SFÂNTUL IERARH ANTIM IVIREANUL ÎN ISTORIA

BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Pr. Lect. Dr. Adrian Ignat

Sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea

reprezintă pentru Ţara Românească şi pentru Biserica Ortodoxă de aici, un
moment de referinţă. Întâlnirea providenţială dintre Constantin
Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti, şi mitropolitul Antim Ivireanul a
avut urmări benefice în cultura şi spiritualitatea vremii, la întărirea ţării în
interior şi în exterior, la introducerea limbii române în Biserică şi în
cancelaria domnească etc. Chiar şi sfârşitul vieţuirii lor în această lume este
oarecum asemănător: Constantin Brâncoveanu, împreună cu fiii săi şi
ginerele său Ianache, vor fi martirizaţi la Istanbul pentru că nu au renunţat la
credinţa creştină; mitropolitul Antim Ivireanul va fi ucis de soldaţii din
escorta sa, şi aruncat în râul Mariţa sau în afluentul acestuia, Tungea
(Bulgaria), la numai 2 ani de la moartea martirică a marelui voievod.
1. Străini de neam, dar români prin faptă şi simţire
În istoria poporului român există pagini remarcabile scrise de anumite
personalităţi străine de neamul românesc, dar cu vocaţia unor români
autentici. Chiar dacă s-au născut şi au crescut în alte colţuri ale lumii, aceste
personalităţi, odată venite pe pământ românesc, au împărtăşit crezul şi
dorinţa noastră, au plâns cu lacrimi durerile noastre şi s-au bucurat de
realizările noastre. Ei, însă, nu au fost spectatori impasibili la derularea
evenimentelor vremii lor, ci s-au implicat activ, aducând un plus de
înţelegere şi trăire autentică românească.
Dacă din punct de vedere politic-administrativ între cele mai marcante
personalităţi ale vremii lor, putem să vorbim despre regele Carol I al
României şi nepotul său, regele Ferdinand, din punct de vedere bisericesc
putem să amintim aici pe: Sfântul Nifon, patriarhul Constantinopolului şi
mitropolitul Ţării Româneşti, Sfântul mitropolit Antim Ivireanul, stareţul
Paisie Velicicovschi etc. Toţi aceştia şi-au adus obolul lor la creşterea
spirituală, culturală şi economic-administrativă a ţării.
Prin modul lor de vieţuire şi de însuşire a limbii, culturii şi
spiritualităţii noastre româneşti, aceste personalităţi au demonstrat dragostea
profundă pentru neamul nostru, înţelegerea adâncă a vieţii noastre româneşti.
Pentru toate aceste lucruri poporul român i-a iubit şi i-a apreciat la justa
valoare, considerându-i a fi parte integrantă a sa, şi nu nişte simpli străini.
Vorbind despre modul cum poporul român a înţeles străinii ce au venit şi au

1
trăit în mijlocul său, părintele Dumitru Stăniloae spunea: "Contactul cu
străinii, când aceştia nu devin periculoşi pentru existenţa lui demnă, a fost
folosit de poporul român pentru dezvoltarea propriei sale umanităţi, care
tinde spre dimensiuni universale.... Protestul împotriva acestor străini care
vor să conducă şi să exploateze poporul român, neavând nici un drept să
facă aceasta, este exprimat prin expresiile «venetici», «venitură». Uneori,
protestul acesta s-a dezvoltat în adevărate revolte. Dar e semnificativ că
aceste expresii nu le foloseşte poporul român pentru neamurile de veche
aşezare pe pământul românesc"1.
La antipodul acestui model de vieţuire românească şi creştină, aşa
cum face referire şi părintele Dumitru Stăniloae, stau cei care au venit să
conducă şi să exploateze poporul român. Cea mai grea perioadă, cu cele mai
mari excese din partea străinilor pe pământ românesc, a fost perioada
domniilor fanariote. "Sub raport politic, economic, cultural şi bisericesc,
regimul fanariot a fost o perioadă de mari oprimări şi suferinţe pentru
poporul nostru"2. Această perioadă va începe în Ţara Românească imediat
după moartea martirică a lui Constantin Brâncoveanu (1714).
2. Contextul domniei lui Constantin Brâncoveanu
Domnia lui Constantin Brâncoveanu a fost una dintre cele mai
înfloritoare domnii pentru cultura românească. "Constantin Brâncoveanu
era un om cult, cu mult superior domnitorilor care l-au precedat, inclusiv
unchiului său Şerban. Avusese parte de o creştere şi de o educaţie aleasă,
pe care i-a supravegheat-o, în lipsa tatălui mort, cum am văzut, când el
avea abia un an, unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, om cu
studii făcute în Italia şi preocupat, cel puţin până la maturitatea fiului său
Ştefan, de lărgirea orizontului cultural al nepotului"3.
La curtea lui Constantin Brâncoveanu se întâlnesc acum două curente
culturale: grecesc şi italian. Aceste curente vor încerca să influenţeze arta,
cultura şi modul de viaţă din Ţara Românească. Promovate prin aducerea în
ţară a diverşilor profesori şi oameni de cultură, printre care şi Antim
Ivireanul, aceste curente vor da strălucire domniei lui Constantin
Brâncoveanu şi vor aduce mărturie peste veacuri despre realizările culturale
ale timpului său4. "Tot acest ansamblu de şcoli, tiparniţe, de relaţii culturale
1
Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Editura Elion, Bucureşti, 2004, p.
123 şi 122.
2
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 318.
3
Gabriel Ştrempel, Antim Ivireanul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, p. 56.
4
În timpul lui Constantin Brâncoveanu sunt prezenţi în Ţara Românească o serie de ierarhi străini, precum:
Dionisie IV Seroglanul şi Iacob al Constantinopolului, Gherasim al Alexandriei, Dositei şi Hrisant Notarras
al Ierusalimului etc. Alături de ei sunt amintiţi şi alţi cărturari greci, clerici şi mireni, chemaţi de voievod,
pentru a preda la Academia domnească de la mănăstirea Sfântul Sava din Bucureşti.

2
cu Orientul şi Italia, toată generozitatea domnului, făcută nu fără un pic de
ostentaţie, atât însă cât stătea bine, au ridicat Ţara Românească pe culmi
culturale, necunoscute de predecesori şi, din păcate, nici de nedemnii
urmaşi ai bunului şi credinciosului domn"5.
Dragostea lui Brâncoveanu pentru Biserica Ortodoxă şi pentru cultura
vremii se vede reflectată în mulţimea bisericilor şi monumentelor ridicate, în
seria de tipărituri apărute, în dărnicia revărsată către Locurile Sfinte. Făcând
referire la această dărnicie, patriarhul Dositei al Ierusalimului îl compara pe
Brâncoveanu cu Zorobabel, Ptolemeu, numindu-l "mână ajutătoare care
odată şi de două ori a servit Biserica universală, păzitorul credinţei
ortodoxe"6.
În acest context va veni în ţară, la invitaţia domnitorului Constantin
Brâncoveanu, viitorul mitropolit Antim Ivireanul. Născut în Iviria (Georgia),
în Caucaz, de unde îşi ia şi numele de Ivireanul, Antim va fi luat în robie
încă din tinereţe, la Constantinopol, de turci. Aici, îşi va dobândi o cultură
teologică înaltă, ce va fi folosită pe tot parcursul pastoraţiei şi misiunii sale.
Antim dovedise pe parcursul timpului un real talent pentru însuşirea
de limbi străine. El cunoştea, în afară de georgiană, limba sa naţională,
greaca, araba, slavona şi turca. Traiul în preajma Patriarhiei îi va conferi
posibilitatea să înveţe sculptura, pictura şi broderia. Del Chiaro, secretarul
domnesc, spune că "era dotat cu rare talente cunoscând sculptura, pictura
şi broderia. Ridicase la perfecţiune arta tipografiei"7. De asemenea, la
Constantinopol, se pare că avea o situaţie materială bună, de vreme ce în
1712, atunci când se afla în conflict cu Brâncoveanu, îi scria acestuia că nu
nevoile materiale l-au adus în Ţara Românească.
Venind în Ţara Românească prin 1689-1690, la invitaţia lui
Constantin Brâncoveanu, Antim Ivireanul va învăţa temeinic limba şi
meşteşugul tiparului8. Întreaga sa activitate de tipograf şi de mitropolit al
Ţării Româneşti va fi marcată de însuşirea corectă a limbii române şi de
ancorarea în realitatea românească a vremii. Predicile rostite de viitorul
mitropolit (Didahiile) stau mărturie asupra ancorării sale în realitatea socială
a epocii, asupra însuşirii limbii române şi a preţuirii poporului român.
3. Mitropolit al Ungrovlahiei

5
Gabriel Ştrempel, op. cit., pp. 60-61.
6
Cf. G. M. Ionescu, Istoria Mitropoliei Ungrovlahiei, vol. II (1708-1787), Stabilimentul Grafic Albert
Baer, Bucureşti, 1914, p. 160.
7
Anton-Maria del Chiaro Fiorentino, Revoluţiile Valahiei, traducere de Cris-Cristian S., Editura
Tehnopress, Iaşi, 2008, p. 142.
8
Virgil Molin, Unde a învăţat Antim Ivireanul meşteşugul de "typarnic", în "Glasul Bisericii", XXV
(1966), nr. 9-10, pp. 839-844.

3
 Remarcându-se prin cultura însuşită şi prin însemnatele sale realizări
tipografice, Antim Ivireanul va fi ales episcop de Râmnic, în anul 1705. Aici
îşi va continua activitatea tipografică, începută la Bucureşti şi Snagov. Pe
parcursul a mai puţin de trei ani de activitate, Antim va tipări la Râmnic 9
cărţi, făcând începutul seriei de tipărituri româneşti, menite să ducă la
triumful limbii române în biserică9. De asemenea, el va căuta să aşeze
lucrurile, potolind tendinţele prea generoase faţă de catolici 10, şi să se ocupe
de educarea şi pregătirea clerului ortodox.
După moartea mitropolitului Teodosie al Ţării Româneşti, vlădica
Antim de la Râmnic este chemat să-i ia locul (1708). În calitate de
mitropolit, Antim Ivireanul va desfăşura o amplă activitate culturală şi
educativă, pastorală şi socială, patriotic-naţională românească.
În timpul său vor funcţiona patru mari centre tipografice - Bucureşti,
Snagov, Târgovişte şi Râmnic, unde vor fi tipărite 63 de cărţi: 21 la
Bucureşti, 15 la Snagov, 9 la Râmnic, 18 la Târgovişte. Se începe acum
tipărirea unor cărţi bilingve: cu tipicul, lecturile biblice şi sinaxarul în
româneşte, iar cântările şi rugăciunile în slavoneşte. Paralel cu aceasta a
început şi tipărirea de cărţi liturgice numai în româneşte. De asemenea, de el
se leagă introducerea definitivă a limbii române în biserică, prin punerea
unei noi temelii limbii noastre bisericeşti.
Vasta activitate tipografică iniţiată şi susţinută de Antim Ivireanul a
vizat: pe de-o parte, dezvoltarea meşteşugului şi a artei tipografice, având în
vedere importanţa cărţilor tipărite în culturalizarea unui popor; pe de altă
parte, "să aibă la dispoziţie un instrument capabil să răspândească în
cercuri cât mai largi cuvântul lui, fie el cu substrat religios, moralizator sau
politic"11.
4. Impactul pastoral-social şi naţional al predicilor
Sfântului Antim Ivireanul
Pe parcursul păstoririi sale, mitropolitul Antim Ivireanul va fi alături
de domnitorul Constantin Brâncoveanu la cele două reşedinţe voievodale:
Bucureşti şi Târgovişte. Tocmai de aceea nu se cunoaşte locul unde
mitropolitul a rostit celebrele predici, intitulate didahii.
Odată cu rostirea acestor predici în biserică mitropolitul face un pas
decisiv. Astfel, se îndepărtează de textul vechilor cazanii şi adoptă predica
9
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, p. 145.
10
Înaintaşul său, episcopul Ilarion al Râmnicului, fusese caterisit ca urmare a diverselor acuze ce i-au fost
aduse. Printre acestea se număra şi faptul că fusese prea generos cu catolicii, dând aprobare să se ridice la
Râmnic o biserica catolică şi să-şi îngroape morţii în cimitirul ortodox. Cf. Niculae Şerbănescu, Episcopii
Râmnicului, în "Mitropolia Olteniei", XVI (1964), p. 188; Idem, Mitropolitul Antim Ivireanul, în
"Mitropolia Olteniei", XVIII (1966), nr. 9-10, p. 777.
11
Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.
330.

4
propriu-zisă. Cuvântul didahii, provenit din grecescul - învăţătură,
defineşte cele 28 de predici şi cele 7 cuvântări ocazionale, rostite de
mitropolit. "Ca şi alte lucrări ale sale, şi în predici se poate sesiza că
mitropolitul era un om de mare cultură, pentru că cita nu numai din Sfânta
Scriptură, ci şi din numeroşi Sfinţi Părinţi (Ioan Gură de Aur, Atanasie cel
Mare, Vasile cel Mare, Efrem Sirul, Ioan Damaschinul ş.a.) sau pomenea pe
unii filosofi şi poeţi din antichitate"12.
Din cuprinsul Didahiilor reiese că mitropolitul era alături de popor,
spunând că le va fi "mângâiere la scârbele robiei cei vaviloniceşti a lumii
acesteia", ca "dimpreună să pătimească cu dumneavoastră la toate câte va
aduce ciasul şi vremia...". Amintea adesea de asuprirea naţională şi socială
pe care o va îndura poporul de jos din partea marilor boieri şi a turcilor.
Astfel, într-o predică la Sfântul Dumitru vorbea despre "neaşteptatele
pagube, înfricoşerile vrăjmaşilor, supărările, necazurile ce ne vin de la cei
din afară, jafurile, robiile şi dările cele grele şi nesuferite...", arătând apoi că
"toţi pătimesc, toţi sunt în scârbe, toţi suspină supt jugul cel greu al nevoii".
În cuvântarea de la înscăunare spunea că "suntem împresuraţi de atâtea
nevoi şi scârbe ce vin totdeauna neîncetat de la cei ce stăpânesc pământul
acesta...", iar într-o cuvântare la Schimbarea la faţă, exclama cu durere:
"Suntem supuşi supt jugul păgânului şi avem nevoi multe şi supărări de
toate părţile"13.
În predicile sale, mitropolitul condamnă cu asprime pe boieri pentru
jafurile, nedreptăţile şi tratamentul inuman la care supuneau ţărănimea. De
asemenea, biciuia în repetate rânduri luxul boieroaicelor. Predica sa era
directă, spontană, dar şi pregătită din vreme. Nimic din elocinţa sa nu este
lăsat la voia întâmplării. Postul mare dădea posibilitatea mitropolitului unui
examen de conştiinţă, dar şi unei critici aspre a păcatelor şi viciilor.
Mitropolitul a scris, precum a vorbit – natural, pe înţelesul tuturor.
Limba folosită în predicile sale este naturală şi vioaie, lipsită de frazeologie
şi exagerări, grăită şi înţeleasă de toţi românii. Fraza este "când scurtă şi
paratactică, în ritm sacadat, când periodică, în ritm lin şi unduios; când
simplă, potolită şi reţinută, când complexă, amplă, plină de căldură.
Exclamativ şi admirativ uneori, incisiv şi sarcastic alteori, retoric pe
alocuri, plastic totdeauna, Antim Ivireanul îşi expune predicile într-o limbă
expresivă, plină de nerv, convingătoare..."14.

12
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Cultura teologică românească. Scurtă prezentare istorică, Editura
Basilica, Bucureşti, 2011, p. 138.
13
Cf. idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, p. 153.
14
Al. Rosetti şi Boris Cazacu, Istoria limbii române literare, vol. I, Bucureşti, 1961, p. 168.

5
 Cu toate că a învăţat limba română destul de târziu, Antim ne uimeşte
prin însuşirea limbii române în toate nuanţele ei şi prin folosirea acestei
limbi în redarea celor mai alese imagini pe care un poet al acelor vremi le-ar
fi putut trăi15. Mihail Sadoveanu spunea că mitropolitul Antim "a ajuns să
vorbească şi să scrie o limbă, poate cea mai frumoasă dintre a tuturor
cărturarilor epocii", în timp ce G. Ştrempel spunea că Antim Ivireanul "este
primul mare orator bisericesc în limba română, care înlocuieşte Cazania...
cu predica vie, legată de viaţa de toate zilele, menită să biciuiască şi să
îndrepte stările de lucruri ce contraveneau moralei creştine şi eticii
sociale"16.
5. Valoarea socială a Aşezământului mitropolitului Antim
Ca exemplu personal de jertfelnicie şi dragoste pentru toţi păstoriţii
săi, mitropolitul Antim Ivireanul a ridicat o mănăstire cu hramul Toţi Sfinţii,
care ulterior va purta numele de „biserica sau mănăstirea Antim”.
Cunoscând amestecul patriarhiilor în administrarea aşezămintelor monahale
din Ţările Române, mitropolitul a luat toate măsurile necesare ca ctitoria sa
să beneficieze de totală independenţă şi autonomie. Astfel, Antim dorea "ca
această mănăstire pe care a clădit-o să nu fie subordonată şi supusă
niciunei feţe, nici închinată stăpânirii patriarhiceşti, nici sub cârmuire
domnească sau boierească, ci să rămână cu totul slobodă, autonomă şi fără
stăpân în tot veacul, îngrijită şi cârmuită numai de egumeni şi de epitropi"17.
Realizată în perioada 1713-1715, mănăstirea a fost înzestrată de ctitor
cu moşii, necesare întreţinerii obştei monahale şi ajutorării celor lipsiţi.
Testamentul său cu titlul: Învăţături pentru aşezământul cinstitei mânăstiri a
tuturor sfinţilor, adecă Capete 32, între carele să cuprind toată
chiverniseala mânăstirii şi rânduiala milelor ce s-au hotărât să se facă pre
an la săraci şi la lipsiţi din venitul casei, prezintă dispoziţiile ctitorului
pentru sprijinirea celor lipsiţi, care apelau la ajutorul acestui sfânt locaş18.
În opinia Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, aceste dispoziţii pot fi
rezumate astfel: în capitolul I ctitorul rânduia ca mănăstirea să nu fie
închinată nimănui: „să fie slobodă, nesupusă şi nestăpânită de nici un fel de
obraz, nici de domnul ţării, nici de arhiereul carele va fi după vremi, nici de
vreunul din boieri”; în capitolul 6 venea în sprijinul copiilor săraci, dornici
să înveţe carte, rânduind ca tot din patru în patru ani să fie întreţinuţi câte
trei copii săraci, între 10 şi 15 ani, cărora să li se dea şase bani pe zi pentru
15
A se vedea Prof. Al. I. Ciurea, Antim Ivireanul predicator şi orator, în "Biserica Ortodoxă Română",
LXXIV (1956), nr. 8-9, pp. 775-817; Eugen Negrici, Antim. Logos şi personalitate, Editura Minerva,
Bucureşti, 1971.
16
Cf. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, p. 153.
17
A se vedea la G. Ştrempel, op. cit., p. 336.
18
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, p. 154.

6
mâncare şi îmbrăcăminte de Paşti. Unul dintre preoţii mănăstirii avea
îndatorirea de a-i învăţa carte în româneşte şi slavoneşte. Rânduia ca aceşti
tineri, când vor ajunge să se însoare, să primească de la mănăstire un ajutor
de 15 taleri, iar cei care se vor preoţi, alţi 13 taleri; în capitolele 7-11
prevedea ca mănăstirea să dea 300 de taleri pentru îngroparea oamenilor
săraci, să ajute cu bani, în fiecare sâmbătă şi duminică, pe cei în temniţă, să
cumpere haine la câte trei săraci şi la trei fete sărace în fiecare an în Joia
Paştilor, să dea câte 15 taleri în fiecare an pentru măritatul unei fete sărace,
să întreţină pe rând, câte trei zile, pe „trei străini dintr-altă ţară când s-ar
întâmpla să vie întâi aici în ţară pentru milă”; capitolul 22 vorbea despre
faptul că egumenul, ca şi ceilalţi preoţi ai mănăstirii, trebuiau să cerceteze pe
cei bolnavi, inclusiv pe ţigani, „de vreme ce sunt şi ei botezaţi în numele
Sfintei Troiţe şi sunt creştini ca şi noi”; capitolul 31 specifica ca în cazul în
care veniturile mănăstirii creşteau trebuia ca „această rânduială a
milosteniei ce s-au hotărât să se dea la săraci şi la altele câte scriem într-
aceste capete”19.
6. Relaţiile cu celelalte Biserici Ortodoxe surori
Relaţii mitropolitului Antim Ivireanul cu celelalte Biserici Ortodoxe
surori s-au bazat, încă de la începutul păstoririi sale, pe frăţietate. Clerul şi
credincioşii de neam grec, arab, georgian sau românii din Transilvania, au
beneficiat de sprijinul şi ajutorul său. Astfel, se cunosc cărţile şi instalaţiile
tipografice, meşterii şi ajutoarele materiale trimise peste hotare. Antim
Ivireanul, asemenea lui Constantin Brâncoveanu, "a creat Bisericii şi
poporului român un prestigiu deosebit în rândul popoarelor ortodoxe"20.
În contextul cuceririi Constantinopolului şi creşterii presiunii
exercitate de stăpânirea turcească, patriarhii Ierusalimului, ca de altfel
majoritatea întâistătătorilor din Răsărit, vizitează Ţara Românească în
căutare de sprijin material. Voievozii şi boierii români, ctitori de biserici şi
mănăstiri, vor închina aceste sfinte lăcaşuri, împreună cu întreaga lor avere,
către Locurile Sfinte. "Vestea despre avuţiile mănăstirilor, despre pietatea
şi dărnicia românească, despre locurile cele frumoase şi hrana abundentă
pentru călugări, s-au răspândit în tot Orientul mai lesne decât îşi poate
cineva închipui, prin vizitele ce şi le fac reciproc înalţii prelaţi şi cuvioşii
călugări, căci numai astfel ne putem explica numărul mare de călugări
străini cerşetori, care au invadat Ţările Române după milă, cei umili, şi
după întremare bănească «înaltele obraze» bisericeşti din întregul Orient
ortodox"21.
19
Ibidem, p. 155.
20
Ibidem, p. 156.
21
G. M. Ionescu, op. cit., p. 47.

7
 În acest context, patriarhul Hrisant Notarra, aflat în vizită în Ţara
Românească, a dorit ca la slujbele oficiate în bisericile şi mănăstirile
închinate să nu mai fie pomenit ierarhul locului, mitropolitul Antim
Ivireanul, ci numele său. Acestei dorinţe i se opune mitropolitul Antim, care
cere patriarhului ecumenic Atanasie V să soluţioneze această problemă
canonică.
Demersul iniţiat de mitropolitul Antim Ivireanul poartă data de 26
decembrie 1710 şi are rolul de a apăra drepturile Bisericii Româneşti. În
scrisoare adresată patriarhului ecumenic, Antim subliniază că milostenia se
dă de bună voie Locurilor Sfinte, dar aceasta nu înseamnă că Hrisant Notarra
este considerat întâistătătorul Bisericii Ţării Româneşti.
Răspunsul Patriarhiei ecumenice vine să întărească dreptul
mitropolitului Antim de a fi pomenit în întreaga sa eparhie, în conformitate
cu sfintele canoane. Hrisant Notarra "nu va uita şi nu va ierta victoria lui
Antim într-un conflict care nu privea numai prestigiul său de mitropolit, ci
şi independenţa bisericii Ţării Româneşti în cadrul Patriarhiei ecumenice"22.
Activitatea culturală şi spirituală desfăşurată de mitropolitul Antim pe
pământ românesc este îndreptată spre susţinerea limbii române şi a
poporului român. De aceea, el se va împotrivi grecizării slujbelor, traducând
şi tipărind diverse cărţi de slujbă în limba română. "Dialogul întreţinut
statornic cu ierarhii Orientului creştin, păstorit, potrivit unei puternice
tradiţii, de clerici greci sau de cultură elină, favorizează iniţiativele domniei
şi ale Bisericii de a deschide făgaşuri în educaţie şi cultură, dar nu poate
curma procesul înlocuirii în administraţie, literatură, cult şi educaţie a
slavonei bisericeşti cu limba română vorbită de popor. Încercarea de
impunere în cult a limbii greceşti în lăcaşul de rugă de a curtea voievodală,
unde la strana dreaptă se oficia în limba greacă, iar la aceea din stânga în
româneşte, nu a avut urmări"23.
7. Antim Ivireanul - patriot luminat
Mitropolitul Antim Ivireanul a fost un apărător fervent împotriva
asupririi turceşti. Unii dintre istorici au considerat că atitudinea antiotomană
a mitropolitului s-ar datora faptului că fusese rob în tinereţea sa la turci. Alţii
au considerat că mitropolitul, pe parcursul păstoririi sale în Ţara
Românească, se ataşase atât de mult de poporul român, încă se identifica cu
acesta şi în lupta împotriva asupririi otomane. Astfel, "înaltul chiriarh era şi
un iscusit vorbitor şi nu se putea ca împotrivirea lui faţă de străinii care

22
Cf. G. Ştrempel, op. cit., p. 279.
23
***, Istoria românilor, vol. V, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2012, p. 772.

8
îngenunchează ţara şi o secătuiau de vlagă să nu străbată şi în «cuvintele
de învăţătură» rostite de dânsul în amvonul mitropoliei"24.
Atitudinea sa antiotomană, dar şi uneltirile şi răutăţile vrăjmaşilor săi,
au determinat o răcire accentuată a relaţiilor cu Constantin Brâncoveanu. Ca
urmare, în anul 1712 domnul îi va cere demisia, iar mitropolitul va elabora
două apărări în care prezintă situaţia sa şi afirmă că el „nu a viclenit”, n-a
ajuns "cu sila, nici cu mite, nici cu rugăciuni” mitropolit, nici n-a venit în
ţară „de vreo sărăcie sau lipsă”. Tot astfel, atunci când este acuzat că este
străin, mitropolitul răspunde: "În Hristos suntem toţi una. Şi apoi n-am
numai eu episcop şi mitropolit strein în Ţara Românească, ci au fost şi alţii,
mulţi, precum se văd în condice şi precum să politiceşte în toată Biserica,
precum şi domnii au stătut, şi de ţară şi de streini, ca în toată lumea, că
Dumnezeu au făcut lumea slobodă pentru toţi"25.
În a doua apărare examina cazul său: "Iară Măria Ta fă ca un domn
creştin şi milostiv şi să ies obidit şi cu lacrămile pe obraz, că va fi un păcat.
Şi precum nu te pripeşti la cele politiceşti a face răsplătire pentru cinstea
domniei, aşa nu te pripi nici la cele bisericeşti, pentru cinstea lui
Dumnezeu; că răul a să face iaste lesne, iar a să desface iaste nevoe..."26.
Aceste magistrale apărări au schimbat opinia domnului.
8. Martiriul mitropolitului Antim
După martiriul lui Constantin Brâncoveanu au început vremuri grele
pentru bătrânul mitropolit. Ataşat sufleteşte de familia Cantacuzinilor, cu
precădere de voievodul martir Constantin Brâncoveanu, mitropolitul Antim
va avea de suferit odată cu începerea domniilor fanariote. Scaunul domnesc
al Ţării Româneşti va fi ocupat de Nicolae Mavrocordat.
La scurt timp după aceea, mitropolitul a fost amestecat într-o
conspiraţie boierească împotriva domnului fanariot. După pedepsirea
boierilor conspiratori, domnul îşi va îndrepta mânia şi împotriva
mitropolitului Antim Ivireanul. Aşa cum spune cronicarul grec Mitrofan
Gregoras, el a fost „osândit, prin poruncă împărătească, la surghiun. Când
intră la Curte, în rădvan, ca de obicei, ca să se întâlnească cu Domnul,
soldaţii turci l-au oprit, l-au dat jos şi rădvan şi smulgându-i barba şi părul
capului şi târându-l jos, l-au închis într-o căsuţă a Curţii, ca să-şi aducă
aminte de tot ceea ce făcuse" 27. Astfel, el a fost condamnat "de mânia
împărătească la exil în Muntele Sinai, pentru uneltiri lui în contra
domnitorului Nicolae voievod şi pentru alte vini politice”28.
24
Alexandru Elian, Bizanţul, Biserica şi cultura românească, Editura Trinitas, Iaşi, 2003, p. 194.
25
Cf. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, p. 157.
26
Ibidem.
27
Alexandru Elian, op. cit., p. 196.
28
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, p. 158.

9
 Înainte de a-l trimite în exil pe bătrânul mitropolit, domnitorul Nicolae
Mavrocordat a încercat să îl determine să demisioneze 29. Dar cum renunţarea
la scaunul mitropolitan nu era valabilă fără aprobarea Patriarhiei ecumenice,
domnitorul fanariot va face sfat cu toţi boierii şi vor trimite "la Ţarigrad la
patriarhul, de i-au spus toate răutăţile şi amestecăturile lui şi cum au făcut
sfaturi rele împotriva domnului şi a ţării şi de acolo i-au venit catherisis"30.
Graba trimiterii gramatei de caterisire a mitropolitului Antim îşi are
rădăcinile în vechiul conflict al mitropolitului Antim cu Patriarhia
ecumenică în chestiunea succesiunii mitropolitului de Târnovo, dar şi în
legăturile lui N. Mavrocordat cu Patriarhia ecumenică. Gramata vorbea
despre faptul că Antim făcuse revoluţie şi răscoală în Ţara Românească,
practicase meşteşuguri satanice şi se ocupa cu magia. Dintre toate aceste
acuze, însă, numai una singură era îndreptăţită: opoziţia faţă de stăpânirea
turcească şi dorinţa de a o înlătura cu orice preţ. Tocmai de aceea şi neamul
românesc l-a perceput ca pe unii dintre cei mai iubitori fii ai săi, l-a venerat
şi l-a aşezat în rândul sfinţilor.
Gramata de caterisire nu precizează locul exilului. Acest aspect este
hotărât de către Poartă printr-o poruncă care venea să completeze gramata
patriarhală. Nicolae Mavrocordat, dorind să scape pentru totdeauna de
mitropolit, a poruncit soldaţilor, ce îl vor duce în exil, să-l ucidă pe cale.
Soldaţii au îndeplinit porunca domnească, ucigându-l şi aruncându-i trupul
fie în râul Mariţa, fie în afluentul acestuia, Tungea. Data exactă a omorului
nu se cunoaşte. Se ştie că acesta a fost săvârşit în ultima decadă a lunii
septembrie sau în primele zile ale lunii octombrie 171631.
Biserica Ortodoxă Română, împreună cu Academia Română, a dorit
ca la împlinirea a 250 de ani de la moartea martirică a vrednicului mitropolit
Antim Ivireanul să se organizeze în România ample manifestări. Cu această
ocazie au fost întreprinse demersuri pe lângă Patriarhia ecumenică pentru
restabilirea situaţiei mitropolitului Antim. Scrisoarea patriarhului Atenagora
din 10 martie 1966, adresată Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,
spune că, întrucât Biserica Ortodoxă Română doreşte să sărbătorească
solemn împlinirea a 250 de ani de la moartea mitropolitului, "am găsit cu
cale să ridicăm caterisirea lui făcută odinioară de către Marea Biserică a
lui Hristos de la noi, în vederea restabilirii pomenirii lui în biserică.
Exprimându-vă marea noastră bucurie cu privire la faptul acesta şi
bucurându-ne împreună de sărbătorirea comemorării unui mare ierarh al
29
Pr. Niculae Şerbănescu, Mitropoliţii Ungrovlahiei, în vol. "Istoria Mitropoliei Ţării Româneşti. Studii
publicate în anul 1959, la împlinirea a 600 de ani de existenţă", Editura Trinitas, Bucureşti, 2010, p. 271.
30
G. Ştrempel, op. cit., p. 365.
31
A se vedea N. Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul, în "Mitropolia Olteniei", XVIII (1966), nr. 9-10,
pp. 802-803.

10
Preasfintei Biserici a României, cu ocazia împlinirii a două sute cincizeci de
ani de la moartea lui, vă asigurăm că ne vom găsi cu gândul la această
sărbătoare..."32.
Pentru vieţuirea sa curată, pentru ortodoxia credinţei sale, pentru
râvna şi priceperea puse în slujba Bisericii şi a neamului românesc, pentru
actul său martiric, în şedinţa din 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române a hotărât ca Sfântul Ierarh Antim Ivireanul să fie trecut în
rândul sfinţilor, iar pomenirea sa să se facă în ziua de 27 septembrie. "Sfinte
Părinte Ierarhe Antim, cu vrednicie ai rânduit păstori şi învăţători turmei
tale şi cu înţelepciune dumnezeiesc ai revărsat râurile sfintelor tale cuvinte.
Viaţa ţi-ai pus-o pentru păstoriţii tăi şi cununa muceniciei ai dobândit de la
Hristos Dumnezeu. Pe Acesta roagă-L Sfinte Părinte Ierarh Antim, să
dăruiască pace şi mare milă celor ce săvârşesc sfântă pomenirea ta"
(Troparul Sfântului, glasul 3)33.

Bibliografie
***, Istoria românilor, vol. V, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2012
Ciurea, Prof. Al. I., Antim Ivireanul predicator şi orator, în "Biserica Ortodoxă Română",
LXXIV (1956), nr. 8-9
del Chiaro Fiorentino, Anton-Maria, Revoluţiile Valahiei, traducere de Cris-Cristian S.,
Editura Tehnopress, Iaşi, 2008
Elian, Alexandru, Bizanţul, Biserica şi cultura românească, Editura Trinitas, Iaşi, 2003
Ionescu, G. M., Istoria Mitropoliei Ungrovlahiei, vol. II (1708-1787), Stabilimentul
Grafic Albert Baer, Bucureşti, 1914
Ionescu, Ştefan - Panait, Panait I., Constantin Vodă Brâncoveanu, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969
Molin, Virgil, Unde a învăţat Antim Ivireanul meşteşugul de "typarnic", în "Glasul
Bisericii", XXV (1966), nr. 9-10
Negrici, Eugen, Antim. Logos şi personalitate, Editura Minerva, Bucureşti, 1971.
Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Cultura teologică românească. Scurtă prezentare
istorică, Editura Basilica, Bucureşti, 2011
Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994
Idem, Sfinţi daco-romani şi români, Editura Trinitas, Iași, 2000
Rosetti, Al. şi Cazacu, Boris, Istoria limbii române literare, vol. I, Bucureşti, 1961, p.
168.
Stăniloae, Dumitru, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Editura Elion,
Bucureşti, 2004
Şerbănescu, Niculae, Mitropolitul Antim Ivireanul, în "Mitropolia Olteniei", XVIII
(1966), nr. 9-10
Idem, Episcopii Râmnicului, în "Mitropolia Olteniei", XVI (1964)
32
Ibidem, p. 809.
33
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, Editura Trinitas, Iași, 2000, p. 140.

11
Idem, Mitropolitul Antim Ivireanul, în "Mitropolia Olteniei", XVIII (1966), nr. 9-10
Idem, Mitropoliţii Ungrovlahiei, în vol. "Istoria Mitropoliei Ţării Româneşti. Studii
publicate în anul 1959, la împlinirea a 600 de ani de existenţă", Editura Trinitas,
Bucureşti, 2010
Ştrempel, Gabriel, Antim Ivireanul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997.

12