FIŞA DISCIPLINEI PROCEDEE TEHNOLOGICE ÎN INGINERIA MATERIALELOR 3

Anul universitar 2021 - 2022

Decan,
Conf. dr. ing. Iulian Ioniţă

1. Date despre program

1.1 Instituţia de învăţământ superior Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi
1.2 Facultatea Ştiinţa şi Ingineria Materialelor
1.3 Departamentul TEPM
1.4 Domeniul de studii Ingineria Materialelor
1.5 Ciclul de studii1 Licenta
1.6 Programul de studii IPM

2. Date despre disciplină

2.1 Denumirea disciplinei
2.2 Titularul activităţilor de curs
2.3 Titularul activităţilor de aplicaţii
2.4 Anul de studii2 3 2.5 Semestrul3
PROCEDEE TEHNOLOGICE ÎN INGINERIA
MATERIALELOR 3 Cod disciplină
Șef lucr. dr. ing. Elena CHIRILĂ
Șef lucr. dr. ing. Elena CHIRILĂ 3 IPM 10
6 2.6 Tipul de evaluare4 E 2.7 Tipul disciplinei5 DD

3. Timpul total estimat al activităţilor zilnice (ore pe semestru)

3.1 Număr de ore pe săptămână 6 din care: 3.2 curs 3 3.3a sem. 3.3b laborator 2 3.3c proiect 1
3.4 Total ore din planul de învăţământ6 84 din care: 3.5 curs 42 3.6a sem. 3.6b laborator 28 3.6c proiect 14
Distribuţia fondului de timp7 Nr. ore
Studiul după manual, suport de curs, bibliografie şi notiţe 6
Documentare suplimentară în bibliotecă, pe platformele electronice de specialitate şi pe teren 15
Pregătire seminarii/laboratoare/proiecte, teme, referate şi portofolii 7
Tutoriat8 7
Examinări9 6
Alte activităţi: 0
3.7 Total ore studiu individual10 41
3.8 Total ore pe semestru11 125
3.9 Numărul de credite 5

4. Precondiţii (acolo unde este cazul)

4.1 de curriculum12 -
4.2 de competenţe -

5. Condiţii (acolo unde este cazul)

5.1 de desfăşurare a cursului13 Calculator
5.2 de desfăşurare a sem./lab./proiect14 Calculator

6. Competenţele specifice acumulate15

Repartizare
Număr de credite alocat disciplinei16: 5 credite pe
competenţe17
C1.4. Utilizarea adecvată de criterii şi metode de evaluare fundamentale, pentru identificarea, 1
modelarea, analiza şi aprecierea calitativă şi cantitativă a unor fenomene, procese şi teorii
CP1
caracteristice tratamentelor termice, precum şi de a prelucra şi interpreta rezultatele
proceselor specifice domeniului tratamentelor termice.
C2.5. Elaborarea de proiecte profesionale cu utilizarea principiilor şi metodelor consacrate în 1
CP2 domeniul tratamentelor termice prin asocierea cunoştinţelor, principiilor şi metodelor din
ştiinţele tehnice ale domeniului cu reprezentări grafice.
CP C3.1. Identificarea, analiza conceptelor, teoriilor şi a metodelor specifice pentru soluţionarea 1
CP3
problemelor tehnice specifice sistemelor industriale din domeniul tratamentelor termice.
C4.1. Identificarea, analiza conceptelor, teoriilor şi a metodelor specifice pentru proiectarea şi 1
CP4
exploatarea fluxurilor tehnologice din sectoarele de tratamente termice.
CP5
CP6
CPS1
CPS2
CT1
CT
CT2

1/4
 Autoevaluarea obiectivă a nevoii de formare profesională, continuă, în scopul inserţiei pe 1
piaţa muncii şi al adaptării la dinamica cerinţelor acesteia şi pentru dezvoltarea personală şi
CT3 profesională.
Utilizarea eficientă a abilităţilor multilingvistice şi a cunoştinţelor de tehnologie a informaţiei
şi a comunicării.
CTS

7. Obiectivele disciplinei (reieşind din grila competenţelor specifice acumulate)

Disciplina îşi propune să prezinte tehnologiile de bază ale tratamentelor termice sub o
astfel de alcătuire încât principiile teoretice să poată fi aplicate în rezolvarea problemelor
7.1 Obiectivul general al disciplinei
practice specifice industriei, evitarea capcanelor în stabilirea contractelor, identificarea
metodelor de obţinere a performanţelor impuse, tehnologii, preţuri etc.
Considerând cunoscute principiile teoretice ce definesc transformările de fază în stare
solidă se insistă, în special, asupra particularităţilor tehnologiilor de tratament termic şi
7.2 Obiective specifice
asupra locului pe care aceste tratamente îl ocupă în tehnologia generală de fabricare a
produselor.

8. Conţinuturi
8.1 Curs18 Metode de predare19 Observaţii
Cap.1. Introducere. Clasificarea şi caracterizarea tratamentelor termice 1
1.1. Clasificarea tehnologiilor de tratament termic
1.2. Caracterizarea tratamentelor termice
Cap.2. Caracteristicile structurale, tehnologice şi de exploatare ale materialelor 1
metalice care se tratează termic şi termochimic
2.1. Caracteristici structurale
2.2. Caracteristici tehnologice
2.3. Caracteristici de exploatare
Cap.3. Parametrii tehnologici ai operaţiilor de tratament termic 5
3.1. Definirea, caracterizarea şi parametrii tehnologici ai operaţiilor de bază
3.2. Definirea, caracterizarea şi parametrii tehnologici ai operaţiilor secundare
3.3. Definirea, caracterizarea şi parametrii tehnologici ai operaţiilor auxiliare
Cap.4. Tehnologia recoacerii 16
4.1. Recoacerea pentru omogenizare Expunere on-line prin
4.2. Recoacerea pentru dehidrogenare metode TIC
4.3. Recoacerea pentru detensionare
4.4. Recoacerea pentru recristalizare
4.5. Recoaceri cu transformări de fază
Cap.5. Tehnologia călirii 16
5.1. Călirea pentru punere în soluţie
5.2. Călirea martensitică volumică
5.3. Călirea martensitică superficială
Cap.6. Tehnologia revenirii şi îmbătrânirii 3
6.1. Transformări structurale la revenirea oţelurilor şi fontelor călite
martensitic
6.2. Parametrii tehnologici şi condiţii de lucru la revenirea oţelurilor şi
fontelor
6.3. Transformări structurale şi modificarea proprietăţilor la îmbătrânirea
aliajelor călite prin punere în soluţie
6.4. Îmbătrânirea aliajelor neferoase
Bibliografie curs:
Bibliografie curs:
1. Cartiş I., Tratamente termice, Ed. FACLA Timişoara, 1982;
2. Cartiş I., Tratamente termice, Ed. FACLA Timişoara, 1988;
3. Dulămiţă T., Florian E., Tratamente termice şi termochimice, E.D.P. Bucureşti, 1982;
4. Gălușcă D.G., Nejneru C., Chirilă E., Perju M., Achiţei D., Axinte M., Tratamente termice. Ȋndrumar de laborator, Editura
Tehnopress, Iași, 2011;
5. Hopulele I., Alexandru I, Găluşcă D.G,. Tratamente termice şi termochimice, Rotaprint I.P.Iaşi, vol. I-1983; vol.II-1984;
6. Mantea Şt., Dulămiţă T., Teoria şi practica tratamentelor termice, Ed. Tehnică Bucureşti, 1996;
7. Popescu, N.,Vitănescu, C.,Tehnologia tratamentelor termice, Ed. Tehnică Bucureşti,1976;
8. Popescu N., Tratamente termice neconvenţionale, Ed. Tehnică Bucureşti, 1990;
9. Samoilă C., Tehnologii şi utilaje moderne de încălzire în metalurgie, Ed. Tehnică Bucureşti, 1986.
8.2a Seminar Metode de predare20 Observaţii

8.2b Laborator Metode de predare21 Observaţii

1. Tehnica securităţii si sigurantei in munca la operaţiile de tratament termic şi 2
termochimic
2. Identificarea operativă a calităţii oţelurilor 2
2/4
3. Determinarea călibilităţii oţelurilor prin metoda călirii frontale 2
4. Determinarea capacităţii de răcire a unui mediu pentru călire 2
5. Stabilirea parametrilor tehnologici pentru operaţia de revenire 2
6. Determinarea gradului de detensionare termică 2
7. Verificarea experimentală a gradului de detensionare termică Expunere on-line prin 2
8. Verificarea experimentală a gradului de detensionare termică a pieselor turnate metode TIC 2
9. Stabilirea parametrilor tehnologici la tratamentul termic de recoacere pentru Exerciţii de calcul 2
îmbunătăţirea prelucrabilităţii prin aşchiere a oţelurilor
10. Studiul procedeelor de călire 2
11. Tehnologia redresării arborilor deformaţi la tratament termic 2
12. Stabilirea parametrilor termici şi temporali la operaţiile de tratamente termice a 2
produselor metalice cu încălzirea în medii cu încălzire constantă
13. Verificarea cunoştinţelor şi încheierea situaţiei 4
8.2c Proiect Metode de predare22 Observaţii
1. Analiza produsului final in vederea prescrierii tratamentului corespunzator (d. p. v. 1
functional si al proprietatilor necesare
2. Analiza materialului 1
3. Studiul tehnologiei de prelucrare a materialului (determinarea punctelor critice si a on-line-Studiu de caz 1
curbei de calibilitate, determinarea ariei si a volumlui semifabricatului si a piesei
finite, a diametrului critic ideal si real
4. Calculul parametrilor termofizici ai materialului 1
5. Proiectarea tratamentului termic primar 5
6. Proiectarea tratamentului termic final 5
Bibliografie aplicaţii (seminar / laborator / proiect):
1. Gălușcă D.G., Nejneru C., Chirilă E., Perju M., Achiţei D., Axinte M., Tratamente termice. Ȋndrumar de laborator, Editura
Tehnopress, Iași, 2011;
2. Mantea Şt., Dulămiţă T., Teoria şi practica tratamentelor termice, Ed. Tehnică Bucureşti, 1966.

9. Coroborarea conţinuturilor disciplinei cu aşteptările reprezentanţilor comunităţii epistemice, asociaţiilor profesionale

şi angajatori reprezentativi din domeniul aferent programului23
Conţinutul disciplinei construieşte premisele proiectării tehnologiilor de tratament termic şi alegerii utilajelor necesare în
funcţie de tipul, materialul şi forma şarjei prin evaluarea cantitativă şi calitativă a fenomenelor si proceselor caracteristice
utilizând metode şi criterii consacrate din aria ingineriei procesării materialelor.

10. Evaluare
10.3 Pondere din
Tip activitate 10.1 Criterii de evaluare 10.2 Metode de evaluare
nota finală
Teste pe parcurs24:-, săptămâna %
Cunoştinţe teoretice însuşite Teme de casă: -, %
10.4a Examen/ 60%
(cantitatea, corectitudinea, Alte activităţi25: - %
Colocviu (minimum nota 5)
acurateţea) 60%
Evaluare finală: examen (minimum nota 5)
Frecvenţa/relevanţa Evidenţa intervenţiilor, portofoliu de lucrări %
10.4b Seminar
intervenţiilor sau răspunsurilor (referate, sinteze, rezolvări) (minimum nota 5)
Cunoaşterea aparaturii, a
modului de utilizare a Chestionar scris
instrumentelor specifice; Răspunsuri orale 10%
10.4c Laborator
evaluarea unor instrumente sau Caiet de laborator (lucrări experimentale, referate) (minimum nota 5)
realizări, prelucrarea şi Demonstraţie practică
interpretarea unor rezultate
Calitatea proiectului realizat,
Autoevaluarea, prezentarea şi/sau susţinerea
corectitudinea documentaţiei 30%
10.4d Proiect proiectului
proiectului, justificarea soluţiilor (minimum nota 5)
Evaluarea critică a unui proiectului
alese
26
10.6 Standard minim de performanţă
Cunoasterea diagramelor de tratamente termice pentru recoaceri, caliri si reveniri; promovarea activitatilor de laborator si
proiect.

Data completării, Semnătura titularului de curs, Semnătura titularului de aplicaţii,

18.09.2021 ............................................... .....................................................

Data avizării în departament, Director departament,

Prof. dr. ing. Petrică Vizureanu
21.09.2021
.........................................................
3/4
 1
Licenţă / Master
2
1-4 penrtru licenţă, 1-2 pentru master
3
1-8 pentru licenţă, 1-3 pentru master
4
Examen, colocviu sau VP A/R – din planul de învăţământ
5
DF - disciplină fundamentală, DD - disciplină în domeniu, DS – disciplină de specialitate sau DC - disciplină complementară -
din planul de învăţământ
6
Este egal cu 14 săptămâni x numărul de ore de la punctul 3.1 (similar pentru 3.5, 3.6abc)
7
Liniile de mai jos se referă la studiul individual; totalul se completeaza la punctul 3.7.
8
Între 7 şi 14 ore
9
Între 2 şi 6 ore
10
Suma valorilor de pe liniile anterioare, care se referă la studiul individual.
11
Suma dintre numărul de ore de activitate didactică directă (3.4) şi numărul de ore de studiu individual (3.7); trebuie să fie
egală cu numărul de credite alocat disciplinei (punctul 3.9) x 25 de ore pe credit.
12
Se menţionează disciplinele obligatoriu a fi promovate anterior sau echivalente
13
Tablă, vidoproiector, flipchart, materiale didactice specifice etc.
14
Tehnică de calcul, pachete software, standuri experimentale, etc.
15
Competenţele din Grilele G1 şi G1bis ale programului de studii, adaptate la specificul disciplinei, pentru care se
repartizează credite (www.rncis.ro sau site-ul facultăţii)
16
Din planul de învăţământ
17
Creditele alocate disciplinei se distribuie pe competenţe profesionale şi transversale în funcţie de specificul disciplinei
18
Titluri de capitole şi paragrafe
19
Expunere, prelegere, prezentare la tablă a problematicii studiate, utilizare videoproiector, discuţii cu studenţii (pentru fiecare
capitol, dacă este cazul)
20
Discuţii, dezbateri, prezentare şi/sau analiză de lucrări, rezolvare de exerciţii şi probleme
21
Demonstraţie practică, exerciţiu, experiment
22
Studiu de caz, demonstraţie, exerciţiu, analiza erorilor etc.
23
Legătura cu alte discipline, utilitatea disciplinei pe piaţa muncii
24
Se va preciza numărul de teste şi săptămânile în care vor fi susţinute.
25
Cercuri ştiinţifice, concursuri profesionale etc.
26
Se particularizează la specificul disciplinei standardul minim Aliaje neferoase asigurăo
conductibilitate electrică (de unde utilizarea în industria electrotehnică), dar şi o bună rezistenţă
la coroziune: alama, bronzurile, aliajele de Ni. Acestea din urmă (de exemplu, variantele cu
denumirile comerciale de monel sau inconel) asigură – ca şi la oţeluri – o rezistenţă termică
ridicată, precum şi o rezistenţă mărită la coroziune.

Cauciucul este cel mai utilizat material nemetalic pentru arcuri. El se obţine din cauciuc
natural sau sintetic la care se adaugă materiale de adaos cum sunt:
 negru de fum, care determină o rezistenţă la uzare şi o rezilienţă crescute;
 agenţi vulcanizatori pe bază de sulf (cauciucul este tratat la cald în prezenţa sulfului); ca urmare
se măreşte elasticitatea materialului.

Cauciucul sintetic este superior celui natural, datorită:

 rezistenţei mecanice mai înalte şi la uzare mai ridicate;
 rezistenţei la acţiunea uleiului sau materialelor agresive (de exemplu, benzina).

Utilizarea cauciucului trebuie să se facă ţinând seama de unele dezavantaje specifice ale
acestuia:
 îmbătrânirea, care înseamnă deteriorarea proprietăţilor de rezistenţă ca urmare a modificărilor
structurale: cauciucul devine cleios sau casant;
 utilizarea într-un anumit domeniu de temperaturi, de regulă între – 30 şi + 60 oC (trecător,
între
- 65 şi + 100oC).
 Fluidele se utilizează la amortizoare – sisteme tehnice care realizează o amortizare
rapidă a vibraţiilor decât o pot face arcurile, la care pierderile prin frecare sunt insuficiente.

13.2.2. Elemente tehnologice

Aspectele tehnologice sunt de interes mai ales dacă materialele arcurilor sunt oţelurile,
deoarece calitatea arcurilor din astfel de materiale depinde în mod important de tehnologiile
utilizate.

Arcurile din oţel de dimensiuni mici se preformează la rece, iar tratamentul termic se
poate realiza şi înaintea preformării. La arcurile de dimensiuni mari, se face mai întâi
preformarea la cald, şi mai apoi tratamentul termic (altfel, la un tratament termic anterior,
efectele acestuia se diminuează la încălzirea ulterioară pentru preformare). Tratamentul termic
este ce călire la 800-860oC, urmat de o revenire joasă la 380-540oC.

Dacă arcurile lucrează la oboseală (arcurile de supapă, arcurile de suspensii), trebuie să

se asigure o rezistenţă la oboseală înaltă prin tratamente termo-mecanice specifice:
1) rectificarea arcurilor înainte de tratamentul termic, pentru eliminarea crustei de laminare şi a
stratului decarburat în urma laminării; după tratamentul termic – o rectificare uşoară, pentru
eliminarea stratului decarburat sau a celui de oxizi format în urma acestui tratament;
2) evitarea decarburării în urma tratamentului termic, de exemplu prin realizarea acestuia în
atmosferă controlată;
3) dacă nu se poate face rectificarea după tratamentul termic, se poate aplica un tratament mecanic
de sablare sau durificare cu jet de alice; se creează astfel tensiuni de compresiune remanente în
stratul superficial, care determină o reducere a tensiunilor finale dacă acestea sunt de întindere;
4) aplicarea de măsuri de protecţie contra coroziunii, ţinând seama că aceasta determină o calitate
proastă a suprafeţei (cu amorse de rupere), deci reducerea rezistenţei la oboseală; o astfel de
măsură este brunarea 1)1)

13.3. Arcurile elicoidale

13.3.1. Arcurile elicoidale cu solicitarea principală de răsucire

13.3.1.1. Consideraţii generale

Definiţie. Arcurile elicoidale sunt formate din sârme cu secţiunea rotundă sau bare cu
secţiunea dreptunghiulară înfăşurate în elice cilindrică sau conică.

Clasificarea arcurilor elicoidale cu solicitarea principală de răsucire este redată în fig. 13.11.

1)1)
Brunarea este o acoperire pe cale chimică a pieselor din oţel, cupru sau aliaje de cupru cu un strat colorat,
până la negru, de oxizi ai metalelor respective , pentru a le proteja contra coroziunii.
 după forma cilindrice
corpului de
conice
înfăşurare

rotundă
Arcurile după forma
(sârme)
elicoidal secţiunii sârmei
dreptunghiulară
e sau barei
(bare)

după felul de compresiune cu capete închise sau deschise

deformaţiei în cu capete prelucrate sau neprelucrate
cursa de lucru de tracţiune

Fig. 13.11. Clasificarea arcurilor elicoidale cu solicitarea principală de răsucire

Caracterizare. Un arc elicoidal cilindric de compresiune cu capete închise şi

prelucrate, cu solicitarea principală de răsucire este reprezentat Aliaje neferoase asigură o
conductibilitate electrică (de unde utilizarea în industria electrotehnică), dar şi o bună rezistenţă
la coroziune: alama, bronzurile, aliajele de Ni. Acestea din urmă (de exemplu, variantele cu
denumirile comerciale de monel sau inconel) asigură – ca şi la oţeluri – o rezistenţă termică
ridicată, precum şi o rezistenţă mărită la coroziune.

Cauciucul este cel mai utilizat material nemetalic pentru arcuri. El se obţine din cauciuc
natural sau sintetic la care se adaugă materiale de adaos cum sunt:
 negru de fum, care determină o rezistenţă la uzare şi o rezilienţă crescute;
 agenţi vulcanizatori pe bază de sulf (cauciucul este tratat la cald în prezenţa sulfului); ca urmare
se măreşte elasticitatea materialului.

Cauciucul sintetic este superior celui natural, datorită:

 rezistenţei mecanice mai înalte şi la uzare mai ridicate;
 rezistenţei la acţiunea uleiului sau materialelor agresive (de exemplu, benzina).

Utilizarea cauciucului trebuie să se facă ţinând seama de unele dezavantaje specifice ale
acestuia:
 îmbătrânirea, care înseamnă deteriorarea proprietăţilor de rezistenţă ca urmare a modificărilor
structurale: cauciucul devine cleios sau casant;
 utilizarea într-un anumit domeniu de temperaturi, de regulă între – 30 şi + 60 oC (trecător,
între
- 65 şi + 100oC).

Fluidele se utilizează la amortizoare – sisteme tehnice care realizează o amortizare

rapidă a vibraţiilor decât o pot face arcurile, la care pierderile prin frecare sunt insuficiente.
13.2.2. Elemente tehnologice

Aspectele tehnologice sunt de interes mai ales dacă materialele arcurilor sunt oţelurile,
deoarece calitatea arcurilor din astfel de materiale depinde în mod important de tehnologiile
utilizate.

Arcurile din oţel de dimensiuni mici se preformează la rece, iar tratamentul termic se
poate realiza şi înaintea preformării. La arcurile de dimensiuni mari, se face mai întâi
preformarea la cald, şi mai apoi tratamentul termic (altfel, la un tratament termic anterior,
efectele acestuia se diminuează la încălzirea ulterioară pentru preformare). Tratamentul termic
este ce călire la 800-860oC, urmat de o revenire joasă la 380-540oC.

Dacă arcurile lucrează la oboseală (arcurile de supapă, arcurile de suspensii), trebuie să

se asigure o rezistenţă la oboseală înaltă prin tratamente termo-mecanice specifice:
5) rectificarea arcurilor înainte de tratamentul termic, pentru eliminarea crustei de laminare şi a
stratului decarburat în urma laminării; după tratamentul termic – o rectificare uşoară, pentru
eliminarea stratului decarburat sau a celui de oxizi format în urma acestui tratament;
6) evitarea decarburării în urma tratamentului termic, de exemplu prin realizarea acestuia în
atmosferă controlată;
7) dacă nu se poate face rectificarea după tratamentul termic, se poate aplica un tratament mecanic
de sablare sau durificare cu jet de alice; se creează astfel tensiuni de compresiune remanente în
stratul superficial, care determină o reducere a tensiunilor finale dacă acestea sunt de întindere;
8) aplicarea de măsuri de protecţie contra coroziunii, ţinând seama că aceasta determină o calitate
proastă a suprafeţei (cu amorse de rupere), deci reducerea rezistenţei la oboseală; o astfel de
măsură este brunarea 1)1)

13.3. Arcurile elicoidale

13.3.1. Arcurile elicoidale cu solicitarea principală de răsucire

13.3.1.1. Consideraţii generale

Definiţie. Arcurile elicoidale sunt formate din sârme cu secţiunea rotundă sau bare cu
secţiunea dreptunghiulară înfăşurate în elice cilindrică sau conică.

Clasificarea arcurilor elicoidale cu solicitarea principală de răsucire este redată în fig. 13.11.

Arcurile după forma cilindrice

1)1)
Brunarea este o acoperire pe cale chimică a pieselor din oţel, cupru sau aliaje de cupru cu un strat colorat,
până la negru, de oxizi ai metalelor respective , pentru a le proteja contra coroziunii.
 corpului de
conice
înfăşurare

rotundă
după forma
(sârme)
elicoidal secţiunii sârmei
dreptunghiulară
e sau barei
(bare)

după felul de compresiune cu capete închise sau deschise

deformaţiei în cu capete prelucrate sau neprelucrate
cursa de lucru de tracţiune

Fig. 13.11. Clasificarea arcurilor elicoidale cu solicitarea principală de răsucire

Caracterizare. Un arc elicoidal cilindric de compresiune cu capete închise şi prelucrate,

cu solicitarea principală de răsucire este reprezentat de performanţă din grila de competenţe a programului de
studii.

Elementele geometrice caracteristice unui arc elicoidal cilindric de compresiune, cu secţiunea spirei
rotundă, sunt prezentate în fig.11 şi reprezintă:
2.4.d – diametrul spirei;
2.5.Di – diametrul interior;
2.6.Dm – diametrul mediu;
2.7.D – diametrul exterior;
2.8.t – pasul spirei;
2.9.H0 – lungimea arcului în stare liberă;
2.10. 0 – unghiul de înclinare al spirei în stare liberă.
o
Unghiul de înclinare al spirei ia valori în intervalul 6 ... 9 , iar raportul Dm/d=i, denumit indicele arcului,
are valorile:
2.11. pentru arcuri înfăşurate la rece, în intervalul 4 ... 16;
2.12. pentru arcuri înfăşurate la cald, în intervalul 4 ... 10.
Numărul total de spire nt ale unui arc elicoidal de compresiune se
determină cu relaţia nt = n + nr , în care n reprezintă numărul de spire
active (care participă la deformaţia elastică a arcului), iar nr este
numărul spirelor de reazem (de capăt). Numărul spirelor de reazem se
determină astfel:
• nr = 1,5, dacă n 7;

• nr = 1,5...3,5, dacă n > 7.

Pentru dispunerea centrică a sarcinii, suprafaţa de aşezare a
arcurilor elicoidale cilindrice de compresiune trebuie să fie perpendiculară
pe axa de simetrie a arcului; în aceste sens, suprafeţele de aşezare ale
arcurilor se prelucrează plan, perpendicular pe axa arcului; spirele de
capăt, prelucrate astfel, nu
Fig.11 deformează elastic.
se
 Carac teristica elastică a unui arc elicoidal cilindric de
compresiune este prezentată în figura 12, utilizându-se notaţiile:
2.13. H0 – lungimea arcului în stare liberă;
2.14. F1 – forţa iniţială, de precomprimare (de montaj), care se alege în funcţie de destinaţia arcului;
2.15. 1, H1 – săgeata, respectiv lungimea arcului montat pretensionat cu forţa F1;
2.16. Fmax – forţa maximă de funcţionare;
2.17. max, Hm – săgeata, respectiv lungimea arcului corespunzătoare forţei Fmax;
2.18. h – cursa de lucru a arcului;
2.19. Fb – forţa limită de blocare a arcului;
2.20. b, Hb – săgeata, respectiv lungimea arcului blocat (comprimat spiră pe spiră).
Ca urmare a neuniformităţii pasului spirelor, porţiunea finală a caracteristicii, la sarcini apropiate de Fb,
poate deveni neliniară. Pentru a asigura arcului o caracteristică liniară, se recomandă ca Fmax  (0,8…0,9) Fb.
Ţinând seama de toleranţele diametrului sârmei de arc, pentru a se evita contactul între spirele active, jocul
Δdintre spire, corespunzător sarcinii maxime de funcţionare, trebuie să fie de cel puţin 0,1d.
 Calculul arcurilor, în general, se realizează
parcurgându-se următoarele etape principale: calculul
de rezistenţă, calculul la deformaţii, calculul rigidităţii
arcului, calculul lucrului mecanic de deformaţie.
Pentru realizarea calculul de rezistenţă al arcului
elicoidal cilindric de compresiune cu spira rotundă se
consideră schema de calcul din figura
4 Spira arcurilor elicoidale de compresiune (sau de
tracţiune) este o bară curbă, solicitată de forţa F,
orientată după axa arcului (v. fig.13). Axa spirei este
cuprinsă în planul 1, înclinat faţă de planul
perpendicular pe axa arcului 2 cu unghiul .
Forţa axială F se reduce, în centrul unei secţiuni Fig.12
normale pe axa spirei, la torsorul format

din vectorul forţă F, paralel cu axa arcului şi vectorul moment M, perpendicular pe aceasta.
Componentele acestor vectori, cuprinse în planul secţiunii
normale şi cele cuprinse în planul perpendicular pe această
secţiune, sunt:

4.1.m
o
m
e
n
t
u
l

d
e

t
o
r
s
i
u
n
e



F

c
o
s


Dm
; 2
Dm
 4.2.momentul de încovoiere M i F sin  ;
2
4.3.forţa tăietoare T= F cos;
4.4.forţa normală N= F sin.
Deoarece unghiul de înfăşurare are valori mici, se
consideră aproximările sin=0 şi cos=1; rezultă că:
D m
4.5.momentul de torsiune M F ;
Fig.13
t
2
4.6.momentul de încovoiere M i 0 ;
4.7.forţa tăietoare T= F – tensiunea de forfecare produsă de forţa tăietoare este neglijabilă;
4.8.forţa normală N= 0;
ţinând seama de aspectele prezentate mai sus se poate considera spira ca fiind solicitată doar de momentul
de torsiune Mt. Expresia tensiunii de torsiune este
Dm

t  M (11)
F t 2

8FD m
W
p
. 3
d
16
3
d
Datorită curburii spirei, tensiunea tangenţială t nu este uniform distribuită pe întreaga periferie a secţiunii
acesteia; valoarea maximă t max apare în partea interioară a spirei (fig.14) şi se determină cu relaţia
t max=k t , (12)
în care k reprezintă coeficientul de formă al arcu

12/
4