Fişa Disciplinei - ID: 1. Date Despre Program

F I Ş A D I S C I P L I N E I 1) –ID
1. Date despre program

1.1. Instituția de învățământ superior Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești
1.2. Facultatea Inginerie Mecanică și Electrică
1.3. Departamentul Inginerie Mecanică
1.4. Domeniul de studii universitare Inginerie și Management
1.5. Ciclul de studii universitare Licență
1.6. Programul de studii universitare Inginerie Economica în Domeniul Mecanic
2. Date despre disciplină

2.1. Denumirea disciplinei Modelarea și simularea proceselor de producție
2.2. Coordonator disciplină Conf.dr.ing. Adrian NEACȘA
2.3. Tutore Conf.dr.ing. Adrian NEACȘA
2.4. Anul de studiu III
2.5. Semestrul * 5
2.6. Tipul de evaluare Examen
2.7. Categoria formativă** / regimul*** disciplinei DS / O
* numărul semestrului este conform planului de învăţământ;
** DF - Discipline fundamentale; DD - discipline de domeniu; DS - discipline de specialitate; DC - discipline complementare, DA -disciplina de
aprofundare, DSI- disciplina de sinteza.
*** obligatorie = O; opţională = A; facultativă = L
3. Timpul total estimat (ore pe semestru al activităţilor didactice)

3.1. Număr de ore pe semestru 42 din care: 3.2. SI 28 3.3. AT+TC / AA 4+10
3.4. Distribuţia fondului de timp 83 ore
Studiu după manual, suport de curs, bibliografie şi notiţe 17
Documentare suplimentară în bibliotecă, pe platformele electronice de specialitate şi pe teren 17
Pregătire seminarii/laboratoare, teme, referate, portofolii şi eseuri 4
Consultaţii 10
Verificări pe parcurs 5
Examinari 2
Alte activităţi -
3.4. Total ore 83
3.5. Numărul de credite 5
4. Precondiţii (acolo unde este cazul)

4.1. de curriculum  Matematică;
 Metode practice de analiză..
4.2. de competenţe  Cercetare operațională
1) Adaptare după Ordinul Ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5 703/2011 privind implementarea
Codului naţional al calificărilor din învăţământul superior, publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.880 bis /
13.XII.2011
F 101.08/Ed. 6 Document de uz intern

5. Condiţii (acolo unde este cazul)
5.1. SI (cursul de la IF)  materialul de studiu este realizat în tehnologie ID.
 utilizarea adecvată a noțiunilor specifice prin formarea unui mod
de gândire și a unui bagaj de cunoștințe absolut necesar pentru
abordarea unor teme de cercetare științifică în domeniu.
5.2. de desfăşurare a  cunoașterea principiilor teoretice și metodelor experimentale;
seminarului/laboratorului/proiectului  explicarea unor rezultate, diagrame și grafice obținute
experimental;
 interpretarea analizelor realizate experimental și explicarea
etapelor de desfășurare;
 interpretarea rezultatelor.
6. Competenţe specifice acumulate

1. Aplicarea conceptelor din științele fundamentale pe baza unui raționament logic și complet în scopul
interpretării unor diverse tipuri de situații, procese, proiecte specifice domeniul ingineriei și
managementului.
2. Cunoașterea și înțelegerea principalelor concepte și fundamente din domeniul ingineriei și
managementului.
 cunoașterea și utilizarea adecvată a noțiunilor specifice disciplinei (noțiuni de inginerie
industrială);
Competenţe profesionale
 explicarea și interpretarea funcționării proceselor de producție.

 înțelegerea modului în care procesele tehnologice pot aduce atât prejudicii economice cât și
mediului înconjurător;
 înțelegerea modului de alegere corectă și de utilizare a proceselor optime de producție.
3. Efectuarea de calcule, demonstrații și aplicații, pentru rezolvarea sarcinilor specifice ingineriei și
managementului pe baza cunoștințelor din științele fundamentale:
 alegerea corectă din punct de vedere tehnico-economic a proceselor de producție în
concordanță cu standardele de firmă prin rezolvarea aplicațiilor matematice ce modelează
activitățile societăților comerciale (sistemelor de producție);
 utilizarea mijloacelor moderne, bazate pe cercetări operaționale, de analizare a funcțiilor
sistemelor de producție (aplicații software în domeniul disciplinei);
 dezvoltarea de abilitați de elaborare: referate, lucrări științifice specifice domeniului Ingineriei
Mecanice precum și participarea la cercuri științifice, conferințe etc.
4. Exploatarea produselor, echipamentelor și sistemelor mecanice.
5. Proiectarea, implementarea și îmbunătățirea sistemelor de management.
6. Managementul firmei și gestionarea resurselor.
1. Aplicarea, în mod responsabil, a principiilor, normelor şi valorilor eticii profesionale în realizarea
sarcinilor profesionale şi identificarea obiectivelor de realizat, a resurselor disponibile, a etapelor de
lucru, a duratelor de execuţie, a termenelor de realizare şi a riscurilor aferente.
Competenţe transversale
2. Identificarea rolurilor şi responsabilităţilor într-o echipă pluridisciplinară şi aplicarea de tehnici de

relaţionare şi muncă eficientă în cadrul echipei.
3. Identificarea oportunităţilor de formare continuă şi utilizarea eficientă, pentru propria dezvoltare, a
surselor informaţionale şi a resurselor de comunicare şi formare profesională asistată de calculator
(portaluri Internet, aplicaţii software de specialitate, baze de date, cursuri on-line etc.) atât în limba
română, cât şi într-o limbă de circulaţie internaţională.
4. Capacitatea de a sesiza, înțelege și promova calitatea și creativitatea.
5. Capacitatea și abilitatea de a desfășura activități de cercetare și dezvoltare în domeniul ingineriei și
managementului.
6. Abilitatea de a conduce eficient o echipă de lucru, de a comunica în condiții bune, de a adopta decizii
corecte în timp util, de a distribui sarcini și de a verifica îndeplinirea acestora la toate nivelurile
subordonate.
7. Obiectivele disciplinei (reieşind din grila competenţelor specifice acumulate)
7.1. Obiectivul general al disciplinei  Obiectivul principal al disciplinei Modelarea și simularea proceselor de
producție (Ingineria industrială) este dezvoltarea, îmbunătățirea,
implementarea și evaluarea sistemelor complexe care reunesc oameni,
informație, echipamente, energie, materiale și procese din punct de
vedere al optimului tehnico-economic.
7.2. Obiectivele specifice  Să înțeleagă obiectivul principal al inginerilor economiști (ingineri
industriali): eliminarea risipei de resurse: timp, bani, materiale, energie
ca rezultat al competenței principale care le permite abordarea
produsului (marfă) din cele două perspective: economică și tehnică.
 Să înțeleagă sistemul de producție ca partea vitală a firmei (locul unde
se desfășoară o afacere) legată de aceasta prin cele șapte variabile:
strategie, structură, sisteme, stil managerial, personal, competențe,
valori comune.
 Să repartizeze cele 17 activități de bază ale ingineriei industriale pe
cele patru obiective principale: evaluare (strategii/obiective), luarea
deciziilor, alocarea optimă a resurselor, conducerea eficientă a
sistemelor complexe de tip om-mașină.
8. Conţinuturi
8.1. Studiu individual (unitati de invatare) Nr. ore Modalităţi de lucru Observaţii
1. Întreprinderea locul de desfășurare al afacerii 2 Modalitățile de predare se vor baza pe Pentru studiu
2. Sistem - Ingineria sistemelor de producție 2 utilizarea facilităților platformei de e- individual se va
3. Istoricul și evoluția sistemelor de producție și al learning (chat, forum, cursuri video), aloca un număr
ingineriei industriale 2 studii de caz cu aplicații și exemple de ore în funcție
4. Întreprinderea sistem de producție total 2
concrete, demonstrații la aplicații de necesitățile
5. Proiectarea sistemelor de producție 2
6. Normarea muncii în procesele de producție 3 (modele de rezolvare) etc. De personale ale
7. Măsurarea timpului de muncă (în construcția de mașini) asemenea, se pune un mare accent fiecărui student în
8. Aprovizionarea tehnico - materială 2 pe studierea unităților de învățare parte.
9. Transportul intern 2 postate pe platforma de e-learning.
10. Structuri de fabricare 2
11. Capacitatea sistemelor de fabricare 3
12. Sisteme avansate de producție 2
2
Bibliografie:
1. Bărbulescu C., Bagu C., Managementul producției, Vol. I si II, Editura Tribuna Economica, Bucureștii, 2002;
2. Bagu C. s.a., Sisteme de organizare a producției, Studii de caz, Editor Tribuna Economica, Bucureștii, 2001;
3. Bagu C. s.a., Politici manageriale de producție, Studii de caz, Editor Tribuna Economica, Bucureștii, 2001;
4. Abrudan I., Cândea D., (coordonatori), Ingineria și managementul sistemelor de producție, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002;
5. (Edited by) Kjell B. Zaudin, Maynard`s Industrial Engineering Handbook, Fifth Edition, Mc Graw-Hill Standard Handbook.
6. Ispas V., Ingineria sistemelor de producție, Editura Universității Petrol-Gaze, Ploiești, 2015;
7. Ispas V., Neacșa A., Ingineria sistemelor de producție, Îndrumar pentru lucrări de laborator și seminar, Editura Universității
Petrol-Gaze, Ploiești, 2008.
8.2. AT + TC / AA Nr. ore Metode de predare Observaţii
AT + TC: Modalitățile de predare se vor materializa Pentru studiu
1 Studiul muncii 2 prin prelegeri interactive susținute de individual se va
expuneri utilizând mijloace moderne de aloca un număr de
2 Optimizarea planului producției fizice 2
prezentare (videoproiector, materiale grafice ore în funcție de
3 Calculul normei tehnice de timp în construcția de etc.), studii de caz cu aplicații și exemple
mașini 2 necesitățile
concrete, lucrări practice/aplicative etc.
4 Aplicații ale teoriei așteptării la stabilirea Pentru buna desfășurare a activității de personale ale
normelor de deservire și a normelor de personal 2 laborator se folosește baza materială fiecărui student în
5 Structuri de fabricare funcționale 2 modernă (videoproiector, rețea de parte.
6 Structuri de fabricare celulare 2 computere etc) a laboratorului CEMATEP
(Simulare Procese Industriale, CAD/CAM).
7 Structuri de fabricare în flux 2
Bibliografie:
1. Ispas V., Neacșa A., Ingineria sistemelor de producție, Îndrumar pentru lucrări de laborator și seminar, Editura Universității
Petrol-Gaze, Ploiești, 2008;
2. Edited by) Kjell B. Zaudin, Maynard`s Industrial Engineering Handbook, Fifth Edition, Mc Graw-Hill Standard Handbook.
9. Coroborarea conţinuturilor disciplinei cu aşteptările reprezentanţilor comunităţii

epistemice, asociaţilor profesionale şi angajatori reprezentativi din domeniul aferent
programului
 Conținutul disciplinei este adaptat și în concordanță cu ceea ce se face în alte centre universitare din țară și din
străinătate. Pentru o mai buna adaptare la cerințele pieței muncii a conținutului disciplinei au avut loc întâlniri atât
cu reprezentați ai mediului de afaceri cât și cu alte cadre didactice ce activează în domeniul disciplinei.
10. Evaluare
10.3. Pondere
Tip activitate 10.1. Criterii de evaluare 10.2. Metode de evaluare
din nota finală
 Corectitudinea și  Evaluare scrisă și orală
completitudinea cunoștințelor; (finală în sesiunea de examene): 50%
 Coerența logică; - Expunerea în scris și liberă a
 Gradul de asimilare a studentului;
limbajului de specialitate; - Conversația de evaluare;
10.4. SI (cursul de la IF) - Chestionare orală.
 Criterii ce vizează  Participarea activă la 10%
aspectele atitudinale: activitățile disciplinei.
conștiinciozitatea, interesul
pentru studiu individual.
 Capacitatea de a opera cu  Evaluarea finală a activităților 20%
cunoștințele asimilate; de la TC înainte de sesiunea de
 Capacitatea de aplicare în examene.
10.5. AT + TC / AA practică;  Participarea activă la 10%
 Criterii ce vizează activitățile de la TC..
aspectele atitudinale:
10.6.Verificări pe parcurs  Criterii ce vizează  Evaluarea parțială a activității.
aspectele atitudinale: 10%
10.7. Standard minim de performanţă
 Cunoașterea elementelor fundamentale de teorie și practică, rezolvarea unei aplicații simple.
Data completării Semnătura coordonator Semnătura tutore

27.09.2021
Data avizării în departamentul coordonator Semnătura directorului de departamentul coordonator

28.09.2021
Semnătura director DIDFR

__________________________
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE ÎNTREPRINDEREA LOCUL DE
1
DESFĂȘURARE AL AFACERII
.
lă
ga
ile
t e
es
S,
CUPRINS
PA
IS
le
si
1. Întreprinderea locul de desfășurare al afacerii ............. 1
Va
g.
.in
1.1 Caracteristicile de sistem ale întreprinderii............. 1
dr
v.
ni
.u
1.2 Variabilele organizaționale ale sistemelor de
nf
co
,
ui
producție........................................................... 2
ul
or
ut
la
1.3 Dimensiunile și caracteristicile întreprinderii .......... 3
du
or
ac
Test … ......................................................................... 4
ăr
fă
re
Răspunsuri .................................................................. 4
ui
rib
st
Bibliografie .................................................................. 4
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
Obiective
n
di
e
az
l-G
Definirea întreprinderii industriale ca un sistem deschis a
tro
Pe
cărui evoluție depinde întotdeauna de un efort de
a
te
ita
rs
conducere de natură umană, bazat pe principiul conexiunii

ve
ni
U
inverse-sistem de tip cibernetic.

n
di
,
ță
an
st
di
la
Competențe
și
zi
e
td
ân
Înțelegerea întreprinderii ca pe un sistem socio-economic,

ăm
ăț
nv
complex, tehnico-material, deschis, organic adaptiv,

-î
ic
an
predominant operațional și a sistemului de producție ca

ec
lM
iu
parte vitală a acesteia.

en
om
D
în
ă
ic
1. Întreprinderea locul de desfășurare al afacerii

om
on
Ec
rie
ne
gi
1.1 Caracteristicile de sistem ale întreprinderii

In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
Locul în care se desfășoara afacerea este firma (intreprinderea).

la
e
,d
Afacerea se definește ca fiind efortul organizat al indivizilor de a produce și

III
ul
an
vinde bunuri și servicii care satisfac nevoile societății, în vederea obținerii

in
rd
ilo
de profit. Afacerile pot fi: productive, de prestări servicii și de intermediere.

nț
de
tu
,s
Firma (întreprinderea) este entitatea organizatorică , alcătuită din una sau

at
in
st
mai multe persoane care desfășoara activități, utilizând mijloace

de
te
es
economice.
rs
cu
e
Întreprinderea industrială poate fi abordată prin:

ld
rtu
po
- percepția realității materiale: mașini, operatori, resurse, mediu, produse,

Su
servicii. Această percepție furnizează informații simbolice care definesc

stările întreprinderii.
- procesele și condițiile de funcționare. Descrierea se referă la realitatea
imaterială a întreprinderii: date, proiecte, tehnologii, strategii, decizii,
organizare, norme.
Principalele caracteristici de sistem ale firmei (abordarea sistemică implică
prioritatea acordată intregului, care este mai mult decât suma părților)
.
lă
ga
ile
sunt:
t e
es
S,
- sistem socio-economic: procesele de muncă din cadrul său produc
PA
IS
le
valoare iar cei care le exercită sunt grupe de persoane cu roluri bine
si
Va
g.
definite;
.in
dr
v.
ni
- sistem complex: resursele angajate sunt variate (materiale, umane,
.u
nf
co
financiare, informaționale);
,
ui
ul
or
ut
- sistem tehnico-material: sunt prezente multiple legături între factorii de
la
du
or
producție;
ac
ăr
fă
- sistem deschis: sunt componente ale unor sisteme cu grad de agregare
re
ui
rib
ridicat și care conlucrează în domenii variate;
st
di
e
ric
- sistem organic adaptiv: se adaptează continuu, prin schimbare, la
O
ti.
eș
condițiile mediului economic național/internațional;
oi
Pl
n
di
- sistem predominant operațional: procesele de execuție sunt determinate
e
az
l-G
cantitativ. a
Pe
tro
În concluzie, întreprinderea industrială este un sistem deschis a cărei
te
ita
rs
evoluție depinde întotdeauna de un efort de conducere de natură umană,

ve
ni
U
n
bazat pe principiul conexiunii inverse - sistem de tip cibernetic (cibernetica-

di
,
ță
an
știință a comenzii și a comunicației la ființe și mașini).

st
di
la
și
zi
e
td
1.2 Variabilele organizaționale ale sistemelor de producție

ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
Sistemul de producție este partea vitală a întreprinderii de care se leagă

ec
lM
iu
prin șapte variabile organizaționale interdependente: strategie, structură,

en
om
sisteme, stil managerial, personal, competențe,valori comune.

D
în
ă
ic
Strategia este ansamblul de acțiuni prin care organizația rărpunde sau

om
on
Ec
anticipeaza schimbări în mediul exterior ei pentru a-și îmbunătății poziția

rie
ne
față de concurență.
gi
In
ea
Structura este reprezentată prin compartimentele cu funcțiile lor și relațiile

ar
liz
ia
ec
de legătură dintre acestea.

sp
la
Sistemele sunt date de ansamblul de proceduri care fac organizația să

e
,d
III
ul
funcționeze: planificare, circulația documentelor, prelucrarea comenzilor

an
in
rd
clienților, asigurarea calității, protecția mediului.

ilo
nț
de
Stilul managerial (mentor, facilitator, monitor, coordonator, director,

tu
,s
at
in
producător, broker, inovator) reflectă aspecte ca: modul de utilizare a

st
de
te
timpului, centralizare vs. descentralizare, simboluri comportamentale și

es
rs
cu
constitue o reflectare a culturii organizației.

e
ld
rtu
Personalul include tot ce este legat de oamenii din organizație, dar nu

po
Su
priviți ca individualități ci în ansamblul lor, ca resursă umană. Această

componentă cuprinde, pe de o parte, sistemul de evaluare, salarizare,
2
programele de pregătire și promovare iar pe de altă parte ceea ce ține de
atitudini, de moralul oamenilor, motivare, comportamente.
Competențele caracterizează organizația prin ceea ce ea știe să facă mai
bine.
Valorile comune sunt ideile fundamentale și aspirațiile, adesea nescrise,
.
lă
ga
ile
care merg dincolo de declarațiile convenționale ale obiectivelor
t e
es
S,
organizației. Întreaga organizație este construită și își regăsește coeziunea
PA
IS
le
în jurul acestor valori comune, care fac parte din cultura organizației.
si
Va
g.
.in
dr
v.
ni
1.3 Dimensiunile și caracteristicile întreprinderii
.u
nf
co
,
ui
ul
or
ut
la
Dimensiunile unei organizații performante sunt: producția, omul,
du
or
ac
adhocrația (adaptarea) și birocrația ( cu sensul de ierarhie- organizație bine
ăr
fă
re
administrtaă după reguli clare). Corespunzător acestor dimensiuni
ui
rib
st
întreprinderile pot avea următoarele caracteristici predominante:
di
e
ric
O
menținerea sistemului, control-centralizare, poziționare pe piață,
ti.
eș
oi
flexibilitate-descentralizare (v. fig. 1.1).
Pl
n
di
e
az
l-G
Flexibilitate- tro
Pe
a
te
descentralizare
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
OMUL ADHOCRAȚIA
la
și
zi
e
td
ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
Menținerea Caracteristici Poziționare pe

en
om
sistemului predominante piață

D
în
ă
ic
om
on
Ec
rie
ne
gi
In
ea
BIROCRAȚIA PRODUCȚIA
ar
liz
ia
ec
sp
la
e
,d
III
ul
an
in
rd
Control-
ilo
nț
centralizare
de
tu
,s
at
Fig. 1.1
in
st
de
te
es
rs
În funcție de caracteristicile și dimensiunile întreprinderii, managerul

cu
e
ld
(specialistul în activitatea și arta de a conduce și organiza întreprinderi)

rtu
po
Su
trebuie să joace următoarele roluri:

- pentru întreprinderea care are ca dimensiune principală producția
managerul trebuie să fie de tip producător și director; acest lucru se va
3
reflecta în maximizarea ieșirilor din sistem (output -urile); managerul va
stabilii sarcinile, direcția, prioritățile și productivitatea.
- pentru întreprinderea care are ca dimensiune principală adhocrația
managerul trebuie să fie de tip inovator și broker; acest lucru se va reflecta
în adaptare;; managerul va stabilii extinderile, achizițiile și va monitoriza
.
lă
ga
ile
schimbarea.
t e
es
S,
- pentru întreprinderea care are ca dimensiune principală omul menagerul
PA
IS
le
trebuie să fie de tip mentor și facilitator; acest lucru se va reflecta în
si
Va
g.
dezvoltarea organizației prin intermediul resurselor umane; managerul va
.in
dr
v.
ni
contribui esențial la creșterea contribuției personalului, va asigura un
.u
nf
co
moral, spirit de echipa și climat favorabil desfașurării activitaților.
,
ui
ul
or
ut
- pentru întreprinderea care are ca dimensiune principală birocrația
la
du
or
managerul trebuie să fie de tip monitor și coordonator; acest lucru se va
ac
ăr
fă
reflecta în continuitatea rezultatelor; managerul va asigura administrarea
re
ui
rib
informațiilor, va stabili structuri, reguli și va asigura controlul.
st
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
n
Sarcini de învățare:
di
e
az
l-G
- Definiți termenii legați de ingineria sistemelor de producție prezentați în
tro
Pe
această unitate de învățare: caracteristicile de sistem ale firmei, variabilele
a
te
ita
organizaționale prin care sistemul de producție se leagă de întreprindere,

rs
ve
ni
U
dimensiunile și caracteristicile întreprinderii

n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
Test
td
ân
ăm
1. Sunteți managerul unei firme a cărei dimensiune principală

ăț
nv
-î
este adhocrația. Care sunt caracteristicile principale ale firmei și

ic
an
ec
lM
ce tip de manager trebuie să fiți (deveniți)?

iu
en
om
D
în
Răspunsuri
ă
ic
om
1. Poziționare pe piață și flexibilitate, descentralizare; Inovator

on
Ec
rie
și broker
ne
gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
Bibliografie
la
e
,d
1. Abrudan I., Cândea D., coordonatori, Manual de inginerie

III
ul
an
economică, Ingineria și managementul sistemelor de producție,

in
rd
ilo
Editura Dacia, Cluj - Napoca, 2002

nț
de
tu
,s
2. Bărbulescu C., Bâgu C., Managementul producției, Editura

at
in
st
Tribuna Economică, București, vol. I, 2001, vol. II, 2002

de
te
es
3. Maynard H.B., Manual de inginerie industrială, Editura

rs
cu
e
ld
tehnică, București, vol. I, 1975, vol. II, 1976, vol. III, 1977, vol.
rtu
po
IV, 1977
Su
4
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE SISTEM - INGINERIA
2 SISTEMELOR DE PRODUCȚIE
.
lă
ga
ile
t e
es
S,
CUPRINS
PA
IS
le
si
2. Sistem - Ingineria sistemelor de producție ................... 1
Va
g.
.in
2.1 Noțiuni fundamentale ............................................ 1
dr
v.
ni
.u
2.2 Tensiunea nevoi - resurse....................................... 3
nf
co
,
ui
2.3 Sistemul OM - MAȘINĂ .......................................... 5
ul
or
ut
la
2.4 Sistemul de producție ............................................ 7
du
or
ac
2.5 Probleme de bază ale ingineriei sistemelor de
ăr
fă
re
producție..........................................................10
ui
rib
st
Teste de autoevaluare ................................................12
di
e
ric
O
Răspunsurile testelor de autoevaluare ........................13
ti.
eș
oi
Bibliografie .................................................................14
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Obiective
Pe
a
te
ita
rs
Definirea sistemului de producție ca un sistem tehnic, de tip

ve
ni
U
om-mașină, care are drept SCOP (obiectiv) creșterea utilității

n
di
,
ță
an
(a valorii) unui obiect sau serviciu.

st
di
la
și
zi
e
td
Competențe
ân
ăm
ăț
nv
Se va începe înțelegerea obiectivului principal al inginerilor

-î
ic
an
economiști (ingineri industriali), și anume, eliminarea risipei de

ec
lM
iu
resurse: timp, bani, materiale, energie ca rezultat al competenței

en
om
D
principale care le permite abordarea produsului (marfă) din cele

în
ă
ic
două perspective: economică și tehnică.

om
on
Ec
rie
ne
2. Sistem - Ingineria sistemelor de producție

gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
2.1 Noțiuni fundamentale

sp
la
e
,d
III
ul
an
Noțiunea de sistem este una dintre cele mai utilizate și des întâlnite în
in
rd
ilo
activitatea de zi cu zi a omului. Pentru definirea ei se utilizează una din

nț
de
tu
următoarele trei definiții:

,s
at
in
st
 Ansamblul de elemente care sunt în interdependență constituind un

de
te
es
întreg organizat.
rs
cu
e
 Ansamblu ordonat care apare ca rezultat al unei clasificări.

ld
rtu
po
 Ansamblu de idei (științifice, filosofice etc) care constituie un tot unitar.

Su
Științele particulare pun în evidență noțiunea de sistem în toate domeniile:

 natură: sistemul solar, organismul viu etc.
 societate: sistemul social economic la un moment dat;
 cunoaștere: matematică (sistem de coordonate, sistem de numerație,
sisteme de ecuații etc.), fizică (sistem de referință, sistem de unități de
măsură etc.), chimie (sistemul periodic al elementelor), metalurgie,
mineralogie (sisteme cristalografice).
Teoria sistemelor sau abordarea sistemică este practic o metodă generală
.
lă
ga
ile
de gândire a cărei esență constă în prioritatea acordată ansamblului față de
t e
es
S,
elementele sale componente și în special studierea relațiilor dintre aceste
PA
IS
le
elemente.
si
Va
g.
Cea mai sugestivă imagine a sistemului este aceea a unei “cutii negre” care
.in
dr
v.
ni
închide un ansamblu de elemente legate între ele prin relații bine stabilite.
.u
nf
co
Relațiile dintre sistem și mediu poartă numele de intrări și ieșiri.
,
ui
ul
or
ut
Acțiunea mediului asupra sistemului sunt intrările u i iar acțiunea sistemului
la
du
or
asupra mediului - ieșirile y j .
ac
ăr
fă
Funcțiunile sistemului sunt descrise de relațiile dintre intrări și ieșiri:
re
ui
rib
y j = f j (u 1 ,u 2 ,...,u n ), j = 1,2,...,m
st
di
e
ric
Structura sistemului este definită de natura elementelor care îl compun și
O
ti.
eș
de relațiile stabilite între aceste elemente, numite subsisteme.
oi
Pl
n
di
e
az
u
l-G
y
tro
Pe
a
te
u S y2
ita
rs
ve
ni
U
u ym
n
di
,
ță
an
Fig. 2.1
st
di
la
și
zi
e
td
Descompunerea unui sistem în subsisteme conduce la una din situațiile:

ân
ăm
ăț
a) structură sincronică (fig. 2.2)

nv
-î
ic
Cele două mulțimi de intrări și ieșiri ale sistemului S, se pot ordona sub
an
ec
lM
formă de perechi (u i ,y i ) de intrări-ieșiri în așa fel încât fiecare colecție de

iu
en
om
perechi să reprezinte un (sub)sistem cu funcție analoagă, cel puțin din

D
în
ă
punct de vedere calitativ, cu sistemul S.

ic
om
on
De exemplu, sistemul S se consideră a fi întreprinderea ale cărei ieșiri sunt

Ec
rie
ne
produsele y j . Acest sistem se poate descompune într-o structură sincronică

gi
In
ea
corespunzător fiecărei perechi intrări, produs.

ar
liz
ia
ec
y1
sp
u1
la
S1
e
,d
III
ul
an
in
rd
yi u2 y2
ilo
ui S2
nț
S
de
tu
,s
at
in
st
de
un yn
te
es
Sn
rs
cu
e
ld
rtu
Fig. 2.2
po
Su
b) structură diacronică (fig.2.3)
2
Într-o astfel de situație subsistemele S 1 , S 2 , ..., S n au funcții calitativ diferite
între ele și în raport cu sistemul S.
O astfel de descompunere o are procesul tehnologic la care operațiile au,
evident, funcții calitativ diferite.
Un interes deosebit îl prezintă sistemele tehnice, definite ca ansambluri
.
lă
ga
ile
unitare de corpuri solide și elemente de altă natură, realizate total sau
t e
es
S,
parțial prin procedee tehnice.
PA
IS
le
si
Va
ui yj
g.
S
.in
dr
v.
ni
.u
nf
co
,
ui
ul
or
ut
la
du
yj
or
ui
ac
ăr
fă
re
S1 S2 Sn
ui
rib
st
di
e
ric
Fig.2.3
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
Noțiunea de sistem tehnic este folosită în întreaga economie: industrie,
e
az
l-G
agricultură, transporturi, cercetare, gospodărire comunală, deci în toate a
Pe
tro
activitățile umane. Elementele acestor sisteme sunt: organe de mașini,
te
ita
rs
mecanisme, aparate, dispozitive, echipamente, utilaje și instalații de orice

ve
ni
U
n
tip (de reglare, control, comandă), dar și orice alt ansamblu artificial:
di
,
ță
an
clădiri, construcții industriale, căi de comunicație etc. Toate acestea poartă

st
di
la
denumirea generică de MAȘINĂ.

și
zi
e
td
Funcția acestor sisteme poartă numele de SCOP ceea ce implică realizarea

ân
ăm
ăț
unui program și/sau atingerea unui obiectiv dat, stabilit anterior.

nv
-î
ic
Atingerea obiectivului se realizează prin utilizarea adecvată și controlul

an
ec
lM
RESURSELOR.
iu
en
om
O categorie de sisteme (parțial tehnice) o constituie sistemul OM -

D
în
ă
MAȘINĂ, care este un sistem care integrează funcții umane și tehnologice

ic
om
on
cu o rețea de informație comună, în structuri ce tind să devină tot mai

Ec
rie
ne
complexe. Prezența omului în astfel de sisteme le conferă acestora funcția

gi
In
de autoreglare, putându-le considera ca sisteme cibernetice.

ea
ar
liz
ia
ec
sp
la
e
,d
III
- Definiți noțiunile de sistem, abordare sistemică.

ul
an
in
- Precizați principalele tipuri de organizare structurală a sistemelor.

rd
ilo
nț
de
tu
,s
at
in
2.2 Tensiunea nevoi - resurse

st
de
te
es
rs
cu
e
Omul se prezintă ca o ființă tridimensională: biologică, socială și rațională.

ld
rtu
po
Existența și dezvoltarea omului au presupus, dintotdeauna și presupune

Su
satisfacerea unor multiple nevoi.

Nevoile (preferințele) umane constau în doleanțele, resimțirile, așteptările
oamenilor de a avea, de a fi, de a ști și de a crede, respectiv de a-și însuși
3
bunuri, toate acestea devenind nevoi efective în funcție de gradul
dezvoltării economice la un moment dat, precum și de nivelul de cultură și
de civilizație al popoarelor și indivizilor.
Nevoile umane constituie motorul întregii activități social-economice.
Transformate în mobiluri ale activității sociale, nevoile devin interese
.
lă
ga
ile
economice, care pot fi:
t e
es
S,
- funcție de nivelul la care se manifestă: personale, de grup și generale;
PA
IS
le
- după alte criterii mai pot fi clasificate în: private și publice, curente și de
si
Va
g.
perspectivă, permanente și accidentale etc.
.in
dr
v.
ni
Principalele caracteristici ale nevoilor umane, respectiv ale intereselor
.u
nf
co
economice, fiecare caracteristică reflectând în fapt un principiu economic,
,
ui
ul
or
ut
sunt:
la
du
or
a) sunt nelimitate ca număr, aceasta determinând progresul și creșterea
ac
ăr
fă
gradului de civilizație.
re
ui
rib
b) sunt limitate în capacitate, intensitatea resimțirii unei nevoi este
st
di
e
ric
descrescândă pe măsură ce ea este satisfăcută continuu.
O
ti.
eș
c) sunt concurente, se extind în detrimentul altora.
oi
Pl
n
di
d) sunt complementare, evoluează în sensuri identice.
e
az
l-G
e) se sting momentan prin satisfacere dar revin în timp cu periodicități a
Pe
tro
diferite, fixând obiceiuri și tradiții de consum.
te
ita
rs
Resursele economice constau în totalitatea elementelor, premiselor -

ve
ni
U
n
directe și indirecte, ale acțiunii sociale practice, care sunt utilizabile, pot fi
di
,
ță
an
atrase și sunt efectiv utilizate la producerea și obținerea de bunuri

st
di
la
necesare satisfacerii nevoilor și intereselor economice.

și
zi
e
td
Raritatea resurselor constituie o caracteristică generală a economiei, legea

ân
ăm
ăț
rarității exprimând constatarea că resursele și bunurile sunt relativ limitate

nv
-î
ic
comparativ cu nevoile.
an
ec
lM
De aici rezultă problema fundamentală (generală) a economiei aceea de a

iu
en
om
alege resursele și de a ierarhiza folosirea lor pentru o cât mai bună

D
în
ă
satisfacere a nevoilor. În fond această problemă se conturează prin

ic
om
on
răspunsurile la întrebările:
Ec
rie
ne
- Ce și cât să se producă?
gi
In
- Cum să se producă?
ea
ar
liz
ia
- Pentru cine să se producă?

ec
sp
la
Producția constă în transformarea resurselor în bunuri economice.

e
,d
III
În funcție de caracterul rezultatelor ei finale, producția poate fi:

ul
an
in
- producție materială, corespunzătoare activităților agricole, industriale, de

rd
ilo
nț
construcții etc.
de
tu
,s
at
- prestări servicii, corespunzătoare activităților de transport, turism,

in
st
de
întreținere și reparații, consultații etc.

te
es
rs
Ca rezultat al unui amplu proces de diversificare, specializare și integrare al

cu
e
ld
rtu
activităților economice specifice diviziunii sociale a muncii au devenit

po
Su
preocupări esențiale ale unor subiecți specifici următoarele activități:

circulația, repartiția și consumul bunurilor, cercetarea științifică, protecția
și ameliorarea mediului natural.
4
Toate aceste activități constituie scopul unor sisteme de tip om-mașină.
Sarcină de învățare:
- Definiți noțiunile de nevoi umane, resurse economice, producție.
.
lă
ga
ile
e
2.3 Sistemul OM - MAȘINĂ
t
es
S,
PA
IS
le
si
În astfel de sisteme, considerate ca sisteme cibernetice, se disting
Va
g.
.in
următoarele funcții de bază (fig.2.4):
dr
v.
ni
.u
- recepționarea informației;
nf
co
,
ui
- păstrarea (memorizarea) informației;
ul
or
ut
la
- tratarea informației;
du
or
ac
- stabilirea deciziilor;
ăr
fă
re
- execuția.
ui
rib
st
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
S.O.M.
l-G
Păstrarea
tro
Pe
a
informației
te
ita
rs
ve
u y
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
td
ân
Recepționarea Tratarea Execuție

ăm
ăț
nv
informației informației
-î
ic
an
ec
lM
iu
en
om
D
Fig. 2.4
în
ă
ic
om
on
Ec
În funcție de modul cum sunt repartizate funcțiile între om și mașină, se

rie
ne
disting următoarele tipuri:

gi
In
ea
a) Sisteme manuale, în care toate funcțiile începând cu recepționarea

ar
liz
ia
ec
informației și până la execuție sunt îndeplinite de om (fig. 2.5 a).

sp
la
b) Sisteme semiautomate, în care unele funcții sunt îndeplinite de către

e
,d
III
ul
mașină sub controlul omului (fig. 2.5 b).

an
in
rd
c) Sisteme automate, în care toate funcțiile sunt îndeplinite de către

ilo
nț
de
mașină, prezența omului fiind determinată doar de necesitatea

tu
,s
at
in
programării, supravegherii și întreținerii sistemului (fig. 2.5 c).

st
de
te
Observație: R 1 și R 2 reprezintă reacțiile principală, respectiv secundară -

es
rs
cu
conexiuni inverse (feed-back) care servesc la controlul și acțiunile

e
ld
rtu
sistemului de autoorganizare și autoreglare.

po
Su
5
Su
po
rtu
ld
e
cu
rs
es
te
de
st
in
at
,s
tu
de
nț
ilo
rd
in
an
ul
u
u
u
III
,d
e
la
sp
ec
ia
liz
ar
ea
In
gi
ne
rie
Ec
on
om
ic
ă
în
D
om
en
iu
OM
OM
OM
lM
ec
an
ic
-î
nv
ăț
ăm
ân
td
e
zi
și
la
di
st
an
ță
R
6
di
c.
a.
b.
U
R2
R2
ni
Fig. 2.5
ve
rs
R
ita
te
a
R
Pe
tro
l-G
az
e
di
n
MAȘINĂ
Pl
- Prezentați funcțiile de bază ale sistemelor om-mașină.

oi
eș
MAȘINĂ
MAȘINĂ
ti.
O
ric
e
di
st
rib
ui
re
fă
r ă
S.O.M.
ac
S.O.M.
or
S.O.M.
du
la
ut
or
ul
ui
, co
nf
.u
y
ni
v.
dr
.in
y
g.
Va
si
le
IS
PA
S,
es
t e
ile
ga
lă
.
2.4 Sistemul de producție
Sistemul de producție se definește ca fiind acel sistem tehnic, de tip om-

mașină, care are drept SCOP (obiectiv) creșterea utilității (a valorii) unui
.
obiect sau serviciu.
lă
ga
ile
Elementele sistemului de producție sunt: forța de muncă; mijloacele de
t e
es
S,
PA
muncă; obiectele muncii.
IS
le
Forța de muncă este elementul de bază regăsit în toate fazele procesului
si
Va
g.
.in
de producție și are următoarele caracteristici:
dr
v.
ni
- fiecare angajat este un individ cu interese și aspirații proprii, uneori cu
.u
nf
co
reacții imprevizibile;
,
ui
ul
or
ut
- reprezintă principala sursă de probleme și dereglări ale procesului;
la
du
or
- este elementul activ care poate corecta și compensa dereglările;
ac
ăr
fă
- sunt instruibili sau autoinstruibili;
re
ui
rib
- se poate comunica ușor cu ei;
st
di
e
ric
- există diferențe între ceea ce dau, ceea ce ar trebui să dea și ceea ce ar fi
O
ti.
eș
capabili să dea.
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
Obiectele muncii: a
Pe
tro
- sunt elemente inerte;
te
ita
rs
ve
- necesită evidență și control permanent în ceea ce privește termenele de

ni
U
n
di
achiziționare, cantitățile necesare, caracteristicile fizico-chimice, evoluția

,
ță
an
prețurilor;
st
di
la
și
- necesită efort însemnat pentru deplasarea, manipularea și poziționarea

zi
e
td
lor;
ân
ăm
ăț
- sunt dereglabile în timp și influențate de factori de mediu.

nv
-î
ic
an
ec
lM
Mijloacele de muncă:
iu
en
om
- sunt pasive, nu pot compensa sau preveni dereglările;

D
în
ă
- comunicarea cu ele este dificilă necesitând însușirea unui limbaj de lucru

ic
om
on
specific;
Ec
rie
ne
- sunt sigure în privința reacțiilor;

gi
In
ea
- diferența dintre ceea ce dau și ceea ce pot da poate fi controlată.

ar
liz
ia
Aceste trei elemente se află în raporturi echipotențiale, prezența lor

ec
sp
la
simultană și interacțiunea dirijată determină funcționarea sistemului de

e
,d
III
producție.
ul
an
in
rd
Reprezentarea schematică a unui sistem de producție și legătura cu alte

ilo
nț
de
ramuri ale științei cu care sistemul are legături sau interferențe este cea din
tu
,s
at
figura 2.6.
in
st
de
Ergonomia este o știință multidisciplinară prin metode (bio-, psiho-,

te
es
rs
cu
medicale, tehnice, economice, sociale) și unitară prin obiectivul său, care îl

e
ld
rtu
constituie optimizarea relației om - muncă, cerință esențială a creșterii

po
Su
productivității muncii în condițiile unui consum rațional de energie umană.

Studiul muncii are două componente: măsurarea muncii și studiul
(ingineria) metodelor. O schemă logică pentru studiului muncii este
7
prezentată in figura 2.7. Cheia succesului în folosirea metodelor specifice
studiului muncii stă în dezvoltarea unei atitudini interogative conform
schemei logice prezentată în figura 2.8.
.
lă
ga
ile
t e
es
S,
PA
IS
le
si
Va
g.
.in
dr
v.
ni
.u
nf
co
,
ui
ul
or
ut
la
du
or
ac
ăr
fă
re
ui
rib
st
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
ni
Fig. 2.6
U
n
di
,
ță
an
st
di
Procedeele specifice studiului (ingineriei) metodelor sunt: schemele de

la
și
zi
procese, studiul mișcării, observația instantanee, studiul timpului, analiza

e
td
ân
ăm
timpului operațional (MTM), ingineria valorii. Dintre acestea unele s-au

ăț
nv
dezvoltat devenind capitole ale ingineriei industriale sau discipline noi.

-î
ic
an
ec
Aplicarea concepției sistemice la studiul sistemelor de producție conduce la

lM
iu
en
o schemă a acestuia (fig. 2.9) cu intrările formate din cinci fluxuri de resurse
om
D
(materiale, umane, de capital, energie și informație), ieșirile - produsele și o

în
ă
ic
om
conexiune inversă materializată printr-un sistem de control (SC).

on
Ec
rie
ne
gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
la
e
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
tu
,s
at
in
st
de
te
es
rs
cu
e
ld
rtu
po
Su
Fig. 2.9
8
Su
po
rtu
ld
e
cu
rs
es
te
de
st
in
at
,s
tu
de
nț
ilo
rd
in
an
ul
III
,d
e
la
sp
ec
ia
liz
ar
ea
In
gi
ne
rie
Ec
on
om
ic
ă
în
D
om
en
iu
lM
ec
an
ic
-î
nv
9
ăț
ăm
ân
Fig. 2.7
td
e
zi
și
la
di
st
an
ță
, di
n
U
ni
ve
rs
ita
te
a
Pe
tro
l-G
az
e
di
n
Pl
oi
eș
ti.
O
ric
e
di
st
rib
ui
re
fă
r ă
ac
or
du
la
ut
or
ul
ui
, co
nf
.u
ni
v.
dr
.in
g.
Va
si
le
IS
PA
S,
es
t e
ile
ga
lă
.
.
lă
ga
ile
t e
es
S,
PA
IS
le
si
Va
g.
.in
dr
v.
ni
.u
nf
co
,
ui
ul
or
ut
la
du
or
ac
ăr
fă
re
ui
rib
st
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
td
ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
en
om
D
în
ă
ic
om
on
Ec
rie
ne
gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
la
e
,d
III
Fig. 2.8
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
tu
,s
at
- Caracterizați elementele sistemelor de producție (forța de muncă,

in
st
de
te
obiectele muncii, mijloacele muncii)

es
rs
cu
e
ld
rtu
po
2.5 Probleme de bază ale ingineriei sistemelor de producție

Su
Ingineria se definește ca fiind domeniul de activitate umană care se ocupă

cu utilizarea cunoștințelor științifice în scopuri practice. Aceasta presupune
10
proiectarea, realizarea, conducerea/planificarea, exploatarea și
întreținerea mașinilor (în sensul definit anterior) deci a sistemelor tehnice.
Ingineria sistemelor se ocupă cu <realizarea totală> (proiectare,
planificare, implementare, dezvoltare, integrare, evaluare, conducere,
exploatare, întreținere) a sistemelor de tip om - mașină, astfel ca alocarea
.
lă
ga
ile
resurselor către sistem să satisfacă obiectivele impuse acestuia de-a lungul
t e
es
S,
întregului său ciclu de viață.
PA
IS
le
Scopul principal este optimizarea proiectării structurale și funcționale.
si
Va
g.
Aceasta nu este rezultatul optimizării fiecărui element ci al abordării
.in
dr
v.
ni
sistemice, avându-se în vedere constatarea că valoarea unui sistem este
.u
nf
co
mai mare decât suma valorilor elementelor componente. Astfel ingineria
,
ui
ul
or
ut
sistemelor analizează ansamblul, rezultând următoarele trei principii
la
du
or
fundamentale de proiectare:
ac
ăr
fă
a) concepția integrată (prioritatea întregului), ceea ce înseamnă analiza
re
ui
rib
intrărilor și a ieșirilor, stabilirea funcțiilor și a structurii;
st
di
e
ric
b) interconectabilitatea subsistemelor, stabilirea funcțiilor parțiale;
O
ti.
eș
c) caracterul dinamic, care conferă sistemului elasticitate/flexibilitate
oi
Pl
n
di
(capacitatea de a realiza și alte funcții sau de a se adapta la sarcini diferite
e
az
l-G
de cele pentru care a fost conceput inițial) a
Pe
tro
Ingineria sistemelor de producție - ISP este o aplicație, la cazul concret al
te
ita
rs
sistemelor de producție a ingineriei sistemelor.

ve
ni
U
n
Activitatea ISP trebuie desfășurată în scopul ca sistemul de producție să-

di
,
ță
an
și îndeplinească obiectivul: realizarea de produse marfă (care au cerere

st
di
la
pe piață) în condiții de eficiență (obținerea de PROFIT).

și
zi
e
td
Ingineria industrială - II este noțiune asimilară ISP, utilizată în SUA și este

ân
ăm
ăț
definită de Asociația Americană a Inginerilor Industriali (AAII) ca activitatea

nv
-î
ic
de analiză, proiectare, îmbunătățire, organizare și conducere optimală a

an
ec
lM
elementelor oricărei activități omenești organizate.

iu
en
om
Activitățile de bază ale ingineriei industriale (ingineriei sistemelor de

D
în
ă
producție) sunt:
ic
om
on
1. Studiul și selecția proceselor tehnologice și a metodelor de fabricație.

Ec
rie
ne
2. Alegerea/proiectarea echipamentelor
gi
In
3. Proiectarea facilităților
ea
ar
liz
ia
4. Proiectarea, perfecționarea și aplicarea în practică a sistemelor și

ec
sp
la
metodelor de planificare și control pentru distribuție, producție, întreținere

e
,d
III
și alte funcțiuni.
ul
an
in
5. Proiectarea, perfecționarea și aplicarea în practică a sistemelor de

rd
ilo
nț
conducere și control a cheltuielilor și planificarea financiară.

de
tu
,s
at
6. Dezvoltarea/perfecționarea produselor
in
st
de
7. Proiectarea și aplicarea sistemelor și metodelor de analiză a valorii

te
es
rs
(ingineria valorii).
cu
e
ld
rtu
8. Proiectarea, perfecționarea și aplicarea sistemelor

po
Su
informaționale/informatice pentru conducere

9. Proiectarea și aplicarea sistemelor de salarizare
11
10. Proiectarea mijloacelor de măsurare/evaluare a realizărilor: măsurarea
muncii, studiul mișcărilor, stabilirea normelor de muncă.
11. Proiectarea și aplicarea sistemelor de evaluare/ control al posturilor.
12. Evaluarea siguranței în funcționare și a performanțelor produselor.
13. Simularea sistemelor de producție (cercetări operaționale).
.
lă
ga
ile
14. Proiectarea și aplicarea sistemelor de prelucrare automată a datelor.
t e
es
S,
15. Metodologii și sisteme pentru lucrări administrative
PA
IS
le
16. Planificarea și proiectarea organizatorică
si
Va
g.
17. Fundamentarea și optimizarea amplasamentului unităților productive.
.in
dr
v.
ni
Cele 17 activități de bază ale ingineriei industriale au ca obiective:
.u
nf
co
a) evaluarea de SCOPURI
,
ui
ul
or
ut
b) luarea DECIZIILOR
la
du
or
c) ALOCAREA optimă a resurselor
ac
ăr
fă
d) CONDUCEREA eficientă a sistemelor complexe
re
ui
rib
e) EVALUAREA STRATEGIILOR optime de întreținere, securitate și
st
di
e
ric
performanțe ridicate în funcționarea sistemului de producție.
O
ti.
eș
Organizarea activităților de inginerie industrială se face în cadrul unor
oi
Pl
n
di
compartimente (servicii, ateliere) care pot fi:
e
az
l-G
- grupate pe funcții înrudite; a
Pe
tro
- în paralel cu secțiile/atelierele unității.
te
ita
rs
Aceste compartimente lucrează asupra a 3 categorii de proiecte:

ve
ni
U
n
1. Proiecte pentru menținerea eficientă și actualizarea continuă a

di
,
ță
an
sistemelor de producție existente. Temele principale sunt: măsurarea

st
di
la
muncii, forme de salarizare, controlul costurilor, circulația materialelor.

și
zi
e
td
2. Proiecte de perfecționare a metodelor curente: studiul metodelor,

ân
ăm
ăț
achiziționarea de echipamente noi, procese noi.

nv
-î
ic
3. Proiecte legate de planuri de viitor: extinderi sau înlocuiri totale ale

an
ec
lM
bazei tehnice sau a produselor.

iu
en
om
Serviciile de inginerie industrială au capacitate de concepție și de avizare,

D
în
dar sunt fără autoritate: ele emit recomandări nu dispoziții. De aici apare
ă
ic
om
on
necesitatea justificării soluțiilor și cea de obținere a receptivității față de

Ec
rie
ne
soluțiile propuse.
gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
- Definiți termenii: inginerie, ingineria sistemelor.

la
e
,d
III
- Precizați care sunt activitățile de bază ale ingineriei industriale.

ul
an
in
rd
ilo
nț
de
tu
,s
Teste de autoevaluare
at
in
st
de
1. Descompunerea unui sistem în subsisteme conduce la una

te
es
rs
din situațiile:
cu
e
ld
rtu
a. structură sincronică
po
Su
b. structură diacronică
c. structură mixtă
12
2. În cazul sistemelor OM-MAȘINĂ, considerate ca sisteme
cibernetice, se disting următoarele funcții de bază:
a. recepționarea informației
b. păstrarea (memorizarea) informației
.
lă
c. tratarea informației
ga
ile
e
d. stabilirea deciziilor
t
es
S,
PA
e. execuția
IS
le
si
Va
g.
.in
3. Elementele sistemului de producție sunt:
dr
v.
ni
.u
a. forța de muncă
nf
co
,
ui
b. mijloacele de muncă
ul
or
ut
la
c. valoarea produselor
du
or
ac
d. obiectele muncii
ăr
fă
re
ui
rib
st
di
4. Aplicarea concepției sistemice la studiul sistemelor de
e
ric
O
producție conduce la o schemă a acestuia cu intrările formate
ti.
eș
oi
Pl
din:
n
di
e
az
a. patru fluxuri de resurse (materiale, umane, de capital, și
l-G
informație), ieșirile - produsele și o conexiune inversă tro
Pe
a
te
ita
materializată printr-un sistem de control (SC).

rs
ve
ni
b. cinci fluxuri de resurse (materiale, umane, de capital,

U
n
di
,
energie și informație), ieșirile - produsele și o conexiune inversă

ță
an
st
di
materializată printr-un sistem de control (SC).

la
și
zi
c. șase fluxuri de resurse (materiale, umane, de capital,

e
td
ân
ăm
energie, naturale și informație), ieșirile - produsele și o

ăț
nv
conexiune inversă materializată printr-un sistem de control

-î
ic
an
ec
(SC).
lM
iu
en
om
D
5. O unitate economică produce reductoare de turație

în
ă
ic
om
cilindrice, conice și melcate. Realizați descompunerea acestui

on
Ec
sistem de producție în subsisteme și stabiliți concret, intrările și

rie
ne
gi
ieșirile sistemului și ale subsistemelor rezultate.

In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
6. Procesul tehnologic pentru producerea unui arbore în trepte

la
e
,d
conține operațiile: debitare semifabricat, forjare, strunjire de

III
ul
an
degroșare, strunjire de finisare și rectificare. Să se întocmească

in
rd
ilo
schema descompunerii în subsisteme a procesului tehnologic.

nț
de
tu
,s
at
in
st
7. Analizați și caracterizați sistemul om - mașină ale cărui

de
te
es
elemente sunt operatorul și SN 400 x 1500.

rs
cu
e
ld
rtu
po
Su
Răspunsurile testelor de autoevaluare

1 - a, b; 2 - a, b, c, d, e; 3 - a, b, d; 4 - b
13
Bibliografie
1. Abrudan I., Cândea D., (coordonatori), Ingineria și
managementul sistemelor de producție, Editura Dacia, Cluj -
.
lă
ga
ile
Napoca, 2002
t e
es
S,
PA
IS
le
si
Va
g.
3. Crișan I., Tehnologia ca sistem, Editura științifică și
.in
dr
v.
enciclopedică, București, 1980
ni
.u
nf
co
4. Platon V., Sisteme avansate de producție, Editura tehnică,
,
ui
ul
or
București 1990
ut
la
du
or
5. Pocinog G., Tăroată A., Inginerie industrială și marketing,
ac
ăr
fă
Universitatea Tehnică Timișoara, 1993
re
ui
rib
6. Popa H. ș.a., Inginerie industrială, Universitatea Tehnică din
st
di
e
ric
Timișoara, 1993
O
ti.
eș
7. Pugna I. ș.a., Ingineria sistemelor de producție, Institutul
oi
Pl
n
di
Politehnic Timișoara, 1991
e
az
l-G
tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
td
ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
en
om
D
în
ă
ic
om
on
Ec
rie
ne
gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
la
e
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
tu
,s
at
in
st
de
te
es
rs
cu
e
ld
rtu
po
Su
14
ISTORICUL ȘI EVOLUTIA
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE SISTEMELOR DE PRODUCȚIE
3
ȘI AL INGINERIEI
.
lă
ga
ile
t e
INDUSTRIALE
es
S,
PA
IS
le
si
Va
g.
.in
CUPRINS
dr
v.
ni
.u
nf
3. Istoricul și evoluția sistemelor de producție și al
co
,
ui
ul
ingineriei industriale ....................................................... 1
or
ut
la
3.1 Abordarea literar-științifică .................................... 1
du
or
ac
3.2 Abordarea economică ............................................ 2
ăr
fă
re
3.3 Evoluția sistemelor de producție ............................ 6
ui
rib
st
di
3.4 Scurt istoric al ingineriei industriale ....................... 8
e
ric
O
Teste de autoevaluare ................................................. 9
ti.
eș
oi
Pl
Răspunsuri .................................................................11
n
di
e
az
Bibliografie .................................................................11
l-G
tro
Pe
a
te
ita
Obiective
rs
ve
ni
U
n
Evidențierea evoluției de tip dialectic a sistemelor de

di
,
ță
an
producție, de la cel de tip manufacturier, la sistemul mașinist

st
di
la
și
și, în prezent, la sisteme avansate de producție, care răspund

zi
e
td
principalei modificări a cererii, aceea de a răspunde, în

ân
ăm
ăț
condițiile de eficiență specifice sistemelor mașiniste, nevoilor

nv
-î
ic
strict individualizate.
an
ec
lM
iu
en
om
Competențe
D
în
ă
ic
om
Stabilirea obiectivelor pentru viitor se face mult mai corect

on
Ec
dacă se cunosc și înțeleg evenimentele trecute. Un sistem

rie
ne
gi
avansat de producție nu înseamnă, în mod obligatoriu o

In
ea
ar
investiție mare, ci mai degrabă o modificare/modelare a

liz
ia
ec
sp
mentalităților managerului.
la
e
,d
III
ul
an
3. Istoricul și evoluția sistemelor de producție și al ingineriei

in
rd
ilo
industriale
nț
de
tu
,s
at
in
st
de
Istoricul și evoluția sistemelor de producție nu poate fi analizat decât în

te
es
rs
legătură cu istoria societății omenești și a gândirii economice.

cu
e
ld
rtu
po
Su
3.1 Abordarea literar-științifică

O abordare literar științifică este prezentată în lucrările autorilor Alvin și
Heidi Toffler, care își concentrează atenția nu asupra continuităților istoriei
cât mai ales asupra discontinuităților ei, a inovațiilor și a punctelor de
ruptură, rezultând așa numita teorie a <valurilor>.
<Primul val> cel al progresului agriculturii, durează până în perioada 1650-1750.
Economia de tip natural sau de schimb avea ca activitate dominantă
producția agricolă.
.
lă
Civilizația primului val este puternic atașată de pământ.
ga
ile
e
Familia numeroasă și extinsă era centrul universului social.
t
es
S,
PA
<Al doilea val> corespunde revoluției industriale din Europa și durează până
IS
le
si
în anii 1955 - 1956 (an în care în SUA personalul ocupat în sfera serviciilor
Va
g.
.in
devine majoritar).
dr
v.
ni
.u
Majoritatea schimbărilor sunt propulsate de un nou mod de a crea bogăție -
nf
co
,
producția în fabrică.
ui
ul
or
ut
Este era <masificării>: producție de masă, consum de masă, învățământ de
la
du
or
masă, mijloace de informare în masă.
ac
ăr
fă
Se modifică structura familiei: de la marea gospodărie în stil agrar unde
re
ui
rib
st
locuiau laolaltă mai multe generații, la nucleul familial restrâns, tipic
di
e
ric
societăților industriale.
O
ti.
eș
oi
Suprapunerea celor două valuri a condus la conflicte din care învingători au
Pl
n
di
ieșit cei ce aparțineau celui de al doilea val - grupuri sociale sau grupuri de
e
az
l-G
tro
țări (revoluțiile burgheze din Anglia, Franța, revoluțiile de la 1848, războiul a
Pe
te
de secesiune din SUA, războaiele mondiale).

ita
rs
ve
<Al treilea val> este al societății informaționale, în care cel care deține
ni
U
n
di
informația, o prelucrează și o transmite mai rapid este mai puternic.

,
ță
an
st
Principalele caracteristicii ale acestui din urmă <val> sunt:

di
la
și
1. Economia suprasimbolică operează cu viteze foarte mari.

zi
e
td
ân
2. Informația devine o resursă inepuizabilă.

ăm
ăț
3. Capitalul cel mai important este informația și are un caracter intangibil

nv
-î
ic
an
(este proprietatea celui care o deține, rezultând o explicație interesantă a

ec
lM
căderii sistemelor comuniste care nu puteau <naționaliza> acest capital).

iu
en
om
4. Producția de masă devine tot mai desuetă, promovându-se diversitatea

D
în
ă
ic
care alimentează capacitatea de opțiune a consumatorului.

om
on
5. Caracterul muncii - de înaltă calificare și specializare - face ca alegerea

Ec
rie
ne
personalului să fie mai dificilă și costisitoare. Munca indirectă devine

gi
In
ea
preponderentă producând cel puțin tot atâta valoare adăugată ca și munca

ar
liz
ia
directă.
ec
sp
la
6. Cercetarea științifică și inovația devin factori de producție.

e
,d
III
ul
7. Dimensiunile afacerilor și ale sistemelor de producție se micșorează,

an
in
rd
odată cu produsele.
ilo
nț
de
8. Organizarea întreprinderilor tinde să fie restructurată în jurul proceselor

tu
,s
at
mai curând decât în cel al piețelor.

in
st
de
te
9. Devine foarte importantă infrastructura informațională.

es
rs
cu
e
ld
rtu
3.2 Abordarea economică

po
Su
Abordarea economică a acestei probleme impune evidențierea evoluției

legăturii consum, producție, piață.
2
Primul moment important este cel în care, prin practicarea agriculturii ,
oamenii au devenit producători, adică producția se separă de consum. În
fiecare unitate activă, bunurile produse de oameni - specializați pe criterii
naturale și care foloseau unelte primitive - erau consumate în devălmășie de
.
lă
membrii acesteia. Această economie a fost denumită de Karl Bücher (1847 -
ga
ile
e
1930, economist german aparținând <noii școli istorice> în economia
t
es
S,
PA
politică; el consideră că obiectul economiei politice îl constituie descrierea
IS
le
si
istorică - statistică a faptelor, a evoluției economice a popoarelor a cărei
Va
g.
.in
schemă de dezvoltare are trei trepte: economia casnică închisă, economia
dr
v.
ni
.u
orășenească și economia națională) <etapa economiei casnice închise> iar
nf
co
,
de alți autori <non-economie> sau economie naturală. Caracteristica acestui
ui
ul
or
ut
tip de economie constă în faptul că produsele obținute sunt consumate de
la
du
or
producătorii înșiși, împreună cu familiile lor.
ac
ăr
fă
Pe măsura creierii unor unelte perfecționate, a specializării și apariției
re
ui
rib
st
diviziunii muncii, a dobândirii unei experiențe superioare, oamenii au reușit
di
e
ric
să producă mai multe bunuri decât le erau necesare pentru consumul
O
ti.
eș
oi
curent. A apărut astfel un prisos temporar de bunuri - plusprodusul. Mai
Pl
n
di
mult, ei au început să economisească o parte a plusprodusului. Economisirea
e
az
l-G
tro
devine o trăsătură a activității umane în general, dându-i un caracter a
Pe
te
rațional.
ita
rs
ve
De la plusprodus și economisire a mai fost nevoie de un mic pas pentru a se

ni
U
n
di
ajunge la proprietatea particulară (privată) asupra bunurilor și resurselor.

,
ță
an
st
Pe baza proprietății particulare a fost posibil schimbul regulat de bunuri la

di
la
și
început fără mijlocirea vreunui instrument (troc sau barter), apoi prin
zi
e
td
ân
intermediul unor produse (obiecte) etalon pentru măsurarea celorlalte și

ăm
ăț
apoi apariția monedei (cu peste 25 de secole în urmă). Ca urmare între

nv
-î
ic
an
producție și consum se impune circulația, schimbul sau piața.

ec
lM
De acum producția de bunuri devine producție de mărfuri, care reprezintă

iu
en
om
acea formă de economie în care unitățile producătoare (sisteme de

D
în
ă
ic
producție) - specializate și autonome - produc pentru piață, pentru

om
on
satisfacerea nevoilor altor oameni decât cele ale producătorilor înșiși.

Ec
rie
ne
În antichitate și în evul mediu, relațiile de schimb, producția de mărfuri s-au

gi
In
ea
extins lent, cu o cădere, chiar, în perioada sistemului feudal.

ar
liz
ia
Economia feudală era una închisă (de tip natural) - toate bunurile se
ec
sp
la
obțineau pe domenii funciare întinse; de subzistență - organizarea acesteia

e
,d
III
ul
viza satisfacerea nevoilor populației feudei; nu urmărea câștigul, profitul -

an
in
rd
proprietarii de terenuri pretindeau țăranilor dependenți, mai ales, prestații

ilo
nț
de
în natură.
tu
,s
at
De aceea, începuturile revoluției industriale în Europa (1642 - 1646, revoluția

in
st
de
te
burgheză din Anglia) au găsit, chiar și aici, în Europa Occidentală, piața foarte
es
rs
cu
firavă. În țările de pe celelalte continente, astfel de relații erau cu totul

e
ld
rtu
periferice. Oricum, economia naturală sub forma economiei feudale și cea a

po
Su
economiei meșteșugărești, relativ închise, erau preponderente.
3
Înfăptuirea civilizației industriale , pe parcursul ultimelor trei secole, a dus la
separarea brutală a producătorului de consumator și la ruperea unității
dintre producție și consum.
Acest lucru a fost determinat de legitatea generală a dezvoltării societății,
.
lă
dezvoltarea factorilor de producție, care a parcurs mai multe ameliorări
ga
ile
e
cantitative cu caracter de revoluție (industrială).
t
es
S,
PA
Prima revoluție industrială, care a constat în trecerea de la tehnica manuală
IS
le
si
și energia animală la mașinism și marea industrie, a fost o revoluție tehnică
Va
g.
.in
totală.
dr
v.
ni
.u
Începuturile ei au fost marcate în secolul XVIII, apogeul fiind atins în anii '70
nf
co
,
ai secolului XIX. Științele și ramurile de producție care au dat impuls
ui
ul
or
ut
procesului, care s-au constituit în poli de antrenare ai dezvoltării tuturor
la
du
or
factorilor de producție au fost: extracția cărbunelui și energia creată pe baza
ac
ăr
fă
arderii lui, industria siderurgică și oțelul, industria textilă cu schimbările ei
re
ui
rib
st
tehnice, majore (războiul mecanic al lui Cartwright la 1785) plus mașina cu
di
e
ric
abur (rezultând unirea a două ramuri inițial separate - industria grea și
O
ti.
eș
oi
ușoară) cu dezvoltările ei ulterioare în transportul feroviar și naval.
Pl
n
di
Finalitatea acestui amplu proces a fost mașinismul și marea industrie,
e
az
l-G
tro
respectiv fundamentarea unui nou sistem economic, capitalismul clasic, a
Pe
te
bazat pe doctrina economică a liberalismului clasic fundamentată de

ita
rs
ve
economistul scoțian Adam Smith (1723 - 1790).

ni
U
n
di
A doua revoluție industrială, corespunde marilor progrese în domeniul

,
ță
an
st
tehnicii și tehnologiei de la sfârșitul secolului XIX: apariția automobilului

di
la
și
(producția de masă) și aviația determinate de intrarea petrolului pe scena

zi
e
td
ân
istoriei tehnologice; electricitatea și toate ramurile din amonte și avalul ei;

ăm
ăț
sintezele chimice care au dus la dezvoltarea industriei chimice.

nv
-î
ic
an
Finalitatea celei de a doua revoluții industriale a fost formarea pe anumite baze

ec
lM
a economiei mondiale, dar și marile convulsii planetare ale acestui secol.

iu
en
om
A treia revoluție industrială, care se derulează în prezent, declanșată o dată

D
în
ă
ic
cu primul experiment nuclear și cu apariția primului calculator este denumită

om
on
de John Bernal revoluție științifico-tehnică. Ramurile care au intrat în

Ec
rie
ne
avanscena progresului factorilor de producție sunt: electronica, informatica,

gi
In
ea
robotica, biotehnologiile, energia nucleară ca urmare a descoperirilor

ar
liz
ia
științifice în: fizică, chimie, matematică, bilogie, științe medicale.

ec
sp
la
Progresul tehnic înseamnă, în genere, perfecționarea mijloacelor de

e
,d
III
ul
producție și a proceselor, a tehnologiilor, îmbunătățirea formelor de

an
in
rd
organizare a producției. Măsura generală a progresului tehnic constă în

ilo
nț
de
eficiența economică și socială obținută pe seama tuturor costurilor

tu
,s
at
ocazionate de promovarea și implementarea noilor tehnici și tehnologii.

in
st
de
te
Caracteristicile revoluției tehnico-științifice actuale sunt:

es
rs
cu
a. Are un caracter multilateral, cuprinzând și influențând toate elementele

e
ld
rtu
factorilor de producție.
po
Su
b. Determină schimbarea funcției sociale a științei, care devine în mod

nemijlocit o importantă forță productivă.
c. Impune folosirea unor colective mari de cercetători.
4
d. Scurtează perioada care desparte descoperirea de aplicarea ei în
producție.
e. Necesită investiții foarte mari.
f. Determină schimbarea esențială a locului și rolului omului în procesul de
.
lă
producție.
ga
ile
e
g. Transformă învățământul, educația și cultura în factori cauzali ai
t
es
S,
PA
dezvoltării.
IS
le
si
Progresul calitativ actual al factorilor de producție, desfășurat în faza
Va
g.
.in
descendentă a ciclului lung al economiei mondiale a pregătit faza
dr
v.
ni
.u
ascendentă care se va baza pe preponderența unei noi generații de produse
nf
co
,
de tip cultural - artistice intensive. Această nouă generație de produse le va
ui
ul
or
ut
înlocui pe cele sciento - tehnico - intensive, aparținând celei de a doua
la
du
or
revoluții industriale, care, la rândul lor, au împins pe plan secund produsele
ac
ăr
fă
cu consum intensiv de muncă și pe cele capital intensive, caracteristice
re
ui
rib
st
primei revoluții industriale. Ciclul economic lung (Kondratief - evoluția
di
e
ric
generală a economiei, pe baza datelor referitoare la țările avansate, fig. 2.11)
O
ti.
eș
oi
demonstrează că forțele productive ale țărilor se desfășoară sub forma unor
Pl
n
di
cicluri cu perioada de 50 ... 60 de ani. Aceste perioade sunt dominate de un
e
az
l-G
tro
anumit mod tehnic de producție și de anumite tehnologii de fabricație. a
Pe
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
td
ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
en
om
D
în
ă
ic
om
on
Ec
rie
ne
gi
In
ea
ar
liz
ia
Fig. 2.10
ec
sp
la
e
,d
III
În faza ascendentă a ciclului are loc implementarea și funcționarea normală

ul
an
in
a noului mod tehnic de producție; activitățile economice așezate pe baza

rd
ilo
nț
de
noilor tehnologii se derulează cu eficiență sporită rezultând ritmuri relativ

tu
,s
at
înalte de creștere economică, ridicarea nivelului de trai etc.

in
st
de
În faza descendentă apar mai întâi semne ce atestă epuizarea valențelor

te
es
rs
favorizante ale factorilor de creștere; se manifestă tendința de scădere a

cu
e
ld
rtu
eficienței economice și a ratei profitului. Cercetarea fundamentală și cea

po
Su
aplicativă, pe baza unor eforturi sporite de finanțare caută soluțiile tehnico-

economice dinamizatoare. Începe tranziția la un nou mod tehnic de
producție.
5
Aceste cicluri economice lungi își au originea în evoluția ciclică a cercetării
științifice și a inovației tehnologice, care la rândul ei, prin distribuirea
capitalului în investiții (faza ascendentă) sau în cercetare (faza descendentă)
le determină.
.
lă
Ciclurile economice pe termen mediu (de aproximativ 10 ani, cu etapele:
ga
ile
e
reluarea avântului, expansiunea sau prosperitatea, tensiunea financiară,
t
es
S,
PA
criza sau punctul de cotitură superior, depresiunea, stagnarea) au cauze mai
IS
le
si
complex care nu țin de tematica cursului de Ingineria sistemelor de
Va
g.
.in
producție.
dr
v.
ni
.u
nf
co
,
ui
ul
or
ut
la
- Identificați caracteristicile fiecărei revoluții industriale din perspectiva
du
or
ac
ambelor abordări ale istoricului și evoluției sistemelor de producție.
ăr
fă
- Definiți progresul tehnic și imaginați evoluțiile viitoare ale legăturii consum,
re
ui
rib
st
producție, piață și, implicit ale sistemelor de producție.
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
3.3 Evoluția sistemelor de producție
n
di
e
az
l-G
Dezvoltarea sistemelor de producție, în accepțiunea prezentei lucrări, a avut tro
Pe
a
te
ita
loc într-o perioadă relativ scurtă, în secolele XIX și XX. În această perioadă
rs
ve
ni
sistemele de producție au evoluat pentru a face față modificărilor survenite

U
n
di
,
în mediul economic în care activau. Această evoluție de tip dialectic, este

ță
an
st
di
compusă din trei etape succesive care corespund termenilor: teză, antiteză,
la
și
zi
sinteză.
e
td
ân
Prima etapă corespunde sistemelor productive de tip manufacturier (de

ăm
ăț
nv
atelier). În acest tip de sistem forța de muncă (meșteșugarul, artizanul) realiza

-î
ic
an
produsele în atelierul său, bucată cu bucată. Activitățile de proiectare,

ec
lM
iu
fabricație, verificare a calității și desfacere erau realizate de aceeași persoană

en
om
D
(sau grup restrâns) care cunoștea toate fazele acestor procese.

în
ă
ic
om
Se utilizau scule și unelte simple pentru a ușura munca factorului uman care
on
Ec
reprezenta elementul vital, determinant al acestor sisteme de producție.

rie
ne
gi
Ulterior, datorită măririi cererii de produse de același tip, meșteșugarul a

In
ea
ar
trecut la o altă formă de producție, începând lucrul simultan la mai multe

liz
ia
ec
produse, efectuând aceeași operație la toate obiectele luate în lucru și

sp
la
e
prefigurând, astfel, producția de serie.

,d
III
ul
an
Această etapă, care corespunde primului termen din triada dialectică, este
in
rd
ilo
specifică secolului XIX dar, spre sfârșitul lui o a doua etapă, (antiteza)
nț
de
tu
modifică substanțial modul de producție. Sistemele de producție de tip

,s
at
in
mașinist , specifice acestei etape, localizată aproximativ între anii 1900 -

st
de
te
es
1950, se deosebesc semnificativ de cele manufacturiere. Bazele teoretice ale

rs
cu
noului mod de producție au fost puse de F.W. Taylor în lucrarea sa

e
ld
rtu
po
<Principiile conducerii științifice> apărută în anul 1911 și de H. Fayol în cartea

Su
<Administrație industrială și generală> apărută în anul 1925.

Conform noilor principii, sistemele de producție încep să se structureze în
compartimente specializate cu sarcini precise. Procesul de fabricație este
6
fragmentat în procese parțiale, operații și faze în care operatorul uman are
un loc precis, strict delimitat. Acesta nu mai realizează, ca în cazul sistemelor
meșteșugărești, o multitudine de operații, ci se specializează extrem de strict
doar la realizarea unei singure operații sau faze.
.
lă
În virtutea acestei logici, Henry Ford introduce în anul 1913, lucrul la bandă
ga
ile
e
care permite defalcarea operațiilor până la fazele cele mai simple, creându-
t
es
S,
PA
se posibilitatea de a fi realizate de un personal cu calificare scăzută. Astfel,
IS
le
si
în condițiile unei producții uniforme (de serie mare sau masă), cu cheltuieli
Va
g.
.in
scăzute este posibilă creșterea semnificativă a productivității.
dr
v.
ni
.u
Rolul mașinilor și utilajelor devine predominant, iar cel al executantului se
nf
co
,
reduce foarte mult. Se pierd astfel din vedere cele mai importante atribute
ui
ul
or
ut
ale factorului uman: creativitate, inteligență, spontaneitate etc. La nivelul
la
du
or
sistemului productiv problemele se complică, deoarece compartimentele cu
ac
ăr
fă
atribuții specializate (proiectare, desfacere, control, aprovizionare,
re
ui
rib
st
fabricație etc.) funcționează separat, fără legături organice între ele,
di
e
ric
manifestându-se și o tendință de îndepărtare unele de altele.
O
ti.
eș
oi
Dacă sistemele manufacturiere puteau realiza fără dificultăți produse la
Pl
n
di
comandă, dar cu productivitate scăzută și costuri corespunzătoare,
e
az
l-G
tro
sistemele mașiniste, datorită dotării cu mașini și utilaje din ce în ce mai a
Pe
te
specializate, se caracterizează printr-o productivitate foarte ridicată și

ita
rs
ve
costuri unitare scăzute, în condițiile unei producții uniforme. Sub acest

ni
U
n
di
aspect , uniformitatea producției, se manifestă slăbiciunea acestor sisteme.

,
ță
an
st
Schimbarea structurii producției, introducerea în fabricație a unui produs

di
la
și
nou, impune înlocuirea parțială sau totală a mașinilor și utilajelor.

zi
e
td
ân
În prezent asistăm la afirmarea celei de a treia etape evolutive a sistemelor

ăm
ăț
de producție, care constituie o adevărată sinteză a celor manufacturiere și

nv
-î
ic
an
mașiniste. Această treaptă superioară a putut fi atinsă datorită progresului

ec
lM
tehnic, care a permis extinderea sistemele de calcul automat, a electronicii,

iu
en
om
informaticii, noilor materiale etc.

D
în
ă
ic
Mediul economic s-a transformat, ceea ce a impus sistemelor de producție

om
on
un proces de adaptare la noile condiții , care în principal, se concretizează în

Ec
rie
ne
nevoi strict individualizate. Principala problemă a noilor sisteme, pe care le

gi
In
ea
denumim sisteme avansate de producție, constă în a răspunde acestor

ar
liz
ia
nevoi în condiții de eficiență și timp de răspuns minim.

ec
sp
la
Se consideră că aceste elemente sunt definitorii pentru sistemele avansate

e
,d
III
ul
de producție care constituie o sinteză a celorlalte două deoarece:

an
in
rd
- factorul uman își recapătă rolul avut anterior, putându-și valorifica din plin
ilo
nț
de
creativitatea, inteligența etc. înțelegându-se faptul că oamenii fac

tu
,s
at
competitivă o întreprindere;
in
st
de
te
- mașinile și utilajele devin elastice/flexibile, putându-se realiza chiar

es
rs
cu
produse unicate, cu productivitate și costuri comparabile cu cele înregistrate

e
ld
rtu
în producția de serie mare;

po
Su
- tehnica de calcul, calculatoarele, devin elemente cheie ale noii structuri,

asigurând coordonarea și conducerea procesului de producție;
7
- întreaga activitate este privită sistemic, toate compartimentele fiind
integrate organic și subordonate unui țel comun.
Constituirea sistemelor avansate de producție s-a realizat doar în cadrul
unor economii puternic industrializate (Japonia, SUA, Germania) dar ele
.
lă
prefigurează mutații profunde, similare cu cele provocate în economia
ga
ile
e
mondială de sistemele mașiniste (clasice).
t
es
S,
PA
Experiența de până acum, destul de redusă în privința utilizării sistemelor
IS
le
si
avansate de producție, a demonstrat că principalul lor avantaj constă în
Va
g.
.in
adaptabilitatea aproape totală la modificările mediului economic în care
dr
v.
ni
.u
activează, fapt ce se concretizează într-o competitivitate înaltă care nu poate
nf
co
,
fi atinsă pe alte căi.
ui
ul
or
ut
În condițiile globalizării economiei mondiale, de multe ori, stau față în față
la
du
or
produse similare dar care au <în spate> procese de producție total
ac
ăr
fă
deosebite, care le diferențiază din punct de vedere al competitivității.
re
ui
rib
st
Procesul de producție devine astfel mai important, îmbunătățirea și
di
e
ric
perfecționarea lui reflectându-se direct în competitivitatea produselor.
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
- Caracterizați fiecare din tipurile de sisteme de producție: manufacturier,a
Pe
te
mașinist, avansat și răspundeți-va la întrebarea dacă acestea, în prezent, pot

ita
rs
ve
coexista.
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
3.4 Scurt istoric al ingineriei industriale

la
și
zi
e
td
ân
Ingineria industrială, ca domeniu distinct, apare concomitent cu cea de a II-

ăm
ăț
nv
a revoluție industrială de la sfârșitul secolului XIX sub denumirea de

-î
ic
an
<conducere științifică>.
ec
lM
iu
Lucrările de pionierat aparțin autorilor:

en
om
D
Frederc W. Taylor (1856-1915), care în ultima sa lucrare <Principiile

în
ă
ic
om
conducerii științifice> (1911) formulează cele două concepte fundamentale

on
Ec
ale ingineriei industriale:

rie
ne
gi
- Producția maximă include trei elemente: o sarcină bine precizată, un

In
ea
ar
anumit interval de timp sau o scadență și o metodă bine precizată;

liz
ia
ec
- Atât conducerea cât și forța de muncă trebuie să aibă o anumită unitate

sp
la
e
de interese în organizația în care se află pentru ca aceasta să activeze cu

,d
III
ul
an
succes.
in
rd
ilo
Henry L. Gantt: studii legate de elementul uman (motivația în muncă,

nț
de
tu
concepția formelor de remunerare stimulativă, măsurarea rezultatelor din

,s
at
in
activitatea de conducere prin <grafice Gantt>) Lucrările mai importante:

st
de
te
es
Conducere industrială, Muncă, forme de remunerare și beneficii,

rs
cu
Organizarea muncii.
e
ld
rtu
po
Frank și Lillian Gilbreth: studiul mișcărilor ca metodă tehnică de conducere

Su
Harrington Emerson: formulează cele 12 principii ale eficienței (1911):

1. Formularea clară a ideilor și a obiectivelor
2. Bun simț
8
3. Avizare competentă
4. Disciplină
5. Negocieri echitabile
6. Evidențe demne de încredere, operative și adecvate
.
lă
7. Dispecerizare corespunzătoare
ga
ile
e
8. Norme de muncă și program de lucru
t
es
S,
PA
9. Condiții standardizate
IS
le
si
10. Operații normate
Va
g.
.in
11. Instrucțiuni scrise privind metodele normate
dr
v.
ni
.u
12. Recompensa eficienței
nf
co
,
După un declin al acestei <conduceri științifice> înaintea primului război
ui
ul
or
ut
mondial, ingineria industrială se dezvoltă puternic în strânsă legătură cu
la
du
or
evoluțiile în domeniile economic, social și politic astfel:
ac
ăr
fă
- în perioada crizei economice 1929 - 1933 a fost necesară reducerea
re
ui
rib
st
costurilor și ca urmare sau dezvoltat tehnicile de <ingineria metodelor>;
di
e
ric
- în perioada celui de al doilea război mondial, apar tehnicile moderne ale
O
ti.
eș
oi
ingineriei industriale, mai întâi în domeniul militar: ingineria valorii și
Pl
n
di
cercetările operaționale;
e
az
l-G
tro
- în perioada postbelică, o dată cu apariția calculatoarelor electronice sau a
Pe
te
dezvoltat noi tehnici și metode: știința comportamentului (legată de factorul

ita
rs
ve
uman), metode matematice statistice, metode de planificare bazate pe

ni
U
n
di
teoria grafurilor (a rețelelor) etc.

,
ță
an
st
În prezent conceptul de inginerie industrială se extinde în alte ramuri decât

di
la
și
cele strict industriale ca: sisteme de comunicație (Internet, telefonie mobilă

zi
e
td
ân
etc.), activități bancare sau de asigurări, administrație locală sau centrală,

ăm
ăț
perfecționare profesională.
nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
en
om
- Evidențiați etapele dezvoltării ingineriei industriale.

D
în
ă
ic
om
on
Ec
rie
ne
gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
1. Prima revoluție industrială a constat în:

sp
la
 a. Trecerea de la tehnica manuală și energia naturală la

e
,d
III
ul
mașinism și marea industrie

an
in
rd
 b. Trecerea de la tehnica manuală la mașinism și marea

ilo
nț
de
industrie
tu
,s
at
 c. Trecerea de la energia animală și naturală la mașinism și

in
st
de
te
marea industrie
es
rs
cu
 d. Trecerea de la tehnica manuală și energia obținută prin

e
ld
rtu
folosirea animalelor, a cursurilor de apă, avântului la

po
Su
mașinism și marea industrie
9
2. A doua revoluție industrială corespunde:
 a. Marilor progrese în domeniul tehnicii și tehnologiei de la
sfârșitul secolului XIX
 b. Producției pe banda
.
 c. Dezvoltării exploatării petrolului
lă
ga
ile
 d. Arderii cărbunelui
t e
es
S,
 e. Inventării motorului electric
PA
IS
le
si
Va
g.
.in
3. Revoluția științifico-tehnică corespunde
dr
v.
ni
 a. Și perioadei actuale
.u
nf
co
 b. Perioadei de timp în care energia produsă prin reacții de
,
ui
ul
or
ut
fisiune nucleară capătă utilitate practică
la
du
or
 c. Perioadei de timp în care principala sursă de energie este
ac
ăr
fă
arderea cărbunelui, petrolului și gazelor naturale
re
ui
rib
 d. Etapei actuale în care calculatoarele personale au utilizare
st
di
e
ric
generală
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
4. Sistemele de producție manufacturiere au următoarele
e
az
l-G
tro
caracteristici: a
Pe
 a. Toate activitățile sunt realizate de un grup restrâns de

te
ita
rs
ve
persoane
ni
U
n
 b. Omul este elementul vital al sistemului

di
,
ță
an
 c. Munca executantului este monotonă

st
di
la
și
 d. Necesită investiții inițiale mari

zi
e
td
ân
ăm
ăț
5. Sistemele de producție de tip mașinist au următoarele

nv
-î
ic
an
caracteristici:
ec
lM
 a. Sistemul se structurează pe compartimente specializate cu

iu
en
om
sarcini precise
D
în
ă
 b. Procesul de fabricație este fragmentat până la nivelul

ic
om
on
mânuirilor și mișcărilor executantului

Ec
rie
ne
 c. Executanții au specializări stricte

gi
In
ea
 d. Rolul mașinilor crește foarte mult iar al executanților se

ar
liz
ia
reduce
ec
sp
la
e
,d
III
ul
6. În sistemele avansate de producție:

an
in
 a. Omul își recapătă rolul avut în sistemele de producție de

rd
ilo
nț
de
tip manufacturier
tu
,s
at
 b. Produsele hardware și software devin elemente cheie ale

in
st
de
te
sistemului
es
rs
 c. Sistemul este rigid

cu
e
ld
rtu
 d. Activitatea este analizată pe locuri de muncă individuale

po
Su
10
Răspunsuri
1. a, d; 2. a, b, c, e; 3. a, b, d; 4. a, b; 5. a, b, c, d; 6. a, b.
.
lă
ga
ile
e
Bibliografie
t
es
S,
PA
IS
le
si
Va
g.
.in
IV, 1977
dr
v.
ni
.u
2. Alvin și Heidi Toffler, A crea o nouă civilizație, Politica în al
nf
co
,
ui
treilea val, Editura Antet, 1995
ul
or
ut
la
3. Ivanciu Nicolae-Văleanu, Istoria gândirii economice,
du
or
ac
Editura Didactică și pedagogică, București. 1992
ăr
fă
re
ui
rib
st
București 1990
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
td
ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
en
om
D
în
ă
ic
om
on
Ec
rie
ne
gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
la
e
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
tu
,s
at
in
st
de
te
es
rs
cu
e
ld
rtu
po
Su
11
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE ÎNTREPRINDEREA SISTEM
4 DE PRODUCȚIE TOTAL
.
lă
ga
ile
t e
es
S,
CUPRINS
PA
IS
le
si
4. Întreprinderea sistem de producție total ..................... 1
Va
g.
.in
4.1 Structura și funcțiile sistemului de producție total.. 1
dr
v.
ni
.u
4.2 Factori de producție ............................................... 3
nf
co
,
ui
4.3 Structura organizatorică a întreprinderii................. 5
ul
or
ut
la
4.4 Tipuri de producție ................................................ 7
du
or
ac
Teste ........................................................................11
ăr
fă
re
Răspunsuri .................................................................12
ui
rib
st
Bibliografie .................................................................12
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
Obiective
n
di
e
az
l-G
Evidențierea structurii organizatorice a întreprinderii (secții,
tro
Pe
ateliere, locuri de muncă) și stabilirea unor criterii precise
a
te
ita
rs
pentru determinarea tipului de producție.

ve
ni
U
n
di
,
ță
an
Competențe
st
di
la
și
zi
În mod obișnuit, în practică, tipul de producție nu se

e
td
ân
determină prin calcul ci se apreciază după mărimea seriei de

ăm
ăț
nv
fabricație sau a producției fizice anuale planificate. Această

-î
ic
an
unitate de învățare oferă competențele necesare depășirii

ec
lM
iu
impreciziei dată de aplicarea metodei de mai sus și prin

en
om
D
aceasta asigură premisele stabilirii soluțiilor optime pentru

în
ă
ic
proiectarea sistemelor de producție.

om
on
Ec
rie
ne
4. Întreprinderea sistem de producție total

gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
4.1 Structura și funcțiile sistemului de producție total

sp
la
e
,d
III
ul
an
Orice unitate economică - industrială, agricolă, prestatoare de servicii - este

in
rd
ilo
alcătuită din trei subsisteme de producție, care formează subsistemele

nț
de
tu
funcționale:
,s
at
in
st
1. subsistemul operațional (de execuție) care acționează direct asupra

de
te
es
obiectelor muncii. Acesta, la rândul său, va cuprinde mai multe sub-subsisteme

rs
cu
e
(unele auxiliare) corespunzând compartimentelor de execuție (fabricație).

ld
rtu
po
2. subsistemul decizional (de conducere) care elaborează decizii privind

Su
subsistemul operațional, pe baza prelucrării informației disponibile.

4. subsistemul informațional, este elementul de legătură în ambele sensuri
între subsistemele operațional și decizional; el realizează prelucrarea,
stocarea și transmiterea de informație (inclusiv decizii) fiind alcătuit din
ansamblul datelor și informației existente împreună cu relațiile dintre ele,
modalitățile de transformare și elementele purtătoare de date și
informație. Un sub-subsistem important al subsistemului informațional
este sistemul informatic, care are funcția specială de a prelucra datele de
.
lă
ga
ile
care se dispune cu ajutorul tehnicilor de calcul automat (hard și soft).
t e
es
S,
Dezvoltarea economică a dus la accentuarea complexității unităților
PA
IS
le
economice precum și a subsistemelor componente. Ca urmare se folosește
si
Va
g.
noțiunea de sistem complex industrial, care este de regulă un sistem
.in
dr
v.
ni
deschis, numit și sistem total (spre a-l deosebi de subsistemele sale).
.u
nf
co
Structura unui sistem complex industrial are, la același nivel cu subsistemul
,
ui
ul
or
ut
operațional și următoarele trei subsisteme (fig. 4.1):
la
du
or
- de aprovizionare;
ac
ăr
fă
- de transport;
re
ui
rib
- de întreținere.
st
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
td
ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
en
om
D
în
ă
ic
om
on
Fig. 4.1. Structura sistemului complex industrial

Ec
rie
ne
gi
In
Fiecare din aceste subsisteme va conține un subsistem al procesului sub

ea
ar
liz
comanda unui subsistem de control (SC), deci:

ia
ec
sp
- SO (subsistemul operațional) = SC + PO (proces operativ);

la
e
,d
III
- SI (subsistemul de întreținere) = SC + PI (proces de întreținere);

ul
an
in
- ST (subsistemul de transport) = SC + PT (proces de transport);

rd
ilo
nț
de
- SA (subsistemul de aprovizionare) = SC + PA (proces de aprovizionare).

tu
,s
at
Observație:
in
st
de
La această structură a unui sistem complex industrial se mai adaugă:

te
es
rs
- subsistemul programării/planificării producției, în SCC;

cu
e
ld
rtu
- subsistemul de gestiune a producției;

po
Su
- subsistemul financiar.
Structura complexă rezultată corespunde funcțiilor unităților productive:
1. funcția principală de producție;
2
2. funcția comercială (aprovizionare/desfacere) - Marketing;
4. funcția financiar contabilă;
4. funcția de personal (recrutare/pregătire);
5. funcția de cercetare - dezvoltare (investiții);
6. funcția de planificare/conducere - Management (funcție care le
.
lă
ga
ile
integrează pe primele cinci).
t e
es
S,
PA
IS
le
si
Va
g.
.in
dr
- Rețineți structura (subsistemele: operațional, aprovizionare, transport,
v.
ni
.u
nf
întreținere, informațional, decizional) și funcțiile (producție, comercială,
co
,
ui
ul
financiar-contabilă, personal, cercetare-dezvoltare, planificare-
or
ut
la
conducere) sistemului de producție total - întreprinderea.
du
or
ac
ăr
fă
re
ui
4.2 Factori de producție
rib
st
di
e
ric
O
ti.
eș
Producția - transformarea resurselor în bunuri economice - implică
oi
Pl
n
combinarea eficientă a factorilor de producție.
di
e
az
l-G
Punctul de plecare în analiza factorilor de producție îl constituie resursele
tro
Pe
economice (sau productive): ansamblul mijloacelor disponibile și
a
te
ita
rs
susceptibile de a fi valorificate în producția de bunuri. Acestea pot fi

ve
ni
U
analizate ca stocuri (cantitatea de resurse economice existente la un

n
di
,
ță
an
moment dat) sau ca fluxuri (proces de atragere și utilizare economică a lor

st
di
la
într-o perioadă de timp).

și
zi
e
td
Privite în cadrul unei țări, resursele stoc se prezintă ca avuție națională:

ân
ăm
totalitatea resurselor de care dispune un popor la un moment dat.

ăț
nv
-î
(principalele elemente ale avuției naționale sunt: 1. resursele naturale ale

ic
an
ec
lM
solului și subsolului cunoscute, utilizabile și utilizate; 2. resursele de muncă;

iu
en
om
4. aparatul tehnic de producție, bunuri materiale acumulate; 4. resursele

D
în
spirituale sau potențialul creativ al țării).

ă
ic
om
Potențialul economic al unei țări constă în ansamblul elementelor avuției

on
Ec
rie
naționale intrate sau care pot fi atrase în circuitul economic (poate fi:
ne
gi
In
maxim, valorificabil, atras).

ea
ar
liz
Factorii de producție constau din potențialul de resurse economice atrase

ia
ec
sp
în circuitul economic. Deci, resursele economice disponibile și

la
e
,d
III
valorificabile, în măsura în care sunt atrase și utilizate în activitatea

ul
an
in
economică, apar ca fluxuri sub formă de servicii ale factorilor de producție.

rd
ilo
nț
Analiza celor cinci fluxuri ale intrărilor în sistemul de producție (Materiale,

de
tu
,s
Energie, Informație, Capital, resurse Umane) evidențiază sistemul factorilor

at
in
st
de
de producție prezentat în figura 4.2.

te
es
rs
Factorii de performanță umană (FPU) permit pregătirea, organizarea și

cu
e
ld
dinamizarea întregului proces. Deși au un caracter abstract în raport cu

rtu
po
Su
factorii elementari (FE) ei condiționează modul de combinare și

transformare a acestora, influențând cantitatea, calitatea și valoarea
produselor obținute.
3
Informația, ca factor elementar de producție, prezintă unele particularități,
deoarece procesul de producție nu poate avea loc fără prelevarea,
transmiterea, recepția, interpretarea și utilizarea unor date cu privire la
calitatea și cantitatea factorilor de producție, caracteristicile produselor,
succesiunea în timp a proceselor și evoluția diferiților parametrii.
.
lă
ga
ile
t e
es
S,
PA
IS
le
si
Va
g.
.in
dr
v.
ni
.u
nf
co
,
ui
ul
or
ut
la
du
or
ac
ăr
fă
Fig. 4.2. SFP - sistemul factorilor de producție; FPu - factori de performanță umană;
re
ui
rib
st
FE - factori elementari; FCd - factori de conducere; FCr - factori de creație; M -
di
e
ric
O
materiale, E - energie; Mj - mijloace de muncă; I - informație; ME - muncă de
ti.
eș
oi
execuție; P - planificare/prevedere; O - organizare; Cd - comandă/decizie;
Pl
n
di
Co - coordonare; C - control; Cp - concepție produs; CPs - concepție proces
e
az
l-G
tehnologic; CO - concepție organizare. tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
Principalele grupe de informație legate de procesul de producție sunt:

ni
U
n
di
1. Informația despre produs;

,
ță
an
st
2. Informația despre proces (tehnologic);

di
la
și
4. Informația privind programarea producției;

zi
e
td
ân
4. Informația privind controlul și desfășurarea producției;

ăm
ăț
5. Informația privind desfacerea producției;

nv
-î
ic
an
6. Informația privind consumul de resurse.

ec
lM
Aceste 6 grupe de informație aparțin uneia din următoarele categorii:

iu
en
om
a) Informație tehnică pentru pregătirea producției;

D
în
ă
ic
b) Informație tehnică pentru realizarea procesului de producție;

om
on
Ec
c) Informație economică pentru conducerea generală a proceselor de

rie
ne
producție.
gi
In
ea
Informația tehnică pentru pregătirea producției este rezultatul factorilor de

ar
liz
ia
ec
creație (FCr) iar celelalte două - ale factorilor de conducere (FCd) și

sp
la
elementari (FE) aflați într-un proces interactiv permanent.

e
,d
III
ul
În concluzie, se poate considera producția ca o combinare a factorilor

an
in
rd
elementari cu cei de creație și conducere, ceea ce permite exprimarea sa

ilo
nț
de
ca pe o funcție de cantitatea și calitatea factorilor utilizați.

tu
,s
at
Pentru a se putea aplica principiul minimizării consumului de factori, este

in
st
de
te
necesară exprimarea acestora sub forma unor costuri. Alegerea unei

es
rs
cu
anumite variante (combinație de factori) se va baza pe compararea

e
ld
rtu
informației economice aferente fiecăreia și evaluarea diferitelor combinații

po
Su
în raport cu cerințele principiului eficienței.

Ca urmare, datele (informația) economice(ă) devin premisa funcției de
reglaj în cadrul procesului de producție.
4
Costurile de producție depind de caracteristicile produsului, de calitatea și
cantitatea factorilor de producție și de costul lor. Calitatea factorilor de
producție este definită prin cerințele tehnice; costul factorilor de producție
- prin date economice iar cantitatea este condiționată în aceeași măsură de
aspecte tehnice, economice și organizatorice.
.
lă
ga
ile
t e
es
S,
PA
IS
le
si
Va
- Analizați structura sistemului factorilor de producție pornind de la
g.
.in
dr
clasificarea lor clasică în factori primari (munca și natura) și derivați
v.
ni
.u
nf
(capitalul).
co
,
ui
ul
or
ut
la
4.3 Structura organizatorică a întreprinderii
du
or
ac
ăr
fă
re
ui
Structura producției reprezintă alcătuirea internă a sistemului de producție
rib
st
di
total și poate fi privită din două puncte de vedere:
e
ric
O
ti.
- din punct de vedere al organizării structurale;
eș
oi
Pl
- din punct de vedere al componentelor și relațiilor interne.
n
di
e
az
Structura producției din punct de vedere al organizării structurale
l-G
tro
Pe
reprezintă modul de împărțire a procesului de producție pe subunități
a
te
ita
organizatorice și modul de conectare al acestora.

rs
ve
ni
U
Subunitatea de definire a compunerii structurii de producție este secția.

n
di
,
ță
După rolul lor în structura sistemului de producție secțiile se clasifică în:

an
st
di
- secții de bază în care scopul procesului de producție este realizarea

la
și
zi
produselor ce constituie obiectul activității sistemului de producție;

e
td
ân
ăm
- secții de producție auxiliare în care scopul proceselor de producție este

ăț
nv
-î
asigurarea unor condiții necesare desfășurării proceselor de producție în

ic
an
ec
secțiile de bază;
lM
iu
en
- secții de producție anexe în care se valorifică unele materiale refolosibile

om
D
în
rezultate în procesul de producție din secțiile de bază.

ă
ic
om
Secțiile conțin subunități (ateliere, puncte de lucru, locuri de muncă) ce au drept

on
Ec
scop realizarea unei etape a procesului de producție: pregătire, transformare,

rie
ne
gi
In
asamblare, finisare a produselor. Aceste subunități sunt conectate între ele

ea
ar
funcție de nomenclatorul și caracteristicile produselor realizate.

liz
ia
ec
sp
Principalele moduri de interconectare a secțiilor într-un sistem de

la
e
,d
producție sunt:
III
ul
an
a. Interconectare tehnologică (fig. 4.3) - în succesiunea proceselor,

in
rd
ilo
indiferent de succesiunea operațiilor pentru fiecare produs;

nț
de
tu
b. Interconectarea pe produs (fig. 4.4) - în fluxuri tehnologice separate

,s
at
in
st
pentru fiecare produs

de
te
es
c. Interconectare pe obiect (fig. 4.5) - în succesiunea operațiilor tehnologice

rs
cu
e
se introduce o conexiune parțială după cerințele unui anumit ansamblu

ld
rtu
po
d. Interconectare mixtă - o combinație între variantele de la punctele a, b și

Su
c ca de exemplu cea prezentată în figura 4.6

Structura producției din punct de vedere al relațiilor interne și al
componentelor definește totalitatea tehnicilor și a legăturilor dintre ele,
5
folosite în vederea obținerii (realizării) producției.
Totalitatea proceselor la care sunt supuse obiectele muncii pot fi grupate în
5 categorii de tehnici globale:
- tehnica producerii;
- tehnica transportului;
.
lă
ga
ile
- tehnica conducerii;
t e
es
S,
- tehnica creației;
PA
IS
le
- tehnica factorului uman.
si
Va
g.
.in
dr
v.
ni
.u
nf
co
,
ui
ul
or
ut
la
du
or
ac
ăr
fă
re
ui
rib
st
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
Fig. 4.4. Interconectarea tehnologică a Fig. 4.4. Interconectare pe

st
di
la
secțiilor produs
și
zi
e
td
ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
en
om
D
în
ă
ic
om
on
Ec
rie
ne
gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
la
e
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
tu
,s
at
in
st
de
te
es
rs
cu
e
ld
Fig. 4.5. Interconectare pe obiect Fig. 4.6. Interconectare mixtă

rtu
po
Su
Toate aceste tehnici sunt interdependente, alcătuind un tot unitar -

sistemul de producție.
6
Fiecare tehnică globală este alcătuită din mai multe tehnici elementare,
care corespund anumitor procese și factori elementari.
.
- Rețineți clasificarea secțiilor după rolul lor funcțional (de bază, auxiliare și
lă
ga
ile
anexe) și modurile de interconectare ale acestora (tehnologică, pe produs,
t e
es
S,
pe obiect și mixtă).
PA
IS
le
si
Va
g.
.in
4.4 Tipuri de producție
dr
v.
ni
.u
nf
co
,
ui
Tipul de producție al unei unități (sistem) de producție este determinat de:
ul
or
ut
la
- numărul de sortimente;
du
or
ac
- volumul de produse realizate din fiecare sortiment;
ăr
fă
re
- tipul proceselor tehnologice, al mașinilor și instalațiilor folosite.
ui
rib
st
Principalele elemente care caracterizează tipul de producție sunt:
di
e
ric
O
- gradul de specializare al locurilor de muncă;
ti.
eș
oi
- gradul de continuitate al circulației obiectelor muncii.
Pl
n
di
e
Există trei tipuri de producție:
az
l-G
a) Producție de masă - în flux automatizat sau neautomatizat tro
Pe
a
te
(discontinuu);
ita
rs
ve
b) Producție de serie ( mare, mijlocie, mică)

ni
U
n
di
c) Producție individuală ( de unicate)

,
ță
an
st
di
la
și
a) Producția de masă
zi
e
td
ân
Producția de masă este caracterizată de fabricarea permanentă a unui

ăm
ăț
nv
produs sau a unui număr foarte mic de sortimente. Termenul

-î
ic
an
„permanentă” se referă, aici, la perioada de prognoză avută în vedere

ec
lM
iu
pentru produsul respectiv.

en
om
D
Principalele caracteristici ale acestui tip de producție sunt:

în
ă
ic
- utilizarea de echipamente (mijloace de muncă) cu un grad ridicat de

om
on
Ec
înzestrare tehnică (automatizare, mecanizare, robotizare etc.);

rie
ne
- amplasarea mașinilor și utilajelor în linii tehnologice specializate pe

gi
In
ea
produs (sau subansamble ale acestuia) într-o succesiune corespunzătoare

ar
liz
ia
ec
operațiilor procesului tehnologic (amplasare în flux);

sp
la
- normare exactă a consumului de timp pe operații;

e
,d
III
ul
- specializarea strictă a punctelor de lucru (locurilor de muncă);

an
in
rd
- personalul pentru execuție poate avea o calificare scăzută;

ilo
nț
de
- pentru operațiile de reglare și întreținere a utilajelor este necesar un

tu
,s
at
in
personal cu calificare foarte ridicată;

st
de
te
- flexibilitatea fabricației este foarte scăzută.

es
rs
cu
- În cadrul acestui tip de producție se pot întâlni următoarele situații:

e
ld
rtu
- producția de masă cu flux automatizat, caz în care transportul obiectelor

po
Su
muncii se realizează în mod continuu, automat. Acest gen de producție,

specific industriei chimice și petrochimice, se extinde și în cadrul industriei
constructoare de mașini prin robotizare.
7
- producția în flux neautomatizat (pe bandă) - transportul de la un punct de
lucru la altul se realizează neautomat (de exemplu mecanizat). Durata
operațiilor la fiecare punct de lucru trebuie să fie egală cu tactul liniei sau
un multiplu al său.
- producția în flux discontinuu (intermitent) - transportul obiectelor muncii
.
lă
ga
ile
de la un punct de lucru la altul se face neautomat, dar o parte sau toate
t e
es
S,
operațiile (grupate pe puncte de lucru) au o durată care nu este nici egală
PA
IS
le
nici multiplu al tactului liniei. Vor exista, deci puncte de lucru la care timpul
si
Va
g.
necesar realizării operației respective este mai mic decât tactul liniei, astfel
.in
dr
v.
ni
încât se creează întreruperi în funcționarea utilajelor ce deservesc aceste
.u
nf
co
puncte de lucru și disponibilizări ale forței de muncă. Prin introducerea
,
ui
ul
or
ut
unor forme specifice de organizare, se pot elimina pierderile de timp.
la
du
or
ac
ăr
fă
b) Producția în serie
re
ui
rib
Producția în serie este caracterizată prin fabricarea de loturi de produse,
st
di
e
ric
care se repetă după anumite perioade de timp prestabilite. Ca urmare, la
O
ti.
eș
majoritatea punctelor de lucru, se repetă periodic aceleași operații.
oi
Pl
n
di
Producția de serie se clasifică, după mărimea loturilor de fabricație, în:
e
az
l-G
- producție de serie mare (în flux), care este asemănătoare producției de a
Pe
tro
masă, cu diferența că, pe aceeași linie tehnologică se pot realiza mai multe
te
ita
rs
produse asemănătoare din punct de vedere constructiv și al proceselor

ve
ni
U
n
tehnologice.
di
,
ță
an
- Producție de serie mijlocie, caracterizată prin loturi de produse realizate

st
di
la
succesiv. După fiecare lot se modifică structura și componența liniei

și
zi
e
td
tehnologice, ceea ce conduce la reducerea productivității;

ân
ăm
ăț
- Producție de serie mică, caracterizată prin fabricarea unui sortiment mare

nv
-î
ic
de produse, în loturi mici ce se repetă la intervale neregulate de timp.

an
ec
lM
În general, producția de serie, necesită atât mașini specializate cât și mașini

iu
en
om
universale. Raportul dintre cele două categorii este dependent de tipul

D
în
ă
seriei (mare, mijlocie, mică) și de mărimea lotului de fabricație, care

ic
om
on
influențează, de asemenea, gruparea și amplasamentul lor, gradul de

Ec
rie
ne
utilizare și productivitatea.
gi
In
ea
ar
liz
ia
c) Producția individuală
ec
sp
la
Acest tip de producție este caracterizată prin fabricarea unor produse

e
,d
III
diverse, în cantități foarte mici, uneori chiar unicate. Din această cauză sunt
ul
an
in
necesare mașini universale, grupate după tipul prelucrării pe care o

rd
ilo
nț
realizează și deservite de personal ci înaltă calificare. Productivitatea și

de
tu
,s
at
gradul de utilizare al mașinilor este scăzut.

in
st
de
Observație: Caracterizarea tipului de producție este importantă deoarece:

te
es
rs
- permite definirea mijloacelor și a formei structurale de organizare;

cu
e
ld
rtu
- permite analiza orientată a sarcinilor de fabricație astfel încât să se

po
Su
stabilească o relație între acestea și un anumit tip de fabricație, deci o

anumită clasă de sistem de producție;
8
- permite elaborarea strategiilor diferențiate de conducere a sistemului de
producție.
O caracterizare generală a tipurilor de producție este prezentată în tabelul

4.1.
.
lă
ga
ile
t e
es
S,
Tabelul 4.1
PA
IS
le
Producția de Producția de Producția în
si
Va
Criteriu
g.
unicate serie masă
.in
dr
v.
Sortimentația largă ... foarte
ni
.u
foarte largă singulară
nf
producției restrânsă
co
,
ui
ul
Specializarea
or
tehnologică mixtă pe obiect
ut
la
producției
du
or
Specializarea
ac
universale,
ăr
fă
utilajelor și a
re
universale specializate, speciale
ui
rib
echipamentelor
st
speciale
di
tehnologice
e
ric
O
Flexibilitatea
ti.
eș
relativ ridicată medie scăzută
oi
producției
Pl
n
di
Amplasarea utilajelor pe grupe pe grupe,
e
az
concordant cu
l-G
și a locurilor de omogene în celule,
tro
fluxul tehnologic
Pe
muncă tehnologic în flux
a
te
ita
Calificarea înaltă,
rs
ve
medie relativ scăzută

ni
operatorilor direcți policalificare

U
n
di
Diviziunea muncii scăzută mijlocie mare

,
ță
an
st
Consumul specific de
di
la
și
materiale și relativ mare mijlociu mic

zi
e
td
manoperă pe produs
ân
ăm
Costul unitar al
ăț
mare mijlociu mic

nv
-î
produsului
ic
an
Productivitatea
ec
lM
mică mijlocie mare

iu
muncii
en
om
pe schimb și linii
D
Conducerea operativă pe comenzi

în
pe unicate de producție în
ă
ic
a producției (loturi)
om
flux
on
Ec
rie
ne
gi
In
Obișnuit în practica proiectării și a producției tipul de producție nu se

ea
ar
liz
determină prin calcul, ci se apreciază după mărimea seriei de fabricație

ia
ec
sp
definită de cantitatea de produse care se execută după aceeași

la
e
,d
documentație tehnică, care nu se modifică pe durata ciclului de viață al

III
ul
an
produsului. Mărimea seriei de fabricație este întotdeauna impusă de un

in
rd
ilo
plan sau de piață.

nț
de
tu
,s
Această determinare prin apreciere este foarte imprecisă și are urmări

at
in
st
negative din punct de vedere tehnico-economic, soluțiile proiectate fiind

de
te
es
mai mult sau mai puțin îndepărtate de optim, necesitând ulterior

rs
cu
e
ld
reproiectări de produse, tehnologii și organizări.

rtu
po
Delimitările cele mai utile pentru determinarea prin calcul a tipului

Su
producției sunt prezentate în tabelul 4.2.
9
a) La nivelul sistemului de producție (al mulțimii locurilor de muncă dintr-o
secție, atelier, compartiment etc.), mărimile prin care se caracterizează
tipul producției sunt:
- coeficientul de continuitate al livrării unui produs, k cl , dat de relația:
n −1
.
lă
ga
kcl = l (4.1)
ile
t e
es
11
S,
PA
unde n l este numărul de luni din anul de plan în care este programată
IS
le
si
livrarea produsului.
Va
g.
.in
- coeficientul mediu al specializării locurilor de muncă, k ms , dat de relația:
dr
v.
ni
.u
n
nf
k ms = to (4.2)
co
,
ui
ul
nLM
or
ut
la
unde: n to este numărul total de operații realizate;
du
or
ac
n LM - numărul de locuri de muncă.
ăr
fă
re
ui
rib
st
di
Tabelul 4.2
e
ric
O
Mărimi și valori pentru nivelul
ti.
eș
oi
Pl
Tipul producției sistem de producție loc de muncă
n
di
e
az
k cl k ms n jk m jk
l-G
tro
Pe
de masă 1 ≤1 ≤1 ≥1
a
te
ita
mare 0,5 ... 1 2 ... 10 2 ... 10 0,5 ... 0,1

rs
ve
ni
U
de serie mijlocie 0,1 ... 0,5 10 ... 50 10 ... 20 0,1 ... 0,05
n
di
,
ță
mică < 0,1 > 50 > 20 < 0,05

an
st
di
la
unicate ≅0 - - -
și
zi
e
td
ân
ăm
b) La nivelul locurilor de muncă, mărimile prin care se caracterizează tipul

ăț
nv
-î
ic
producției sunt:
an
ec
lM
- numărul de repere distincte, j fabricate în cursul perioadei de un an la

iu
en
om
locul de muncă la care se execută operația k pentru reperul respectiv, n jk ,

D
în
exprimat în [repere/loc de muncă], dat de relația:

ă
ic
om
on
Fdank
Ec
n jk = (4.3)
rie
ne
Q jan ⋅ N Tjk
gi
In
ea
unde: F dank este fondul anual de timp disponibil pentru locul de muncă al
ar
liz
ia
ec
operației k ce se execută asupra reperului j, exprimat în [ore/an];

sp
la
e
Q jan - volumul producției fizice a reperului j (aflat în componența

,d
III
ul
an
produsului i) în conformitate cu programul anual de producție, exprimat în

in
rd
[buc/an reper];
ilo
nț
de
tu
N Tjk - norma tehnică de timp pentru operația k ce se execută asupra

,s
at
in
reperului j, exprimată în [min.loc de muncă/buc].

st
de
te
es
- numărul de locuri de muncă pentru operația k necesar continuu în cursul

rs
cu
perioadei de un an pentru fabricare a Q jan repere de tip j, m jk , exprimat în

e
ld
rtu
po
[nr. loc de muncă/reper], este dat de relația:

Su
1
m jk = (4.4)
n jk
10
În întreprinderile constructoare de mașini tipul de producție la nivel de
sistem de producție este regăsit numai la 50 ... 70 % din locurile de muncă
așa cum se exemplifică în tabelul 4.3.
Tabelul 4.3
.
lă
ga
ile
Tipul producției Tipul producției la nivelul de loc de muncă
t e
es
S,
la nivel de de de serie de serie de serie mică
PA
IS
le
întreprindere masă mare mijlocie și unicate
si
Va
g.
de masă 55 % 25 % 15 % 5%
.in
dr
v.
de serie mică și
ni
.u
5% 10 % 20 % 65 %
nf
co
unicate
,
ui
ul
or
ut
la
du
or
ac
ăr
fă
- Caracterizarea generală a producției de masă, serie unicat (v. tab 4.1).
re
ui
rib
- Stabilirea tipului de producție la nivelul sistemului de producție (kcl, kms, v.
st
di
e
ric
tab. 4.2).
O
ti.
eș
- Stabilirea tipului de producție la nivelul fiecărui loc de muncă (njk, m jk, v. tab.
oi
Pl
n
di
4.3).
e
az
l-G
tro
Pe
a
te
ita
rs
Teste
ve
ni
U
n
1. La nivelul unui sistem de producție, un produs trebuie livrat

di
,
ță
an
11 luni pe an calendaristic. El se realizează la 10 locuri de

st
di
la
și
muncă fiind necesare 4 operații.

zi
e
td
a. Definiți coeficientul de continuitate al livrărilor produsului

ân
ăm
ăț
b. Definiți coeficientul mediu al specializării locurilor de

nv
-î
ic
muncă.
an
ec
lM
c. Ce tip de producție trebuie organizat la nivelul SP?

iu
en
om
D
în
ă
2. La nivelul unui sistem de producție un produs trebuie livrat

ic
om
on
11 luni pe an calendaristic. El se realizează la 5 locuri de muncă

Ec
rie
ne
în 10 operații.
gi
In
ea
a. Definiți coeficientul de continuitate al livrărilor produsului

ar
liz
ia
ec
b. Definiți coeficientul mediu al specializării locurilor de

sp
la
muncă
e
,d
III
ul
c. Ce tip de producție trebuie organizat la nivelul SP?

an
in
rd
ilo
nț
de
3. La un loc de muncă sunt prevăzute două schimburi a 8 ore iar pe

tu
,s
at
un an calendaristic sunt: 104 zile nelucrătoare, 7 zile sărbători legale,

in
st
de
2 zile de întreruperi aprobate iar coeficientul de reducere al fondului

te
es
rs
disponibil de timp ca urmare a reparațiilor preventiv planificate este

cu
e
ld
k rp = 0,9. La acest loc de muncă se execută o operație k, pentru un

rtu
po
Su
reper oarecare j, având norma de timp N Tj,k = 30 min, fiind planificat

un volum al producției fizice Q j (an) = 2000 buc/an.
Care este tipul de producție care trebuie organizat la acest loc
de muncă? Justificare.
11
4. La un loc de muncă sunt prevăzute două schimburi a 8 ore iar pe
un an calendaristic sunt: 104 zile nelucrătoare, 7 zile sărbători legale,
2 zile de întreruperi aprobate iar coeficientul de reducere al fondului
disponibil de timp ca urmare a reparațiilor preventiv planificate este
.
lă
ga
k rp = 0,9. La acest loc de muncă se execută o operație k, pentru un
ile
t e
es
reper oarecare j, având norma de timp N Tj,k = 3 min, fiind planificat
S,
PA
IS
un volum al producției fizice Qj (an) = 200000 buc/an.
le
si
Va
Care este tipul de producție care trebuie organizat la acest loc de
g.
.in
dr
muncă? Justificare.
v.
ni
.u
nf
co
,
ui
ul
or
ut
Răspunsuri
la
du
or
1. a) kcl = 1; b) kms = 0,4; c) producție de masă.
ac
ăr
fă
2. a) kcl = 0,909; b) kms = 2; c) producție de serie mare.
re
ui
rib
st
3. njk = 3,6;( Fdank =3614,4 ore) mjk =0,28; producție de serie
di
e
ric
mare.
O
ti.
eș
oi
4. njk = 0,36; (Fdank =3614,4 ore) mjk =2,77; producție de masă.
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
Bibliografie
a
te
ita
rs
ve

ni
U
n

di
,
ță
an
Editura Dacia, Cluj - Napoca, 2002

st
di
la
și

zi
e
td

ân
ăm
ăț

nv
-î
ic
an
ec
lM
IV, 1977
iu
en
om

D
în
ă

ic
om
on

Ec
rie
ne
Timișoara, 1993
gi
In
ea

ar
liz
ia

ec
sp
la
e
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
tu
,s
at
in
st
de
te
es
rs
cu
e
ld
rtu
po
Su
12
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE PROIECTAREA SISTEMELOR
5
DE PRODUCȚIE
.
lă
ga
ile
t e
es
S,
PA
CUPRINS
IS
le
si
Va
5. Proiectarea sistemelor de producție ............................ 1
g.
.in
dr
5.1 Componentele tangibile și etapele proiectării
v.
ni
.u
nf
sistemelor de producție ..................................... 1
co
,
ui
ul
5.2 Fundamentarea producției fizice ............................ 4
or
ut
la
5.3 Optimizarea planului producției fizice .................... 6
du
or
ac
ăr
fă
re
Răspunsurile testelor de autoevaluare ......................... 9
ui
rib
st
di
Bibliografie .................................................................. 9
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
n
Obiective
di
e
az
l-G
Înțelegerea și însușirea algoritmului pentru proiectarea
tro
Pe
a
sistemelor de producție. Rezolvarea unei probleme

te
ita
rs
ve
inginerești de optimizare (a planului producției fizice).

ni
U
n
di
,
ță
an
st
Competențe
di
la
și
zi
Unitatea de învățare va permite înțelegerea întreprinderii (a

e
td
ân
ăm
firmei) prin percepția realității materiale și cea a proceselor

ăț
nv
și condițiilor de funcționare.
-î
ic
an
ec
Noțiunile legate de fundamentarea și optimizarea planului

lM
iu
en
producției fizice vor asigura competențe inițiale în ceea ce

om
D
privește viziunea și strategia unei firme.

în
ă
ic
om
on
Ec
5. Proiectarea sistemelor de producție

rie
ne
gi
In
ea
ar
5.1 Componentele tangibile și etapele proiectării sistemelor de

liz
ia
ec
sp
producție
la
e
,d
III
ul
an
Un sistem de producție cuprinde cinci componente tangibile:

in
rd
ilo
nț
- amenajarea – aranjarea fizică a sistemului de producție;

de
tu
,s
- manipularea materialelor – căile și mijloacele destinate deplasării

at
in
st
de
materialelor în interiorul sistemului de producție;

te
es
- comunicațiile – sistemele care stochează, prelucrează și transmit

rs
cu
e
ld
informațiile, inclusiv deciziile;

rtu
po
Su
- utilitățile – distribuția de energie electrică, termică, aer comprimat, apă și

evacuarea reziduurilor;
- clădirile – structurile care adăpostesc sistemul de producție.
La proiectarea sistemelor de producție trebuie luate în considerare toate
cele cinci componente, una dintre ele fiind selectată drept conducătoare
sau dominantă, funcție de natura sistemului de producție.
Proiectarea sistemelor de producție are ca obiectiv optimizarea succesivă a
.
lă
proceselor și structurilor, iar conceperea subsistemelor de fabricare,
ga
ile
e
control, transport intern, depozitare parcurge în mod specific etapele
t
es
S,
PA
generale ale concepției sistemelor inginerești.
IS
le
si
a) Datele inițiale sunt determinate de cerințele funcționale ale mediului
Va
g.
.in
social - economic și evidențiate prin prognoze, studii de conjunctură și
dr
v.
ni
.u
marketing, programe pe termen lung sau mediu, programe de
nf
co
,
restructurare, studii de fezabilitate. Rezultatul acestor analize va conduce
ui
ul
or
ut
la una din următoarele două situații:
la
du
or
- concepția și construirea unor capacități noi de producție;
ac
ăr
fă
- asimilarea de produse noi sau reprofilarea producției.
re
ui
rib
st
Datele inițiale trebuie să cuprindă:
di
e
ric
- i  1,2, ..., P, produsele realizate;
O
ti.
eș
- j  1,2,..., Ri, () i  1,..., P, repere pentru fiecare produs;
oi
Pl
n
di
- k  1,2, ... , ORi, () j  1, ..., Ri, operații pentru fiecare reper.
e
az
l-G
tro
b) Stabilirea funcției globale a sistemului de producție, respectiv relația a
Pe
te
intrări - ieșiri dată de producția fizică planificată pentru seria de fabricație,

ita
rs
ve
respectiv Qjan - volumul producției fizice anuale.

ni
U
n
di
Obiectivele sistemului de producție sunt:

,
ță
an
st
- optimizarea nivelului calitativ al produselor;

di
la
și
- maximizarea eficienței sistemului de producție.

zi
e
td
ân
Aceste obiective se pot formula sintetic sub forma: minimizarea

ăm
ăț
nv
consumului de resurse, deci a costurilor.

-î
ic
an
c) Proiectarea proceselor de producție pe baza proiectelor de tehnologii de

ec
lM
iu
fabricație pentru oricare din operațiile k, sau pe baza unor tehnologii

en
om
D
tipizate pe grupe de obiecte i sau j (produse sau repere) și a proiectelor

în
ă
ic
proceselor de transport, depozitare, transmiterea informației etc.

om
on
Ec
Proiectarea proceselor de producție constă în:

rie
ne
- stabilirea (alegerea) tipului utilajelor și a locurilor de muncă;

gi
In
ea
- calculul necesarului de utilaje și locuri de muncă de același fel;

ar
liz
ia
ec
- determinarea ariilor suprafețelor de producție;

sp
la
e
- conceperea legăturilor (amplasamente, rețele, căi de transport etc.) între

,d
III
ul
grupe de locuri de muncă, celule de fabricație, ateliere, compartimente, secții.

an
in
rd
d) Proiectarea structurilor de producție (a componentelor tangibile) va fi

ilo
nț
de
realizată de:
tu
,s
at
in
- institute de proiectare specializate în proiectarea uzinelor, în cazul unor

st
de
te
întreprinderi noi sau a unor dezvoltări importante pentru unități existente;

es
rs
cu
- compartimentele specializate de organizare și proiectare tehnologică, în

e
ld
rtu
cazul unor reorganizări sau dezvoltări curente ale producției într-o unitate
po
Su
existentă.
Proiectarea structurilor de producție începe cu proiectarea structurilor de
fabricație.
2
e) Dezvoltarea succesivă a sistemului de producție prin parcurgerea
periodică a etapelor a, ..., d.
În figura 5.1 se prezintă sub forma unei scheme logice (algoritm) fazele
generale ale proiectării sistemelor de producție.
.
lă
ga
ile
t e
es
S,
PA
IS
le
si
Va
g.
.in
dr
v.
ni
.u
nf
co
,
ui
ul
or
ut
la
du
or
ac
ăr
fă
re
ui
rib
st
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
td
ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
en
om
D
în
ă
ic
om
on
Ec
rie
ne
gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
la
e
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
tu
,s
at
in
st
de
te
es
rs
cu
e
ld
rtu
po
Fig. 5.1
Su
În funcție de amploarea proiectului sunt necesare colective complexe care

includ indivizi din interiorul și din exteriorul organizației.
3
Se apreciază ca fiind specifice ingineriei industriale două probleme
specifice:
- fundamentarea producției;
- optimizarea planului producției fizice.
.
lă
ga
ile
e
t
es
S,
PA
- Specificați care sunt componentele tangibile ale unui sistem de producție
IS
le
si
(amenajarea, manipularea materialelor, comunicațiile, utilitățile, clădirile).
Va
g.
.in
- Enumerați etapele proiectării sistemelor de producție.
dr
v.
ni
.u
nf
co
,
ui
5.2 Fundamentarea producției fizice
ul
or
ut
la
du
or
ac
Fundamentarea producției unei întreprinderi presupune respectarea unor
ăr
fă
re
cerințe de bază:
ui
rib
st
di
A. Pentru a asigura poziționarea pe piață (în raport cu concurența) a firmei:
e
ric
O
- Luarea în considerare numai a acelor produse și cantități care au
ti.
eș
oi
Pl
desfacerea asigurată, conform prevederilor din contractele și convențiile
n
di
e
az
încheiate cu beneficiarii sau informațiilor rezultate din studiile de piață
l-G
efectuate de întreprindere; tro
Pe
a
te
ita
- Respectarea cu strictețe a termenelor stabilite în contracte și convenții

rs
ve
ni
pentru livrarea produselor la beneficiari;

U
n
di
,
ță
- Asigurarea oferirii pe piață a unor produse cu nivel calitativ și cu funcții de

an
st
di
utilizare adaptate cerințelor individualizate ale clienților, care să satisfacă

la
și
zi
exigențele de consum sau folosire ale acestora;

e
td
ân
- Fundamentarea producției în concordanță cu volumul, structura și

ăm
ăț
nv
caracteristicile resurselor tehnologice, materiale, umane și financiare de

-î
ic
an
ec
care dispune întreprinderea în perioada considerată;

lM
iu
en
B. Pentru asigurarea eficienței firmei:

om
D
- Asigurarea folosirii eficiente a capacității de producție și a forței umane

în
ă
ic
om
existente în întreprindere;
on
Ec
- Introducerea în nomenclator a unor produse caracterizate prin posibilități

rie
ne
gi
superioare de valorificare a resurselor de materii prime și de energie, care

In
ea
ar
permit înlocuirea materialelor deficitare sau poluante, fără ca aceasta să

liz
ia
ec
dăuneze calității produselor oferite;

sp
la
e
,d
- Executarea și oferirea unor produse noi sau modernizate, care determină

III
ul
an
sporirea productivității muncii, reducerea costurilor de producție și

in
rd
ilo
creșterea profitului;
nț
de
tu
- Asigurarea, ca tendință a specializării diferitelor verigi de producție, unui

,s
at
in
st
profil de producție optim în raport cu dotarea tehnică și tehnologiile

de
te
es
existente.
rs
cu
e
Sintetizând aceste cerințe, se pot stabilii trei direcții principale de

ld
rtu
po
fundamentare a producției întreprinderii.

Su
1. Fundamentarea producției întreprinderii în funcție de cerințele pieței
4
La baza acestei direcții de fundamentare stă raportul dintre cererea și
oferta de produse, dintre vânzare și producție. În evoluția istorică a
raportului respectiv, pot fi identificate trei etape.
Prima etapă, specifică perioadei în care cererea era neindividualizată și
.
lă
depășea substanțial oferta de produse, se caracterizează prin prioritatea
ga
ile
e
producției și predominarea tipului de producție de serie mare și masă.
t
es
S,
PA
Sloganul acestei etape <vinde ce se produce>, evidențiază particularitățile
IS
le
si
și preocupărilor ei.
Va
g.
.in
Cea de a doua etapă, aduce un echilibru între cererea și oferta de produse.
dr
v.
ni
.u
Raportul dintre producția de serie mare și de masă, pe de o parte și
nf
co
,
producția de serie mică și individuală, pe de altă parte, se modifică în
ui
ul
or
ut
favoarea acesteia din urmă, ca urmare a particularizării cerințelor
la
du
or
diferitelor categorii de clienți. În aceste condiții se manifestă prioritatea
ac
ăr
fă
procesului de vânzare, cererea urmând să fie stimulată prin politici de
re
ui
rib
st
marketing orientate spre produs. Este etapa în care întreprinderea
di
e
ric
<produce ce se vinde>.
O
ti.
eș
oi
În a treia etapă se caracterizează prin intensificarea concurenței ca urmare
Pl
n
di
a creșterii numărului de competitori și a gradului de competitivitate a
e
az
l-G
tro
fiecăruia dintre aceștia. Cererea este devansată de oferta de produse și a
Pe
te
crește ponderea produselor<dedicate> satisfacerii cerințelor

ita
rs
ve
particularizate, dorințelor și preferințelor diferiților clienți. În aceste

ni
U
n
di
condiții, un rol important îl are producția executată la comandă, iar pentru

,
ță
an
st
stimularea cererii pe piață se utilizează politici de marketing-țintă,

di
la
și
orientate spre client. Procesul de vânzare este cel care determină

zi
e
td
ân
producția și, ca urmare, întreprinderea se confruntă cu exigențele impuse

ăm
ăț
de imperativul <produce ce s-a vândut deja>.

nv
-î
ic
an
2. Fundamentarea producției întreprinderii în funcție de posibilitățile

ec
lM
interne ale acesteia

iu
en
om
Mărimea, structura și caracteristicile calitative ale resurselor tehnice,

D
în
ă
ic
materiale și umane aflate la dispoziția întreprinderii, posibilitățile de

om
on
utilizare a acestora, volumul mijloacelor financiare ce pot fi alocate pentru

Ec
rie
ne
producție, condițiile tehnologice și manageriale existente reprezintă cei

gi
In
ea
mai importanți factori ai potențialului productiv de la nivelul întreprinderii

ar
liz
ia
care condiționează și deseori limitează ceea ce aceasta poate să facă în

ec
sp
la
domeniul producției sale.

e
,d
III
ul
3. Fundamentarea producției întreprinderii în funcție de strategia și

an
in
rd
politicile manageriale adoptate de aceasta

ilo
nț
de
Fundamentarea producției în această direcție presupune două etape de

tu
,s
at
analiză previzională, cu grade diferite de detaliere.

in
st
de
te
Astfel, într-o primă etapă, din ansamblul cerințelor pieței se selectează

es
rs
cu
acelea care corespund prevederilor din strategia economică a

e
ld
rtu
întreprinderii.
po
Su
După precizarea cerințelor pieței care pot fi îndeplinite cu resursele

disponibile, se vor selecta acele cerințe care contribuie în cea mai mare
măsură la transpunerea în practică a prevederilor strategiei și politicilor
5
adoptate. Factorii de decizie vor hotărî <ce, cât, cum, când și pentru cine
doresc să producă>, adică:
Ce ? – nomenclatorul produselor și gama tipurilor, variantelor sau
modelelor executate.
.
lă
Cât ? – cantitățile de produse pe diferite poziții din nomenclator.
ga
ile
e
Cum ? – caracteristicile calitative, funcțiile specifice de utilizare, costurile
t
es
S,
PA
de producție și rata profitului pentru fiecare produs.
IS
le
si
Când ? – termenele de livrare pe comenzi.
Va
g.
.in
Pentru cine ? – piețele de desfacere, domeniile de utilizare și clienții pentru
dr
v.
ni
.u
fiecare produs.
nf
co
,
ui
ul
or
ut
la
du
or
ac
- Identificați și explicați care sunt direcțiile principale de fundamentare a
ăr
fă
producției fizice.
re
ui
rib
st
di
e
ric
O
5.3 Optimizarea planului producției fizice
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
Optimizarea constituie o caracteristică esențială a concepției, realizării și
az
l-G
tro
funcționării sistemelor inginerești. Pe
a
te
În general, la elaborarea modelului matematic necesar optimizării unui

ita
rs
ve
ni
sistem ingineresc se identifică:

U
n
di
1. Care sunt variabilele xi asupra cărora se poate lua decizia (necunoscutele

,
ță
an
st
sistemului matematic):
di
la
și
zi
- caracteristici ale produsului;

e
td
ân
- parametri regimului tehnologic;

ăm
ăț
nv
- volumul producției fizice pentru diferite sortimente.

-î
ic
an
2. Care sunt restricțiile esențiale impuse sistemului:

ec
lM
iu
- cantitățile de materiale disponibile;

en
om
D
- gabarite limitate;
în
ă
ic
- valori limită ale regimurilor tehnologice pentru utilajele disponibile;

om
on
Ec
- forța de muncă disponibilă;

rie
ne
- grad d e încărcare al capacităților de producție existente;

gi
In
ea
- volum al producției fizice sortimentale contractat cu beneficiarii.

ar
liz
ia
ec
3. Care sunt criteriile de alegere a soluției optime, criterii care definesc

sp
la
e
funcția de optimizat a modelului matematic:

,d
III
ul
- randamentul unui produs sau proces;

an
in
rd
- consumul specific de materiale sau de energie;

ilo
nț
de
- costurile de producție;
tu
,s
at
in
- profitul;
st
de
te
- încărcarea capacităților de producție.

es
rs
cu
4. Care este obiectivul optimizării: maximizarea sau minimizarea funcției

e
ld
rtu
obiectiv.
po
Su
Rezolvarea unor astfel de probleme face necesară apelarea la metodele

cercetării operaționale (programarea liniară, teoria deciziei, teoria
6
jocurilor, teoria stocurilor, analiza drumului critic, teoria firelor de
așteptare ș.a.).
Un astfel de exemplu este dat de problema utilizării optime a unor
resurse.
.
lă
Ipotezele problemei sunt următoarele:
ga
ile
e
- se urmărește producerea reperelor: Ri, i ș 1,2, …, n
t
es
S,
PA
- se utilizează resursele: Ej, j ș 1,2, …, m
IS
le
si
- resursele sunt disponibile în cantitățile bj (pentru resursa Ej)
Va
g.
.in
- se cunosc consumurile aji de resursă Ej pentru producerea reperului Ri
dr
v.
ni
.u
- se cunoaște prețul de vânzare, ci al reperului Ri
nf
co
,
- se cunosc costurile unitare αj necesare achiziționării unității de resursă Ej
ui
ul
or
ut
- se cunoaște capitalul total disponibil S pentru achiziționarea acestor resurse.
la
du
or
Necunoscutele problemei sunt cantitățile, xi, din fiecare produs care
ac
ăr
fă
urmează a fi fabricate.
re
ui
rib
st
Relațiile valabile în ipotezele de mai sus sunt:
di
e
ric
- încasările totale rezultate din vânzarea produselor Ri, i ș 1,2, …, n sunt:
O
ti.
eș
oi
n
Pl
 a ji  xi
n
f ( x1 , x2 ,..., xn ) 
di
e
az
l-G
i 1
tro
Pe
n
a
te
 a ji  xi
ita
rs
- cantitatea consumată din resursa Ej este:

ve
ni
U
i 1
n
di
,
ță
an
n
st
- costul total al resursei Ej consumată este:  j   a ji  xi

di
la
și
zi
e
i 1
td
ân
ăm
ăț
m n
nv
 j   a ji  xi
-î
- cheltuielile totale cu resurse sunt:

ic
an
ec
j 1 i 1
lM
iu
en
om
Pentru determinarea necunoscutelor xi, se pot formula următoarele două

D
în
modele:
ă
ic
om
on
A) În cazul în care se dispune de resursele E1, E2, …, Em în cantitățile b1, b2,

Ec
rie
…, bm se pune problema utilizării lor într-un mod care să conducă la încasări

ne
gi
In
totale maxime. În acest caz, modelul matematic care are ca soluții

ea
ar
liz
cantitățile x1, x2, …, xn optime, se scrie astfel:

ia
ec
sp

la
n
e

,d
(max) f ( x1 , x 2 ,..., x n )  ci  xi
III
ul

an
i 1
in

rd
ilo
 n
nț

de
 a ji  xi  b j pentru () j  1,2,..., m

tu
,s
at
 i 1
in
st
de

 xi  0 pentru ()i  1,2,..., n
te
es
rs
cu
e
B) În cazul în care se dispune de capitalul S (cunoscut), cu care se dorește

ld
rtu
po
achiziționarea resurselor E1, E2, …, Em, pentru fabricarea reperelor R1, R2, …,
Su
Rn astfel încât încasările să fie maxime și să se recupereze capitalul investit,

modelul matematic se scrie:
7
 n
(max) f ( x1 , x 2 ,..., x n ) 


ci  x i
i 1

 n n
 
 ( j a ji  xi )  S
.
lă
 j 1
ga
i 1
ile
 n
t e
es

S,

 c i  xi  S
PA
IS
le
 i 1
si
Va
x 0
g.
pentru () I  1,2,..., N
.in
 i
dr
v.
ni

.u
nf

co
,
ui
ul
or
Aceste modele numite fundamentale pot fi completate cu numeroase
ut
la
du
detalii, care reprezintă condiții suplimentare. Așa cum se poate ușor
or
ac
ă
constata, aceste două modele sunt probleme de programare liniară, care
r
fă
re
ui
rib
se pot rezolva prin metoda SIMPLEX după ce au fost aduse la forma
st
di
e
standard sau folosind un pachet de programe specializat așa cum este
ric
O
ti.
eș
WINQSB.
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
- Asimilați și fixați noțiunile specifice modelelor matematice pentru
a
te
ita
rs
optimizarea planului producției fizice (v. BIS/CO rezolvarea problemelor

ve
ni
U
de programare liniară)
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
td
ân
ăm
1. Componentele tangibile ale unui sistem de producție sunt:

ăț
nv
-î
 a. Amenajarea, manipularea materialelor, comunicațiile,

ic
an
ec
lM
utilitățile, clădirile
iu
en
 b. Clădirile, utilitățile, comunicațiile, manipularea

om
D
în
materialelor, amenajarea
ă
ic
om
 c. Mijloacele de muncă, obiectele muncii, clădirile, utilitățile

on
Ec
rie
ne
gi
In
2. Etapele generale ale concepției sistemelor inginerești sunt:

ea
ar
liz
 a. Datele inițiale
ia
ec
sp
 b. Stabilirea funcției globale

la
e
,d
III
 c. Proiectarea proceselor
ul
an
 d. Proiectarea structurilor
in
rd
ilo
nț
 e. Dezvoltarea succesivă prin parcurgerea primelor patru

de
tu
,s
etape
at
in
st
de
te
es
rs
3. Direcțiile principale pentru fundamentarea producției sunt:

cu
e
ld
 a. Cerințele pieței
rtu
po
Su
 b. Posibilitățile interne
 c. Strategia și politicile manageriale ale firmei
 d. Raritatea resurselor
8
4. Să se optimizeze planul producției fizice pentru situația
următoare:
- se urmărește producerea a 5 repere pentru care beneficiile
unitare sunt:
.
lă
c1 = 1; c2= 1; c3 = 2; c4 =2 și c5 = 1
ga
ile
e
- se folosesc 4 resurse în cantitățile:
t
es
S,
PA
b1 = 40; b2 = 30; b3 =20; b4 = 10
IS
le
si
- consumurile de resurse sunt:
Va
g.
.in
aji R1 R2 R3 R4 R5
dr
v.
ni
.u
E1 1 1 2 2 3
nf
co
,
ui
E2 3 1 1 2 2
ul
or
ut
la
E3 2 2 3 1 1
du
or
ac
E4 1 2 2 3 1
ăr
fă
re
ui
rib
st
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
1. a, b; 2. a, b, c, d, e; 3. a, b, c; 4. Consultați forumul
Pl
n
di
disciplinei din cadrul platformei.
e
az
l-G
tro
Pe
a
Bibliografie
te
ita
rs
ve

ni
U
n
di

,
ță
an
st
Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2002

di
la
și

zi
e
td

ân
ăm
ăț

nv
-î
ic
an
ec
lM
IV, 1977
iu
en
om

D
în
ă

ic
om
on

Ec
rie
ne
Timișoara, 1993
gi
In
ea

ar
liz
ia

ec
sp
la
e
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
tu
,s
at
in
st
de
te
es
rs
cu
e
ld
rtu
po
Su
9
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NORMAREA MUNCII ÎN
6 PROCESELE DE PRODUCȚIE
.
lă
ga
ile
t e
es
S,
PA
CUPRINS
IS
le
si
Va
6. Normarea muncii în procesele de producție ................. 1
g.
.in
dr
6.1 Procesul de producție ............................................ 1
v.
ni
.u
nf
6.2 Structura procesului tehnologic de prelucrare
co
,
ui
ul
mecanică ........................................................... 3
or
ut
la
6.3 Norme de muncă ................................................... 4
du
or
ac
6.4 Structura timpului de muncă al executantului ........ 7
ăr
fă
re
6.5 Structura și determinarea normei de timp .............10
ui
rib
st
di
6.6 Aplicații ale teoriei așteptării la stabilirea normelor
e
ric
O
de deservire și a normelor de personal .............15
ti.
eș
oi
Pl
Teme de control .........................................................21
n
di
e
az
Răspuns la temele de control ......................................22
l-G
tro
Pe
Bibliografie .................................................................22
a
te
ita
rs
ve
ni
U
Obiective
n
di
,
ță
an
Înțelegerea noțiunilor, cu privire la normarea muncii, corect

st
di
la
și
și rațional - premisă pentru asigurarea unei productivități

zi
e
td
suficiente în condițiile date și pentru acceptabilitatea și

ân
ăm
ăț
participarea activă a personalului implicat în procesul de

nv
-î
ic
producție.
an
ec
lM
iu
en
om
Competențe
D
în
ă
ic
om
Crearea de aptitudini în a putea a stabili structura procesului

on
Ec
de producție pe elemente care urmează să fie normate.

rie
ne
gi
Cunoașterea structurii normei tehnice de timp și a principiilor

In
ea
ar
normării proceselor tehnologice de prelucrare mecanică.

liz
ia
ec
sp
Capacitatea aplicării teoriei firelor de așteptare pentru

la
e
,d
stabilirea normelor de personal și a normelor de deservire.

III
ul
an
in
rd
ilo
6. Normarea muncii în procesele de producție

nț
de
tu
,s
at
in
st
6.1 Procesul de producție

de
te
es
rs
cu
e
ld
Baza activității într-un sistem de producție o constituie procesul de

rtu
po
producție, care reprezintă acțiunea organizată și conștientă a forțelor de

Su
muncă asupra obiectelor muncii cu ajutorul uneltelor de muncă, în vederea

transformării lor în bunuri materiale necesare societății sau în vederea
realizării unor servicii. Procesul de producție cuprinde totalitatea
activităților întreprinderilor industriale începând cu procesul de
aprovizionare, continuând cu procesul tehnologic și terminând cu procesul
de desfacere a producției realizate.
Dintre cele trei componente amintite, cea mai importantă este procesul
.
lă
tehnologic în cadrul căruia are loc activitatea propriu-zisă de creare a produsului
ga
ile
e
marfă sub acțiunea proceselor de muncă și a proceselor natural-dirijate.
t
es
S,
PA
Procesul tehnologic este deci, acea latură a procesului de producție care
IS
le
si
reprezintă transformarea directă cantitativă și calitativă a obiectelor muncii
Va
g.
.in
(modificarea formei, structurii, grupării, compoziției chimice, amplasării în
dr
v.
ni
.u
spațiu etc.).
nf
co
,
Procesul de muncă reprezintă o latură a procesului de producție,
ui
ul
or
ut
cuprinzând activitatea executantului din sfera producției materiale dar și a
la
du
or
celui din sfera indirect productivă.
ac
ăr
fă
Procesul de muncă și procesul tehnologic, ca laturi principale ale procesului
re
ui
rib
st
de producție, se află într-o strânsă legătură. În cazul în care transformarea
di
e
ric
obiectului muncii se face direct de către executant, procesul tehnologic se
O
ti.
eș
oi
suprapune cu procesul de muncă. Prin introducerea tot mai accentuată a
Pl
n
di
tehnicii noi, se ajunge, ca de exemplu în cazul automatizării, la un proces
e
az
l-G
tro
de muncă care se reduce doar la pornirea, supravegherea, reglarea și a
Pe
te
oprirea utilajelor. Procesele de muncă, ca elemente ale procesului de

ita
rs
ve
producție se suprapun parțial sau total și cu procesele auxiliare, de servire

ni
U
n
di
și anexe (corespunzătoare structurii generale a sistemului de producție).

,
ță
an
st
O clasificare a proceselor de producție trebuie să aibă în vedere:

di
la
și
- producția realizată și locul de muncă unde se execută;

zi
e
td
ân
- gradul de participare la obținerea produsului finit;

ăm
ăț
- influența executantului asupra debitului de produse;

nv
-î
ic
an
- gradul de mecanizare al proceselor;

ec
lM
- cooperarea între executanți;

iu
en
om
- gradul de ocupare al lucrătorilor.

D
în
ă
ic
a) În funcție de producția realizată și de locul de muncă unde se execută,

om
on
procesele de producție pot fi: de extracție, de prelucrare, de transport, de

Ec
rie
ne
control, de cultivare etc.

gi
In
ea
Procesele de prelucrare se caracterizează prin aceea că în cadrul lor forța

ar
liz
ia
de muncă acționează direct sau cu ajutorul mijloacelor de muncă asupra

ec
sp
la
acelor obiecte ale muncii care în prealabil au fost trecute prin filtrul
e
,d
III
ul
activității omului, produsul fiind rezultatul modificărilor succesive ale

an
in
rd
obiectului muncii.
ilo
nț
de
b) În funcție de gradul de participare la obținerea produsului finit,

tu
,s
at
procesele de producție pot fi: de bază, auxiliare, de servire și anexe.

in
st
de
te
Procesele de bază sau procesele tehnologice de fabricație, constituie

es
rs
cu
conținutul principal al procesului de producție, întrucât în cadrul lor au loc

e
ld
rtu
principalele transformări fizice, chimice, mecanice, ale obiectelor muncii, în

po
Su
vederea obținerii produsului finit.

Procesele de producție de bază diferă de la o ramură industrială la alta, în
funcție de: natura materiilor prime prelucrate, caracteristicile produsului
2
finit sau caracteristicile utilajelor. Ele pot fi împărțite în procese de bază
pregătitoare, procese de prelucrare propriu-zisă, procese de finisaj - montaj.
Procesele auxiliare reprezintă acele procese de producție care au loc paralel
cu procesele de bază și au drept scop asigurarea condițiilor necesare pentru
.
lă
ca procesul de bază să se desfășoare în cele mai bune condițiuni.
ga
ile
e
Caracteristica acestor procese este aceea că ele nu acționează în mod direct
t
es
S,
PA
asupra obiectelor muncii pentru a le transforma în produse finite ce
IS
le
si
constituie obiectul de profil al întreprinderii, ci au ca scop producerea
Va
g.
.in
diferitelor feluri de energie, confecționarea sculelor și dispozitivelor,
dr
v.
ni
.u
întreținerea în stare de funcționare a utilajelor, clădirilor, construcțiilor
nf
co
,
speciale.
ui
ul
or
ut
Procesele de servire sunt acele procese de producție, care contribuie la
la
du
or
buna desfășurare a proceselor de bază și auxiliare. Activitatea de bază se
ac
ăr
fă
materializează în servicii ca de exemplu: transportul materiilor prime și a
re
ui
rib
st
materialelor, aprovizionarea locurilor de muncă, activitatea laboratoarelor,
di
e
ric
activitatea depozitelor.
O
ti.
eș
oi
Procesele anexe au ca scop valorificarea deșeurilor și a altor reziduuri ale
Pl
n
di
proceselor de bază și auxiliare.
e
az
l-G
tro
c) În funcție de influența muncitorilor asupra debitului de produse, a
Pe
te
procesele de producție pot fi cu ritm liber și cu ritm reglementat.

ita
rs
ve
d) Conform gradului de mecanizare, procesele de producție pot fi

ni
U
n
di
clasificate în manuale și mecanizate. Gradul de mecanizare al fiecărui loc

,
ță
an
st
de muncă va avea influență asupra caracterului muncii executantului și

di
la
și
deci asupra normării muncii.

zi
e
td
ân
e) Având în vedere criteriul cooperării între executanți, procesele de

ăm
ăț
producție pot fi realizate individual sau în colectiv.

nv
-î
ic
an
f) Corespunzător gradului de ocupare în muncă al fiecărui executant pot fi

ec
lM
distinse procese cu ocupare parțială sau cu ocupare completă a acestuia pe

iu
en
om
parcursul schimbului de lucru.

D
în
ă
ic
om
on
Ec
rie
ne
- Definiți: proces de producție (de bază, auxiliar, de servire, anexe), proces

gi
In
ea
tehnologic, proces de muncă.

ar
liz
ia
ec
sp
la
6.2 Structura procesului tehnologic de prelucrare mecanică

e
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
Luând drept baza procesul tehnologic de prelucrare mecanică structura

nț
de
tu
acestuia cuprinde: operația, așezarea sau poziția, faza, trecerea, mânuirea

,s
at
in
st
și mișcarea.
de
te
es
Operația este acea parte a procesului de producție de a cărei efectuare

rs
cu
e
răspunde un executant, pe un anumit loc de muncă prevăzut cu o anumită

ld
rtu
po
dotare (utilaje, unelte) care acționează asupra unor anumite obiecte ale
Su
muncii, în cadrul uneia și aceleiași tehnologii.
3
Corespunzător proceselor de muncă și proceselor tehnologice se
deosebesc: operația de muncă, rezultat al diviziunii muncii și operația
tehnologică - rezultat al diviziunii tehnologice.
Operația tehnologică se caracterizează prin patru elemente constante:
.
lă
locul de muncă, obiectul muncii, mijlocul de muncă folosit și caracterul
ga
ile
e
lucrării.
t
es
S,
PA
Operația de muncă are în vedere și alte elemente ale procesului de
IS
le
si
producție cum sunt cele legate de transportul, depozitarea sau controlul.
Va
g.
.in
Faza este o parte a operației care se caracterizează prin utilizarea acelorași
dr
v.
ni
.u
unelte de lucru și a aceluiași regim tehnologic, obiectul muncii suferind o
nf
co
,
singură transformare tehnologică.
ui
ul
or
ut
Trecerea este parte a fazei care se repetă identic și se caracterizează printr-
la
du
or
o cursă de lucru.
ac
ăr
fă
Mânuirea este acea parte a operației de muncă care reprezintă un anumit
re
ui
rib
st
grup de mișcări ale unui executant, determinat de un scop bine definit.
di
e
ric
Mișcarea, cel mai simplu element al muncii constă dintr-o deplasare, luare
O
ti.
eș
oi
de contact sau desprindere a executantului de utilaj sau organele acestuia
Pl
n
di
de comandă, de unealta de lucru sau de obiectul muncii asupra căruia se
e
az
l-G
tro
acționează. a
Pe
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
- Definiți operația de muncă și operația tehnologică.

,
ță
an
st
- Definiți elementele structurii procesului tehnologic de prelucrare

di
la
și
mecanică: operația, așezarea sau poziția, faza, trecerea, mânuirea și

zi
e
td
ân
mișcarea.
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
6.3 Norme de muncă

ec
lM
iu
en
om
D
Prezența omului în cadrul sistemelor de producție constituie una din

în
ă
ic
problemele dificile ale conducerii acestora, deoarece unele aspecte ca:

om
on
Ec
aprecierea comparativă a diferitelor lucrări executate, analiza

rie
ne
productivității muncii, calculul costului manoperei, stabilirea salariului, etc,

gi
In
ea
sunt greu de cuantificat și controlat.

ar
liz
ia
ec
În acest context, cea mai importantă problemă o constituie raționalizarea și

sp
la
e
măsurarea muncii ca premisă a plății acesteia.

,d
III
ul
Determinarea corectă a manoperei trebuie să răspundă la 2 chestiuni:

an
in
rd
1. Care este productivitatea muncii considerată suficientă în condițiile

ilo
nț
de
date?
tu
,s
at
in
2. Care este salariul rezonabil în condițiile productivității realizate?

st
de
te
Dificultățile sunt legate atât de numărul mare de factori ce intervin cât și

es
rs
cu
de natura subiectivă și socială a multora dintre ei.

e
ld
rtu
Căutarea unui etalon pentru determinarea valorii forței de muncă a dus la

po
Su
elaborarea normelor de muncă, în cadrul activității de normare a muncii.
4
Normarea muncii reprezintă complexul de operații prin care se stabilește
cantitatea de muncă necesară pentru executarea unor lucrări, servicii sau
îndeplinirea unor funcții în condițiile tehnico- organizatorice precizate.
Problema calității normelor este o problemă de corectitudine tehnică.
.
lă
Problema viabilității normelor este o problemă care se referă la
ga
ile
e
acceptabilitatea normelor de către conducere și de către angajați.
t
es
S,
PA
Calitatea și viabilitatea normelor este cu siguranță cea mai dificilă
IS
le
si
problemă permanentă dintre cele pe care inginerul industrial trebuie să le
Va
g.
.in
rezolve, deoarece trebuie optimizate legile economice cu nevoile
dr
v.
ni
.u
crescânde ale oamenilor.
nf
co
,
Ținând cont de aprecierea că studiul muncii (studiul metodelor și
ui
ul
or
ut
măsurarea muncii) este esența ingineriei industriale, se prezintă în
la
du
or
continuare elementele de bază necesare pentru activitatea de normare din
ac
ăr
fă
întreprinderile constructoare de mașini.
re
ui
rib
st
Norma de muncă este o variabilă de performanță a procesului de muncă și
di
e
ric
a procesului tehnologic. Ea reprezintă sarcina (cantitatea) de muncă ce se
O
ti.
eș
oi
stabilește unui executant (individual sau colectiv) care are calificarea
Pl
n
di
corespunzătoare și lucrează cu intensitate normală pentru efectuarea unei
e
az
l-G
tro
operații sau lucrări în anumite condiții tehnico- organizatorice precizate. a
Pe
te
Norma de muncă include acțiunile utile ale executantului, precum și acele

ita
rs
ve
întreruperi reglementate fără de care nu este posibilă realizarea sarcinii de

ni
U
n
di
muncă prescrisă. Munca neproductivă și întreruperile nereglementate nu

,
ță
an
st
se includ în norma de muncă.

di
la
și
Forma de exprimare a normelor depinde de specificul activității respective

zi
e
td
ân
(tipul producției, forma de salarizare, etc). Cele mai uzuale forme sunt
ăm
ăț
norma de timp (folosită în construcția de mașini) și norma de producție. În

nv
-î
ic
an
cazul unor activități specifice se pot exprima sub formă de sferă de

ec
lM
atribuții, frecventă a lucrărilor pe o anumită perioadă, volumul mărfurilor

iu
en
om
ce trebuie vândut într-o anumită perioadă, etc.

D
în
ă
ic
Indiferent de forma de exprimare, în toate cazurile norma de muncă

om
on
trebuie să conțină descrierea conținutului muncii, organizarea locului de

Ec
rie
ne
muncă și cantitatea de muncă necesară.

gi
In
ea
Caracteristicile principalelor forme de exprimare a normelor de muncă vor

ar
liz
ia
fi prezentate în continuare:
ec
sp
la
1. Norma de timp (NT) reprezintă timpul stabilit unui executant cu

e
,d
III
ul
calificare corespunzătoare și care lucrează în ritm normal, pentru

an
in
rd
efectuarea unei unități de lucrare (produs), în condiții tehnico-

ilo
nț
de
organizatorice precizate. Se exprimă în unități de timp-om pe unitatea

tu
,s
at
naturală de producție. În cazul lucrului în colectiv, normele de timp se pot

in
st
de
te
fixa ca durate necesare executării operației de întreaga echipă (ore-

es
rs
cu
echipă). Normele de timp se pot utiliza ca atare sau pot fi folosite pentru
e
ld
rtu
determinarea altor tipuri de norme. De exemplu, la producția de masă și de

po
Su
serie mare, în ritm reglementat pe bandă, se utilizează norma de producție

definită astfel:
1
NP = N (6.1)
T
5
2. Sfera de atribuții (SA) și norma de deservire (ND)
Sfera de atribuții reprezintă ansamblul sarcinilor de muncă stabilite unui
executant pentru a le îndeplini în cadrul procesului de producție la care
participă sau al activității pe care o desfășoară. Norma de muncă se
.
lă
exprimă sub forma sferei de atribuții în cazul lucrărilor variate, cu durate
ga
ile
e
de execuție mici sau când ordinea în care apar lucrările și durata lor se
t
es
S,
PA
conturează abia în timpul desfășurării, cum este cazul lucrărilor de
IS
le
si
întreținere și reparații. Se utilizează de asemenea, acolo unde prescripțiile
Va
g.
.in
tehnologice prevăd niște posturi fixe, obligatorii (stații electrice, stații de
dr
v.
ni
.u
compresoare etc).
nf
co
,
În asemenea cazuri, norma de muncă trebuie să cuprindă descrierea
ui
ul
or
ut
detaliată a tuturor atribuțiilor și sarcinilor de muncă ce trebuie îndeplinite
la
du
or
de executant la postul respectiv.
ac
ăr
fă
Norma de deservire, ND, reprezintă locul de muncă (punctul de lucru)
re
ui
rib
st
delimitat prin suprafață si/sau dotarea lui, în care un executant își exercită
di
e
ric
atribuțiile sau sarcinile de muncă.
O
ti.
eș
oi
Exemplu: lăcătuși întreținere sau revizie, conducători de colective.
Pl
n
di
Norma de deservire, ND, trebuie să fie stabilită și în cazul în care se
e
az
l-G
tro
utilizează normele de timp, dar în decursul unui schimb de lucru nu se a
Pe
te
asigură ocuparea completă a executantului. Pentru folosirea completă a

ita
rs
ve
timpului de muncă, se stabilește și norma de deservire, indicându-se

ni
U
n
di
numărul utilajelor deservite de executant. (Exemplu: țesătorii, tratamente

,
ță
an
st
termice, prelucrări pe mașini automate, etc).

di
la
și
3. Norma de personal (NL) reprezintă numărul de lucrători, meseria

zi
e
td
ân
(funcția) lor și nivelul de calificare necesar pentru, un executant colectiv

ăm
ăț
care își exercită activitatea pe baza unei norme stabilite pe ansamblul

nv
-î
ic
an
colectivului. Norma de personal este folosită în construcții, industria

ec
lM
minieră, comerț, producția în flux pe bandă etc. La baza stabilirii normei de

iu
en
om
personal stă organizarea rațională a muncii și folosirea completă de către

D
în
ă
ic
executanți a timpului de muncă.

om
on
Din punct de vedere al stadiului de aplicare normele de muncă se clasifică

Ec
rie
ne
în trei categorii:
gi
In
ea
1. Norma de muncă definitivă este caracteristică proceselor tehnologice

ar
liz
ia
stabile, este determinată pe baza unui studiu de metodă și nu se modifică

ec
sp
la
decât la schimbarea condițiilor avute în vedere la elaborarea sa.

e
,d
III
ul
2. Norma de însușire reflectă, la un moment dat, cantitatea de muncă real

an
in
rd
necesară pentru executarea unei lucrări în raport cu stadiul însușirii de

ilo
nț
de
către executant a noilor condiții (metode) de muncă. Diferența dintre

tu
,s
at
norma de însușire și cea definitivă se stabilește prin calcul și măsurători,

in
st
de
te
sub formă de coeficient, a cărei valoare scade treptat a. î. la sfârșitul

es
rs
cu
perioadei de însușire (de obicei 6 luni) norma să devină definitivă.

e
ld
rtu
3. Norma provizorie este stabilită prin compararea lucrării (operației)

po
Su
normate cu alte lucrări (operații) asemănătoare pe baza documentației

tehnice existente sau a capacității de evaluare a volumului de muncă
necesar pe care o au cei ce elaborează norma. Această normă are caracter
6
accidental și se aplică temporar, de regulă la procese sau produse noi, la
care nu se pot stabili norme de muncă în faza de proiectare.
Metodele de normare (evaluare a normelor de muncă) sunt;
a) normare tehnică (analitică), se realizează pe bază de calcule,
.
lă
măsurători, utilizare de normative (prescripții valabile pentru condițiile în
ga
ile
e
care au fost stabilite)- cât mai extinse.
t
es
S,
PA
b) Normare empirică, pe baza unor date statistice - experimentale,
IS
le
si
comparații și evaluări - se aplică doar excepțional pentru norme provizorii,
Va
g.
.in
valabile maxim 3 luni.
dr
v.
ni
.u
Pentru ca normele de muncă ce se elaborează și aplică în producție să fie
nf
co
,
de calitate, este necesar ca în perioada de elaborare și aplicare a lor să fie
ui
ul
or
ut
îndeplinite următoarele condiții:
la
du
or
a) să asigure din timp pregătirea optimă a procesului de producție;
ac
ăr
fă
b) să țină seama de tipul producției (masă, serie, unicate);
re
ui
rib
st
c) să se aplice metode corespunzătoare de măsurare a muncii pentru
di
e
ric
cuprinderea corectă a timpilor normați;
O
ti.
eș
oi
d) să se precizeze și să se asigure toate condițiile tehnice și organizatorice
Pl
n
di
ce au fost avute în vedere la elaborarea normei de muncă respective.
e
az
l-G
tro
e) să se prevadă și să se respecte cu strictețe cerințele de calitate a a
Pe
te
produselor, normele de protecție, securitate și igienă a muncii și cele de

ita
rs
ve
protecție a mediului.
ni
U
n
di
Pentru ca norma de muncă să fie considerată de calitate ea trebuie să

,
ță
an
st
poată fi realizată de către toți executanții care posedă calificarea

di
la
și
corespunzătoare lucrării executate, și-au însușit modul rațional de

zi
e
td
ân
executare a acesteia, lucrează în ritm și cu intensitate normală și respectă

ăm
ăț
condițiile tehnice și organizatorice prevăzute.

nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
en
om
- Definiți normarea muncii și norma de muncă.

D
în
ă
ic
- Definiți formele de exprimare ale normelor: norma de timp, norma de

om
on
Ec
producție, sfera de atribuții, norma de deservire, norma de personal.

rie
ne
- Analizați condițiile necesare pentru ca normele să fie de calitate și

gi
In
ea
viabile.
ar
liz
ia
ec
sp
la
6.4 Structura timpului de muncă al executantului

e
,d
III
ul
an
in
rd
Timpul de muncă este timpul de care dispune un executant pentru a-și

ilo
nț
de
îndeplini sarcinile de muncă, conform duratei reglementate a zilei de

tu
,s
at
in
muncă și se exprimă în ore-om, min.-om. Structura timpului de muncă al

st
de
te
executantului este prezentată în figura 6.1 și este detaliată în continuare.

es
rs
cu
A. Timpul productiv (Tp) este timpul în cursul căruia un executant efectuează

e
ld
rtu
lucrările necesare pentru realizarea unei sarcini de muncă. El se compune din:

po
Su
A1. Timpul de pregătire încheiere: reprezintă timpul în cursul căruia un

executant, înaintea începerii unui lucrări (lot de produse), creează
condițiile necesare efectuării acesteia și după terminarea ei, aduce locul de
7
muncă în starea inițială.
A2. Timpul operativ: este timpul în cursul căruia un executant efectuează
sau supraveghează lucrările necesare pentru modificarea cantitativă și/sau
calitativă a obiectelor muncii efectuând totodată și acțiuni ajutătoare
.
lă
pentru ca modificarea să aibă loc.
ga
ile
Top  tb  ta
e
(6.2)
t
es
S,
PA
Timpul de bază, tb este timpul în cursul căruia un executant efectuează sau
IS
le
si
supraveghează lucrările necesare pentru modificarea nemijlocită
Va
g.
.in
cantitativă și/sau calitativă a obiectului muncii, respectiv: a dimensiunilor,
dr
v.
ni
.u
formei, compoziției, proprietăților, stării lui sau a dispunerii în spațiu a
nf
co
,
ui
diferitelor sale părți; în cazul operațiilor de transport este timpul de
ul
or
ut
deplasare a produselor; timpul de bază necesită obligatoriu acțiunea sau
la
du
or
ac
supravegherea directă a executantului.
ăr
fă
Timpul ajutător, ta este timpul în cursul căruia nu se produce nici o
re
ui
rib
st
modificare cantitativă și/sau calitativă a obiectului muncii, însă un
di
e
ric
O
executant trebuie să realizeze mânuirile necesare sau să supravegheze
ti.
eș
oi
utilajul pentru ca această modificare să poată avea loc.
Pl
n
di
e
Exemplu:
az
l-G
tro
- timp pentru fixarea piesei în dispozitiv și pentru scoaterea piesei; a
Pe
te
- timp pentru deplasarea de la o mașină la alta (când sunt deservite mai

ita
rs
ve
multe MU)
ni
U
n
di
,
ță
an
st
Observație: Timpul de bază și timpul ajutător se repetă cu fiecare unitate

di
la
și
sau grupă de unități de produse executate.

zi
e
td
ân
În funcție de gradul de mecanizare și automatizare al operațiilor, caracterul

ăm
ăț
nv
participării executantului la îndeplinirea muncii se schimbă astfel că și

-î
ic
an
consumul de timp de bază și ajutător poate fi clasificat în:

ec
lM
iu
- timp de muncă manual: lucrarea este efectuată de un executant cu

en
om
consum de energie proprie;

D
în
ă
ic
- timp de muncă manual-mecanică;

om
on
Ec
- timp de supraveghere a funcționării utilajului (în care se menține reglajul;

rie
ne
de Exemplu: la prelucrarea pe mașini unelte automate, supravegherea

gi
In
ea
cuptoarelor de tratament).
ar
liz
ia
ec
A3. Timp de deservire a locului de muncă: este timpul în cursul căruia

sp
la
executantul asigură pe întreaga perioadă a schimbului de muncă atât

e
,d
III
ul
menținerea în stare de funcționare a utilajelor și sculelor cât și organizarea,

an
in
rd
aprovizionarea, ordinea și curățenia la locul de muncă, conform sarcinilor

ilo
nț
de
ce-i sunt stabilite.

tu
,s
at
Tdl  tdl  tdo

in
(6.3)
st
de
te
Timpul de deservire tehnică, tdt, al locului de muncă, este timpul în cursul

es
rs
cu
căruia un executant asigură, pe întreaga perioadă a schimbului de muncă,

e
ld
rtu
menținerea în stare normală de funcționare a utilajelor și de utilizare a

po
Su
sculelor cu care efectuează sarcinile de muncă ce-i sunt stabilite.

Exemplu: - revizia, reglarea și rodajul pentru cazul unor reparații
accidentale, înlocuirea unor scule care nu au o frecvență de schimbare
8
legată de tehnologie.
Timpul de deservire organizatorică, tdo, a locului de muncă este timpul în
cursul căruia un executant asigură pe întreaga perioadă a schimbului de
muncă, îngrijirea, aprovizionarea și organizarea locului său de muncă,
.
lă
conform sarcinilor care-i revin.
ga
ile
e
Exemplu: - timpul pentru așezarea sculelor corespunzător nevoilor
t
es
S,
PA
organizării locului de muncă, timpul pentru curățenia locului de muncă,
IS
le
si
timpul pentru primirea și predarea schimbului, când acești timpi nu sunt
Va
g.
.in
legați de timpul de pregătire încheiere.
dr
v.
ni
.u
B. Timpul neproductiv (TN) este timpul în care au loc întreruperi în munca
nf
co
,
executantului, oricare ar fi natura lor. El se compune din:
ui
ul
or
ut
B1. Timpul de întreruperi reglementate, Tîr, este timpul pentru odihna și
la
du
or
necesitățile firești ale executantului, precum și întreruperile reglementate
ac
ăr
fă
de tehnologia aplicată și de organizarea locului de muncă.
re
ui
rib
Tîr  ton  tto
st
(6.4)
di
e
ric
O
Timpul de odihnă și necesități firești, ton, este timpul din durata schimbului
ti.
eș
oi
în cursul căruia procesul de muncă este întrerupt, în scopul menținerii
Pl
n
di
e
capacității de muncă și al satisfacerii necesităților firești și de igienă
az
l-G
tro
personală ale executantului. a
Pe
te
Observație: ton depinde de condițiile în care se desfășoară procesul de

ita
rs
ve
muncă.
ni
U
n
di
Timpul de întreruperi condiționat de tehnologie și de organizarea muncii,

,
ță
an
st
tto, este acela de întrerupere a procesului de muncă, care rezultă inevitabil

di
la
și
din prescripțiile tehnice de folosire a utilajului prevăzut de tehnologie și din

zi
e
td
ân
activitatea executanților la locul de muncă.

ăm
ăț
nv
Exemplu: - timpul de întrerupere la diferite locuri de muncă pe linii

-î
ic
an
tehnologice neechilibrate, la care timpul real al activității este mai mic

ec
lM
iu
decât tactul liniei.

en
om
D
Timp de muncă
în
(TM)
ă
ic
om
on
Ec
Timp productiv Timp neproductiv

rie
(TP) (TN)
ne
gi
In
Timp de pregătire- Timp de deservire a Timp de întreruperi Timp de muncă Timp de întreruperi
ea
Timp operativ
ar
încheiere locului de muncă reglementate neproductiv nereglementate

liz
(TOP)
(TPÎ) (Tdl) (Tîr) (Tmn) (Tîn)
ia
ec
sp
la
Timp de deservire Timp de deservire

Timp de bază Timp ajutător
e
tehnică organizatorică Independent de Dependent de

,d
(tb) (ta)
III
(tdt) (tdo) executant executant

ul
(Ti) (Td)
an
in
Timp de odihnă și Timp condiționat de

rd
Timp de muncă Timp de muncă Timp de supraveghere a

ilo
necesități firești tehnologie și organizare

nț
manuală manual-mecanică funcționării utilajului (Ton) (Tto)

de
(tman) (tmn) (tsf)

tu
,s
Fig. 6.1
at
in
st
de
te
es
B2. Timpul de muncă neproductiv, Tmn, este timpul în cursul căruia

rs
cu
e
ld
executantul efectuează acțiuni ce nu sunt utile desfășurării normale a

rtu
po
Su
procesului de producție.
Exemplu: - timpi rezultați din rebutarea unei piese și/sau remedierea unor
lucrări executate necorespunzător;
- timpi necesari căutării de piese sau scule dintr-o mulțime, în cazul
9
organizării necorespunzătoare a locului de muncă.
B3. Timp de întreruperi nereglementate, Tîn, este un timp neproductiv în
care procesul de muncă este întrerupt din cauze nereglementate.
Tîn  ti  td (6.5)
.
lă
Timpul de întreruperi independente de executant, t i
ga
ile
e
Exemplu: așteptările legate de lipsa de energie, materii prime,
t
es
S,
PA
semifabricate, scule, mijloace de transport, a defecțiunilor accidentale ale
IS
le
si
utilajului sau a calamităților naturale și intemperiilor; timpul de
Va
g.
.in
supraveghere în care i s-ar fi putut repartiza executantului alte munci, dar
dr
v.
ni
.u
din deficiențe organizatorice aceasta nu s-a făcut.
nf
, co
ui
Timpul de întreruperi dependent de executant, td
ul
or
ut
Exemplu: absențe, întârzieri, discuții, greve.
la
du
or
ac
ăr
fă
re
ui
rib
st
- Definiți elementele structurii timpului de muncă al executantului
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
6.5 Structura și determinarea normei de timp
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
Norma de timp, NT cuprinde totalitatea timpilor productivi ai executantului
a
te
ita
și cei de întreruperi reglementate. În vederea determinării N T este utilă

rs
ve
ni
U
stabilirea structurii acesteia cu precizarea componentelor sale. NT se

n
di
,
ță
exprimă și se calculează în min-om (ore-om) normă/bucată.

an
st
di
la
Diagrama structurii NT este prezentată în figura 6.2, notațiile fiind cele

și
zi
e
cunoscute din paragrafele anterioare.

td
ân
ăm
ăț
nv
-î
Stabilirea timpului de pregătire încheiere Tpî

ic
an
ec
Tpî depinde de tipul producției, de caracterul operației și de forma de

lM
iu
en
organizare a muncii (în principal).

om
D
în
Tpî este relativ mare pentru producția individuală și de serie mică, atunci
ă
ic
om
când acest timp este consumat la locul de muncă de personalul de bază. În

on
Ec
rie
cazul celorlalte tipuri de producție, utilajele fiind reglate pentru o perioadă

ne
gi
In
mare de timp, iar organizarea nu suferă modificări, Tpî este mic, ca

ea
ar
liz
pondere, în valoarea NT.

ia
ec
sp
la
e
NT
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
tu
Tpî Top Tdl Tîr

,s
at
in
st
de
te
es
rs
cu
e
tb ta tdt tdo ton tto

ld
rtu
po
Su
Fig. 6.2
Timpul de pregătire încheiere se exprimă în procente față de timpul

operativ sau în unități de timp. Pentru măsurarea acestui timp se pot folosi:
10
cronometrarea, fotografierea, fotocronometrarea și observările
instantanee.
Când în timpul prelucrării pieselor unui lot apar activități ce se repetă după
un anumit număr de piese, sau timp de funcționare (înlocuirea unei scule),
.
lă
timpul de pregătire încheiere se stabilește separat pentru lucrările
ga
ile
e
constante și pentru cele variabile, în conformitate cu relația:
t
es
S,
PA
n
IS
T pî = Tpî' + Tpî" , (6.6)
le
si
q
Va
g.
.in
unde: T’pî - timpul de pregătire încheiere constant, care nu variază în
dr
v.
ni
.u
funcție de mărimea lotului;
nf
co
,
ui
T’’pî - timpul de pregătire încheiere care variază în funcție de
ul
or
ut
la
mărimea lotului;
du
or
ac
q - nr. de piese realizate între două operații succesive ale lui T’’pî.
ăr
fă
Stabilirea timpilor operativi Top  tb  ta
re
ui
rib
st
di
Pentru procesele manuale și manual-mecanice (lucrări de montaj,
e
ric
O
prelucrări pe mașini unelte) timpul operativ se măsoară global prin toate
ti.
eș
oi
Pl
metodele de măsurare a timpului: cronometrare, fotografiere, observări
n
di
e
az
instantanee etc. Pentru cazurile în care timpul de bază și cel ajutător pot fi
l-G
stabiliți separat, timpul operativ se calculează prin însumarea lor. tro
Pe
a
te
ita
Pentru lucrările mecanice și automate:

rs
ve
Top  Tfu - (T’d l T’îr)  (t’’b  t”a)

ni
(6.7)
U
n
di
,
Tfu - timp de funcționare utilă a utilajului;

ță
an
st
di
T’d l - timp de deservire a locului de muncă suprapus cu Tfu;

la
și
zi
T’îr - timp de întreruperi reglementate suprapus cu Tfu;

e
td
ân
t”b - timp de bază nesuprapus cu Tfu;

ăm
ăț
nv
t”a - timp ajutător nesuprapus cu Tfu;

-î
ic
an
T”op  t”b  t”a - timp operativ nesuprapus cu Tfu.

ec
lM
iu
en
În cazul în care timpul de bază, tb, se suprapune integral cu timpul de

om
D
funcționare utilă a utilajului, atunci timpul operativ este:

în
ă
ic
Top  Tfu  t”a

om
(6.8)
on
Ec
Sunt cazuri când timpul de funcționare utilă a utilajului nu se poate

rie
ne
gi
determina prin calcul ci prin observări directe. În acest caz:

In
ea
ar
Top  T’op  T”op, în care:

liz
ia
ec
sp
T’op - este timpul operativ, suprapus cu Tfu, dat de relația:

la
e
T’op  tsf  t’a, unde:

,d
III
ul
an
tsf - este timpul de supraveghere a funcționării utilajului;

in
rd
ilo
t’a - timpul ajutător (manual și manual mecanic) care se suprapune cu T fu.

nț
de
tu
,s
Rezultă că. în acest caz, timpul operativ se determină cu relația:

at
in
st
Top  tsf  t’a  t”b  t”a (6.9)

de
te
es
Timpul de producție impune și precizia normării și de aceea, pentru

rs
cu
e
ld
producția de masă, se au în vedere mânuirile ca elemente de normat, pe

rtu
po
când la producția individuală sau de serie - fazele sau operațiile tipizate.

Su
Calculul timpului de bază depinde de caracterul muncii.

Pentru procesele de muncă manuale și manual-mecanice, timpului de bază
îi corespunde timpul de transformare nemijlocită de către executant a
11
materiilor prime și materialelor etc. De aceea el se stabilește prin
măsurători de timp care au în vedere diferiții factori de influență. De
exemplu, ajustarea unei suprafețe se normează ținând seama de
caracteristicile mecanice ale materialului, de adaosul de prelucrare ce
.
lă
trebuie îndepărtat, de conturul ce trebuie obținut.
ga
ile
e
În cazul proceselor mecanice și automatizate intervine timpul de
t
es
S,
PA
suprapunere a funcționării utile în sarcină a utilajului parțial sau total cu
IS
le
si
timpul de funcționare utilă a utilajului.
Va
g.
.in
În timpul de bază se poate include uneori și timpul de intervenție directă a
dr
v.
ni
.u
executantului asupra obiectelor muncii (nesuprapuse cu Tfu ) ca de
nf
co
,
exemplu luarea gradului unei găuri strunjite, curățirea și verificarea
ui
ul
or
ut
pieselor prelucrate.
la
du
or
În cazul suprapunerii parțiale a timpului de bază cu cel de supraveghere
ac
ăr
fă
există posibilitatea ca executantul să poată deservi mai multe utilaje,
re
ui
rib
st
întrucât în acest caz apar mai multe întreruperi în activitatea executantului.
di
e
ric
Timpul de bază se calculează în general cu ajutorul unor relații de calcul
O
ti.
eș
oi
care au în vedere parametrii de funcționare ai utilajelor și caracteristicile
Pl
n
di
obiectivelor muncii.
e
az
l-G
tro
De exemplu, timpul util de mers în sarcină la strunjirea exterioară a
Pe
te
longitudinală a unei piese de lungime L este:

ita
rs
ve
L
ni
U
tms = i (6.10)
n
di
N s
,
ță
an
st
unde: n este turația, în rot/min;

di
la
și
s - avansul, în mm/rot;
zi
e
td
ân
i - nr. de treceri.
ăm
ăț
nv
Stabilirea timpului ajutător se realizează, de asemenea, în funcție de

-î
ic
an
caracterul muncii.
ec
lM
iu
Timpul ajutător se poate stabili prin formule de calcul în cazul în care întregul
en
om
D
timp util de mers în gol al utilajului necesită supravegherea executantului,

în
ă
ic
dar de obicei, se stabilește prin măsurători directe. Timpul util de mers în gol
om
on
Ec
impune uneori o supraveghere totală sau parțială. În cazul în care această

rie
ne
supraveghere nu este necesară pentru executant, acest timp se poate

gi
In
ea
considera ca fiind timp de întreruperi condiționate de tehnologie.

ar
liz
ia
ec
La stabilirea timpului ajutător se va urmări raționalizarea muncii

sp
la
e
executantului: prin suprapunerea mișcărilor celor două mâini, prin

,d
III
ul
suprapunerea mișcărilor muncitorului cu funcționarea mașinilor și prin

an
in
rd
scutirea muncitorului de activități auxiliare și neproductive.

ilo
nț
de
În funcție de tipul producției, timpul ajutător se stabilește luând în

tu
,s
at
in
considerare următoarele elemente ale procesului de producție:

st
de
te
Producția de masă, serie mare: Elemente normate: mișcări, mânuiri,

es
rs
cu
complexe de mânuiri.
e
ld
rtu
Producția de serie mijlocie: Elemente normate: complexe de mânuiri, faze,

po
Su
operații.
Producția de serie mică, unicate: Elemente normate: procese tehnologice,
pe tipuri de prelucrare a diferitelor suprafețe sau a pieselor întregi.
12
Stabilirea timpilor de deservire a locului de muncă
Durata timpului de deservire a locului de muncă și conținutul acestui timp
depind de caracterul muncii, de tipul de producție, de lucrarea care se
.
lă
execută și de felul utilajului folosit.
ga
ile
e
În cazul proceselor mecanice sau automatizate, acest timp se calculează în
t
es
S,
PA
procente din timpul de funcționare utilă a utilajului, Tfu și se exprimă în ore-om.
IS
le
si
În cazul proceselor manuale sau manual-mecanice, timpul de deservire a
Va
g.
.in
locului de muncă se exprimă în aceleași unități de timp, dar în procente din
dr
v.
ni
.u
timpul operativ Top.
nf
co
,
Timpul de deservire a unei mașini-unelte va depinde de lucrarea care se
ui
ul
or
ut
execută, de cantitatea de șpan care trebuie îndepărtată, de lichidul de
la
du
or
răcire folosit, de regimul de lucru utilizat, de gradul de automatizare, care
ac
ăr
fă
poate conduce la un anumit timp în care muncitorul poate executa lucrări
re
ui
rib
st
corespunzătoare altor categorii de timp, de numărul de puncte de ungere
di
e
ric
sau de sistemul de lubrifiere utilizat ș.a.
O
ti.
eș
oi
Procedeele de măsurare a timpului de deservire a locului de muncă sunt
Pl
n
di
aceleași cu cele pentru stabilirea timpului de pregătire-încheiere cu deosebirea
e
az
l-G
tro
că această categorie de timp se referă la aproape toate lucrările ce se a
Pe
te
efectuează pe un loc de muncă și nu se stabilește în funcție de anumite lucrări.

ita
rs
ve
ni
U
n
di
Stabilirea timpului de întreruperi reglementate

,
ță
an
st
a) Timpul de odihnă și necesități firești, ton, se stabilește pe bază de

di
la
și
normative în funcție de factorii care determină apariția senzației de

zi
e
td
ân
oboseală la fiecare loc de muncă.

ăm
ăț
b) Timpul de întreruperi condiționate de tehnologie și de organizarea

nv
-î
ic
an
muncii se stabilește fie prin formule de calcul, fie prin observări directe
ec
lM
asupra timpului de muncă, separat pe cele două componente ale sale:

iu
en
om
tto  tth  tog (6.11)

D
în
ă
ic
b1) La stabilirea timpului de întreruperi condiționate de tehnologie, t th,

om
on
Ec
trebuie să se aibă în vedere ca acest timp să dețină o pondere tot mai mică,
rie
ne
de la o perioadă la alta, pentru realizarea creșterii productivității muncii. La

gi
In
ea
stabilirea acestui timp pot interveni două situații:

ar
liz
ia
ec
- timpul de întreruperi condiționate de tehnologie survine în timp cât

sp
la
utilajul nu funcționează, tth1 (timpul de întreruperi cauzat de neechilibrarea

e
,d
III
ul
locurilor de muncă în flux);

an
in
rd
- timpul de întreruperi condiționate de tehnologie survine în timp cât

ilo
nț
de
utilajul funcționează, tth2 (timpul de întreruperi cauzat de regimul termic

tu
,s
at
in
variabil al utilajului tehnologic).

st
de
tth  tth1  tth2

te
(6.12)
es
rs
cu
b2) În cazul organizării producției în flux, nu se poate asigura întotdeauna o

e
ld
rtu
echilibrare perfectă a tuturor locurilor de muncă, deși sunt numeroase

po
Su
încercări teoretice și experimentale în acest sens.

Ca urmare a existenței acestui dezechilibru apar așteptări ale unor
executanți și utilaje, întreruperi în activitatea unor membri ai echipei.
13
Modificarea ritmului benzii, modificarea numărului locurilor de muncă în
flux, o normare corespunzătoare a muncii, o preocupare pentru cuplarea și
echilibrarea operațiilor, repartizarea cu grijă a executanților la locurile de
muncă, sunt căile prin care se pot reduce timpii de întreruperi condiționate
.
lă
de organizarea muncii care apar atât la operațiile manuale cât și la cele
ga
ile
e
mecanizate, efectuate în flux de către o echipă de muncitori. Prin aceasta
t
es
S,
PA
se contribuie la creșterea productivității muncii.
IS
le
si
Va
g.
.in
Calculul normei de timp
dr
v.
ni
.u
nf
co
,
a) Cazul proceselor manuale sau manual-mecanice:
ui
ul
or
ut
Tpî Tpî
la
k +k
du
NT  + Top + Tdl + Tîr  + Top 1 + dl îr (6.12)
or
ac
n n 100
ăr
fă
re
ui
Observație Timpul de deservire a locului de muncă și cel de întreruperi
rib
st
di
reglementate se exprimă, de obicei ca procent din timpul operativ.
e
ric
O
ti.
b) În cazul proceselor mecanice sau automatizate, trebuie avute în vedere
eș
oi
Pl
simultan atât timpul de funcționare utilă a utilajului deservit cât și timpul
n
di
e
az
de muncă al executantului. Relația dintre cele două categorii de timp este
l-G
tro
Pe
prezentată în figura 6.3.
a
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
td
ân
ăm
Fig.6.3
ăț
nv
-î
ic
Tfu - timp de funcționare utilă a utilajului; tsf - timp de supraveghere a

an
ec
lM
funcționării utilajului; tin - timp de intervenție al executantului în perioada

iu
en
om
de timp cât utilajul nu funcționează; tis - idem, cât utilajul funcționează

D
în
ă
ic
om
on
b1) În cazul în care timpul de funcționare utilă a utilajului se poate calcula

Ec
rie
pe cale analitică, rezultă:

ne
gi
In
Tpî ''
ea
ar
NT = T fu + + t a + Tdl'' + Tîr''
liz
ia
n (6.13)
ec
sp
la
NT = T fu + t în
e
,d
III
ul
an
‘’ (secund) - semnifică timpii respectivi care nu se suprapun cu cel de

in
rd
ilo
funcționare utilă a utilajelor.

nț
de
tu
În concluzie:
,s
at
in
st
T pî
de
NT  T fu   t a''  t dt''  t do
''
 t on
''
 t to'' (6.14)
te
es
n
rs
cu
e
ld
De obicei t 'dt' , tdo

''
, tto'' se exprimă în procente din timpul de funcționare
rtu
po
Su
Tpî
''
utilă, iar ton - procent din timpul productiv, definit de relația: Tp   Top
n
 Tdl
14
Rezultă:
 Tpî ''   k ''   k '' k '' k '' 
NT   T fu   ta   1  on   T fu   dt  do  to  (6.15)
 n   100   100 100 100 
b2) În cazul în care timpul de funcționare utilă a utilajului trebuie stabilit
.
lă
ga
ile
prin măsurători directe și nu prin relații analitice, se are în vedere relația:
t e
es
Tfu  tsf  ta’  Tdl’  Tîr’
S,
(6.16)
PA
IS
Indicele ‘ (prim) - se referă la timpii care sunt suprapuși timpului de
le
si
Va
g.
funcționare utilă a utilajului.
.in
dr
v.
ni
.u
nf
co
6.6 Aplicații ale teoriei așteptării la stabilirea normelor de deservire
,
ui
ul
or
și a normelor de personal
ut
la
du
or
ac
ăr
fă
Elementele problemei fenomenului de așteptare:
re
ui
rib
Sursa: mulțimea unităților care solicită un serviciu la un moment dat.
st
di
e
ric
Sosirea unităților în sistemul de așteptare determină o variabilă aleatoare X
O
ti.
eș
care reprezintă numărul de unități care intră în sistem în unitatea de timp.
oi
Pl
n
di
Sistemul de așteptare, format din:
e
az
l-G
- Firul de așteptare: este determinat de numărul unităților care așteaptă
tro
Pe
a
(finit sau infinit)

te
ita
rs
- Stația de serviciu: un lucrător, o mașină, etc. care efectuează serviciul

ve
ni
U
n
solicitat. Timpul de servire al unei unități în stația de serviciu este o

di
,
ță
an
variabilă aleatoare Y.
st
di
la
și
Indicatorii principali ai problemei de așteptare.

zi
e
td
1) m - numărul de unități ale populației din sursă care sosesc în sistem și

ân
ăm
ăț
care poate avea valorile: - ∞ - sistem deschis

nv
-î
ic
- finit - sistem închis

an
ec
lM
2) s - numărul de stații de serviciu;

iu
en
om
3) pn(t) -probabilitatea ca în sistemul de așteptare să se găsească n unități

D
în
ă
la momentul t oarecare (pn);

ic
om
on
4) n(t) - numărul de unități ce se găsesc în sistemul de așteptare (fir ‡

Ec
rie
ne
serviciu) la momentul t; este o variabilă aleatoare cu distribuția:

gi
In
 0 1 2 ... n ... m 
ea
ar
n(t ) :  
liz
ia
ec
 p0 p1 p 2 ... p n ... p m 
sp
la
e
,d
 m
4’) n(t )   n  p n - numărul mediu de unități din sistem la un moment t
III
ul
an
in
rd
n 0
ilo
nț
5) nf(t) - numărul de unități din firul de așteptare la un moment dat t; n f(t)

de
tu
,s
este o variabilă aleatoare, care, ținând cont că există unități în firul de

at
in
st
de
așteptare atunci când n > s, are distribuția:

te
es
rs
cu
e
0 1 ... n s ... m s
ld
rtu
n f (t) :
po
Su
p0 + p1 + ... + ps ps+1 ... pn ... pm

 m
5’) n f(t) =  (n  s)  p
n 0
n - numărul mediu de unități care se află în fir;
15
6) ns(t) -numărul de unități care sunt servite la un moment t:
7) ns(t)  n(t) - nf(t) → variabila aleatoare;
6’) n s (t)  n (t) - n f (t) - numărul mediu de unități care sunt servite la
momentul t;
.
lă
ga
8) P (n (t)> k) - probabilitatea ca numărul unităților din sistem la momentul
ile
t e
es
t să fie mai mare decât k:
S,
PA
IS
P (n(t)> k)  1-P(n(t)  k)  1- (po  p1 ...  pk )
le
si
Va
g.
8) t f - timpul mediu de așteptare al unei unități în fir;
.in
dr
v.
ni
.u
9) t s - timpul mediu de așteptare al unei unități în sistem.
nf
co
,
ui
ul
or
ut
la
Legile probabilistice ale sosirilor și servirilor
du
or
ac
Fie X variabila aleatoare discretă ce reprezintă numărul de unități sosite în
ăr
fă
re
ui
unitatea de timp, într-un sistem de așteptare.
rib
st
di
În condițiile:
e
ric
O
ti.
a) posibilitatea sosirii unei unități la un moment dat este constantă și nu
eș
oi
Pl
depinde de ceea ce s-a întâmplat anterior;
n
di
e
az
b) posibilitatea unei sosiri într-un interval de timp (t, tΔt) este
l-G
tro
Pe
proporțională cu lungimea, Δt, a intervalului;
a
te
ita
rs
c) probabilitatea ca în intervalul de timp (t, Δt), Δt foarte mic, să avem mai

ve
ni
U
mult de o sosire este aproximativ egală cu zero;

n
di
,
ță
an
variabila aleatoare X, are repartiția Poisson, cu parametrul λt

st
di
la
1
și
Pn (t ) = (λt )n e λ t
zi
e
td
n!
ân
ăm
unde: Pn(t) - probabilitatea ca la momentul t, numărul de unități sosite să

ăț
nv
-î
fie n;
ic
an
ec
lM
λ- numărul mediu de unități sosite în unitatea de timp.

iu
en
om
D
în
Observație: Acceptând aceleași condiții a), b), c) și pentru numărul

ă
ic
om
on
unităților servite de către o stație care lucrează fără întrerupere, se obține

Ec
rie
ca numărul de servicii ce pot fi făcute de o stație într-un timp t, este o

ne
gi
In
variabilă aleatoare poissoniană, cu parametru μt, unde μ este numărul

ea
ar
liz
mediu de unități servite în unitatea de timp.

ia
ec
sp
Variabila aleatoare Y1, timpul dintre două sosiri are o repartiție

la
e
,d
1
III
ul
exponențială f(t)  λ e -λ t cu valoarea medie M(Y1)   - intervalul mediu

an
in
rd
ilo
nț
între două sosiri consecutive este inversul numărului mediu de sosiri în

de
tu
,s
at
unitatea de timp.
in
st
de
Observație: În mod similar, variabilă aleatoare Y, timpul dintre două servicii

te
es
rs
consecutive are o repartiție exponențială de parametru μ și deci intervalul

cu
e
ld
rtu
1
po
mediu dintre două servicii consecutive este .

Su

Ecuațiile de stare pentru un fenomen de așteptare în regim staționar
16
Regimul staționar se caracterizează prin faptul că probabilitățile pn(t) nu
depind de momentul “t”, deci sunt constante la orice moment, pk(t)= pk. în
acest caz se demonstrează că:
    n1
pn  0  p0
.
lă
0  n
ga
ile
t e
es
λ0, , λn-1 - parametrul sosirilor (numărul mediu de sosiri în unitatea de
S,
PA
IS
timp) este dependent de numărul unităților din sistem;
le
si
Va
μ1,  , μn - parametrul serviciilor, numărul mediu de unități servite în
g.
.in
dr
v.
unitatea de timp, dependent de numărul unităților din sistem.
ni
.u
nf
co
,
ui
ul
or
Modele de așteptare
ut
la
du
Modelul M(∞, 1, 1)
or
ac
ă
∞ - o infinitate de unități în sursa (fenomen de așteptare deschis);
r
fă
re
ui
1 - un fir de așteptare;
rib
st
di
e
1 - o stație de servire.
ric
O
ti.
λn - constant, deoarece populația din care provin sosirile este suficient de
eș
oi
Pl
mare;
n
di
e
az
μn - constant, pentru ca există o singură stație de servire, deci nu depinde
l-G
tro
Pe
de numărul unităților din sistem.
a
te
ita
Rezultă că:
rs
ve
ni
U
n

n
di
p n     p0   n  p0
,
ță
an

st
di
la
și
Unde ρ  λ/μ este factor de serviciu sau intensitatea traficului

zi
e
td
ân
Pentru ρ > 1 - NU este suficientă o singură stație de deservire (avem o

ăm
ăț
nv
aglomerare, creștere a șirului de așteptare).

-î
ic
an
Pentru ρ < 1 se obține:

ec
lM
iu
po1-ρ;
en
om
D
pnρn(1-ρ);
în
ă
ic

om
n  numărul mediu de unități din sistem;

on
Ec
1 
rie
ne
gi
In
2
ea
nf   numărul mediu de unități din fir;

ar
liz
1 
ia
ec
sp
la
n s    numărul mediu de unități în curs de servire;

e
,d
III
ul
  n  numărul mediu de unități servite în unitatea de timp;

an
in
rd
ilo
1 
nț
de
tf    timpul mediu de așteptare al unei unități în fir;

tu
,s
 1 
at
in
st
de
1 1
te
ts  
 timpul mediu de așteptare al unei unități în sistem;
es
rs
 1 
cu
e
ld
rtu
P(n>k)ρk1 - posibilitatea ca numărul unităților n aflate în sistem să fie mai

po
Su
mare decât un număr k.
17
Observație: Dacă firul de așteptare este limitat, adică sistemul de așteptare
are capacitatea mărginită la N unități deci în firul de așteptare se pot afla
cel mult N - 1 unități, atunci formulele modelului M(∞, 1, 1) devin:
1 
p0 
.
1   N 1
lă
ga
ile
t e
es
 n 1 
S,
p  , pt. n  N
PA
IS
pn   1   N 1
le
si
Va
0, pt. n  N
g.

.in
dr
v.
ni
nu mai este necesară condiția ρ<1; unitățile care sosesc în sistem când
.u
nf
co
,
n>N, pleacă în altă parte.
ui
ul
or
ut
la
du
or
Modelul M(∞, 1, s)
ac
ăr
fă

re

ui
factorul de servire al unei statii .
rib

st
di
e
ric
O
1 n
ti.
eș
 n!    p 0 , pt.1  n  s
oi
Pl
n
di
pn  
e
az
 1 n  p  1 s  
 s!s n  s 0
s!
 ns a
te
Pe
l-G
 p0 , pt. n  s
tro
ita

rs
ve
Unde  
ni
reprezintă factorul de serviciu al tuturor stațiilor.

U
s
n
,di
ță
an
st
1
di
p0 
la
și
s 1
 s
zi
n
1

e
 
td
ân
s! 1  
ăm
n 0 n!
ăț
nv
-î
 s 
ic
an
 f    p0
ec
 
n
lM
2
s! 1  
iu

en
om

D
n s  
în
ă
ic
om

on
n  n f  n s
Ec
rie
ne

gi
In

ea
ar
liz
ia
nf 1 s 
ec
sp
tf      p0
 
la
  n s    s! 1  
e
2
,d
III
ul
an
1  1  s 
in

rd
1
 p 0  1
ilo
ts  t f     
nț
 
de
 
   s! 1   2 
tu

,s
at
in
st
de
te
es
Modelul M(m,1,1)
rs
cu
e
ld
În cadrul modelelor anterioare s-a presupus ca populația din sursa este

rtu
po
Su
infinită. În practică, de cele mai multe ori, sosirile sunt în număr foarte
mare, însă finite. De exemplu: într-un atelier există m (număr finit) mașini
cu aceleași caracteristici tehnologice și care funcționează independent
unele de altele. Mașinile se pot defecta în mod întâmplător și sosesc la
18
reparat după o lege poissoniană cu parametrul λ; pentru reparație există
un singur mecanic (stație), iar durata reparației unei mașini urmează o
repartiție exponențială (cu parametrul μ).
Acest exemplu constituie un model de așteptare cu un fir de așteptare, o
.
lă
stație, populație finită. Pentru determinarea caracteristicilor acestui model
ga
ile
e
se observa ca probabilitatea ca în intervalul de timp Δt să sosească în
t
es
S,
PA
sistem o unitate, atunci când exista n unități în sistem din cele m ale sursei,
IS
le
si
este cu atât mai mică, cu cât numărul unităților ramase în sursa este mai
Va
g.
.in
mic. De aceea se poate scrie:
dr
n  t  m  n    t
v.
ni
.u
nf
co
,
ui
ul
de unde rezultă:
or
n  m  n  
ut
la
du
or
ac
ă
Deoarece exista o singura stație, parametrul μn nu depinde de numărul de
r
fă
re
ui
unități din sistem, el fiind constant, μ.
rib
st
di
e
Înlocuind în (1) rezulta:
ric
O
n    m  1      m  n  1  
ti.
eș
oi
pn  1 n  p0 
Pl
n
      
di
e
az
l-G
tro
n
 Pe
 m  m  1  m  2    m  n  1     p0
a
te

ita
rs
ve
ni
U
p n  Amn   n  p0 pt. n  1,2,, m

n
di
,
ță
an
st
Pentru calculul lui p0 se pornește de la relația:

di
la
și
m
zi
∑p
e
td
=1
ân
n
ăm
ăț
n=0
nv
-î
m 1
ic
 Am    p0  1  p0 
an
n n
ec
lM
m
iu
n 0
 Am  
n n
en
om
D
n 0
în
ă
ic
om
Caracteristicile acestui model vor fi:

on
Ec
- numărul mediu de unități aflate în sistem:

rie
ne
gi
m
In
1
n   n  p n  m   (1  p0 )
ea
ar

liz
ia
n 0
ec
sp
- numărul mediu de unități care sunt servite la un moment dat va fi dat de

la
e
,d
III
aceeași expresie ca la modelul M(∞, 1, 1) deoarece există o singură stație

ul
an
de servire:
in
rd
ilo
nț
ns  1  p0
de
tu
,s
at
- numărul mediu de unități aflate în fir:

in
st
de
1 
te
es
n f  n  ns  m   (1  p0 )
rs
cu

e
ld
rtu
po
- timpul mediu de așteptare a unei unități din fir este:

Su
nf 1  m 1 
tf       1
  ns   1  p0  
19
- timpul mediu de așteptare în sistem:
1 1  m 1
ts  t f      
   1  p0  
.
lă
ga
ile
e
Modelul M(m,1,s)
t
es
S,
PA
Ca și în cazul M(m,1,1), când populația sursei este finita parametrul λ,
IS
le
reprezentând numărul mediu al sosirilor pe unitatea de timp, depinde de
si
Va
g.
.in
numărul unităților ramase în sursă, fiind proporțional cu acestea:
dr
v.
λn  (m-n) λ
ni
.u
nf
co
,
- Celălalt parametru, μ - numărul mediu al venirilor pe unitatea de timp, se
ui
ul
or
ut
va scrie ca și în modelul M(∞,1,s).
la
du
or
n   daca 1  n  s
ac
n  
ăr
fă
s   daca s  n  m
re
ui
rib
st
di
Cu aceste valori rezulta:
e
ric
O
C mn   n  p0 daca 1  n  s
ti.
eș
oi

Pl
pn   n s s
n

di
e
n
 Am     p0 daca s  n  m
az
l-G
 s! a
Pe
tro

te
ita
unde:    factorul de serviciu al tuturor stațiilor

rs
ve
s
ni
U
n
di

,
ță
an
  factorul de serviciu al fiecărei stații

st
di

la
și
zi
e
td
1
p0  s1
ân
ăm
s s mk n

ăț
   Am  
n
nv
n
  n

-î
C
ic
m
an
n 0 s! n  s
ec
lM
iu
Celelalte caracteristici ale modelului se calculează pornind de la relațiile lor

en
om
de definire prezentate anterior.

D
în
ă
ic
Probleme de optimizare
om
on
Ec
În multe dintre fenomenele de așteptare preocuparea principală este

rie
ne
reducerea timpilor de așteptare/inactivitate proiectând spatii de servire cat

gi
In
ea
mai satisfăcătoare, dar evident nu se poate merge cu mărirea acestora la

ar
liz
ia
ec
infinit. Deci va fi necesara determinarea unui plan optim de așteptare care

sp
la
sa fie cat mai convenabil din punct de vedere economic. Pentru aceasta se
e
,d
III
ul
studiază diversele variante ale modelului de așteptare, comparându-se

an
in
rd
indicatorii intre ei: timpi de așteptare, număr de stații. În același timp

ilo
nț
de
trebuie calculate costurile globale, pe unitatea de timp ale fiecărei variante

tu
,s
at
in
din care se alege cea cu cheltuielile globale minime.

st
de
te
Costurile globale sunt date de relația:

es

rs
CT  ns  t s  C1  s  C2
cu
(6.17)
e
ld
rtu
po
Primul termen reprezintă pierderile ca urmare a așteptării iar al doilea

Su
termen costurile cu stațiile de servire.
20
Teme de control
1. Pentru stabilirea normei de timp la prelucrarea mecanică a piesei
din figura 6.4, trebuie parcurse toate etapele specifice proiectării
tehnologice: alegerea tipului de semifabricat, întocmirea filmului
.
lă
tehnologic, calculul regimurilor optime de așchiere.
ga
ile
t e
es
S,
PA
IS
le
si
Va
g.
.in
dr
v.
ni
.u
nf
co
,
ui
ul
or
ut
la
du
or
ac
ăr
fă
re
ui
rib
st
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
Fig. 6.4
st
di
la
și
zi
e
td
Se cere să se stabilească:
ân
ăm
ăț
a) Structura procesului tehnologic de prelucrare mecanică a

nv
-î
ic
an
piesei;
ec
lM
iu
b) Normele tehnice de timp pentru operațiile de strunjire de

en
om
D
degroșare în cazul în care producția fizică planificată este de

în
ă
ic
om
5000 buc/an;
on
Ec
rie
c) Normele tehnice de timp pentru operațiile de strunjire de

ne
gi
In
degroșare pentru cazul în care producția fizică planificată este

ea
ar
liz
ia
de 50 buc/an.
ec
sp
la
e
,d
III
ul
2. Sosirile mașinilor defecte la un atelier de reparații sunt

an
in
poissoniene de parametru   6/5 mașini pe zi. Pentru

rd
ilo
nț
de
repararea lor se propune angajarea a doi mecanici de aceeași

tu
,s
at
in
calificare din una din categoriile:

st
de
te
Nr. mașini Costul

es
Categoria
rs
cu
reparate pe zi manoperei
e
ld
rtu
I 2 10
po
Su
II 3 20
III 4 30
Se știe că timpul de reparare al unei mașini de către un mecanic
de orice categorie are o repartiție exponențială, iar lotul de
21
mașini este suficient de mare pentru a putea considera
populația sursei infinită. Pierderea întreprinderii din cauza unei
mașini defecte este de 800 UM/zi.
Să se stabilească categoria din care trebuie să facă parte cei doi
.
lă
angajați astfel încât costul global să fie minim
ga
ile
t e
es
S,
Răspuns la temele de control
PA
IS
le
Observație foarte importantă: Rezolvarea acestor teme se va
si
Va
g.
.in
face apelând la indicațiile care vor fi date, periodic, pe forumul
dr
v.
ni
de discuție al disciplinei
.u
nf
co
,
ui
ul
or
ut
la
du
or
Bibliografie
ac
ăr
fă
1. Picoș C. ș.a., Normarea tehnică pentru prelucrări prin
re
ui
rib
așchiere, Editura Tehnică, București, 1979, vol. I și II
st
di
e
ric
2. Vlase A. ș.a., Regimuri de așchiere, adaosuri de prelucrare și
O
ti.
eș
norme tehnice de timp, Editura Tehnică, București, 1983, vol. I
oi
Pl
n
di
și II
e
az
l-G
tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
td
ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
en
om
D
în
ă
ic
om
on
Ec
rie
ne
gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
la
e
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
tu
,s
at
in
st
de
te
es
rs
cu
e
ld
rtu
po
Su
22
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE MĂSURAREA TIMPULUI DE
MUNCĂ
7 (ÎN CONSTRUCȚIA DE MAȘINI)
.
lă
ga
ile
t e
es
S,
PA
CUPRINS
IS
le
si
Va
g.
7. Măsurarea timpului de muncă (în construcția de mașini) .... 1
.in
dr
v.
7.1 Cronometrarea ...................................................... 2
ni
.u
nf
co
7.2 Fotografierea ......................................................... 6
,
ui
ul
or
7.3 Metode de înregistrare indirectă a timpului ........... 8
ut
la
du
or
ac
ăr
fă
re
ui
rib
Bibliografie .................................................................13
st
di
e
ric
O
ti.
eș
Obiective
oi
Pl
n
di
Înțelegerea și utilizarea corectă a procedeelor de măsurare a
e
az
l-G
tro
timpului de muncă și a timpului de funcționare a utilajului. a
Pe
te
ita
rs
ve
Competențe
ni
U
n
di
,
ță
Capabilitatea de a efectua una din cele două componente

an
st
di
ale studiului muncii (studiul muncii = măsurarea muncii +

la
și
zi
studiul metodelor) - domeniul principal de activitate al

e
td
ân
ăm
inginerului industrial.
ăț
nv
-î
ic
an
7. Măsurarea timpului de muncă (în construcția de mașini)

ec
lM
iu
en
om
D
în
Măsurarea timpului de muncă se realizează în cadrul a doua etape

ă
ic
om
principale:
on
Ec
- etapa de înregistrare a situației existente, pe baza căreia se studiază și se

rie
ne
gi
In
evidențiază prevederile de timp de muncă ale executantului și în

ea
ar
funcționarea utilajului, în vederea elaborării unei norme îmbunătățite;

liz
ia
ec
sp
- etapa de măsurare a timpului de muncă consumat;

la
e
,d
Măsurarea timpului de muncă, indiferent de metoda care se utilizează,

III
ul
an
necesită la rândul ei următoarele faze: pregătirea măsurării, efectuarea

in
rd
ilo
măsurării, prelucrarea datelor;

nț
de
tu
Pentru măsurarea timpului de muncă și a timpului de folosire a utilajului se

,s
at
in
st
utilizează: aparate indicatoare (ceasornice, cronometre), aparate

de
te
es
înregistratoare (obișnuite: magnetofon, oscilograf, filmat sau specializate:

rs
cu
e
centralograful, tehnograful) și materiale auxiliare (planșete speciale pe care

ld
rtu
po
se fixează fișa de observare și cronometrele).

Su
Metodele de măsurare și analiză a timpului de muncă se clasifică astfel:

A. Metode de înregistrare directă a timpului
a) Cronometrarea
a1. Cronometrarea fără evaluarea ritmului
a2. Cronometrarea cu evaluarea ritmului
Fiecare dintre variantele de cronometrare se poate realiza prin mai multe
procedee:
.
lă
- cronometrarea continuă;
ga
ile
e
- cronometrarea repetată;
t
es
S,
PA
- cronometrarea selectivă;
IS
le
si
- cronometrarea selectiv-grupată
Va
g.
.in
b) Fotografierea
dr
v.
ni
.u
b1. Fotografierea individuală-autofotografierea
nf
co
,
b2. Fotografierea colectivă
ui
ul
or
ut
b3. Fotocronometrarea individuală
la
du
or
b4. Fotocronometrarea colectivă
ac
ăr
fă
B. Metode de înregistrare indirectă a timpului
re
ui
rib
st
a) Observări instantanee
di
e
ric
a1. Observări instantanee fără evaluarea ritmului
O
ti.
eș
oi
a2. Observări instantanee cu evaluarea ritmului
Pl
n
di
b) Măsurarea timpului pe microelemente
e
az
l-G
tro
C. Metode speciale: utilizează dotare specială (filmare, oscilografierea, a
Pe
te
centralografierea, etc)
ita
rs
ve
ni
U
n
di
7.1 Cronometrarea
,
ță
an
st
di
la
și
Cronometrarea este o metodă directă de înregistrare a timpului prin care

zi
e
td
ân
se măsoară și se analizează acele elemente de timp care se repetă identic

ăm
ăț
nv
cu fiecare unitate de produs: timpul operativ sau timpul de funcționare

-î
ic
an
utilă a utilajului.
ec
lM
iu
Procedeele de cronometrare au caracteristicile prezentate în continuare.

en
om
D
La cronometrarea continuă se măsoară toate elementele de timp ale unei

în
ă
ic
operații, în ordinea succesiuni lor, sfârșitul unui element fiind identic cu

om
on
Ec
începutul altuia. Notarea acestor momente cu ajutorul unui cronometru,

rie
ne
pentru operațiile cu o durată mai mare de 3 secunde, permite calculul

gi
In
ea
duratei fiecărui element.

ar
liz
ia
ec
Cronometrarea repetată se utilizează în cazul în care elementele de timp

sp
la
ale unei operații au durate mai mici de 3 secunde. Procedeul constă în

e
,d
III
ul
înregistrarea de mai multe ori într-o ordine prestabilită a elementelor. De

an
in
rd
exemplu dacă o operație se poate defalca în 9 elemente ce urmează a fi

ilo
nț
de
cronometrate cu durate mai mici de 3 secunde, se poate face o înregistrare

tu
,s
at
in
repetată pe grupe de câte 3 elemente.

st
de
te
Cronometrarea selectivă se utilizează în cazul în care se urmărește

es
rs
cu
stabilirea duratei unui anumit element al operației.

e
ld
rtu
Cronometrarea selectiv- grupată se aplică pentru determinarea duratei

po
Su
unor grupe de elemente foarte mici, ordonate diferit de la un ciclu la altul,

grupe care se măsoară în mod continuu, eliminându-se riscul unor erori de
citire și înregistrare a măsurătorilor.
2
a1.Cronometrarea fără evaluarea ritmului este folosită în activitatea
întreprinderii pentru mai multe scopuri:
- stabilirea duratei timpului operativ;
- obținerea datelor necesare elaborării normelor de muncă;
.
lă
ga
- verificarea normelor de muncă existente și stabilirea cauzelor
ile
t e
es
neîndeplinirii lor de către unii executanți;
S,
PA
- repartizarea corespunzătoare a sarcinilor de muncă între executanți la
IS
le
si
Va
lucrul în echipă;
g.
.in
- studierea metodelor de muncă și raționalizarea mânuirilor, în vederea
dr
v.
ni
.u
îmbunătățirii procesului de muncă și a procesului tehnologic;
nf
co
,
ui
Etapele acestei cronometrări sunt:
ul
or
ut
la
a) pregătirea observatorului: asupra tehnologiei, tipului de producție și
du
or
ac
organizării locului de muncă;
ăr
fă
re
b) defalcarea operațiilor pe elemente de muncă ce o compune, până la
ui
rib
st
di
mânuiri și mișcări, urmărindu-se în mod special evidențierea timpului de
e
ric
O
funcționare a utilajelor față de timpul manual al executantului, suprapus și
ti.
eș
oi
Pl
nesuprapus și a punctelor de fixare, adică a limitelor care despart aceste
n
di
e
elemente între ele.
az
l-G
Determinarea factorilor care influențează fiecare element al operației tro
Pe
a
te
cercetate este în măsură să conducă la o normare corectă, la proiectarea

ita
rs
ve
ni
unui conținut cât mai rațional al fiecărui element de muncă și a structurii

U
n
di
raționale a operației în ansamblu

,
ță
an
st
di
c) fixarea momentului cronometrării: cronometrarea trebuie să se întindă

la
și
zi
de-a lungul întregului schimb (sau schimbărilor) cu excepția momentelor de

e
td
ân
început și sfârșit (circa 30 minute) și să fie efectuată pe mai mulți

ăm
ăț
nv
executanți
-î
ic
an
d) alegerea executantului: etapă importantă, deoarece aptitudinile

ec
lM
iu
personale, experiența, pregătirea teoretică și practică a executantului,

en
om
D
capacitatea de a-și însuși metodele de muncă noi, influențează nivelul

în
ă
ic
productivității muncii. Se recomandă un executant cu calificarea

om
on
Ec
corespunzătoare, care își realizează în mod corect și în ritm normal

rie
ne
gi
sarcinile de muncă
In
ea
ar
e) adoptarea modelului de fișă de cronometrare care trebuie să conțină

liz
ia
ec
informații cu privire la:

sp
la
e
- executant: calificare (categorie), vârstă, etc;

,d
III
ul
an
- operația executată: MU, SDV-uri;

in
rd
- produs: descrierea piesei finite, semifabricat;

ilo
nț
de
tu
- condițiile de muncă: temperatură, iluminat, zgomot, umiditate,

,s
at
in
modalitatea de aprovizionare a locului de muncă cu materiale și scule

st
de
te
f) realizarea observărilor cronometrice și înregistrarea unui șir

es
rs
cu
cronometric. Din acest șir trebuise eliminate înregistrările greșite din cauza
e
ld
rtu
po
celui care face cronometrarea sau a unor întreruperi în activitate al

Su
executantului (discuții, fumat, etc).Timpul de execuție al unui element al

operației variază de la un ciclu la altul datorită: variației unor parametrii
3
care țin de obiectul muncii, organizarea locului de muncă, mișcările
executantului nu pot fi reproduse în mod identic de-a lungul schimbului.
Ca urmare șirul cronometric trebuie să conțină un număr de observări (care
se determină ținând seama de calcule probabilistice), care se poate calcula
.
lă
cu relația:
ga
ile
e
D2
t
es
S,
N18000 2 ,
PA
IS
S
le
si
Va
unde: D este diferența dintre valoarea maximă și valoarea minimă a
g.
.in
dr
primelor 10 observări dintr-un șir cronometric;
v.
ni
.u
nf
S - suma valorilor pentru primele 10 observări.
co
,
ui
ul
Se adoptă, după calcularea valorii N pentru fiecare element de muncă din
or
ut
la
ciclu, cel mai mare număr de măsurători
du
or
ac
g) prelucrarea datelor șirului cronometric pentru același element al
ăr
fă
re
procesului de producție se pate referi la un singur schimb sau la întreaga
ui
rib
st
di
perioadă cronometrată. Calitatea măsurătorilor va depinde de numărul de
e
ric
O
observări și se reflectă în diferența dintre valoarea maximă și minimă a
ti.
eș
oi
Pl
șirului cronometric denumită și câmpul de toleranță sau dispersia valorilor
n
di
e
az
și se exprimă prin coeficientul CS de stabilitate a șirului:
l-G
tro
Pe
x i max
a
Cs 
te
(7.1)
ita
rs
x i min
ve
ni
U
n
di
Coeficientul de stabilitate a șirului trebuie să îndeplinească condiția: C s 

,
ță
an
st
Csa unde: Csa este coeficientul de stabilitate admisibil, care se stabilește în

di
la
și
funcție de caracterul muncii și de tipul producției pentru operația măsurată

zi
e
td
ân
și are valorile prezentate în tabelul 7.1.

ăm
ăț
nv
-î
ic
Tabelul 7.1
an
ec
lM
Csa
iu
en
om
Caracterul muncii
D
masă, serie serie serie mică,

în
ă
ic
mare mijlocie unicate

om
on
Manual-mecanic 1,2 1,3 1,4

Ec
rie
ne
Manual 1,3 1,4 1,5

gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
În cazul în care nu este respectată această condiție se exclud din șir una sau
la
e
,d
mai multe din valorile extreme (cele care au un grad mai mic de repetare)
III
ul
an
astfel încât histograma de distribuție a valorilor șirului să fie simetrică și nu

in
rd
ilo
alungită spre valoarea maximă sau minimă. Șirurile cronometrice cu două

nț
de
tu
,s
maxime ale histogramei dovedesc o calitate necorespunzătoare a

at
in
st
măsurătorilor. La eliminarea valorilor extreme se va urmări ca numărul

de
te
es
valorilor eliminate să nu depășească 13 din numărul valorilor inițiale.

rs
cu
e
ld
Metodele de eliminare sunt: la întâmplare și alcătuirea șirului ameliorat.

rtu
po
Su
- Analizați și imaginați pentru un caz real, etapele cronometrării fără evaluarea
ritmului (vezi [1], vol. I, pag. 59, tabelul 3.1)
4
a2.Cronometrarea cu evaluarea ritmului
Ritmul de muncă este caracterizat prin viteza de execuție și este invers
proporțional cu timpul de realizare a operației.
Ritmul de muncă diferă nu numai de la un executant la altul ci și pentru
.
lă
ga
același executant, în funcție de starea psihică și fiziologică, de ziua și ora la
ile
t e
es
care se efectuează măsurarea.
S,
PA
Ritmul de referință este un ritm convențional ales în funcție de metodele
IS
le
si
Va
de fundamentare utilizate.
g.
.in
În funcție de viteza de execuție, executanții se pot considera ca fiind rapizi,
dr
v.
ni
.u
medii sau lenți.
nf
co
,
ui
Se consideră ca ritm mediu, normal, ritmul realizat de un executant care,
ul
or
ut
la
având un pas de 75 centimetrii, se mișcă pe o suprafață orizontală netedă,
du
or
ac
fără încărcătură, la temperatura normală (18o C), umiditate normală, cu o
ăr
fă
re
viteză de deplasare de 6,4 km/oră. Dezavantajul acestui etalon este că se
ui
rib
st
di
poate aplica numai pentru activitatea de marș, fiind mai puțin
e
ric
O
reprezentativ pentru lucrările industriale care se realizează la bancurile de
ti.
eș
oi
Pl
lucru, la mese, depinzând de precizia și îndemânarea muncitorului.
n
di
e
Un alt etalon pentru un ritm mediu este deplasarea cu 15 centimetrii față
az
l-G
de poziția inițială a unui set de 10 creioane așezate paralel unul față de tro
Pe
a
te
altul la o distanță de 12 centimetrii în timp de 11 secunde.

ita
rs
ve
ni
Evaluarea ritmului presupune o pregătire continuă și riguroasă din punct

U
n
di
de vedere profesional și aptitudini specifice din partea celui care face

,
ță
an
st
di
cronometrarea ca și o practică îndelungată în specialitate. Este dificil de dat

la
și
zi
reguli precise asupra modului de evaluare a ritmului.

e
td
ân
În practică, evaluarea ritmului trebuie realizată în mod corect pentru

ăm
ăț
nv
fiecare operație sau element de timp, având durata cuprinsă între 3-30
-î
ic
an
secunde. Mai întâi se înregistrează valoarea ritmului apreciat și abia după

ec
lM
iu
aceea se măsoară timpul pentru a nu fi influențat observatorul în evaluarea

en
om
D
ritmului, de rezultatele înregistrate prin cronometrare. Pentru elementele

în
ă
ic
de timp care depășesc 30 secunde sau sunt mai mici de 3 secunde,

om
on
Ec
evaluarea este mai dificilă. Din această cauză se impune descompunerea

rie
ne
gi
corespunzătoare a operațiilor de timp.

In
ea
ar
Cronometrarea cu evaluarea ritmului prezintă următoarele avantaje:

liz
ia
ec
- elimină o parte din erorile de măsurare pentru elaborarea unor norme de

sp
la
e
muncă științifică, este mai obiectivă decât metoda simplă de cronometrare,

,d
III
ul
an
elimină dificultatea de a găsi un executant care să lucreze cu ritm mediu;

in
rd
ritmul mediu este întipărit prin exerciții și antrenament în memoria

ilo
nț
de
tu
observatorului;
,s
at
in
-conduce la norme de muncă echilibrate; (abaterea fiind de ± 5%)

st
de
te
- necesită un volum de muncă mult mai scăzut pentru o aceeași precizie,

es
rs
cu
atât pentru culegerea datelor cât și pentru prelucrarea acestora;

e
ld
rtu
po
dar și următoarele dezavantaje:

Su
- dotarea necesară cu aparate de proiecție, filme, cu ritmuri etalon pentru

antrenament, care trebuie efectuat de 2 ori pe an; aplicarea metodei în
5
mod corect depinde într-o măsură mai mare de gradul de pregătire
profesională a observatorului;
- modul de execuție al operației, precizia mișcărilor și viteza de execuție a
operației sunt 3 factori importanți de care trebuie să se țină seama la
.
lă
realizarea cronometrării cu evaluarea ritmului. Modul de execuție al
ga
ile
e
operației trebuie stabilit și definit înaintea cronometrării, în condițiile în
t
es
S,
PA
care metoda de muncă a fost stabilizată. La cronometrarea repetată a unei
IS
le
si
operații nu trebuie să existe modificări în metoda de muncă. Înregistrarea
Va
g.
.in
timpului se realizează cu atât mai precis cu cât metoda de muncă este mai
dr
v.
ni
.u
respectată.
nf
co
,
Pentru realizarea cronometrării cu evaluarea ritmului, observatorul trebuie
ui
ul
or
ut
să parcurgă următoarele etape:
la
du
or
a) să observe ritmul de lucru și să-l înregistreze;
ac
ăr
fă
b) să cronometreze și să înscrie timpii; să transcrie datele în fișele de
re
ui
rib
st
cronometrare;
di
e
ric
c) să calculeze timpul reevaluat.
O
ti.
eș
oi
Pentru prelucrarea datelor rezultate din măsurători, se folosesc metode
Pl
n
di
analitice și grafice. Cele mai utilizate sunt: metoda analitică, metoda
e
az
l-G
tro
graficului cu scări logaritmice, metoda graficului cu scări uniforme, metoda a
Pe
te
grafo-analitică.
ita
rs
ve
ni
U
n
di
7.2 Fotografierea
,
ță
an
st
di
la
și
zi
Fotografierea timpului de muncă și a timpului de folosire a utilajului este o

e
td
ân
metodă de măsurare și înregistrare continuă a duratei tuturor elementelor

ăm
ăț
nv
unui proces de muncă, a întreruperilor acestuia și a timpului de folosire a

-î
ic
an
utilajului în cursul desfășurării procesului de producție.

ec
lM
iu
Obiectivele acestei metode sunt:

en
om
D
- perfecționarea organizării muncii prin înlăturarea pierderilor de timp de

în
ă
ic
om
muncă și de nefolosire a utilajului;

on
Ec
- stabilirea unor elemente ale normei de timp cum ar fi timpii de pregătire-

rie
ne
gi
încheiere, de deservire a locului de muncă, de întreruperi reglementate,

In
ea
ar
adică a timpilor care nu se repetă în fiecare unitate de produs. În cazul

liz
ia
ec
muncii care se repetă în mod neuniform sau cu elemente care au durate

sp
la
e
mari și se lucrează în regie (uneori și în acord), iar durata timpilor observați

,d
III
ul
an
variază în limite foarte largi, fotografierea poate fi utilizată și pentru

in
rd
ilo
stabilirea timpului operativ;

nț
de
tu
- stabilirea normelor de deservire și a normelor de personal;

,s
at
in
- cercetarea gradului de acoperire a muncitorului, de-a lungul zilei de lucru

st
de
te
es
și pe total schimb și a gradului de utilizare extensivă a utilajelor;

rs
cu
- cercetarea și extinderea experienței executanților cu realizări deosebite.

e
ld
rtu
po
Pentru realizarea observării, cel care efectuează fotografierea se va

Su
prezenta cu circa un sfert de oră înainte de începerea schimbului și va

rămâne un timp după terminarea acestuia, pentru a putea constata sosirile
mai devreme sau mai târziu de ora începerii programului, ca și plecările.
6
Pe parcursul realizării observărilor, executanții nu vor fi stânjeniți cu
întrebări, observații sau sugestii, astfel încât procesul de muncă să se
desfășoare normal; eventualele sugestii de modificare a acestuia vor fi
menționate cu claritate în fișa de observare.
.
lă
Fișele de observare vor conține date în legătură cu:
ga
ile
e
a) executant: nume, marca, specialitatea, încadrarea, meseria, vechimea în
t
es
S,
PA
meserie și în specialitate, vechimea în societate;
IS
le
si
b) operația sau lucrarea efectuată: piesa finită, semifabricat, cantități
Va
g.
.in
comandate;
dr
v.
ni
.u
c) dotarea tehnică a locului de muncă: utilaj cu caracteristicile lui tehnice,
nf
co
,
parametrii regimului de lucru folosiți;
ui
ul
or
ut
d) organizarea locului de muncă: modalități de aprovizionare a locului de
la
du
or
muncă cu materiale, scule, amplasarea utilajului și a muncitorilor, graficul
ac
ăr
fă
de deservire a utilajului, condițiile igienico-sanitare și de mediu.
re
ui
rib
st
După numărul executanților sau al utilajelor luate în observare,
di
e
ric
fotografierea poate fi individuală sau colectivă.
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
A. Fotografierea individuală cuprinde în observare activitatea unui singur
e
az
l-G
tro
executant care deservește unul sau mai multe locuri de muncă sau utilaje. a
Pe
te
Se întocmește o fișă de observare, în care se notează momentele de

ita
rs
ve
început și de sfârșit ale fiecărei categorii de timp, care este înregistrată

ni
U
n
di
separat, ori de câte ori apare. Momentul de terminare a unei categorii de

,
ță
an
st
timp coincide cu momentul de începere a alteia.

di
la
și
Prelucrarea datelor este relativ simplă, realizându-se chiar pe fișele de

zi
e
td
ân
observare. Timpii observați se stabilesc ca diferență între diferitele

ăm
ăț
momente înregistrate.
nv
-î
ic
an
O importanță deosebită prezintă, gruparea categoriilor de timp de același

ec
lM
fel, corespunzător structurii de timp și analizei critice a acesteia. În urma

iu
en
om
analizei structurii timpului de muncă se întocmește balanța acestuia pentru

D
în
ă
ic
intervalul de timp supus observării, stabilindu-se ponderea diferitelor

om
on
categorii de timp, față de durata schimbului.

Ec
rie
ne
gi
In
B. Autofotografierea: fotografierea timpului de muncă realizată de însuși

ea
ar
liz
ia
executantul procesului de muncă.

ec
sp
la
Metoda se poate aplica și în activitățile administrative de birou, pentru

e
,d
III
ul
evidențierea pierderilor de timp.

an
in
rd
Fișa de observare este asemănătoare fotografierii.

ilo
nț
de
tu
,s
at
C. Fotografierea colectivă se poate realiza în două forme:

in
st
de
te
c1) fotografiere colectivă cu înregistrarea continuă a datelor;

es
rs
cu
c2) prin sondaj, la anumite intervale (stabilite în prealabil) de durate egale

e
ld
rtu
po
Su
c1) Fotografiere colectivă cu înregistrarea continuă a datelor nu se

deosebește de fotografierea individuală decât prin multiplicarea numărului
de executanți care sunt observați. Ca urmare, fișa de observare va cuprinde
7
mai multe coloane corespunzătoare fiecărui executant; timpii înregistrați
trebuie să fie suficient de mari pentru a putea fi înregistrați.
Prelucrarea datelor se face în mod similar fotografierii individuale, în mod
separat pentru fiecare executant.
.
lă
c2) Fotografierea colectivă cu înregistrare la intervale egale se aplică în
ga
ile
e
cazul observării simultane a unui număr mare de executanți, care pot
t
es
S,
PA
ajunge până la 15. Metoda are două caracteristici importante:
IS
le
si
- înregistrările se fac la intervale egale stabilite în prealabil;
Va
g.
.in
- se consideră aprioric că în decursul unui interval se consumă numai
dr
v.
ni
.u
categoria de timp stabilită la începutul lui.
nf
co
,
Etapele metodei sunt;
ui
ul
or
ut
- întocmirea fișelor specifice de înregistrare;
la
du
or
- calculul mărimii intervalului la care trebuie să se facă observările, interval
ac
ăr
fă
egal pentru toate măsurătorile;
re
ui
rib
st
- stabilirea elementelor reprezentative și perioada de studiu.
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
D. Fotocronometrarea este o metodă de măsurare și înregistrare a duratei
Pl
n
di
elementelor unui proces de muncă și a timpului de folosire a utilajului prin
e
az
l-G
tro
combinarea fotografierii cu cronometrarea anumitor activități. a
Pe
te
Efectuarea măsurătorilor (de obicei pentru un singur executant) și

ita
rs
ve
prelucrarea datelor se execută separat pentru cele două metode prin

ni
U
n
di
metodologiile specifice.
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
td
ân
- Evidențiați domeniile de aplicare a fotografierii.

ăm
ăț
nv
- Caracterizați tipurile de fotografiere.

-î
ic
an
ec
lM
iu
7.3 Metode de înregistrare indirectă a timpului

en
om
D
în
ă
ic
Metodele de înregistrare indirectă a timpului sunt observările instantanee

om
on
Ec
(fără sau cu evaluarea ritmului) și măsurarea timpului pe microelemente.

rie
ne
A1. Observările instantanee fără evaluarea ritmului asupra timpului de

gi
In
ea
muncă și a timpului de folosire a utilajului reprezintă o metodă de

ar
liz
ia
ec
măsurare a timpului prin înregistrarea, în anumite intervale, a activității de

sp
la
e
moment a mai multor executanți sau utilaje, în scopul determinării

,d
III
ul
ponderii sau duratei elementelor de producție.

an
in
rd
Un studiu efectuat prin această metodă cuprinde etapele:

ilo
nț
de
a) pregătirea efectuării observărilor;

tu
,s
at
in
b) efectuarea observărilor;
st
de
te
c) prelucrarea datelor.
es
rs
cu
e
ld
rtu
a) Pregătirea efectuării observărilor conține următoarele:

po
Su
1. stabilirea elementelor de studiat

2. stabilirea circuitelor sau a traseelor de urmat
3. stabilirea ponderii probabile a elementului de timp studiat
8
4. determinarea numărului de observări
5. determinarea frecvenței observărilor și a numărului de circuite zilnice
6. realizarea caracterului întâmplător al observărilor
7. stabilirea formelor fișelor zilnice de înregistrare a observărilor și a fișelor
.
lă
pentru centralizarea datelor
ga
ile
e
1. La stabilirea elementelor de studiat se pleacă de la informațiile culese și
t
es
S,
PA
de la scopul studiului, trecându-se la defalcarea procesului pe elemente ce
IS
le
si
urmează a fi studiate.
Va
g.
.in
Din această cauză este important ca observatorul să cunoască amănunțit
dr
v.
ni
.u
activitățile care se încadrează în fiecare categorie de timp.
nf
co
,
Trebuie definite precis începutul și sfârșitul fiecărui element pentru a putea
ui
ul
or
ut
fi notat și stabilit cu precizie.
la
du
or
2. În funcție de numărul de divizări zilnice și de schița de amplasare a
ac
ăr
fă
locului de muncă se întocmește planul traseului care trebuie urmat de
re
ui
rib
st
observator. În cadrul planului de amplasare se marchează fiecare utilaj sau
di
e
ric
loc de muncă printr-un număr de ordine vizibil, număr care se înscrie și pe
O
ti.
eș
oi
planul circuitului.
Pl
n
di
Traseul ce trebuie urmat de observator va fi cât mai scurt posibil, cu
e
az
l-G
tro
porțiuni cât mai mici de mers în gol și să permită constatarea evidentă a a
Pe
te
activităților executanților.
ita
rs
ve
Pe acest plan se stabilesc locurile în care se realizează observarea și

ni
U
n
di
înregistrarea acesteia, precum și locurile de muncă ce urmează a fi

,
ță
an
st
observate din aceste puncte.

di
la
și
Pe traseu, observatorul înregistrează activitatea observată și trece mai

zi
e
td
ân
departe.
ăm
ăț
3. În urma unei analize se alege ponderea probabilă a elementului de timp

nv
-î
ic
an
studiat, p, acea valoare ce corespunde elementului cu ponderea cea mai

ec
lM
mică, pentru a se asigura realizarea pentru toate elementele a preciziei

iu
en
om
stabilite inițial.
D
în
ă
ic
4. Numărul de observări se determină cu relația:

om
on
a 2 1 p 
Ec
rie
N= , (7.2)
ne
k2 p
gi
In
ea
ar
unde a este coeficientul probabilității verosimile (probabilitatea ca

liz
ia
ec
eroarea relativă a rezultatelor observărilor să nu depășească limita

sp
la
e
admisibilă);de regulă în practică se ia a=2, corespunzând probabilității

,d
III
ul
an
P=95%; în cazul în care se poate admite o probabilitate mai mică se va

in
rd
ilo
diminua corespunzător și a. De exemplu: P=92% atunci a=1,7, sau P=84% -

nț
de
tu
a=1,4. În cazul în care se admite o probabilitate mai scăzută, rezultă și

,s
at
in
numărul de observări mai redus

st
de
te
es
p - ponderea posibilă a elementului de timp analizat;

rs
cu
k - eroarea admisibilă relativă (k= ±1%…±5…)

e
ld
rtu
po
5. Determinare frecvenței observărilor nz și a numărului de circuite zilnice

Su
nc depinde de numărul total de observări N și de termenul de executare a

studiului (z- numărul de zile).Cu cât este mai mare numărul de zile afectate
observărilor, cu atât va fi mai obiectiv rezultatul, deoarece având în vedere
9
o perioadă mai lungă, există posibilitatea caracterizării mai precise a
activității respective.
În cazul urmăririi cu precădere a unei anumite categorii de timp care apare
mai rar va fi necesar sporirea numărului de circuite zilnice și invers, dacă
.
lă
apar mai des.
ga
ile
e
Frecvența observărilor se va determina cu relația:
t
es
S,
PA
N
IS
nz = , (7.3)
le
si
Z
Va
g.
unde:
.in
dr
v.
ni
N-număr de observări
.u
nf
co
Z- număr de zile în care trebuie realizate observările instantanee
,
ui
ul
or
ut
Dacă lungimea traseului nu este compatibilă cu frecvența impusă de
la
du
or
factorii care intervin, se pot utiliza doi sau mai mulți observatori, ale căror
ac
ăr
fă
rezultate se vor grupa. În acest mod se poate scurta și termenul de
re
ui
rib
efectuare a studiului. Printre factorii care pot influența frecvența
st
di
e
ric
observărilor, mai pot interveni, deci: lungimea traseului parcurs și numărul
O
ti.
eș
observărilor, numărul elementelor observate.
oi
Pl
n
di
În practică, un traseu nu va avea o durată mai mare de 20 minute și prin
e
az
l-G
aceasta, va influența numărul de circuite posibile din cadrul unei zile care
tro
Pe
a
se determină cu relația:
te
ita
rs
ve
nz
ni
nc = , (7.4)
U
n
d
di
,
ță
an
unde d-numărul punctelor de observare

st
di
la
6. Observările instantanee trebuie să asigure caracterul cu totul

și
zi
e
td
întâmplător al măsurătorilor.
ân
ăm
Realizarea caracterului întâmplător se poate obține prin: utilizarea unor

ăț
nv
-î
tabele de numere întâmplătoare, utilizarea tabelelor cu logaritmi, tragere

ic
an
ec
lM
la sorți.
iu
en
7. Fișele de înregistrare sunt adaptate studiului care se efectuează. Pentru

om
D
în
obținerea unor mărimi medii privind minimul de muncă, în fișa de

ă
ic
om
observare se vor înscrie doar locurile de muncă din planul traseului și

on
Ec
rie
elementele consumului de timp ce urmează a fi observate și înregistrate

ne
gi
In
b) Efectuarea observărilor instantanee trebuie să fie asemănătoare unei

ea
ar
liz
fotografii care fixează în mod fidel faptele la un moment dat, fără a-i
ia
ec
sp
imprima un caracter personal.

la
e
,d
III
Lucrătorii care realizează observări trebuie să cunoască tehnica de lucru, să

ul
an
in
respecte programul de observări, să recunoască cu precizie fiecare dintre

rd
ilo
nț
elementele observate.
de
tu
,s
c) Prelucrarea datelor rezultate din observările instantanee se poate realiza

at
in
st
de
în mai multe faze:

te
es
rs
- o prelucrare zilnică a datelor prin centralizarea momentelor observate pe

cu
e
ld
categorii de consum de timp, prin înscrierea acestora în fișa centralizatoare

rtu
po
Su
și prin stabilirea ponderii zilnice a elementului de timp analizat, p;

- o prelucrare medie, după câteva zile de la începerea observării. Stabilirea
valorii medii a ponderii elementului de timp analizat, p evidențiază
tendința acestuia față de mărimea inițială (probabilă) luată în calcul. În
10
cazul în care rezultă o valoare mai mare a acestuia se va diminua numărul
de observări, iar în cazul unei valori mai mici, se va multiplica
corespunzător numărul observărilor.
- etapa finală este cea de prelucrare a datelor ultime rezultate și de
.
lă
verificare a limitelor în care se află ponderea elementului de timp analizat, p.
ga
ile
t e
es
S,
PA
IS
le
- Analizați și imaginați pentru un caz real, etapele observărilor instantanee fără
si
Va
g.
evaluarea ritmului (vezi [1], vol. I, pagina91, tabelul 3.12)
.in
dr
v.
ni
.u
nf
co
A2. În cazul observărilor instantanee cu evaluarea ritmului, o dată cu
,
ui
ul
or
înregistrarea diferitelor evenimente se notează și ritmul de muncă. Ritmul
ut
la
du
or
reprezintă în acest caz media ponderată a ritmurilor de muncă observate
ac
ăr
fă
pentru categoria de timp studiată.
re
ui
rib
Pregătirea, realizarea observărilor, prelucrarea datelor și verificarea
st
di
e
ric
acestora se execută după aceleași criterii ca și în cazul A1.
O
ti.
eș
Analiza datelor obținute și elaborarea de măsuri pentru îmbunătățirea
oi
Pl
n
di
organizării muncii se face pe baza aplicării studiului metodelor prin
e
az
l-G
eliminarea timpilor neproductivi și simplificarea muncii.
tro
Pe
a
te
ita
rs
B. Măsurarea timpului pe microelemente

ve
ni
U
Metoda se aplică la normarea lucrărilor manuale și folosește timpi

n
di
,
ță
an
predeterminați pentru mișcările de bază în care se poate descompune

st
di
la
operația respectivă.
și
zi
e
Există 9 mișcări de bază pentru care timpii sunt tabelați (standard)

td
ân
ăm
exprimați în unități TMU (TIME MESURE UNIT) funcție de condițiile de

ăț
nv
-î
executare a acesteia.
ic
an
ec
6 36
lM
1 TMU=1/100000 oră = min = secunde

iu
en
10000 1000
om
D
Cele nouă mișcări de bază sunt:

în
ă
ic
om
- întinde mâna R (Reach)

on
Ec
- deplasează M (Move)
rie
ne
gi
- întoarce T(Turn)
In
ea
ar
- aplică presiunea AP (Apply pressure)

liz
ia
ec
sp
- întoarce manivela C (Cranking)

la
e
,d
- apucă G (Graps)
III
ul
an
- dă drumul RL (Relase)
in
rd
ilo
- poziționează P (Position)
nț
de
tu
- desprinde D (Disengage)
,s
at
in
st
Etapele aplicării metodei MTM “Methods Time Measurement” sunt:

de
te
es
- analiza operației fie prin observări, fie prin imaginarea executării ei;
rs
cu
e
- atribuirea valorilor de timp pentru timpii de execuție

ld
rtu
po
Su
- Analizați și imaginați pentru un caz real, metoda de măsurare a timpului pe
microelemente (vezi [3], vol.IV, pagina 42)
11
1. Procedeele de cronometrare sunt următoarele:
 a. cronometrarea continuă
.
lă
 b. cronometrarea repetată
ga
ile
e
 c. cronometrarea selectivă
t
es
S,
PA
 d. cronometrarea operativă
IS
le
si
 e. cronometrarea selectiv-grupată
Va
g.
.in
dr
v.
ni
.u
nf
2. Ordonați în succesiune logică etapele cronometrării fără
co
,
ui
ul
evaluare:
or
ut
la
 a. fixarea momentului cronometrării
du
or
ac
 b. adoptarea modelului de fișă de cronometrare
ăr
fă
re
 c. prelucrarea datelor șirului cronometric pentru același
ui
rib
st
di
element al procesului de producție
e
ric
O
 d. realizarea observărilor cronometrice și înregistrarea unui
ti.
eș
oi
Pl
șir cronometric
n
di
e
az
 e. defalcarea operațiilor pe elemente de muncă
l-G
tro
Pe
 f. alegerea executantului
a
te
ita
 g. pregătirea observatorului
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
3. Cronometrarea fără evaluarea ritmului are ca obiectiv:

st
di
 a. Stabilirea duratei timpului operativ

la
și
zi
e
 b. Stabilirea ordinii operațiilor

td
ân
ăm
 c. Stabilirea datelor necesare elaborării normelor de muncă

ăț
nv
-î
 d. Studierea metodelor de muncă

ic
an
ec
lM
iu
en
om
4. Un studiu efectuat prin metoda observării instantanee fără

D
în
evaluarea ritmului cuprinde etapele:

ă
ic
om
 a. pregătirea efectuării observărilor

on
Ec
rie
 b. efectuarea observărilor
ne
gi
In
 c. identificarea utilajului
ea
ar
liz
 d. prelucrarea datelor
ia
ec
sp
la
e
,d
III
ul
5. Concepeți un model de fișă de observație individuală sau

an
in
rd
colectivă, destinată metodei fotografierii, în cazul studierii unei

ilo
nț
de
unități de învățare de la această disciplină, care să conțină

tu
,s
at
toate datele de identificare specifice acestei metode.

in
st
de
te
es
rs
cu
e
ld

rtu
po
Su
1 - a, b, c, e; 2 - g, e, a, f, b, d, c; 3 - a, c, d; 4 - a, b, d.
12
Bibliografie
1. Picoș C. ș.a., Normarea tehnică pentru prelucrări prin
.
așchiere, Editura Tehnică, București, 1979, vol. I și II
lă
ga
ile
e
2. Vlase A. ș.a., Regimuri de așchiere, adaosuri de prelucrare și
t
es
S,
PA
norme tehnice de timp, Editura Tehnică, București, 1983, vol. I
IS
le
și II
si
Va
g.
.in
dr
v.
ni
tehnică, București, vol. III, 1977, vol. IV, 1977
.u
nf
co
,
ui
ul
or
ut
la
du
or
ac
ăr
fă
re
ui
rib
st
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
td
ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
en
om
D
în
ă
ic
om
on
Ec
rie
ne
gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
la
e
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
tu
,s
at
in
st
de
te
es
rs
cu
e
ld
rtu
po
Su
13
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE APROVIZIONAREA
8 TEHNICO - MATERIALĂ
.
lă
ga
ile
t e
es
S,
PA
CUPRINS
IS
le
si
Va
8. Aprovizionarea tehnico-materială................................ 1
g.
.in
dr
8.1 Sarcinile aprovizionării tehnico-materiale .............. 1
v.
ni
.u
nf
8.2 Baza normativă a aprovizionării: norme de consum
co
,
ui
ul
și stocuri de producție ....................................... 2
or
ut
la
8.3 Controlul stocurilor ................................................ 4
du
or
ac
8.4 Gestiunea stocurilor ............................................... 5
ăr
fă
re
8.5 Recepția materialelor ...........................................13
ui
rib
st
di
8.6 Evidența stocurilor ...............................................13
e
ric
O
8.7 Activitatea depozitelor .........................................14
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
Bibliografie .................................................................17
a
te
ita
rs
ve
ni
U
Obiective
n
di
,
ță
an
Stocurile reprezintă investiții iar activitatea de stocare

st
di
la
și
generează costuri ridicate. Rezultă, deci, importanța

zi
e
td
înțelegerii activităților de control și gestiune a stocurilor.

ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
Competențe
ec
lM
iu
en
Prin parcurgerea acestei unități de învățare se poate înțelege

om
D
obiectivul ei principal, care devine astfel o competență

în
ă
ic
om
importantă a inginerului industrial.

on
Ec
rie
ne
gi
8. Aprovizionarea tehnico-materială
In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
Aprovizionarea tehnico-materială este activitatea care controlează intrările

la
e
,d
resurselor materiale în sistemul de producție.

III
ul
an
Atingerea scopului sistemului de producție este determinată de controlul și

in
rd
ilo
gestiunea acestui tip de intrări.

nț
de
tu
,s
at
in
st
8.1 Sarcinile aprovizionării tehnico-materiale

de
te
es
rs
cu
e
ld
Sarcinile fundamentale ale aprovizionării tehnico-materiale sunt:

rtu
po
- asigurarea cu materii prime, materiale, echipament industrial și energie;

Su
- folosirea economică a acestor resurse.

Detalierea celor două sarcini fundamentale ale aprovizionării tehnico-
materiale conduce la următoarele 11 sarcini principale:
1. Aprovizionarea la timp, ritmică și complexă
2. Aprovizionarea cu materii prime și materiale de calitate, cantitate și
dimensiunea coletelor corespunzătoare
3. Depozitarea și păstrarea (înmagazinarea) în condiții optime
.
lă
4. Folosirea rațională a acestor resurse materiale. Aceasta implică
ga
ile
e
optimizarea stocurilor
t
es
S,
PA
5. Stabilirea necesarului de resurse și contractarea lor la furnizori
IS
le
si
6. Urmărirea livrărilor și respectarea termenelor
Va
g.
.in
7. Recepția cantitativă și calitativă
dr
v.
ni
.u
8. Gestiunea resurselor - eliberarea din depozite în funcție de specificul
nf
co
,
producției
ui
ul
or
ut
9. Controlul stocurilor
la
du
or
10. Întocmirea documentației pentru resursele aprovizionate din import
ac
ăr
fă
11. Lărgirea bazei de aprovizionare (materii prime, materiale, furnizori) și
re
ui
rib
st
valorificarea superioară prin obținerea de produse secundare și
di
e
ric
regenerarea unor materiale
O
ti.
eș
oi
Aprovizionarea tehnico-materială are la bază marketingul (studiul pieței) și
Pl
n
di
stabilește furnizorii actuali și potențiali numai pe criterii de competitivitate.
e
az
l-G
tro
Fazele aprovizionării sunt: a
Pe
te
1. Prospectarea pieței și identificarea furnizorilor

ita
rs
ve
2. Contractarea
ni
U
n
di
3. Transportul, inclusiv în interiorul unității

,
ță
an
st
4. Recepția și luarea în evidență

di
la
și
5. Depozitarea (stocarea și înmagazinarea)

zi
e
td
ân
6. Distribuirea în procesul de producție și evidența (distribuției și a

ăm
ăț
stocului)
nv
-î
ic
an
ec
lM
Sarcini de învățare
iu
en
om
- Sarcinile aprovizionării tehnico-materiale

D
în
ă
ic
- Fazele aprovizionării
om
on
Ec
rie
ne
8.2 Baza normativă a aprovizionării: norme de consum și stocuri de

gi
In
ea
producție
ar
liz
ia
ec
sp
la
e
,d
Norma de consum se definește prin cantitatea maximă de resurse

III
ul
an
materiale care se poate consuma pentru producerea unității de produs finit

in
rd
ilo
Consumul specific este cantitatea de resurse materiale care se consumă

nț
de
tu
efectiv pentru producerea unității de produs finit.

,s
at
in
st
Eficiența procesului de producție/fabricație este funcție de raportul dintre

de
te
es
norma de consum și consumul specific. În condițiile stabilirii corecte a

rs
cu
e
normei de consum aceasta trebuie să fie mai mare decât consumul specific
ld
rtu
po
(cazul unor procese de producție eficiente)

Su
Pentru determinarea normelor de consum se folosesc următoarele

metode:
2
1. Metoda statistică - se bazează pe prelucrarea statistică a consumurilor
specifice pentru perioade anterioare. Metoda este simplă dar prezintă
dezavantajul că nu stimulează economia de resurse.
2. Metoda experimentală - se aplică în cazul producției din industria
.
lă
chimică și petrochimică și are la bază rezultatele obținute prin încercările
ga
ile
e
de laborator sau a producției experimentale pe stații pilot.
t
es
S,
PA
3. Metoda analitică - se bazează pe analiza fiecărui element care
IS
le
si
determină un anumit consum de materiale. Pentru aceasta trebuie puse în
Va
g.
.in
evidență următoarele:
dr
v.
ni
.u
a. norma de consum netă definită prin cantitatea de materiale care se
nf
co
,
regăsește în unitatea de produs finit;
ui
ul
or
ut
b. norma de consum tehnologică - cantitatea de materiale care se
la
du
or
regăsește în semifabricat. Diferența dintre norma de consum netă și cea
ac
ăr
fă
tehnologică este dată de adaosurile de prelucrare și adaosurile
re
ui
rib
st
tehnologice.
di
e
ric
c. norma de consum de aprovizionare - cantitatea de materiale care
O
ti.
eș
oi
trebuie aprovizionată. Față de norma de consum tehnologică aceasta
Pl
n
di
trebuie să aibă în vedere pierderile tehnologice la obținerea
e
az
l-G
tro
semifabricatului și cele impuse de furnizor , transport și depozitare. a
Pe
te
Norma de consum de aprovizionare are caracter tehnico-economic și

ita
rs
ve
servește ca bază de calcul a programului de aprovizionare.

ni
U
n
di
Norma de consum tehnologică este elementul de comparație în raport cu

,
ță
an
st
care se consideră consumul specific realizat în sistemul de producție

di
la
și
respectiv.
zi
e
td
ân
În construcția de mașini consumurile specifice depind de:

ăm
ăț
- calitatea materialelor;
nv
-î
ic
an
- tipul semifabricatelor (gradul de apropiere al acestuia de forma și

ec
lM
dimensiunile piesei finite)

iu
en
om
- stabilitatea procesului tehnologic;

D
în
ă
ic
- starea mașinilor și utilajelor;

om
on
- calitatea produsului finit.

Ec
rie
ne
Stocul de producție este definit prin cantitatea de materii prime și

gi
In
ea
materiale depozitată în cadrul sistemului de producție cu scopul de a

ar
liz
ia
asigura continuitatea procesului de producție (activitatea de producție are

ec
sp
la
caracter continuu iar cea de aprovizionare - intermitent).

e
,d
III
ul
Dimensionarea stocurilor este o problemă de optim deoarece:

an
in
rd
- stocuri prea mari conduc la imobilizări mari de capital;

ilo
nț
de
- stocuri prea mici pot determina întreruperi ale proceselor de producție.

tu
,s
at
Stocul de producție poate fi:

in
st
de
te
- stoc curent - cantitatea de materiale destinată asigurării continuității și

es
rs
cu
desfășurării normale a procesului de producție;

e
ld
rtu
- stoc de siguranță - cantitatea de materiale destinată asigurării

po
Su
continuității și desfășurării normale a procesului de producție, în cazul în

care aprovizionările care formează stocul curent nu au sosit la termenele
stabilite din cauze diverse, ca: întreruperi neprevăzute în activitatea
3
furnizorului sau a transportatorului, respingeri ale unor cantități
aprovizionate din motive de calitate etc.
- stoc de pregătire condiționare - cantitatea de materiale necesară pe
durata pregătirii și/sau condiționării acestora în vederea introducerii lor în
.
lă
procesul de producție.
ga
ile
e
- stoc sezonier - se formează în cazul în care se folosesc materii prime care
t
es
S,
PA
se obțin sezonier. În acest caz nu se mai pune problema creării unui stoc
IS
le
si
curent sau de siguranță ci există un singur stoc care se creează în sezonul
Va
g.
.in
respectiv și care se consumă pe toată durata dintre două sezoane.
dr
v.
ni
.u
Referitor la noțiunea de stoc trebuie evitate:
nf
co
,
- stocurile supranormative - cele care limita maximă admisă de norme;
ui
ul
or
ut
- stocurile de prisos - cele care conțin materiale care nu mai pot fi utilizate.
la
du
or
ac
ăr
fă
re
ui
rib
st
- Definiți norma de consum și consumul specific
di
e
ric
O
- Metodele folosite pentru determinarea normelor de consum
ti.
eș
oi
- Metoda analitică pentru determinarea normelor de consum: norma de
Pl
n
di
e
consum netă, norma de consum tehnologică, norma de consum de
az
l-G
tro
aprovizionare a
Pe
te
- Stoc de producție (curent, de siguranță, de pregătire condiționare, sezonier,

ita
rs
ve
supranormativ, de prisos)
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
8.3 Controlul stocurilor

la
și
zi
e
td
ân
Stocurile reprezintă investiții.

ăm
ăț
nv
Stocarea este o operație neproductivă care generează costuri (directe -

-î
ic
an
amortizări, salarii, materiale de întreținere, energie etc. și indirecte -

ec
lM
iu
imobilizări de capital, deprecierea fizică sau morală a materialelor stocate)

en
om
D
care pot depăși 25 % din valoarea materialelor depozitate.

în
ă
ic
om
Indicatorul pentru aprecierea activității de control (și gestiune) a stocurilor

on
Ec
este durata de rotație definită ca raportul dintre volumul desfacerilor și

rie
ne
gi
valoarea stocurilor.
In
ea
ar
În cazul unui număr mare de articole (elemente) stocate, influență asupra

liz
ia
ec
duratei de rotație o vor avea numai puține dintre ele. Aceasta este baza
sp
la
e
metodei ABC de control a stocurilor care are ca scop clasificarea articolelor

,d
III
ul
an
astfel încât să li se acorde o atenție proporțională cu importanța lor.

in
rd
Importanța unui articol din stoc este determinată de:

ilo
nț
de
tu
- valoarea cantităților utilizate într-o perioadă de timp;

,s
at
in
- intervalul de timp necesar pentru refacerea stocului;

st
de
te
es
- cheltuielile pretinse de lipsa articolului respectiv din stoc.

rs
cu
e
ld
rtu
po
Su
- Durata de rotație a stocurilor.

- Metoda ABC de control a stocurilor.
4
8.4 Gestiunea stocurilor
Dinamica stocului pe perioada de stocare T este o funcție descrescătoare,

în trepte (fig. 8.1).
.
lă
Pentru ușurința tratării problemelor legate de gestiunea stocurilor se
ga
ile
e
consideră o variație liniară, în timp a stocului corespunzătoare nivelului mediu.
t
es
S,
PA
Gestiunea stocului implică cunoașterea intrărilor în stoc (aprovizionări) și a
IS
le
si
ieșirilor din stoc (deterministe și cunoscute sau aleatoare cu repartiție
Va
g.
.in
cunoscută statistic sau necunoscută).
dr
v.
ni
.u
Elementele care intervin în activitatea de management al stocului sunt:
nf
co
,
ui
- cererea de resurse din stoc;
ul
or
ut
la
- nivelul stocului;
du
or
ac
- volumul comenzii de reaprovizionare;
ăr
fă
re
- perioada dintre două reaprovizionări;
ui
rib
st
- costurile de stocare;
di
e
ric
O
- costurile de penalizare în cazul ruperi de stoc (stoc zero);
ti.
eș
oi
- costul de lansare al comenzii.
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Politica economică este activitatea de management al stocului care implică a
Pe
te
un cost total minim. Elementele politicii economice sunt:

ita
rs
ve
- nivelul optim al stocului;

ni
U
n
di
- volumul optim al comenzii de reaprovizionare;

,
ță
an
st
- perioada optimă de reaprovizionare;

di
la
și
- numărul optim de reaprovizionări (pe o perioadă dată);

zi
e
td
ân
- costul total minim (gestiunea optimă).

ăm
ăț
nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
en
om
D
în
ă
ic
om
on
Ec
rie
ne
gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
la
e
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
tu
,s
at
in
st
de
te
es
Fig. 8.1
rs
cu
e
ld
rtu
po
Su
- Dinamica și gestiunea stocurilor.

- Elementele activității de management a stocurilor.
- Politica economică în gestiunea stocurilor.
5
A. Modele matematice deterministe pentru gestiunea stocurilor
A1.Model de stocare al unui produs cu cerere constantă, perioadă
constantă de reaprovizionare și fără lipsă de stoc
.
lă
Ipotezele modelului sunt următoarele:
ga
ile
- se stochează un singur produs, cu cerere constantă (α  constant);
t e
es
S,
PA
- pe perioada de timp θ, cererea totală este Q;
IS
le
si
- aprovizionarea se face la intervale egale de timp, T cu cantitățile q;
Va
g.
.in
- costul unitar de stocare pe unitatea de timp este cs, UM/UMF UT (de
dr
v.
ni
.u
exemplu lei/kg zi) ;
nf
co
,
ui
- costul de lansare al unei comenzi de reaprovizionare este Cl;
ul
or
ut
- nu se admite lipsa de stoc.
la
du
or
ac
ăr
fă
re
ui
rib
st
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
Fig. 8.2
an
st
di
la
și
zi
e
Cu aceste ipoteze determinarea gestiunii optime se face după următorul

td
ân
ăm
algoritm :
ăț
nv
-î
- costurile pe perioada de timp T sunt:

ic
an
ec
1
lM
CT  Cl  q  T  Cs (8.1)
iu
en
om
2
D
în
- numărul de reaprovizionări, υ este:

ă
ic
om
 Q
on
 
Ec
(8.2)
rie
ne
T q
gi
In
ea
- funcția obiectiv , costuri totale este:

ar
liz
C (q)    CT
ia
(8.3)
ec
sp
la
- minimizarea costurilor totale implică determinarea valorii lui q pentru

e
,d
III
ul
care:
an
in
rd
 dC (q )
ilo
 dq  0
nț
de
tu

,s
at
 2 (8.4)
in
st
de
 d C ( q )
0
te
es
 dq 2
rs
cu
e
ld
rtu
Parcurgerea acestui algoritm conduce la următoarele valori ale

po
Su
elementelor gestiunii optime:
6
 2  cl  Q
qˆ 
 cs  

ˆ  cs    Q
 2  cl (8.5)
.

lă
ga
ile

e
2  cl  
t
es
Tˆ 
S,
PA
 cs  Q
IS
le

si
Va
Cˆ  2  cl  c s  Q  
g.
.in
dr
v.
ni
.u
Acest model este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea EOQ
nf
co
,
ui
(Economic Order Quantity).
ul
or
ut
la
În cazul în care întreprinderea este propriul său furnizor și formează stocuri
du
or
ac
de resurse proprii, modelul de gestiune al stocului este următorul (figura
ăr
fă
re
8.3):
ui
rib
st
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
Fig. 8.3
an
st
di
la
și
zi
e
În perioada t1 se formează stocul iar perioada t2 este de consum fără intrări

td
ân
ăm
în stoc. Volumul producției zilnice este p iar consumul zilnic - d. Este

ăț
nv
evident că pe perioada t1 avem p > d, iar pe perioada t2 , p  0.

-î
ic
an
ec
Rezolvarea problemei parcurge același algoritm cu observația că, în relația

lM
iu
en
(1) costurile pentru lansarea comenzii sunt înlocuite cu cele pentru reglarea
om
D
în
utilajului - cr, în vederea lansării în fabricație a lotului optim de piese q̂ .

ă
ic
om
Aceste costuri au cel puțin două componente:

on
Ec
rie
- costul cu forța de muncă necesară pentru pregătirea fabricației;

ne
gi
In
- pierderi din cauza timpului neproductiv al utilajului pe perioada de

ea
ar
liz
pregătire a acestuia.
ia
ec
sp
Ținând cont că valoarea medie a stocului pe perioada T este:

la
e
,d
1 pd
III
S med   q
ul
(8.6)
an
in
2 p
rd
ilo
nț
de
rezultă:
tu
,s
1 pd
at
in
CT  cr    q  T  cs
st
(8.7)
de
te
2 p
es
rs
cu
iar funcția obiectiv, costuri totale, are expresia:

e
ld
rtu
Q  cr 1 p  d
po
C (q)    CT       cs  q
Su
(8.8)
q 2 p
Din condiția de minim se obține valoarea optimă a volumului comenzii:
7
2  Q  cr p
qˆ   (8.9)
  cs pd
Din relația (9) rezultă:
- dacă d→ p (necesarul zilnic este aproximativ egal cu producția zilnică)
.
lă
ga
atunci q̂   , deci producția trebuie să fie continuă.
ile
t e
es
S,
- dacă p >> d, stocul se poate completa la prima cerere;
PA
IS
qˆ
le
si
- t1 
Va
g.
.in
p
dr
v.
ni
pd
.u
nf
- t2   qˆ
co
,
pd
ui
ul
or
ut
la
Acest model este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea ELS
du
or
ac
(Economic Lot Size).
ăr
fă
re
ui
rib
st
di
A2.Model de stocare al unui produs cu cerere constantă, perioadă
e
ric
O
constantă de reaprovizionare și cu posibilitatea lipsei de stoc
ti.
eș
oi
Pl
Ipotezele acestui model (figura 3.18) sunt cele de la modelul EOQ și în plus
n
di
e
az
se admite lipsa de stoc , penalizată cu costurile cp , UM/UMF UT (de
l-G
exemplu lei/kg zi) . tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
td
ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
Fig. 8.4
en
om
D
în
ă
ic
om
Pe perioada T1 stocul satisface cererea și ca urmare cheltuielile de stocare

on
Ec
sunt:
rie
ne
gi
s
In
CT 1   c s  T1 (8.10)
ea
ar
2
liz
ia
ec
sp
Pe perioada T2 stocul nu satisface cererea și ca urmare apar cheltuielile de

la
e
,d
penalizare:
III
ul
qs
an
in
CT 2   c p  T2 (8.11)
rd
ilo
2
nț
de
tu
,s
Costurile pe întreaga perioadă de stocare T sunt:

at
in
qs
st
s
de
CT  Cl   c s  T1   c p  T2
te
(8.12)
es
rs
2 2
cu
e
ld
și ținând cont că :
rtu
po
Su
8
 s
T1  q  T

 (8.13)
T  q  s  T
 2 q
.
lă
ga
ile
se obține expresia funcției obiectiv:
t e
es
q  s 2
S,
PA
1 s2
C ( q, s )  Q  C l   c s     c p  
IS
(8.14)
le
2q 2q
si
Va
q
g.
.in
Din condiția de minim:
dr
v.
ni
.u
 C (q, s )
nf
co
 q  0
,
ui
ul
or
ut
 (8.15)
la
du
 C (q, s )  0
or
ac
 s
ăr
fă
re
ui
rib
se obține valoarea stocului optim și volumul optim al comenzii:
st
di
e
ric
 2  Q  cl
O
ti.
sˆ   
eș
oi
  cs
Pl

n
di

e
(8.16)
az
l-G
ˆ 2  Q  cl 1
tro
q    c  
Pe
a
te

ita
s
rs
ve
ni
U
cs
unde  
n
di
este factorul de penalizare.

,
ță
cs  c p
an
st
di
la
Dacă costurile de penalizare sunt foarte mari (cp →  ) atunci se obțin

și
zi
e
td
relațiile de la modelul EOQ.

ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
A3.Model de stocare al unui produs cu cerere constantă perioadă

an
ec
lM
constantă de reaprovizionare, fără lipsă de stoc, luând în considerare costul

iu
en
om
de achiziție sau de producție

D
în
Ipotezele acestui model sunt:

ă
ic
om
on
- se stochează un singur produs al cărui consum este constant; cererea

Ec
rie
ne
produsului este Q pentru o perioadă de timp θ;

gi
In
- reaprovizionarea se face la intervale egale de timp T cu cantități egale q;

ea
ar
liz
ia
- prețul unitar de cumpărare sau costul unitar de producție al produsului

ec
sp
la
este ca;
e
,d
III
- costul fix al unei comenzi este cb;

ul
an
in
- costul unitar de stocaj, cs se presupune proporțional cu cheltuielile făcute

rd
ilo
nț
pentru aprovizionarea cu unitatea de produs, coeficientul de

de
tu
,s
at
proporționalitate fiind α.
in
st
de
Din ipotezele de mai sus rezultă că acest model este o variantă a modelului
te
es
rs
EOQ pentru care costul de lansare al comenzii este:

cu
e
ld
cl  q  c a  cb
rtu
(8.17)
po
Su
iar costul unitar de stocaj:

  cl  c 
cs      ca  b  (8.18)
q  q
9
Parcurgând același algoritm de rezolvare al problemei se obține expresia
funcției obiectiv - costuri totale:
1 1 1
C ( q )  Q  c a  Q  c b        c a  q       cb (8.19)
q 2 2
.
lă
ga
iar din condiția de minim:
ile
t e
es
2  Q  cb
S,
qˆ 
PA
(8.20)
IS
    ca
le
si
Va
g.
și cu aceasta toate celelalte elemente ale gestiunii optime.
.in
dr
v.
ni
.u
nf
co
B. Modele matematice probabiliste pentru gestiunea stocurilor
,
ui
ul
or
ut
B1.Model de stocare a unui produs cu cerere aleatoare, cu pierderi în cazul
la
du
or
surplusului de stoc, cu cheltuieli suplimentare în cazul lipsei de stoc și cu
ac
ră
fă
cost de stocare neglijabil
re
ui
rib
Ipotezele acestui model sunt următoarele:
st
di
e
ric
- se stochează un singur produs a cărei cerere este o variabilă aleatoare X,
O
ti.
eș
cu repartiția: X ~    x ,
oi
x
 , x  0, 1, 2, ... pentru cazul discret și X ~  
Pl

n
di
 p( x)   f ( x) 
e
az
l-G
x  [0, ) pentru cazul continuu; a
Pe
tro
te
- excedentul de stoc (situația în care x  s, s fiind stocul) se penalizează cu

ita
rs
ve
ni
un cost unitar c1;

U
n
di
- lipsa de stoc (x > s) se penalizează cu costurile suplimentare unitare c2;

,
ță
an
st
di
- cheltuielile de stocaj sunt foarte mici comparativ cu cele două amintite și

la
și
zi
se neglijează.
e
td
ân
ăm
ăț
nv
a) cazul discret
-î
ic
an
 s  x
ec
Variabila aleatoare excedent de stoc, Es are repartiția E s ~    , x 

lM
iu
en
 p( x) 
om
D
în
s
0,1,2,...,s, cu media M ( E s )   ( s  x)  p( x) .
ă
ic
om
on
x 0
Ec
rie
Variabila aleatoare lipsă de stoc, Ls are repartiția Ls ~   x  s  , x  s1,

ne
gi
In
 p( x) 
ea
ar
liz
ia

ec
s2,... cu media M ( Ls )   ( x  s )  p ( x) .
sp
la
e
,d
x  s 1
III
ul
an
Funcția obiectiv a modelului este dată de cheltuielile medii totale legate de

in
rd
managementul stocului și are expresia:

ilo
nț
de

tu
s
C (s)  c1  M ( E s )  c2  M ( Ls )  c1   (s  x)  p( x)  c2   ( x  s)  p( x) (8.21)
,s
at
in
st
de
x 0 x  s 1
te
es
Stocul optim ŝ se obține din condiția de minim a funcției obiectiv, relația

rs
cu
e
ld
(21) și este dat de următoarea teoremă:

rtu
po
Teorema 1 Funcția C(s) își atinge minimul în punctul ŝ pentru care:

Su
F (sˆ  1)    F (sˆ)
10
c2
unde   iar F este funcția de repartiție a variabilei aleatoare
c1  c 2
discrete.
.
lă
ga
b) cazul continuu
ile
t e
es
s  x
S,
Variabila aleatoare excedent de stoc, Es, are repartiția E s ~    ,
PA
IS
 f ( x) 
le
si
Va
g.
.in
s
x  [0, s] cu media M ( E s )  ( s  x)  f ( x)  dx .

dr
v.
ni
.u
nf
co
0
,
ui
xs
Variabila aleatoare lipsă de stoc, Ls, are repartiția Ls ~   
ul
 , x  [ s, )
or
ut
la
 
du
f ( x )
or
ac

ăr
fă
cu media M ( Ls )   ( x  s)  f ( x)  dx .
re
ui
rib
st
di
s
e
ric
O
Funcția obiectiv a modelului este dată de cheltuielile medii totale legate de
ti.
eș
oi
managementul stocului și are expresia:
Pl
n
di

e
s
az
C (s)  c1  M ( E s )  c2  M ( Ls )  c1   (s  x)  f ( x)  dx  c2   ( x  s)  f ( x)  dx
l-G
(8.22)
tro
Pe
a
0 s
te
ita
rs
Stocul optim ŝ se obține din condiția de minim a funcției obiectiv, relația

ve
ni
U
(22) și este dat de următoarea teoremă:

n
di
,
ță
an

st
di
F (sˆ)  
la
și
zi
e
td
c2
ân
unde  
ăm
iar F este funcția de repartiție a variabilei aleatoare.

ăț
c1  c 2
nv
-î
ic
an
B2.Model de stocare a unui produs cu cerere aleatoare, cu cost de stocare

ec
lM
iu
și cu cost de penalizare pentru lipsă de stoc

en
om
D
Ipotezele acestui model sunt:

în
ă
ic
- se stochează un singur produs, a cărui cerere este o variabilă aleatoare X

om
on
Ec
discretă sau continuă;

rie
ne
gi
- costul unitar de stocaj este cs ;

In
ea
- costul unitar de penalizare pentru lipsa de stoc este cp ;

ar
liz
ia
ec
- nivelul stocului la un moment dat este s.

sp
la
e
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
tu
,s
at
in
st
de
te
es
rs
cu
e
ld
rtu
Fig. 8.5 Fig. 8.6

po
Su
În managementul acestui stoc pe perioada T se pot întâlni următoarele

două situații :
11
1 - fără rupere de stoc - pe toată perioada T de gestiune, cererea nu
depășește stocul, adică s > x (figura 8.5)
2 - cu rupere de stoc (figura 8.6) - pe perioada T1 cererea nu depășește
stocul, x  s , iar pe perioada T2 este lipsă de stoc, x  s .
.
lă
ga
ile
e
a) Cazul discret
t
es
S,
Cererea, variabila aleatoare discretă X ~   x  , x  0, 1, 2, ... , determină
PA
IS
le
si
 p( x) 
Va
g.
.in
următoarele:
dr
v.
ni
.u
s
 x
nf
- stocul mediu pentru situația 1 este   s    p( x) ; pentru acesta se
co
,
ui
x 0  2
ul
or
ut
la
du
plătesc cheltuielile de stocaj Cs pe întreaga perioadă de stocare T;
or
ac

ă
 s / 2  p( x) , pentru care se plătesc
r
fă
- stocul mediu pentru situația 2 este
re
ui
rib
st
x  s 1
di
e
ric
cheltuielile de stocaj cs pe perioada de stocare T1;
O
ti.
eș

xs
oi
- lipsa medie de stoc pentru situația 2 este   p( x) , pentru care se
Pl
n
di
e
x  s 1 2
az
l-G
tro
plătesc penalizările cp pe perioada T2; a
Pe
te
Ca urmare costurile totale pe perioada T sunt:

ita
rs
ve
s
 x  
xs
ni
s
CT (s)  cs  T    (s    p( x)  cs  T1    p( x)  c p  T2  
U
 p( x) (8.23)
n
di
x 0  2
,
ță
x  s 1 2 x  s 1 2
an
st
di
În relația (23) înlocuind T1 și T2 funcție de T se obține funcția obiectiv :

la
și
zi
CT (s)  T  C (s) (8.24)

e
td
ân
ăm
unde :
ăț
nv
x  s 2  p( x)
-î

s
 x s 2 s p ( x) 1
ic
 2   x
an
C ( s )  cs   s    p ( x )  c     c  (8.25)
ec
s p
lM
x  0  2 x 0 x 2 x  s 1
iu
en
om
Relația (25) dă costurile pe unitatea de timp. Valoarea optima a lui s, care

D
în
conduce la minimul acestor costuri, va fi evident optimă și pentru CT(s) și

ă
ic
om
on
este dată de următoarea teoremă:

Ec
rie

ne
gi
In
L(sˆ  1)    L(sˆ)
ea
ar
liz
ia
unde:
ec
sp
la
 cp
e
,d
 
III
ul
 cs  c p
an
in

rd
ilo
 L( s )   1   p ( x)
nț
  
de
  
tu
 p ( x ) s
,s
  2  x  s 1 x
at
in
x 0
st
de
te
es
rs
cu
b) cazul continuu
e
ld
rtu
În acest caz se obține, pentru funcția C(s), expresia:

po
Su
s
 x 1

C (s)  cs    s    f ( x)  dx   cs  s  
2 f ( x) 1

 dx   c p  
 x  s
2
 f ( x)  dx (8.26)
0
2 2 s
x 2 s
x
iar stocul optim este dat de următoarea teoremă:
12
Teorema 4: Funcția C(s) își atinge minimul în punctul ŝ pentru care:
L(s)  
unde:
 cp
 
.
lă
cs  c p
ga

ile
e

t
es

 f ( x)
S,
   s x  dx
PA
 L ( s ) F ( s ) s
IS

le
si
Va

g.
s
.in
 F ( s )   f ( x)  dx
dr
v.

ni
.u
nf
0
co
,
ui
ul
or
ut
8.5 Recepția materialelor
la
du
or
ac
ăr
fă
Este o operație ce precede stocarea și prezintă 2 aspecte: recepția
re
ui
rib
st
cantitativă și cea calitativă.
di
e
ric
O
Recepția cantitativă se poate executa fie la furnizor, fie la beneficiar în
ti.
eș
oi
funcție de clauzele contractuale. Pot fi efectuate și recepții cantitative
Pl
n
di
parțiale, sub rezerva verificării ulterioare.
e
az
l-G
tro
Recepția calitativă poate fi efectuată, funcție de clauzele contractuale, a
Pe
te
asupra tuturor componentelor lotului de livrare (control integral) sau prin

ita
rs
ve
sondaj, aplicând reguli specifice de verificare a calității produselor. Modul

ni
U
n
di
de verificare, parametrii controlați și condițiile de acceptare trebuie să fie

,
ță
an
st
prevăzute în contractul de aprovizionare.

di
la
și
zi
e
td
ân
8.6 Evidența stocurilor

ăm
ăț
nv
-î
ic
an
Evidența stocurilor presupune informarea operativă privind evoluția

ec
lM
iu
stocului de materiale cu date care să permită determinarea curentă a

en
om
D
nivelului efectiv al acestora în raport cu stocurile normate și lansarea în

în
ă
ic
timp util a comenzilor de reaprovizionare.

om
on
Ec
Documentul de evidență tehnico-operativă utilizat este fișa de magazie,

rie
ne
care se întocmește pentru fiecare sortiment de materiale și în care se

gi
In
ea
operează toate modificările din stocul considerat.

ar
liz
ia
ec
Problema evidenței stocurilor devine complicată în cazul cererilor variabile

sp
la
e
și a perioadelor variabile de aprovizionare, cu cantități fixe și variabile. În

,d
III
ul
această situație se poate aplica una din următoarele 2 metode de evidență

an
in
rd
a stocurilor:
ilo
nț
de
1. Sistem de stocuri continue ce are caracteristic faptul că înregistrarea în

tu
,s
at
in
fișă se execută la fiecare eliberare de materiale. Cantitățile de ieșire se scad

st
de
te
din stocul precedent, stabilindu-se stocul real. Pe fișă este specificat nivelul
es
rs
cu
minim al stocului (stocul de siguranță) astfel încât în momentul în care

e
ld
rtu
acesta este atins, se lansează o nouă comandă, cu cantitatea economică

po
Su
stabilită.
2. Sistem de stocuri periodice, bazat pe inventarieri periodice ale stocului.
Cu cât rata de consum este mai mare sau mai imprevizibilă, cu atât
13
perioada dintre două verificări trebuie să fie mai scurtă. Cantitatea
comandată este variabilă depinzând de stocul real înregistrat cu ocazia
inventarierii și în funcție de dinamica cererii.
Un sistem eficace de evidență și control asupra tuturor categoriilor de
.
lă
stocuri se axează direct pe realizarea unei mari diversități de obiective care
ga
ile
e
se pot grupa în trei categorii:
t
es
S,
PA
a) Obiective financiare: scopul lor este ca fondurile bănești (capitalul)
IS
le
si
imobilizate în stocuri să fie menținute în limitele resurselor alocate, fără a
Va
g.
.in
se produce întreruperi ale procesului de fabricație din lipsă de materiale;
dr
v.
ni
.u
b) Obiective legate de protecția patrimoniului, pentru preîntâmpinarea
nf
co
,
pierderilor prin degradare, folosire nejustificată ș.a.m.d.;
ui
ul
or
ut
c) Obiective operaționale: ce urmăresc să asigure corelația optimă dintre
la
du
or
producție și imobilizările în stocuri, evitându-se comenzile “urgente” care
ac
ăr
fă
implică prețuri mai mari de achiziție la furnizor.
re
ui
rib
st
Efectuarea evidenței stocurilor cu ajutorul tehnicii de calcul automat
di
e
ric
(calculatoare) permite informarea operativă a diferitelor niveluri ierarhice
O
ti.
eș
oi
ale unității de producție, în vederea luării unor decizii corespunzătoare sau
Pl
n
di
efectuarea unor analize ale situației reale a stocurilor. Principalele avantaje
e
az
l-G
tro
ale introducerii acestui sistem de evidență și gestiune a stocurilor sunt: a
Pe
te
a) micșorarea ciclului de gestiune a stocurilor cu consecințe asupra

ita
rs
ve
diminuării costurilor și a consumurilor de timp pentru prelucrarea datelor

ni
U
n
di
(realizată automat);
,
ță
an
st
b) posibilitatea identificării rapide a momentelor de lansare a comenzilor

di
la
și
de reaprovizionare prin cunoașterea evoluției stocurilor în “timp real” (cu

zi
e
td
ân
rapiditate);
ăm
ăț
c) diminuarea costurilor de menținere a stocurilor în depozite prin

nv
-î
ic
an
dimensionarea lor corectă (optimizare);

ec
lM
d) diminuarea operațiilor funcționărești pentru eliberarea materialelor;

iu
en
om
e) identificarea rapidă a oricăror fluctuații în desfășurarea procesului de

D
în
ă
ic
producție, reflectate în variabilitatea cererilor de materiale.

om
on
Ec
rie
ne
gi
In
ea
- Sisteme de evidență a stocurilor: continue și periodice.

ar
liz
ia
ec
- Obiectivele unui sistem de evidență și control al stocurilor.

sp
la
- Evidențierea automată a stocurilor.

e
,d
III
ul
an
in
rd
8.7 Activitatea depozitelor

ilo
nț
de
tu
,s
at
in
Noțiunea de depozit poate fi definită atât din punct de vedere economic

st
de
te
cât și din punct de vedere tehnic.

es
rs
cu
Economic: depozitul reprezintă unitatea de bază în cadrul procesului de

e
ld
rtu
aprovizionare tehnico-materială ce cuprinde totalitatea stocurilor de

po
Su
materiale sau produse finite păstrate în cadrul unității de producție în

vederea asigurării ritmicității producției și a livrărilor către beneficiari.
14
Tehnic: depozitele sunt formate din totalitatea construcțiilor sau
suprafețelor special amenajate, împreună cu utilajele, instalațiile și
dispozitivele necesare efectuării diverselor operațiuni în vederea păstrării
materialelor sau produselor finite.
.
lă
Mărimea și numărul depozitelor de materiale dintr-un sistem productiv
ga
ile
e
sunt determinate de: nivelul specializării și cooperării, structura de
t
es
S,
PA
producție, sistemul de organizare al aprovizionării și desfacerii +
IS
le
si
caracteristicile materialelor utilizate.
Va
g.
.in
Amplasarea spațială a unității de încărcătură în cadrul depozitelor se face
dr
v.
ni
.u
funcție de mijloacele de grupaj folosite (palete sau containere), acestea
nf
co
,
depozitându-se stivuire liberă sau pe stelaje. Soluția modernă și economică
ui
ul
or
ut
este cea a realizării depozitelor pe verticală care, în cazul utilizării
la
du
or
sistemului de depozitare pe stelaje pot constitui și structura de rezistență a
ac
ăr
fă
depozitului.
re
ui
rib
st
Sarcinile cele mai importante ale depozitelor:
di
e
ric
 asigurarea păstrării în bune condiții a materialelor și reducerea pierderilor
O
ti.
eș
oi
și cheltuielilor de manipulare și depozitare;
Pl
n
di
 utilizarea rațională a spațiilor de depozitare;
e
az
l-G
 introducerea mijloacelor de mecanizare și automatizare a lucrărilor de a
Pe
tro
te
manipulare, transport și depozitare;

ita
rs
ve
 creșterea operativității în activități de recepție, evidență și eliberare a

ni
U
n
di
materialelor din depozite.

,
ță
an
st
di
Activități desfășurate în cadrul unui depozit:

la
și
 recepția și preluarea în gestiune a materialelor;

zi
e
td
ân
 repartizarea și depozitarea materialelor sau produselor pe locurile de

ăm
ăț
nv
păstrare;
-î
ic
an
 păstrarea propriu-zisă a materialelor;

ec
lM
iu
 eliberarea materialelor către secții și ateliere sau livrarea produselor

en
om
D
finite.
în
ă
ic
om
Repartizarea materialelor pe spațiile de depozitare (compartiment, stive,

on
Ec
stelaje, boxe, paleți) se face în funcție de caracteristicile lor și de frecvența

rie
ne
gi
consumului. Pentru găsirea cu ușurință a unui material în depozit, așezarea

In
ea
ar
se face fie în rafturi numerotate, fie în rafturi amplasate în ordinea

liz
ia
ec
sp
codurilor, când se aplica un anumit sistem de codificare a materialelor.

la
e
,d
Fiecare loc de depozitare este prevăzut cu “fisa de raft“ , În care sunt

III
ul
an
indicate principalele caracteristici ale materialelor depozitate , codul sau

in
rd
ilo
indicele de catalog precum si nivelul maxim si minim admisibil al stocului

nț
de
tu
din materialul respectiv.

,s
at
in
st
Eliberarea materialelor din depozit se face pe baza bonurilor de materiale ,

de
te
es
fiselor limită (în cazul producției individuale si de serie) sau fiselor de

rs
cu
e
program (în cazul producției de masă).

ld
rtu
po
Su
- Definirea noțiunii de depozit.
- Sarcinile și activitățile depozitelor.
15
1. Un vânzător de ziare cumpără în fiecare dimineață ziare cu
2,5 lei/bucată și le revinde cu 3 lei/ buc. El constată că sunt zile
.
lă
în care rămâne cu ziare nevândute și zile când are cerere dar nu
ga
ile
e
mai are ziare. De aceea timp de 100 zile a făcut un studiu
t
es
S,
PA
statistic al cererii rezultând următoarele date:
IS
le
si
Cerere, buc 90 100 110 120 130 140 150 160
Va
g.
.in
Nr. zile 2 6 10 15 20 25 18 4
dr
v.
ni
.u
a) Cât pierde dacă vinde într-o zi 100 de ziare din cel 140
nf
co
,
ui
cumpărate ?
ul
or
ut
la
b) Cât pierde dacă are 100 de ziare și se cer 140 ?
du
or
ac
c) Care este numărul de ziare pe care trebuie să le
ăr
fă
re
achiziționeze astfel încât pierderile datorate surplusului sau
ui
rib
st
di
lipsei să fie minime. Care sunt pierderile medii minime ?
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
2. Un fabricant de produse de panificație constată că cererea
n
di
e
pentru un anumit sortiment este o variabilă aleatoare cu
az
l-G
distribuția uniform continuă pe intervalul 1000, 2000 bucățitro
Pe
a
te
pe zi.
ita
rs
ve
ni
Dacă acest sortiment nu se vinde în ziua în care a fost fabricat

U
n
di
,
el se vinde a doua zi dar la un preț cu 80 de lei mai mic.

ță
an
st
di
Cunoscând profitul pe bucata vândută în ziua fabricării de 120

la
și
zi
lei să se stabilească gestiunea optimă.

e
td
ân
ăm
ăț
nv
3. Producția unei societăți comerciale dependentă de un stoc

-î
ic
an
sezonier implică o justă corelare cu producția de ambalaje

ec
lM
iu
corespunzătoare. Într-o astfel de societate studiile statistice au

en
om
D
arătat următoarea cerere pentru ambalaje:

în
ă
ic
om
Cerere x
on
20 25 30 35 40 45
Ec
(mii buc.)
rie
ne
gi
Probabilitatea
In
0,083 0,250 0,333 0,167 0,084 0,083

ea
ar
cererii, p(x)
liz
ia
ec
sp
Costul unitar al stocării unui ambalaj este de 100 lei iar costul
la
e
,d
lipsei din stoc al unui ambalaj este evaluat la 20000 lei

III
ul
an
Să se stabilească gestiunea optimă a stocului de ambalaje.

in
rd
ilo
nț
de
tu
4. Se cunoaște că o anumită materie primă are cererea, în tone

,s
at
in
st
pe o perioadă de timp, dată de funcția a densității de

de
te
es
probabilitate:
rs
cu
 x  e x , x  0
e
ld
rtu
f ( x)  
po
Su
0, x  0
16
În ipoteza unor cheltuieli de stocaj cs  4,5 UM/t zi și de
penalizare de 13,5 UM/t zi să se determine stocul și gestiunea
optimă.
.
lă
ga
ile
e
Se va încerca rezolvarea testelor/problemelor. Discuții se vor
t
es
S,
PA
face pe forumul disciplinei din cadrul platformei.
IS
le
si
Va
g.
.in
dr
v.
ni
Bibliografie
.u
nf
co
,
ui
ul
or
ut
la
du
or
ac
ăr
fă
Timișoara, 1993
re
ui
rib
st
di
e
ric
O
ti.
eș
4. Popescu O. ș.a., Matematici aplicate în economie, Editura
oi
Pl
n
di
Didactică și Pedagogică, București, 1999
e
az
l-G
tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
td
ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
en
om
D
în
ă
ic
om
on
Ec
rie
ne
gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
la
e
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
tu
,s
at
in
st
de
te
es
rs
cu
e
ld
rtu
po
Su
17
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE
TRANSPORTUL INTERN
9
.
lă
ga
ile
t e
es
S,
CUPRINS
PA
IS
le
si
9. Transportul intern ....................................................... 1
Va
g.
.in
9.1 Importanța, sarcinile, clasificarea și structura
dr
v.
ni
.u
transportului intern ........................................... 1
nf
co
,
ui
9.2 Organizarea și programarea activității de transport 5
ul
or
ut
la
9.3 Elaborarea planului optim de transport .................. 8
du
or
ac
9.4 Aplicații ale teoriei grafurilor la rezolvarea
ăr
fă
re
problemelor de transport .................................13
ui
rib
st
di
e
ric
O
Răspunsurile testelor ..................................................20
ti.
eș
oi
Bibliografie .................................................................20
Pl
n
di
e
az
l-G
Obiective tro
Pe
a
te
ita
Pe lângă prezentarea importanței și a sarcinilor transportului

rs
ve
ni
U
intern, unitatea de învățarea permite prezentarea unui

n
di
,
ță
număr important de probleme inginerești de optimizare.

an
st
di
la
și
zi
e
Competențe
td
ân
ăm
ăț
Parcurgerea acestei unități de învățare oferă aptitudinile

nv
-î
ic
necesare organizării optime a activității de transport intern

an
ec
lM
dar și de amplasare optimă a obiectivelor întreprinderii.

iu
en
om
D
în
9. Transportul intern
ă
ic
om
on
Ec
rie
ne
9.1 Importanța, sarcinile, clasificarea și structura transportului

gi
In
ea
intern
ar
liz
ia
ec
sp
la
Transportul intern are loc între depozite și secții, între secții și între locurile
e
,d
III
ul
de muncă ale secțiilor. El include și operațiile aferente de încărcare,

an
in
rd
descărcare și depozitare.
ilo
nț
de
Transportul intern asigură deplasarea în timp și spațiu a obiectelor muncii

tu
,s
at
in
și a produselor finite și îndeplinește concomitent și o importantă funcție

st
de
te
organizatorică, mai ales în producția în flux automatizat, pe care o

es
rs
cu
condiționează în desfășurarea ritmică. El ocupă un loc important în

e
ld
rtu
activitatea întreprinderii, având o influentă deosebită asupra indicatorilor

po
Su
sintetici ai acesteia. Cheltuielile de transport reprezintă uneori 25…30% din

totalul cheltuielilor indirecte, fiind posibil ca pentru o singură operație
tehnologică să fie necesară o mișcare foarte importantă de materiale
(număr mare de activități de transport și manipulare), așa cum rezultă din
exemplul prezentat în figura 9.1.
Nivelul de organizare al activității de transport dintr-o organizație
industrială contribuie la reducerea ciclului de fabricație, accelerarea
rotației mijloacelor circulante, creșterea volumului de producție pe
.
lă
ga
ile
unitatea de utilaj si, în final, îmbunătățirea indicatorilor de eficientă.
t e
es
S,
PA
IS
le
si
Va
g.
.in
dr
v.
ni
deplasare depozitare
.u
nf
co
,
ui
ul
or
ut
manipulări așteptare
la
du
or
ac
ăr
fă
operație tehnologică
re
ui
rib
Fig.9.1
st
di
e
ric
O
ti.
eș
Sarcina principală a activității de transport intern constă în asigurarea
oi
Pl
n
di
desfășurării ritmice și uniforme a procesului de producție în secțiile de bază
e
az
l-G
și auxiliare ale întreprinderii. Deplasarea unor încărcături grele și cu volum a
Pe
tro
mare de muncă impune mecanizarea și automatizarea acestora, iar
te
ita
rs
reducerea cheltuielilor impune alegerea mijloacelor de transport potrivit

ve
ni
U
n
cerințelor, folosirea lor rațională și/sau în regim de economii.

di
,
ță
an
Mijloacele necesare dotării și întreținerii activității de transport precum și

st
di
la
organizarea folosirii lor raționale implică o prealabilă clasificare, în:

și
zi
e
td
a. Transport în exterior, folosit pentru aducerea obiectelor muncii și a

ân
ăm
ăț
mijloacelor de muncă și pentru trimiterea produselor finite către

nv
-î
ic
beneficiari; se efectuează cu mijloacele clasice (autocamion, cale ferată,

an
ec
lM
maritim/fluvial, aerian) de obicei apelând la firme specializate.

iu
en
om
b. Transport intern propriu-zis - folosit pentru deservirea nemijlocită a

D
în
ă
procesului de producție, poate fi:

ic
om
on
- transport între secții;

Ec
rie
ne
- transport în interiorul secției.

gi
In
După felul transportului se distinge:

ea
ar
liz
ia
- transport pe șine, în special cale ferată (cu ecartament normal sau îngust
ec
sp
la
și cu mijloacele necesare de ramificație: macazuri, platforme rotative sau

e
,d
III
plăci turnante, transbordare);

ul
an
in
- transport pe sol (autocamioane, electrocare);

rd
ilo
nț
- transportul mecanic -în special în interiorul secțiilor (poduri rulante,

de
tu
,s
at
elevatoare, ascensoare etc).

in
st
de
După modul de acțiune se deosebesc:

te
es
rs
- transport cu acțiune periodică;

cu
e
ld
rtu
- transport cu acțiune continuă;

po
Su
După direcția de deplasare a încărcăturii:

- transport orizontal;
- transport vertical;
2
- transport înclinat;
- transport combinat.
Fiecare formă de transport prezintă avantaje și dezavantaje în anumite
condiții de organizare, de aceea alegerea trebuie să se facă cu mult
discernământ.
.
lă
ga
ile
Structura transportului, în teren, depinde de:
t e
es
S,
- tipul producției;
PA
IS
le
- caracterul produselor (gabarit, greutate etc);
si
Va
g.
- natura procesului tehnologic;
.in
dr
v.
ni
- componenta și amplasarea secțiilor.
.u
nf
co
Aceasta se stabilește cu ocazia proiectării întreprinderii și se schimbă în
,
ui
ul
or
ut
funcție de modificările care apar în structura de producție a întreprinderii,
la
du
or
în dezvoltarea acesteia, în nivelul ei de înzestrare tehnică și în tehnica de
ac
ăr
fă
transport.
re
ui
rib
În mod concret, alegerea tipurilor și dimensiunilor mijloacelor de transport
st
di
e
ric
se face în funcție de mai multe criterii tehnico-economice și anume:
O
ti.
eș
- volumul manipulărilor și încărcăturilor (debit orar, zilnic, săptămânal și de
oi
Pl
n
di
vârf, frecventă etc);
e
az
l-G
- caracteristicile traseelor (locul de plecare și sosire, caracterul fix sau a
Pe
tro
variabil, lungimea și direcția deplasării, viteza dorită etc
te
ita
rs
- particularitățile locurilor de muncă deservite (starea solului, structura

ve
ni
U
n
pentru amplasarea utilajelor de manipulare, condiții de lucru etc)

di
,
ță
an
- natura încărcăturilor (grele, ușoare, în vrac etc).

st
di
la
Între transportul intern și amplasarea obiectivelor întreprinderii pe de o

și
zi
e
td
parte și între transportul intern și amplasarea utilajelor în cadrul secțiilor,

ân
ăm
ăț
pe de altă parte există o strânsă dependentă, întrucât o amplasare

nv
-î
ic
judicioasă a lor, asigură un transport intern scurt și rațional, economie de

an
ec
lM
spațiu, economie de timp și în final costuri reduse. Amplasarea nu este un

iu
en
om
atribut exclusiv al proiectanților, deoarece datorită caracterului său

D
în
ă
dinamic trebuie îmbunătățită permanent în funcție de noile condiții ce pot

ic
om
on
apare în “viața“ întreprinderii: fabricarea de noi sortimente care impune

Ec
rie
ne
noi amplasări, introducerea unor noi faze tehnologice cu echipamentul

gi
In
respectiv, mărirea volumului producției etc.

ea
ar
liz
ia
O amplasare nerațională poate conduce la: utilizarea necorespunzătoare a

ec
sp
la
spatiilor, transporturi lungi și neraționale, consum nerațional de forță de

e
,d
III
muncă și în consecință costuri ridicate.

ul
an
in
Din punctul de vedere al transportului intern, studiul amplasării comportă

rd
ilo
nț
trei faze: de analiză, de sinteză și de alegere a soluției.

de
tu
,s
at
1. Faza de analiză constă din examinarea amănunțită a următoarelor

in
st
de
elemente:
te
es
rs
a) producția - P, cu nomenclatorul său; nomenclatorul materialelor care se

cu
e
ld
rtu
depozitează (materii prime, materiale, semifabricate, piese finite); gama de

po
Su
operații cu timpii respectivi pentru fiecare produs în parte; caracteristicile

mașinilor (cote de gabarit, greutate). Toate aceste elemente se vor avea în
vedere ținând cont de tipul producției.
3
b) volumul producției - Q, pe sortimente precum și variațiile acestuia. Se
vor avea în vedere stocajul pe sortimente și modul de expediere.
c) fluxul de fabricație - R, prin care se stabilește cu exactitate drumul urmat
de produs, de la materia primă până la produsul finit, în ordinea
tehnologică a operațiilor. La analiza procesului de fabricație se vor folosi,
.
lă
ga
ile
pentru fiecare operație, principiile ingineriei metodelor.
t e
es
S,
d) serviciile anexe - S, care nu fac parte din proces dar se integrează pe
PA
IS
le
traseul de circulație al produselor (întreținere, reparații, recepții, control,
si
Va
g.
așteptări tehnologice, stocare intermediară, expediție).
.in
dr
v.
ni
e) timpul - T, indică perioada în care se execută produsul (se iau în
.u
nf
co
considerare toți timpii: tehnologici, de deservire etc).
,
ui
ul
or
ut
Analiza P.Q.R.S.T. dă indicații cu privire la modul în care trebuie făcută
la
du
or
amplasarea în cadrul întreprinderii.
ac
ăr
fă
Analiza Q.P. indică tipul de amplasare care se va folosi. Curba Q.P. de forma
re
ui
rib
unei hiperbole (v. fig. 9.2) delimitează trei zone (asemănătoarea analizei
st
di
e
ric
ABC):
O
ti.
eș
- zona A, cu un număr mic de produse, în cantități mari ceea ce denotă o
oi
Pl
n
di
producție de serie mare sau masă, care permite o organizare în flux cu un
e
az
l-G
transport automatizat cu viteză mare de deplasare a produselor. a
Pe
tro
- zona B, un număr mai mare de produse care se fabrică în serii mici;
te
ita
rs
utilajele sunt grupate în linie, cu mașini-unelte, ușor reglabile pentru o

ve
ni
U
n
gamă mare de repere, sunt de tip universal sau specializate; deplasarea

di
,
ță
an
materialelor se face cu intermitentă.

st
di
la
- zona C, un număr mare de produse în cantități foarte mici; se folosesc

și
zi
e
td
mașini-unelte universale iar deplasarea materialelor este intermitentă cu

ân
ăm
ăț
viteză foarte mică.

nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
en
om
D
în
ă
ic
om
on
Ec
rie
ne
gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
la
e
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
Fig. 9.2
tu
,s
at
in
st
de
2. Faza de sinteză a amplasării stabilește cu precizie:

te
es
rs
cu
- drumul urmat de fiecare produs;

e
ld
rtu
- volumul stocurilor;
po
Su
- operațiile pe locurile de muncă, echipamentul necesar, cotele de gabarit;

- personalul;
- producția (medie și maximă);
4
- cantitatea stocată;
- greutatea și volumul corespunzător;
- cantitatea ce se deplasează pe oră (schimb);
- frecventa transportului și a manipulărilor;
- echipamentul de transport și manipulare.
.
lă
ga
ile
3. Faza de alegere a soluției în care se stabilesc avantajele și dezavantajele
t e
es
S,
soluțiilor adoptate în faza 2, avându-se în vedere:
PA
IS
le
- cheltuielile generate de fiecare soluție;
si
Va
g.
- cheltuielile cu întreținerea;
.in
dr
v.
ni
- calculul eficientei în cazul unei reamplasări.
.u
nf
co
Suprafața de amplasare S A este:
,
ui
ul
or
ut
S A =SS+Sg+Se, (9.1)
la
du
or
unde: SS este suprafața statică, ocupată de utilaj și mobilier;
ac
ăr
fă
Sg - suprafața de gravitație, suprafața utilizată de muncitor în jurul
re
ui
rib
locului de muncă; ea are în vedere și spațiul necesar pentru materiale;
st
di
e
ric
Se - suprafața de evoluție - suprafața care trebuie păstrată între
O
ti.
eș
locurile de muncă pentru deplasarea personalului și pentru efectuarea
oi
Pl
n
di
transportului.
e
az
l-G
Se= k(SS+Sg), (9.2) a
Pe
tro
unde:
te
ita
rs
ve
k=0,05…0,15 pentru industria grea cu pod rulant;

ni
U
n
di
k=1,5…2,0 pentru mecanică fină.

,
ță
an
st
Pentru calculul suprafețelor magaziilor nu se calculează suprafața de

di
la
și
gravitație Sg ci numai suprafața statică SS și suprafața de evoluție Se.

zi
e
td
ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
-Sarcina principală a activității de transport.

ec
lM
- Clasificarea activităților de transport.

iu
en
om
- Structura transportului.
D
în
ă
ic
- Legătura dintre activitatea de transport și amplasarea obiectivelor

om
on
Ec
întreprinderii.
rie
ne
gi
In
ea
9.2 Organizarea și programarea activității de transport

ar
liz
ia
ec
sp
la
e
La baza activității de transport stau următoarele principii:

,d
III
ul
• reducerea la maxim posibil a operațiilor de transport;

an
in
rd
• mecanizarea operațiilor de transport și asigurarea cerințelor de eficiență

ilo
nț
de
tu
economică a acestora;
,s
at
in
• deplasarea materialelor prin gravitație, ori de câte ori este posibil;

st
de
te
es
• asigurarea unui flux simplu și rectiliniu al materialelor cu deplasări cât mai

rs
cu
e
scurte, rapide și fără încrucișări sau blocarea circulației;

ld
rtu
po
• alegerea sistemelor de transport ușor adaptabile (elastice).

Su
5
În sistemele de producție organizate pentru producția de masă sau de serie
mare, cu flux de transport stabil, transportul se face, de regulă, pe bază de
grafic, de itinerariu și marșruturi constante.
În celelalte situații (producție de serie mică sau individuală, caz în care
fluxurile de transport sunt variabile) transportul se face pe bază de
.
lă
ga
ile
programe zilnice sau la cerere.
t e
es
S,
Tipurile de marșruturi sunt:
PA
IS
le
1. Pendular (fig. 9.3)
si
Va
g.
a. unilateral
.in
dr
v.
ni
b. bilateral
.u
nf
co
c. în evantai
,
ui
ul
or
ut
la
du
a.
or
ac
ă
a.
r
fă
re
ui
rib
b.
st
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
a
te
c. b.
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
td
Fig. 9.3 Fig. 9.4

ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
2. Circular (fig. 9.4)

ec
lM
a. constant
iu
en
om
b. crescător
D
în
ă
c. descrescător
ic
om
on
Programarea activității de transport necesită o prealabilă analiză a folosirii

Ec
rie
ne
mijloacelor de transport, pe baza următorilor indicatori:

gi
In
ea
- coeficientul de folosire a capacității de încărcare, definit de relația:

ar
liz
ia
ec
G
sp
ki = (9.3)
la
C ⋅n
e
,d
III
ul
unde G este încărcătura transportată într-o perioadă de timp;

an
in
rd
C – capacitatea de încărcare a mijlocului de transport;

ilo
nț
de
n – numărul de curse efectuate în acea perioadă de timp.

tu
,s
at
Abaterile de la capacitatea de încărcare a mijlocului de transport sunt

in
st
de
te
determinate de: natura încărcăturii, ambalajele folosite, organizarea

es
rs
cu
activităților.
e
ld
rtu
- coeficientul de folosire a cursei:

po
Su
L
kc = (9.4)
L + L0
unde L este drumul efectuat cu încărcătură;
6
L0 – drumul efectuat fără încărcătură.
Creșterea coeficientului de folosire a cursei determină reducerea
necesarului de material rulant, creșterea productivității activității de
transport și reducerea costurilor în activitatea de transport. Analiza
costurilor trebuie să arate abaterile de la costul normat și, eventual,
.
lă
ga
ile
mărimea pierderilor.
t e
es
S,
Căile de îmbunătățire a activității de transport intern sunt:
PA
IS
le
• mecanizarea lucrărilor de încărcare-descărcare;
si
Va
g.
• centralizarea lucrărilor de transport;
.in
dr
v.
ni
• crearea bazei de reparații și întreținere a mijloacelor de transport;
.u
nf
co
,
• sporirea volumului transporturilor care se repetă (aplicarea sistemului
ui
ul
or
ut
pendular și mai ales a sistemului circular);
la
du
or
• repartizarea judicioasă a personalului de deservire și organizarea folosirii
ac
ăr
fă
raționale a mijloacelor de transport.
re
ui
rib
st
Pentru programarea activității de transport trebuie să se cunoască
di
e
ric
O
următoarele date:
ti.
eș
oi
- programul de producție al întreprinderii pe perioada considerată;
Pl
n
di
e
- necesarul de materiale pentru îndeplinirea sarcinilor de plan (se extrage
az
l-G
din planul de aprovizionare). tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
Tabelul 9.1
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
td
ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
en
om
D
în
ă
ic
om
on
Ec
rie
ne
gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
la
e
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
tu
,s
at
in
st
de
te
es
rs
cu
e
Întocmirea unui program de transport intern presupune o pregătire

ld
rtu
po
minuțioasă prin parcurgerea următoarelor etape:

Su
a) întocmirea sub formă matricială a unei situații cu privire la cantitățile de

materiale (pe sortimente) ce urmează a se asigura secțiilor de producție
7
(consumatorii C1, C2, C3, ... , Cn) de la sursele de aprovizionare (depozitele
D1, D2, D3, ..., Dm), așa cum este exemplificat în tabelul 9.1.
b) se determină distanțele dintre obiective în tone-metri, distanțele medii
de transport, numărul mediu de cicluri de transport, coeficientul mediu de
folosire al cursei;
.
lă
ga
ile
c) se întocmește balanța capacității de transport care evidențiază plusul
t e
es
S,
sau deficitul de capacitate de transport pentru fiecare obiectiv în parte;
PA
IS
le
d) se determină necesarul de mijloace de transport, ținând cont de
si
Va
g.
capacitatea de transport a fiecărui mijloc și de coeficientul de folosire al
.in
dr
v.
ni
acestuia.
.u
nf
co
,
ui
ul
or
ut
la
du
or
-Principiile activității de transport
ac
ăr
fă
- Tipuri de marșruturi
re
ui
rib
- Programarea activității de transport
st
di
e
ric
O
ti.
eș
9.3 Elaborarea planului optim de transport
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Elaborarea planului optim de transport face parte din clasa mult mai largă a Pe
a
te
problemelor modelate prin rețele de transport.

ita
rs
ve
O rețea de transport modelează o situație economică în care, dintr-un

ni
U
n
di
număr de puncte, numite surse (depozitele) trebuie transportată o

,
ță
an
st
anumită cantitate dintr-o substanță, într-un alt număr de puncte denumite

di
la
și
destinații (consumatori). Situația extrem de generală expusă, poate fi

zi
e
td
concretizată într-un număr deosebit de mare de moduri, specificând dacă

ân
ăm
ăț
există sau nu puncte intermediare între surse și destinații, modul în care se

nv
-î
ic
an
face transportul (care sunt rutele posibile, costul transportului pe rute,

ec
lM
limite maxime sau minime pentru cantitatea transportată pe fiecare rută,

iu
en
om
timpul necesar transportului), scopurile urmărite etc.

D
în
ă
Problema clasică de transport are ca obiectiv minimizarea cheltuielilor și

ic
om
on
este formulată în cele ce urmează.

Ec
rie
ne
Se consideră aprovizionarea a m consumatori, C1, C2, ... , Cm din n depozite

gi
In
ea
D1,D2, ... , Dn cu o singură marfă.

ar
liz
ia
În fiecare depozit Di se găsește cantitatea de marfă ai, i = 1,2, ..., n iar

ec
sp
la
fiecare consumator Cj are nevoie de cantitatea de marfă bj, j = 1,2, ..., m.

e
,d
III
ul
Costul transportului unei unități de marfă de la Di la Cj este cij.

an
in
rd
Scopul modelului este determinarea cantităților xij de marfă transportată

ilo
nț
de
de la depozitul Di la consumatorul Cj astfel încât costul transportului întregii

tu
,s
at
in
cantități de marfă să fie minim.

st
de
te
În situația în care cij este infinit (foarte mare), transportul de marfă de la Di

es
rs
cu
la Cj este imposibil.
e
ld
rtu
Problemele în care este îndeplinită relația:

po
Su
n m
∑ ai = ∑ b j
i =1 j =1
(9.5)
se numesc echilibrate.
8
Modelele matematice ale problemei conțin ca restricții următoarele două
condiții:
- totalul mărfii extrase dintr-un depozit să nu depășească existentul în acel
depozit, adică:
.
lă
m
ga
∑ xij ≤ ai , (∀)i = 1,2,..., n
ile
(9.6)
t e
es
j =1
S,
PA
IS
- cantitatea totală primită de un consumator să nu fie mai mică decât
le
si
Va
necesarul acelui consumator, adică
g.
.in
dr
v.
ni
n
.u
∑ xij ≥ b j , (∀) j = 1,2,..., m (9.7)
nf
co
,
ui
i =1
ul
or
ut
Costul total de transport (funcția obiectiv) este dat de relația:
la
du
or
ac
n m
ăr
CTOT = ∑ ∑ cij ⋅ xij
fă
(9.8)
re
ui
rib
i =1 j =1
st
di
e
ric
Cu cele de mai sus rezultă următoarele modele ale problemei clasice de
O
ti.
eș
transport:
oi
Pl
n
di
a) problema echilibrată
e
az
l-G
 n m
tro
∑∑
Pe
 (min) f ( x ) = cij ⋅ xij
a
te
ij
ita
 i =1 j =1
rs
ve
ni
 m
U
 ∑ xij = ai , (∀)i = 1,2,..., n

n
di
,
ță
an
 j =1
st
(9.9)
di
 n
la
și
 x = b , (∀) j = 1,2,..., m
zi
∑
e
td
ân
ij j
ăm
i =1

ăț
nv
 xij ≥ 0, (∀)i, j
-î
ic
an

ec
lM

iu
en
om
b) problema neechilibrată
D
în
ă

ic
n m
∑∑
om
(min) f ( x ) = cij ⋅ xij

on

Ec
ij

rie
i =1 j =1
ne
gi
 m
In
 ∑ xij ≤ ai , (∀)i = 1,2,..., n

ea
ar
liz
 j =1
ia
ec
(9.10)
sp
 n
la
e
 x ≥ b , (∀) j = 1,2,..., m
∑
,d
III
ul
ij j
an
i =1
in

rd
ilo
 xij ≥ 0, (∀)i, j
nț
de
tu

,s
at

in
st
de
Problema echilibrată este o problemă de programare liniară în forma

te
es
rs
cu
standard. Pentru rezolvarea problemei neechilibrate trebuie aplicate regulile

e
ld
rtu
de aducere a ei la forma standard (folosirea variabilelor de compensare).

po
Su
Exemplu: Se consideră rezolvarea problemei de transport a unei mărfi de la

două depozite D1 și D2 în care se găsesc cantitățile de marfă a1 respectiv a2
către trei consumatori C1, C2, C3 care au necesarul b1, b2, b3.
9
se consideră cazul problemei echilibrate, deci a1 + a2 = b1 + b2 + b3.
Costurile transportului de la depozitul i la consumatorul j sunt date de
matricea următoare:
consumator C1 C2 C3
depozit
.
lă
ga
ile
D1 c11 c12 c13
t e
es
S,
D2 c21 c22 c23
PA
IS
le
si
Va
g.
Problema trebuie să determine valorile xij ale cantităților transportate de la
.in
dr
v.
depozitul i la consumatorul j care să asigure costuri minime:
ni
.u
nf
co
consumator C1 C2 C3
,
ui
ul
or
depozit
ut
la
du
D1 x11 x12 x13
or
ac
ă
D2 x21 x22 x23
r
fă
re
ui
rib
st
di
Modelul matematic al problemei este:
e
ric
O
ti.
(min) f = c11 ⋅ x11 + c12 ⋅ x12 + c13 ⋅ x13 + c 21 ⋅ x 21 + c 22 ⋅ x 22 + c 23 ⋅ x 23
eș
oi
Pl

n
di
 x11 + x12 + x13 = a1
e
az
l-G
 x 21 + x 22 + x 23 = a 2 Pe
tro

a
te
ita
 x11 + x 21 = b1 (9.11)
rs
ve
ni
x + x =b
U
n
di
 12
,
22 2
ță
an
 x13 + x 23 = b3
st
di
la

și
 xij ≥ 0, (∀)i, j
zi
e
td
ân
ăm
Prin renotarea necunoscutelor modelul matematic devine:

ăț
nv
-î
(min) f = c1 ⋅ x1 + c2 ⋅ x2 + c3 ⋅ x3 + c4 ⋅ x4 + c5 ⋅ x5 + c6 ⋅ x6
ic
an

ec
lM
 x1 + x2 + x3 + = a1
iu
en

om
+ x4 + x5 + x6 = a2
D

în
+ + = b1
ă
 1
ic
x x4
om

on
x2 + + x5 = b2
Ec

rie
ne
 x3 + + x6 = b3
gi
In

ea
 xi ≥ 0, (∀)i
ar
liz
ia
ec
Se constată că acesta este un model de programare liniară în forma

sp
la
e
standard care are 6 necunoscute cu matricea A de forma:

,d
III
ul
1 1 1 0 0 0
an
in
 
rd
ilo
0 0 0 1 1 1
nț
de
tu
A = 1 0 0 1 0 0
,s
at
in
 
st
de
0 1 0 0 1 0
te
es
rs
0 0 1 0 0 1
cu
 
e
ld
rtu
po
Se poate constata că o astfel de problemă devine foarte repede uriașă. de

Su
exemplu o problemă de transport cu n = 10 furnizori și m = 10 consumatori

va avea m·n = 100 necunoscute, iar matricea A a sistemului: m + n = 20 linii
și m·n = 100 coloane.
10
Se observă ușor că rangul matricei r(A) < m+n ceea ce face imposibilă
aplicarea algoritmului simplex (nu există o bază de m + n, numărul de linii,
vectori coloană liniari independenți necesari în primul pas). Problema se
poate rezolva numai prin scrierea problemei extinse.
Având în vedere cele de mai sus, rezolvarea problemelor de transport
.
lă
ga
ile
echilibrate se poate face mai ușor prin utilizarea dualității.
t e
es
S,
Pentru modelul problemei de transport din exemplul de mai sus, modelul
PA
IS
le
dual se scrie astfel:
si
Va
g.
(max) g = a1 ⋅ u1 + a 2 ⋅ u 2 + b1 ⋅ v1 + b2 ⋅ v 2 + b3 ⋅ v3
.in
dr
v.

ni
.u
nf
 u1 + v1 ≤ c11
co
,
ui
ul
u + v ≤ c
or
ut
la
 1 2 12
du
or
 u1 + v3 ≤ c13
ac
ăr

fă
(9.12)
re
 u 2 + v1 ≤ c 21
ui
rib
st
di
 u 2 + v 2 ≤ c 22
e
ric
O

ti.
eș
 u 2 + v3 ≤ c 23
oi
Pl
n
di
 u ∈ R, v ∈ R
e
az
 1, 2
l-G
1, 2 , 3
tro
Pe
Se constată că scrierea modelului dual implică adoptarea variabilelor u1, u2
a
te
ita
rs
corespunzătoare numărului de depozite, respectiv v1, v2, v3 –

ve
ni
U
corespunzătoare numărului de consumatori.

n
di
,
ță
an
Rezolvarea modelului dual și obținerea soluției optime a modelului primal a

st
di
la
condus la stabilirea următorului algoritm pentru rezolvarea problemelor de

și
zi
e
transport:
td
ân
pas 1 Se alege o soluție de bază {xij } având numărul de componente

ăm
ăț
nv
-î
ic
nenule egal cu m + n − 1
an
ec
pas 2 Se rezolvă sistemul {u i + v j = cij / xij > 0} determinând o soluție

lM
iu
en
om
particulară {(u i , v j )}
D
în
ă
ic
om
pas 3 Dacă pentru o componentă xαβ = 0 avem uα + v β > cαβ se caută o

on
Ec
rie
altă soluție, pentru care xαβ’ să devină nenul

ne
gi
In
pas 4 Soluția optimă s-a atins atunci când:

ea
ar
liz
u i + v j ≤ cij .(∀)i = 1,2,..., m, (∀) j = 1,2,..., n

ia
ec
sp
la
Problema principală în cazul aplicării algoritmului de mai sus este găsirea

e
,d
III
ul
unei soluții inițiale de bază. Există o multitudine de metode care încearcă

an
in
rd
nu numai găsirea unei soluții inițiale de bază, ci chiar găsirea uneia cât mai
ilo
nț
de
bună. Se expun în continuare următoarele metode:

tu
,s
at
1. Metoda nord-vest;
in
st
de
te
2. Metoda minimului pe linii;

es
rs
cu
3. Metoda minimului pe coloane;

e
ld
rtu
4. Metoda costului minim;

po
Su
5. Metoda diferențelor maxime.

Schema comună a acestor metode este următoarea:
11
pas 1: Se alege o rută inițială după o anumită regulă. Această regulă diferă
în funcție de metoda folosită, astfel:
Metoda nord-vest ruta din colțul stânga sus al tabelului
Metoda minimului pe linii ruta de cost minim de pe prima linie (dacă
minimul este multiplu se ia prima din stânga)
.
lă
ga
ile
Metoda minimului pe coloane ruta de cost minim de pe prima coloană (dacă
t e
es
minimul este multiplu se ia cea mai de sus)
S,
PA
IS
Metoda costului minim ruta de cost minim din întregul tabel (dacă
le
si
Va
minimul este multiplu se ia una la întâmplare)
g.
.in
dr
Metoda diferențelor maxime 1. Pentru fiecare linie și fiecare coloană se
v.
ni
.u
nf
calculează diferența dintre cele mai mici două
co
,
ui
costuri ale rutelor acesteia (diferența poate fi
ul
or
ut
la
și 0 dacă minimul este multiplu) și se găsește
du
or
ac
maximul dintre aceste diferențe.
ăr
fă
2. Dintre toate rutele de pe liniile și coloanele
re
ui
rib
corespunzătoare acestui maxim se alege ruta
st
di
e
ric
de cost minim (dacă minimul este multiplu se
O
ti.
eș
ia una la întâmplare)
oi
Pl
n
pas 2: Se transportă pe această rută maximul posibil. Acest maxim este
di
e
az
l-G
egal cu minimul dintre cantitatea care mai e disponibilă la furnizorul
tro
Pe
corespunzător acestei rute și cantitatea care mai e necesară la
a
te
ita
rs
consumatorul corespunzător rutei, în momentul alegerii acestei rute.

ve
ni
U
pas 3: După folosirea unei rute este clar că fie se epuizează disponibilul
n
di
,
ță
an
furnizorului corespunzător, fie se asigură întregul necesar al

st
di
la
consumatorului corespunzător , fie ambele. Dacă se epuizează disponibilul

și
zi
e
td
furnizorului este clar că nici o rută care pleacă de la acesta nu va mai fi

ân
ăm
folosită și analog, dacă se asigură întregul necesar al consumatorului, nici o

ăț
nv
-î
rută spre acesta nu va mai fi folosită. Rutele care nu vor mai fi folosite se
ic
an
ec
lM
numesc rute blocate, sunt cele nefolosite încă de pe linia sau/și coloana
iu
en
om
ultimei rute folosite și se evidențiază în tabel prin hașurare.

D
în
pas 4:Se alege ruta următoare, folosind regula:

ă
ic
om
on
Metoda nord-vest cea mai apropiată rută de ultima aleasă dintre

Ec
rie
cele neblocate
ne
gi
In
Metoda minimului pe linii ruta de cost minim de pe prima linie pe care

ea
ar
liz
mai sunt încă rute neblocate (dacă minimul

ia
ec
sp
este multiplu se ia prima din stânga)

la
e
,d
Metoda minimului pe coloane ruta de cost minim de pe prima coloană pe

III
ul
an
care mai sunt încă rute neblocate (dacă

in
rd
minimul este multiplu se ia cea mai de sus)

ilo
nț
de
Metoda costului minim ruta de cost minim din întregul tabel dintre
tu
,s
at
in
cele neblocate încă (dacă minimul este

st
de
te
multiplu se ia una la întâmplare)

es
rs
cu
Metoda diferențelor maxime se repetă procedeul de la pas 1 pentru rutele

e
ld
rtu
neblocate încă
po
Su
pas 5: Se reia algoritmul de la pas 2 până când nu mai rămâne nici o rută
nefolosită sau neblocată.
12
Observație: Problemele de transport neechilibrate se rezolvă prin
echilibrarea lor considerându-se, după caz, un depozit sau consumator
fictiv care să echilibreze problema. Evident că se va considera valoarea zero
pentru costul transportului de la depozitul fictiv către orice consumator
respectiv de la orice depozit către consumatorul fictiv.
.
lă
ga
ile
t e
es
S,
PA
IS
9.4 Aplicații ale teoriei grafurilor la rezolvarea problemelor de
le
si
Va
transport
g.
.in
dr
v.
ni
.u
nf
Aplicând teoria grafurilor se pot rezolva o multitudine de probleme care
co
,
ui
ul
implică rețele de transport ca de exemplu:
or
ut
la
du
- problema comis voiajorului;
or
ac
ă
- problema drumului de cost minim;
r
fă
re
ui
- problema fluxului maxim;
rib
st
di
- problema arborelui de valoare optimă;
e
ric
O
ti.
- probleme de afectare.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
A. Drumuri de valoare optimă într-un graf
l-G
tro
Pe
Probleme de transport ca: lungimea drumului minim dintre două localități,
a
te
ita
costul parcurgerii unei rute, capacitatea transportată pe o rută au ca

rs
ve
ni
U
rezolvare optimizarea drumurilor într-un graf.

n
di
,
ță
Din cauza varietății nelimitate, în general, a grafurilor, nu există un algoritm

an
st
di
care să rezolve orice problemă în timp util, dar s-au elaborat o mulțime de
la
și
zi
e
algoritmi, fiecare fiind cel mai eficace pentru anumite cazuri.

td
ân
ăm
ăț
nv
-î
Algoritmul Bellman – Kalaba

ic
an
ec
Algoritmul se aplică în cazul unor grafuri finite fără circuite de valoare

lM
iu
en
negativă (pentru problema de minim) sau fără circuite de valoare pozitivă

om
D
în
(pentru problema de maxim) și găsește drumurile de valoare minimă

ă
ic
om
(maximă) de la toate nodurile grafului la un nod oarecare, fixat. Dacă se

on
Ec
rie
dorește determinarea drumurilor de valoare minimă (maximă) între oricare

ne
gi
In
două noduri se aplică algoritmul, pe rând, pentru fiecare nod al grafului.

ea
ar
liz
Formularea problemei este următoarea: fiind dat un graf valuat G = (X, A,

ia
ec
sp
p) și un vârf fixat xn ∈ X se cere să se determine drumul “d” de la un vârf

la
e
,d
oarecare xi la vârful xn pentru care valoarea drumului, p(d) să fie minimă.

III
ul
an
Algoritmul care rezolvă această problemă folosește următoarele noțiuni și

in
rd
ilo
nț
propoziții (care nu vor fi demonstrate);

de
tu
,s
- matricea extinsă a valorilor arcelor, V = ‚vijƒ unde:

at
in
st
de
0, pentru, i = j
te
es

rs
cu
vij =  pij , pentru, ( xi , x j ) ∈ A (9.13)

e
ld
rtu

po
∞, pentru , i ≠ j , si, ( xi , x j ) ∉ A

Su
- mi(k) – valoarea minimă a drumului d de la xi la xh considerat în mulțimea

drumurilor de cel mult k arce;
13
- mi – valoarea minimă a drumului de la xi la xh considerat în mulțimea
tuturor drumurilor , indiferent de numărul de arce.
Propoziția 1: Pentru orice k ∈ N*

{ }
.
lă
mi( k +1) = min vij + m (jk ) (9.14)
ga
ile
j =1, n
t e
es
Propoziția 2: Dacă există k ∈ N* pentru care mi(k) = mi(k+1 ) pentru orice i =
S,
PA
IS
le
1, n , atunci:
si
Va
g.
.in
a) mi( k ) = mi( s ) , (∀)i = 1, n,(∀) s ≥ k + 1
dr
v.
ni
.u
nf
b) mi( k ) = mi , (∀)i = 1, n
co
,
ui
ul
or
Din cele de mai sus rezultă următorul algoritm pentru determinarea
ut
la
du
or
vectorului mi i =1,n :
ac
ă r
fă
re
1. Se construiește matricea V pentru graful dat.
ui
rib
st
di
2. Se adaugă matricei V liniile suplimentare mi(1) , mi( 2 ) , ..., mi(n ) astfel:
e
ric
O
ti.
eș
T
a. Linia mi(1) coincide cu v jn , adică mi(1) = v jn
oi
Pl
n
j =1, n j =1, n
di
e
az
b. Presupunând completată linia m se completează linia mi( k +1)
l-G
(k )
tro
i i =1, n
a
Pe i =1, n
te
conform propoziției 1
ita
rs
ve
c. Se continuă aplicarea pasului 2. b până la obținerea a două linii

ni
U
n
di
, mi( k +1)
,
mi( k ) identice
ță
an
st
i =1, n i =1, n
di
la
3. Se adună linia i din V cu linia mi( k +1)

și
urmărindu-se rezultatul minim

zi
e
td
i =1, n
ân
ăm
care se poate obține; să presupunem că acesta este: mi( k +1) = vij + mi( k )
ăț
nv
-î
ic
atunci primul arc din drumul minim de la xi la xn este (xi, xj); în continuare
an
ec
lM
se adună linia j din V cu mi( k +1) reținând noua valoare minimă aflată pe
iu
en
om
i =1, n
D
în
coloana k – al doilea arc este (xj , xk) ș.a.m.d.

ă
ic
om
on
Ec
Observație: În cazul rezolvării unei probleme de maxim algoritmul se

rie
ne
gi
In
modifică astfel:
ea
ar
- relația (9.13) devine:

liz
ia
ec
sp
0, pentru, i = j
la
e
,d

III
vij =  pij , pentru , ( xi , x j ) ∈ A

ul
(9.13´)
an
in
rd

ilo
− ∞, pentru, i ≠ j , si, ( xi , x j ) ∉ A
nț
de
tu
,s
- relația (9.14) devine:

at
in
{ }
st
de
mi( k +1) = max vij + m (jk ) (9.14´)

te
es
rs
j =1, n
cu
e
ld
rtu
po
B. Arbori de valoare optimă

Su
Studiul arborilor este justificat de existența în practică a unui număr mare

de probleme care pot fi modelate astfel, ca de exemplu:
14
- construirea unor rețele de aprovizionare (apă, energie, gaze etc.) a unor
puncte de consum de la un punct central;
- construirea unor căi de acces (comunicație) între mai multe puncte
izolate;
- desfășurarea unui joc strategic;
.
lă
ga
ile
- luarea deciziilor în mai multe etape (arbori decizionali);
t e
es
S,
- organigramele întreprinderilor.
PA
IS
le
În toate aceste probleme se dorește ca, dintre muchiile unui graf valuat
si
Va
g.
neorientat, să se extragă arborele optim (minim/maxim).
.in
dr
v.
ni
.u
nf
co
Algoritmul Kruskal
,
ui
ul
or
ut
Problema pe care o rezolvă acest algoritm este următoarea: fiind dat un
la
du
or
graf G neorientat, conex și valuat se urmărește extragerea din G a unui
ac
ăr
fă
arbore parțial pentru care suma valorilor muchiilor să fie minimă.
re
ui
rib
Pentru simplificare se presupune, inițial că între oricare două vârfuri ale
st
di
e
ric
grafului G există o muchie și că toate valorile muchiilor sunt diferite două
O
ti.
eș
câte două. Fie A = {a1, a2, ..., am} iar valoarea muchiei aj este p (aj) = pj .
oi
Pl
n
di
Vom presupune că p1 < p2 < ... < pm. La această situație se poate ajunge
e
az
l-G
prin renumerotarea nodurilor și a muchiilor. a
Pe
tro
Algoritmul Kruskal pentru determinarea arborelui minimal are următorii
te
ita
rs
ve
pași:
ni
U
n
di
1. Se alege muchia a1 de valoare minimă

,
ță
an
2. Se alege muchia a2 de valoare minimă din mulțimea muchiilor rămase

st
di
la
și
3. Fie S = {a1, a2}

zi
e
td
4. Dintre muchiile rămase se alege muchia de valoare minimă care nu

ân
ăm
ăț
formează cicluri cu muchiile din S. Dacă nu există o muchie ar atunci

nv
-î
ic
an
algoritmul se încheie și soluția problemei este S. Dacă există o muchie ar se

ec
lM
trece la pasul următor

iu
en
om
5. Se stabilește noua valoare a lui S = S ∪ {ar}și se reia algoritmul de la

D
în
ă
pasul 4 până când se ating toate vârfurile grafului

ic
om
on
Ec
rie
ne
Observație: Pentru probleme de maxim în algoritm se înlocuiește minim cu

gi
In
ea
maxim.
ar
liz
ia
ec
sp
la
C. Flux maxim într-o rețea de transport

e
,d
III
ul
Un graf orientat valuat G = (X, U, c) se numește rețea de transport dacă

an
in
rd
satisface următoarele condiții:

ilo
nț
de
a) există un vârf unic a∈ X în care nu intră nici un arc sau ω-(a) = Φ unde ω-
tu
,s
at
in
(a) este mulțimea arcelor care intră în vârful a;

st
de
te
b) există un vârf unic b ∈ X din care nu iese nici un arc, sau ω+(b) = Φ unde
es
rs
cu
ω+(b) este mulțimea arcelor care ies din b;

e
ld
rtu
c) G este conex și există drumuri de la a la b.

po
Su
Vârful a se numește intrarea rețelei, vârful b – ieșirea rețelei, iar numărul

nenegativ c(u) se numește capacitatea arcului u ∈ U.
15
Definiție O funcție f: U → R, astfel încât f(u) ≥ 0, (∀) u∈U se numește flux în
rețeaua de transport G cu capacitatea c, dacă sunt îndeplinite condițiile:
C) condiția de conservare a fluxului:
Pentru (∀) x∈X cu x ≠ a, x ≠ b, suma fluxurilor pe arcele care intră în x este
.
egală cu suma fluxurilor pe arcele care ies din x, adică:
lă
ga
ile
∑ f (u ) = ∑ f (u ) , (∀) x ∈ X − {a,b}
e
(9.15)
t
es
S,
PA
u∈ω − ( x ) u∈ω + ( x )
IS
le
M) condiția de mărginire a fluxului:
si
Va
g.
Pentru orice arc al rețelei, valoarea fluxului nu poate depăși capacitatea
.in
dr
v.
ni
arcului respectiv:
.u
nf
co
f(u) ≤ c(u), (∀)u ∈ U (9.16)
,
ui
ul
or
ut
Definiție Pentru orice mulțime de vârfuri A ⊂ X se definește o tăietură de
la
du
or
suport A prin mulțimea arcelor care intră în mulțimea A și se notează:
ac
ăr
fă
ω − ( A ) = {(x , y ) x ∉ A , y ∈ A , (x , y ) ∈U }
re
(9.17)
ui
rib
st
di
Similar se definește mulțimea arcelor care ies din A:
e
ric
O
ω + ( A ) = {(x , y ) x ∈ A , y ∉ A , (x , y ) ∈U }
ti.
eș
(9.18)
oi
Pl
n
di
Capacitatea tăieturii de suport A, ω-(A),se notează cu c(ω-(A)) și este egală
e
az
l-G
cu suma capacităților arcelor care fac parte din tăietura considerată:
tro
( )
Pe
a
c ω − (A ) = ∑ c (u )
te
(9.19)
ita
rs
ve
u∈ω − ( A )
ni
U
n
di
În problemele de determinare a fluxului maxim într-o rețea de transport se

,
ță
an
st
lucrează cu tăieturi care conțin <ieșirea rețelei> (b) și nu conțin <intrarea

di
la
și
rețelei> (a).
zi
e
td
Teorema 1 Fiind dată o rețea de transport cu intrarea a și ieșirea b și un flux

ân
ăm
ăț
f, are loc egalitatea:

nv
-î
ic
∑ f (u ) = ∑ f (u ) = f b
an
(9.20)
ec
lM
u∈ω + (a) u∈ω − (b )

iu
en
om
unde fb este fluxul la ieșirea rețelei.

D
în
ă
Teorema, care arată că fluxul la intrarea în rețea este egal cu cel de la

ic
om
on
ieșirea din rețea, se demonstrează, evident, ținând seama de condiția

Ec
rie
ne
conservării fluxului.
gi
In
ea
Teorema 2 Pentru o rețea de transport G = (X,U,c) cu intrarea a și ieșirea b

ar
liz
ia
și un flux f:
ec
sp
f b = ∑ f (u ) − ∑ f (u ) ≤ c (ω − ( A) )
la
(9.21)
e
,d
III
u∈ω − ( A ) u∈ω + ( A )
ul
an
in
unde A⊂ X, a ∉ A, b ∈ A.
rd
ilo
nț
Această teoremă arată că fluxul la ieșirea din rețeaua de transport este

de
tu
,s
at
egal cu suma fluxurilor tăieturii de suport A minus suma fluxurilor pe arcele

in
st
de
care ies din mulțimea A de vârfuri și este mai mică cel mult egală cu
te
es
rs
capacitatea tăieturii de suport A.

cu
e
ld
Algoritmul pentru determinarea fluxului maxim la ieșirea dintr-o rețea de

rtu
po
Su
transport (Ford – Fulkerson) este următorul:
16
Pasul 1 Se pleacă de la un flux inițial care verifică condițiile de conservare
în fiecare vârf și de mărginire pe fiecare arc (de exemplu de la fluxul având
componente nule pe fiecare arc al rețelei)
Pasul 2 Se determină lanțurile nesaturate de la a la b (lanțurile pe care
fluxul poate fi mărit). Se utilizează pentru aceasta următorul procedeu de
.
lă
ga
ile
etichetare:
t e
es
S,
a) Se marchează intrarea a cu +;
PA
IS
le
b) Un vârf x fiind marcat, se va marca:
si
Va
g.
- cu +x oricare vârf y nemarcat cu proprietatea că arcul u = (x,y) este
.in
dr
v.
ni
nesaturat, adică f(u) < c(u);
.u
nf
co
,
- cu –x oricare vârf y nemarcat cu proprietatea că arcul u = (y,x) are flux
ui
ul
or
ut
nenul, adică f(u) > 0;
la
du
or
ac
Dacă prin acest procedeu de marcare se etichetează ieșirea b, atunci fluxul
ăr
fă
fb obținut la pasul curent nu este maxim și se trece la pasul 3.
re
ui
rib
st
Dacă nu se mai poate marca ieșirea b, atunci fluxul obținut este maxim și
di
e
ric
O
problema este rezolvată: STOP.
ti.
eș
oi
Pasul 3 Se va considera un lanț format din vârfuri etichetate (ale căror
Pl
n
di
e
etichete au semnele + sau -) care unește a cu b (care poate fi ușor de găsit
az
l-G
dacă se urmăresc etichetele vârfurilor în sensul de la b către a). Fie v acest tro
Pe
a
te
lanț. Se notează cu v+ mulțimea arcelor (x,y) ale lui v unde marcajul lui y are
ita
rs
ve
semnul +, deci care sunt orientate în sensul de la a către b și cu v- mulțimea

ni
U
n
di
arcelor (x,y) ale lui v, unde marcajul lui x are semnul -, deci care sunt
,
ță
an
st
di
orientate în sensul de la b către a.

la
și
zi
Se calculează:
e
td
ε 1 = min+ [c (u ) − f (u )]
ân
ăm
ăț
u∈v
nv
-î
ic
ε 2 = min f (u ) (9.22)
an
ec
lM
u∈v −
iu
en
ε = min(ε 1, ε 2 )
om
D
în
Din modul de etichetare rezultă ε > 0.

ă
ic
om
on
Se va mării cu ε fluxul pe fiecare arc u∈ v+ și se va micșora cu ε fluxul pe

Ec
rie
fiecare arc cu u ∈ v-, obținând la ieșire un flux mărit cu ε. Se revine la pasul 2.

ne
gi
In
Teorema 3 Algoritmul Ford-Fulkerson are un număr finit de pași pentru

ea
ar
liz
ia
orice rețea de transport cu capacități numere întregi. În momentul în care

ec
sp
la
prin procedeul de etichetare nu se mai poate eticheta ieșirea rețelei se

e
,d
III
obține fluxul maxim în rețea. Mulțimea arcelor care unesc vârfurile

ul
an
in
etichetate cu cele la care nu s-a mai putut continua etichetarea formează o

rd
ilo
nț
tăietură de capacitate minimă.

de
tu
,s
at
Corolar: Pentru orice rețea de transport valoarea maximă a fluxului la ieșire

in
st
de
este egală cu capacitatea minimă a unei tăieturi de suport A, cu b⊄A.

te
es
rs
În cazul unei probleme de transport se pune problema maximizării

cu
e
ld
rtu
cantității totale de marfă care poate fi transportată de la depozitele D1, D2,

po
Su
..., Dm, în care se găsesc cantitățile a1, a2, ..., am, către consumatorii C1, C2,
..., Cn, care au necesarul b1, b2, ..., bn cunoscându-se capacitățile maxime de
transport, cij, pe fiecare rută (de la depozitul Di la consumatorul Cj).
17
Aceasta este o problemă de flux maxim în rețeaua de transport G=(X,U,c),
unde:
X = {a, D1 , D2 ,..., Dm , C1 , C 2 ,..., C n } (9.23)
U = (a, Di )i =1, 2,...,m , (C j , b ) j =1, 2,...,n , (Di , C j )i =1, 2,...,m  (9.24)
.
lă
ga
 j =1, 2 ,..., n 
ile
t e
es

S,
{ }
PA
a , u ∈ (a, D )
IS
le
si
 i
{ }
i i =1, 2 ,..., m
Va
c = b j , u ∈ (C j , b ) j =1, 2,...,n
g.
(9.25)
.in
dr
v.

ni
.u
c , u ∈ (D , C )i =1, 2,...,m 
nf
co
,
ui
 ij
ul
 j =1, 2 ,..., n 
i j
or
ut
la
du
în condiția:
or
ac
ăr
m n
fă
∑ ai ≥ ∑ b j (9.26)
re
ui
rib
st
i =1 j =1
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
1. Pentru acoperirea necesarului unei mărfi pentru patru
a
Pe
tro
consumatori C1, C2, C3, C4 (v. Tabelul 2) se face aprovizionarea de
te
ita
rs
ve
la 4 depozite D1, D2, D3, D4 care are disponibil cantitățile conform

ni
U
n
di
Tabelului 1. Cunoscând costul transportului de la depozitul Di la

,
ță
an
st
consumatorul Cj (v. Tabelul 3) se cere să se afle planul de

di
la
și
transport care asigură minimizarea cheltuielilor de transport,

zi
e
td
folosind algoritmul rezultat din scrierea modelului dual.

ân
ăm
ăț
Tabelul 1
nv
-î
ic
an
D1 D2 D3 D4
ec
lM
ai 150 200 150 100

iu
en
om
Tabelul 2
D
în
ă
C1 C2 C3 C4
ic
om
on
bj 100 200 150 50

Ec
rie
Tabelul 3
ne
gi
In
cij C1 C2 C3 C4
ea
ar
liz
ia
D1 5 7 9 3
ec
sp
D2 2 4 6 8
la
e
,d
III
D3 4 3 11 6
ul
an
D4 9 10 5 2
in
rd
ilo
nț
de
tu
,s
2. Să se optimizeze planul de transport de la trei depozite care

at
in
st
de
au cantitățile de marfă : a1 = 7 t, a2 = 3 t, a3 = 5 t către doi

te
es
rs
consumatori care au necesarul b1 = 8 t, b2 = 7 t, cunoscându-se

cu
e
ld
costurile unitare de transport:

rtu
po
Su
C1 C2
D1 1 2
D2 3 5
D3 7 4
18
(se cere scrierea modelului de programare liniară, a modelului
dual și rezolvarea modelului dual folosind algoritmul simplex
pentru problema extinsă).
3. În graful din figura 9.5, nodurile reprezintă localitățile iar
.
lă
ga
ile
valorile arcelor distanța dintre localități. Se cere găsirea
t e
es
S,
drumului de valoare minimă dintre localitățile x1 și x9.
PA
IS
le
si
Va
g.
.in
dr
v.
ni
.u
nf
co
,
ui
ul
or
ut
la
du
or
ac
ăr
fă
re
ui
rib
st
Fig. 9.5
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
4. În graful din figura 9.6, nodurile reprezintă localitățile iar
Pl
n
di
e
valorile arcelor capacitățile de transport intre localități. Se cere
az
l-G
găsirea drumului de capacitate maxima dintre localitățile x1 și x9. tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
td
ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
Fig. 9.6
ec
lM
iu
en
om
D
5. Se pune problema construirii unei linii de transport a

în
ă
ic
om
semifabricatelor de la magazia centrală către 8 puncte de lucru

on
Ec
aflate în jurul acesteia. În urma unui studiu tehnic au fost puse

rie
ne
gi
în evidență toate posibilitățile și costurile de conectare a celor

In
ea
ar
opt punctele de lucru între ele și cu magazia centrală, acestea

liz
ia
ec
fiind prezentate în figura 9.7.

sp
la
e
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
tu
,s
at
in
st
de
te
es
rs
cu
e
ld
rtu
po
Fig. 9.7
Su
Se cere găsirea variantei de construcție de cost minim care să

asigure accesul de la magazia centrală la oricare dintre punctele
de lucru.
19
6. Să se găsească planul optim de transport pentru a transporta
o cantitate maximă de produse de la depozitele D1, D2, D3 în care
sunt disponibile cantitățile a1 = 60 t, a2 = 24 t, a3 = 36 t, la
consumatorii C1, C2, C3 cu necesarul b1= 33 t, b2 = 19 t, b3 = 18 t,
.
cunoscând capacitățile de transport cij:
lă
ga
ile
e
cij C1 C2 C3
t
es
S,
PA
D1 12 21 46
IS
le
si
D2 15 18 34
Va
g.
.in
D3 9 26 12
dr
v.
ni
.u
nf
co
,
ui
ul
or
Răspunsurile testelor
ut
la
du
or
ac
ăr
fă
re
ui
rib
st
di
e
ric
O
ti.
eș
Bibliografie
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Pe

a
te
ita
rs
Timișoara, 1993
ve
ni
U
n

di
,
ță
an

st
di
la
4. Popescu O. ș.a., Matematici aplicate în economie, Editura

și
zi
e
td
Didactică și Pedagogică, București, 1999

ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
en
om
D
în
ă
ic
om
on
Ec
rie
ne
gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
la
e
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
tu
,s
at
in
st
de
te
es
rs
cu
e
ld
rtu
po
Su
20
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE
STRUCTURI DE FABRICARE
10
.
lă
ga
ile
t e
es
S,
CUPRINS
PA
IS
le
si
10. Structuri de fabricare ................................................. 1
Va
g.
.in
10.1 Structuri de fabricare funcționale ......................... 1
dr
v.
ni
.u
10.2 Structuri de fabricare celulare .............................. 4
nf
co
,
ui
10.3 Elaborarea planului optim de transport ................ 5
ul
or
ut
la
du
or
ac
ăr
fă
re
Bibliografie .................................................................18
ui
rib
st
di
e
ric
O
Obiective
ti.
eș
oi
Pl
Caracterizarea tipurilor de structuri de fabricare folosite în
n
di
e
az
construcția de mașini.
l-G
tro
Pe
a
te
ita
Competențe
rs
ve
ni
U
n
Capabilitatea stabilirii tipului de structură de fabricare

di
,
ță
an
pentru o situație data și de a proiecta structura de fabricare

st
di
la
optimă.
și
zi
e
td
ân
ăm
ăț
nv
-î
10. Structuri de fabricare

ic
an
ec
lM
iu
en
om
La nivelul actual al tehnologiei și organizării producției tipul structurii

D
în
ă
optime de fabricație se determină direct (fig. 10.1), funcție de tipul de

ic
om
on
producție predominant sau tipul de producție la locul de muncă. Structura

Ec
rie
ne
optimă de fabricare asigură minimizarea costurilor complete unitare, C cu

gi
In
ale obiectelor i,j fabricate, prin adecvarea gradului de automatizare al

ea
ar
liz
ia
operațiilor k și a gradului de flexibilitate al fabricației la tipul producției și la

ec
sp
la
condițiile concrete ale acesteia.

e
,d
III
ul
an
in
10.1 Structuri de fabricare funcționale

rd
ilo
nț
de
tu
,s
at
Structurile de fabricare funcționale (pe grupe de utilaje sau locuri de

in
st
de
muncă omogene tehnologic) se aplică eficient la producția de unicate sau

te
es
rs
cu
de serie mică. La nivelul actual de dezvoltare al utilajelor tehnologice,

e
ld
rtu
dotarea cu mașini, aparate și echipamente de fabricare-control a acestor

po
Su
structuri se face dependent de gradul de complexitate a fabricației:

- la valori mici și mijlocii ale gradului de complexitate a fabricației cele mai
mici costuri unitare ale produselor le asigură utilajele monooperație cu
program variabil și utilajele comandate manual de operator, echipate cu
SDV - uri universale;
- la valori ridicate ale gradului de complexitate al fabricației, costurile
unitare cele mai mici le asigură centrele de prelucrare cu comenzi
numerice și roboții industriali de nivel II pentru manipulări și asamblări.
.
lă
ga
ile
În general forței de muncă necesare, atât pentru operațiile de fabricare cât
t e
es
S,
și pentru pregătirea tehnică a fabricației (programare etc.) i se cere un nivel
PA
IS
le
înalt de calificare și policalificare.
si
Va
g.
.in
dr
v.
ni
.u
nf
co
,
ui
ul
or
ut
la
du
or
ac
ăr
fă
re
ui
rib
st
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
td
ân
ăm
Fig. 10.1
ăț
nv
-î
CLAF - celule și linii automate flexibile

ic
an
ec
UCN - utilaje cu comenzi numerice

lM
iu
en
CCN - centre de prelucrare cu comenzi numerice

om
D
UMU - utilaje universale multioperații

în
ă
ic
om
USP -utilaje specializate

on
Ec
US - utilaje speciale
rie
ne
gi
LAR -linii automate rigide

In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
Amplasarea utilajelor se face diferențiat funcție de gabaritul produselor:

la
e
,d
- la produse complexe de mari dimensiuni (nave, avioane, turbine,

III
ul
an
aparatura pentru industria chimică și petrochimică, utilaj minier, instalații

in
rd
ilo
de foraj etc.) produsul are poziție fixă (staționară), muncitorii sau echipele
nț
de
tu
de lucru dotate cu utilaje și echipamente tehnologice portabile

,s
at
in
st
deplasându-se în jurul produsului pentru a efectua operații de fabricare și

de
te
es
control;
rs
cu
e
- la produse de dimensiuni mici și mijlocii utilajele și locurile de muncă sunt

ld
rtu
po
amplasate pe grupe omogene tehnologic (grupa strunguri, grupa mașini de

Su
frezat, grupa locuri de muncă pentru asamblat etc.) iar produsele sunt
deplasate succesiv de la un loc de muncă la altul pentru a se efectua
operațiile de fabricare și control necesare. O amplasare rațională pentru
2
asemenea situații oferă metoda verigilor, care localizează poziția centrală a
celui mai solicitat utilaj sau loc de muncă.
Sarcină de învățare
Caracterizați structurile da fabricare funcționale din punct de vedere al dotării,
.
lă
ga
ile
forței de muncă și al amplasării utilajelor.
t e
es
S,
PA
IS
Metoda verigilor se folosește în cazul producției de serie mică și mijlocie,
le
si
Va
g.
pentru stabilirea succesiunii diferitelor grupe de locuri de muncă de același
.in
dr
v.
tip în cadrul unei secții sau unui atelier de producție cu specializare
ni
.u
nf
co
tehnologică.
,
ui
ul
or
Prin verigă se înțelege relația tehnologică dintre două locuri de muncă
ut
la
du
diferite angrenate în același flux tehnologic. Între cele două locuri de
or
ac
ăr
muncă ale unei verigi se pot stabili mai multe legături, fie în fluxurile
fă
re
ui
rib
tehnologice ale unor produse diferite, fie în cazul aceluiași flux tehnologic.
st
di
e
Criteriul pe baza căruia se face amplasarea este frecvența legăturilor
ric
O
ti.
eș
dintre locurile de muncă.
oi
Pl
n
În funcție de modul de exprimare a frecvenței legăturilor, metoda verigilor
di
e
az
l-G
poate fi folosită în două variante cu grade diferite de aprofundare a
tro
Pe
studiului de amplasare.
a
te
ita
rs
În prima variantă frecvența legăturilor se exprimă în funcție de numărul

ve
ni
U
felurilor de produse deplasate între locurile de muncă analizate.

n
di
,
ță
an
În cea de a doua variantă , este necesar să se precizeze modul în care

st
di
la
circulă produsele între locurile de muncă: individual (bucată cu bucată) sau

și
zi
e
td
pe subloturi.
ân
ăm
Dacă circulația produselor se face individual, frecvența legăturilor se

ăț
nv
-î
exprimă în funcție de numărul de unități (bucăți) deplasate între locurile de

ic
an
ec
lM
muncă analizate.
iu
en
om
Dacă circulația produselor se realizează pe subloturi, frecvența legăturilor

D
în
se exprimă în funcție de numărul de subloturi de produse deplasate între

ă
ic
om
locurile de muncă analizate.

on
Ec
rie
În ambele cazuri ale variantei a doua , criteriul folosit pentru amplasarea

ne
gi
In
locurilor de muncă este prezentat sub denumirea generică de intensitatea

ea
ar
liz
traficului pe verigile considerate.

ia
ec
sp
Aplicarea metodei verigilor presupune parcurgerea a trei etape de lucru:

la
e
,d
III
• În prima etapă se stabilesc verigile pentru fiecare fel de produs executat

ul
an
in
pe locurile de muncă care urmează a fi amplasate. Pentru aceasta se

rd
ilo
nț
întocmește tabelul inventarierii verigilor pe produse.

de
tu
,s
• Etapa a doua are ca obiect determinarea numărului total de legături (sub

at
in
st
de
formele specifice de exprimare a lor) și de verigi pe locuri de muncă. În acest

te
es
rs
scop se folosește tabelul centralizării legăturilor și verigilor pe locuri de

cu
e
ld
muncă, în varianta întâi sau tabelul intensităților de trafic, în varianta a

rtu
po
Su
doua.
• În etapa a treia se stabilește varianta teoretică de amplasare a locurilor
de muncă folosindu-se o grilă cu ochiuri triunghiulare. Dispunerea locurilor
3
de muncă în vârfurile triunghiurilor echilaterale din cadrul grilei se face în
mai multe subetape succesive, pornindu-se de la locul de muncă cel mai
solicitat, care se va așeza în centrul grilei. În jurul lui se vor poziționa
celelalte locuri de muncă pe baza criteriilor stabilite în etapa anterioară.
.
lă
ga
ile
10.2 Structuri de fabricare celulare
t e
es
S,
PA
IS
le
Structurile de fabricare celulare se aplică eficient la producția de serie mică
si
Va
g.
.in
și mijlocie. Prin celulă de fabricare se înțelege grupa de utilaje de fabricare,
dr
v.
ni
manipulare, transport, control, depozitare (max. 20 ... 30 utilaje) dispuse
.u
nf
co
într-un spațiu de producție compact, astfel încât să poată asigura realizarea
,
ui
ul
or
ut
tuturor operațiilor de fabricare a obiectelor dintr-o familie.
la
du
or
O familie de obiecte i,j este caracterizată formă, dimensiuni, itinerar
ac
ăr
fă
tehnologic etc. relativ apropiate (exemple: familia de piese tip carcasă,
re
ui
rib
plăci, arbori, roți dințate etc;).
st
di
e
ric
Structura de fabricare celulară are ca scop maximizarea flexibilității producției
O
ti.
eș
și reducerea generală a costurilor prin reducerea timpilor de întreruperi
oi
Pl
n
di
(reglementate sau nereglementate), a timpilor de deservire (tehnică și
e
az
l-G
organizatorică) și a timpilor de pregătire - încheiere, respectiv prin a
Pe
tro
minimizarea manipulărilor și transportului. (OBS. Scopul structurilor de
te
ita
rs
ve
fabricare funcțională, celulară sau pe linie în flux multiobiect pentru aplicarea

ni
U
n
di
tehnologiei de grup are ca obiectiv minimizarea cheltuielilor legate de reglarea

,
ță
an
utilajelor sau echipamentelor tehnologice și de echipare tehnologică).

st
di
la
și
Dotarea celulelor de fabricație cu mașini aparate și echipamente de

zi
e
td
fabricare și control se poate face diferit de la utilaje multioperații

ân
ăm
ăț
universale până la celule și linii automate flexibile.

nv
-î
ic
Forța de muncă necesară pentru pregătirea tehnică și pentru fabricare

an
ec
lM
trebuie să aibă o calificare ridicată și policalificare, iar amplasarea locurilor

iu
en
om
de muncă se face pe baza metodelor de optimizare.

D
în
ă
ic
om
on
Ec
rie
ne
Caracterizați structurile da fabricare celulare din punct de vedere al dotării, forței

gi
In
de muncă și al amplasării utilajelor

ea
ar
liz
ia
ec
sp
O astfel de metodă constă în simularea, cu ajutorul calculatorului, a unui

la
e
,d
III
număr prestabilit de variante de amplasare a locurilor de muncă și în

ul
an
in
urmărirea, pe această bază, a variației unei funcții obiectiv, până la

rd
ilo
nț
obținerea unei soluții acceptabile sub raportul eficienței economice.

de
tu
,s
Pentru aplicarea acestei metode, suprafața de producție a secției sau

at
in
st
de
atelierului se va împărți într-o mulțime finită de suprafețe de amplasare,

te
es
rs
S k . Este necesar ca mulțimea suprafețelor de amplasare să fie egală cu

cu
e
ld
mulțimea locurilor de muncă, L I care face obiectul studiului. În vederea

rtu
po
Su
elaborării modelului matematic, se notează cu X ik , variabila

corespunzătoare amplasării locului de muncă i pe suprafața k. Această
variabilă poate avea două valori:
4
X ik = 1, atunci când locul de muncă I este amplasat pe suprafața k;
X ik = 0, atunci când locul de muncă nu este amplasat pe suprafața k.
Funcția obiectiv a modelului presupune minimizarea fluxurilor tehnologice
ale produselor analizate în cadrul studiului. Fluxurile tehnologice se
.
exprimă prin distanțele de deplasare a produselor respective între locurile
lă
ga
ile
de muncă care urmează să fie amplasate, conform relațiilor:
t e
es
S,
PA
n −1
∑l
IS
(min)d j = N (L i → L i +1 ), pentruj = 1,2,..., n
le
si
j j
Va
i =1
g.
(10.1)
.in
dr
m m n
v.
∑ d = ∑∑ N
ni
(min)D = ⋅ l j (L i → L i +1 )
.u
nf
j j
co
j =1 j =1 i =1
,
ui
ul
or
unde: d j este distanța de deplasare a produsului j între locurile de muncă
ut
la
du
care fac obiectul studiului, conform fluxului tehnologic al acestuia;
or
ac
ăr
D – distanța totală de deplasare a produselor analizate între locurile
fă
re
ui
rib
de muncă care urmează a fi amplasate;
st
di
e
N j – numărul unităților sau a loturilor de produs j executate într-o
ric
O
ti.
eș
perioadă dată;
oi
Pl
n
di
n
∑l
e
- lungimea totală a traseelor de transport între
az
(L i → L i +1 )
l-G
j
i =1 tro
Pe
a
locurile de muncă analizate, corespunzătoare produsului j, conform fluxului

te
ita
rs
ve
tehnologic al acestuia.
ni
U
n
di
Restricțiile modelului matematic sunt date de realțiile:

,
ță
an
st
di
∑X
la
= 1, pentru k = 1,2,..., n
și
zi
ik
e
i =1
td
(10.2)
ân
ăm
∑X
ăț
= 1, pentru i = 1,2,..., n
nv
-î
ik
ic
an
k =1
ec
lM
care arată că pe o anumită suprafață k se amplasează un singur loc de

iu
en
om
muncă, respectiv că un loc de muncă se amplasează pe o singură suprafață.

D
în
ă
ic
om
on
10.3 Elaborarea planului optim de transport

Ec
rie
ne
gi
In
Structurile de fabricație în flux sunt o consecință a caracteristicilor

ea
ar
liz
producției în flux, specifică producției de serie mare și masă. Aceste

ia
ec
sp
la
caracteristici sunt:
e
,d
III
- divizarea procesului tehnologic de fabricare, control și transport în

ul
an
in
operații relativ simple, stabile, executate în paralel, simultan pentru

rd
ilo
nț
obiecte diferite și neîntrerupt cu un tact unic, T (min/buc) sau un ritm unic,

de
tu
,s
R (buc/min). Tactul liniei este definit de intervalul de timp după care la

at
in
st
de
capătul ei se livrează un produs finit. Ritmul liniei este definit de cantitatea

te
es
rs
de produse finite livrate la capătul liniei, în unitatea de timp.

cu
e
ld
- sincronizarea operațiilor liniei, adică structurarea acestora prin divizare

rtu
po
Su
sau concentrare a fazelor, astfel încât durata lor să fie egală sau multiplu al
tactului liniei;
5
- amplasarea locurilor de muncă în ordinea strictă a desfășurării
cronologice a operațiilor tehnologice;
- transferul obiectelor (repere sau produse) de la un loc de muncă la altul în
mod continuu sau discontinuu, dependent de gradul de sincronizare și de
raportul dintre durata operației tehnologice și cea a transportului
.
lă
ga
ile
interoperativ (trecere bucată cu bucată sau în loturi mici);
t e
es
S,
- asigurarea omogenității calitative a materialelor și obiectelor care intră pe
PA
IS
le
linie, a interschimbabilității, a aprovizionării la timp și ritmice (aceste
si
Va
g.
elemente condiționează funcțional realizarea sincronizării și atingerea
.in
dr
v.
ni
efectelor favorabile organizării fabricației în flux).
.u
nf
co
Clasificarea liniilor de fabricație în flux în funcție de criteriile: sortimentație,
,
ui
ul
or
ut
gradul de sincronizare al operațiilor, caracteristicile transportoarelor,
la
du
or
deplasarea obiectelor, deplasarea operatorilor este prezentată în figura
ac
ăr
fă
10.2.
re
ui
rib
Liniile de producție în flux monoobiect se aplică eficient în cazul producției
st
di
e
ric
de masă, iar cele în flux multiobiect - la producția de serie. Trebuie reținut
O
ti.
eș
faptul că, deja, în prezent peste 70 % din producția industrială din
oi
Pl
n
di
domeniul construcțiilor de mașini este de tip serie mică și mijlocie. Acest
e
az
l-G
lucru justifică interesul pentru liniile tehnologice multiobiect flexibile, a a
Pe
tro
sistemelor celulare flexibile conduse de calculator ca bază de constituire a
te
ita
rs
atelierelor flexibile.
ve
ni
U
n
Liniile sincronizate denumite linii în flux continuu desfășoară operațiile de

di
,
ță
an
fabricare, control și transport fără întrerupere, fără așteptări între operații.

st
di
la
Durata operațiilor este strict egală sau multiplu al tactului liniei.

și
zi
e
td
Liniile parțial sincronizate, denumite linii în flux discontinuu desfășoară

ân
ăm
ăț
operațiile de fabricare, control și transport cu întreruperi, cu așteptări la

nv
-î
ic
locurile de muncă insuficient încărcate. Durata operațiilor nu este

an
ec
lM
întotdeauna egală sau multiplu al tactului liniei, abaterea de la mărimea

iu
en
om
acestuia fiind mai mare de ± 10 %. Reglarea ritmului liniei, respectiv a

D
în
ă
tactului se face de către operatori, iar existența unor stocuri intermediare

ic
om
on
permite ca ritmul de livrare al produselor la capătul liniei să nu fie

Ec
rie
ne
perturbat.
gi
In
Transportoarele pentru liniile în flux de fabricare sunt de o mare varietate

ea
ar
liz
ia
și pot fi:
ec
sp
la
- de lucru când obiectele fabricate rămân pe transportor pe durata

e
,d
III
efectuării tuturor operațiilor tehnologice;

ul
an
in
- de deplasare când operațiile tehnologice se efectuează în afara

rd
ilo
nț
de
transportorului, obiectele fabricate fiind succesiv luate și depuse pe acesta.

tu
,s
at
În cazul în care obiectele fabricate sunt de gabarite mari (mase sau volume)
in
st
de
liniile de producție se organizează cu obiecte staționare, operatorii

te
es
rs
împreună cu echipamentele tehnologice deplasându-se succesiv de la un

cu
e
ld
rtu
obiect la altul. Cel mai frecvent se utilizează, însă, liniile cu obiect mobil, la
po
Su
care operatorii nu se deplasează de la un loc de muncă la altul decât dacă

deservesc mai multe locuri de muncă.
6
Configurația geometrică a liniei tehnologice poate fi foarte diferită (linie
frântă, circulară, configurație oarecare) dependent de:
- numărul de posturi pe linie;
- gabaritele obiectelor fabricate;
- spațiul disponibil în cadrul halei.
.
lă
ga
ile
Indiferent de configurație, amplasarea utilajelor sau locurilor de muncă se
t e
es
S,
face pe unul sau două rânduri, transportul obiectelor pe linie fiind realizat
PA
IS
le
cu transportoare de deplasare sau de lucru acționate mecanic sau
si
Va
g.
gravitaționale. În cazul liniilor de prelucrare sau de asamblare manuală
.in
dr
v.
ni
transportoarele de lucru au obligatoriu o mișcare intermitentă (pulsatorie).
.u
nf
co
,
ui
ul
or
ut
la
du
or
ac
ăr
fă
re
ui
rib
st
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
td
ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
en
om
D
în
ă
ic
om
on
Ec
rie
ne
gi
In
ea
ar
liz
ia
Fig. 10.2
ec
sp
la
e
,d
III
În ultimele cinci decenii întreprinderile industriale fac eforturi continui de

ul
an
in
modernizare a organizării clasice a producției în flux, care a evoluat de la

rd
ilo
nț
de
specializarea introdusă în sec. XVIII de revoluția industrială la

tu
,s
at
superspecializarea impusă în anii 1920...1930 de generalizarea benzii

in
st
de
rulante de lucru.
te
es
rs
Dezavantajele organizării tayloriste a producției în flux se pot grupa în două

cu
e
ld
rtu
mari categorii:
po
Su
a) pentru operatori: munca este sărăcită de conținutul uman specific, adică

de complexitate și creativitate, muncitorii fiind obligați să execute la
nesfârșit mișcări repetate simplificate; apariția și menținerea unei tensiuni
7
nervoase deosebite datorită grijii permanente de a nu se abate de la tactul
liniei în flux; oboseală prematură cauzată de monotonia muncii; limitarea
autoperfecționării și calificării muncitorilor, inclusiv a câștigurilor;
b) pentru întreprindere: mărirea cu 15 ... 25 % a duratei operațiilor cerută
de echilibrarea acestora și de siguranța încheierii operațiilor de asamblare;
.
lă
ga
ile
încărcarea relativ redusă a capacității de producție la multe locuri de
t e
es
S,
muncă din linie, respectiv la operațiile care nu au un caracter de masă sau
PA
IS
le
de serie mare; flexibilitatea redusă a sistemului de fabricație.
si
Va
g.
Soluțiile de modernizare a liniilor de fabricație tradiționale în flux sunt:
.in
dr
v.
ni
a) pentru operatori:
.u
nf
co
- îmbogățirea muncii prin policalificare, astfel încât aceștia să poată
,
ui
ul
or
ut
executa toate operațiile de pe linia tehnologică;
la
du
or
- asocierea muncii de execuție cu cea de conducere pentru a mării
ac
ăr
fă
responsabilitatea executantului;
re
ui
rib
- regim optim al pauzelor de odihnă, care pot ajunge până la 20 % din
st
di
e
ric
timpul de lucru în cazul locurilor de muncă cu solicitări grele fizice,
O
ti.
eș
nervoase și de mediu ambiant;
oi
Pl
n
di
- asigurarea unui ritm de lucru liber prin prezența unor stocuri tampon
e
az
l-G
interoperative și organizarea producției considerând tactul pe subloturi în a
Pe
tro
locul tactului de fabricație pe obiect.
te
ita
rs
b) pentru întreprindere, în corelație cu cele de mai sus, se modifică în

ve
ni
U
n
principiu sarcinile de muncă (alternarea operațiilor, polideservirea

di
,
ță
an
utilajelor, repartizarea sarcinilor de muncă pe grupuri mici de operatori); o

st
di
la
altă soluție este cea de automatizare completă a producției.

și
zi
e
td
Creșterea flexibilității liniilor de fabricație în flux rămâne în continuare un

ân
ăm
ăț
obiectiv important al organizării acestora, impunând utilizări, structuri și

nv
-î
ic
asigurări specifice de resurse, inclusiv tipizarea și unificarea produselor.

an
ec
lM
Trebuie remarcă îndeosebi extinderea rapidă a robotizării liniilor de

iu
en
om
fabricație în flux, o dată cu perfecționările calitative și dezvoltarea

D
în
ă
producției de serie a roboților industriali.

ic
om
on
Ec
rie
ne
gi
In
Caracterizați structurile da fabricare în flux din punct de vedere al dotării, forței de

ea
ar
liz
muncă și al amplasării utilajelor

ia
ec
sp
Evidențiați dezavantajele acestui tip de structură de fabricare și modalitățile prin

la
e
,d
care acestea pot fi minimizate

III
ul
an
in
rd
ilo
A. Structuri de fabricare în flux monoobiect

nț
de
tu
,s
Fabricarea produselor în flux monoobiect se aplică eficient în industrie încă

at
in
st
din secolul XVIII (producția de ace, nasturi etc. realizată cu operații

de
te
es
manuale) și a cunoscut o dezvoltare puternică, mai ales în primele decenii

rs
cu
e
ale secolului XX o dată cu creșterea masivă a cererii de bunuri de larg

ld
rtu
po
consum. Se apreciază că în prezent aproximativ 15% din produsele

Su
industriei constructoare de mașini și aparate prezintă caracteristicile

producției de masă și se fabrică pe linii în flux monoobiect.
8
Linia de fabricație în flux monoobiect (cu nomenclatură constantă,
monovalentă) este de tip continuu- operațiile executate la toate posturile
sunt perfect echilibrate, sincronizate.
Se consideră o astfel de linie în flux, pe care se execută 3 repere (j = 1, 2, 3)
care trec pe la 6 locuri de muncă unde se execută operații care au
.
lă
ga
ile
următorii timpi operativi:T op,1 = 12 minute, T op,2 = 18 minute, T op,3 = 6
t e
es
S,
minute, T op,4 = 6 minute, T op,5 = 18 minute, T op,6 = 12 minute.
PA
IS
le
si
Va
g.
.in
dr
v.
ni
.u
nf
co
,
ui
ul
or
ut
la
du
or
ac
ă r
fă
re
ui
rib
st
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
Fig.10.3
e
td
ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
en
om
D
în
ă
ic
om
on
Ec
rie
ne
gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
la
e
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
tu
,s
at
in
st
de
te
es
rs
cu
e
ld
rtu
po
Su
Se deduce ușor că tactul liniei este T j = 6 minute, iar numărul de posturi

dubluri pentru fiecare operație este: m j,1 = 2, m j,2 = 3, m j,3 = 1, m j,4 = 1,
m j,5 = 3, m j,6 = 2.
9
Dispunerea locurilor de muncă pe linia tehnologică în flux este prezentată
în figura 10.3 iar în figura 10.4 – momentul (timpul) prelucrării celor trei
produse pe fiecare loc de muncă (mașină).
În practică, este greu de realizat de la început sincronizarea perfectă a
tuturor operațiilor, astfel încât calculul de dimensionare al unei linii de
.
lă
ga
ile
fabricație în flux monoobiect este foarte laborios și necesită experiență și
t e
es
S,
cunoașterea în detaliu a posibilităților tehnologice disponibile.
PA
IS
le
si
Va
g.
.in
dr
v.
ni
.u
nf
, co
ui
ul
or
ut
la
du
or
ac
ăr
fă
re
ui
rib
st
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
Fig.10.4
zi
e
td
ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
en
om
D
în
ă
ic
om
on
Ec
rie
ne
gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
la
e
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
tu
,s
at
in
st
de
te
es
rs
cu
e
ld
rtu
po
Su
Problema stabilirii numărului de operații distincte de fabricare și control N

= O Rj astfel încât să se asigure sincronizarea operațiilor este una de
optimizare.
10
Considerând situația în care nu s-a realizat sincronizarea perfectă a tuturor
operațiilor linia va funcționa cu un tact r ≠ T j – tactul de sincronism.
Evident, la fiecare post de lucru va exista un timp mort de durată (r – T opjk ).
Totalizând timpii morți pentru întreaga linie se obține timpul mort total:
.
lă
N
ga
d = N ⋅ r − ∑ Topjk
ile
(10.4)
t e
es
k =1
S,
PA
IS
Pentru o durată dată a sumei timpilor operativi, rezultă că timpul mort
le
si
Va
total va fi minim atunci când produsul N x r este minim.
g.
.in
dr
Gruparea fazelor operațiilor pe linia în flux astfel încât timpul mort total să
v.
ni
.u
nf
fie minim poartă numele de echilibrarea liniei.
co
,
ui
ul
Rezolvarea acestei probleme se poate face în următoarele două variante:
or
ut
la
a) se fixează valoarea tactului și se caută gruparea fazelor într-un număr
du
or
ac
minim de operații (posturi de lucru);
ăr
fă
re
b) se prestabilește numărul de operații (posturi de lucru) și se grupează
ui
rib
st
di
fazele astfel încât tactul liniei să fie minim.
e
ric
O
Varianta a) este mai folosită deoarece tactul liniei este impus, în general
ti.
eș
oi
Pl
volumul producției fizice anuale Q jan .
n
di
e
az
Uneori trebuie însă utilizată varianta b), cum ar fi cazul reechilibrării unei
l-G
tro
Pe
linii existente pentru fabricarea unui produs reproiectat. În acest caz
a
te
ita
numărul posturilor de lucru este preluat de la vechea linie, urmând a se

rs
ve
ni
grupa fazele noului proces tehnologic astfel încât să se obțină un tact

U
n
di
,
ță
minim.
an
st
di
Echilibrarea liniilor tehnologice se poate face utilizând:

la
și
zi
- metode matematice: programarea binară, programarea dinamică,

e
td
ân
ăm
modelarea sub forma unei probleme de curgeri în rețele, metode de

ăț
nv
căutare în structuri de tip arbore;

-î
ic
an
ec
- metode euristice.
lM
iu
en
Termenul de „euristic” provine de la cuvântul grec „heuriskein” care

om
D
înseamnă „a descoperii” și este atribuit acelor modele care utilizează logica

în
ă
ic
om
și bunul simț bazate pe observare și introspecție pentru a rezolva o

on
Ec
anumită problemă.
rie
ne
gi
Se exemplifică, în continuare, modul de lucru al metodelor euristice

In
ea
ar
considerând situația prezentată în tabelul 10.1

liz
ia
ec
Soluția optimă pentru un ritm r = 12, prezentată în figura 10.5, conține 5

sp
la
e
,d
operații (posturi de lucru) care grupează fazele procesului tehnologic

III
ul
an
conform șirului (barele verticale delimitează posturile):

in
rd
ilo
F1, F4,│F2, │F3, F7, F5, │F9, F6, F8, │F10, F11, F12. Spunem că acest șir este
nț
de
tu
executabil deoarece sunt respectate toate relațiile de precedență -

,s
at
in
st
succesiune; nici-o fază nu s-a introdus în șir înainte ca toți predecesorii săi
de
te
es
să facă deja parte din șir.

rs
cu
e
Dacă pentru o anumită problemă de echilibrare construim toate șirurile

ld
rtu
po
executabile și apoi pentru fiecare șir grupăm fazele sub forma posturilor de
Su
lucru în ordinea dată, având grijă ca la nici un post suma duratelor să nu

depășească valoarea tactului înseamnă că de fapt facem o enumerare
exhaustivă a tuturor posibilităților de organizare a liniei, dintre care se va
11
alege aceea soluție care are numărul minim de posturi. Evident ,
enumerarea completă nu poate constitui o metodă practică de rezolvare
din cauza numărului foarte mare de șiruri executabile. Tocmai de aceea,
orice procedură euristică renunță la această enumerare exhaustivă. Nu
construiește decât un singur șir executabil. Pentru aceasta, de fiecare dată
.
lă
ga
ile
când o nouă fază trebuie adăugată șirului aceasta se alege din mulțimea
t e
es
S,
fazelor încă neincluse, folosind o regulă de selecție.
PA
IS
le
si
Va
g.
Tabelul 10.1
.in
dr
v.
ni
Faza Predecesor imediat Durata
.u
nf
co
F1 - 6
,
ui
ul
or
ut
F2 - 9
la
du
or
F3 F1 4
ac
ăr
fă
F4 F1 5
re
ui
rib
st
F5 F2 4
di
e
ric
O
F6 F3 2
ti.
eș
oi
F7 F3, F4 3
Pl
n
di
e
F8 F6 7
az
l-G
F9 F7 tro 3
Pe
a
te
F10 F5, F9 1
ita
rs
ve
ni
F11 F8, F10 10

U
n
di
,
F12 F11 1
ță
an
st
di
Durata totală 55
la
și
zi
e
td
ân
ăm
Procedura euristică 1 este bazată pe următoarele reguli:

ăț
nv
1. Din setul de faze executabile se selectează, în vederea introducerii în șir,

-î
ic
an
ec
mai întâi faza cu cel mai mare număr de succesori imediați (o fază este
lM
iu
en
executabilă atunci când toți predecesorii ei imediați au fost deja incluși în

om
D
șir; o fază fără predecesori este de la bun început executabilă).

în
ă
ic
om
2. În caz că două sau mai multe faze au același număr total de succesori, se
on
Ec
alege dintre aceste faze, una la întâmplare.

rie
ne
gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
la
e
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
tu
,s
at
in
st
de
te
es
rs
cu
e
ld
rtu
po
Su
Fig. 10.5
12
Pe baza acestei proceduri se poate obține (din întâmplare, pentru că există
multe faze care au un singur succesor și atunci preponderentă devine
regula 2) următorul șir executabil:
F1, F3, F6, │F4, F8, │F7, F2, │F5, F9, F10, │F11, F12
iar echilibrarea liniei are soluția prezentată în figura 10.6
.
lă
ga
ile
t e
es
S,
PA
IS
le
si
Va
g.
.in
dr
v.
ni
.u
nf
co
,
ui
ul
or
ut
la
du
or
ac
ăr
fă
re
ui
rib
st
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
Fig. 10.6
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
Procedura euristică 2:
a
te
ita
1. Se întocmește lista fazelor executabile.

rs
ve
ni
U
2. Din această listă se selectează acele faze ale căror durate nu depășesc,
n
di
,
ță
fiecare în parte, timpul rămas până la limita valorii ritmului în postul curent
an
st
di
aflat în construcție; numim aceste faze „candidați”. Dacă nu se poate găsi

la
și
zi
nici un candidat înseamnă că postului curent nu i se mai poate aloca nici o

e
td
ân
ăm
altă fază și se trece la postul următor.

ăț
nv
-î
3. Se alege dintre candidați o fază la întâmplare și se atribuie postului aflat

ic
an
ec
în construcție.
lM
iu
en
4 Se repetă pașii 1, 2, 3 până ce toate fazele sunt cuprinse în posturi de

om
D
în
lucru.
ă
ic
om
Procedura euristică 3 (regula timpului cel mai lung de operare (TLO):

on
Ec
1. Pe baza condițiilor de precedență se include în șir, ca primă fază a

rie
ne
gi
In
postului, faza cu timpul cel mai lung de operare.

ea
ar
2. după includerea fazei în cadrul postului se determină timpul rămas până

liz
ia
ec
sp
la atingerea ritmului impus.

la
e
,d
3. Se introduce în cadrul postului faza care îi creează un timp total cât mai
III
ul
an
aproape de ritm. Se mențin relațiile de precedență. În cazul în care durata

in
rd
ilo
fazelor dintr-un post depășește ritmul, se revine la regula 1. Se continuă

nț
de
tu
până când toate fazele au fost atribuite posturilor.

,s
at
in
st
de
te
es
B. Structuri de fabricare în flux multiobiect

rs
cu
e
Se estimează că în prezent circa 75 % din produsele industriei

ld
rtu
po
constructoare de mașini și aparate prezintă caracter de producție de serie

Su
și se pot fabrica eficient pe linii în flux multiobiect, respectiv în celule de

fabricație flexibile. La nivelul actual de dezvoltare al utilajelor tehnologice
dotarea cea mai eficientă a liniilor multiobiect este realizată cu centre de
13
fabricare CCN, utilaje cu comenzi numerice UCN și roboți industriali. Dacă
se dispune numai de utilaje universale UMU sau specializate USP devine
obligatorie echiparea acestora cu SDV-uri de grup, care asigură o durată
minimă de reglare la trecerea de la un sortiment la altul.
Forței de muncă direct productive i se cere o calificare mijlocie dacă
.
lă
ga
ile
operațiile efectuate sunt manuale sau manual-mecanice, iar forței de
t e
es
S,
muncă indirect productive (pentru pregătirea tehnică, reglare, întreținere-
PA
IS
le
reparare) i se cere o calificare înaltă și policalificare.
si
Va
g.
Amplasarea utilajelor, locurilor de muncă, ridică problema optimizării după
.in
dr
v.
ni
criteriul „minim de întoarceri” ale obiectelor pe linie. În acest caz se
.u
nf
co
utilizează îndeosebi, metoda gamelor fictive.
,
ui
ul
or
ut
Metoda gamelor fictive se folosește în producția de serie mare pentru
la
du
or
stabilirea succesiunii locurilor de muncă pe o linie de producție în flux
ac
ăr
fă
destinată executării mai multor feluri de produse cu un grad mare de
re
ui
rib
asemănare tehnologică și cu fluxuri tehnologice relativ lungi.
st
di
e
ric
Metoda se bazează pe următorul raționament: în succesiunea operațiilor
O
ti.
eș
necesare pentru executarea mai multor feluri de produse, mai ales când
oi
Pl
n
di
acestea au un grad mare de asemănare tehnologică, pot exista anumite
e
az
l-G
operații identice, comune pentru mai multe dintre aceste produse, situate a
Pe
tro
la același număr de ordine (rang) față de începutul fluxului tehnologic. În
te
ita
rs
aceste condiții se poate stabili o gamă fictivă de operații care va exprima

ve
ni
U
n
ordinea logică de amplasare pe linia de producție în flux a diferitelor locuri

di
,
ță
an
de muncă.
st
di
la
Gama fictivă de operații cuprinde succesiunea operațiilor comună pentru

și
zi
e
td
toate produsele analizate, în cadrul căreia unele dintre acestea sunt fictive
ân
ăm
ăț
pentru anumite feluri de produse. Din gama fictivă de operații rezultă gamele
nv
-î
ic
de operații individuale ale tuturor produselor din nomenclatura analizată.

an
ec
lM
Spre exemplu, produsele P1, P2, P3 și P4 au următoarele fluxuri

iu
en
om
tehnologice:
D
în
ă
P1: L1→ L2→ L4→ L5→ L6;

ic
om
on
P2: L1→ L3→ L2→ L4→ L6;

Ec
rie
ne
P3: L2→ L3→ L4→ L6→ L5;

gi
In
ea
P4: L3→ L2→ L4→ L5

ar
liz
ia
ec
Gama fictivă de operații este: L1→L2→L3→L2→L4→L5→L6→L5 care va

sp
la
asigura o amplasare a locurilor de muncă pe linia în flux, fără nici-o

e
,d
III
ul
întoarcere în fluxurile tehnologice ale celor patru feluri de produse.

an
in
rd
Criteriul folosit în metoda gamelor fictive, pentru amplasarea locurilor de

ilo
nț
de
muncă pe linia de producție în flux este: frecvența operațiilor pe numerele

tu
,s
at
in
de ordine ale execuției lor, potrivit fluxurilor tehnologice ale produselor

st
de
te
analizate. În raport cu modul de exprimare a frecvenței operațiilor, metoda

es
rs
cu
gamelor fictive poate fi aplicată în două variante.

e
ld
rtu
În prima variantă, frecvența operațiilor se exprimă în funcție de numărul

po
Su
felurilor de produse executate pe locurile de muncă care constituie

obiectul studiului de amplasare.
14
În varianta a doua cu grad mai mare de aprofundare, frecvența operațiilor
se exprimă în funcție de cantitățile de produse executate într-o anumită
perioadă pe locurile de muncă care vor fi amplasate.
Aplicarea metodei gamelor fictive, în oricare din variantele anterioare,
presupune parcurgerea mai multor etape de lucru.
.
lă
ga
ile
• În prima etapă se prezintă grafic gamele de operații ale produselor
t e
es
S,
analizate, în situația existentă sau inițială de proiectare.
PA
IS
le
• Etapa a doua are ca obiect stabilirea frecvenței operațiilor pe ranguri ale
si
Va
g.
.in
acestora și pe locuri de muncă. În acest scop se întocmește tabelul
dr
v.
ni
frecvenței operațiilor în situația existentă sau inițială de proiectare.
.u
nf
co
Conținutul acestuia se diferențiază în raport cu varianta folosită pentru
,
ui
ul
or
ut
aplicarea metodei gamelor fictive, așa cum se exemplifică în tabelele…
la
du
or
Analiza situației existente sau a variantei inițiale de proiectare scoate în
ac
ăr
fă
evidență caracterul nerațional al fluxurilor tehnologice studiate: în cadrul
re
ui
rib
acestora există multe întoarceri și circuite lungi.
st
di
e
ric
• Etapa a treia este destinată elaborării variantei teoretice îmbunătățite de
O
ti.
eș
oi
amplasare a locurilor de muncă studiate. În general, locurile de muncă vor
Pl
n
di
fi așezate în ordinea crescătoare a rangurilor medii ale operațiilor efectuate
e
az
l-G
la fiecare dintre acestea. Etapa se finalizează prin elaborarea tabelului a
Pe
tro
frecvenței operațiilor pentru situația îmbunătățită.
te
ita
rs
ve
• Pentru verificarea fluxurilor tehnologice analizate, în etapa a patra se

ni
U
n
di
realizează o nouă reprezentare grafică a gamelor de operații ale

,
ță
an
st
produselor. Aceasta se deosebește de reprezentarea grafică inițială prin

di
la
și
ordinea de înșiruire a locurilor de muncă, care va asigura un număr mai mic

zi
e
td
ân
de întoarceri și circuite lungi.

ăm
ăț
• Atunci când este cazul, în etapa a cincea se analizează separat fiecare

nv
-î
ic
an
întoarcere care se mai menține în gamele de operații îmbunătățite ale

ec
lM
produselor. Scopul analizei este de a găsi modalități organizatorice de

iu
en
om
eliminare a acestora, care sunt:

D
în
ă
ic
- inversarea poziției celor două locuri de muncă între care se menține

om
on
Ec
întoarcerea, atunci când prin aceasta nu se realizează întoarcerea altui produs;

rie
ne
- plasarea celor două locuri de muncă între care se menține întoarcerea pe

gi
In
ea
același nivel, realizându-se astfel o amplasare a locurilor de muncă pe două

ar
liz
ia
ec
linii paralele sau cu scoaterea numitor locuri de muncă în afara liniei;

sp
la
- folosirea mai multor locuri de muncă de același tip care se vor amplasa pe
e
,d
III
ul
niveluri diferite.
an
in
rd
Pentru justificarea economică a acestei măsuri, se va analiza încărcarea

ilo
nț
de
locurilor de muncă studiate sub raportul amplasărilor. Analiza are ca obiect

tu
,s
at
in
determinarea încărcării fiecărui loc de muncă, pe ranguri ale operațiilor

st
de
te
executate și pe total și calcularea pe această bază a numărului necesar de

es
rs
cu
locuri de muncă de același tip. Pot fi folosite mai multe locuri de muncă de
e
ld
rtu
același tip amplasate pe niveluri diferite, numai atunci când încărcarea

po
Su
fiecăruia dintre acestea justifică adoptarea unei astfel de măsuri

organizatorice.
15
1. Pentru fabricarea a 4 produse, tabelul inventarierii verigilor
este următorul:
.
lă
Produs 1 Produs 2 Produs 3 Produs 4
ga
Operația
ile
e
Locul de Locul de Locul de Locul de
t
es
Veriga Veriga Veriga Veriga
S,
muncă muncă muncă muncă
PA
IS
le
si
Va
1 L2 L1 L2 L1
g.
.in
dr
L2-L3 L1-L2 L2-L3 L1-L3
v.
ni
.u
2 L3 L2 L3 L3
nf
co
,
L3-L1 L2-L4 L3-L5 L3-L2
ui
ul
or
ut
3 L1 L4 L5 L2
la
du
L1-L6 L4-L5 L5-L6 L2-L5
or
ac
ă
4 L6 L5 L6 L5
r
fă
re
ui
L6-L5 L5-L7 L6-L7 L5-L8
rib
st
di
5 L5 L7 L7 L8
e
ric
O
L5-L7 L7-L8 L7-L8 L8-L6
ti.
eș
oi
6 L7 L8 L8 L6
Pl
n
di
L7-L9 L8-L9 L8-L9 L6-L7
e
az
l-G
7 L9 L9 L9 L7
tro
Pe
L9-L8 L9-L7
a
te
ita
8 L8 L7
rs
ve
ni
U
n
Să se stabilească amplasarea optimă a locurilor de muncă.

di
,
ță
an
st
di
la
2. Pentru fabricarea a patru produse, inventarierea verigilor și

și
zi
e
td
cantitățile planificate sunt date în tabelul următor:

ân
ăm
ăț
Produs 1: 50 buc Produs 2: 30 buc Produs 3: 20 buc Produs 4: 40 buc

nv
Operația
-î
ic
an
Locul de Locul de Locul de Locul de

ec
Veriga Veriga Veriga Veriga

lM
muncă muncă muncă muncă

iu
en
om
D
1 L2 L1 L2 L1
în
ă
ic
L2-L3 L1-L2 L2-L3 L1-L3

om
on
Ec
2 L3 L2 L3 L3
rie
ne
L3-L1 L2-L4 L3-L5 L3-L2

gi
In
3 L1 L4 L5 L2
ea
ar
liz
L1-L6 L4-L5 L5-L6 L2-L5

ia
ec
sp
4 L6 L5 L6 L5
la
e
,d
L6-L5 L5-L7 L6-L7 L5-L8

III
ul
an
5 L5 L7 L7 L8
in
rd
L5-L7 L7-L8 L7-L8 L8-L6

ilo
nț
de
6 L7 L8 L8 L6
tu
,s
at
L7-L9 L8-L9 L8-L9 L6-L7

in
st
de
7 L9 L9 L9 L7
te
es
L9-L8 L9-L7
rs
cu
e
8 L8 L7
ld
rtu
po
Su
Să se stabilească amplasarea optimă a locurilor de muncă.
16
3. Gamele de operații pentru fabricarea a patru produse în
varianta existentă pe o linie de fabricație în flux este ce
prezentată în tabel
.
lă
ga
ile
t e
es
S,
PA
IS
le
si
Va
g.
.in
dr
v.
ni
.u
nf
co
,
ui
ul
or
ut
la
du
or
ac
Să se optimizeze amplasarea locurilor de muncă.
ăr
fă
re
ui
rib
st
4. Gamele de operații pentru fabricarea a patru produse în
di
e
ric
O
varianta existentă pe o linie de fabricație în flux este ce
ti.
eș
oi
Pl
prezentată în tabel
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
td
ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
Să se optimizeze amplasarea locurilor de muncă.

en
om
D
în
ă
ic
5. Linia de asamblare a unui produs presupune realizarea a 10

om
on
Ec
operații, conform tabelului:

rie
ne
gi
Operația Durata (secunde) Operația care urmează

In
ea
ar
1 40 2,3
liz
ia
ec
2 30 4,5
sp
la
e
,d
3 50 6,7
III
ul
an
4 40 8
in
rd
ilo
5 6 8
nț
de
tu
6 25 9
,s
at
in
st
7 15 9
de
te
es
8 20 10
rs
cu
e
9 18 10
ld
rtu
po
10 30 -
Su
Să se optimizeze gruparea operațiilor pe locuri de muncă în

vederea organizării montajului pe o linie de fabricație în flux.
17
.
lă
ga
ile
Bibliografie
t e
es
S,
PA
IS
le
managementul sistemelor de producție, Editura Dacia, Cluj-
si
Va
g.
Napoca, 2002
.in
dr
v.
ni
.u
nf
co
,
ui
ul
or
ut
la
du
or
ac
ăr
fă
re
ui
rib
Timișoara, 1993
st
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
td
ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
en
om
D
în
ă
ic
om
on
Ec
rie
ne
gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
la
e
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
tu
,s
at
in
st
de
te
es
rs
cu
e
ld
rtu
po
Su
18
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE CAPACITATEA SISTEMELOR
11
DE FABRICARE
.
lă
ga
ile
t e
es
S,
CUPRINS
PA
IS
le
si
11. Capacitatea sistemelor de fabricare ........................... 1
Va
g.
.in
11.1 Capacitatea cantitativă ........................................ 1
dr
v.
ni
.u
11.2 Capacitatea calitativă ........................................... 5
nf
co
,
ui
11.3 Calculul capacității sistemelor de fabricare ........... 6
ul
or
ut
la
11.4 Îmbunătățirea utilizării capacității de fabricare .... 7
du
or
ac
ăr
fă
re
ui
rib
st
Bibliografie .................................................................11
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Obiective
Pl
n
di
e
az
Definirea unor noțiuni importante, în legătură cu sistemul de
l-G
tro
Pe
fabricare, de care depinde eficiența întregului sistem de
a
te
ita
producție: capacitatea cantitativă și calitativă.

rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
Competențe
an
st
di
la
Calculul capacității de producție este o competență esențială

și
zi
e
td
pentru activitatea inginerului industrial care dă răspuns

ân
ăm
întrebărilor ce și cat se poate fabrica/produce într-un sistem de

ăț
nv
-î
fabricare/producție dat.
ic
an
ec
lM
iu
en
11. Capacitatea sistemelor de fabricare

om
D
în
ă
ic
om
Capacitatea sistemelor de fabricare poate fi definită numai cu referire la o

on
Ec
rie
sarcină de fabricare. În acest context se pot pune în evidență cele două

ne
gi
In
componente ale sale:

ea
ar
liz
- capacitatea cantitativă, care are și semnificația unei <viteze de fabricare>

ia
ec
sp
- număr de sarcini de fabricare ce pot fi realizate în unitatea de timp;

la
e
,d
- capacitatea calitativă, care are semnificația gradului de corespondență

III
ul
an
dintre cerințele tehnologice ale unei sarcini de fabricare și posibilitățile

in
rd
ilo
nț
tehnice ale diferitelor mijloace de fabricare.

de
tu
,s
at
in
st
de
11.1 Capacitatea cantitativă

te
es
rs
cu
e
ld
Capacitatea cantitativă reprezintă producția maximă de o anumită

rtu
po
Su
sortimentație și calitate care se poate realiza într-un sistem de fabricare, în

decursul unui interval de timp dat, în condiții tehnico-organizatorice
optime, fără a se lua în considerare locurile înguste.
Prin loc îngust într-un sistem de fabricare se înțelege subsistemul cu o
capacitate cantitativă mai mică decât a subsistemului principal. Subsistemul
principal se caracterizează prin importanța în procesul tehnologic,
ponderea maximă a capitalului fix investit și/sau în volumul de muncă
necesar fabricării sortimentelor considerate.
.
lă
ga
ile
Subsistem principal poate fi:
t e
es
S,
- un loc de muncă sau grup de locuri pentru atelierul care le include și care
PA
IS
le
îndeplinesc condițiile de mai sus;
si
Va
g.
- un atelier, pentru secția care îl cuprinde;
.in
dr
v.
ni
- una din secțiile de bază ale întreprinderii.
.u
nf
co
Deci, capacitatea cantitativă, C p caracterizează posibilitățile potențiale de
,
ui
ul
or
ut
fabricare într-o perioadă considerată. ea nu se confundă cu:
la
du
or
- volumul producției fizice planificate, Q pl;
ac
ăr
fă
- volumul producției fizice realizate, Q ef .
re
ui
rib
Unitățile de măsură ale capacității de producție sunt aceleași cu ale
st
di
e
ric
volumului de producție în unitatea de timp a perioadei de plan (u.t.p.p.):
O
ti.
eș
- unități naturale: kg, m2, buc., etc./utpp;
oi
Pl
n
di
- unități natural-convenționale, alegându-se în mod convențional un
e
az
l-G
anumit produs de bază, restul produselor echivalându-se pe baza unor a
Pe
tro
coeficienți, în funcție de acest produs reprezentativ (tractoare de 15
te
ita
rs
CP/utpp, vagoane cu două osii/utpp etc.).

ve
ni
U
n
Exprimarea capacității cantitative în unități valorice este imprecisă datorită

di
,
ță
an
ponderilor diferite cu care intră în diverse produse materialele și manopera

st
di
la
și datorită variației pe piață a prețului produsului respectiv.

și
zi
e
td
Exprimarea în unități de timp face referire numai la fondul de timp al

ân
ăm
ăț
utilajelor și este de asemeni neindicată.

nv
-î
ic
O variabilă de performanță a proceselor și sistemelor de fabricare o

an
ec
lM
constituie indicele de utilizare a capacității cantitative definit în principiu

iu
en
om
de relația:
D
în
ă
ic
Q
om
I uc = ≤1
on
Ec
Cp
(11.1)
rie
ne
gi
In
Unde: Q este producția planificată sau efectiv realizată, UM/utpp;

ea
ar
C p - capacitatea cantitativă, UM/utpp.

liz
ia
ec
sp
Capacitatea cantitativă și indicele de utilizare a capacității sunt influențați

la
e
,d
de:
III
ul
an
- intrările în sistem, resurse: mijloacele de muncă, forța de muncă,

in
rd
ilo
obiectele muncii, procesele tehnologice de fabricare, normele de muncă;

nț
de
tu
,s
- ieșirile din sistem: produse sau servicii.

at
in
st
Acești factori de influență sunt evidențiați în relația de principiu pentru

de
te
es
calculul capacității cantitative:

rs
cu
e
ld
1
rtu
Cp = M c ⋅F ⋅N p = M c ⋅F ⋅
po
Su
N T , buc/utpp (11.2)
unde M c este o mărime caracteristică a mijloacelor de muncă din dotarea
sistemului de fabricare considerat;
2
F - fondul de timp al perioadei de plan;
N p - norma de producție;
N T - norma de timp.
A. Ieșirile din sistem, sortimentația fabricației (produsele i, reperele j)
influențează mărimea capacității cantitative prin caracteristicile produsului
.
lă
ga
ile
sau reperului (gabarit, grad de dificultate al fabricației) care determină
t e
es
S,
valori diferite pentru norma de producție sau pentru norma tehnică de
PA
IS
le
timp și necesită valori diferite ale mărimii M c (regimuri de lucru diferite ale
si
Va
g.
mijloacelor de muncă).
.in
dr
v.
ni
Fabricația de sortiment optim este cantitatea dintr-un obiect oarecare
.u
nf
co
(produs sau reper) fabricată, care conduce la valori maxime ale indicelui de
,
ui
ul
or
ut
utilizare a capacității cantitative, în condițiile unei dotări cu mijloace de
la
du
or
muncă și unei calificări a forței de muncă date.
ac
ăr
fă
B. Mijloacele de muncă indiferent de diversitatea lor funcțională și
re
ui
rib
operațională pot avea trei categorii de mărimi caracteristice M c :
st
di
e
ric
- n u , buc - numărul de utilaje;
O
ti.
eș
- A p , m2 - aria suprafeței productive (asamblare, turnătorie etc.);
oi
Pl
n
di
- V, m3 - volumul productiv (tratamente termice, acoperiri electrochimice
e
az
l-G
etc.). a
Pe
tro
La calcularea capacității de producție se iau în considerare toate utilajele
te
ita
rs
aflate în funcțiune și cele planificate a fi instalate în perioada de timp

ve
ni
U
n
considerată, cu excepția celor planificate pentru reparații.

di
,
ță
an
C. Fondul de timp se exprimă prin următoarele mărimi:

st
di
la
C1.
și
zi
e
td
Fc = nzc ⋅ ns ⋅ d s , ore/utpp
ân
(11.3)
ăm
ăț
nv
F c - fondul de timp calendaristic;

-î
ic
an
n s - numărul de schimburi, în CM uzual n s = 3;

ec
lM
iu
en
d s - durata unui schimb (8 ore inclusiv pauzele reglementate);

om
D
n zc - numărul de zile calendaristice.

în
ă
ic
om
C2.
on
Fn = [nzc − (nzn + nzs )] ⋅ ns ⋅ d s

Ec
rie
(11.4)
ne
gi
In
F n - fondul de timp nominal;

ea
ar
liz
ia
n zn - numărul de zile nelucrătoare (52 + 52 sâmbete și duminici);

ec
sp
la
n zs - numărul de zile sărbători legale (6 … 8 zile pe an).

e
,d
III
C3.
ul
an
Fd = [nzc − (nzn + nzs + nzrp + nz ]a )]⋅ ns ⋅ d s = [nzc − (nzn + nzs + nz ]a )] ⋅ ns ⋅ d s ⋅ k rp

in
rd
ilo
(11.5)
nț
de
tu
F d - fondul de timp disponibil;

,s
at
in
st
n zrp - numărul de zile pentru reparații preventiv planificate;

de
te
es
k rp - coeficient care exprimă reducerea fondului de timp disponibil ca

rs
cu
e
urmare a reparațiilor preventiv planificate ale utilajelor, k rp = 0,88…0,97;

ld
rtu
po
n zîa - numărul de zile de întreruperi aprobate.

Su
C4.
Fef = Fd − nz ] n ⋅ ns ⋅ d s (11.6)
3
F f -fondul de timp efectiv;
n zîn - număr de zile de întreruperi neaprobate, datorate unor deficiențe de
natură tehnico-organizatorică și de conducere (reparații accidentale ale
utilajelor, lipsă de comenzi, materie primă, componente, energie, forță de
muncă etc.)
.
lă
ga
ile
C5.
t e
es
S,
Fu = Fef − nzr ⋅ ns ⋅ d s
PA
(11.7)
IS
le
si
Va
F u - fondul de timp util;
g.
.in
dr
n zr - numărul de zile consumat pentru remanieri și rebuturi.
v.
ni
.u
nf
C6.
co
Ft = (nzc − nzrp ) ⋅ ns ⋅ d s
,
ui
ul
or
(11.8)
ut
la
du
or
F t - fondul de timp tehnic.
ac
ăr
fă
În concluzie structura fondului de timp se prezintă astfel:
re
ui
rib
F c - fondul de timp calendaristic, corespunzător n zc - număr de zile
st
di
e
calendaristice
ric
O
ti.
F n - fondul de timp nominal, fără n zn - număr zile n zn n zs
eș
oi
Pl
nelucrătoare și n zs - număr zile sărbători legale (52+52) 6…8
n
di
e
az
F d - fondul de timp disponibil, fără n zrp - n zrp n zîa
l-G
tro
Pe
număr zile pentru reparații preventiv-
a
te
planificate și n zîa - întreruperi aprobate

ita
rs
ve
ni
F ef - fondul de timp efectiv, fără n zîn - n zîn

U
n
di
întreruperi neaprobate
,
ță
an
st
F u -fondul de timp util, fără n zr - n zr

di
la
și
întreruperi pentru remanieri și

zi
e
td
rebuturi
ân
ăm
F t -fondul de timp tehnic n zrp

ăț
nv
-î
ic
an
ec
lM
Dacă pentru calculul capacității cantitative se utilizează fondul de timp

iu
en
om
tehnic se definește capacitatea cantitativă tehnică iar dacă se utilizează

D
în
fondul de timp disponibil - capacitatea cantitativă de regim.

ă
ic
om
on
Ec
rie
D. Norma de muncă exprimată prin norma de producție N p , buc/ut, sau

ne
gi
In
prin norma de timp N T , ut/buc, are valori diferite pentru aceeași operație
ea
ar
liz
tehnologică efectuată asupra aceluiași reper al unui produs dat, în funcție

ia
ec
sp
de:
la
e
,d
III
- tehnologia de fabricare;
ul
an
in
- gradul de mecanizare/automatizare;
rd
ilo
nț
- organizarea producției și a muncii;

de
tu
,s
- calificarea executanților;
at
in
st
de
- calitatea materialelor și componentelor.

te
es
rs
Nivelul cel mai favorabil (N p maxim respectiv N T minim) se ia în considerare

cu
e
ld
pentru calculul capacității tehnice. Aceasta se asigură de tehnologia,

rtu
po
Su
dotarea, calificarea și organizarea optimă a fabricației, dependente de tipul

producției.
4
La determinarea capacității de regim se consideră norma de producție sau
norma de timp prescrise în documentația tehnologică și afectate de
coeficientul mediu de îndeplinire a normelor.
În industriile cu flux discontinuu, așa cum este industria constructoare de
mașini, spre deosebire de industriile cu <foc continuu> (energie electrică,
.
lă
ga
ile
metalurgie) apare un decalaj considerabil între posibilitățile potențiale de
t e
es
S,
fabricare(capacitatea cantitativă tehnică) și utilizarea lor efectivă
PA
IS
le
(capacitatea cantitativă de regim).
si
Va
g.
.in
dr
v.
ni
.u
nf
co
- Definiți: capacitate cantitativă, loc îngust, subsistem principal, indicele de
,
ui
ul
or
utilizare a capacității cantitative.
ut
la
du
- Pe baza relației de principiu pentru calculul capacității cantitative, analizați
or
ac
ă
elementele care o influențează (intrările și ieșirile din sistem).
r
fă
re
ui
- Definiți toate formele de exprimare ale fondului de timp (calendaristic, nominal,
rib
st
di
disponibil, efectiv, util, tehnic).
e
ric
O
- Definiți capacitatea cantitativă tehnică și de regim.
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
11.2 Capacitatea calitativă
l-G
tro
Pe
a
te
ita
Exprimă tipul sarcinilor de fabricare ce le poate realiza sistemul de

rs
ve
ni
fabricare și ca urmare va fi definit prin parametri caracteristici sarcinilor de

U
n
di
,
fabricare. Fiecare astfel de sarcină solicită o anumită capacitate calitativă a

ță
an
st
di
sistemului, care este realizată printr-o anumită combinare de caracteristici

la
și
zi
tehnice. Pentru mașini-unelte, se iau în considerare - de exemplu, la

e
td
ân
determinarea capacității calitative, următoarele caracteristici (principale):

ăm
ăț
nv
- mărimea și organizarea spațiului de lucru;

-î
ic
an
ec
- tipul, numărul și amplasarea mijloacelor de așchiere;

lM
iu
en
- domeniile de variație a parametrilor tehnologici și distribuția pe trepte de

om
D
reglare;
în
ă
ic
om
- echiparea permanentă cu dispozitive, inclusiv cele de măsură și control;

on
Ec
- precizia și calitatea suprafeței ce se pot obține.

rie
ne
gi
Procedeul tehnologic influențează, la rândul său, capacitatea calitativă,

In
ea
ar
mijloacele de fabricare trebuie să aibă și caracteristici orientate spre

liz
ia
ec
cerințele acestui proces. Dintre caracteristicile mașinilor-unelte, viteza de

sp
la
e
,d
așchiere și precizia dimensională depind, în primul rând de tipul (felul)

III
ul
an
procesului tehnologic.
in
rd
ilo
În vederea evaluării unor componente ale capacității calitative mașinile se

nț
de
tu
clasifică în “mașini universale” și “mașini speciale” pentru fiecare existând

,s
at
in
st
definiții diferite.
de
te
es
Mașinile universale pot fi concepute pentru un procedeu și o mare varietate

rs
cu
de sarcini sau pentru mai multe procedee și mai multe sarcini de fabricare.
e
ld
rtu
po
Mașinile specializate pot fi concepute fie în raport cu procedeul (realizează

Su
mai multe faze ale aceluiași procedeu la o piesă sau un număr redus de
tipuri de piese) sau în raport cu sarcina de fabricare(pot aplica un număr
diferit de procedee asupra unui anume tip de piesă ≡ sarcină de fabricare).
5
Mijloacele de fabricare ce pot realiza numai o singură sarcină de fabricare
nu sunt adecvate pentru producția de serie.
Modul de conectare a mijloacelor de fabricare influențează atât
capacitatea calitativă cât și costul realizării unei sarcini date. Înlănțuirea
mijloacelor de fabricare va fi caracterizată prin distribuția spațială și
.
lă
ga
ile
succesiunea în timp a operațiilor și a obiectelor de lucru. Materializarea
t e
es
S,
conectărilor se face în primul rând prin fluxul obiectelor de lucru. Diferitele
PA
IS
le
sisteme de transport pot integra fizic, într-o măsură diferită, mijloacele de
si
Va
g.
lucru cu cele de transfer, manipulare depozitare în sisteme de fabricare
.in
dr
v.
ni
diverse. Pentru fabricația de serie, modelele de structurare spațială
.u
nf
co
prezintă, ca extreme atelierul de procedeu și linia de obiect.
,
ui
ul
or
ut
În timp ce, în cazul atelier pe procedeu, principiul de structurare este
la
du
or
asemănarea procedeului folosit și nu are în vedere nici un element legat de
ac
ăr
fă
succesiunea sarcinilor de fabricare, în cazul linie pe obiect, mijloacele de
re
ui
rib
fabricare se amplasează în concordanță cu succesiunea operațiilor
st
di
e
ric
necesare realizării unei anumite sarcini de fabricare.
O
ti.
eș
În fabricația de serie, diferitele sarcini de fabricare necesită de regulă
oi
Pl
n
di
succesiuni diferite ale operațiilor, cerință ce nu poate fi îndeplinită în cazul
e
az
l-G
liniei pe obiect. Deoarece această structură prezintă cel mai mare potențial a
Pe
tro
de automatizare, trebuie să fie prevăzută cu posibilități de transformare,
te
ita
rs
care să-i permită să se adapteze la diferite sarcini de fabricare și să

ve
ni
U
n
păstreze avantajele structurării în flux a operațiilor.

di
,
ță
an
st
di
la
11.3 Calculul capacității sistemelor de fabricare

și
zi
e
td
ân
ăm
ăț
Particularitățile procesului de producție în construcția de mașini implică

nv
-î
ic
respectarea următoarele principii de bază, menite să asigure efectuarea

an
ec
lM
unitară, la nivelul diferitelor sisteme de fabricare, a calculului capacității

iu
en
om
cantitative, C p.
D
în
ă
a) Capacitatea unei întreprinderi se determină numai în funcție de

ic
om
on
compartimentele productive de bază (turnătorie, forjă, construcții

Ec
rie
ne
metalice, prelucrări mecanice, tratament termic, asamblare). Restul

gi
In
ea
compartimentelor: auxiliare (sculărie, întreținere-reparații) de servire

ar
liz
ia
(transport depozitare) și anexe (prelucrarea deșeurilor) au influență asupra

ec
sp
la
indicelui de utilizare a capacității.

e
,d
III
b) Determinarea capacității întreprinderii începe cu efectuarea calculelor

ul
an
in
rd
pentru nivelurile inferioare (loc de muncă, grupe de utilaje) și se continuă,

ilo
nț
de
succesiv cu stabilirea capacității la nivelurile superioare (atelier, secție,

tu
,s
at
întreprindere) funcție de subsistemul principal.

in
st
de
c) La determinarea capacității de producție se admite existența unui grad

te
es
rs
cu
de asigurare normal al sistemului de fabricare cu resurse materiale și

e
ld
rtu
umane, fără a se lua în considerare deficiențele de orice natură care vor

po
Su
influența indicele de utilizare al capacității.

d) Capacitatea are un caracter dinamic fiind influențată simultan de diferiți
factori, ceea ce face necesară recalcularea ei pentru evidențierea
6
modificărilor în timp.
În conformitate cu aceste principii, determinarea capacității parcurge
următoarele etape:
I. Culegerea și prelucrarea informațiilor primare de la compartimentele:
- proiectare tehnologică;
.
lă
ga
ile
- organizarea producției;
t e
es
S,
- mecano-energetic;
PA
IS
le
- planificare.
si
Va
g.
Informațiile primare necesare sunt:
.in
dr
v.
ni
- producția fizică planificată, Q I,pl , buc/utpp, pentru produsul I;
.u
nf
co
- numărul de repere j al; fiecărui produs I;
,
ui
ul
or
ut
- numărul de utilaje, buc, pe grupe de utilaje m = 1,2, …, U
la
du
or
- ariile suprafețelor productive, A p , m2;
ac
ăr
fă
- elementele necesare pentru calculul fondului de timp;
re
ui
rib
- normele de timp sau de producție pentru fiecare operație k;
st
di
e
ric
- coeficienții medii de îndeplinire ai normelor
O
ti.
eș
II. Calculul capacității de producție pentru sistemul considerat, inclusiv a
oi
Pl
n
di
locurilor înguste (cu deficit de capacitate de producție) și a locurilor largi
e
az
l-G
(cu excedent de capacitate de producție) prin una din următoarele două a
Pe
tro
metode:
te
ita
rs
ve
a) Metode bazate pe relația de principiu pentru calculul capacității,

ni
U
n
aplicate în cazul unei întreprinderi existente, pentru care sunt impuse

di
,
ță
an
sarcinile producției fizice conform unor criterii de optimizare (conjunctură

st
di
la
și
economică, balanțe de plan) și sunt date/cunoscute mărimile caracteristice

zi
e
td
Mc, Np, NT.

ân
ăm
ăț
b) Metode bazate pe programarea matematică care urmăresc optimizarea

nv
-î
ic
sistemului după diferite criterii:

an
ec
lM
• Minimizarea numărului de utilaje;

iu
en
om
• Minimizarea investițiilor necesare dezvoltării sau reutilării;

D
în
ă
• Maximizarea indicelui de utilizare a capacității, ceea ce este echivalent și

ic
om
on
cu optimizarea planului de producție.

Ec
rie
ne
Aceste metode se aplică în cazul întreprinderilor noi sau a celor care se

gi
In
ea
reorganizează/restructurează.
ar
liz
ia
III. Elaborarea unui plan de măsuri tehnico-organizatorice pentru

ec
sp
la
eliminarea deficitului de capacitate și încărcarea excedentului.

e
,d
III
ul
an
in
rd
11.4 Îmbunătățirea utilizării capacității de fabricare

ilo
nț
de
tu
,s
at
in
Considerând factorii de influență ai capacității de producție de regim,

st
de
te
îmbunătățirea capacității de producție se poate face în general prin:

es
rs
cu
1. măsuri cu caracter extensiv: mărirea fondului de timp disponibil prin

e
ld
rtu
extinderea lucrului în trei schimburi (dacă se poate asigura forța de muncă

po
Su
necesară, inclusiv prin poliservirea utilajelor) și reducerea duratei

reparațiilor, inclusiv prin efectuarea lor în zilele sau pe duratele
7
schimburilor nelucrătoare; folosirea tuturor utilajelor din inventarul
întreprinderii și creșterea gradului de ocupare a suprafețelor productive.
2. măsuri cu caracter intensiv: reducerea duratei normei de timp și
creșterea coeficientului mediu de îndeplinire a normelor prin optimizarea
regimurilor tehnologice, a dotării cu SDV-uri, a mecanizării - automatizării
.
lă
ga
ile
funcție de mărimea seriei de fabricare, aplicarea de tehnologii noi prin
t e
es
S,
creșterea calificării executanților, eliminarea rebuturilor și remanierilor,
PA
IS
le
simplificarea constructivă și tehnologică a produselor.
si
Va
g.
3. Măsuri cu caracter intensiv - extensiv: extinderea organizării în flux a
.in
dr
v.
ni
fabricației, aplicarea metodelor avansate de conducere și de organizare a
.u
nf
co
muncii, extinderea cooperării cu alte întreprinderi fie pentru acoperirea
,
ui
ul
or
ut
deficitelor fie pentru încărcarea excedentelor de capacitate de producție.
la
du
or
4. Numai după epuizarea tuturor acestor căi de îmbunătățire a utilizării
ac
ăr
fă
capacităților de producție este justificată apelarea la fonduri de investiții
re
ui
rib
pentru dezvoltarea parcului de utilaje sau pentru construirea de noi clădiri
st
di
e
ric
destinate realizării proceselor de fabricare/producție.
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
Teste de autoevaluare a
Pe
tro
1. Informațiile primare pentru calculul capacității cantitative ale
te
ita
rs
ve
unui sistem de fabricație în care se execută trei produse, P1, P2,

ni
U
n
di
P3 sunt următoarele:
,
ță
an
st
Q i, pl m masa totală
di
Produs i
la
și
buc/an t/buc t
zi
e
td
P1 1
ân
50000 1,5 75000

ăm
ăț
P2 2 150000 0,2 30000

nv
-î
ic
an
P3 3 100000 0,3 30000

ec
lM
iu
TOTAL 135000
en
om
D
Q i, pl - producția fizică planificată.

în
ă
ic
Informații tehnico-organizatorice:
om
on
Ec
- cele trei produse se execută în secțiile: turnătorie, tratament

rie
ne
termic, prelucrări mecanice - secția S1 pentru produsul P1 și

gi
In
ea
secția S2 pentru produsele P2 și P3.

ar
liz
ia
ec
Secția TURNĂTORIE:
sp
la
e
- 7 agregate de elaborare;
,d
III
ul
- 40 t/șarjă;
an
in
rd
- coeficientul de scoatere 0,9

ilo
nț
de
- durata de elaborare a unei șarje 5 ore

tu
,s
at
in
- program - foc continuu (7 zile pe săptămână x trei schimburi x

st
de
te
8 ore/schimb)
es
rs
cu
- timpul de întreruperi pentru reparații planificate - n zrp = 16

e
ld
rtu
zile
po
Su
...
Să se calculeze capacitatea cantitativă a secției TURNĂTORIE și
să se propună măsuri pentru utilizarea rațională a acesteia
8
.
Q i, pl m Masa totală
lă
ga
Produs i
ile
buc/an t/buc t
t e
es
S,
PA
P1 1 50000 1,5 75000
IS
le
P2 2 150000 0,2 30000
si
Va
g.
.in
P3 3 100000 0,3 30000
dr
v.
ni
TOTAL 135000
.u
nf
co
,
Q i, pl - producția fizică planificată
ui
ul
or
ut
la
du
or
ac
ăr
fă
re
ui
rib
st
di
e
ric
O
...
ti.
eș
oi
Secția Tratamente Termice (TT)
Pl
n
di
- 3 cuptoare
e
az
l-G
- 40 m2/cuptor tro
Pe
a
te
- suprafața de așezare a produselor pe vatră: pentru P1: 0,5

ita
rs
ve
m2/t; pentru P2: 0,2 m2/t; pentru P3: 0,25 m2/t

ni
U
n
di
- durata operației de TT; 12 ore /încărcătură

,
ță
an
st
- program - foc continuu (7 zile pe săptămână x trei schimburi x

di
la
și
8 ore/schimb)
zi
e
td
ân
- timpul de întreruperi pentru reparații planificate - n zrp = 31

ăm
ăț
nv
zile
-î
ic
an
...
ec
lM
iu
Să se calculeze capacitatea cantitativă a secției TT și să se

en
om
propună măsuri pentru utilizarea rațională a acesteia

D
în
ă
ic
om
on
Ec

rie
ne

gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
Produs i
la
e
buc/an t/buc t
,d
III
ul
P1 1 50000 1,5 75000

an
in
rd
P2 2 150000 0,2 30000

ilo
nț
de
tu
P3 3 100000 0,3 30000

,s
at
in
TOTAL 135000
st
de
te
es

rs
cu
e
ld
rtu
po

Su

...
9
Secția de prelucrări mecanice S1 (pentru produsul P1):
Număr de NT n zrp
Utilaj
utilaje ore/buc zile
U1 7 0,7 17
.
lă
U2 3 0,2 17
ga
ile
e
U3 3 0,25 17
t
es
S,
PA
IS
le
si
- subsistemul principal - utilajul U3
Va
g.
.in
- program - 5 zile/săptămână x 2 schimburi x 8 ore
dr
v.
ni
...
.u
nf
co
,
Să se calculeze capacitatea cantitativă a secției S1 și să se
ui
ul
or
ut
la
du
or
ac
ăr
fă
re
ui
rib
st
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
Produs i
n
di
buc/an t/buc t
e
az
l-G
P1 1 50000 1,5 75000 tro
Pe
a
te
P2 2 150000 0,2 30000

ita
rs
ve
P3 3 100000 0,3 30000

ni
U
n
di
TOTAL 135000
,
ță
an
st
di

la
și
zi
e
td
ân

ăm
ăț
nv

-î
ic
an

ec
lM
iu
...
en
om
D
Secția de prelucrări mecanice S2 (pentru produsele P2 și P3)

în
ă
ic
om
Nr. de NT n zrp
on
Utilaj
Ec
utilaje ore/buc zile

rie
ne
gi
U4 17 P2 0,5 21
In
ea
ar
P3 0,1
liz
ia
ec
U5 12 P2 0,2 24
sp
la
e
,d
P3 0,3
III
ul
an
U6 9 P2 0,1 20
in
rd
ilo
P3 0,2
nț
de
tu
,s
at
in
st
- subsistemul principal - utilajul U4

de
te
es
- program - 5 zile/săptămână x 2 schimburi x 8 ore

rs
cu
e
...
ld
rtu
po
Să se calculeze capacitatea cantitativă a secției S2 și să se

Su
10
.
lă
ga
ile
t e
es
Bibliografie
S,
PA
IS
le
si
Va
g.
.in
dr
v.
ni
.u
nf
co
,
ui
ul
or
ut
la
du
Timișoara, 1993
or
ac
ă
r
fă
re
ui
rib
st
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
td
ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
en
om
D
în
ă
ic
om
on
Ec
rie
ne
gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
la
e
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
tu
,s
at
in
st
de
te
es
rs
cu
e
ld
rtu
po
Su
11
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE SISTEME AVANSATE DE
12 PRODUCȚIE (FACULTATIV)
.
lă
ga
ile
t e
es
CUPRINS
S,
PA
IS
le
si
12. Sisteme avansate de producție (facultativ)................. 1
Va
g.
.in
12.1 Capacitatea cantitativă ........................................ 2
dr
v.
ni
12.2 Rolul factorului uman în perspectiva SAP ............. 6
.u
nf
co
,
12.3 Metode de conducere, organizare și asigurarea
ui
ul
or
ut
calității specifice SAP ......................................... 7
la
du
or
12.4 Timpul – măsură critică a performanțelor unui SAP
ac
ăr
fă
........................................................................15
re
ui
rib
st
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Bibliografie/WEB-ografie ............................................16
Pl
n
di
e
az
l-G
Obiective tro
Pe
a
te
ita
Fără a nega rolul dinamizator pe care îl au în prezent electronica,

rs
ve
ni
informatica și sistemele de calcul electronic, analizând

U
n
di
,
ță
principalele caracteristici și tendințe ale sistemelor economice

an
st
di
actuale, se apreciază faptul că acestea nu vor putea fi pe de-a-

la
și
zi
ntregul informaționale sau post-industriale. Producția de bunuri

e
td
ân
se va menține deoarece se vor menține nevoile obișnuite ale

ăm
ăț
nv
oamenilor: îmbrăcăminte, locuințe, alimente etc., nepunându-se

-î
ic
an
ec
problema unui sistem economic care să producă și să valorifice

lM
iu
en
numai informație.
om
D
Principala transformare a mediului economic, care impune

în
ă
ic
om
sistemelor de producție un continuu proces de adaptare, constă

on
Ec
în accentuarea fenomenului de <nevoi strict individualizate>.

rie
ne
gi
Problema principală a noilor sisteme de producție, denumite

In
ea
ar
<avansate> (SAP-sisteme avansate de producție) constă în a

liz
ia
ec
răspunde acestor nevoi în condiții de eficiență și timp de răspuns

sp
la
e
,d
minim.
III
ul
an
in
rd
ilo
Competențe
nț
de
tu
,s
Înțelegerea dialectică a evoluției sistemelor de producție.

at
in
st
de
te
es
12. Sisteme avansate de producție (facultativ)

rs
cu
e
ld
rtu
po
Su
Problematica dezvoltării în continuare a producției de bunuri a fost

subiectul multor dezbateri, lucrării și teorii care, într-o formă sau alta
presupun o reducere drastică a acesteia în favoarea producției și
valorificării informației.
Sub diverse denumiri-<epoca tehnotronică> (Zbigniew Brzezinscki),
<societatea supraindustrială> (Alvin Tofler), <societatea postindustrială>
(Daniel Bell), se regăsesc aceleași idei esențiale care, având la bază
mutațiile profunde provocate de revoluția tehnico-științifică actuală,
prevăd declinul industriei și reducerea rolului forței de muncă productive.
.
lă
ga
ile
În prezent asistăm la o revizuire a acestor teorii atât pe plan teoretic cât și
t e
es
S,
practic. Fără a nega rolul dinamizator pe care îl au în prezent electronica,
PA
IS
le
informatica și sistemele de calcul electronic autori de prestigiu (St. Cohen,
si
Va
g.
J. Zysman - The myth of the post-industrial economy, 1987) analizând
.in
dr
v.
ni
principalele caracteristici și tendințe ale sistemelor economice actuale,
.u
nf
co
subliniază faptul că acestea nu vor putea fi pe de-a-ntregul informaționale
,
ui
ul
or
ut
sau post industriale. Producția de bunuri se va menține deoarece se vor
la
du
or
menține nevoile obișnuite ale oamenilor: îmbrăcăminte, locuințe, alimente
ac
ăr
fă
etc., nepunându-se problema unui sistem economic care să producă și să
re
ui
rib
valorifice numai informație.
st
di
e
ric
În acest context se poate afirma că producția de bunuri va continua dar vor
O
ti.
eș
avea loc modificări profunde care nu vor mai fi compatibile cu concepțiile și
oi
Pl
n
di
metodele actuale de producție.
e
az
l-G
Principala transformare a mediului economic, care impune sistemelor de a
Pe
tro
producție un continuu proces de adaptare, constă în accentuarea
te
ita
rs
fenomenului de <nevoi strict individualizate>.

ve
ni
U
n
Problema principală a noilor sisteme de producție, denumite <avansate>

di
,
ță
an
(SAP-sisteme avansate de producție) constă în a răspunde acestor nevoi în

st
di
la
condiții de eficiență și timp de răspuns minim.

și
zi
e
td
Astfel sistemele avansate de producție se vor constitui într-o sinteză a

ân
ăm
ăț
celorlalte două tipuri de sisteme de producție: de tip manufacturier și de

nv
-î
ic
tip mașinist prin următoarele caracteristici generale:

an
ec
lM
- factorul uman își recapătă rolul avut în primul caz, înțelegându-se faptul
iu
en
om
că <oamenii fac competitivă o întreprindere>;

D
în
ă
- mașinile, utilajele, sistemul de fabricație în ansamblu, de tip flexibil,

ic
om
on
permite realizarea unor produse unicat după principiile producției de serie

Ec
rie
ne
mare și masă, deci cu costuri reduse și productivitate ridicată;

gi
In
- tehnica de calcul și produsele software devin elemente cheie ale noii

ea
ar
liz
ia
structuri, asigurând coordonarea și conducerea procesului de producție;

ec
sp
la
- întreaga activitate este privită sistemic, toate compartimentele fiind

e
,d
III
integrate organic și subordonate țelului comun.

ul
an
in
rd
ilo
nț
12.1 Capacitatea cantitativă

de
tu
,s
at
in
st
de
Elementele principale ale bazei tehnice le constituie mașinile unelte cu

te
es
rs
cu
comandă numerică, centrele de prelucrare, manipulatoarele, roboții,

e
ld
rtu
transportoarele automate care conduc la:

po
Su
A. SFF-sisteme flexibile de fabricație;

B. CIM-sisteme de producție integrate prin intermediul calculatorului
(Computer Integrated Manufacturing).
2
A. SFF nu constituie o soluție universală, aplicabilă în orice condiții, ci un
mod de răspuns la un anumit tip de cerință. Supraestimarea importanței
acestui tip de sistem de fabricație și adoptarea ideii că prin flexibilizarea
fabricației se rezolvă automat toate problemele unei producții moderne,
nu poate avea ca rezultat decât dotarea cu utilaje foarte sofisticate care să
.
lă
ga
ile
funcționeze cu o eficiență economică mai mică decât a celor pe care le-au
t e
es
S,
înlocuit. Rolul SFF în cadrul sistemelor avansate de producție poate fi
PA
IS
le
înțeles din analiza prezentată în figura 12.1. Se observă că SFF devine
si
Va
g.
eficient doar în anumite limite, atunci când se realizează serii scurte sau
.in
dr
v.
ni
medii de fabricație, care se repetă frecvent în timp.
.u
nf
co
Implementarea unui astfel de sistem de fabricație trebuie să țină seama de
,
ui
ul
or
ut
costul lor foarte ridicat și de economia realizată prin eliberarea forței de
la
du
or
muncă umane (care în cadrul unor economii în tranziție constituie un
ac
ăr
fă
impediment major, avându-se în vedere nivelul foarte scăzut a costurilor cu
re
ui
rib
forța de muncă-salariile).
st
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
td
ân
Fig. 5.1
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
B. Sistemul CIM - de producție integrată cu ajutorul calculatorului-este un

ec
lM
iu
sistem de producție cu buclă de reglare închisă, pentru care intrările sunt

en
om
D
comenzile generale, iar ieșirile-produsele finite, expediate în momentul

în
ă
ic
om
cerut de beneficiari.
on
Ec
Sistemul poate fi complet automatizat: sistemul informatic coordonează și

rie
ne
gi
conduce întregul proces productiv, de la proiectare, întocmirea

In
ea
ar
specificațiilor de materiale, transportul și manipularea acestora, până la

liz
ia
ec
fabricarea propriu-zisă și expedierea produselor.

sp
la
e
În aceste condiții forța de muncă va fi folosită în special în procesele

,d
III
ul
an
informaționale și cele legate de menținerea sistemului de producție în

in
rd
stare de funcționare.
ilo
nț
de
tu
Structura CIM trebuie să aibă în vedere toate activitățile cerute de procesul

,s
at
in
de producție. O astfel de structură cuprinde:

st
de
te
es
CAD + CAT
rs
cu
CAD - proiectare asistată de calculator (Computer Aided Desing)-înglobează

e
ld
rtu
po
seturi de programe de calcul specifice următoarelor activități:

Su
- efectuarea calculelor inginerești de proiectare;

- realizarea de schițe, planuri și proiecte;
- elaborarea specificației de materiale și materii prime;
3
- proiectarea și realizarea documentației tehnologice;
- evaluarea costurilor de producție.
CAT - testare și verificare asistată de calculator (Computer Aided Testing)
cuprinde seturi de programe pentru:
- simularea pe calculator a condițiilor de lucru;
.
lă
ga
ile
- sinteze grafice pentru reproiectarea unor modele;
t e
es
S,
- analiza și selecția variantelor optime.
PA
IS
le
Sistemul CAT ușurează și simplifică munca de testare, nemaifiind necesare
si
Va
g.
experiențe costisitoare și de lungă durată.
.in
dr
v.
ni
Importanța sistemelor CAD + CAT trebuie apreciată prin faptul că, deși
.u
nf
co
cheltuielile de proiectare nu reprezintă decât 5... 6 % din cheltuielile totale
,
ui
ul
or
ut
de producție, deciziile adoptate în această fază a procesului de producție
la
du
or
antrenează aproximativ 85 % din resursele productive.
ac
ăr
fă
CAL + CAP + CFP
re
ui
rib
Planificarea, pregătirea și controlul fabricației se realizează prin intermediul
st
di
e
ric
următoarelor sisteme:
O
ti.
eș
CAL - aprovizionarea si desfacerea asistata de calculator (Computer Aided
oi
Pl
n
di
Logistic) este asigurata prin:
e
az
l-G
- lansarea de ordine de intrare/ieșire a materialelor si materiilor prime a
Pe
tro
necesare/produse finite;
te
ita
rs
ve
- planificarea si distribuirea mijloacelor de producție necesare;

ni
U
n
di
- controlul calității produselor finite.

,
ță
an
CAP - pregătirea si programarea fabricației asistata de calculator

st
di
la
și
(Computer Aided Planing), conține pachetele de programare pentru:

zi
e
td
- lansarea bonurilor de materiale, a fiselor de însoțire (manopera)si a

ân
ăm
ăț
documentației tehnologice de execuție;

nv
-î
ic
- pregătirea si planificarea capacității existente;

an
ec
lM
- lansare in fabricație a SDV-urilor necesare.

iu
en
om
CFP - activitatea financiar-contabila asistata de calculator (Computer

D
în
ă
Financial Planing), cuprinde pachete de programe pentru:

ic
om
on
- evidentele financiar-contabile;
Ec
rie
ne
- calculul costurilor si preturilor;

gi
In
ea
- gestiunea stocurilor.
ar
liz
ia
Prelucrarea rapida a datelor (informației) într-un sistem de calcul integrat

ec
sp
la
permite reducerea ciclului de fabricație prin scurtarea fazei pregătitoare.

e
,d
III
Se pot adopta variante optime prin simularea costurilor încă din faza de
ul
an
in
rd
planificare și pregătire.
ilo
nț
de
CAM - fabricarea asistată de calculator Computer Aided Manufacturing)-

tu
,s
at
partea centrală a sistemului CIM integrează activitățile:

in
st
de
- deplasarea, stocarea si urmărirea materialelor pe fluxul de fabricație;

te
es
rs
cu
- conducerea directa a mașinilor si utilajelor (MCN, roboti, manipulatori);

e
ld
rtu
- controlul calității după fiecare faza de fabricație.

po
Su
Utilizarea MCN-mașinilor de comanda numerica, controlate de calculatorul

central sau local, permite prelucrarea unor piese complexe într-un timp
scurt, eliminându-se fazele transpunerii programelor pe suport material, iar
4
trecerea de la un tip de piesă la altul se face rapid astfel încât este posibilă
atingerea unui grad mare de flexibilitate. Procesul de producție din
construcția de mașini caracterizat prin discontinuitate capătă astfel un
pronunțat caracter de flux continuu.
Sistemul CAM are o structură piramidală, fiind ierarhizat în funcție de
.
lă
ga
ile
subsistemul condus: fabrică, secție, atelier, punct de lucru. Pentru o
t e
es
S,
conducere optimă a procesului de fabricație, opțiunile de operare la fiecare
PA
IS
le
nivel ierarhic pot fi utilizate în orice combinație. Aceeași informație poate fi
si
Va
g.
afișată la mai multe posturi de operare și astfel se poate controla procesul
.in
dr
v.
ni
de fabricație din mai multe puncte. În vederea eliminării suprapunerilor, se
.u
nf
co
incorporează priorități , asigurându-se accesul în mod univoc. Prioritățile
,
ui
ul
or
ut
de operare directă cresc cu apropierea de punctul de lucru.
la
du
or
CC - calculatorul central asigură legături funcționale între toate stațiile de
ac
ăr
fă
operare, realizând, prin intermediul unei rețele de comunicați, transferul
re
ui
rib
de date (informație, comenzi) privind următoarele:
st
di
e
ric
- nivelul parametrilor sistemului de fabricație;
O
ti.
eș
- acumulare de date de la stațiile de operare;
oi
Pl
n
di
- optimizarea proceselor la nivel local;
e
az
l-G
- dialoguri cu sistemele CAD, CAT, CAL, CAP; a
Pe
tro
- semnalarea defecțiunilor, localizarea și diagnoza lor și emiterea
te
ita
rs
instrucțiunilor (comenzi) necesare pentru restabilirea lor la funcționarea

ve
ni
U
n
normală a sistemului.
di
,
ță
an
Fiabilitatea CIM trebuie să fie foarte ridicată, deoarece conducerea directă

st
di
la
a mașinilor se realizează fără intervenția operatorului uman. Această

și
zi
e
td
fiabilitate se obține prin:

ân
ăm
ăț
- funcționarea automată a stațiilor de operare (față de unitatea centrală);

nv
-î
ic
- asigurarea unui grad de redundanță care să permită funcționarea

an
ec
lM
sistemului dacă anumite elemente se defectează;

iu
en
om
- funcționarea independentă și autonomă a modulelor de interfață.

D
în
ă
Redundanța trebuie asigurată funcțional la toate nivelurile: calculator

ic
om
on
central, stație de proces, rețea de comunicație, sistem de alimentare. La

Ec
rie
ne
nivelul stațiilor de proces, redundanța este asigurată prin existența unor

gi
In
module care dublează unitatea centrală de procesare, modulul de cuplare

ea
ar
liz
ia
cu rețeaua de comunicații etc. Unitatea centrală de procesare redundantă

ec
sp
la
conține aceleași programe ca și cea funcțională și stochează în memorie

e
,d
III
toate datele curente în cicluri temporale prestabilite. În caz de defecțiune,

ul
an
in
modulele redundante intră automat în funcțiune, semnalizând totodată

rd
ilo
nț
acest lucru calculatorului central.

de
tu
,s
at
Punerea la punct și implementarea unui sistem CIM este dificilă și durează

in
st
de
o mare perioadă de timp (4... 5 ani). Acest lucru se realizează în mai multe
te
es
rs
etape: introducerea sistemelor CAD, CAT, CAP, CAM etc. urmate de

cu
e
ld
rtu
integrarea lor în sistemul CIM. Etapa integratoare este cea mai complicată,
po
Su
reclamând fonduri mari de investiții, oprirea fabricației și adoptarea de noi

metode de conducere.
5
12.2 Rolul factorului uman în perspectiva SAP
Față de sistemele de producție convenționale în care forța de muncă avea

rol strict de execuție a unor sarcini bine stabilite și determinate, în
.
sistemele avansate de producție aprecierea individuală și colectivă se face
lă
ga
ile
pe baza prestigiului profesional care devine și elementul motivațional
t e
es
S,
PA
predominant.
IS
le
SAP implică o descentralizare în luarea deciziilor, plasarea
si
Va
g.
.in
responsabilităților cât mai aproape de locul în care sunt efectuate
dr
v.
ni
activitățile productive. Aceasta înseamnă mai multă autoritate la nivelul
.u
nf
co
echipelor de lucru formate din 5... 7 membri și care se ocupă concomitent
,
ui
ul
or
ut
cu sarcinile productive, de calitate, costuri, siguranța muncii.
la
du
or
Datorită acestor elemente a fost posibilă introducerea conceptului de
ac
ăr
fă
<îmbunătățire continuă> (KAIZEN-în japoneză) care presupune ca fiecare
re
ui
rib
om, la locul de muncă, să facă propuneri de îmbunătățire a produsului sau
st
di
e
ric
a procesului productiv.
O
ti.
eș
Prin introducerea SAP (CIM și SFF) se reduce numărul de personal direct
oi
Pl
n
di
productiv, dar concomitent, sporește nivelul de calificare și cunoștințe,
e
az
l-G
punându-se problema, chiar, a priorității <capitalului intelectual> față de cel a
Pe
tro
clasic.
te
ita
rs
ve
Devine evident că fără o preocupare permanentă și riguroasă pentru

ni
U
n
di
pregătirea și perfecționarea forței de muncă, SAP nu pot funcționa în

,
ță
an
condiții bune. Ca urmare problemele care se impun a fi analizate sunt:

st
di
la
și
- modificările structurii profesionale și de calificare a forței de muncă;

zi
e
td
- cerințele și exigențele pregătirii profesionale.

ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
A. Implementarea SAP bazate pe microelectronică, în speță robotizarea și

an
ec
lM
automatizarea generează procese și fenomene cu efecte contradictorii în

iu
en
om
evoluția conținutului muncii, în structura profesională și de calificare a

D
în
ă
forței de muncă, astfel:

ic
om
on
A1. Diminuarea rolului muncii fizice, a celei necalificate monotonă, grea și

Ec
rie
ne
periculoasă și creșterea în importanță a muncii intelectuale.

gi
In
ea
A2. Creșterea gradului de standardizare și tipizare a proceselor de muncă:

ar
liz
ia
meseriile și profesiile operative capătă, în condițiile automatizării flexibile

ec
sp
la
și a robotizării, un conținut de supraveghere, control și pază a funcționării

e
,d
III
și integrității utilajelor, care execută întreaga gamă de operații și lucrări

ul
an
in
rd
într-un ritm și cu o frecvență imposibil de realizat pe calea proceselor

ilo
nț
de
manual mecanizate.
tu
,s
at
A3. Apariția de noi meserii și profesiuni, grupate pe trei mari categorii de

in
st
de
personal:
te
es
rs
cu
a) ingineri și tehnicieni în domeniile electronicii, mecanicii, sistemelor de

e
ld
rtu
control, sistemelor de producție;

po
Su
b) inginerii, tehnicieni și analiști de sistem calificați în domeniul logicii

sistemelor și al software-lui;
c) muncitori calificați, de tip contemporan, în domeniul prelucrării datelor,
6
reglării, reparării și întreținerii sistemelor automatizate.
A4. Integrarea accentuată a meseriilor și profesiunilor în echipe de mici
dimensiuni cu caracter multidisciplinar. Trecerea de la <specializarea>
caracteristică proceselor de producție mecanizate la <polivalența>
muncitorului, posesor al unei diversități de aptitudini și cunoștințe,
.
lă
ga
ile
mărește flexibilitatea resurselor umane. Se modifică semnificația
t e
es
S,
indicatorilor cu care se apreciază nivelul de calificare: nivelul de școlarizare
PA
IS
le
devine indicator principal cu reducerea considerabilă a importanței
si
Va
g.
indicatorului/criteriului experiență profesională.
.in
dr
v.
ni
.u
nf
co
B. În condițiile în care decalajul dintre evoluția tehnicii și nivelul de
,
ui
ul
or
calificare al forței de muncă este în continuă creștere, formarea
ut
la
du
or
profesională a forței de muncă devine un proces neîntrerupt care trebuie să
ac
ăr
fă
ocupe 10... 15% din timpul de muncă al lucrătorului.
re
ui
rib
De asemenea, având în vedere că pe parcursul vieții active lucrătorul va
st
di
e
ric
trebui să-și schimbe de cel puțin două sau trei ori meseria, pregătirea
O
ti.
eș
permanentă devine o condiție esențială.
oi
Pl
n
di
În privința educației și formării profesionale se apreciază că, pentru a face
e
az
l-G
față progresului tehnic și tehnologic, sistemul de învățământ are nevoie de a
Pe
tro
o strategie grupată în jurul a trei direcții principale:
te
ita
rs
a) modernizarea învățământului științific și tehnic și edificarea unei culturi

ve
ni
U
n
tehnologice bazată pe utilizarea calculatorului și pe stăpânirea noilor

di
,
ță
an
tehnologii;
st
di
la
b) transformarea sistemelor de învățământ și de formare astfel încât ele să

și
zi
e
td
fie în măsură să anticipeze pentru a deveni factor de inovare și progres

ân
ăm
ăț
tehnic; acest lucru este posibil prin încurajarea fiecărui individ să <învețe
nv
-î
ic
arta de a învăța>;
an
ec
lM
c) sporirea flexibilității sistemelor de educație și formare profesională prin

iu
en
om
colaborarea cu industria și instituțiile specializate în elaborarea noilor tehnici și

D
în
ă
tehnologii; reexaminarea periodică a programelor pentru ca acestea să

ic
om
on
reflecte exigențele economice în materie de calificare, cunoștințe și

Ec
rie
ne
comportament.
gi
In
ea
ar
liz
ia
12.3 Metode de conducere, organizare și asigurarea calității

ec
sp
la
specifice SAP
e
,d
III
ul
an
in
rd
Metoda <exact la timp>-JIT (Just In Time)

ilo
nț
de
Metoda denumită și <zero stocuri> (KANBAN) are la bază ideea reducerii

tu
,s
at
cantității de muncă trecută înmagazinată în stocurile de materii prime,

in
st
de
te
materiale, piese, subansamble și implicit reducerea globală a costurilor

es
rs
cu
aferente menținerii acestor stocuri, indiferent de volumul producției.

e
ld
rtu
Minimizarea stocurilor are loc concomitent cu sporirea calității produselor.

po
Su
Aplicarea metodei se face pe două planuri distincte:

A. în interiorul sistemului productiv;
B. în relațiile cu furnizorii.
7
A. Metoda se bazează pe principiul <cerere-tragere> a subansamblelor și
pieselor de la centrele de fabricație (secții, ateliere) anterioare celui de
montaj. Ordine de fabricație primește doar ultimul centru (secția sau
atelierul de montaj). Aceasta este deosebirea esențială față de sistemul
.
lă
ga
ile
mașinist care se bazează pe principiul <împingerii> înainte a pieselor fără a
t e
es
S,
interesa faptul dacă ele vor intra în produsul finit gata de expediere sau se
PA
IS
le
va stoca în magazii.
si
Va
g.
Fiecare piesă este produsă doar pentru a satisface o cerere care vine de la
.in
dr
v.
ni
următorul loc de muncă, deci orice activitate în întreprindere este dictată
.u
nf
co
de secția (atelierul) de montaj. Acesta este și punctul de unde începe
,
ui
ul
or
ut
implementarea metodei JIT. Pentru aceasta este nevoie ca procesul de
la
du
or
fabricație să fie raționalizat și simplificat, în primul rând prin eliminarea
ac
ăr
fă
stocurilor intermediare dintre secții și a stocurilor de produse finale.
re
ui
rib
Se produce și se livrează produse finite doar la cererea unui beneficiar.
st
di
e
ric
Metoda impune o calitate ireproșabilă a produselor, deoarece orice piesă
O
ti.
eș
se execută numai în cantitatea necesară și neexistând stocuri intermediare,
oi
Pl
n
di
piesele defecte vor compromite producția finită zilnică.
e
az
l-G
tro
Pe
a
B. A doua etapă a implementării metodei JIT se referă la relațiile cu

te
ita
rs
furnizorii care trebuie convinși să livreze produse de calitate, în loturi mici,

ve
ni
U
n
zilnic.
di
,
ță
an
st
di
la
Metoda de conducere prin costuri

și
zi
e
td
Metoda analizează costurile în toate etapele de realizare a produsului și cu

ân
ăm
ăț
precădere în etapa de proiectare. Compartimentele financiar contabile trec

nv
-î
ic
de la un rol pasiv, de înregistrare, control și informare la unul activ , de

an
ec
lM
participare la creșterea competitivității pe ansamblu a firmei. Rolul

iu
en
om
inginerilor proiectanți și tehnologi este principal în reducerea costurilor și

D
în
ă
prin colaborarea cu aceste compartimente.

ic
om
on
Etapele de aplicare a metodei sunt următoarele:

Ec
rie
ne
1. Stabilirea caracteristicilor minime (tehnice, funcționale, design etc.)

gi
In
necesare noului produs.

ea
ar
liz
ia
2. Stabilirea <prețului de vânzare țintă> pe baza unei prognoze care

ec
sp
la
evaluează prețurile ce vor fi practicate pe un anumit segment de piață sau

e
,d
III
într-o anumită zonă geografică. <Prețul țintă> reflectă planurile strategice

ul
an
in
ale firmei de a obține un anumit profit din vânzarea unui anumit produs.
rd
ilo
nț
Nu se dezvoltă noi produse doar pentru a utiliza capacitățile de producție

de
tu
,s
at
de care se dispune, ci pentru a le vinde cu succes pe o piață prestabilită.

in
st
de
3. Stabilirea unui <profit marginal minim>.

te
es
rs
4. Diferența dintre <prețul țintă> și <profitul minim> reprezintă <costul

cu
e
ld
rtu
acceptabil> de producție pentru noul produs.

po
Su
5. Compartimentele specializate calculează <costul practic> de producție bazat

pe tehnologiile curente, consumurile normate, standardele existente etc.
De obicei costul practic este mai mare decât cel acceptabil.
8
6. Conducerea stabilește un <cost țintă> între cele două, cost care devine
scopul pentru care lucrează toți angajații: proiectare, aprovizionare,
producție, financiar contabil.
7. Atingerea costului țintă devine punct de plecare pentru reducerea
permanentă a acestuia. Prin motivarea tuturor angajaților se planifică
.
lă
ga
ile
diminuări lunare a costurilor de producție.
t e
es
S,
PA
IS
le
Metode de asigurare a calității
si
Va
g.
.in
dr
v.
ni
A. Creșterea importanței calității produselor; conceptul de asigurare a
.u
nf
co
calității
,
ui
ul
or
ut
Calitatea produselor-măsura în care complexul de însușiri ale acestora
la
du
or
(tehnice, economice, sociale și de utilizare) satisfac cerințele pentru care au
ac
ăr
fă
fost create-constituie un factor decisiv al competitivității unei întreprinderi,
re
ui
rib
ridicarea continuă a acesteia reprezentând un obiectiv prioritar al oricărei
st
di
e
ric
firme moderne.
O
ti.
eș
Caracteristicile de calitate ale produselor sunt: tehnice, economice, de
oi
Pl
n
di
exploatare, estetico-ergonomice și sociale.
e
az
l-G
Caracteristicile tehnice-definite de proprietățile fizice și chimice, de a
Pe
tro
parametrii constructivi, tehnologici și funcționali ai produsului-sunt
te
ita
rs
determinate nemijlocit de soluțiile adoptate în activitatea de cercetare și

ve
ni
U
n
proiectare; ele conferă produsului potențial de a satisface, într-o măsură

di
,
ță
an
mai mare sau mai mică, necesitățile consumatorilor.

st
di
la
Caracteristicile economice evidențiază eforturile necesare fabricării și

și
zi
e
td
exploatării produsului (consumuri specifice de fabricație și exploatare,

ân
ăm
ăț
pierderi în producție, piese de schimb, manoperă etc.) și sunt în strânsă

nv
-î
ic
dependență de celelalte caracteristici (în special tehnice).

an
ec
lM
Caracteristicile de exploatare definesc ușurința și securitatea exploatării,

iu
en
om
capacitatea produsului de a funcționa fără defectări (fiabilitate) și

D
în
ă
posibilitatea de a fi menținut în funcțiune o anumită perioadă de timp

ic
om
on
(mentenabilitate). Aceste caracteristici sunt dependente de cele tehnice și,

Ec
rie
ne
de obicei, sunt analizate împreună.

gi
In
Caracteristici estetice - specifice laturii emoționale pe care o satisface produsul-

ea
ar
liz
ia
se referă la culoare, aspect, formă, mod de prezentare și ambalare etc.

ec
sp
la
Caracteristici sociale se referă la efecte ca: protecția utilizatorului,

e
,d
III
toxicitate, nivelul noxelor generate în funcționare etc.

ul
an
in
Cerințele actuale ale consumatorilor se îndreaptă către produse superioare

rd
ilo
nț
calitativ și se prevede accentuarea acordată calității din următoarele

de
tu
,s
at
motive:
in
st
de
a) s-a înțeles faptul că un nivel calitativ superior trebuie asigurat de către

te
es
rs
producători, nu pentru a se proteja de eventualele reclamații ci pentru a

cu
e
ld
rtu
satisface cât mai complet cerințele consumatorilor;

po
Su
b) livrarea de produse, în condițiile globalizării este și va fi strict

reglementată de standarde și norme referitoare la calitate (de exemplu
seria ISO 9000);
9
c) extinderea sistemelor avansate de fabricație și a principiilor acestora
impune asigurarea unor standarde ridicate de calitate (v. metoda JIT).
Problema calității este deosebit de complexă deoarece este rezultatul unei
activități care se desfășoară pe o perioadă lungă de timp, fiind influențată
de diverși factori care, de multe ori nu au legătură între ei. Din acest motiv
.
lă
ga
ile
calitatea trebuie abordată global, în toate fazele de realizare a produsului,
t e
es
S,
prin intermediul unor programe de asigurare a calității.
PA
IS
le
Asigurarea calității se definește astfel:<ansamblul operațiunilor prevăzute
si
Va
g.
și sistematice care sunt necesare pentru a asigura, la un nivel de încredere
.in
dr
v.
ni
satisfăcător, că un produs sau o instalație funcționează conform cerințelor>
.u
nf
co
(Agenția Internațională pentru Energie Atomică, codul 50-c- QA).
,
ui
ul
or
ut
Această definiție are la bază trei idei cadru:
la
du
or
a) asigurarea calității implică toate acțiunile ce pot influența calitatea unui
ac
ăr
fă
produs, adică activitățile de cercetare, proiectare, execuție, montaj,
re
ui
rib
încercare și exploatare;
st
di
e
ric
b) aplicarea concretă numai a acțiunilor prevăzute de metodele de
O
ti.
eș
asigurare a calității, orice inițiativă întâmplătoare fiind exclusă;
oi
Pl
n
di
c) prin asigurarea calității se conferă un anumit grad de încredere în
e
az
l-G
funcționarea ulterioară a produsului. a
Pe
tro
Orice metodă de asigurare a calității are la bază următoarele patru
te
ita
rs
principii:
ve
ni
U
n
I. Existența unei documentații tehnice precise și detaliate.

di
,
ță
an
II. Existența unor mijloace tehnice corespunzătoare atât pentru fabricație

st
di
la
cât și pentru verificare calității.

și
zi
e
td
III. Toate organismele implicate trebuie integrate într-o structură

ân
ăm
ăț
organizatorică bine definită care să permită aplicarea măsurilor de

nv
-î
ic
asigurare a calității în acțiunile întreprinse.

an
ec
lM
IV. Posibilitatea dovedirii acțiunii de asigurare a calității prin întocmirea și

iu
en
om
păstrarea pe o durată determinată a documentelor necesare.

D
în
ă
ic
om
on
B. Modalități de abordare a calității produselor

Ec
rie
ne
În tabelul 12.1 se prezintă modul de conștientizare, în cadrul firmei, a

gi
In
importanței pe care trebuie să o aibă calitatea produselor și măsurile

ea
ar
liz
ia
necesare care trebuie adoptate pentru atingerea etapei corespunzătoare

ec
sp
la
metodelor evoluate de asigurare a calității. Dacă primele două etape pot fi

e
,d
III
parcurse în mod inconștient, celelalte trebuie să aibă la bază un plan

ul
an
in
director, deoarece implementarea metodelor evoluate de asigurare a

rd
ilo
nț
calității se realizează pe perioade relativ lungi, 4... 5 ani și necesită eforturi

de
tu
,s
at
investiționale și organizatorice.
in
st
de
Modalitățile de abordare a problemei calității sunt:

te
es
rs
cu
e
ld
a. Strategie defensivă de menținere a poziției pe piață

rtu
po
Su
Aceasta pune accent pe măsuri de eliminare a defectelor prin operații de

testare, triere, analize, probe, verificarea loturilor de produse etc. care sunt în
sarcina serviciului CTC. Rezultă o <separare> a acestuia de restul activităților
10
din întreprindere, el fiind singurul responsabil de asigurarea calității.
Această strategie impune o activitate de service bine pusă la punct.
Costurile legate de asigurarea calității sunt mari.
b. Strategie ofensivă de cucerire a noi piețe pe baza unei calități ridicate
.
lă
ga
ile
ca o componentă majoră a competitivității.
t e
es
S,
Aceasta are în vedere întreaga gamă de activități care concură la realizarea
PA
IS
le
produsului: cercetare, proiectare, aprovizionare, fabricație, desfacere,
si
Va
g.
marketing și are drept scop prevenirea defectelor și doar în cazuri
.in
dr
v.
ni
excepționale eliminarea lor.
.u
nf
co
,
ui
ul
or
Tabelul 12.1
ut
la
du
or
Elemente de Etapa I Etapa II Etapa III Etapa IV Etapa V
ac
ă
apreciereINCERTITUDINE CONȘTIENTIZARE CUNOAȘTERE SIGURANȚĂ CERTITUDINE
r
fă
re
A. La nivelul
-neacceptarea - recunoașterea - se interesează de -Participare, Implementarea și
ui
rib
conducerii: calității ca faptului că metodele de înțelegere absolută perfecționarea
st
di
e
- înțelegerea de
instrument de activitatea de asigurare a a faptului că metodelor
ric
O
care dă dovadă
conducere; asigurare a calității calității; asigurarea calității avansate de
ti.
eș
conducerea - tendința de a poate fi rentabilă; - devine mai este o condiție a asigurare a
oi
Pl
n
firmei față de
învinovății - nu există dorința înclinată spre competitivității calității care devin
di
e
az
serviciul CTC;
serviciul CTC de a aloca timp și sprijin și ajutor parte integrantă a
l-G
- atitudinea
pentru fonduri pentru metodelor de
tro
Pe
conducerii față
problemele de asigurarea calității conducere
a
te
ita
de serviciul CTC
calitate
rs
ve
B. La nivelul
Calitatea este Este numit un Serviciul CTC Șeful CTC face parte Există un director
ni
U
serviciului de
ascunsă în conducător mai raportează direct din conducerea cu calitatea
n
di
,
ță
asigurare a
compartimentele activ la serviciul CTC conducerii firmei firmei Prevenirea este
an
st
calității: Stadiile
de pregătire Nu sunt căutate Șeful CTC are un Se raportează activitatea
di
la
de organizare
tehnologică și de cauzele noncalității rol în conducerea nivelul calității principală
și
zi
fabricație. firmei existent și se Calitatea este

e
td
ân
Accent asupra întreprind acțiuni determinată de

ăm
controlului prin preventive activitatea de

ăț
nv
-î
apreciere și concepție
ic
an
sortare
ec
lM
C. Modul de Problemele sunt Sunt constituite S-a stabilit modul Problemele sunt Cu excepția unor
iu
en
tratarea atacate după cum comisii pentru de comunicare a identificate în stadii cazuri ieșite din
om
D
problemelor apar; multe atacarea acțiunilor incipiente comun

în
lamentări și problemelor corective. problemele sunt

ă
ic
om
acuzații Nu sunt acceptate Problemele sunt preventive

on
Ec
soluții pe termen soluționate într-

rie
lung un mod ordonat

ne
gi
In
D. Costul Raportat: Raportat = 3 Raportat = 6 Raportat = 6,5 Raportat = 2,5

ea
calității ca necunoscut
ar
Real = 18 Real = 12 Real = 8 Real = 2,5

liz
ia
procent din Real = 20

ec
sp
valoarea
la
e
producției
,d
III
E. Acțiuni Activitățile de Se propun acțiuni Implementarea Continuarea Activitatea de

ul
an
întreprinse asigurare a pe termen scurt metodelor de aplicării acțiunilor asigurare a

in
rd
ilo
pentru calității sunt asigurare a de asigurare a calității constituie

nț
de
asigurarea neorganizate și nu calității prin calității o prezență

tu
,s
calității se înțelege înțelegerea lor și normală, continuă

at
in
st
necesitatea stabilirea etapelor

de
te
organizării lor parțiale

es
rs
F. Poziția Nu știm de ce Este absolut Putem să Prevenirea Știm de ce nu

cu
e
adoptată față avem probleme necesar să avem identificăm și să defectelor este o avem probleme
ld
rtu
de calitate cu calitatea! probleme cu rezolvăm problemă în cu calitatea!

po
Su
calitatea? problemele de activitatea noastră

calitate.
11
C. Costurile calității
Costurile calității cuprind toate consumurile materiale și de muncă vie care
se efectuează de către o unitate productivă pentru asigurarea calității unui
produs. Aceste costuri sunt:
.
lă
ga
ile
a. Costuri de prevenire a defectelor și de realizare a fiabilității, cuprind
t e
es
S,
costurile pentru:
PA
IS
le
- elaborarea standardelor de calitate, verificarea calității proiectării
si
Va
g.
constructive și tehnologice;
.in
dr
v.
ni
- controlul proceselor;
.u
nf
co
- prelucrarea suplimentară a unor intrări necorespunzătoare;
,
ui
ul
or
ut
- perfecționarea pregătirii personalului;
la
du
or
- dotări necorespunzătoare;
ac
ăr
fă
- ambalaje;
re
ui
rib
- depozitarea și conservarea materiilor prime și a produselor;
st
di
e
ric
- recepția materialelor;
O
ti.
eș
- controlul pe fluxul de fabricație;
oi
Pl
n
di
- întreținerea și verificarea SDV-urilor și AMC-urilor.
e
az
l-G
tro
Pe
a
b. Costul defectelor, care poate fi:

te
ita
rs
b1. interne: valoarea rebuturilor definitive, a remanierilor și verificărilor de

ve
ni
U
n
calitate, penalități achitate beneficiarului datorită lipsei de calitate și

di
,
ță
an
pentru stingerea reclamațiilor, alte pierderi (staționări de utilaje, stocări);

st
di
la
b2. externe: valoarea remedierii defectelor constatate la beneficiar,

și
zi
e
td
cheltuieli cu service-ul în perioada de garanție, pierderi datorate trecerii

ân
ăm
ăț
produsului în altă clasă, alte pierderi (ambalare, depozitare, transport,

nv
-î
ic
deplasări).
an
ec
lM
Dacă în totalul costurilor calității sunt preponderente costurile defectelor

iu
en
om
atunci unitatea aplică o strategie a calității de tip defensiv (de înlăturare a

D
în
ă
defectelor) iar dacă preponderente sunt costurile prevenirii atunci avem

ic
om
on
cazul cu o strategie de tip ofensiv, în care accentul este pus pe prevenire.

Ec
rie
ne
gi
In
D. Pentru a avea o imagine asupra calității proceselor și a produselor este

ea
ar
liz
ia
nevoie de un sistem de indicatori de calitate, care cuprinde:

ec
sp
la
- indicatorul de nivel tehnic al produselor;

e
,d
III
- indicatorul complex al calității produselor calculat ca raport dintre efectul

ul
an
in
util și suma costurilor realizării și exploatării produsului;

rd
ilo
nț
- indicele costului total al calității;

de
tu
,s
at
- ponderea, în costul calității, a costului prevenirii defectelor și al

in
st
de
defectelor;
te
es
rs
- ponderea costului calității în valoarea producției;

cu
e
ld
rtu
- coeficientul calității de conformanță.

po
Su
E. Metoda <zero defecte>

În prezent metodele evoluate de asigurare a calității poartă nume diferite,
12
uneori simbolice (Total Quality Control-T.Q.C, Sistem integrat de asigurare
a calității, Zero defecte etc.) dar ele urmăresc același lucru: asigurarea unei
calități de conformanță ireproșabilă (zero disparități de la proiect).
Modalitățile concrete prin care se rezolvă această problemă impun
necesitatea abordării sistemice a tuturor factorilor determinanți:
.
lă
ga
ile
- calitatea materiei prime și a materialelor;
t e
es
S,
- nivelul tehnologiilor utilizate;
PA
IS
le
- nivelul de calificare al forței de muncă;
si
Va
g.
- nivelul tehnic și calitativ al echipamentelor din dotare inclusiv al
.in
dr
v.
ni
aparaturii de măsură și control;
.u
nf
co
- organizarea fabricației;
,
ui
ul
or
ut
- calitatea conducerii.
la
du
or
În general metodele evoluate de asigurare a calității, încadrate generic sub
ac
ăr
fă
denumirea <zero defecte> au drept obiectiv realizarea producției fără nici-
re
ui
rib
un defect.
st
di
e
ric
Implementarea metodei se realizează pe două planuri distincte:
O
ti.
eș
a) În interiorul unității productive
oi
Pl
n
di
Se pornește de la depistarea defectelor ce apar într-un interval de timp si
e
az
l-G
presupune: a
Pe
tro
- analiza defectelor și a cauzelor determinate de condițiile tehnice,
te
ita
rs
economice și organizatorice;
ve
ni
U
n
- determinarea cheltuielilor necesare pentru eliminarea lor;

di
,
ță
an
- analiza economică comparativă a variantelor și adoptarea deciziilor.

st
di
la
b) În relațiile cu furnizorii se impune trecerea de la metoda AQL-nivel de

și
zi
e
td
calitate acceptabil la metoda PPM-părți per milion (sintagmă folosită în

ân
ăm
ăț
chimie pentru a desemna substanțe pure care conțin ușoare urme de alte
nv
-î
ic
elemente).
an
ec
lM
Metoda AQL are la bază gruparea defectelor pe clase, de exemplu:

iu
en
om
- minore-care nu influențează semnificativ posibilitatea de utilizare a unui

D
în
ă
produs;
ic
om
on
- majore-care pot provoca reducerea substanțială a gradului de utilizare a

Ec
rie
ne
produsului;
gi
In
- critice-compromit funcțiile esențiale ale produsului.

ea
ar
liz
ia
Valorile AQL (care sunt reglementate prin standarde sau normative

ec
sp
la
specifice fiecărei fabricații) reprezintă nivelul maxim al produselor cu

e
,d
III
defecte, exprimat procentual, din cadrul lotului livrat, considerat

ul
an
in
acceptabil, pentru clasa de defect constatată.

rd
ilo
nț
Metoda PPM este similară AQL dar mult mai drastică, mergându-se la o
de
tu
,s
at
pondere a produselor cu defect (minore, cele majore și critice conducând

in
st
de
direct la respingerea lotului) de sub 0,1 % față de până la 10 % conform

te
es
rs
metodei AQL.
cu
e
ld
rtu
po
Su
F. Calitatea-obiectiv strategic multidimensional

Îmbunătățirea calității este un obiectiv continuu pentru atingerea căruia trebuie
acționat pe mai multe planuri în conformitate cu o strategie de ansamblu.
13
Pentru aceasta vor fi vizate toate caracteristicile de calitate: tehnice,
economice, de exploatare, estetic-ergonomice și sociale.
a) Caracteristicile tehnice trebuie să situeze produsul printre cele mai bune
din clasa din care face parte. Aceasta implică:
- performanțe ridicate ale principalilor parametri specifici care se pot
.
lă
ga
ile
măsura. Pe această bază se alcătuiesc ierarhi și clasamente cu indicarea
t e
es
S,
obiectivă a locului ocupat de produsul propriu.
PA
IS
le
- fiabilitate ridicată: media timpului de bună funcționare devine un
si
Va
g.
indicator important relevant pentru produsele complexe, mai ales în
.in
dr
v.
ni
cazurile când întreținerea și piesele de schimb sunt scumpe sau când
.u
nf
co
perioadele de funcționare sunt limitate în timp.
,
ui
ul
or
ut
- durabilitatea sau durata de viață este un indicator specific produselor
la
du
or
care nu mai pot fi reparate sau repararea lor costă foarte scump. Sunt
ac
ăr
fă
preferate produse cu durabilitate mare în strânsă dependență cu alți
re
ui
rib
factori de natură economică (în principal prețul).
st
di
e
ric
- conformanța este, în sens clasic, atributul cel mai important, care reflectă
O
ti.
eș
concordanța dintre proprietățile produsului și proiect sau normativ.
oi
Pl
n
di
Principala problemă este de a stabili toleranțele admisibile față de cele
e
az
l-G
teoretice, determinate prin calcul, știut fiind că toleranțe strânse a
Pe
tro
determină costuri de fabricare ridicate.
te
ita
rs
b) Caracteristicile economice, strâns legate de cele tehnice trebuie să

ve
ni
U
n
asigure produsului competitivitate ridicată. Reducerea consumurilor

di
,
ță
an
specifice, utilizarea materialelor noi, creșterea productivității sunt

st
di
la
principalele căi de reducere a costurilor de producție.

și
zi
e
td
Costurile calității sunt elemente utile de comparație cu situații anterioare

ân
ăm
ăț
sau cu alți producători, în vederea atingerii unui nivel calitativ cât mai înalt.
nv
-î
ic
c) Caracteristicile de exploatare: un produs de calitate trebuie să fie ușor

an
ec
lM
depanabil (mentenabilitate ridicată) și sigur în funcționare.

iu
en
om
Asigurarea unor servicii post-vânzare (reclamă, îndrumare, service,

D
în
ă
asigurarea cu piese de schimb) constituie elemente decisive de diferențiere

ic
om
on
a produselor care, din punct de vedere al celorlalte criterii sunt similare.

Ec
rie
ne
Acordarea termenelor de garanție cât mai lungi, în concordanță cu

gi
In
calitatea produselor livrate, constituie un alt mod de a asigura

ea
ar
liz
ia
competitivitatea produselor.
ec
sp
la
d) Caracteristicile estetice constituie o componentă esențială a calității

e
,d
III
(necesară dar nu suficientă).

ul
an
in
În prezent se manifestă tendința unor game largi de modele sau

rd
ilo
nț
producerea conform cerințelor explicite ale beneficiarului.

de
tu
,s
at
e) Caracteristicile de marcă sau imaginea de marcă constituie un element

in
st
de
primordial în percepția calității și vine de la analogia simplă: calitatea unui

te
es
rs
produs nou este similară sau chiar mai bună decât cea a unui produs vechi
cu
e
ld
rtu
al aceleiași firme.
po
Su
14
12.4 Timpul – măsură critică a performanțelor unui SAP
Orice firmă industrială își bazează activitatea pe o strategie de ansamblu care

să-i permită obținerea de avantaje în comparație cu firmele competitoare. În
.
industria constructoare de mașini, de-a lungul timpului au fost folosite mai
lă
ga
ile
multe strategii, funcție de importanța acordată anumitor factori.
t e
es
S,
PA
Strategii bazate pe costuri scăzute, sunt folosite de firmele care doresc să-
IS
le
și promoveze produsele; ele folosesc resurse ieftine (materii prime, forță
si
Va
g.
.in
de muncă, utilaje și tehnologii). Această strategie este caracteristică
dr
v.
ni
firmelor care nu dispun de tehnologii avansate sau produsele lor sunt de un
.u
nf
co
nivel tehnic și calitativ redus.
,
ui
ul
or
ut
Strategii bazate pe economii de scară, corespund în general sistemelor de
la
du
or
producție mașiniste cu producție de serie mare și masă, care nu pot face
ac
ăr
fă
față la cereri variabile datorită rigidității liniilor de fabricație. Costurile
re
ui
rib
ridicate cu tehnologia (în principal liniile tehnologice) sunt repartizate unei
st
di
e
ric
cantități foarte mari de produse de același fel realizate.
O
ti.
eș
Strategii bazate pe calitate sunt specifice firmelor care dispun de
oi
Pl
n
di
tehnologii avansate și pot realiza produse la un nivel ridicat de calitate pe
e
az
l-G
toate planurile (tehnic, economic, estetic etc.). Problema prețului devine a
Pe
tro
secundară, deoarece se adresează unui segment redus de piață, cu
te
ita
rs
ve
posibilități materiale care solicită și acceptă produse perfecte.

ni
U
n
di
Strategii bazate pe timp și varietate specifice firmelor în care toate

,
ță
an
activitățile se desfășoară în așa fel încât timpul de răspuns la solicitările

st
di
la
și
pieței să fie minim fără a reduce diversitatea produselor fabricate sau

zi
e
td
eficiența de ansamblu. În cazul unei astfel de strategii trebuie realizate două

ân
ăm
ăț
deziderate:
nv
-î
ic
- capacitate organizatorică care să permită funcționarea fără locuri înguste,

an
ec
lM
excedent de capacitate, stocuri mari și erori de fabricație. Aceasta implică o

iu
en
om
circulație rapidă a fluxului de materiale și de informații și adaptabilitate

D
în
ă
rapidă la modificările mediului economic, cerințe îndeplinite de SAP.

ic
om
on
- capacitate de conducere care să permită luarea rapidă a deciziilor optime.

Ec
rie
ne
O firmă bazată pe timp reduce la minim timpul consumat în etapele de

gi
In
ea
cercetare – dezvoltare, programare a producției, fabricație, vânzare –

ar
liz
ia
desfacere și nu mai consideră volumul mare al producției ca unică sursă a

ec
sp
la
eficienței economice.
e
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
1. La acest capitol se vor iniția la dorința studenților intervenții

tu
,s
at
pe forumul disciplinei.
in
st
de
te
es
rs

cu
e
ld
rtu
Se va încerca înțelegerea noțiunilor aferente acestei unități de

po
Su
învățare. Discuții se vor face pe forumul disciplinei din cadrul

platformei.
15
Bibliografie/WEB-ografie
București 1990
.
lă
ga
ile
managementul sistemelor de producție, Editura Dacia, Cluj –
t e
es
S,
Napoca, 2002
PA
IS
le
3. Crișan I., Tehnologia ca sistem, Editura științifică și
si
Va
g.
enciclopedică, București, 1980
.in
dr
v.
ni
4. www.productivity.ro
.u
nf
co
5. www.vision-lean.com
,
ui
ul
or
ut
la
du
or
ac
ăr
fă
re
ui
rib
st
di
e
ric
O
ti.
eș
oi
Pl
n
di
e
az
l-G
tro
Pe
a
te
ita
rs
ve
ni
U
n
di
,
ță
an
st
di
la
și
zi
e
td
ân
ăm
ăț
nv
-î
ic
an
ec
lM
iu
en
om
D
în
ă
ic
om
on
Ec
rie
ne
gi
In
ea
ar
liz
ia
ec
sp
la
e
,d
III
ul
an
in
rd
ilo
nț
de
tu
,s
at
in
st
de
te
es
rs
cu
e
ld
rtu
po
Su
16

Fişa Disciplinei - ID: 1. Date Despre Program

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fişa Disciplinei - ID: 1. Date Despre Program

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

F I Ş A D I S C I P L I N E I 1) –ID

1. Date despre program

2. Date despre disciplină

3. Timpul total estimat (ore pe semestru al activităţilor didactice)

4. Precondiţii (acolo unde este cazul)

F 101.08/Ed. 6 Document de uz intern

6. Competenţe specifice acumulate

 explicarea și interpretarea funcționării proceselor de producție.

2. Identificarea rolurilor şi responsabilităţilor într-o echipă pluridisciplinară şi aplicarea de tehnici de

9. Coroborarea conţinuturilor disciplinei cu aşteptările reprezentanţilor comunităţii

Data completării Semnătura coordonator Semnătura tutore

Data avizării în departamentul coordonator Semnătura directorului de departamentul coordonator

Semnătura director DIDFR

conducere de natură umană, bazat pe principiul conexiunii

inverse-sistem de tip cibernetic.

Înțelegerea întreprinderii ca pe un sistem socio-economic,

complex, tehnico-material, deschis, organic adaptiv,

predominant operațional și a sistemului de producție ca

parte vitală a acesteia.

1. Întreprinderea locul de desfășurare al afacerii

1.1 Caracteristicile de sistem ale întreprinderii

Locul în care se desfășoara afacerea este firma (intreprinderea).

Afacerea se definește ca fiind efortul organizat al indivizilor de a produce și

vinde bunuri și servicii care satisfac nevoile societății, în vederea obținerii

de profit. Afacerile pot fi: productive, de prestări servicii și de intermediere.

Firma (întreprinderea) este entitatea organizatorică , alcătuită din una sau

mai multe persoane care desfășoara activități, utilizând mijloace

Întreprinderea industrială poate fi abordată prin:

- percepția realității materiale: mașini, operatori, resurse, mediu, produse,

servicii. Această percepție furnizează informații simbolice care definesc

evoluție depinde întotdeauna de un efort de conducere de natură umană,

bazat pe principiul conexiunii inverse - sistem de tip cibernetic (cibernetica-

știință a comenzii și a comunicației la ființe și mașini).

1.2 Variabilele organizaționale ale sistemelor de producție

Sistemul de producție este partea vitală a întreprinderii de care se leagă

prin șapte variabile organizaționale interdependente: strategie, structură,

sisteme, stil managerial, personal, competențe,valori comune.

Strategia este ansamblul de acțiuni prin care organizația rărpunde sau

anticipeaza schimbări în mediul exterior ei pentru a-și îmbunătății poziția

Structura este reprezentată prin compartimentele cu funcțiile lor și relațiile

de legătură dintre acestea.

Sistemele sunt date de ansamblul de proceduri care fac organizația să

funcționeze: planificare, circulația documentelor, prelucrarea comenzilor

clienților, asigurarea calității, protecția mediului.

Stilul managerial (mentor, facilitator, monitor, coordonator, director,

producător, broker, inovator) reflectă aspecte ca: modul de utilizare a

timpului, centralizare vs. descentralizare, simboluri comportamentale și

constitue o reflectare a culturii organizației.

Personalul include tot ce este legat de oamenii din organizație, dar nu

priviți ca individualități ci în ansamblul lor, ca resursă umană. Această

Menținerea Caracteristici Poziționare pe

sistemului predominante piață

În funcție de caracteristicile și dimensiunile întreprinderii, managerul

(specialistul în activitatea și arta de a conduce și organiza întreprinderi)

trebuie să joace următoarele roluri:

organizaționale prin care sistemul de producție se leagă de întreprindere,

dimensiunile și caracteristicile întreprinderii

1. Sunteți managerul unei firme a cărei dimensiune principală

este adhocrația. Care sunt caracteristicile principale ale firmei și

ce tip de manager trebuie să fiți (deveniți)?

1. Poziționare pe piață și flexibilitate, descentralizare; Inovator

1. Abrudan I., Cândea D., coordonatori, Manual de inginerie

economică, Ingineria și managementul sistemelor de producție,