Accidentul nuclear de la Cernobîl

Accidentul nuclear de la Cernobîl a fost un accident major în Centrala Atomoelectrică

Cernobîl, pe data de 26 aprilie 1986 la 01:23 noaptea, care s-a compus dintr-o explozie
a centralei, urmată de contaminarea radioactivă a zonei înconjurătoare. Centrala
electrică se afla la 51°23′23″N 30°5′58″E, în apropiere de oraşul părăsit Pripiat, Ucraina.
Acest dezastru este considerat ca fiind cel mai grav accident din istoria energiei
nucleare. Un nor deprecipitaţii radioactive s-a îndreptat spre părţile vestice ale Uniunii
Sovietice, Europei şi părţile estice ale Americii de Nord. Suprafeţe mari
din Ucraina, Belarus şi Rusia au fost puternic contaminate, fiind evacuate aproximativ
336.000 de persoane. Circa 60% din precipitaţiile radioactive cad în Belarus, conform
datelor post-sovietice oficiale.
Accidentul a pus în discuţie grija pentru siguranţa industriei sovietice de energie
nucleară, încetinind extinderea ei pentru mulţi ani şi impunând guvernului sovietic să
devină mai puţin secretos. Acum statele independente – Rusia, Ucraina şi Belarus - au
fost supusedecontaminării continue şi substanţiale. E dificil de estimat un număr precis
al victimelor produse de evenimentele de la Cernobîl, deoarece secretizarea din timpul
sovietic a îngreunat numărarea victimelor. Listele erau incomplete şi ulterior autorităţile
sovietice au interzis doctorilor citarea „radiaţie” din certificatele de deces. O eventuală
tentativă de decelare a contribuţiei radiaţiei emise din cauza accidentului la mortalitatea
prin cancer în populaţia fostei Uniuni Sovietice e complicată de faptul că nu se cunoaşte
cu precizie nici măcar incidenţa naturală a multor tipuri de cancer, arhivistica medicală
în U.R.S.S. fiind, în mod vădit, extrem de primitivă, atât înainte cât şi după
accident. Pernicioasei şi proverbialei secretomanii a regimului sovietic i se adaugă deci,
pentru a complica şi mai mult o eventuală tentativă de estimare cu o precizie
satisfăcătoare a numărului de victime afectate, în timp, de cancer, ca urmare a
radioactivităţii emise cu ocazia accidentului, o serie de alţi factori precum imposibilitatea
determinării precise a dozei încasată de diversele segmente demografice afectate
(deplasarea norului radioactiv n-a fost monitorizată şi anunţată populaţiei deasupra
căreia acesta se afla la fiecare moment, drept pentru care oamenii nu s-au putut
proteja, ramânând în case, pentru a diminua contaminarea şi doza încasată), realitatea
geopolitică fluidă (migraţie internă şi emigraţie a populaţiei potenţial afectată) produsă
de dezintegrarea statului sovietic, complicaţia adusă de o creştere a incidenţei
cancerului în populaţia fostei Uniuni Sovietice din alte motive decât radioactivitatea
produsă de accident, ca urmare a degradării condiţiilor sociale şi de viaţă ale populaţiei
după dezintegrarea federaţiei: după dezintegrarea statului sovietic, pe fondul sărăcirii
populaţiei şi ca urmare a liberalizării comerţului şi publicităţii la articole gen alcool şi
tutun, incidenţa maladiilor sociale gen alocoolismul şi a comportamentelor de risc
precum fumatul a crescut, fapt care a condus în mod natural şi la creşterea incidenţei
bolilor provocate de acestea, printre care se află şi cancerele (oral, gastric şi hepatic,
când e vorba de alcoolism, pulmonar şi altele, când e vorba despre fumat) La populaţia
care a intervenit iniţial pentru limitarea consecinţelor dezastrului (aşa-numiţii
"lichidatori"), stresul provocat de teama de îmbolnăvire de cancer a indus uneori
comportamente de risc care au condus la deces înainte ca un cancer, provocat sau nu
de iraderea în timpul intervenţiei, să apară (cazul tânărului de 26 de ani Andrei
Tarmosian, mort de ciroză, după 24 de ani de la accidentul de la Cernobîl, la vârsta de
50 de ani, ca urmare a consumului excesiv de alcool, este citat de anumiţi autori.[4]).
Raportul Forului Cernobîl din anul 2005, condus de Agenţia Internaţională pentru
Energie Atomică (AIEA) şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii(OMS), a atribuit 56 de
decese directe (47 de lucrători şi 9 copii cu cancer tiroidian) şi a estimat că mai mult de
9.000 de persoane dintre cele aproximativ 6,6 de milioane foarte expuse pot muri din
cauza unei forme de cancer. Raportul a citat 4.000 de cazuri de cancer tiroidian între
copiii diagnosticaţi în 2002
Deşi în Zona de Excludere a Cernobîlului anumite zone restrânse vor rămâne închise,
majoritata teritoriilor afectate sunt acum deschise pentru stabilizare şi activitate
economică[6].
CAE Cernobîl (51°23′14″N 30°06′41″E) se află în apropiere de oraşul Pripiat, Ucraina, la
18 km nord-vest de oraşul Cernobîl, la 16 km - sud de frontiera ucraino-belarusă şi
aproximativ 110 km nord de Kiev. Centrala a fost compusă din patru reactoare de
tip RBMK-1000, fiecare capabil de producere a 1 GW de putere electrică. Construirea
centralei a început în anii '70 ai secolului XX, cu reactoarele #1 (care a fost închis în
anul 1977), #2 în 1978, #3 în 1981 şi #4 în 1983. Două alte reactoare - #5 şi #6 - erau
în timpul construcţiei când a avut loc accidentul.
Sâmbătă, 26 aprilie 1986, la 01:23:58 am, reactorul #4 a suferit o explozie catastrofală
a cazanelor sub presiune de abur din componenţa acestuia, care a declanşat un
incendiu, o serie de explozii adiţionale şi fluidizare nucleară. Accidentul poate fi gândit
ca o versiune extremă a accidentului SL-1 în Statele Unite din 1961, unde centrul
reactorului a fost distrus (omorând trei oameni), radioactivitatea răspândindu-se direct
în interiorul clădirii unde se afla SL-1. În timpul accidentului de la Cernobîl însă, aceasta
a fost dusă prin vânt spre frontierele internaţionale.
Accidentul de la Cernobîl a degajat între cinci şi zece ori mai mult material radioactiv
decât cel de la Fukushima (Japonia), de mai multe ori cantitatea de radiaţii emise de
bombele de la Hiroşima şi Nagasaki[7], dar mai puţin de 1 % decât au aruncat în
atmosferă testele nucleare de suprafaţă ale armelor nucleare, până la interzicerea
efectuării acestora în atmosferă.
La data de 26 aprilie 1986, pe lumină, reactorul #4 a fost programat pentru a fi închis
pentru întreţinere. S-a decis folosirea acelei ocazii ca o oportunitate pentru controlarea
capacităţii generatorului turbinei de a produce putere electrică suficientă pentru
alimentarea sistemelor de siguranţă ale reactorului (mai ales pompele de apă) după
pierderea puterii externe. Tipul RMBK al reactorului are nevoie de apă care să circule
continuu prin centru, atâta vreme cât combustibilul nuclear este prezent. Reactoarele
Cernobîlului au avut o pereche de generatori diesel, disponibilă, dar aceasta nu se
activează imediat – reactorul a fost, deci, pregătit pentru a reduce turatia turbinei, punct
la care ea ar fi fost deconectată şi ar fi permis rotirea in inertie, scopul testului fiind
verificarea ipotezei ca turbinele în faza extenuată pot genera putere pentrupompe.
Testul a fost făcut cu succes la altă unitate (cu toate sistemele de siguranţă active),
având, însă, rezultate negative – turbinele nu au generat puterea suficientă, dar au fost
făcute îmbunătăţiri adiţionale, ceea ce a determinat efectuarea altui test.
Înainte de accident
Condiţiile pentru începerea acestui test au fost pregătite pe lumină la data de 25 aprilie
şi producţia de energie a reactorului a fost redusă spre 50%. O staţiune locală de putere
a fost închisă neaşteptat. Coordonatorul retelei electrice a Kievului a cerut amânare
scaderii aportului energetic al centralei în reţea, pentru acoperirea vârfului de consum al
serii. Directorul centralei a consimţit şi a amânat testul pentru mai târziu. Testul de
siguranţă a fost amânat până la schimbul de noapte, o echipă neexperimentată care ar
fi trebuit să lucreze la reactorul #4 noaptea aceea şi următoarea
La 11:00 noaptea, 25 aprilie, se permite închiderea reactorului pentru continuarea
testului. S-a prevăzut ca din nominalul său de 3,2 GW energie, aducerea reactorului
spre 0,7-1,0 GW, cu scopul de a efectua testul la cel mai jos nivel de putere
recomandat.[10] Oricum, noua echipă a fost surprinsă de amânarea anterioară a
încetinirii reactorului şi a urmat protocolul original al testului. Urmarea a fost reducerea
prea rapidă a nivelului de putere. În acea situaţie, reactorul a produs mult xenon-135,
care a scăzut şi mai mult puterea (spre 30 MW - aproximativ 5% de valoare presupusă).
Operatorii au crezut că scăderea rapidă a fost din cauza unui defect la unul dintre
regulatorii de putere, scăpând din vedere contaminarea reactorului. Cu scopul de a
spori reactivitatea (neştiind că scăderea drastică a puterii este cauzată de absorbţia în
exces a neutronilor de xenon-135), au fost scoase celulele de control din reactor în
ciuda faptului că acest lucru este permis cu respectarea unor reguli stricte de siguranţă.
Cu toate acestea, puterea reactorului nu a crescut decât în jur de 200 MW putere ce
reprezenta mai puţin de o treime din minimul necesar pentru efectuarea experimentului.
Mai mult, şeful echipei alege continuarea experimentului. Ca parte din experiment, la
1:05 a.m., pe 26 aprilie au fost pornite pompele de apă care erau acţionate de turbina
generatorului crescând fluxul de apă peste specificaţiile regulilor de siguranţă. Fluxul de
apă creşte spre ora 1:19 a.m. (în tot acest timp apa absorbind neutroni) şi nivelul tot mai
mare necesitând scoaterea manuală a celulelor de control. Acest aspect produce o
funcţionare foarte instabilă unde lichidul de răcire şi xenon-135 au substituit rolul
celulelor de control din reactor.

Victime imediate şi pe termen lung

În afară de cele câteva zeci de victime imediate ale exploziei şi expunerii masive a
personalului centralei şi anumitor "lichidatori", din cele câteva mii de copii care s-au
îmbolnăvit de cancer tiroidian (un cancer tratabi), până în anul 2013, cel puţin 16 au
murit. Incidenţa cancerului tiroidian a rămas însă mai ridicată chiar şi în 2013 în anumite
regiuni din Rusia, Ucraina şi Belarus, asta la mai bine de două decenii de la accident.
Numărul suplimentar (faţă de numărul normal la populaţuia generală ne-expusă) de
leucemii şi limfoame apărute la cei care au intervenit pentru limitarea dezastrului
("lichidatorii") a fost mic, fapt care încurajează specialiştii să spere că în deceniile care
vor urma, numărul suplimentar de tumori solide (cancerele mai cunoscute) va fi şi el mic
la aceştia (lichidatori), şi asta cu atât mai mult la populaţia fostei Uniuni Sovietice care
se presupune că a fost expusă ca urmare a contaminării solului şi aerului pe traiectoria
de deplasare a norului radioactiv.[13] Până acum, studiile Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii nu au putut decela o creştere a incidenţei tumorilor solide în populaţie[14],
probabil pentru că expunerea fiind relativ mică, creşterea, câtă este, se "îneacă" sub
micile variaţii naturale ale incidenţei de fond. În cel mai rău caz se consideră că va avea
loc o creştere de 1 % a prevalenţei cancerelor în populaţie,[15] un risc suplimentar
aparent minor deci, în comparaţie cu prevalenţa naturală a cancerului în populaţie (care
ea este de aproximativ 45% (aproape unul din doi bărbaţi primeşte un diagnostic de
cancer în decursul vieţii) pentru bărbaţi şi aproximativ 38% pentru femei). Cifra
procentuală aparent mică a creşterii prevalenţei cancerelor, de numai 1 %, ascunde
totuşi o faţetă mult mai puţin încurajantă a realităţii consecinţelor accidentului, în
măsura în care aceasta se traduce, în cifre absolute, în mai multe zeci de mii de indivizi
care vor face probabil cancer şi de asemenea vor muri, ca urmare a accidentului de la
Cernobîl.