UI.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8 – 2 ore

ACIZI, BAZE, SĂRURI

OBIECTIVE
 Definirea procesului de disociaţie electrolitică;
 Prezentarea teoriilor de definire a acizilor şi bazelor;
 Exprimarea concentraţiei ionilor de hidrogen cu ajutorul
noţiunii de pH.

CONŢINUT
 Disociaţie electrolitică ......................................... pg. 158
 Acizi, baze, săruri ................................................. pg. 161
 Disociaţia ionică a apei. Noţiunea de pH ........... pg. 163
 Reacţia de neutralizare ........................................ pg. 167
 Rezumat ................................................................ pg. 168
 Exerciţii şi probleme rezolvate ............................. pg. 170
 Test de autoevaluare .............................................. pg 171
 Indicaţii şi răspunsuri test de autoevaluare ......... pg. 172
 Bibliografie ........................................................... pg. 172

157
UI. 8

8.1. ACIZI, BAZE, SĂRURI

Noţiunile de acid şi bază au fost definite diferit în decursul anilor, pe

baza a diferite criterii.
S. A. Arrhenius a considerat că totalitatea proprietăţilor anumitor
categorii de substanţe (acizi, baze, săruri) poate fi înţeleasă dacă se admite
că la dizolvarea în apă aceste substanţe disociază în ioni.

8.1.1. Disociaţie electrolitică

Pentru soluţiile unor categorii de substanţe (acizi, baze, săruri)

valorile măsurate ale presiunii osmotice, ale variaţiilor temperaturii de
solidificare, respectiv ale temperaturii de fierbere, sunt mai mari decât cele
calculate. Raportul dintre valorile determinate experimental şi valorile
calculate pentru o anumită mărime reprezintă coeficientul izotonic (i) şi este
constant:
 exp. t f tsexp
 exp
 i
 calc. t f
calc.
tscalc

Deoarece valorile acestor mărimi depind de numărul de particule

existente în unitatea de volum, valorile mai mari ale acestor mărimi indică
existenţa unui număr mai mare de particule în soluţie (Nr) faţă de numărul
calculat (Nc).
Deoarece soluţiile acestor substanţe conduc curentul electric rezultă
că particulele existente în aceste soluţii sunt încărcate electric.
Pe baza acestor observaţii, S. Arrhenius a emis teoria disociaţiei
electrolitice potrivit căreia electroliţii sunt substanţele care, în momentul
dizolvării în apă, se desfac spontan în ioni.

158
 UI. 8

Disociaţia electrolitică reprezintă procesul de desfacere în ioni a

unei substanţe la dizolvare sau prin topire.

8.1.1.1. Electroliţi
Substanţele care au proprietatea de a se scinda în ioni în soluţii
apoase sau alţi dizolvanţi polari se numesc electroliţi. Ionii încărcaţi pozitiv
se numesc cationi iar cei încărcaţi negativ se numesc anioni.
Pentru substanţele cristalizate în reţea ionică, ionii există în reţea şi
prin dizolvare ei devin liberi în soluţie. Pentru electroliţii de acest tip
disocierea are loc în urma unui proces fizic: dizolvare (hidratare) sau topire.
Exemplu:
NaCl → Na+ + Cl−
Pentru substanţele care există ca molecule, ionii apar numai în
momentul dizolvării, în urma reacţiei moleculelor covalente polare cu
moleculele solventului (apa). Ionii apar prin reacţia de transfer al protonului
de la molecula substanței dizolvate la molecula solventului, reacţie numită
reacţie de ionizare.
Exemplu:
HCl + H2O  H3O+ + Cl−

8.1.1.2. Grad de disociere

În general, numai o parte din moleculele dizolvate se desfac în ioni
(disociază).
Cantitativ, procesul de disociere se apreciază prin gradul de
disociere, , care se defineşte ca raportul între numărul de molecule
disociate (N′ ) şi numărul total de molecule dizolvate (N):
N' nr. de molecule disociate
α 
N nr. total de molecule dizolvate
Gradul de disociere depinde de natura şi concentraţia electrolitului şi
de natura solventului.

159
UI. 8

Considerând ca solvent apa, în funcţie de valorile gradului de

disociere, electroliţii pot fi:
 Electroliţi tari, electroliţii care în soluţie de concentrație 1n
sunt disociaţi peste 50% (α > 0,5).
Exemple: HCl, H2SO4, HNO3, NaOH, KOH.
 Electroliţi slabi, electroliţii care la aceeaşi concentraţie sunt
disociaţi mai puţin de 1% (α < 0,01).
Exemple: acizi şi baze organice şi substanţe anorganice: H2S, H2CO3,
Al(OH)3, NH4OH.
 Electroliţi de tărie mijlocie (0,01 < α < 0,5).
Exemple: H2SO3, H3PO4.
Starea în care ionii de semn contrar nu se influenţează reciproc este o
stare ideală, limită, care se atinge numai la diluţie infinită. Datorită
interacţiunii reciproce între ionii care se găsesc în soluţii de concentraţii
finite, numai o fracţiune din ioni contribuie la proprietăţile soluţiei. Pentru a
explica această comportare s-a introdus noţiunea de activitate, a, care este
analogă cu concentraţia, c, dar care corespunde acţiunii reale a părţii active
de substanţă:
a = fc
unde f este coeficientul de activitate a electrolitului şi caracterizează
abaterea unei soluţii de la comportarea ideală. Coeficientul de activitate are
valoare subunitară şi tinde către 1 la diluţie infinită.

8.1.1.3. Constantă de disociere. Legea diluţiei

Pentru soluţii diluate de electroliţi procesul de disociere este
reversibil, stabilindu-se un echilibru între moleculele nedisociate şi ionii
care apar în soluţie:
AC A− + C+
Conform legii acţiunii maselor, constanta de echilibru, numită în
acest caz constantă de disociere (Kd) este:

160
 UI. 8

[ A ]  [C  ]
Kd 
[ AC ]
Ostwald a stabilit o relaţie între constanta de disociere (Kd) şi gradul
de disociere (α).
Dacă iniţial, concentraţia electrolitului AC este 1 mol/l, gradul de
disociere fiind , la echilibru, concentraţiile vor fi:
A–e = C+e = , ACe = 1 - 
Aplicând legea acţiunii maselor se obţine:
[ A ]  [C  ] 2
Kd  
[ AC ] 1 
Pentru o soluţie de concentraţie c, Kd va fi de forma :
  c    c 2  c
Kd   ,
(1  )  c 1  
relaţie cunoscută sub numele de legea diluţiei.
Legea lui diluției se aplică numai pentru electroliţii slabi.

8.1.2. Acizi, baze, săruri

De-a lungul anilor au existat diferite criterii de definire a acizilor şi

bazelor.
Iniţial, acizii şi bazele au fost definite după o serie de proprietăţi uşor
de observat. Astfel, acizii erau consideraţi substanţele care au gust acru,
înroşesc soluţia de turnesol, în reacţie cu metalele formează hidrogen. Baze
erau considerate substanţele care au gust leşietic, albăstresc turnesolul, sunt
lunecoase la pipăit.
Potrivit teoriei disociaţiei electrolitice (Arrhenius), acizii sunt
substanţele care prin dizolvare în apă pun în libertate ioni H+, iar bazele pun
în libertate ioni OH−.
Exemple:
HCl → Cl– + H+
NaOH  Na+ + OH−

161
UI. 8

Sărurile sunt substanţele care disociază în ioni, alţii decât ionii H+ şi

OH−.
Exemplu:
NaCl  Na+ + Cl−
Teoria disociaţiei electrolitice are caracter limitat şi anume defineşte
caracterul acid sau bazic doar în soluţii apoase. Caracterul de acid respectiv
bază al unei substanţe se manifestă şi în alţi solvenţi (alcool etc.). Această
teorie nu explică, de asemenea, comportarea ca acizi sau baze a substanţelor
în stare anhidră (NH3 – amoniacul - are caracter bazic şi în stare de vapori).
Teoria protolitică a lui Brönsted defineşte caracterul acid (bazic) pe
baza transferului de protoni.
Potrivit acestei teorii, acizii sunt substanţe capabile să cedeze protoni
iar bazele sunt substanţe capabile să accepte protoni. Cedând un proton
acidul A se transformă în baza conjugată B, conform schemei:
A B + H+
Acid bază
Prin acceptarea unui proton baza se transformă în acidul conjugat.
Fiecărui acid îi corespunde o bază conjugată şi fiecărei baze îi corespunde
un acid conjugat.
Exemplu:
CH3COOH CH3COO− + H+
Acid bază
Protonul nu poate exista liber; de aceea un acid nu poate ceda
protoni decât unei baze care prin acceptare devine la rândul ei acid.
Reacţiile care au loc sunt de tipul:
A1 + B2 B1 + A2 reacţie protolitică
Acidul A1 prin transferarea unui proton bazei B2 se transformă în
bază conjugată B1, iar B2 în acidul conjugat A2.
Teoria protolitică evidenţiază unitatea solvat – solvent. Solventul
joacă rol de acid sau bază, în funcţie de caracterul solvatului (apa are
caracter amfoter).

162
 UI. 8

Exemple:
Apa se comportă ca bază când conţine dizolvat un acid:
CH3COOH + H2O CH3COO− + H3O+
HCl + H2O  Cl− + H3O+
Apa se comportă ca acid când conţine dizolvată o bază:
H2O + NH3 NH4+ + OH−
Apa joacă rol de acid sau bază faţă de ea însăşi:
H2O + H2O OH− + H3O+
acid bază bază acid
Se spune despre apă că este un solvent amfiprotic.
Există reacţii în care anumite substanţe se comportă ca acizi sau
baze fără să existe un transfer de protoni.
Pe baza acestor observaţii Lewis defineşte baza ca substanţa care
cedează o pereche de electroni, iar acidul este substanţa care acceptă o
pereche de electroni, reacţia între un acid şi o bază fiind o reacţie de punere
în comun a unei perechi de electroni.

8.1.3. Disociaţia ionică a apei. Noţiunea de pH

Prezenţa ionilor de hidrogen în diferite procese care au loc în soluţii

apoase poate influenţa echilibrul şi vitezele de reacţie. De aceea este
deosebit de importantă cunoaşterea concentraţiei (activităţii) acestora. În
acest scop, Sörensen a introdus noţiunea de pH sau exponent de hidrogen,
care reprezintă cologaritmul concentraţiei (activităţii) ionilor de hidrogen
(H+) sau hidroniu (H3O+) într-o soluţie:
pH  co log a sau pH   lg a
H 3O  H 3O 

163
UI. 8

Pentru simplificare, în locul activităţii se foloseşte concentraţia, astfel că

pH-ul se defineşte:
pH   lg[ H  ]
unde [H+] reprezintă concentraţia ionilor de hidrogen din soluţie.
Echilibrele de disociere a solvenţilor protolitici sunt echilibre de tip
acid – bază. Astfel, disocierea apei are loc conform ecuaţiei:
HOH HO + H+
sau:
2HOH HO + H3O+
Aplicând legea acţiunii maselor acestui echilibru, se obţine:
[ HO ]  [ H 3O  ]
K
[ HOH ]2
unde K este constanta de echilibru.
Deoarece numărul moleculelor de apă care disociază este foarte mic
comparativ cu numărul total de molecule, se poate considera concentraţia
apei la echilibru, HOH, ca fiind constantă şi egală cu concentraţia totală a
apei în soluţie. În aceste condiţii se poate scrie:

K  [ HOH ]2  [ HO ]  [ H3O ]  KW

Produsul HO∙H3O+, constant la o temperatură dată, se numeşte

produsul ionic al apei sau constanta de autoprotoliză, Kw. La temperatura
de 25oC valoarea sa este de aproximativ 1014 moli/l. Ca şi alte constante,
constanta de autoprotoliză variază cu temperatura (tabelul 8.1).

Tabelul 8.1. Valorile produsului ionic al apei la diferite temperaturi

Temperatura
0 18 25 50 100
(oC)

Kw·10 14 0,116 0,608 1,008 5,474 74,0

164
 UI. 8

Din ecuaţia reacţiei de disociere a apei se constată că pentru apa pură

concentraţia ionilor HO  este egală cu concentraţia ionilor H 3O  . Se poate

scrie:
HO– = H3O+ = K w = 10–7 moli/l şi pH-ul apei pure este 7.

Pentru mediu acid:

[H3O+] > 107 moli/l, rezultă pH < 7.

Pentru mediu bazic:

[HO] > 107 moli/l, [H3O+] < 107 moli/l, rezultă pH > 7.

Pentru un mediu în care HO = H3O+ = 107 moli/l, pH = 7, iar

mediul este neutru.
Asemănător noţiunii de pH se foloseşte noţiunea de pOH:

pOH  co log aHO sau pOH   lg[ HO ]

Cologaritmând relaţia de definire a produsului ionic al apei se

obţine:
pH + pOH = – lg Kw
iar pentru temperatura de 25 oC:

pH + pOH = 14

Pentru soluţiile acizilor tari, respectiv bazelor tari, pH –ul se poate

calcula dacă se cunoaşte concentraţia acidului, respectiv bazei.
Exemplu:
Pentru o soluţie HCl de concentraţie 0,01m, pH = 2.
Acidul clorhidric este acid tare, disociază total:
HCl + H2O  Cl− + H3O+
Rezultă: H3O+ = acid = 0,01 = 10−2
Se calculează pH =  lgH3O+ =  lg10−2 = 2

165
UI. 8

Indicatori de pH
Indicatorii de pH sunt substanţe organice care îşi schimbă culoarea
şi structura în funcţie de pH-ul soluţiei în care sunt dizolvate. Indicatorii de
pH sunt acizi slabi notați prescurtat (InH) sau baze slabe notate (InOH) care
prin disociere formează anioni, respectiv cationi care au altă culoare decât
molecula nedisociată. Echilibrul de disociere se poate reprezenta conform
schemelor următoare:
a) pentru un indicator care în formă moleculară este acid:
InH H+ + In
cul1 cul2
În mediu acid, mediu în care sunt în exces ioni H+, echilibrul de
disociere va fi deplasat spre stânga, adică spre forma moleculară
(nedisociată) şi apare culoarea caracteristică acestei forme. În mediu bazic,
mediu în care sunt în exces ioni OH, echilibrul de disociere se va deplasa
spre dreapta, forma predominantă este forma ionică (In) a indicatorului şi
apare culoarea corespunzătoare acestei forme.
b) pentru un indicator care în formă moleculară este bază:
InOH In++ OH
cul1 cul2

Pentru un astfel de indicator (bază slabă, în formă nedisociată), în

mediu acid, mediu în care sunt în exces ioni H+, echilibrul de disociere va fi
deplasat spre dreapta, adică spre forma ionică (disociată) şi apare culoarea
caracteristică acestei forme. În mediu bazic, mediu în care sunt în exces ioni
OH, echilibrul de disociere se va deplasa spre stânga, forma predominantă
este forma moleculară (nedisociată) a indicatorului şi apare culoarea
corespunzătoare acestei forme.
Sunt situaţii în care indicatorii prezintă o singură formă colorată
(fenolftaleina).
Fiecare indicator prezintă un anumit interval de pH numit domeniu
de viraj în care culoarea se schimbă de la cea caracteristică pentru forma
moleculară la cea caracteristică pentru forma ionică.

166
 UI. 8

8.1.4. Reacţia de neutralizare

Reacţia de neutralizare este reacţia care are loc între un acid şi o

bază, reacţie din care rezultă sare şi apă. Toate reacţiile de neutralizare sunt
reacţii exoterme (au loc cu degajare de căldură).
Căldura de neutralizare (entalpia de neutralizare) este căldura care
se degajă în reacţia de neutralizare a unui mol de acid cu un mol de bază.
La neutralizarea acizilor tari cu baze tari, căldura de neutralizare în
soluţie apoasă şi la diluţie infinită are aceeaşi valoare, independent de natura
acidului sau a bazei tari şi este egală cu - 57,36 kJ∙mol−1. Aceasta indică
faptul că la neutralizarea acizilor tari cu baze tari în soluţie apoasă are loc
aceeaşi reacţie, adică formarea unui mol de apă, din ionii liberi în soluţie, iar
căldura de neutralizare reprezintă căldura de formare a unui mol de apă din
ionii liberi în soluție.
Exemplu:
Ecuaţiile reacţiilor care au loc la neutralizarea acidului azotic
(HNO3) cu hidroxidul de sodiu (NaOH) sunt:

HNO3 (aq) + NaOH (aq) → NaNO3 (aq) + H2O (1) ∆H =  57,36 kJ∙mol−1
Ţinând seama de procesul de disociere a electroliţilor în soluţie
apoasă, ecuaţia se scrie:

H+(aq) + NO3−(aq) + Na+(aq) + OH−(aq) → Na+(aq) + NO3−(aq) + H2O(l )

adică:
H+(aq) + OH−(aq) → H2O(l ) ∆H =  57,36 kJ∙mol−1

Dacă acidul sau baza nu sunt acizi sau baze tari, efectul de
neutralizare nu mai este acelaşi, o parte din energie fiind consumată pentru
disocierea acidului sau a bazei slabe utilizate și ca urmare, căldura de
neutralizare este mai mică.

167
UI. 8

Exemplu:
Ecuaţia reacţiei de neutralizare dintre acidul acetic (acid slab) şi
hidroxidul de amoniu (bază slabă), se scrie:
CH3COOH(aq) + NH4OH(aq)  CH3COONH4(aq) + H2O(l)
Deoarece acidul acetic şi hidroxidul de amoniu sunt electroliţi slabi,
(puţin disociaţi), forma predominantă în soluţie este forma moleculară
(nedisociată), iar ecuaţia reacţiei se scrie:
CH3COOH(aq) + NH4OH(aq)  CH3COO-(aq) + NH4-(aq) + H2O(l)
Se constată că hidrogenul, respectiv gruparea OH nu sunt liberi în
soluţie şi pentru formarea moleculei de apă se consumă o cantitate de
energie pentru desfacerea legăturilor; în acest fel, căldura degajată va fi mai
mică.

REZUMAT

Proprietăţile anumitor categorii de substanţe (acizi, baze, săruri)

pot fi explicate dacă se admite că la dizolvarea în apă aceste substanţe se
scindează în ioni.
Disociaţia electrolitică reprezintă procesul de desfacere în ioni a
unei substanţe la dizolvarea în apă (solvenți polari) sau prin topire.
Substanţele care au proprietatea de a disocia în soluţii apoase sau
alţi dizolvanţi polari se numesc electroliţi.
Pentru substanţele cristalizate în reţea ionică, ionii există în reţea;
prin dizolvare ei devin liberi în soluţie şi disocierea are lor în urma unui
proces fizic: dizolvare (hidratare) sau topire:
NaCl  Na+ + Cl−
Pentru substanţele cu molecule polare ionii apar numai în momentul
dizolvării în urma reacţiei moleculelor cu moleculele solventului (apa).
Ionii apar prin reacţia de transfer al protonului de la molecula substanței
dizolvate la molecula solventului, reacţie numită reacţie de ionizare:

168
 UI. 8

HCl + H2O  H3O+ + Cl−

Cantitativ, procesul de disociere se apreciază prin gradul de
disociere, , care se defineşte ca raportul între numărul de molecule
disociate şi numărul total de molecule dizolvate.
Gradul de disociere depinde de natura şi concentraţia electrolitului
şi de natura solventului.
Acizii şi bazele sunt definite pe baza mai multor teorii:
 Teoria disociaţiei electrolitice (Arrhenius): acizii sunt
substanţele care prin dizolvare în apă pun în libertate ioni
H+, iar bazele pun în libertate ioni OH−.
 Teoria protolitică (Brönsted): acizii sunt substanţe capabile
să cedeze protoni iar bazele sunt substanţe capabile să
accepte protoni.
 Teoria Lewis: baza este substanţa care cedează o pereche de
electroni, iar acidul este substanţa care acceptă o pereche de
electroni, reacţia între un acid şi o bază fiind o reacţie de
punere în comun a unei perechi de electroni.
Pentru exprimarea concentraţiei ionilor hidrogen în soluţie se
foloseşte noţiunea de pH sau exponent de hidrogen:
pH =  lg [H+]
Asemănător noţiunii de pH se foloseşte noţiunea de pOH:
pOH =  lg HO
Pentru mediu acid: [H3O+] > 107 moli/l, rezultă pH < 7.
Pentru mediu bazic: [HO] > 107 moli/l, [H3O+] < 107 moli/l,
rezultă pH > 7.
Pentru un mediu neutru: HO = H3O+ = 107 moli/l, iar pH = 7
Produsul HO∙H3O+, constant la o temperatură dată, se numeşte
produs ionic al apei sau constantă de autoprotoliză, Kw. La temperatura de
25oC valoarea sa este de aproximativ 1014 moli/l.
Reacţia de neutralizare este reacţia care are loc între un acid şi o
bază, reacţie din care rezultă sare şi apă. Toate reacţiile de neutralizare
sunt reacţii exoterme (au loc cu degajare de căldură).

169
UI. 8

Căldura de neutralizare la neutralizarea acizilor tari cu baze tari,

are aceeaşi valoare, independent de natura acidului sau a bazei tari şi este
egală cu ‒ 57,36 kJ∙mol−1.

EXERCIŢII ŞI PROBLEME REZOLVATE

1. Să se calculeze pH – ul pentru o soluţie care conţine

104 moli OH–/l?
Rezolvare:
Prin definiţie pOH este:
pOH =  lg HO
Rezultă: pOH = −lg10−4 = 4
Din relaţia:
pH + pOH = 14
se calculează pH –ul:
pH = 14  pOH = 14  4 = 10

2. Calculaţi pH – ul apei pure, la temperatura de 25oC.

Rezolvare:
Din ecuația de disociere a apei
2HOH HO + H3O+
rezultă: HO = H3O+.
La temperatura de 25oC produsul ionic al apei este 10−14.
Din relaţia de definire a produsului ionic se exprimă concentraţia
ionilor H3O+:
Kw = HO∙H3O+ = 10−14

H3O+ = K w = 10–7 şi pH = lg10−7 = 7

3. Să se explice valoarea căldurii de neutralizare

(∆H =  57,36 kJ∙mol−1) la neutralizarea hidroxidului de potasiu (KOH) cu
acidul clorhidric (HCl).

170
 UI. 8

Rezolvare:
KOH şi HCl sunt electroliţi tari, total disociaţi în soluţie. Ecuaţia
reacţiei care are loc, în soluţie apoasă este:
HCl (aq) + KOH (aq) → KCl (aq) + H2O(l )
sau:
H+(aq) + Cl−(aq) + K+(aq) + OH−(aq) → K+(aq) + Cl−(aq) + H2O(l )
adică:
H+(aq) + OH−(aq) → H2O(l )
Reacţia se reduce la formarea unui mol de apă lichidă din ionii liberi
în soluţie și căldura de neutralizare reprezintă căldura de formare a unui mol
de apă lichidă din ionii liberi în soluție.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi procesul de disociere.

2. Indicaţi speciile de particule (atomi, ioni, molecule) existente în

următoarele soluţii apoase: HCl; NaCl; NH4Cl; CH3COOH.

3. Enunțați și exemplificați teoria Arrhenius de definire a acizilor și

bazelor.

4. În reacţia:
HCl + H2O  H3O+ + Cl−
indicaţi perechile acid – bază conjugată.

5. Să se calculeze pH-ul unei soluţii de NaOH cu concentraţia

0,02m.

6. Să se calculeze pH-ul unei soluţii de HCl cu concentraţia 0,01m.

171
UI. 8

7. Care este pH-ul soluţiei rezultate prin amestecarea a 20 cm3

soluţie 0,1m HCl cu 20 cm3 soluţie 0,1m NaOH?

8. Enunțați și exemplificați teoria Brӧnsted de definire a acizilor și

bazelor.

Indicaţii şi răspunsuri test de autoevaluare

2. Speciile de particule existente în soluţii sunt:

 în HCl: H3O+ + Cl−;
 în NaCl: Na+ + Cl−;
 în NH4Cl: NH4+ + Cl−;
 în CH3COOH: CH3COOH + CH3COO− + H3O+
5. pH = 12 + lg 2.
6. pH = 2
7. pH = 7

BIBLIOGRAFIE

1. Chimie generală şi analize tehnice, L. Stoica, I.

Constantinescu, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1983, pg. 182 – 190.
2. Chimie anorganică, E. Beral, M. Zapan, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1977, pg. 403 – 430.
3. Chemistry, E. Kostiner, W. Jesperson, New York, 2003,
pg. 93 – 102.

172