UNITATEA DE ÎNVĂŢARE
ALIAJE 

3   

CUPRINS 
(Sarcini de învățare) 
 
3  Aliaje ...................................................................... 1 
3.1 Constituția fizico‐chimică și natura fazelor din aliaje 1 
3.2 Legea fazelor ........................................................... 4 
3.3 Difuzia și autodifuzia în metale și aliaje ................... 4 
3.4 Diagrame de echilibru pentru sisteme binare de 
aliaje ....................................................................... 7 
3.5  Dependența dintre proprietățile aliajelor și 
diagramele de echilibru ........................................ 11 
Teste de autoevaluare ........................................................ 14 
Răspunsurile testelor de autoevaluare ............................... 15 
Bibliografie/webografie ....................................................... 15 

Obiective 
Prezentarea  structurii,  compoziției  și  proprietăților 
aliajelor precum și implicațiile folosirii acestora în inginerie în 
funcție de proprietățile fizice și tehnologice. 

Competenţe 
Însușirea de către studenți a noțiunilor de aliaj, diagramă de 
echilibru, a mecanismelor difuziei și autodifuziei, precum și 
identificarea fazelor aliajelor.  

 
3 Aliaje  
Aliajele sunt materiale metalice, omogene macroscopic obținute, de obicei 
prin  solidificarea  unei  topituri  ce  conține  speciile  atomice  ale  mai  multor 
elemente chimice. 
Elementele chimice ce intră în alcătuirea unui aliaj se numesc componenții 
aliajului. Orice aliaj are un component de bază care este metal și unul sau 
mai mulți componenți de aliere, metalici sau nemetalici. 
Totalitatea  aliajelor  cu  aceeași  componenți  luați  în  diferite  proporții 
formează un sistem de aliaje. În funcție de numărul componenților acestea 
pot fi: binare, ternare, cuaternare și polinare. 
 
3.1 Constituția fizico‐chimică și natura fazelor din aliaje 
Aliajele, privite ca sisteme termodinamice, se află în echilibru dacă atomii 
sunt  distribuiți  în  funcție  de  natura  forțelor  de  legătură  interatomică  sub 

1 
 
 

formă de faze. 
Fazele  sunt  părți  ale  microstructurii  aliajelor,  separate  de  restul  aliajului 
prin  suprafețe  de  separație,  având  proprietăți  fizico‐chimice  și  mecanice 
proprii.  Natura  și  numărul  fazelor  ce  formează  structura  unui  aliaj  în 
condiții date de presiune și temperatură determină constituția aliajului. În 
structura  aliajelor  se  pot  întâlni  trei  tipuri  de  faze:  soluții  solide;  compuși 
definiți (intermetalici); metal pur. 
Apariția în structura aliajelor a fiecăruia din aceste faze depinde de raportul 
dintre forțele de legătură interatomică dintre atomii identici și atomii diferiți.  
Soluții solide   
Atunci  când  forțele  de  legătură  dintre  atomii  identici  sunt  aproximativ 
egale cu forțele de legătură dintre atomii diferiți, există tendința ca aceștia 
să  se  distribuie  într‐o  rețea  comună  cu  o  repartiție,  de  obicei 
întâmplătoare, formând soluții solide.  
Atunci când doi componenți pot forma soluții solide indiferent de proporția 
în care se află în aliaj se spune că acești componenți au solubilitate totală și 
formează soluții solide continue (totale). 
Atunci când soluțiile solide se formează numai în intervale bine definite ale 
proporției componenților se spune că solubilitatea este parțială. 
Componenții de aliere se pot distribui în rețeaua cristalină a componentului 
de bază în două moduri: 
‐  înlocuind  atomii  componentului  de  bază în  rețeaua  cristalină  a acestuia, 
formând soluții solide de substituție; 
‐ prin ocuparea interstițiilor din rețeaua cristalină a acestuia formând soluții 
solide interstițiale (de pătrundere). 
Având  în  vedere  cele  de  mai  sus,  componentul  de  bază  este  dizolvant 
(solvent), iar componentul de aliere ‐ dizolvat (solut). 
Soluțiile  solide  de  substituție  sunt,  în  mod  obișnuit,  soluții  solide 
dezordonate,  dar  în  anumite  cazuri  se  pot  forma,  la  temperaturi  scăzute 
soluții solide ordonate (faze Kurnakov) în care distribuția atomilor de solut 
în rețeaua solventului este ordonată. 
Formarea soluțiilor solide de substituție, respectiv solubilitatea reciprocă a 
componenților unui aliaj depinde de următorii factori: 
‐  izomorfismul  componenților,  condiție  îndeplinită  în  cazul  în  care 
componenții au același tip de rețea cristalină; 
‐ criteriul electrochimic: vor forma soluții solide de substituție elementele 
chimice  care  au  electronegativitate  (măsură  a  tendinței  de  a  accepta 
electroni) apropiată. Respectă această condiție metalele care ocupă locuri 
apropiate în tabelul periodic. 
‐  factorul  geometric:  razele  atomice  apropiate.  Această  condiție  poate  fi 
exprimată cu ajutorul diferenței relative a razelor atomice a componenților 
A și B, definită astfel: 
หRa,B ‐Ra,A ห
d= ·100 ሾ%ሿ             
max൫Ra,B ,Ra,A ൯
Dacă  d    8%  există  tendința  formării  de  soluții  solide  de  substituție 

 
 

continue,  iar  pentru  d    15%  nu  există  solubilitate  în  stare  solidă  în 
componenții A și B. 
‐ concentrația electronică (raportul dintre numărul electronilor de valență 
și numărul de atomi) redusă. 
Toate  condițiile  de  mai  sus  sunt  greu  de  îndeplinit  astfel  că  din  cele 
aproximativ 1400 de sisteme binare cunoscute aproximativ 60 sunt sisteme 
cu solubilitate totală. 
Pentru  a  se  forma  soluții  solide  interstițiale  este  necesar  ca  atomii 
elementului  dizolvat  să  aibă  raze  atomice  suficient  de  mici  pentru  a 
pătrunde în interstițiile rețelei cristaline a solventului.  
Această condiție este îndeplinită numai de nemetale (N2, O2, H2, C, B, etc.). 
Deoarece  razele  atomice  ale  elementelor  de  aliere  sunt  mai  mari  decât 
dimensiunile  interstițiilor,  soluțiile  solide  interstițiale  sunt  soluții  solide 
parțiale.  
 
Compuși definiți (intermetalici) 
Compușii  definiți  (intermetalici)  se  formează  în  situația  în  care  forțele  de 
legătură dintre atomii diferiți sunt mai mari decât forțele de legătură dintre 
atomii de același fel.  
În cazul în care se formează la un raport fix al concentrației componenților 
poartă numele de faze Daltonide, iar în cazul în care raportul concentrației 
componenților  este  variabil  (în  limite  restrânse)  ‐  faze  Bertholide.  Unii 
compuși  definiți  sunt  foarte  stabili,  având  puncte  de  topire  mult  mai 
ridicate  decât  ale  componenților.  Aceștia  au  o  topire  congruentă  (sunt 
stabili până la temperatura de topire, aici comportându‐se ca un metal pur) 
și cristalizează direct din topitură. 
Alți compuși definiți au stabilitate mică și se descompun la topire (compuși 
definiți  cu  topire  incongruentă).  Formarea  are  loc  în  urma  unei  reacții 
peritectice. 
Tipul  structurii  cristaline  și  tipul  legăturilor  interatomice  ale  compușilor 
definiți  depind  de  aceeași  factori  analizați  în  cazul  soluțiilor  solide,  cu 
excepția  izomorfismului.  Ca  urmare,  după  cum  predomină  unul  sau  altul 
din cei trei factori, compușii definiți sunt: 
‐ compuși electrochimici; 
‐ compuși de tip geometric; 
‐ compuși de tip electronic. 
În cazul formării compușilor electrochimici factorul principal este afinitatea 
electrochimică. Aceștia au rețele cristaline simple (cubice sau hexagonale), 
iar  legăturile  interatomice  sunt  de  tip  ionic  sau  covalent  (Exemple:  NaCl, 
CaF2, ZnS, NiAs, etc.). 
Compușii  de  tip  geometric  sunt  rezultatul  acțiunii  preponderente  a 
criteriului geometric. Când diferența relativă a razelor componenților este 
mare  se  formează  compuși  interstițiali  (Fe3C,  Fe4N,  etc.),  iar  când 
dimensiunile  atomice  sunt  apropiate  se  formează  faze  Laves  (MgCu2, 
MgZn2, etc.) sau faze  (FeCr, FeV, etc.). 

3 
 
 

În cazul unor compuși ca: CuZn, Cu31Sn8 etc., criteriul principal de formare îl 
constituie concentrația electronică. 
 
Metal pur 
În cazul în care forțele de legătură dintre atomii de același fel sunt mult mai 
mari  decât  forțele  de  legătură  dintre  atomii  diferiți,  există  tendința 
separării componenților aliajului sub formă de faze distincte. 
 
3.2 Legea fazelor 
Numărul factorilor externi și interni ale căror valori se pot modifica fără a 
afecta numărul de faze aflate în echilibru în structura unui aliaj se numește 
varianța sistemului sau numărul gradelor de libertate. 
Factorii externi sunt presiunea și temperatura (e2), iar factorul intern este 
concentrația. 
Între  numărul  gradelor  de  libertate  al  sistemului  (V‐varianța),  numărul 
componenților  ce  formează  aliajul  (k)  și  numărul  de  faze  (f)  aflate  în 
echilibru în condițiile date, există legătura: Vk‐fe denumită legea fazelor 
sau regula lui Gibbs. 
În cazul în care V0 sistemul este invariant, adică nu se poate modifica nici‐un 
factor intern sau extern fără a se modifica numărul de faze aflate în echilibru. 
Pentru  sisteme  condensate  (fără  faze  gazoase)  în  care  influența  presiunii 
este neglijabilă (e1, temperatura), legea fazelor devine: Vk‐f1. 
Deoarece  V    0  rezultă  f    k1,  adică  numărul  de  faze  aflate  în  echilibru 
este mai mic sau egal cu numărul de componenți plus unu. 
Considerând  cazul  cristalizării  primare  (f2,  lichid  și  solid)  a  unui  metal  pur 
(k1)  rezultă  că  sistemul  este  invariant,  transformarea  decurgând  la 
temperatură  constantă.  În  mod  similar  cristalizarea  secundară  a  unui  metal 
care prezintă modificații se va realiza la temperatură constantă (De exemplu 
transformarea polimorfă a Fe la temperatura de 912C, k1, f2, Fe și Fe).  
 
3.3 Difuzia și autodifuzia în metale și aliaje 
 
Definiții. Tipuri de difuzie   
Prin  difuzie  se  înțelege  modificarea  pozițiilor  atomilor  (ionilor)  din  corpurile 
gazoase,  lichide  sau  solide.  Deplasarea  prin  difuzie  a  atomilor  se  face  pe 
distanțe  foarte  mari  în  raport  cu  distanțele  interatomice.  Difuzia  este 
determinată de agitația termică a atomilor, la creșterea temperaturii mărindu‐
se viteza de difuzie. Considerând un aliaj oarecare, difuzia se produce deci ca 
rezultat  al  mișcării  atomilor  individuali,  excitarea  termică  constituind  sursa 
energiei  de  activare  a  procesului  de  difuzie.  Un  atom,  când  are  energia  de 
excitare termică suficient de mare, “sare” din poziția de echilibru într‐o poziție 
atomică  vecină.  Direcțiile  de  mișcare  sunt  absolut  întâmplătoare  astfel  încât 
atomul în mișcarea sa descrie un drum în zigzag. Dacă există însă un gradient 
al  concentrației,  numărul  atomilor  dizolvați  fiind  mai  mare  într‐o  anumită 
parte a corpului, chiar dacă fiecare deplasare în parte este întâmplătoare, se 

 
 

formează un flux stabil care tinde să egaleze compoziția chimică adică, să se 
anuleze gradientul de concentrație. Este necesar să se precizeze că prin difuzie 
se înțelege nu deplasarea atomilor individuali ci fluxul macroscopic de atomi 
determinat de aceste deplasări. 
Difuzia  se  poate  produce  și  în  lipsa  unei  diferențe  de  concentrație  chimică. 
Procesul  de  difuzie  nelegat  de  variația  de  concentrație  se  numește 
autodifuzie. 
Difuzia  este  un  proces  de  mare  însemnătate  stând  la  baza  celor  mai 
importante  transformări  care  se  produc  în  metale  și  aliaje:  solidificări, 
transformări de fază, recristalizări etc. Toate transformările care presupun 
modificări  de  compoziție  chimică  cum  sunt  tratamentele  termice  și 
termochimice, sinterizarea etc., nu ar putea fi imaginate fără difuzie. 
 
Mecanismele difuziei și autodifuziei 
Difuzia și autodifuzia se realizează deci prin salturi atomice care au ca efect 
crearea unor fluxuri macroscopice de atomi dintr‐o parte în alta a corpului. 
Difuzia atomică în metale și aliaje se poate realiza prin diferite mecanisme. 
În  cazul  soluțiilor  solide  de  substituție  sau  al  autodifuziei  se  pot  imagina 
următoarele mecanisme: 
‐ schimbarea reciprocă de locuri între doi atomi vecini, figura 3.1a; 
‐ difuzia prin internoduri, figura 3.1b; 
‐  difuzia  prin  deplasare  ciclică  a  unor  grupări  de  trei  ‐  patru  atomi,  figura 
3.1c; 
‐ difuzia prin intermediul vacanțelor, figura 3.1d. 
 

 
a.  b.  c.  d. 
Fig. 3.1Mecanisme de difuzie posibile în soluții solide de substituție sau la 
autodifuzie 
a ‐ schimbarea reciprocă de locuri între doi atomi vecini; b ‐ difuzia prin 
internoduri; c ‐ difuzia ciclică; d ‐ difuzia prin vacanțe. 
 
Cel  mai  probabil  mecanism  de  autodifuzie  și  difuzie  în  soluții  solide  de 
substituție  este  difuzia  prin  intermediul  vacanțelor;  el  constă  în  trecerea 
unui atom aflat într‐un nod al rețelei intr‐un alt nod vacant, vecin. În nodul 
din  care  a  plecat  atomul  se  formează  o  vacanță  care  poate  fi  ocupată  de 
atomul  vecin  și  așa  mai  departe.  În  acest  mod  se  realizează  o  deplasare 
continuă a vacanțelor. 
În soluțiile solide interstițiale de atomi B în rețeaua cristalină a solventului 
A,  atomii  dizolvați  care  difuzează  sunt  cu  diametrul  atomic  foarte  mic, 
ocupând  interstițiile  rețelei  cristaline  a  componentului  de  bază.  În  acest 

5 
 
 

mod  atomii  de  B  pot  migra  cu  ușurință  dintr‐o  poziție  în  alta,  difuzia 
realizându‐se prin internoduri (figura 3.2). 
 
Legile difuziei (legile lui Fick) 
Coeficientul  de  difuzie  Di  al  unei  particule  din  componentul  i  aflată  în 
amestec sau în soluție într‐un solvent este definit de legea I a lui Fick: 
j i   D i c i 
sau pentru direcția x: 
c
j i ,x   D i  i  
x
unde  ji  este  fluxul  sau  curentul  de  difuzie  care  trece  prin  unitatea  de 
suprafață  a  solventului,  în  unitatea  de  timp;  ci  este  concentrația 
componentului i (măsurată în aceleași unități de masă ca și ji). Coeficientul 
de difuzie are dimensiunile L2 T‐1, de obicei cm2/s. 
 

Fig. 3.2 Difuzia într‐o soluție solidă  Fig. 3.3 Posibilitățile de difuziune în 
interstițială  materialele metalice policristaline 
 
Modificarea concentrației în timp este descrisă de legea a II a lui Fick: 
c i
  D i  c i   

sau pentru difuzia în direcția x: 
c i   c i 
  D  
x x  x 
iar pentru D independent de concentrație: 
c i 2ci
 D 2  
 x
Valoarea  coeficienților  de  difuzie  este  influențată  de  temperatură,  de 
natura elementului dizolvat și a solventului, de concentrația în soluție și de 
prezența imperfecțiunilor în rețeaua cristalină. În metalele și aliajele solide 
coeficienții de difuzie au valori de ordinul 10‐10 cm2/s, în timp ce în metalele 
lichide  valorile  sunt  de  ordinul  10‐5  cm2/s.  Variația  cu  temperatura  a 
coeficienților de difuzie este exponențială, de tip Arrhenius: 
E

D  D0 e RT  

unde  R  este  constanta  universală  a  gazelor,  T  ‐  temperatura  absolută,  E  ‐ 

energia de activare și D0 ‐ factorul de frecvență. Factorul de frecvență are 

 
 

aceeași  dimensiune  ca  și  coeficientul  de  difuzie  D,  este  independent  de 
temperatură  și  pentru  metale  și  aliaje  solide  este  cuprins  între  limitele 
0.1... 10 cm2/s. 
 
Difuzia la suprafața, la limitele și în volumul cristalelor 
Într‐un  monocristal  difuzia  poate  avea  loc  numai  prin  interiorul  rețelei 
cristaline sau pe suprafața cristalului. 
În materialele metalice policristaline este în plus posibilă difuzia prin limita 
de grăunte, figura 3.3. Din datele comparative ale coeficienților de difuzie 
în  volum  (Dv),  prin  limita  de  grăunte  (DL)  și  pe  suprafața  materialului  (DS) 
rezultă că: DV DL Dv. 
În unele cazuri difuzia prin limitele de grăunte poate fi mult mai mare decât 
difuzia prin interiorul rețelei cristaline, mai ales la temperaturi joase. 
 
3.4 Diagrame de echilibru pentru sisteme binare de aliaje 
Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje sunt reprezentări grafice în 
coordonate temperatură ‐ concentrație a domeniilor de stabilitate a fazelor. 
Pentru reprezentarea lor sunt necesare k axe de coordonate, o axă pentru 
temperatură și k‐1 axe pentru concentrațiile componenților. 
Rezultă  că  diagramele  de  echilibru  ale  sistemelor  binare  au  reprezentări 
grafice în plan,iar cele ale sistemelor ternare, spațiale. 
Pe diagramele de echilibru ale sistemelor binare domeniile de stabilitate a 
fazelor  sunt  separate  prin  linii  de  transformare  fazică  ce  corespund 
transformărilor lichid‐solid, sau transformărilor în stare solidă (transformări 
alotropice  ale  componenților,  modificări  ale  solubilității  funcție  de 
temperatură, ordonări ale soluțiilor solide, transformări invariante). 
Trasarea  diagramelor  de  echilibru  se  poate  face  pe  cale  experimentală  prin 
determinarea  punctelor  critice  (de  transformare)  ale  aliajelor  din  sistemul 
respectiv prin analiză termică, dilatometrică, magnetică, röentgenografică, etc. 
Pentru  analiza  aliajelor  dintr‐un  sistem  binar  se  aplică  următoarele  reguli 
generale: 
‐  o  verticală  în  diagrama  de  echilibru  reprezintă  un  aliaj  cu  evoluția  sa 
structurală în funcție de temperatură; 
‐  în  zona  în  care  verticala  unui  aliaj  trece  printr‐un  domeniu  monofazic 
structura  este  formată  din  faza  respectivă  având  compoziția  identică  cu 
aliajul considerat; 
‐ o izotermă dusă printr‐un domeniu bifazic al unei diagrame de echilibru 
taie  liniile  de  transformare cele  mai  apropiate  în  puncte  ale  căror  abscise 
corespund  cu  compozițiile  fazelor  ce  formează  structura  la  temperatura 
izotermei respective; 
‐ pe liniile de transformare ale diagramei de echilibru coexistă în echilibru 
toate fazele din domeniile adiacente liniei respective. 
Funcție  de  solubilitatea  componenților  în  stare  lichidă  și  solidă,  de 
capacitatea  de  a  forma  compuși  intermetalici  și  de  influența 
transformărilor  polimorfe,  diagramele  sistemelor  reale  de  aliaje  sunt,  de 

7 
 
 

obicei,  complexe,  ele  putându‐se  analiza  dacă  se  descompun  în  diagrame 
de echilibru simple de tipul celor prezentate în continuare. 
 
Diagrama de echilibru a sistemelor binare cu componenții complet solubili 
în stare lichidă și solidă 
În  acest  caz  sunt  îndeplinite  condițiile  formării  unor  soluții  solide  de 
substituție  continue,  din  această  categorie  făcând  parte  sistemele  binare: 
Cu‐Ni, Bi‐Sb, Ag‐Au, Mo‐W, Ti‐Nb, etc. 
Forma  diagramei  de  echilibru,  prezentată  în  figura  3.4  a,  pentru  un  caz 
general  în  care  componenții  s‐au  notat  cu  A  și  B,  indică  faptul  că  liniile 
liquidus și solidus o împart în trei subdomenii: două monofazice (unde sunt 
stabile  soluția  solidă  ,  respectiv  lichidul  L,  subdomenii  în  care  sistemul 
este bivariant, V2) și unul bifazic (în care este stabil amestecul de lichid și 
soluție solidă , subdomeniu în care sistemul este monovariant). 
Pe liniile de transformare sistemul este monovariant. 
Studiul  transformărilor  la  răcire  se  face  utilizând  curba  de  răcire  pentru 
care temperaturile critice se obțin la intersecția verticalei aliajului cu liniile 
diagramei (v. fig. 3.4 b). 
 

 
a.  b. 
Fig. 3.4 
a ‐ Diagrama de echilibru pentru sistemele binare cu componenții complet solubili 
în stare lichidă și în stare solidă; b ‐ curba de răcire pentru aliajul cu b % B. 
 
Se  constată  că  solidificarea  are  loc  în  intervalul  de  temperaturi  tt  ‐ 
temperatura  de  topire,  ts  ‐  temperatura  de  solidificare.  În  acest  interval 
curba de răcire își modifică curbura datorită degajării căldurii de cristalizare 
a fazei .  
Pentru orice temperatură t(tt,ts) se poate determina procentul de fază  
(și de lichid L), astfel: 
‐ la temperatura t (v. fig. 3.4) în conformitate cu legea izotermei lichidul va 
avea concentrația bL %B, iar faza  concentrația bs %B; 
‐ sunt evidente relațiile: 

 
 

G L  b L  G s  b s  G  b
   
G L  G s  G
unde:  GL este masa de lichid; 
  GS ‐ masa de fază  cristalizată; 
  G ‐ masa de aliaj. 
‐ prin rezolvarea corespunzătoare a sistemului de mai sus se obține: 
 b  bL
%   b  b  100
 s L
  
% L  b s  b  100
 bs  bL
Aceste rezultate conduc la următoarea analogie, denumită regula pârghiei: 
‐  se  duce  o  orizontală  în  diagrama  de  echilibru,  la  temperatura  la  care  se 
calculează  procentul  fazelor,  până  când  intersectează  liniile  de 
transformare cele mai apropiate; 
‐ se consideră <pârghia> cu lungimea exprimată în procente component B, 
la  capetele  căreia  acționează  greutățile  fazelor,  iar  în  punctul 
corespunzător aliajului acționează greutatea aliajului (v. fig. 3.4). 
‐ din ecuațiile de echilibru ale pârghiei se obține sistemul de mai sus. 
La sfârșitul cristalizării se obțin cristale echiaxiale de soluție solidă omogenă 
,  dacă  sunt  îndeplinite  condițiile  de  echilibru  termodinamic  în  orice 
moment. Acest lucru este realizabil numai în cazul răcirilor foarte lente. 
Aplicând regula izotermei se constată că: 
‐ la temperatura tt, germenele cristalin va avea concentrația bs1 %B; 
‐ la temperatura t2, faza solidă  depusă va avea concentrația bs2 %B, figura 
3.5. 
În  condiții  de  echilibru  omogenizarea  prin  difuzie  va  conduce  la 
omogenizarea fazei  solidificate între tt și t2 la valoarea bs2 (concentrația 
fazei solide în component B variază după linia solidus și similar pentru lichid 
‐ după linia liquidus). 
În  realitate  însă,  această  omogenizare  nu  se  produce  complet  astfel  încât 
concentrația  medie  a  fazei  solide  formate  va  fi  bs2’    bs2.  Raționalizând 
analog  se  constată  că  la  temperatura  ts  rămâne  o  cantitate  de  lichid 
netransformată (ce se poate determina cu regula pârghiei) care va cristaliza 
la temperaturi inferioare temperaturii ts, rezultând faza  cu concentrații în 
B  mai  mici  de  b,  astfel  încât  la  sfârșitul  cristalizării  compoziția  medie  a 
cristalului să fie cea a aliajului considerat. 
Rezultă deci, că în condiții reale, cristalul (dendrita) este neomogen, axa lui 
fiind mai bogată în componentul mai greu fuzibil, iar zonele interdendritice 
bogate  în  elementul  mai  ușor  fuzibil,  fenomen  denumit  segregație 
interdendritică, iar o astfel de soluție solidă‐soluție solidă neomogenă. 
Înfășurătoarea tuturor curbelor de variație reală a concentrației fazei solide 
bs', se numește curba solidus neomogen ‐ curba de sfârșit de solidificare în 
condiții reale. 
 

9 
 
 

Diagrame  de  echilibru  ale  sistemelor  binare,  cu  componenții  complet 

solubili în stare lichidă și parțiali solubili în stare solidă 
În această categorie se încadrează trei mari grupe de diagrame de echilibru 
(sisteme de aliaje). 
‐ sisteme cu transformare eutectică; 
‐ sisteme cu transformare peritectică; 
‐ sisteme fără transformare eutectică sau peritectică. 
 

Fig. 3.5. Explicarea segregației interdendritice și a liniei solidus neomogen 
 
Se prezintă în continuare cazul diagramei de echilibru a sistemelor de aliaje 
cu  componenții  complet  solubili  în  stare  lichidă  și  parțial  solubili  în  stare 
solidă care prezintă transformare eutectică (figura 3.6 a). 
Un astfel de tip de diagramă de echilibru prezintă sistemele binare: Ag‐Cu, 
Al‐și, Cr‐Ni, Pb‐Sn, Pb‐Sb, Al‐Cu, Pt‐Cr, etc. 
Fazele sistemului sunt: soluția solidă  de B în A; soluția solidă  de A în B; 
Liniile diagramei sunt linii de transformare fazică: linia liquidus:  t t(As) e t t(Bs) ; 
linia  solidus:  t t(As) d 1 e d 2 t t(Bs) ;  linia  d1c1  de  variație  cu  temperatura  a 
concentrației în B a soluției solide  și similar pentru soluția solidă  ‐ linia 
d2c2.  Liniile  diagramei  delimitează  trei  domenii  bifazice  (în  care  sistemul 
este  monovariant)  și  trei  domenii  monofazice  (în  care  sistemul  este 
bivariant).  Pe  linia  d1ed2  se  găsesc  în  echilibru  trei  faze:  L,  ,  ,  deci 
sistemul este invariant.  
Aliajele  care  au  concentrație  cuprinsă  între  d1  și  d2  suferă,  la  răcire, 
transformarea eutectică: lichidul cu concentrația punctului e se transformă 
în  amestecul  mecanic  de  soluție  solidă    cu  concentrația  punctului  d1  și 
soluție solidă  cu concentrația punctului d2; pe toată durata transformării 
temperatura rămâne constantă, pe curba de răcire apărând un palier. 
Structura  la  temperatura  ambiantă  se  stabilește  studiind,  după  regulile 
prezentate anterior, transformările la răcire ale aliajelor. 
a) aliajele cu concentrații mai mici decât c1, respectiv mai mari decât c2, se 
transformă  la  răcire  ca  și  aliajele  din  sistemul  tratat  anterior  având  la 
temperatura ambiantă structura formată din soluție solidă , respectiv . 
b) pentru aliajele cu concentrație cuprinsă între c1 și d1, respectiv d2 și c2 (v. 

 
  

fig.  3.6  b.)  cristalizarea  primară  decurge  similar  celor  de  la  punctul  a).  În 
stare  solidă,  la  intersecția  curbei  de  solubilitate  variabilă  cu  temperatura 
are loc separarea fazei secundare >, respectiv >. 
c) aliajele cu concentrația cuprinsă între d1 și e, respectiv e și d2 (v.fig. 3.6 c) 
suferă  transformarea  eutectică,  preeutectic  separându‐se  soluție  , 
respectiv . Fazele preeutectice ca și cele din amestecul mecanic vor avea 
solubilitate variabilă cu temperatura. La temperatura ambiantă constituent 
va apare faza secundară separată din faza preeutectică respectivă. 
d)  aliajul  cu  concentrația  e  va  prezenta  la  temperatura  ambiantă  numai 
amestecul mecanic eutectic. 
 

 
Fig. 3.6 
a‐ Diagrama de echilibru a sistemului cu componenții complet solubili în stare 
lichidă și parțiali solubili în stare solidă, cu transformare eutectică; b, c ‐ curbe 
de răcire; d ‐ diagrama structurală Tammann pentru faze; e ‐ diagrama 
structurală pentru constituenți 
 
3.5 Dependența  dintre  proprietățile  aliajelor și  tipul  diagramei  de 
echilibru 
 
A. Proprietăți fizice 
Proprietățile aliajelor depind de natura fazelor în echilibru și de proporția 

11 
 
 

lor  în  structură.  Prezența  soluțiilor  solide  influențează  în  special 

proprietățile fizice, iar cea a compușilor definiți, pe cele mecanice. 
În funcție de concentrație se pot reprezenta proprietăți care depind puțin 
de  mărimea  grăunților: greutatea  specifică, coeficientul  de  dilatare  liniară 
etc. sau proprietăți care se iau ‐ pentru comparație ‐ corespunzătoare stării 
cu  grăunți  mari:  duritatea  și  alte  caracteristici mecanice, conductibilitatea 
electrică etc. 
 

Fig. 3.7 Dependența între proprietățile fizice și diagramele de echilibru: 
a ‐ duritate, rezistență mecanică etc.; b ‐ conductivitate electrică, coeficient 
de temperatură al rezistenței electrice etc. 
 
În figura 3.7 este prezentată variația acestor proprietăți pentru o serie de 
tipuri elementare de diagrame de echilibru. Pentru a se face legătura între 
structură  și  proprietăți,  trebuie  cunoscute  proprietățile  componenților  și 
constituenților. Variația proprietăților decurge după următoarele legi: 
‐  la  amestecuri  de  faze  (domenii  bifazice)  proprietățile  variază  după  o 
dreaptă (liniar, aditiv); 
‐ la soluții solide (domenii monofazice), proprietățile variază după o curbă. 
Astfel,  de  exemplu,  rezistența  electrică  poate  diferii  foarte  mult  de  a 
componenților  (aliaje  Cu  ‐  Ni).  De  aceea,  descompunerea  soluției  solide 
face să scadă rezistența electrică; 
‐ un compus definit prezintă un maxim sau un minim al proprietăților fizice 
(punct singular). 
 
B. Proprietățile tehnologice 
Există de asemenea o corelație între diagrama de echilibru și proprietățile 
tehnologice, de prelucrare, ale aliajelor. Aliajele se împart în deformabile și 
de turnătorie. Limita dintre ele este saturarea soluției solide (figura 3.8). Se 
constată  că  aliajele  deformabile  sunt  aliaje  monofazice  iar  cele  pentru 
turnătorie sunt aliajele care conțin eutectic. 
Plasticitatea  la  cald  este  ridicată  la  aliajele  monofazice,  scăzând  mult  în 

 
 

domeniul bifazic. 
 

Fig. 3.8 Dependența între proprietățile tehnologice și diagrama de echilibru 
 
Fluiditatea  prezintă  valori  mai  ridicate  la  aliajele  care  solidifică  la  o 
temperatură  constantă  (metale  pure  sau  aliaje  eutectice)  sau  în  interval 
foarte  redus  de  temperatură.  Contracția  la  solidificare  este  de  asemenea 
minimă  în  cazul  aliajelor  eutectice  și  în  plus  în  acest  caz  se  obține  o 
retasură concentrată. În cazul aliajelor cu interval mare de solidificare, pe 
lângă  efectul  nefavorabil  al  segregației  interdendritice  se  suprapune 
tendința de formare a micoretasurilor (porozități). 
 
Observație 

13 
 
 

Proprietățile  metalelor  și  aliajelor  sunt  puternic  influențate  de  forma  și 
dimensiunea  grăunților  cristalini,  de  distribuția  și  gradul  de  dispersie  al 
fazelor.  Prin  prelucrări  tehnologice  ‐  deformare  plastică,  tratamente 
termice  etc.,  acestea  pot  fi  modificate  in  limite  foarte  largi  obținându‐se, 
deci,  o  variație  mare  a  proprietăților  unui  material  metalic  dat.  De 
exemplu, influența formei, modului de distribuție și gradului de dispersie al 
fazelor  se  manifestă  pregnant  în  cazul  aliajelor  bifazice  având  structura 
formată  dintr‐o  fază  secundară  dură  și  fragilă,  distribuită  într‐o  matrice 
(fază)  de  bază  moale  și  tenace.  Dacă  faza  secundară  este  distribuită  sub 
formă  de  particule  aciculare,  aliajele  prezintă  fragilitate  accentuată.  Dacă 
faza secundară este dispersată în matrice sub formă de particule lamelare 
sau  globulare,  fragilitatea  aliajelor  este  mult  diminuată;  cele  mai  tenace 
structuri de acest tip sunt cele având faza secundară globulară și uniform 
distribuită  în  matrice.  Aliajele  bifazice  având  structuri  cu  grade  mari  de 
dispersie  și  distribuție  uniformă  a  fazei  secundare  globulare  se 
caracterizează  printr‐o  asociere  optimă  a  proprietăților  de  rezistență 
mecanică și plasticitate. 
 
 
Teste de autoevaluare 
 
 
1. Elementele chimice care intră în alcătuirea unui aliaj se numesc: 
a. componenții aliajului 
b. constituenții aliajului 
c. fazele aliajului 
d. componenți de bază 
 
2. Părțile microstructurii aliajelor, separate de restul aliajului prin suprafețe 
de  separație,  având  proprietăți  fizico‐chimice  și  mecanice  proprii  se 
numesc: 
a. componenții aliajului 
b. constituenții aliajului 
c. fazele aliajului 
d. componenți de bază 
 
3. Soluțiile solide pot fi: 
a. de substituție 
b. interstițiale 
c. cu topire congruentă 
d. cu topire incongruentă 
 
4. Compușii definiți  pot fi: 
a. de substituție 
b. interstițiale 
c. cu topire congruentă 

 
 

d. cu topire incongruentă 
 
5. Legea fazelor, V = k – f + e: 
a. V ‐ varianța sistemului (numărul gradelor de libertate) 
b. k – numărul de componenți 
c. f – numărul fazelor aflate în echilibru 
d. e – numărul factorilor externi 
 
6. Legea fazelor, V = k – f + 1: 
a. V ‐ varianța sistemului (numărul gradelor de libertate) 
b. k – numărul de componenți 
c. f – numărul fazelor aflate în echilibru 
d. e = 1 numărul factorilor externi (temperatura) 
 
7. În cazul soluțiilor solide sau al autodifuziei se pot imagina 
următoarele mecanisme: 
a. schimbarea reciprocă de locuri între doi atomi vecini 
b. difuzia prin internoduri 
c. difuzia prin deplasare ciclică a unor grupuri de trei – 
patru atomi 
d. difuzia prin intermediul vacanțelor 
 
8. Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje sunt 
reprezentări grafice în coordonate temperatură – concentrație a 
domeniilor de stabilitate a: 
a. componenților 
b. fazelor 
c. constituenților 
d. compușilor definiți 
 
 
Răspunsurile testelor de autoevaluare 
1 ‐ a; 2 ‐ c; 3 ‐ a, b; 4 – c,d; 5 – a,b,c,d; 6 – a,b,c,d; 7 – a,b,c,d; 8 – b; 
 
 
 
Bibliografie/webografie 
 
1. Ispas  V.,  Materiale  şi  tehnologii  primare,  Partea  I,  Metale  şi  aliaje, 
Editura Universal Cartfil, 1998 
 

15