VIRUSURILE HEPATICE.

VIRUSURILE HEPATITEI
A SI E. CARACTERELE
MORFOBIOLOGICE.
SURSA SI MECANISMELE
PROFESOR- VOROJBIT VALENTINA.
STUDENTI- MANOLE VIRGILIU, ROMAN ALEXANDRU.

DE INFECTARE,
PATOGENEZA
HEPATITELOR A, E.
 Virusurile hepatitice
Sunt virusuri care deşi aparţin unor familii distincte, cu caracteristici diferite
(genom, replicare, evoluţie a infecţiei, căi de transmitere), au în comun
tropismul principal pentru hepatocite. Ca urmare, toate aceste virusuri
determină hepatite cu manifestări clinice variabile:
- infecţii asimptomatice- simptome clinice acute: fatigabilitate, greţuri,
vărsături, febră, icter
- forme clinice anicterice cu simptomatologie atipică (pseudo-gripală, pseudo-
reumatismală, manifestări cutanate eruptive)
- hepatopatii cronice (simptomatice sau asimptomatice).
După simptomatologia clinică, diferitele tipuri de agenţi infectanţi nu pot fi
diferenţiaţi. Până în prezent au fost identificate 9 virusuri hepatitice:
1.Virusul hepatitei A – HAV- (fam. Picornaviridae)

2.Virusul hepatitei B – HBV- (fam. Hepadnaviridae)

3.Virusul hepatitei C – HCV- (fam. Flaviviridae)
4.Virusul hepatitei D – HDV - (neclasificat)
5.Virusul hepatitei E – HEV - (fam. Hepeviridae)
 Virusul hepatitic A (HAV)

Aparţine genului Hepatovirus din familia Picornaviridae. Anterior

HAV a fost clasificat ca aparţinând genului Enterovirus , însă
deosebirile constatate între HAV şi enterovirusuri privind rezistenţa
în mediul extern, la agenţi fizici şi chimici, au determinat actuala
încadrare.
 MORFOLOGIE SI STRUCTURA

Virionul are formă sferică, având diametrul de 27-32 nm. Nu prezintă anvelopă.
Capsida are simetrie icosaedrică iar genomul este ARN monocatenar, cu polaritate pozitivă. În
compoziţia capsidei intră 4 proteine virale structurale (VP1-VP4) şi 7 proteine nestructurale
asociate cu mecanismele de replicare.
Proteinele structurale ce formează subunităţile nucleocapsidei sunt situate la capătul NH2-
terminal, iar replicaza virală specifică se găseşte la capătul COOH-terminal al proteinei
precursoare
 PATOGENEZA
Calea de pătrundere a HAV în organism este cea fecal-orală. Infecţia este favorizată de faptul că
HAV are capacitatea de a rezista perioade îndelungate în mediu umed. Sursa de infecţie este omul
bolnav care, mai ales în perioada preicterică, este un intens excretor de virus. Contaminarea fecală
a surselor de apă, în zone cu standard igienico-sanitar scăzut, constituie modalitatea principală de
infectare. Si sexul neprotejat poate cauza transmiterea virusului hepatic A, mai ales in cuplurile de
homosexuali. De asemenea, cei care calatoresc in tarile cu grad crescut de endemicitate in ceea ce
priveste hepatita A sunt predispusi infectarii cu virusul hepatic A.

Datorită dificultăţilor în izolarea HAV şi imposibilităţii de creştere în culturi celulare, etapele
mecanismului patogenic nu sunt complet elucidate.
În orice caz, sediul iniţial de replicare al HAV este intestinul. Urmează apoi o perioadă scurtă de
viremie după care virusul ajunge la nivelul ficatului. Replicarea virală în hepatocite determină
necroza acestora, însoţită de reacţia inflamatorie locală. HAV nu produce efect citopatic direct.
Modificările hepatocitare (liza, necroza) sunt conscinţa răspunsului imun al gazdei.
 ASPECTE CLINICE

Perioada de incubaţie este de 20-50 zile. Frecvenţa infecţiilor asimptomatice este crescută, mai ales
la copii.
Formele clinic manifeste debutează de obicei cu fenomene digestive (greţuri, vărsături) urmate de
icter la nivelul tegumentelor şi mucoaselor. Faza icterică se remite în decurs de o lună.
Vindecarea este regula (complicaţiile sunt extrem de rare, mortalitatea scăzută - vezi tabel 22) şi
este urmată de o imunitate durabilă (anticorpi protectori ).
 FACTORI DE RISC PENTRU HEPATITA A

• Persoanele care au contact direct cu persoane care sufera de hepatita A;

• Calatorii in tari cu endemicitate ridicata sau intermediara a infectiei cu HAV;
• Barbatii care fac sex cu barbatii;
• Utilizatorii de medicamente injectabile si non-injectabile;
• Persoanele cu tulburari ale factorului de coagulare;
• Persoanele care lucreaza cu primate neumane;
• Membrii gospodariei si alte contacte personale apropiate ale copiilor adoptati care sosesc din
tarile cu endemicitate ridicata sau intermediara a hepatitei A 
 SIMPTOMELE HEPATITEI A

Mai multe simptome pot indica prezenta in organism a virusului hepatic A. Exista insa si situatii in
care boala nu se manifesta deloc. De cele mai multe ori insa, bolnavul se simte, dar si arata bolnav.
Simptomele sunt mai agresive pe masura ce inaintezi in varsta. Spre exemmplu, hepatita A nu se
manifesta prin simptome la copiii mai mici de 6 ani.
Hepatita A are urmatoarele simptome:
• Oboseala extrema;
• Pierderea apetitului;
• Dureri musculare;
• Greata si varsaturi;
• Febra;
• Dureri sau disconfort abdominal, in special in zona ficatului;
• Dureri articulare;
 Virusul hepatitic E

Virusul hepatic E a fost identificat în 1983 după observarea unor

epidemii de hepatită cu transmitere fecal-orală diferite de hepatită A.
Este un virus ARN care produce o formă de hepatită similară cu cea
cauzată de virusul hepatic A. Pe baza organizării genomice şi a altor
caracteristici, virusul hepatitic E (HVE) anterior propus pentru
încadrare în familia Caliciviridae sau în familia Togaviridae, este
actualmente unicul membru al familiei Hepeviridae, genul Hepevirus.
 MORFOLOGIE SI STRUCTURA

Virionul este lipsit de anvelopă, având formă sferică şi

diametrul cuprins între 27-34 nm. Genomul este ARN
monocatenar cu polaritate pozitivă, cuprinzând 3 ORF:- ORF1-
codifică proteinele nestructurale- ORF2 şi ORF3 - codifică
proteine structurale.
Replicarea se produce în hepatocit, dar mecanismul este
momentan neelucidat.
 Patogeneză

Infecţia HEV are multe puncte comune cu infecţia HAV (calea de

transmitere fecal-orală, replicarea intrahepatocitară). Şi în cazul
infecţiei HEV se parcurg etape similare: sediul iniţial de replicare este
intestinul (excreţie intensă de virioni), urmează apoi o viremie de
scurtă durată şi infectarea hepatocitului cu hepatocitoliză şi inflamaţie
locală (nu prin efect citopatic direct, ci prin răspunsul imun al gazdei).
In majoritatea situațiilor, sursa de infecție o constituie apa contaminată
și multe cazuri sunt asociate călătoriilor în zone cu sanitație deficitară.
Totuși, apariția infecțiilor și în afara acestor condiții ridică problema
unor surse suplimentare de infecție. In acest sens se discută potențialul
antropo-zoonotic al infecției HEV. Anticorpi IgG anti-HEV au fost
depistați la animale domestice: porci, păsări, pisici, câini, precum și la
unele animale salbatice (rozătoare, căprioare, etc.).
Nu se cunosc date care să ateste evoluţia cronică.
Anticorpii de tip IgM apar concomitent cu creşterea transaminazelor şi
apoi titrul lor scade treptat (în decurs de 3 luni) fiind înlocuiţi cu IgG-
HEV. Persistenţa în ser a anticorpilor de tip IgG este mai redusă decât
în infecţia cu HAV. IgG-HEV se negativează în câţiva ani.
În peste jumătate din cazuri infecţia HEV este asimptomatică, formele
manifeste clinic fiind mai frecvente la adolescenţi şi adulţi tineri.
Evoluţia infecţiei este benignă, cu excepţia situaţiilor când ea survine
la gravide. Infectarea gravidelor evoluează sever, cu forme fulminante
urmate de deces în până la 20% din cazuri.
 ASPECTE CLINICE

Perioada de incubație 15-50 de zile

• icter
• dureri abdominale
• greaţă
Aspectul patologic cel mai caracteristic este colestaza. Infecţia nu se
cronicizează şi nu predispune pacienţii la ciroza sau carcinom hepatic.
 BIBLIOGRAFIE:

-MURRAY PR, ROSENTHAL KS,

PFALLER MA - Medical microbiology, 5th
edition, Elsevier Mosby, 2005
-LICKER M., MOLDOVAN R,
DRAGOMIRESCU L., CIOFLEC D. B. -
Curs de microbiologie specială. Vol.2