Fertilizarea solului: tipuri de îngrășăminte și moduri de aplicare

Elementele nutritive din sol reprezintă unul dintre cei mai importanți factori
pentru dezvoltarea corespunzătoare a plantelor și pentru obținerea unei recolte
de succes. În timp ce unele terenuri sunt fertile și potrivite pentru a susține
dezvoltarea optimă a plantelor, există și terenuri agricole cu deficit de nutrienți,
unde va fi necesară intervenția omului, prin aplicarea de îngrășăminte.
Categorii de elemente nutritive conținute de îngrășăminte
Fiecare categorie de elemente nutritive conținută de îngrășăminte are câte un rol
special în ceea ce privește susținerea dezvoltării plantelor. În funcție de acest
criteriu, substanțele se clasifică în două categorii:
Macroelemente
Din această categorie fac parte: azotul, fosforul, magneziul, sulful, potasiul și
calciul.
Azotul susține creșterea masei vegetative a fructelor și contribuie la menținerea
metabolismului plantelor de cultură. Pe un teren cu deficit de azot, plantele
cultivate se vor dezvolta mai lent, iar frunzele acestora vor căpăta o nuanță
gălbuie.
Fosforul este substanța care susține fixarea plantelor în sol și stimulează
procesul de înflorire a acestora. Tot fosforul asigură o calitate superioară
a legumelor și depozitarea substanțelor de rezervă pentru plante.
Magneziul are rolul de a susține creșterea organelor de reproducere ale plantei.
Este regăsit în clorofilă.
Sulful este substanța utilizată de plantă pentru procesul de fotosinteză și de
biosinteză. Carența de sulf din sol va reduce utilizarea azotului, va limita
considerabil sinteza proteinelor și, implicit, funcțiile de creștere a plantei.
Împreună cu fosforul și azotul, potasiul este considerat unul dintre
macronutrienții esențiali pentru plante. Acesta susține capacitatea plantelor de a
rezista bolilor și dăunătorilor, ajută la dezvoltarea sistemului radicular, asigură
funcționarea optimă a metabolismului plantelor și contribuie la reglarea
echilibrului hidric în plantă.
Calciul este un element care susține dezvoltarea plantelor, asigură rezistența
mecanică a țesuturilor și turgescența celulară. Calciul susține și producerea
pigmenților, dând fructelor și legumelor un aspect plăcut, colorat. De asemenea,
calciul protejează legumele de arsurile solare, atunci când razele soarelui sunt
mai intense.
Microelemente
Din categoria microelementelor fac parte: borul, manganul, fierul, zincul, cuprul
și molibdenul.
Borul are rolul de a susține înflorirea, fructificarea, transportul carbohidraților și
absorbția substanțelor nutritive de către plantă.
Manganul susține activarea sistemului enzimatic, datorită căruia planta va avea
un aport sporit de azot. La castraveți și tomate, manganul favorizează conținutul
de vitamina C din acestea.
Fierul este absorbit de plante prin sistemul radicular și are rolul de a susține
fotosinteza și de a crește absorbția azotului de către plantă. Carența de fier se
identifică prin îngălbenirea frunzelor plantelor și printr-o creștere încetinită a
acestora.
Zincul stimulează sinteza hormonilor de creștere și pe cea a proteinelor, sprijină
transportul calciului în plante și susține procesele de alungire a celulelor,
contribuind la creșterea internodurilor, frunzelor și boabelor.
Cuprul este un microelement care susține funcția de protecție a plantelor,
procesul de fotosinteză, metabolismul proteinelor și sinteza ligninei. În cazul
carenței de cupru, frunzele stindard și cele tinere ale plantei vor fi răsucite, se va
observa o formare defectuoasă a boabelor, iar plantele se vor dezvolta mai lent.
Molibdenul are rolul de a susține fotosinteza plantelor, biosinteza clorofilei și
sinteza substanțelor proteice din plantă. Carența de molibden se manifestă
printr-o nuanță de verde cenușiu sau galbenă a frunzelor, iar la tomate, prin pete
necrotice pe frunze.

Tipuri de fertilizări în funcție de perioada în care se realizează

În mod normal, fertilizarea se realizează primăvara și toamna, însă există și
situații speciale în care este necesară aplicarea de îngrășământ. În continuare
vom prezenta principalele tipuri de fertilizare:
Fertilizarea de bază
Fertilizarea de bază se întreprinde înainte de semănat, de obicei toamna, când pe
sol se aplică atât îngrășăminte minerale, cât și organice, care vor fi absorbite pe
parcursul unei perioade mai îndelungate. Încorporarea este legată de sistemul de
lucrări ale solului, de exemplu cu plugul, discul etc.
În cazul în care se efectuează primăvara, fertilizarea de bază trebuie executată
folosind substanțe mai solubile decât cele folosite la fertilizarea de toamnă,
pentru a putea fi absorbite mai ușor de sol. De asemenea, toamna trebuie evitată
fertilizarea de bază în cazul legumelor timpurii, iar această practică ar trebui
rezervată doar pentru cele mai târzii.
Fertilizarea starter sau locală
Acest tip de fertilizare se realizează în același timp cu semănatul sau plantatul.
Dacă în cazul fertilizării de bază, îngrășămintele vor fi aplicate pe întregul teren,
în această situație, îngrășământul va fi aplicat pe rândurile în care se vor planta
semințele sau răsadurile sau în cuiburile acestora.
Fertilizarea de tip starter este importantă pentru asigurarea necesarului de
substanțe nutritive al plantelor, pe parcursul perioadei de vegetație.
Fertilizarea fazială sau suplimentară
Această formă de fertilizare se întreprinde atunci când se constată că plantele au
carență de anumite substanțe nutritive sau când se dorește susținerea
suplimentară a plantelor în timpul perioadei de vegetație. Fertilizarea
suplimentară este o practică des întâlnită în legumicultură.
Cum se efectuează fertilizarea de primăvară
Fertilizarea de primăvară este deosebit de importantă pentru dezvoltarea
plantelor și pentru îndeplinirea cerințelor lor biologice în această perioadă. Dacă
fertilizarea de bază a asigurat necesarul de potasiu și fosfor ale plantelor, cea de
primăvară se va concentra pe asigurarea de azot.
Când vine vorba despre fertilizarea de primăvară, este important să fie aleasă o
perioadă optimă de aplicare a îngrășămintelor, întrucât o utilizare timpurie a
acestora poate avea efecte negative asupra culturii.
În mod normal, fertilizarea de primăvară ar trebui realizată cât mai târziu, spre
sfârșitul lunii Martie, astfel încât nutrienții să poată fi absorbiți de plante când
temperaturile sunt mai ridicate, iar ritmul de creștere a acestora va fi rapid.
Dacă pentru fertilizarea de bază au fost folosite îngrășăminte cu eliberare lentă,
plantele vor beneficia de toți nutrienții necesari în primele luni de primăvară,
astfel că întârzierea fertilizării de primăvară se poate face în condiții de siguranță
pentru cultură.
Îngrășăminte necesare pentru fertilizarea de primăvară
Dacă la fertilizarea de toamnă s-au folosit îngrășăminte cu eliberare lentă, pentru
cea de primăvară vor trebui folosite soluții care asigură eliberarea rapidă a
nutrienților în sol. Pentru că plantele vor absorbi foarte rapid nutrienții din
îngrășământ, fertilizarea de primăvară trebuie repetată, astfel încât să se ofere
plantelor substanțele necesare pentru a se dezvolta într-un ritm accelerat.
 Cantitatea și tipul de îngrășământ folosit pentru fiecare cultură diferă în funcție
de specia plantelor, tipul de sol, nutrienții existenți în acesta și de îngrășămintele
ce au fost aplicate la fertilizarea de bază. Dozarea corespunzătoare a
îngrășământului folosit va asigura necesarul de nutrienți al plantelor.
În multe cazuri, în special la cereale atunci când sunt fertilizate excesiv cu azot,
apare fenomenul de cădere al plantelor. Pentru maximizarea productivității, în
cazul culturilor de cereale, se recomandă și utilizarea unui regulator de creștere,
precum Medax® Top , care va asigura protecție sporită a plantelor și dezvoltarea
optimă a acestora. Cu o eficacitate de lungă durată, acest produs va contribui la
reducerea riscului de cădere a plantelor, consolidarea sistemului radicular,
creșterea concentrației de clorofilă din frunze și, implicit, la maximizarea
producției.
Cel mai bun mod prin care se poate stabili cantitatea optimă de îngrășământ este
prin întreprinderea unor analize, în care să se evalueze aspecte precum: starea de
vegetație a culturilor agricole, rezerva de azot din sol sau densitatea pe metru
pătrat a plantelor.
Pentru fertilizarea de primăvară, cele mai utilizate îngrășăminte trebuie să fie
cele pe bază de azot, care susțin creșterea masei vegetative a fructelor și
contribuie la susținerea metabolismului plantelor. Îngrășămintele recomandate
pentru fertilizarea de primăvară sunt:
 Azotatul de amoniu - acest îngrășământ ce se comercializează sub formă
de granule are o concentrație de azot, în formă nitrică sau amoniacală, de până la
34% și este printre cele mai folosite, atât pentru plantele de cultură, cât și în
legumicultură;
 Sulfatul de amoniu - este recomandat îndeosebi solurilor alcaline și
solurilor cu deficit de sulf, întrucât va regla cantitatea de nutrienți din terenul
agricol;
 Nitrocalcarul - acest îngrășământ se recomandă pentru solurile acide,
deoarece, pe lângă azotatul de amoniu, conține și carbonat de calciu. Cu o
concentrație de azot cuprinsă între 15 și 30%, acest îngrășământ este potrivit
pentru culturile unde este necesar să se regleze pH-ul solului;
 Ureea - este un îngrășământ solubil în apă, cu un conținut ridicat de azot.
Intră în categoria îngrășămintelor de sinteză, iar datorită conținutului de până la
46% azot, este potrivit pentru culturile în care acest element este deficitar. Pentru
cele mai bune rezultate la fertilizarea de primăvară, se recomandă folosirea de uree
tratată cu un inhibitor de urează precum Limus® Pro , care va crește cantitatea de
azot disponibilă pentru plante, va reduce volatilizarea amoniacului din uree și va
contribui la reducerea semnificativă a costurilor cu fertilizarea.

Cum se realizează fertilizarea de toamnă

Cu toate că unii fermieri consideră că fertilizarea de primăvară este suficientă
pentru a asigura plantelor aportul de nutrienți, aplicarea de îngrășăminte toamna
este deosebit de importantă, deoarece va garanta un start excelent al culturii și o
pornire în vegetație corespunzătoare a plantelor.
Fertilizarea de toamnă are rolul de a asigura o serie de nutrienți care să susțină
primele faze de dezvoltare ale plantei, precum: germinarea, înfrățirea sau
formarea sistemului radicular. Un foarte mare avantaj al fertilizării de toamnă se
poate obține dacă sunt folosite îngrășăminte cu eliberare lentă, care vor asigura
plantelor necesarul de nutrienți până la începutul primăverii, pentru a se dezvolta
corespunzător.
La fel ca în cazul fertilizării de primăvară, și pentru cea de toamnă este necesară
efectuarea unei analize de sol, o dată la aproximativ 3 ani, pentru a putea stabili
o schemă de fertilizare conformă cu necesarul de nutrienți al solului pe care se
dorește înființarea culturii.
Pentru fertilizarea de toamnă, poate fi folosit și de gunoiul de grajd, care poate fi
aplicat pe sol o dată la 3-4 ani. De asemenea, se pot folosi îngrășăminte
minerale, bogate în fosfor și potasiu, dar și sulf și magneziu.
Principalele tipuri de îngrășăminte
În funcție de modul în care au fost obținute, îngrășămintele se pot clasifica în
îngrășăminte chimice și îngrășăminte organice. Iată care sunt particularitățile
fiecărui tip:
Îngrășăminte organice
Cunoscute și sub denumirea de îngrășăminte naturale, aceste elemente de
fertilizare sunt neprocesate sau procesate foarte puțin și sunt obținute din
deșeurile animalelor, ale plantelor sau din exploatarea unor minerale naturale.
Cele mai comune îngrășăminte organice sunt:
Gunoiul de grajd
Acesta este unul dintre cele mai utilizate tipuri de îngrășăminte naturale, fiind
folosit îndeosebi în legumicultură. În mod normal, acesta se aplică pe sol odată
 cu fertilizarea de toamnă, însă procesul poate fi repetat și mai târziu, în cazul în
care s-a omis.
Compost
Acest îngrășământ se realizează din frunze uscate, care sunt puse laolaltă și
udate frecvent până când vor fermenta. Compostul este extrem de eficient pentru
a asigura nutrienții necesari plantelor pe timp de iarnă.
Gunoiul de păsări
Cu toate că nu este foarte popular în rândul agricultorilor, din cauza dificultății
cu care se aplică pe câmp, gunoiul de păsări este un îngrășământ bogat în azot,
potasiu și fosfor. Acesta se aplică în stare uscată sau în formă lichidă, amestecat
cu apă, însă nu este recomandată folosirea sa în stare proaspătă, deoarece va
duce la creșterea acidității solului.
Resturi vegetale
Chiar și resturile vegetale rămase pe sol după recoltarea culturii pot fi utilizate
ca îngrășământ. Acestea pot fi tocate și îngropate sub arătură, fiind un excelent
îngrășământ de toamnă.
Îngrășăminte chimice
Cunoscute și sub denumirea de îngrășăminte sintetice, acestea sunt obținute prin
procesarea anumitor resurse, astfel încât să se obțină nutrienții ce vor fi aplicați
pe sol, pentru a fi absorbiți de plante. De regulă, resursele sunt extrase din roci,
minerale, produse petroliere, elemente organice sau chiar din soluri.
Fiind disponibile pe piață într-o gamă variată de produse, îngrășămintele
chimice pot avea în compoziția lor 11 substanțe nutritive, necesare plantelor.
Acestea se împart în trei categorii:
 Fertilizatori principali - în această categorie intră azotul, fosforul și
potasiul;
 Fertilizatori secundari - categorie în care sunt incluși sulful și calciul;
  Microelemente - din această categorie fac parte: molibdenul, zincul, borul,
manganul, cobaltul și cuprul.
Din punctul de vedere al produselor comercializate, cele mai populare
îngrășăminte chimice sunt: azotatul de amoniu, îngrășămintele fosfatice, cele
complexe, cele superfosfate, nitrocalcarul, îngrășămintele azotoase, ureea sau
sulfatul de amoniu.

Avantajele și dezavantajele îngrășămintelor organice și chimice

Deși unii agricultori preferă un anumit tip de îngrășământ în pofida celuilalt,
realitatea este că atât îngrășămintele organice, cât și cele chimice prezintă o serie
distinctă de avantaje și dezavantaje, pe care le vom dezbate în cele ce urmează:
Îngrășămintele organice
Printre beneficiile acestei categorii de îngrășăminte se numără:
 Contribuie la menținerea fertilității solului, prin eliberarea treptată de
microelemente și macroelemente, sub influența microorganismelor din sol sau a
factorilor de mediu. De aceea, supradozarea solului cu îngrășăminte este aproape
imposibilă;
 Îmbunătățesc capacitatea de reținere și infiltrare a apei în sol, dar și
structura solului;
 Reduc eroziunea solului;
 Pot fi obținute în propria gospodărie, fără a presupune costuri
suplimentare de producție.
 Totuși, îngrășămintele organice au și dezavantaje. Iată care sunt acestea:
 Pentru că, în cazul îngrășămintelor organice, eliberarea nutrienților în sol
este mai lentă, plantele care au nevoie urgentă de minerale ar putea fi afectate de
lipsa elementelor necesare într-o perioadă optimă, lucru care ar putea duce la o
scădere a producției;
 Aplicarea îngrășămintelor organice este mai dificilă decât cea a
îngrășămintelor chimice, iar volumul de muncă și, implicit, costurile cu forța de
muncă vor fi simțitor mai mari;
 În cazul în care îngrășămintele organice nu pot fi obținute în propria
gospodărie, achiziția acestora se va dovedi mai costisitoare decât cea a
îngrășămintelor chimice.
Îngrășămintele chimice
Iată cele mai mari beneficii ale îngrășămintelor chimice:
 Întrucât compoziția îngrășămintelor chimice alese poate fi cunoscută cu
exactitate, acestea permit o dozare mult mai bună, în funcție de nevoile plantelor
cultivate;
 Sunt absorbite mult mai ușor de către plante, fiind potrivite și pentru
culturile în care este nevoie urgentă de anumiți nutrienți;
 Sunt mult mai ieftine decât îngrășămintele organice din comerț.
Printre dezavantajele îngrășămintelor chimice se numără:
 Dacă sunt folosite în mod exagerat, acestea pot deregla pH-ul solului, pot
distruge flora bacteriană a acestuia, favorizând apariția de dăunători;
  În cazul în care nu este întreprinsă o analiză a nutrienților din sol,
probabilitatea de supradozare este mult mai mare decât în cazul îngrășămintelor
organice.