Alexandru cel Mare

Alexandru cel Mare (în greacă Μέγας Αλέξανδρος, Megas Alexandros, n. 20 iulie 356 î.Hr. –

d. 10 iunie 323 î.Hr.), cunoscut şi sub numele de Alexandru Macedon, Alexandru al III-lea al
Macedoniei sau Alexandros III Philippou Makedonon, rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323
î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi şi conducători militari din istorie. Cuceririle sale
spectaculoase i-au făcut pe macedoneni stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta
de 32 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru cel
Mare a contribuit substanţial la răspândirea civilizaţiei elenistice în întreaga lume.
Fiul regelui Filip al II-lea al Macedoniei şi al reginei Olimpia s-a născut în anul 356 î.Hr., chiar în
aceeaşi noapte când Templul lui Artemis din Efes a fost incendiat. Tatăl său, care avea multe
soţii şi care îşi neglija nevasta, i-a oferit fiului său, de-a lungul copilăriei o educaţie spartană,
fiind foarte sever. Se spune că l-a aruncat în mijlocul unui grup de lei[2]. Zilnic, Alexandru se
antrena din greu să lupte şi să comande soldaţi, îndeplinind îndatoriri militare stricte. Datorită
acestui mod de viaţă, a deprins tradiţiile militare, dezvoltându-şi o constituţie robustă.
Mama lui Alexandru, Olimpia, nu era de origine macedoneană, ci era grecoaică din Epir. După
istorici, ea a fost o femeie aprigă, extrem de neconvenţională, cu ambiţii dinastice foarte
puternice şi cu interese oculte, crezând în „viaţa viitoare” şi farmece. Soţul ei, regele Filip, a
luat-o în căsătorie când ea avea 20 de ani, iar el 28. Dar, foarte curând, după conceperea lui
Alexandru, el a început să se sperie de propria lui soţie, pe care a surprins-o odată dormind cu
şerpi în pat. Oracolul i-a prezis lui Filip că ochiul cu care s-a uitat prin gaura cheii ca să-şi vadă
pe ascuns nevasta îi va fi scos în viitor. Ceea ce s-a şi întâmplat, în cursul unei lupte.
Când Alexandru a împlinit treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II-lea al Macedoniei, a decis
că Alexandru avea nevoie de o educaţie superioară pe lângă educaţia spartană, şi i-a căutat un
tutore. Acesta a fost marele filozof al antichităţii, Aristotel, care s-a ocupat de educaţia tânărului
Alexandru, dându-i acestuia vaste cunoştinţe din domeniul filozofiei, astronomiei, matematicii,
artei, biologiei, geografiei şi politicii.
Se povesteşte că micul prinţ a reuşit să îmblânzească un armăsar cu coama neagră, de
provenienţă grecească, vândut regelui de către un comerciant, pe care nu l-au putut călări nici
cei mai puternici generali din armata lui Filip şi nici regele însuşi. Alexandru a exclamat: „Ce cal
pierd (ei, suita lui Filip). Şi numai pentru că ei nu ştiu să se poarte cu un cal”. Alexandru i-a cerut
voie tatălui său să tragă de frâiele calului şi descoperise frica calului faţă de umbra sa. L-a
întors cu faţa spre soare şi l-a putut încăleca. De atunci, acest armăsar a devenit calul lui
Alexandru, pe care l-a numit Bucefal („cap de bou”). Filip, tatăl lui Alexandru l-a cumpărat în 343
î.Hr. pentru o sumă echivalentă acum cu 20.000 lire sterline, iar în acel moment era atât de
sălbatic încât nimeni nu-l putea încăleca. Descris ca provenind din cea mai bună linie de
creştere thesaliană, Bucefal avea roba neagră şi o stea albă în frunte şi era mai mare în
comparaţie cu ceilalţi contemporani ai săi. Un scriitor grec spunea că Bucefal avea un ochi
albastru.
Conform istoricilor, Alexandru era un băiat deosebit, având o frumuseţe aproape feminină, şi
fiind exact opusul tatălui său Filip, care era o „brută care bea de stingea şi era dur cu toţi cei din
jurul său”. Alexandru avea trăsături delicate; toate reprezentările lui rămase până astăzi
confirmă acest lucru.
Tânărul rege a început de foarte devreme să-şi construiască, în mod conştient, imaginea de
nou Ahile: frumuseţea, îndrăzneala, inteligenţa eroului se regăseau în el peste secolele care îl
despărţeau de Războiul Troian. Pentru a-şi consolida puterea, Alexandru şi-a construit o
ascendenţă divină (dar neadevărată) şi s-a dat drept urmaş după mamă al lui Heracle. În anul
334 î.Hr., după ce a trecut podul Heles la Troia, primul act politic întreprins de Alexandru cel
Mare a fost ceremonia de la mormintele lui Ahile şi Patrocle.
Mama lui, Olimpia, a corespondat cu fiul ei în mod regulat in timpul campaniilor şi îi scria că
tatăl său nu a fost Filip, ci Zeus.
Potrivit tradiţiei, Alexandru a fost prieten şi cu filosoful Diogene din Sinope, cinicul. Vizitat de
către Alexandru în „vila-butoi” unde locuia şi întrebat: „Eu, Alexandru, împărat al lumii, ce pot
să-ţi dau?”, a dat un răspuns memorabil: „Nu poţi tu să-mi dai ceea ce îmi iei: dă-te la o parte
din lumina soarelui!” Plin de admiraţie, eroul ar fi zis: „Dacă n-aş fi fost Alexandru, adică un
tânăr condamnat să cucerească lumea, aş fi vrut să fiu Diogene, un om liber”.
În ceea ce priveşte aspectul lui Alexandru, mulţi istorici au crezut, pe baza picturilor antice,
sculpturi şi documente, că el a fost foarte frumos. Mulţi îl descriu că avea părul lung, blond,
ajungând până la gât, un nas drept, o frunte proeminentă, bărbie scurtă, fără barbă şi o privire
intensă. „Buzele sale au fost caracteristice unui nobil, părul cârlionţat a crescut într-un vârf pe
frunte, pielea lui era netedă şi uşor colorată”. Este clar, totuşi, cât de înalt a fost de fapt, dar se
pare că există un consens printre istorici că în realitate a fost destul de scund, dar bine
proporţionat. Alexandru avea o constituţie robustă, un trup fizic bine dezvoltat (care atestă că
era asemeni macedonenilor şi grecilor). Trăsăturile sale faciale erau însă feminine. Avea ochii
mari, un nas neobişnuit de mare şi alungit, păr cârlionţat, culoarea părului său era şaten
deschis, iar pielea era de culoare măslinie. Nu era blond, iar părul său a fost iniţial şaten, dar s-
a albit în urma campaniilor militare care l-au epuizat, în cele din urmă devenind de culoarea
coamei de leu. În ceea ce priveşte culoarea ochilor lui Alexandru, istoricul grec Arrian l-a descris
ca fiind „un comandant puternic, frumos, cu un ochi căprui închis ca noaptea şi unul albastru ca
cerul”, din aceasta rezultând că ar fi suferit deheterocromie.
Alte surse spun că avea pielea incredibil de albă, plete extraordinar de bogate şi de roşii, ochi
de culori diferite, unul albastru şi celălalt negru, o statură mai mică faţă de medie, care îl face să
pară întotdeauna un copil, dinţi ascuţiţi, ca de şarpe; din trupul şi din gura sa emana un parfum
îmbătător.
Conform lui Plutarh, Alexandru a avut un temperament violent şi impulsiv, care, fără îndoială, a
contribuit la unele dintre deciziile sale. Deşi Alexandru a fost încăpăţânat şi nu a răspuns la
toate comenzile primite de la tatăl său, el a fost deschis la dezbateri. El a avut şi o latură mai
calmă, perceptivă, logică şi calculată. A avut o mare dorinţă de cunoaştere, o dragoste pentru
filozofie, şi a fost un cititor pasionat. Acest lucru a fost, fără îndoială, datorită tutelei lui Aristotel.
Alexandru a fost inteligent şi avea un ritm alert de învăţare. Datorită inteligenţei sale, şi-ar fi
dezvoltat capacitatea de-a comanda. El a avut o mare auto-reţinere în „plăceri ale corpului”, în
contrast cu lipsa lui de control de sine, şi cu consumul de alcool. Alexandru a fost erudit şi
pasionat atât de arte şi ştiinţe. Cu toate acestea, el a avut un interes scăzut în sport sau jocuri
olimpice, spre deosebire de tatăl său. El a avut o mare carismă şi o forţă de personalitate,
caracteristici care l-au făcut un mare lider.
Abilităţile sale unice au demonstrat incapacitatea generalilor săi să se unească şi să menţină
Imperiul după moartea lui - doar Alexandru a avut capacitatea de a face acest lucru.
În timpul ultimilor săi ani, mai ales după moartea lui Hephaestion, Alexandru a început să
prezinte semne de megalomanie şi paranoia. Realizările sale extraordinare, împreună cu
propriul său sentiment inefabil al destinului şi linguşirea tovarăşilor săi, pot fi combinate cu
iluziile sale de grandoare care sunt uşor vizibile în testamentul său, precum şi dorinţa sa de a
cuceri lumea.
El pare să fi crezut ca el însuşi este un zeu, sau cel puţin a încercat să se divinizeze. Mama sa,
Olimpia, întotdeauna a insistat că el a fost fiul lui Zeus, confirmat de oracolul lui Amun de la
Siwa. El a început să se identifice ca fiu al lui Zeus-Amon.
Alexandru a adoptat elemente ale tradiţiei persane, practici pe care macedonenii le-au respins.
Cu toate acestea, Alexandru a fost un conducător pragmatic, care a înţeles dificultăţile de a
guverna asupra diferitelor popoare. Astfel, comportamentul său megaloman ar fi fost pur şi
simplu o încercare practică de a consolida statul său şi de păstrare a imperiului întregit.
Alexandru Macedon era descris ca o persoană superstiţioasă. De foarte multe ori, seara,
organiza împreună cu generalii săi concursuri de rezistenţă la băut, presărate cu partide de
homosexualitate. Istoricii spun că într-o noapte Prohamos, unul dintre supuşii lui, a băut trei litri
de vin de stafide, foarte tare, şi trei zile mai târziu a murit. Alexandru a vrut să depăşească
recordul şi a băut patru litri. A două zi l-a cuprins o febră foarte puternică şi la puţin timp a intrat
în comă. La 28 iulie 323 î.Hr. a murit lăsând imperiul în „mâna celui mai bun” dintre generalii săi
În anul 340 î.Hr. regele Filip al II-lea îi ceru fiului său, pe atunci în vârstă de 16 ani, să-l
însoţească la asediul din Perinth (Perinthus, azi Marmaraereğlisi, Turcia), pentru a-l învăţa arta
şi problemele războiului, ca şi meseria de soldat. Apoi îl trimise în Macedonia; deţinând funcţia
de regent, Alexandru are sarcina de a menţine loialitatea poporului în aceste momente de
cumpănă pentru rege. Înconjurat de consilieri experimentaţi precum Antipater, învaţă modul de
funcţionare a statului şi se pregăteşte pentru a conduce o naţiune.
Tânărul regent primeşte mai întâi la Pella, Macedonia, o solie a perşilor, care doreau să rezolve
în mod pacifist problema coloniilor greceşti din Perinth şi Byzantion.
Când moesii, triburi de traci ce trăiau în valea superioară a râului Strimon (astăzi Struma, pe
teritoriul actual al Bulgariei), se revoltă, Alexandru decide să pornească într-o expediţie de
pedepsire a răzvrătiţilor. Aceasta a luat sfârşit în anul 339 î.Hr., prin cucerirea şi distrugerea
principalului oraş al moesilor, prin vinderea ca sclavi a conducătorilor barbari şi prin instalarea
unei garnizoane într-un post colonial numit Alexandria sau Alexandropolis(undeva între
oraşele Strake Dimitrov şi Sofia din Bulgaria de astăzi). Această expediţie l-a transformat pe
tânărul regent într-un războinic experimentat şi un idol pentru oamenii săi.
Puţin mai târziu Alexandru îl întâlneşte pe tatăl său în nord, pentru a-l escorta la revenirea
din Sciţia. Pe drumul de întoarcere, traversând ţinuturile moesilor, coloana macedoneană cade
într-o ambuscadă pusă la cale de clanurile nesupuse, iar calul lui Filip al II-lea piere răpus de o
lance care îl va răni şi pe rege. Alexandru sare în ajutorul tatălui său şi îl salvează. Întoarcerea
la Pella este triumfală. Alexandru reprezintă acum noua speranţă a poporului.
În anul 338 î.Hr. Alexandru ia parte la Bătălia de la Cheroneea, în care regele Filip al II-lea a
învins alianţa dintre Atena şi Teba, instaurând astfel hegemonia regatului macedonean asupra
întregii Grecii. Alexandru a comandat aripa stângă a armatei macedonene, având un rol
hotărâtor în victoria finală.
În 337 î.Hr., Filip s-a căsătorit cu o femeie nobilă, Cleopatra, nepoata generalului Attalus şi care
şi-a schimbat numele în Eurydice. Căsătoria a cauzat tensiuni mari între Filip, Olimpia şi
Alexander. Olimpia a plecat în exil în Epir, fiind considerată o „soţie necredincioasă şi barbară”,
crezând în idealurile divine ale fiului ei ca fiind fiul lui Zeus. Aceasta a plecat împreună cu fiul ei,
Alexandru, la fratele ei, Alexandru I al Epirului, care şi el, la rândul lui, se certase cu tatăl său.
Filip, care îl renegase pe Alexandru ca fiu şi moştenitor, l-a numit în schimb moştenitor pe fiul lui
Eurydice, căruia i-a pus numele primului rege al Macedoniei, Caranus. Potrivit unei legende, în
timpul nunţii, Alexandru a intrat în conflict cu Attalus, tatăl lui Eurydice care i-a insultat
„descendenţa”. Alexandru a sărit să-l ucidă pe Attalus, iar Filip a intervenit, însă s-a prăbuşit,
fiind beat. Alexandru s-a îndreptat spre mulţimea de invitaţi şi le-a spus: „acest om are pretenţia
să cucerească Asia, dar nu poate nici să se mute de la un scaun la altul”. De atunci, relaţia
dintre Filip şi Alexandru s-a răcit.
În anul 336 î.Hr., Filip a declarat "Război de pedepsire" Imperiului Persan şi a trimis o armată în
Asia Mica. A cimentat legăturile sale cu Alexandru I al Epirului, oferindu-i mâna fiicei lui
Cleopatra, fapt care a condus la izolarea soţiei sale, Olimpia, care nu a mai putut conta pe
sprijinul fratelui ei. Dar în acelaşi an, când Alexandru se întoarse din exil, Filip al II-lea a fost
asasinat la Aegae, într-un amfiteatru, de cătrePausanias, căpitanul gărzii sale. Înainte să fie
asasinat, chiar el a refuzat să fie însoţit de gardă la intrarea în amfiteatru. Alexandru a fost
proclamat rege al Macedoniei de către armata macedoneană şi principalii nobili macedoneni. În
acel moment avea vârsta de numai 20 de ani. Se zvoneşte că asasinarea lui Filip a fost
planificată de soţia sa, Olimpia care avea interesul ca fiul ei, Alexandru să fie încoronat rege.
Olimpia a ordonat mai târziu uciderea lui Eurydice şi fiului ei nelegitim, născut după căsătoria lui
Filip, în scopul de a asigura poziţia lui Alexandru ca rege al Macedoniei. După uciderea celor
doi copii ai săi, Caranus şi Europa, Eurydice a fost forţată de Olympia să se sinucidă, iar Attalus
a fost executat.
Asasinarea surprinzătoare a lui Filip a lăsat Grecia în haos, iar alianţa "Liga de la Corint" era
ameninţată. În Macedonia, Tracia, precum şi în oraşele greceşti, ca Teba şi Atena, au pornit
revoltele. Alexandru şi-a ucis mai întâi oponenţii cu ajutorul forţelor armate şi fiind susţinut de
nobili. După ce a înăbuşit revolta din Macedonia, a pornit în Tracia, cea mai nordică regiune a
regatului macedonean. A reprimat revolta, însă revoltele din oraşele greceşti făceau ca Liga de
la Corint să se afle în pragul destrămării. Dar Alexandru, care beneficia de mai multe resurse, a
recucerit Tracia şi s-a îndreptat spre Teba, distrugând complet oraşul, nu a arătat nicio milă în
pedepsele date, i-au obligat pe locuitorii cetăţii să se predea şi au fost vânduţi ca sclavi. Soldaţii
macedoneni erau liberi să jefuiască toate comorile oraşului. De aici s-a născut legenda
Timocleei, o femeie din Teba care a aruncat un soldat macedonean într-o fântână pe care l-a
păcălit, acesta fiind convins că în fântână se aflau obiecte de valoare. Pentru curajul ei,
Alexandru a iertat-o.
Curând, Atena şi oraşele greceşti au implorat iertare. Revoltele au fost oprimate, Alianţa "Liga
de la Corint" s-a stabilizat, iar Alexandru a fost ales în funcţia de Comandant suprem al trupelor
coaliţiei greceşti.
După ce a lăsat supravegherea Greciei în seama lui Antipatros, Alexandru s-a îndreptat
împreună cu contigentele cele mai sigure ale armatei sale spre Asia (335 î.Hr.). În fruntea unei
armate formate din 30.000 de pedeştri şi 5.000 de călăreţi, Alexandru a plecat
dinAmfipolis, Tracia, şi a debarcat la Troia unde a vizitat mausoleul lui Ahile unde a lăsat daruri,
dar a luat şi scutul lui Ahile pentru a-i purta noroc în lupte. Toată viaţa va purta cu el o copie
după Iliada. La Hellespont, în Dardanele, se jură că va cuceri toată Asia cu o singură suliţă. Nu
se va mai întoarce niciodată acasă.
Armata persană condusă de Memnon din Rhodos(un general grec exilat care s-a alăturat
Persiei şi care comanda o armată de mercenari greci), mult superioară numeric, încearcă să
oprească trupele macedonene pe malul râului Granicos, în mai 334 î.Hr. Deşi au fost obligaţi să
traverseze râul şi să escaladeze un mal abrupt, macedonenii i-au pus pe fugă pe perşi, după o
luptă crâncenă dintre cele două cavalerii, în cursul căreia Alexandru a fost de câteva ori în
pericol de moarte, mai ales atunci când un general persan şi-a înfipt sabia in coiful lui, iar
Alexandru l-a străpuns cu suliţa pe atacator.[5]
Perşii credeau că macedonenii le căzuseră în capcană, odată ce traversau râul. Astfel,
cavaleria persană a atacat. După lupte grele, distanţa dintre cele două armate inamice s-a
micşorat, macedonenii reuşind să urce malul. Când au văzut cavaleria macedoneană punând
piciorul pe mal, armata persană s-a retras îngrozită. Mercenarii greci din armata persană, ultimii
rămaşi, au fost masacraţi. În această luptă au murit doar 100 de soldaţi macedoneni şi peste
1000 de mercenari greci din armata persană. Bătălia de la Granicus s-a încheiat cu victoria
macedonenilor.
După această luptă Alexandru a intenţionat să cucerească toată regiunea de coastă, cu scopul
de a-i împiedica pe perşi să-şi stabilească o bază pentru a invada Grecia. Astfel el eliberează
câteva oraşe de tiranii sau de oligarhii satrapi care le guvernau, restabilind democraţia. Unele
oraşe, cum ar fi Halicarnas, Lampsaca sau Aspendos, i-au opus rezistenţă, şi pentru aceasta au
fost pedepsite cu asprime.
În timpul iernii 334-333 î.Hr. Alexandru a cucerit cetăţile Lycia, Pamfilia şi Pisidia, în sudul Asiei
Mici, încredinţând guvernarea acestora prietenului său Nearchos. De aici Alexandru s-a
îndreptat spre interiorul regiunii şi a ocupat capitala Frigiei - oraşul Gordion, unde legenda
spune că inainte de a pleca în marea expediţie împotriva persanilor, care se va transforma într-
o cucerire a lumii şi îl va face celebru, s-a dus la Pythia, pentru a-i citi oracolul. Pythia l-a refuzat
şi nu a vrut să urce pe trepiedul din grota cu aburi ameţitori. Alexandru a târât-o de păr.
Înspăimântată, preoteasa a strigat: “O, fiule, nimeni nu ţi se poate opune!”. “Destul – răspunse
tânărul – mi-ajunge această profeţie!”.
Trecând cu armatele sale în Asia, a ajuns în Frigia. Acolo domnea un ţăran – Gordio, ajuns pe
tron în urma unei preziceri făcută în templul lui Jupiter din capitala ţării. Când bătrânul rege a
murit neavând niciun urmaş, oracolul a cerut să fie ales primul om care va fi întâlnit venind spre
templu, pe un car cu boi. Norocul ajutându-l, Gordio a ajuns rege, carul lui a fost donat
templului, iar nodul cu care era legat de car jugul, a fost păstrat cu sfinţenie. Nimeni nu-l putea
desface, deoarece era ca o minge cu capetele înăuntru. Oracolul a spus: “cel care îl va
desface, va stăpâni Asia”. Alexandru tăie cu sabia faimosul nod gordian, asigurându-şi astfel
domnia continentului. Apoi Alexandru s-a îndreptat spre est, spre munţii Taurus, pe care i-a
traversat cu uşurinţă.
Odată ajuns în Tars, Alexandru îl cucereşte, după care cade grav bolnav; unii spun că din
cauza oboselii, alţii că pricina ar fi fost baia în apa rece ca gheaţa a râului Cidnus. Situaţia este
cu atât mai gravă cu cât regele Spartei încercă o revoltă, aliindu-se cu perşii. Cu toate acestea,
Alexandru se mobilizează şi, ajutat de locul propice al bătăliei, dar şi de abilitatea sa de a-şi
ordona şi conduce trupele în luptă, reuşeşte să pună pe fugă imensa armată de 600.000 de
oameni pe care perşii o strânseseră pe câmpia de laIssos. Darius fuge, lăsându-şi în mâinile
învingătorului mama, soţia, fiicele şi o pradă de război imensă şi se retrage dincolo de Eufrat.
Se spune că Alexandru nu a profitat niciodată de poziţia sa de învingător şi a tratat prizonierele
cu toată consideraţia cuvenită rangului lor.
Bătălia de la Issos a avut mai multe puncte decisive. Alexandru, cu o armată experimentată şi
compactă, a întâlnit o armată dezorganizată formată din soldaţi din mai multe ţări. Bătălia
decisivă s-a dat la Issos. Aici, oastea lui Alexandru a întâlnit armata persană într-un câmp
deschis. Darius a atacat primul aruncând, în prima faza a luptei, cavaleria. Alexandru a aşteptat
pe loc prima iniţiativă a lui Darius al III-lea, aşteptând cavaleria. Oastea lui Alexandru s-a
desprins în două lăsând cavaleria să intre printre ei şi, prizând-o ca într-un cleşte, a distrus-o
(vreo 80.000 de soldaţi). Apoi Alexandru a lansat un atac puternic în flancul armatei persane.
Perşii pierzând grosul armatei lor (cavaleria) au început să dezerteze, lăsându-l pe Darius
singur.
De acum, drumurile Siriei şi ale Egiptului sunt în faţa lui Alexandru, cu atât mai mult cu cât
multe oraşe i se predau. Singur oraşul Tir a rezistat timp de 6 luni, ceea ce va atrage asupra lui
mânia lui Alexandru. Cetatea a fost în cele din urmă învinsă şi cei 30.000 de prizonieri luaţi de
armata lui Alexandru au fost vânduţi ca sclavi.
Apoi regele atacă şi cucereşte Gaza, fiind rănit de două ori. În anul 332 î.Hr. Alexandru cel
Mare a cucerit oraşul Ierusalim fără luptă şi a permis evreilor să-şi continue cultul şi ritualul
religios. Ocupând Memphisul, Alexandru este întâmpinat ca un eliberator de către egipteni,
fiindcă perşii nu erau iubiţi în această parte a lumii. Dorind să răspândească elenismul pe
valea Nilului, tânărul rege întemeiază în vestul deltei oraşul Alexandria, primul cu acest nume,
ce avea să devină noua capitală a Egiptului, destinată unui viitor înfloritor. Desenează singur,
cu calcar, limitele oraşului şi poziţiile principalelor clădiri. Când rămâne fără calcar, recurge la
orz. Păsările care vin să mănânce grăunţele sunt considerate un semn bun - faptul că oraşul va
prospera. El reface sanctuarele şi încredinţează administraţia Egiptului mai multor conducători
civili şi militari macedoneni.
După un lung şi istovitor drum prin deşert, consultă oracolul zeului Amon de la oaza Siwa, iar
preoţii acestuia îi acordă titlul de fiu al lui Ra, purtat altădată de faraoni; astfel regele devine, în
ochii egiptenilor, un zeu.
Alexandru stăpâneşte acum bazinul mediteranean şi o bună parte a Asiei, fiind onorat ca un
faraon de către egipteni. Îmbătat de succes, reîncepe lupta împotriva lui Darius în anul 331 î.Hr.
Bătălia a avut loc în condiţiile în care Alexandru Macedon pornise o campanie de cucerire
a Imperiului Persan. După Bătălia de la Issos din anul 333 î.Hr. el a cucerit coasta estică a Mării
Mediterane şi Egiptul. După aceste cuceriri a avansat prin Siriaspre inima Imperiului Persan.
Alexandru a traversat apoi fluviile Tigru şi Eufrat fără nici un fel de opoziţie. Darius era ocupat în
tot acest timp cu pregătirea unei mari armate formată din soldaţi din toate colţurile imperiului. El
a plănuit să se folosească de număr pentru a-l zdrobi pe Alexandru, unii istorici contemporani
evenimentului vorbind de o armată de peste 100.000 de soldaţi. De asemenea Darius a ales un
teren plat pentru bătălie, pentru a se putea folosi de această superioritate numerică şi pentru a-i
limita lui Alexandru alegerile tactice. Locul ales a fost astfel câmpiaGaugamela din Irakul de
astăzi (istoricul grec Plutarh se referă la această câmpie ca la"adăpostul cămilei"). Această
locaţie se află la est de oraşul actual Mosul.
Alexandru şi-a aşezat tabăra pe malul râului Bulemus şi a înaintat împreună cu oamenii săi,
transportând doar echipamentele şi proviziile pentru câteva zile. Macedonenii au ajuns la
Gaugamela în după-amiaza zilei de 30 septembrie. Alexandru a dorit iniţial să îi atace pe perşi
imediat după ce au ajuns, dar generali s-au opus. De asemenea, generalii lui Alexandru au
propus un atac de noapte, pentru a diminua avantajul numărului. Alexandru nu a acceptat,
motivând că aceasta ar fi o victorie furată. În aceste condiţii macedonenii s-au odihnit în
noaptea dinaintea luptei, în timp ce perşii temându-se de un atac de noapte au rămas în veghe.
Chiar în noaptea dinaintea bătăliei avusese loc o eclipsă lunară, considerată de greci un semn
de rău augur. Alexandru a spus că pentru perşi va fi de rău augur, căci "luna persană va fi
umbrită de soarele macedonean" (simbolul Macedoniei fiind soarele).
Darius i-a propus lui Alexandru un tratat prin care îi oferea mâna fiicei sale şi o mare parte din
imperiu, până la Eufrat, dacă se retrage. Parmenion, unul din generalii lui Alexandru, a spus:
"dacă aş fi Alexandru, aş accepta tratatul şi aş încheia războiul". Alexandru i-a răspuns: "asta
aş face şi eu, dacă aş fi Parmenion". A doua zi, soldaţii erau cuprinşi de teamă căci erau
depăşiţi numeric. Alexandru dormise până târziu cu Iliada lângă el. Când a fost trezit, el a
anunţat că bătălia este deja câştigată.
Unele estimări actuale estimează că numărul soldaţilor lui Darius III nu era mai ridicat de
50.000, pentru că era foarte greu de condus şi de organizat o armată mai mare de 50.000 de
soldaţi. Oricum este posibil ca armata persană să aibă în jur de 100.000 de soldaţi. Hans
Delbruck estimează numărul călăreţilor perşi la 12.000. Alte estimări vorbesc despre o armată
de 91.000 de soldaţi. Welman estimează mărimea totală a armatei ca fiind de 90.000. Delbrück
(1978) estimează că armata persană avea doar 52.000 de soldaţi. Engels (1920) şi Green
(1990) estimează că armata totală a armatei lui Darius la Gaugamela nu putea fi mai mare de
100.000 de soldaţi.
Alexandru a condus în această bătălie o armată formată din soldaţi proveniţi din Regatul
Macedoniei, aliaţii din Tracia şi Liga Corintică, această forţă având conform lui Arrian, cel mai
de încredere istoric care a scris despre Alexandru, 7.000 de călăreţi şi 40.000 de pedestraşi.
Conform lui Arrian, armata lui Darius avea 40.000 de călăreţi şi 1.000.000 de pedestraşi; Diodor
din Sicilia vorbeşte despre 200.000 de călăreţi şi 800.000 de pedestraşi; Plutarh aminteşte de o
armată de 1.000.000 de soldaţi (împreună cu forţele indisponibile), deşi în conformitate cu
istoricul Curtius Rufus această forţă avea 45.000 de călăreţi şi 200.000 de pedestraşi. Mai mult,
conform lui Arrian, Diodor şi Curtius, Darius avea şi 200 de care de luptă scitice, iar Arrian
menţionează 15 elefanţi de luptă. Între pedestraşi care formau armata lui Darius se aflau şi
2.000 de mercenari greci.
Darius avea după toate sursele o mare superioritate numerică, dar majoritatea trupelor pe care
le avea erau de o calitate mai slabă, decât trupele lui Alexandru. Falanga lui Alexandru era
echipată cu suliţe de şase metri, numite sarissa. Pedestraşii persani erau slab antrenaţi şi
echipaţi în comparaţie cu falanga lui Alexandru şi hopliţi. Singura infanterie bine antrenată şi
echipată a lui Darius era formată din cei 10.000 de hopliţi greci şi din garda lui personală, cei
10.000 de nemuritori. Mercenarii greci erau dotaţi cu un scut greu şi cu o suliţă care nu era
lungă însă, decât de trei metri, iar suliţele nemuritorilor nu aveau mai mult de doi metri. Alte
trupe bine înarmate erau cele provenite din Armenia, acestea fiind înarmate asemănător cu
grecii. Restul trupelor erau mult mai uşor înarmate; armamentul specific Imperiului Persan fiind
în general arcul.
Încă din seara dinaintea luptei armata persană se afla deja pe viitorul câmp de luptă. Darius a
recrutat cele mai bune trupe de cavalerie dinsatrapiile estice şi din rândul triburilor scitice aliate.
De asemenea Darius a desfăşurat şi cele 300 de care de luptă scitice, pe care le-a aşezat în
faţa celorlalte trupe. De asemenea el a aşezat şi cei 15 elefanţi, împreună de care de luptă din
India, dar acestea au avut un rol minor în luptă. Înainte de luptă, Darius a ordonat să fie
curăţate tufişurile şi vegetaţia pentru a uşura înaintarea carelor de luptă.
Darius s-a aşezat în centru, împreună cu cea mai bună infanterie a sa, care prin tradiţie se aflau
alături de regele persan. În jurul lui se aflau cavaleria din Caria, mercenari greci şi garda de
călăreţi persană. Chiar în centru a plasat pedestraşi perşi (nemuritorii), cavaleria indiană şi
arcaşii din Mardian.
Pe ambele flancuri era aşezată cavaleria. Bessus comanda flancul stâng, pe care se aflau
cavaleria din Bactria, Dahae, Arachosia, cavaleria din Persia, din Susia, Cadusia şi călăreţii
sciţi. Carele de luptă au fost plasate în faţă, împreună cu un grup mic de soldaţi din Bactria. Pe
partea dreaptă comanda o avea Mazaeus, aici aflându-se cavaleria din Syria, Media,
Mesopotamia, Parthia, Sacia, Tapuria, Hyrcania, Albania Caucaziană, Sacesinia, Cappadocia,
şi Armenia. Cavaleria din Cappadocia şi Armenia era aşezată în faţa altor unităţi de cavalerie şi
au condus atacul. Cavaleria din Albania Caucaziană şi Sacesinia au fost trimise să înconjoare
flancul macedonean.
Armata macedoneană era împărţită în două părţi, partea dreaptă a armatei aflându-se sub
comanda directă a lui Alexandru, iar partea stângă era condusă de către generalul Parmenion.
Alexandru se afla alături de camarazi. Împreună cu el se aflau paionieni şi cavaleria uşoară
macedoneană. Cavaleria formată din mercenari era împărţită în două grupuri, veteranii fiind
plasaţi în partea dreaptă, iar restul cavaleriei se afla în faţa arcaşilor agrieni şi macedoneni,
care la rândul lor se aflau plasaţi lângă falangă. Parmenion se afla în stânga împreună cu
mercenarii din Grecia şi Thesalia, respectiv cavaleria din Tracia. Armata macedoneană era
aşezată în aşa fel încât să asigure o cât mai mare libertate de mişcare, pentru flancul drept
condus de Alexandru.
În centrul formaţiei se aflau mercenarii cretani. În spatele lor se afla un grup din cavaleria
thesaliană şi mercenarii din Achaia. În dreptul lor se afla o altă parte din cavaleria greacă,
aliată. În spatele lor era aşezată falanga, într-o linie dublă. Macedonenii aveau o cavalerie
depăşită şi de cinci ori, de cavaleria persană. De asemenea armata persană era desfăşurată pe
o lungime foarte mare. În aceste condiţii era de aşteptat ca armata macedoneană să fie atacată
pe flancuri de către perşi. De aceea linia a doua macedoneană a primit ordin să fie pregătiţi să
răspundă la un atac din flanc. Linia a doua era formată mai mult din mercenari.
Bătălia a început prin ordinul dat de Alexandru falangei de a ataca centrul liniei persane.
Macedonenii au înaintat sub un unghi de 45 de grade, probabil pentru a ademeni cavaleria
persană.
Fiind ameninţat direct, Darius părăseşte câmpul de luptă, cauzând o derută totală în rândul
oştenilor săi. Şi-au pierdut viaţa peste 40.000 de perşi, în timp ce numai câteva sute de
macedoneni au căzut victime. Alexandru Macedon a renunţat la urmărirea lui Darius, deoarece
flancul drept al armatei sale se afla în dificultate.
Împins de ambiţia de a pătrunde în inima Imperiului Persan şi de a se proclama rege în locul
lui Darius, Alexandru traversează Eufratul şi Tigrulfără a întâmpina rezistenţă.
Darius îşi adusese trupele (1.000.000 de oameni, se spune) aproape de oraşul Gaugamela.
Aceasta avea să fie ultima lui bătălie. Cu tactica sa obişnuită (în dreapta cavaleria, iar regele în
frunte, în centrul puternicei falange macedonene), Alexandru rupe frontul armatei persane, iar
Darius este nevoit să-şi abandoneze carul şi armele în luptă şi să fugă. Lupta a avut loc la data
de 2 octombrie 331 î.Hr.
Acum perşii nu mai au o armată organizată, iar Darius nu mai este decât un fugar. Toate
capitalele sunt cucerite, iar bogăţiile luate, dar Alexandru îi cruţă pe localnici şi le respectă
obiceiurile. Proclamându-se rege al Asiei, este primit ca atare la Babilon şi Susa; va întâmpina o
rezistenţă sporită în jurul Persepolisului (probabil, din cauza beţiei), unde va incendia palatele
ca represalii pentru crimele comise de Xerxes şi va aduce un omagiu la mormântul lui Cyrus al
II-lea cel Mare, la Pasargades.
Pe urmele lui Darius, Alexandru înaintează spre est, dar regele persan fuge mai departe,
înconjurat de tot mai puţini credincioşi. Alexandru îl urmăreşte cu un grup mic de soldaţi într-un
marş forţat şi extenuant, până când Darius moare, ucis de unul dintre satrapii care îl însoţeau,
Bessus, care se proclamă rege. Soldaţii macedoneni l-au găsit pe Darius inconştient, iar când a
cerut apă şi a băut, a murit din cauza rănilor provocate de ucigaşii săi. Alexandru l-a jelit atunci,
căci nu dorea să-l ucidă, ca să nu atragă antipatia perşilor. I-a urmărit pe ucigaşi şi, în cele din
urmă, l-a ucis pe Bessus.
Din acest moment, Alexandru se consideră succesorul şi moştenitorul lui Darius.
Aflat la Babilon, Alexandru îl cumpără pe Bagoas, eunucul, care îl servise şi pe Darius al III-lea,
cât şi pe Artaxerxes III (pe care l-a şi otrăvit). Dupa spusele lui Plutarch, Bagoas, cel mai iubit
eunuc a lui Alexandru, a câştigat un concurs de dans organizat după traversarea cu succes a
deşertului Gedrossian. Trupele macedonene, în rândul cărora Bagoas era foarte popular, i-au
cerut lui Alexandru să-l sărute în faţa mulţimii de invitaţi, ceea ce acesta a şi făcut.[6]
Totuşi, Alexandru nu se va opri aici şi va supune şi Persia orientală,
(Afganistanul, Turkestanul şi Belucistanul de astăzi), dar destul de greu, după un război de
aproape 3 ani (330 î.Hr.-328 î.Hr.) într-un climat torid şi pe un teren dificil. Alexandru a avut de
furcă şi cu bandiţii si beduinii care îi atacau frecvent armata.
Odată, calul său preferat, Bucefal, i-a fost furat. Alexandru a jurat că îi va pedepsi crunt pe
bandiţii perşi. Bandiţii, auzind vestea, i-au înapoiat calul regelui, iar acesta a fost atât de
bucuros că şi-a recuperat calul, încât i-a cruţat pe hoţi, ba chiar i-a iertat şi i-a răsplătit.
Rezistenţa perşilor nu încetează decât o dată cu supunerea Sogdianei şi a Bactrianei, unde
Alexandru se căsătoreşte, după ritualurile persane, cu prinţesa Roxana, fiica nobilului Oxyartes.
Pentru a realiza o uniune adevărată între învingători şi învinşi, Alexandru şi-a îndemnat adjuncţii
să facă la fel şi i-a încurajat pe soldaţi să-şi găsească soţii persane
Alexandru a strâns bunuri şi o avere în valoare de 160.000 talanţi persani ($ 280.000.000), s-a
ales după bătălia de la Issus cu soţia lui Darius,cu cele două fiice ale sale şi cu un harem regal
format din 360 concubine şi 400 eunuci.[8]
Soldaţii macedoneni au fost bine răsplatiţi pentru serviciul militar, mulţi îmbogăţindu-se. Dar li s-
a impus să se căsătorească cu femei persane, atunci cand Alexandru a decis unirea dintre cele
două popoare prin căsătoria dintre soldaţii macedoneni şi femei persane, decizie nu foarte bine
primită de generalii lui Alexandru, ba chiar fiind criticată şi declarată ca fiind josnică şi
umilitoare, ca un grec sau macedonean să se căsătorească cu o barbară din afara ţinuturilor
greceşti. Mulţi soldaţi duceau dorul de casă.
Totodată, Alexandru a decis să construiască librării, biblioteci, şcoli, răspândind educaţia şi
cultura greacă de-a lungul Orientului. A început chiar să recruteze perşi în armata
macedoneană. Aceasta în timp ce el adopta obiceiurile şi chiar şi vestimentaţia persană. Chiar
dacă prin aceste acte a atras simpatia perşilor, el a atras şi duşmănia propriilor săi generali
macedoneni.
Stateira a II-a, cunoscută şi sub numele de Barsine, era fiica regelui Darius al III-lea şi a
Stateirei I. După înfrângerea tatălui ei în bătălia de la Issos, Stateira şi surorile ei au fost
capturate de Alexandru cel Mare. Ea, împreună cu mama lui Darius şi cu mama ei (Stateira I),
s-au închinat lui Hephaestion cerând îndurare, crezând ca el era Alexandru. Alexandru, amuzat,
le-a întrebat cum doresc sa fie tratate. Ea a răspuns: „Aşa cum sunt, asemenea unei prinţese”.
Stateira şi mama lui Darius au fost tratate bine, iar ea a devenit a doua soţie a lui Alexandru, la
nunta de la Susa, din anul 324 î.Hr. Alexandru a mai luat-o de soţie şi pe cealaltă fiică a lui
Darius, Drypetis.
Încă din tinereţe, Hephaestion l-a întâlnit pe prinţul Alexandru. Deşi nu există nicio conexiune
explicită între Hephaestion şi Aristotel din Stagira (decât după Diogenes Laertius), se
presupune că acesta i-a oferit o educaţie aleasă, asemeni lui Alexandru, în şcoala din Mieza
(Naoussa zilelor noastre). Se consideră că între cei doi tineri nu a existat decât o insignifiantă
diferenţă de vârstă, de cel puţin un an, Hephaestion fiind cel mai mare. La Troia, Alexandru
venerează luptătorii de legendă; se spune că ar fi vizitat mormântul strămoşului sau (ipotetic)
Achilles, iar Hephaestion i-ar fi adus omagii lui Patroclus, camaradul lui Achilles. Încă o dată, se
dovedeşte că Hephaestion i-a fost partener lui Alexandru, deoarece, în acel secol IV î.Hr.,
exista credinţa că cei doi eroi legendari amintiţi mai sus au fost iubiţi (mai mult, Homer spune că
aceştia obişnuiau să-şi petreacă nopţile separat, întărind astfel garanţia celor spuse).
După victoria macedonenilor, regina Stateira a fost capturată. Mergând la Alexandru, s-a
înclinat în fata lui Hephaestion, convinsă că acesta era regele. Alexandru linişteşte apele
spunând: „Nu te îngrijora, mamă. Oriunde, el este asemeni mie”.
Hephaestion era garda de corp personală a lui Alexandru în bătălia de la Gaugamela, ca unul
dintre somatophylakes (de fapt, cei şapte nu erau altceva decât aghiotanţi). În timpul
sângeroasei lupte, se va răni la un braţ. Alexandru devine sceptic în privinţa abilităţilor de
comandant ale lui Hephaestion, dar asta nu conduce la sfârşitul prieteniei. Este menţionat că
oficialul responsabil cu asigurarea proviziilor pe vreme de iarna, o sarcină importantă.
Hephaestion a fost „cavaler de onoare” al lui Alexandru când acesta s-a căsătorit cu prinţesa
Roxane. Totuşi, rar a servit drept comandant pe câmpul de luptă. Însuşi Alexandru se însoară
cu prinţese achaemenide, din doua linii dinastice diferite: Barsine, o fiica a lui Darius al III-lea, şi
Parysatis, fiica lui Artaxerxes III Ochus. Alexandru ar mai fi avut o amantă pe nume Campaspe.
Hephaestion se va căsători cu o alta copilă a lui Darius III, Drypetis.
Ca apropiat al lui Alexandru, Hephaestion răspundea de multe lucruri, şi deciziile sale privind
corespondenţa regală trebuie să fi fost cauza unui conflict cu Eumenes, secretarul lui
Alexandru. Oricum, sursele sunt tăcute; singurul fapt sigur este că Alexandru le-a ordonat să se
reconcilieze.
Vara târziu, Alexandru porneşte spre nord, cu destinaţia Ecbatana, una din capitalele imperiului
său. A fost primit de Atropates, satrap de Media. După obicei, se ţinea o petrecere cu băutură
acompaniată de un festival dramatic, dar de data aceasta a luat o turnură nefericită:
Hephaestion cade la pat şi moare în octombrie 324. Mâniat, Alexandru îl execută pe medic.
Drypetis, dar mai ales Alexandru fu şocat. Îi ordonă lui Perdiccas să-i organizeze marşul
funebru, către marile funeralii de la Babilon.
Roxana s-a născut în anul 343 î.Hr. în nordul teritoriului actual al Afghanistanului,
Uzbekistanului şi Tajikistanului, ea căsătorindu-se cu ilustrul împărat Alexandru la vârsta de
doar 16 ani. Era fiica unui bactrian numit Oxyartes de Balkh (Bactria - provincia Balkh,
din Afganistan)
Se spune că Alexandru cel Mare chiar a iubit-o pe Roxana; ea l-a însoţit pe împărat în
campania din India din anul 326 î.Hr. şi i-a dăruit acestuia un fiu post-mortem, denumit
Alexandru al IV-lea Aegus, după moartea împăratului în Babilon în anul 323 î.Hr. Odată cu
moartea lui Alexandru, Roxana a devenit victima intrigilor politice, fiind asasinată, împreună cu
fiul ei, în anul 310 î.Hr.
Alexandru avea în plan să cucerească India. Pe atunci, aceasta era împărţită în 16 regiuni, ce
luptau pentru supremaţie, armata împreună însumând aproximativ 700.000 de oameni. De
armata regelui Porus, pe Alexandru nu-l mai despart decât două fluvii:Indşi Hydaspes. Indul îl
trece folosind nişte corăbii demontabile comandate din Siria. Regele de pe cealaltă parte fuge
nevrând să lupte cu marele conducător. Grecii îşi organizează acolo armata şi baza lor.
Marele tactician Alexandru, pentru a trece fluviul Hydaspes (actualmente Râul
Jhelum din Pakistan), după ce a parcurs timp de 2 luni spaţiul dintre Ind şi acest fluviu, nu putea
folosi navele demontabile, deoarece în timpul traversării indienii ar fi putut să lanseze săgeţi
contra lor. Alexandru înconjoară cu toată armata malul fluviului Hydaspes timp de câteva
săptămâni pentru a-i da impresia lui Porus, regele de acolo, că alege un loc de traversare.
Porus se satură de această mobilizare continuă a armatei, aşa că pune străji. Alexandru doar
atât a aşteptat. Cu 13-14.000 de oameni din cei 24-25.000 pe care-i avea, el a traversat
Hydaspes noaptea pe furtună. Ajungând pe mal îşi grupează soldaţii. Uitându-se mai bine,
descoperă cu surprindere că erau pe o insulă. Trec şi acest şuvoi de apă şi ajung pe o altă
insulă. Alexandru mai traversează odată apa şi ajunge în sfârşit pe mal, dimineaţa. În acest
timp oamenii lui făcuseră gălăgie.
Porus află că Alexandru a trecut fluviul noaptea. El nu ştie dacă a trecut cu cea mai mare sau
cu cea mai mică parte din armată apa. El, judecând după hărmălaia de pe celălalt mal, crede că
Alexandru are puţini oameni după el, aşa că trimite o grupă de 2000 de care de luptă
şipedeştri cu fiul lui, numit tot Porus.
Pe glodul format noaptea, carele înaintează greu. Alexandru le surprinde distrugând aproape tot
efectivul, inclusiv pe micul Porus. Acesta, după bătăliile din Afganistanul de azi învaţă calităţile
cavaleriei uşoare şi o apreciază mult.
Porus, după ce vede că s-a înşelat, porneşte atacul contra lui Alexandru. El trimisese alte
câteva mii de soldaţi să vină în ajutor. Aceştia, odihniţi, îl sprijină pe măreţul conducător.
Lupta începe. Elefanţii lui Porus îi îngrozesc pe greci.Alexandru îşi pierde prietenul cel mai de
preţ: calul său, Bucifal. Până la urmă macedonenii îi înfrâng pe indieni. Porus vrea să îi spună
ceva lui Alexandru. Acesta spune că îi va îndeplini un fel de dorinţă: „Aş vrea să fiu tratat ca
ceea ce sunt şi să rămân aşa” a spus Porus, adică să rămână rege. Alexandru îl ascultă şi nu îl
ucide. Bucefal avea 30 de ani şi la sfârşitul zilei a murit din cauza rănilor. Când calul a murit,
Alexandru a construit, după bătălia împotriva lui Poros, o cetate care, după numele animalului,
s-a numit Bucefala. Se spunea că numele calului provenea de la mărimea capului său ori din
faptul că pe spate avea un semn reprezentând un cap de bou. Bucefal este amintit de Plutarh şi
de Strabon. Alexandru a fost rănit într-o altă bătălie împotriva regatului Malhi, la asediul oraşului
Multan, din Pakistan.
În urma revoltelor şi în condiţii climatice nefaste pentru invazia Regatului Magadha, Alexandru
s-a hotărât în cele din urmă să se întoarcă şi să continue expasiunea imperiului său spre apus.
La întoarcerea spre Babilon, Alexandru pierde trei sferturi din ostaşi din cauza foametei şi a
căldurii deşertice. Odată ajunşi în Carmania, scapă de greutaţi şi călătoresc fără probleme până
la Hermezia, şi mai departe către Persia.
Totuşi, crizele sale de mânie s-au agravat. A pus să fie ucis fostul său generalParmenion când
a aflat că fiul său, Filotas a complotat împotriva sa. L-a înjunghiat, în cursul unei orgii, pe unul
din cei mai apropiaţi prieteni ai săi, Clitos care i-a negat paternitatea divina. Ce-i drept,
Alexandru l-a jelit zilele următoare. Iar megalomania lui recepţiona: dincolo de Indus, armata s-a
revoltat şi l-a forţat să facă cale întoarsă. Retragerea a fost acceptată de rege, însă pe drumul
de întoarcere, mulţi soldaţi macedoneni au murit de căldura toridă a deşertului Gedrossian.
Mulţi cred că a fost o pedeapsă din partea lui Alexandru. Nici acum nu se stie numărul exact al
soldaţilor care au murit pe drumul de întoarcere.
Între timp, la Babilon, prietenul său de-o viata,Hefaiston a fost răpus de febra tifoidă,iar
Alexandru,care era foarte mâniat,a poruncit crucificarea medicului său. Nu mai exista nici un
consens în jurul persoanei sale. Consuma foarte mult alcool, iar numeroasele campanii
îndelungate i-au periclitat sănătatea. Pe de altă parte, a amânat foarte mult momentul
conceperii unui urmaş, astfel încât, epuizat de acest stil de viaţă, a fost răpus de febră şi a murit
la numai 32 de ani,[9][10] fără să numească un moştenitor. El a murit în timpul unei petreceri
(probabil de friguri, ori fusese otrăvit); planificase o campanie de cucerire în Arabia la
primăvară,ulterior se gândea şi la o posibilă invazie asupra Cartaginei şi Siciliei. La moartea lui,
imperiul a intrat, timp de 2 secole, în război civil. Însă amprenta culturală şi administrativă lăsată
asupra ţărilor riverane ale Mediteranei orientale urma să dea naştere unei strălucite
civilizaţii elenistice care a supravieţuit chiar şi cuceririi romane.
Alexandru cel Mare, Rege al Macedoniei şi conducătorul unui imperiu enorm, care se întindea
de la marginea Chinei, până în Egipt şi Europa, a murit pe 10 iunie 323 î.Hr., la vârsta de 32 de
ani, din cauza malariei (conform opiniei unora) sau a fost otrăvit (conform altora).
Misterul morţii celui mai mare cuceritor al antichităţii nu a fost nici acum dezlegat. Se spune că a
murit la puţin timp de la pierderea prietenului său drag din copilarie, Hefaiston (care a murit de
febră tifoidă, ce a contactat-o în campania din India). La sfârşitul lunii mai, Alexandru cel Mare
ţinea un mare ospăţ şi orgie la Medius, unul dintre efebiţii săi favoriţi, pe 3 iunie. După ce băuse
vin din cupa de 12 litri a lui Hercule, a strigat de durere şi s-a prăbuşit şi a fost curpins de febră.
Cu câteva zile înainte, navigând pe Eufrat, îşi pierduse diadema luată de o pală de vânt. Un
vâslaş a sărit după ea în apă şi, ca să înoate mai uşor înapoi, şi-a pus diadema pe cap. Gestul
a fost interpretat ca un semn rău, care prevestea că imperiul avea să-şi schimbe stăpânul.
Starea regelui s-a înrăutăţit rapid. Pe 10 iunie îşi pierdu cunoştinţa. Timp de 10 zile s-a aflat în
agonie la pat, înconjurat de generalii săi care doreau să afle care dintre ei va fi numit
moştenitorul marelui Imperiu ce se întindea din Grecia spre India. Alexandru cel Mare suferea
de febră cu temperatură ridicată, avea stări de vomă, regurgita sânge, suferea de friguri, ochii
erau înroşiţi, avea dureri abdominale acute, dureri de spate, momente de delir şi, în final,
paralizie. Când mama lui Darius a văzut starea gravă în care se afla regele s-a întors către un
perete şi a murit prin înfometare. Doctorii făceau tot ce puteau ca să-l salveze. Însă a fost în
zadar. În seara zilei de 13 iunie, inima a încetat să-i mai bată.
Ca întotdeauna în cazul morţii subite a unui suveran, s-a vorbit de otrăvire. Crima ar fi fost
plănuită de Antipater, locotenentul lui Alexandru, şi înfăptuită de fiul acestuia, Iolaus, care era
paharnicul regelui. Băutura mortală ar fi fost apa îngheţată luată din izvorul rîului Styx, din
Arcadia. Apa era pusă într-o copită de măgar, de cal sau catâr, căci orice alt vas din lut, fier sau
bronz ar fi crăpat din pricina răcelii şi acidităţii apei. Ipoteza otrăvirii, acceptată de îndată de
mama lui Alexandru, Olimpia, i-a oferit bătrânei regine, veşnic pusă pe represalii, un motiv de
răzbunare.
Dar adevărul pare să fi fost altul. Clima caldă a Babilonului în pragul verii, mlaştinile care
înconjurau oraşul, ţînţarii: existau toate condiţiile îmbolnăvirii de malarie. Alexandru delira deja
când unul dintre generalii săi i-a pus întrebarea decisivă: cui îi lăsa imperiul? „Celui mai
bun/puternic/vrednic/demn“, ar fi răspuns el. După alţii, răspunsul ar fi fost: „Celui mai puternic“
sau: „Celui mai vrednic“, şi, scoţându-şi inelul, l-a pus pe degetul lui Perdiccas. Se poate bănui
cine a născocit acest scenariu. Dar i se poate da crezare? Mărturiile oficiale atestă faptul că,
începând cu 10 iunie, bolnavul, foarte slăbit, n-ar mai fi putut rosti cuvintele care i-au fost
atribuite. Este însă o tactică bine ştiută că, în scopuri politice şi pentru a influenţa opinia publică,
să li se atribuie postum suveranilor aflaţi pe patul morţii tot felul de cuvinte. Sunt controverse
legate de ultimele sale cuvinte, având dublă semnificaţie: "lui Caterus" (Krater'oi) sau celui mai
puternic (Krat'eroi).
Strabon, Plutarh şi Pausanias, precum şi alti autori antici, menţionează că trupul său neînsufleţit
ar fi fost înhumat la Alexandria, într-un mausoleu numit Soma, termen ce însemna, în greaca
veche, „mormânt”. Un sarcofag de aur şi o construcţie grandioasă, menită să-l adăpostească pe
eroul zeificat care unise lumea, au fost construite cu acest prilej.
Potrivit lui Diodorus Siculus, trupul a fost îmbălsămat şi cufundat în miere, pentru a scăpa
neatins de căldurile toropitoare ale deşertului şi, după o călătorie de doi ani, convoiul funerar a
sosit în sfârşit în Egipt. În fruntea convoiului se afla fratele nevolnic la minte al lui Alexandru,
Filip Arhideus, pe care generalii macedoneni îl aleseseră succesor la tron. Care era destinaţia
finală a convoiului este greu de spus. Unii susţin că ar fi fost oaza Siwah, unde oracolul lui
Ammon confirmase, cu câţiva ani în urmă, originea divină a lui Alexandru.
Dar cel mai probabil este vorba de Alexandria egipteană, unde Ptolemeu Lagos susţine ca ar fi
fost înhumat, poate şi pentru a împlini astfel profeţia prezicătorului favorit al lui Alexandru,
Aristander, ce spusese cândva „ţara unde trupul lui va fi înmormîntat va deveni cea mai
prosperă din lume”.
Trupul neînsufleţit al regelui a fost aşezat într-un sarcofag de aur, iar mai apoi într-o casetă
mare, tot din aur. În drum spre monumentul funerar,Ptolemeu a deturnat convoiul funerar,
ducând sarcofagul cu trupul regelui la Memphis, în Egipt. Succesorul acestuia, Ptolemeu al II-
lea Filadelful, a mutat sarcofagul în Alexandria, unde va şi rămâne vreme îndelungată.
Ptolemeu al IX-lea Latiros, unul dintre succesorii lui Ptolemeu I, topeşte sarcofagul de aur
pentru fabricarea de monezi, aşezând trupul regelui într-o casetă de sticlă. În cele din urmă, în
anul 200, împăratulSeptimius Sever a închis mormântul regelui pentru public.
Cert este că, atunci când procesiunea funerară a ajuns în Siria, o armată trimisă de generalul
Perdicas a interceptat-o, căutând să fure trupul lui Alexandru, spre a-l duce la Aigai,
în Macedonia. A avut loc o luptă, în urma căreia oastea lui Perdicas a fost înfrântă şi convoiul
şi-a continuat drumul spre apus, ajungând în cele din urma la ţinta finală a
călătoriei, Alexandria.
Sfântul Sisoe, ucenic al Sfântului Antonie cel Mare, s-a oprit lânga mormântul lui Alexandru cel
Mare. Privind spre osemintele celui care fusese până nu demult unul dintre cei mai mari
cuceritori şi împăraţi ai lumii, sfântul a început să cugete la zădărnicia vieţii omenesti, vârsând
lacrimi pentru neajunsurile vieţii.
În zilele noastre, mormântul şi trupul cuceritorului par a fi pierdute pe veci. Imediat după
oficializarea creştinismului, în secolul al IV-lea, nu a mai apărut nicio menţionare a mormântului.