masculină și
feminină.
Divinul este numai spontan, se mișcă de la Sine, pentru că El Este prin Sine, pentru că
este infinit și pur afirmativ, pentru că este temei și principiu, pentru că este ax, pentru că
este impasibil (neafectat de nimic). În Dumnezeu nu există nici un principiu receptiv,
pentru că în El nu există gol, nu există privație. Este deplin și desăvârșit, nu îi lipsește
nici o perfecțiune. Nu poate fi receptiv pentru că nu există ceva ce deja să nu aibă. Ființa
divină infinită este indislocabilă, iar Ipostasurile divine infinite sunt deoființă; din acest
motiv, indiferent de genul cuvântului dintr-o limbă sau alta, Duhul Sfânt are aceeași
identitate arhetipală, fiind exclusiv spontan și emitent. De aceea, analogările feminine ale
Duhului Sfânt sunt în mod categoric anarhetipale.
Pe de altă parte, tot ce este creat subzistă sub semnul receptivității, al primirii existenței și
harului de la Dumnezeu. Sub acest aspect, bărbatul este înainte de toate receptiv din
punct de vedere arhetipal, pentru că este făptură creată, receptivă față de harul și darurile
lui Dumnezeu. Faptul de a fi receptiv față de Dumnezeu nu aduce însă bărbatului energie
feminină și nimic specific feminin din punct de vedere sexual. În raportul sexual dintre
bărbat și femeie există o asimetrie arhetipală. Deși ambii receptivi față de Dumnezeu,
bărbatul caracterizat prin spontaneitate este în raport cu femeia sa analogia / imaginea
Logosului divin creator, iar femeia definită prin receptivitate este în raport cu bărbatul
analogia / imaginea abisului și receptacolului. Biologic, în unirea nupțială femeia
primește sămânța bărbatului. Prin aceasta, omul (bărbat și femeie) participă, reiterează și
continuă cosmogonia, continuă facerea lumii prin conceperea urmașilor naturali, dar
înainte de toate reunifică în sine lumea. Prin urmare, scopul principal al căsătoriei este
refacerea androginului, a omului întreg, prin unirea complementarităților arhetipale
masculin-feminin: „….și se va lipi de nevastă-sa şi cei doi vor fi un singur trup. Așa că
nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Matei 19, 5-6). Este în logica spiritului ca refacerea
androginului să însemne nu simpla reîntoarcere la starea anterioară, ci conceperea altor
persoane prin această reîntregire. Faptul că înainte de a o crea pe Eva din coasta lui
Adam, Dumnezeu a cuprins în privire toate creaturile și nu a găsit nici una pe măsura lui
Adam (Facere, 2, 20), arată că femeia reprezintă din punct de vedere arhetipal imaginea
și „ipostazierea” întregii creații. Lumea întreagă e înălțată și oferită bărbatului în și prin
femeia creată din el; în re-unirea cu ea e cuprins întreg cosmosul. Analogia supremă
feminin-ipostatică a creației este Fecioara Maria, Maica Domnului prin totala sa
receptivitate față de Dumnezeu. Ea a primit în sine Arhetipul arhetipurilor, Paradigma
tuturor paradigmelor, de aceea ea este la limita cosmosului creat, atât inteligibil, cât și
sensibil, depășind ierarhiile angelice și fiind cea mai înaltă imagine ipostatică a
receptaculului cosmic și a Bisericii. Omul desăvârșit este însă Hristos, Dumnezeu-omul,
Logosul întrupat, Capul și Mirele Bisericii, Pantocratorul.
Refacerea androginului are și o ocurență spirituală, mistică, internă fiecărei persoane,
lipsită de orice dimensiune sexuală: unificarea ființei proprii prin coborârea minții în
inimă, unirea dintre sensibil și inteligibil, dintre creat și necreat, prin liturghisirea
rugătoare neîntreruptă în templul sacru al inimii. Refacerea interioară a unității arhetipale
spontan-receptiv se realizează, de regulă, prin mijlocirea sexualității în căsătorie (pentru
că ține de un universal concret transpus în timp și istorie, dar încă dincoace de pragul
morții), și fără implicarea sexualității în monahism - prin medierea contemplativă a
feminității și maternității supreme a Născătoarei de Dumnezeu și renașterea mistică din
lacrimile pocăinței, dobândind „starea bărbatului desăvârșit, măsura vârstei deplinătății
lui Hristos” (Efeseni, 4, 13) și anticipând astfel starea eshatologică a omenirii. Există însă
și o replică perversă și demonică a androginului, și anume hermafroditul, realitate
tematizată profetic de unii gânditori (Nikolai Berdiaev) cu mai bine de jumătate de secol
înaintea apariției ideologiilor „transgender”, ale fluidității sexuale, ale genului ca
construct social și cultural. Este cât se poate de tragic că în proiectul la scară planetară al
acestor ideologii distincția masculin-feminin nu este depășită prin ridicarea și integrarea
ei pe un plan superior, ci identitățile complementare de gen și sex sunt distruse, total
nivelate, inversate sau pervertite în zeci de moduri, aproape imposibil de gândit.
În toate religiile unirea dintre bărbat și femeie a avut un caracter sacru. În creștinism
căsătoria este sfântă. Este instituită prin creație. Este ridicată la cel mai înalt nivel prin
faptul că este analogie / imagine a unirii dintre Hristos și Biserica Sa. De asemenea, prin
caracterul ei extatic unirea dintre bărbat și femeie este o analogie anticipatoare a unirii
îndumnezeitoare a întregii creații cu Dumnezeu la sfârșitul veacurilor.
Având în vedere acestea, legitimarea prin căsătorie a unirii sexuale între persoanele de
același sex înseamnă o uzurpare a sacralității / sfințeniei căsătoriei, camuflează o intenție
anarhetipală și anarhitectonică conștientă, pentru că prin compromiterea analogiilor
arhetipale este vizată întreruperea participației lumii la Dumnezeu și pregătirea omenirii
pentru aducerea „ororii pustiirii în locul cel sfânt” (Matei 24, 15).