Unitatea de învăţare 12.

Organele principale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite

Cuprins

12.1. Introducere............................................................................................................. 125

12.2. Competenţele unităţii de învăţare ........................................................................... 125
12.3. Organele principale ONU ....................................................................................... 126
12.4. Adunarea Generală ONU ....................................................................................... 126
12.4.1. Compunerea Adunării Generale .......................................................................... 126
12.4.2. Competenţele Adunării Generale ......................................................................... 127
12.4.3. Organizarea lucrărilor ......................................................................................... 132
12.5. Consiliul de Securitate ONU .................................................................................. 133
12.5.1. Compunere.......................................................................................................... 133
12.5.2. Funcţionare ......................................................................................................... 134
12.5.3. Competenţe ......................................................................................................... 134
12.6. Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) ............................................................... 136
12.7. Consiliul de Tutelă ................................................................................................. 139
12.8. Curtea Internaţională de Justiţie ............................................................................. 139
12.9. Secretariatul ONU .................................................................................................. 141
12.10. Instituţiile specializate din sistemul ONU ............................................................. 144
12.11. România şi ONU .................................................................................................. 145
Rezumat .......................................................................................................................... 147
Test de evaluare.............................................................................................................. 148
Temă de control .............................................................................................................. 148

12.1. Introducere

Organizaţia Naţiunilor Unite are o structură instituțională complexă,

corespunzătoare scopurilor pe care și-a propus să le îndeplinească. Organele
principale ONU sunt Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul
Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie și
Secretariatul. Are și numeroase organe subsidiare a căror activitate vine să o
sprijine pe cea a organelor principale.
Contribuţia deosebit de importantă pe care ONU a adus-o şi continuă să o aducă la
pacea şi securitatea mondială, la dezvoltarea şi progresul global sunt fapte de
 necontestat şi tot atâtea argumente în favoarea continuării funcţionării sale.

12.2. Competenţele unităţii de învăţare

Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal descrierea funcţionării

ONU, organizaţie care a reprezentat un model pentru constituirea şi funcţionarea
organizaţiilor internaţionale interguvernamentale de după cel de-al doilea război
mondial.
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 precizeze care sunt organele principale ONU,
 explice cum se constituie organele subsidiare ale organizației,
 descrie compunerea şi competenţele organelor principale,
 definească noţiunea de instituţie specializată ONU şi să enumere instituţiile
componente ale sistemului ONU,
 rezume participarea României la activitatea ONU.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.

12.3. Organele principale ONU

Articolul 7 alin. 1 din Carta ONU precizează că organizaţia are următoarele organe
principale :
- Adunarea Generală,
- Consiliul de Securitate,
- Consiliul Economic şi Social (ECOSOC),
- Consiliul de Tutelă,
- Curtea Internaţională de Justiţie,
- Secretariatul.

Reținem cele 6 organe principale ONU

 12.4. Adunarea Generală ONU

12.4.1. Compunerea Adunării Generale

Adunarea Generală este singurul organ principal al Naţiunilor Unite care se compune
din toţi membrii organizaţiei. Adunarea Generală este o conferinţă diplomatică, este un for de
deliberare în care orice stat, mare sau mic, poate să-şi formuleze ideile, să discute o problemă,
să propună o rezoluție. Adunarea Generală a dobândit, din ce în ce mai mult, o poziţie de
supraveghere generală asupra activităţilor organizaţiei. Carta a intenţionat să confere Adunării
Generale rolul de cel mai reprezentativ organ al Naţiunilor Unite, să-i confere funcţii dintre
cele mai cuprinzătoare, esenţiale pentru activitatea organizaţiei.
Delegaţiile statelor în Adunarea Generală sunt formate din cel mult cinci reprezentanţi
şi tot atâţia supleanţi, precum şi din atâţia consilieri, consilieri tehnici şi experţi câţi consideră
necesar fiecare delegaţie. ONU suportă numai cheltuielile privind transportul celor cinci
membrii ai delegaţiei.
Imediat după deschiderea sesiunii Adunării Generale se numeşte o comisie de
verificare a deplinelor puteri, formată din nouă membri, pentru a verifica conformitatea
deplinelor puteri ale delegaţilor cu Regulamentul interior al Adunării. În practica ONU, prin
verificarea deplinelor puteri ale reprezentanţilor, emanate de la şeful statului, şeful guvernului
sau ministrul afacerilor externe, s-a pus în discuţie, de fapt, prezenţa unor ţări în cadrul
Adunării Generale, reprezentativitatea anumitor delegaţii la sesiunile Adunării Generale şi, nu
în ultimul rând, legitimitatea organului trimiţător, emitent al deplinelor puteri.

Adunarea Generală ONU este organ principal, plenar, cu rol decizional/deliberativ, care
stabilește direcțiile de acțiune ale organizației.
Reținem aspectele referitoare la reprezentarea statelor în Adunare.

12.4.2. Competenţele Adunării Generale

Adunarea generală asigură supravegherea generală a activităţilor organizaţiei,

pentru buna funcţionare a ei.
 Exemple

Consiliului de Securitate şi celelalte organe principale ONU au obligaţia de a

prezenta rapoarte Adunării Generale, ceea ce subliniaza rolul acesteia de
supraveghere generală a activităţii Naţiunilor Unite. Este important pentru
funcţionarea organizaţiei ca toţi membrii să primească informaţii referitoare la
felul cum îşi îndeplinesc atribuţiile toate organele şi să-şi expună punctul de
vedere în legatura cu aceasta.
Dintre rapoartele primite de Adunarea Generală, cel mai cuprinzator este
Raportul anual al Secretarului General, care trece în revistă toate activităţile
organizaţiei şi problemele de interes general, prezentat Adunarii înainte de
începerea fiecarei sesiuni. Consiliul de Securitate prezintă Adunarii Generale
rapoarte anuale şi speciale care trebuie să cuprindă o dare de seamă cu privire la
măsurile luate de acesta în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.
Discutând rapoartele, Adunarea Generala poate face recomandari
exprimându-şi indirect nemulţumirea faţă de felul cum un organ a acţionat într-o
anumită problemă, propunând unele măsuri noi sau atragând atenţia asupra
felului în care această problemă a fost tratată de Adunare.

Competenţele de ansamblu ale Adunării Generale sunt precizate la art. 10 al Cartei

ONU. Astfel, „Adunarea generală poate discuta orice chestiuni sau cauze care intră în
cadrul prezentei Carte, sau care se referă la puterile şi funcţiile vreunuia din organele
prevăzute în prezenta Cartă”, putând face „recomandări membrilor Naţiunilor Unite sau
Consiliului de Securitate, în orice asemenea chestiuni sau cauze”. Putem conchide că puterile
şi funcţiile Adunării Generale se extind în toate domeniile ce ţin de competenţa ONU.
Competenţe
 Alege metodele de organizare a propriilor lucrări.
 Desemnează membrii altor organe ale ONU.

Exemple

 Desemnează membrii nepermanenţi ai Consiliului de Securitate

 Numeşte judecătorii la Curtea Internaţională de Justiţie
 Desemnează membrii ECOSOC
 Aprobă bugetul organizaţiei, stabileşte contribuţia statelor membre.

Exemple

Carta prevede că Adunarea Generală examinează bugetul organizaţiei, îl aprobă,

apoi membrii suportă cheltuielile acesteia prin contribuţiile lor obligatorii,
potrivit unor repartiţii. Totodată, Adunarea Generală examinează şi aprobă
acordarea de ajutoare financiare şi bugetare prin instituţiile specializate şi
examinează bugetele lor administrative, în scopul de a le face recomandări.

 Înfiinţează organe subsidiare.

Daţi exemple de organe subsidiare care funcţionează în cadrul ONU.

 Stabileşte regulile după care Secretarul General numeşte funcţionarii organizaţiei.

 Admite noi membrii la propunerea Consiliului de Securitate.
 Alege Secretarul General ONU.
 Face recomandări având drept scop promovarea cooperării internaţionale în domeniul
politic, încurajează dezvoltarea dreptului internaţional şi codificarea lui. Astfel, a fost
creată Comisia de Drept Internaţional (CDI), principalele teme studiate în cadrul ei
finalizându-se sub forma unor convenţii internaţionale.

Exemple

 Convenţia de la Geneva din anul 1958 asupra dreptului mării.

 Convenţia de la Viena din anul 1969 privind dreptul tratatelor.

 Promovează, alături de ECOSOC, cooperarea în domeniul economic şi social.

 Discută orice probleme referitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,
putând face recomandări statului sau statelor interesate ori Consiliului de Securitate,
conform art.10, 11, 12, 14 din Carta ONU.
 Exemple

Această funcţie incumbă: examinarea principiilor generale de colaborare pentru

menținerea păcii şi securităţii internaţionale; discutarea oricaror probleme
privitoare la acest domeniu; sesizarea Consiliului de Securitate asupra situaţiilor
care ar putea pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională; iniţierea de
studii şi formularea de recomandări în scopul de a promova colaborarea
internaţională în domeniul politic; soluţionarea paşnică a diferendelor
internaționale.

 Încurajează respectarea drepturilor omului. Astfel, a fost adoptată Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului, Pactele internaţionale cu privire la drepturile civile
şi politice, la cele economice, sociale şi culturale. De asemenea, au fost elaborate
numeroase convenţii şi declaraţii vizând protecţia unor drepturi specifice (prin
incriminarea genocidului, crimelor de război, sclaviei, torturii, prin reglementarea
azilului, etc.) sau protecţia unor categorii de persoane (refugiaţi, apatrizi, femei, copii,
personae cu dizabilități, deţinuţi).

Exemple

 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (DUDO)

A fost adoptată la 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a ONU,
fiind primul document cuprinzător în sfera drepturilor omului adoptat de o
organizaţie internaţională.

Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii de drepturi:

drepturile civile şi politice şi drepturile economice, sociale şi culturale.

Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii de drepturi: drepturile civile

şi politice şi drepturile economice, sociale şi culturale.
Din categoria drepturilor civile şi politice fac parte: dreptul la viaţă, la libertatea
şi la securitatea persoanei, interdicţia sclaviei, torturii şi tratamentelor crude,
inumane sau degradante, dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arestării,
 reţinerii sau exilului, dreptul la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie. Se
mai recunoaşte dreptul la viaţă privată şi dreptul de proprietate. Declaraţia
proclamă libertatea de exprimare, de religie, de întrunire şi dreptul la liberă
circulaţie. Articolul 21 prevede drepturile politice ale individului, inclusiv dreptul
acestuia de a participa la guvernarea ţării sale, direct sau prin reprezentanţi liber
aleşi.
Din categoria drepturilor economice, sociale şi culturale fac parte: dreptul
persoanei la asigurări sociale, la muncă şi la protecţie împotriva şomajului,
dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la o retribuţie echitabilă şi
satisfăcătoare, dreptul la odihnă, dreptul la educaţie. Articolul 27 se referă la
drepturile culturale: “orice persoană are dreptul de a participa liber la viaţa
culturală a comunităţii, de a se bucura de valorile artistice şi de a beneficia de
progresul ştiinţific şi avantajele acestuia”.

Declaraţia Universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de Adunarea

Generală ONU ca rezoluţie, deci nu are putere obligatorie 1.

Pactele internaţionale privind drepturile omului. Cele două Pacte

internaţionale au fost adoptate de Adunarea Generală ONU şi deschise spre
semnare în decembrie 1966. Abia după un deceniu a fost posibilă intrarea lor în
vigoare, prin ratificarea de către 35 de state.

Având statutul de tratat internaţional, cele două Pacte creează obligaţii

juridice pentru statele părţi.

1
Pe parcursul lucrărilor de adoptare a Declarației Universale a Drepturilor Omului, Australia a propus
constituirea Curții Internaționale a Drepturilor Omului, dar propunerea nu s-a bucurat de suficientă susținere. A
se vedea în acest sens Jan Lhotsky, The UN Mechanisms for Human Rights Protection: Strengthening Treaty
Bodies in Light of a Proposal to Create a World Court of Human Rights, în Czech Yearbook of International
Law. The role of Governamental and Non-governamental Organizations in the 21st Century. 2014, Juris
Publishing Inc., New York, 2014, pg.280.
  Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice (PIDCP)
Pactul a fost adoptat în 1966 şi proclamă mai multe drepturi din această categorie
decât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Una din cele mai importante
completări este articolul 27 care conţine angajamentul statelor de a recunoaşte
membrilor minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice dreptul de a se bucura,
împreună cu alţi membri ai grupului lor, de cultura proprie, de a profesa şi
practica propria religie sau de a folosi limba proprie. Printre drepturile garantate
de Pact care nu sunt menţionate de DUDO se numără: libertatea de a nu fi închis
pentru datorii, dreptul tuturor persoanelor private de libertate de a fi tratate în
mod omenos şi cu respect pentru demnitatea inerentă fiinţei umane, dreptul
copilului de a dobândi o cetăţenie şi de a i se oferi acele măsuri de protecţie
decurgând din statutul său de minor. Cu toate acestea, există şi drepturi enunţate
de DUDO care nu se regăsesc în Pact: dreptul de proprietate, dreptul de a solicita
şi a primi azil şi dreptul la cetăţenie.

Pentru a asigura respectarea obligaţiilor asumate prin Pact, acesta instituie un

mecanism de aplicare prin intermediul Comitetului Drepturilor Omului,
organ înfiinţat prin tratat şi format din 18 experţi independenţi aleşi pentru o
perioadă de 4 ani.

 Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale

(PIDESC)
Acest pact recunoaşte următoarele drepturi: dreptul la muncă; dreptul de a se
bucura de condiţii de muncă juste şi prielnice; dreptul de a înfiinţa şi de a face
parte din sindicate; dreptul la securitate socială; dreptul la protecţia familiei;
dreptul la un standard de viaţă satisfăcător; dreptul de a se bucura de cel mai înalt
standard posibil de sănătate fizică şi psihică; dreptul la educaţie; dreptul de a
participa la viaţa culturală.

Ratificând PIDESC, un stat nu se angajează să confere tuturor

 drepturilor enumerate un efect imediat, ci doar să utilizeze la maximum
toate resursele sale disponibile în scopul de a ajunge treptat la deplina
realizare a acestor drepturi.

PIDESC nu cuprinde prevederi referitoare la un sistem de plângeri interstatale

sau individuale. El cere doar statelor părţi să prezinte rapoarte asupra măsurilor
pe care le-au adoptat şi asupra progresului înregistrat în respectarea drepturilor
recunoscute prin Pact.
Pactul nu înfiinţează un Comitet special pentru examinarea rapoartelor, ci
stipulează doar că aceste rapoarte sunt înaintate Consiliului Economic şi Social al
ONU (ECOSOC).

Începând cu 1976, ECOSOC a adoptat o serie de rezoluţii care au culminat cu

înfiinţarea Comitetului pentru drepturile economice, sociale şi culturale
compus din 18 experţi aleşi cu titlu personal şi nu în reprezentarea statului de
unde provin. Din punct de vedere tehnic, Comitetul este un organ al ONU,
mandatul său fiind acela de a asista ECOSOC în examinarea rapoartelor
statale.

12.4.3. Organizarea lucrărilor

Adunarea Generală se întruneşte odată pe an, în sesiune ordinară care se desfăşoară

din a treia zi de marţi a lunii septembrie şi până la mijlocul lunii decembrie, iar în cazul unei
agende încărcate, se poate prelungi în anul următor. Adunarea Generală se poate întruni şi în
sesiuni extraordinare, convocate de Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate
ori a majorităţii statelor membre. Sesiunile extraordinare sunt convocate în termen de 15 zile
de la primirea unei cereri în acest sens de către Secretarul General. În practică s-au adaugat la
sesiunile extraordinare sau speciale şi cele de urgenţă care se convoacă de către Secretarul
General în termen de 24 de ore de la primirea cererii din partea Consiliului de Securitate sau a
majorităţii membrilor.
La începutul fiecărei sesiuni, Adunarea fixează durata ei. Ea poate decide o întrerupere
temporară a lucrărilor şi reluarea lor la altă dată. Se alege un preşedinte potrivit principiului
rotaţiei, asigurându-se posibilitatea tuturor grupurilor de state (Asia, Africa, Europa
Răsăriteană, America Latină, Europa Occidentală, America de Nord şi alte state) să ajungă la
preşedinţia adunării. Se alege un birou şi se aprobă ordinea de zi. Ordinea de zi a Adunării
Generale are următoarele capitole: a) raportul Secretarului General asupra lucrărilor
organizaţiei; b) rapoartele celorlalte organe principale, ale organelor subsidiare ale Adunarii şi
ale instituţiilor specializate ONU (dacă sunt prevăzute în acordurile încheiate cu acele
instituţii); c) punctele stabilite de Adunarea Generală la sesiunea anterioară şi reînscrise de ea
pe ordinea de zi a respectivei sesiuni; d) toate punctele propuse de alte organe principale; e)
toate punctele propuse de statele membre; f) punctele privind bugetul pe anul viitor şi darea
de seamă privind executarea bugetului pe anul ce expiră; g) puncte propuse de state care nu
sunt membre în O.N.U. în legătură cu diferende la care sunt părţi. Numărul punctelor de pe
ordinea de zi a Adunării Generale a crescut an de an, variind de obicei între 90 si 100.
Adunarea generală lucrează atât în plen cât şi în cele 7 Comitete Plenare, în funcţie de
natura problemelor cu care se ocupă fiecare comitet.
Hotărârile se adoptă potrivit principiului ,,un stat, un vot”, cu majoritate absolută,
fiecare membru dispunând de un vot. Este vorba de „chestiuni importante” (menţinerea păcii,
compunerea organizaţiei şi calitatea de membru, compunerea organelor principale, buget).
Pentru toate celelalte chestiuni, hotărârile se iau cu majoritate simplă. Hotărârile se iau şi prin
consens, deşi această modalitate de vot nu este prevăzută în Cartă, atunci când faţă de o
anumită propunere nu există nici o obiecţie.
Cu excepţia alegerii de membri în diversele organe, care se face prin vot secret şi
anume prin completarea unor buletine cu numele statului respectiv, votul este deschis, prin
ridicarea mâinii, de obicei a cartoanelor cu numele statului caruia îi aparţine delegaţia.

Hotărârile Adunării Generale au valoare de recomandare, neavând forţă juridică

obligatorie. Excepţie fac hotărârile privind funcţionarea internă a organizaţiei 2.

2 Raluca Miga Beșteliu, , Organizații internaționale interguvernamentale, op.cit., pg.182-183.

 Să ne reamintim...
 Adunarea Generală este organul plenar al ONU.
 Adunarea Generală asigură supravegherea generală a activităţilor
organizaţiei; puterile şi funcţiile Adunării Generale se extind în toate
domeniile ce ţin de competenţa ONU.
 Sesiunile Adunării Generale se desfăşoară potrivit unor reguli de procedură.

Adunarea Generală se întrunește în sesiuni ordinare și extraordinare (sesiuni speciale și

sesiuni speciale de urgență).
Reținem modul de organizare a sesiunilor, precum și regulile de adoptare a hotărârilor.
Reîntâlnim aici noțiuni învățate la cursurile trecute: sesiuni, organizarea sesiunilor,
reprezentare în cadrul sesiunilor, deplinele puteri, ordinea de zi a sesiunilor, biroul sesiunii,
adoptarea hotărârilor, reguli privitoare la vot.

12.5. Consiliul de Securitate ONU

12.5.1. Compunere

Consiliul de Securitate este un organ cu compunere restrânsă, având ca principală

competenţă menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Având funcţii circumscrise strict
acestui domeniu, are puteri speciale de decizie şi acțiune în prevenirea şi rezolvarea
conflictelor internaţionale. Ca organ destinat să facă faţă crizelor internaţionale, nu numai prin
negocieri şi metode de rezolvare paşnică, ci şi prin acţiuni prompte şi eficace, compunerea sa
trebuie să îndeplinească o dublă cerinţă: de a fi limitată la un număr mic de state şi de a
cuprinde, obligatoriu şi permanent, marile puteri, a căror cooperare a fost considerată decisivă
pentru preîntâmpinarea şi stingerea focarelor de tulburare a păcii.

Consiliul de Securitate cuprinde 2 categorii de membri: permanenţi (în număr de 5) şi

nepermanenţi (în număr de 10).
Membrii permanenţi: SUA, Marea Britanie, Franţa, Federaţia Rusă, China.
Membrii nepermanenţi sunt în număr de 10, aleşi de Adunarea Generală pentru o perioadă de
2 ani, urmărindu-se o repartiţie geografică echitabilă şi luându-se în considerare contribuţia
statelor la menţinerea păcii mondiale. Acelaşi stat nu poate fi ales două mandate consecutive.

12.5.2. Funcţionare

Consiliul de Securitate are o funcţionare permanentă şi, în acest scop, fiecare membru
numeşte un reprezentant permanent la sediul organizaţiei. Preşedinţia se asigură prin rotaţie,
câte o lună de reprezentantul fiecărui stat membru.
Cel mai important aspect al procedurii Consiliului de Securitate constă în sistemul de
votare. Carta prevede următoarele:
1. Fiecare membru al Consiliului de Securitate dispune de un vot.
2. Hotărârile Consiliului de Securitate în problemele de procedură vor fi luate cu votul
afirmativ a 9 membri.
3. Hotărârile Consiliului de Securitate în toate celelalte probleme vor fi luate cu votul
afirmativ a 9 membri, în care sunt cuprinse voturile tuturor membrilor permanenţi. În cazul în
care un stat membru al Consiliului este parte într-un diferend supus acestuia, el se va abține de
la vot.
În concluzie, Carta stabilește principiul unanimității marilor puteri, membre
permanente în Consiliul de Securitate, în problemele de fond pe care acesta este chemat să
le rezolve, astfel încât un membru permanent, prin votul său negativ – așa numitul „veto",
poate bloca orice hotarâre de fond a Consiliului de Securitate, inclusiv cele privind
întreprinderea unei acţiuni în caz de violare a păcii ori a actelor de agresiune. Dacă între
membrii Consiliului de Securitate există neinţelegeri cu privire la determinarea caracterului de
fond sau de procedură a unei probleme, se cere un vot care să includă şi pe cel al membrilor
permanenţi. Abţinerea de la vot nu este interpretată vot negativ. Tot mai mult hotărârile se
adoptă prin consens3.

3
Raluca Miga Beșteliu, Organizații internaționale interguvernamentale, op.cit., pg.185-187.
Reținem aspectele referitoare la funcționarea Consiliului de Securitate ONU, inclusiv pe cele
referitoare la luarea deciziilor și dreptul de veto de care dispun statele membre permanente ale
Consiliului de Securitate.

12.5.3. Competenţe

Puterile şi funcţiile Consiliului de Securitate4 sunt definite în prevederile capitolului

V, VI şi VII al Cartei ONU.
a) Atribuţiile Consiliului în soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale (cap.
VI).
Consiliul de Securitate foloseşte mijloace paşnice de soluţionare a diferendelor
(tratative, mediere, arbitraj, anchetă, conciliere etc.), iar în cazurile în care constată existenţa
unor situaţii pe care le califică drept o ameninţare împotriva păcii, o încălcare a păcii sau un
act de agresiune, acest organ este autorizat să adopte rezoluţii cu valoare obligatorie prin care
poate dispune măsuri coercitive (spre exemplu folosirea embargoului şi ruperea relaţiilor
diplomatice) culminând cu utilizarea forţei armate.
În baza cap. VI din Cartă se desfăşoară operaţiunile militare de menţinere a păcii5
sub mandat ONU ori numai autorizate de ONU.

Exemple

„Operaţiunile de menţinere a păcii” constituie un mecanism de intervenţie

dezvoltat de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate pentru menţinerea
păcii internaţionale, având următoarele particularităţi:
- aceste misiuni sunt iniţiate de Adunarea Generală sau Consiliul de
Securitate,
- se compun din contingente militare ale statelor membre şi misiuni de
observatori,
- mandatul (competenţele) şi durata desfăşurării operaţiunilor sunt

4
Ibidem., pg.188-189.
5
Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevehouse, op.cit., pg.355-357.
 stabilite de organizaţie,
- sunt plasate sub autoritatea Secretarului General ONU.

b) Atribuţiile Consiliului în cadrul acţiunilor ce pot fi întreprinse în caz de ameninţări

contra păcii, violari ale ei şi acte de agresiune, implicând şi aplicarea unor măsuri de
constrângere fără folosirea forţei armate ori cu folosirea acesteia (cap. VII).

Exemple

În baza prevederilor cap. VII se desfăşoară acţiunile de impunere a păcii. Prima

acțiune de acest tip a fost iniţiată de Consiliul de Securitate în 1950 împotriva
R.P.D. Coreene ca urmare a invadării de către acest stat a Coreei de Sud. Alte
acțiuni similare au fost întreprinse în 1990-1991 împotriva Iraqului (Operaţiunile
Desert Shield şi Desert Storm).

c) Atribuţiile Consiliului de Securitate în raporturile dintre O.N.U. şi organizaţiile ori

acordurile regionale având ca obiect menţinerea păcii şi securităţii internaţionale într-o
anumită regiune geografică (cap. VIII).

Exemple

În această categorie se înscrie operaţiunea întreprinsă împotriva sârbilor bosniaci

din 1995 desfășurată cu autorizația O.N.U. şi sub mandatul acesteia, dar
executată de o organizaţie regională, N.A.T.O..

Trebuie observat că răspunderea principală a Consiliului de Securitate în menţinerea

păcii şi securităţii internaţionale nu reduce răspunderea Adunarii Generale în acest domeniu,
ca organ format din toate statele şi căruia Consiliul de Securitate, după cum prevede Carta,
trebuie sa-i prezinte spre examinare rapoarte anuale şi, când este cazul, rapoarte speciale.

În afara funcţiilor care privesc direct menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,

Carta a conferit Consiliului de Securitate mai multe atribuţii adiționale. Astfel, Consiliul are
atribuţia de a face recomandări cu privire la admiterea de noi state, de suspendare a unui
membru împotriva căruia întreprinde o acţiune de constrângere şi de excludere a celui
care a încălcat sistematic principiile Cartei. De asemenea, numirea Secretarului General
de către Adunarea Generală se face la recomandarea Consiliului de Securitate. Consiliul
de Securitate are şi funcţii referitoare la Curtea Internaţională de Justiţie: adoptă
recomandări sau întreprinde măsuri pentru executarea hotarârilor care nu sunt aduse la
îndeplinire de către o parte în litigiu, recomandă Adunarii Generale condiţiile necesare
aderării la statutul Curţii Internaţionale de Justiţie a statelor nemembre O.N.U.

Să ne reamintim...
 Consiliul de Securitate este un organ cu compunere restrânsă al ONU care
are ca scop menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
 Este compus din 5 membrii permanenţi şi 10 membrii nepermanenţi.
 Are o funcţionare permanentă.

12.6. Consiliul Economic şi Social (ECOSOC)

ECOSOC este organul care, sub autoritatea Adunării Generale, coordonează activităţile
economice şi sociale desfăşurate în sistemul ONU. Este un organ cu compunere restrânsă
format din 54 de membri.

Adunarea Generală alege în fiecare an 18 membrii ECOSOC pentru un mandat de 3

ani, cu posibilitatea realegerii. Deşi Carta nu a prevăzut vreun criteriu pentru alegerea
membrilor ECOSOC, în practică membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate sunt
continuu realeși, iar pentru restul locurilor se urmează principiul reprezentării regionale.
Anual se desfăşoară o sesiune principală şi două cu caracter organizatoric după un program
de lucru în care chestiunile de pe ordinea de zi sunt sistematizate pe grupuri de probleme.
Lucrările sunt conduse de un birou compus dintr-un preşedinte şi trei vicepreședinţi care
conduc fiecare lucrările celor trei comitete ale sesiunii (economic, social şi de coordonare) şi
sunt aleşi în fiecare an. Dezbaterile se desfăşoară după procedura folosită în Adunarea
Generală. Toate deciziile se adoptă cu majoritatea simplă de voturi a membrilor prezenţi şi
votanţi. Statele sunt reprezentate de miniştri sau înalţi functionari.
 Competenţele ECOSOC sunt largi: cooperare în domeniul economic, social, cultural,
educaţie, sănătate, drepturile omului, având un rol de execuţie în raport cu Adunarea
Generală. Este forumul principal de dezbatere a acestor probleme şi de adoptare a unor
recomandări şi strategii de dezvoltare. Se realizează studii, au loc conferinţe, sunt pregătite
proiecte de convenţii. Sunt organizate grupe de experţi pe diferite probleme, ECOSOC fiind
abilitat să consulte şi organizaţii internaţionale neguvernamentale.

Funcţiile ECOSOC sunt stabilite în art. 62-66 din Carta O.N.U.. Acestea pot fi
împărţite în mai multe categorii.
O prima categorie o reprezintă funcţiile îndeplinite în cadrul Consiliului: studii,
rapoarte şi recomandări în problemele cooperării economice, sociale, culturale, educative,
sanitare; recomandări în scopul de a promova respectarea efectivă a drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale; elaborarea de proiecte de convenţii în domeniile sale de competenţă
pentru a fi supuse dezbaterilor Adunarii Generale; convocarea de conferinţe internaţionale în
acele domenii.
A doua categorie de funcţii se referă la instituţiile specializate ONU: încheierea de
acorduri în care să se prevadă condiţiile prin care acestea vor fi legate de organizaţie,
acordurile urmând a fi supuse aprobării Adunarii Generale; coordonarea activităţii acestor
instituţii, folosind în acest scop consultări ori recomandări adresate lor, Adunarii Generale şi
statelor membre.
A treia categorie de funcţii se referă la activitatea organelor principale ale O.N.U.:
informaţii şi sprijin acordate, la cerere, Consiliului de Securitate şi Consiliului de Tutelă în
probleme care intră în competenţa ECOSOC.
O ultimă categorie de funcţii se referă la îndeplinirea de servicii, cu aprobarea
Adunării Generale, la cererea membrilor organizaţiei sau a instituţiilor specializate, funcţie ce
se concretizează în variate programe de asistenţă tehnică în domenii diverse, destinate în
primul rând țărilor în curs de dezvoltare.

Organele subsidiare ale ECOSOC sunt comisii în domeniul economic, social şi pentru
încurajarea drepturilor omului. Numărul acestor organe subsidiare a crescut pe măsură ce
orientarea ECOSOC în direcţia cooperarii economice şi sociale a devenit tot mai pregnantă.
Unele dintre comisiile ECOSOC au caracter tehnic sau funcţional, în timp ce altele au caracter
regional. Uneori se recurge la grupuri de experţi constituiți în comisii ad-hoc.
Conform Cartei, ECOSOC poate lua măsuri pentru consultări cu organizaţii
neguvernamentale, atât internaţionale cât şi naţionale. Organizatiile neguvernamentale cu
o competenţă largă au statut consultativ A, cele cu competenţă mai restrânsă au statut
consultativ B, iar altele sunt doar înscrise într-o evidenţă ţinută de Secretarul General.
După cum figurează într-o categorie sau alta, organizaţiile neguvernamentale au drepturi mai
largi sau mai limitate de a participa la activitatea ECOSOC.
O.N.U. se bazează pe multe organizaţii neguvernamentale pentru a putea finanţa unele
dintre programele pe care le iniţiază, dar aceste organizaţii neguvernamentale nu se
situează sub autoritatea sau controlul său. Această implicare face ca limita dintre funcţiile
organizaţiilor internaţionale interguvernamentale şi neguvernamentale să devină foarte
subţire. Exemple în acest sens pot fi Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) şi
Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie. Aceste organizaţii internaţionale utilizează fonduri
asigurate de diverse organizaţii neguvernamentale. Creşterea numărului de state membre ale
ONU şi a amplificarea activităţii organelor acesteia s-au desfăşurat în paralel cu creşterea
interdependenţei ce s-a manifestat în relaţiile internaţionale după cel de-al doilea război
mondial.
ECOSOC este un forumul central de dezbateri în probleme economice și sociale
globale și de formulare a unor politici și recomandări în aceste domenii, adresate statelor
membre, organelor organizației sau instituțiilor specializate ONU 6.

Să ne reamintim...

 ECOSOC este un organ cu compunere restrânsă.

 Este organul care, sub autoritatea Adunării Generale, coordonează activităţile
economice şi sociale desfăşurate în sistemul ONU.
 Cooperează în domeniul economic, social, cultural, educaţie, sănătate şi
drepturile omului cu organizaţii internaţionale interguvernamentale, precum
și cu organizaţii neguvernamentale interne şi internaţionale.

6
Raluca Miga Beșteliu, Organizații internaționale interguvernamentale, op.cit., pg.193.
 12.7. Consiliul de Tutelă

A fost creat pentru teritoriile foste colonii şi care nu au atins un deplin grad de
autoguvernare, obiectivul regimului de tutelă instituit prin Carta ONU constând în
promovarea progresului tehnic, economic, social, dar și sprijinirea acestora pentru evoluţie
progresivă spre autoguvernare şi independenţă. Începând din 1993 sistemul de tutelă nu s-a
mai aplicat nici unui teritoriu şi deci Consiliul de Tutelă nu s-a mai întrunit 7.

12.8. Curtea Internaţională de Justiţie

Curtea Internaţională de Justiţie este principalul organ judiciar al O.N.U., al cărui statut, parte
integrantă din Cartă, reproduce cu puţine modificări statutul Curţii Permanente de Justiţie
creată sub egida Societăţii Naţiunilor. Totuşi, Curtea Internaţională de Justiţie a fost
considerată la San Francisco ca fiind o instanţă judiciară nouă. Carta stabileşte că toţi membrii
O.N.U. sunt părţi la Statutul Curţii. Pot deveni însă părţi la statut şi state nemembre.
Statele părţi într-un litigiu supus Curţii sunt obligate să se conformeze hotărârii ei. Dacă nu o
respectă, Consiliul de Securitate, la cererea celeilalte părţi, va face recomandări sau va
examina măsurile pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii. Statutul Curţii conţine dispoziţii
în legătură cu organizarea, competenţa şi funcţionarea acesteia, fiind completat de un
regulament de procedură.
Curtea Internaţională de Justiţie este compusă din 15 judecători aleşi, indiferent de
naţionalitate, dintre persoanele cu înalte calităţi morale, îndeplinind condiţiile cerute în ţările
lor spre a fi numiţi în funcţiile cele mai înalte ori care au o competenţă recunoscută în dreptul
internaţional. În compunerea Curţii nu pot intra doi cetăţeni ai aceluiaşi stat. Judecătorii sunt
aleşi atât de Adunarea Generală, cât şi de Consiliul de Securitate pentru 9 ani, cu posibilitatea
realegerii. Sunt aleşi cei care întrunesc majoritatea absolută de voturi.
Curtea este competentă să judece litigiile dintre state pe care acestea cad de acord să i
le supună judecăţii. Se pot adresa Curţii numai statele, nu şi persoanele fizice sau juridice ori
organizaţiile internaționale.

7 Raluca Miga Beșteliu, Organizații internaționale interguvernamentale, op.cit., pg.194-196.

 Cine se poate adresa Curţii Europene de Justiţie? Dar Curţii Europene a
Drepturilor Omului?

Spre deosebire de justiţia internă, justiţia internaţională are un caracter facultativ sau
voluntar, neexistând deocamdată un mecanism de urmărire a aplicarii hotărârilor Curţii.
Totuşi, Consiliul de Securitate poate lua unele măsuri coercitive dacă în cazurile de
nerespectare sunt aplicabile prevederile capitolelor VII sau VIII din Cartă (respectiv acţiuni în
caz de ameninţări împotriva păcii, de violări ale păcii şi de acte de agresiune şi acorduri
regionale). În Statutul Curţii există o prevedere în temeiul căreia statele pot declara că acceptă
să supună Curţii orice diferende cu caracter juridic, recunoscând jurisdicţia obligatorie a
Curţii pentru asemenea diferende.

Exemple
Convenția de la Haga din 1907 clasifică diferendele, în funcție de natura lor, în
diferende politice și diferende juridice.
Potrivit Statutului Curții Internaționale de Justiție, următoarele diferende au
caracter juridic:
- interpretarea unui tratat,
- orice problemă de drept internațional,
- existența oricărui fapt, care dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei
obligații internaționale,
- natura și întinderea despăgubirilor datorate pentru încălcarea unei
obligații internaționale8.

Deciziile sunt definitive și obligatorii numai pentru statele părţi ale litigiului supus
judecăţii Curţii9. În soluţionarea litigiilor, conform art.38 din Carta ONU, Curtea aplică:
- convenţii internaţionale,
- cutuma internaţională,
- principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate,

8
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, op.cit., pg.314.
9
Beatrice Onica-Jarka, op.cit., pg.186.
 - hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti de drept public ai
diferitelor naţiuni.
În afară de această funcţie, care se îndeplineşte după o procedură judiciară similară cu
cea a tribunalelor interne, Curtea acordă, la cerere, avize consultative Adunării Generale,
Consiliului de Securitate şi instituţiilor specializate ONU în care îşi exprimă opinia în
probleme de drept privind aplicarea Cartei şi funcţionarea organelor ONU. Aceste avize nu au
forţă obligatorie, dar în practică acestea sunt respectate de cei cărora li se adresează.

Să ne reamintim...

 Curtea Internaţională de Justiţie este principalul organ judiciar al ONU.

 Toţi membrii O.N.U. sunt părţi la Statutul Curţii, însă pot deveni părţi şi state
nemembre.
 Curtea este competentă să judece litigiile dintre state pe care acestea cad de
acord să i le supună judecăţii.
 Se pot adresa Curţii numai statele.
 Curtea soluţionează diferende cu caracter juridic.
 Deciziile Curţii sunt obligatorii pentru statele părţi ale litigiului supus
judecăţii.

Curtea Internațională de Justiție are două funcții: jurisdicțională și

consultativă (de avizare).
Reținem aspectele legate de exercitarea acestora.

12.9. Secretariatul ONU

Compunerea secretariatului. Secretariatul este compus, după cum se arată în Cartă,

din Secretarul General şi personalul necesar organizaţiei. Secretarul General este numit de
Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate pe o perioada de 5 ani, putând
fi reales pentru încă un al doilea mandat.
 Cine îndeplineşte în prezent funcţia de Secretar General ONU şi la al câtelea
mandat se află?

Personalul secretariatului este numit de secretarul general.

Secretarul General. Secretarul General este cel mai înalt funcţionar administrativ al
organizaţiei. În această calitate el va participa la toate şedintele celorlalte organe principale,
va îndeplini orice alte funcţii ce-i sunt încredinţate de aceste organe şi va întocmi, spre a-l
înainta Adunării Generale, Raportul anual asupra activităţii organizaţiei. Asadar, Secretarul
General este învestit de Cartă cu atribuţii administrative şi executive. Practica ONU. împarte
aceste atributii în mai multe categorii. Prima categorie este alcătuită din funcţiile
administrative şi executive de ordin general. Sunt cuprinse aici atribuţiile Secretarului General
în legatură cu sesiunile organelor Naţiunilor Unite (redactarea ordinii de zi, convocarea
sesiunilor şi sedinţelor, examinarea deplinelor puteri, asigurarea cu personalul şi serviciile
necesare). O serie de funcţii însemnate de aceeaşi natură sunt îndeplinite de secretarul general
în privinţa coordonării sesiunilor, sedinţelor, programelor de lucru şi problemelor ce trebuie
examinate cu prioritate, inclusiv coordonarea activităţii ONU cu cea a instituţiilor
specializate. Secretarul General este preşedintele Comitetului Administrativ pentru
Coordonare, ce functioneaza din 1947 şi în compunerea căruia intră directorii instituţiilor
specializate şi al Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică. Comitetul are un rol
important în asigurarea funcţionării vastului mecanism al sistemului ONU. Este un rol
complementar celui ce revine ECOSOC căruia Comitetul este obligat sa-i prezinte rapoarte. O
altă funcţie a secretarului general priveşte pregătirea lucrărilor diferitelor organe şi executarea
rezoluţiilor acestora. În acest cadru, Secretarul General, prin membrii secretariatului, asigură
elaborarea de studii, proiecte și operaţiuni tehnice laborioase în legătură cu documentele
ONU, cum ar fi întocmirea proceselor verbale de sedinţă, multiplicarea şi distribuirea lor, ca
şi a diverselor propuneri şi amendamente, sprijinirea raportorilor în elaborarea rapoartelor,
multiplicarea şi distribuirea lor şi alte operaţiuni asemănătoare. Potrivit rezoluţiilor ce se
adopta de diverse organe, Secretarul General este însărcinat uneori numai să le comunice
statelor membre, informând organele O.N.U. despre felul în care sunt aplicate, solicitând
informaţii şi observații în legătură cu aceste rezoluţii sau alte documente ale ONU. În alte
cazuri, Secretarul General urmează să colaboreze la executarea rezoluţiei ori să execute el
însuşi anumite acţiuni prevăzute în rezoluţie.
 Secretarului General îi sunt încredinţate prin Cartă atribuţii de înregistrare a tuturor
tratatelor încheiate de statele membre, întocmirea unui repertoriu pentru acordurile încheiate
de ONU şi instituţiile specializate, asigurând şi publicarea lor într-o colecţie a ONU.
Secretarul General este şi depozitarul a numeroase convenţii internaţionale, în primul rând al
celor încheiate în cadrul organizației, al instrumentelor de ratificare şi aderare la aceste
convenţii şi al altor documente conexe, având şi o serie de obligaţii de inştiintare a statelor
părţi. Printre funcţiile tehnice ale Secretarului General sunt incluse operaţiile pentru culegerea
de informaţii, elaborarea de studii, acordarea de asistenţă şi redactarea documentelor potrivit
hotărârilor sedinţelor organelor ONU.
Secretarul general are atribuţii şi în domeniul financiar. El pregăteşte prevederile
bugetare pe care le prezintă statelor membre şi Comitetului Consultativ pentru Programe
Administrative şi Bugetare, face expuneri în faţa Comitetului Adunării Generale pentru
probleme administrative şi financiare. După adoptarea bugetului, controlează utilizarea
fondurilor, administrează bugetul, ordonă plăţi, primeşte contribuţiile voluntare şi este
depozitarul fondurilor organizaţiei.

Exemple

Bugetul ONU constă în trei elemente distincte: bugetul de bază, bugetul pentru
operaţiunile de pace şi bugetul pentru programele voluntare. Statele membre
participă la bugetul unor operaţiuni de pace şi ale unor programe voluntare după
cum cred de cuviinţă. Programele care sunt subventionate din bugetul de bază şi
unele dintre operatţiunile de pace nu sunt lăsate la aprecierea statelor, bugetul
respectiv fiind evaluat în Adunarea Generală. Mecanismul, foarte precis de altfel,
prin care se evaluează capacitatea de plată a fiecarui stat membru este destul de
complicat, dar în linii mari evaluarea cuantumului contribuţiei fiecarui stat este în
strânsă corelaţie cu capacitatea sa de plată, respectiv cu produsul intern brut pe
locuitor raportat la produsul intern brut total. Astfel, S.U.A. care au cele mai mari
resurse dintre statele lumii contribuie cu 25% din bugetul de bază, dar mai puţin
decât contribuţia pe care o plăteau la înfiinţarea organizaţiei, care era de 50% din
bugetul de bază. S.U.A. ramân în continuare principalul contribuabil la bugetul
acţiunilor de pace şi la bugetul programelor voluntare. În același timp, mai multe
zeci de state dintre cele mai sărace au o contribuţie redusă la bugetul organizaţiei,
respectiv 0,01%.
 Secretarul General, direct sau prin membrii Secretariatului împuterniciţi în acest scop,
îndeplineşte şi atribuţii de reprezentare a ONU în raporturile cu statele membre, cu misiunile
permanente ale acestora, cu instituţiile specializate şi alte organizaţii şi conferinţe
internaţionale. Din împuternicirea altor organe principale, el încheie acorduri internaţionale în
numele ONU. Secretarul general încheie contracte pentru serviciile care se prestează
organizaţiei şi contractele de muncă cu personalul Secretariatului.
Personalul Secretariatului este numit de Secretarul General, conform regulilor stabilite de
Adunarea Generală, pe baza criteriilor de competenţă şi integritate precum şi pe baza unei
repartiţii geografice echitabile. Funcţionarii internaţionali şi expertii organizaţiilor
internaţionale interguvernamentale un statut apropiat de cel al personalului diplomatic,
Secretarul General, directorii instituţiilor specializate şi subsecretarii fiind asimilaţi cu
diplomaţii. În calitate de funcţionari internaţionali, atât ei cât şi Secretarul General, nu vor
solicita şi nu vor primi instrucţiuni de la vreun guvern sau altă autoritate exterioară
organizaţiei. Sunt răspunzători numai faţă de ONU.

Să ne reamintim...
 Secretariatul este organul administrativ care asigură permanenţa în cadrul
ONU.
 Este compus din Secretarul General şi personalul secretariatului; aceştia au
calitatea de funcţionari internaţionali.
 Secretarul General este cel mai înalt funcţionar administrativ al organizaţiei;
el este învestit de către Cartă cu atribuţii administrative şi executive.
 Personalul Secretariatului este numit de Secretarul General, conform
regulilor stabilite de Adunarea Generală, pe baza criteriilor de competenţă şi
integritate precum şi pe baza unei repartiţii geografice echitabile.
Secretariatul ONU este organul administrativ al organizației. În cadrul acestuia își
desfășoară activitatea funcționari internaționali.
Cel mai înalt/important funcționar este Secretarul General ONU.
Reținem aspectele privitoare la drepturile și obligațiile funcționarilor organizației
(statutul funcționarilor ONU), precum și pe cele privitoare la atribuțiile Secretarului
General.

12.10. Instituţiile specializate din sistemul ONU

Alături de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, unul din scopurile principale

ONU se referă la realizarea cooperării internaţionale în rezolvarea problemelor internaţionale
cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. În realizarea acestui scop, diferitele
instituţii specializate10, înfiinţate prin acorduri interguvernamentale, vor fi puse în legătură cu
Naţiunile Unite prin intermediul ECOSOC, organul care coordonează activitatea instituţiilor
specializate şi care le sprijină în realizarea obiectivelor lor sociale, culturale, economice,
umanitare. Fiecare instituţie specializată ONU, odată constituită, încheie un acord cu
ECOSOC în care sunt stabilite condiţiile viitoarei cooperări care va consta în consultări,
raportări periodice, participare reciprocă la lucrările organelor organizaţiilor, recomandări
adresate acestor organizaţii şi statelor membre prin intermediul Adunării Generale ONU.
Instituţiile specializate ONU sunt organizaţii internaţionale interguvernamentale, cu o
personalitate juridică distinctă de cea a ONU, constituite prin tratat, acţionând în domenii
precis determinate şi urmărind obiective specifice. Din sistemul ONU fac parte 17 instituţii
specializate şi Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică care, deşi nu este considerată o
instituţie specializată, este inclusă în sistemul ONU având în vedere relaţiile acesteia cu
Adunarea Generală, Consiliul de Securitate şi ECOSOC. Aşadar, sistemul ONU cuprinde:
1. Uniunea Poştală Universală
2. Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor
3. Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile
4. Organizaţia Meteorologică Mondială

10
A se vedea și Beatrice Onica-Jarka, op.cit., pg.110-119.
5. Organizaţia Maritimă Internaţională
6. Organizaţia Internaţională a Muncii
7. Organizaţia Mondială a Sănătăţii
8. Fondul Monetar Internaţional
9. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
10. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare
11. Societatea Financiară Internaţională
12. Agenţia de Garantare a Investiţiilor Multilaterale
13. Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă
14. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Știinţă şi Cultură
15. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială
16. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură
17. Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale
18. Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică.

Reținem ce înțelegem prin instituții specializate ONU, sistemul ONU, care au fost
motivele pentru care s-a constituit acest sistem.
Iată că organizațiile despre care a trebuit să vă informați ca temă de seminar fac parte
din sistemul ONU.

12.11. România şi ONU

Țara noastră a fost admisă în ONU la 14 decembrie 1955, către finele celei de a X-a
sesiuni a Adunării Generale. Rezoluţia nr.A/RES/ 995 (X)/1955 a consfinţit calitatea
României de membru în organizaţia mondială creată cu zece ani mai devreme.
La 10 iulie 1947 guvernul român a adresat secretarului general al ONU cererea de
admitere în organizaţie.

A trebuit însă să treacă mai mult de opt ani de la acest demers până când România să fie
admisă în ONU, în primul rând din cauza nerespectarii unor prevederi ale Tratatului de Pace
de la Paris referitoare la respectarea drepturilor omului, urmare a practicilor regimului
comunist instaurat în România după alegerile din noiembrie 1946. Cu toate acestea, în anul
1948 România a devenit membră a trei instituţii specializate din sistemul Naţiunilor Unite:
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia Meteorologică Mondială şi Uniunea Poştală
Universală, în Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor fiind deja membră din perioada
interbelică. România a fost admisă în Organizaţia Naţiunilor Unite, împreună cu alte 15 state:
Albania, Bulgaria, Kampuchia, Ceylon (Sri Lanka), Finlanda, Iordania, Islanda, Italia, Laos,
Libia, Nepal, Portugalia, Spania si Ungaria. Un an mai târziu, ţara noastră îşi reia activitatea
în Organizaţia Internaţională a Muncii, a cărei membră fondatoare era din anul 1919. Apoi
aderă la Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Stiinţă şi Cultură (UNESCO), precum
şi la Comisia Economică a ONU pentru Europa, în care avea statut de observator încă din
1949. Ulterior ţara noastră participă, în calitate de membru fondator, la crearea unor
organizaţii internaţionale ca Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (1957), devine
membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (1961), aderă la
Organizaţia Intenaţională a Aviaţiei Civile (1965), la Organizaţia Interguvernamentală
Consultativă pentru Navigaţia Maritimă, iar în 1971 devine membră la Acordul General
pentru Tarife şi Comerţ (GATT). În anul 1972 România devine membră a două organizații
financiare din sistemul Naţiunilor Unite: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD) şi Fondul Monetar Internaţional (FMI).
În prezent România face parte din toate instituţiile specializate din sistemul Naţiunilor
Unite, în cadrul cărora desfăşoară o amplă activitate de cooperare cu toate statele lumii.
România a fost membru nepermanent al Consiliului de Securitate în anii 1962, 1976-1977,
1990-1991 şi 2004-2005, precum şi în ECOSOC în perioadele 1965-1967, 1974-1976, 1978-
1980, 1982-1987, 1990-1998, 2001-2003 şi 2007-2009.
România a deţinut, în perioada 2004-2005, calitatea de membru nepermanent, ales, al
Consiliului de Securitate. Din această poziţie a contribuit concret la punerea în practică a
prevederilor din Carta ONU referitoare la organizaţiile regionale, prin promovarea unui
proiect de rezoluţie privind cooperarea ONU cu organizaţiile regionale în menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, proiect ce a fost adoptat la 17 octombrie 2005 (RCS/1631/2005).
Concretizarea proiectului iniţiat de România are o dublă importanţă: este, deopotrivă, prima
rezoluţie românească adoptată în Consiliul de Securitate şi, totodată, prima din istoria acestui
organ al ONU pe tema cooperării dintre ONU şi organizaţiile regionale.
În ceea ce priveşte raportarea la priorităţile de maximă actualitate ale ONU, România
se alătură eforturilor generale de identificare, negociere şi aplicare a unor formule eficiente de
reformare a sistemului Naţiunilor Unite. România, prin prezenţa sa în diferite organe ale
ONU, are posibilitatea de a participa la procesul decizional, cu influenţe asupra situaţiei
internaţionale la nivel global şi în zone geografice apropiate. De asemenea, participarea
României la operaţiuni ONU de menţinere a păcii a evidenţiat eficienţa armatei române şi
disponibilitatea politică a României de a se implica în activităţi militare multinaţionale pentru
menţinerea stabilităţii internaţionale. În acest sens, România urmăreşte cu atenţie evoluţiile
conceptuale ale operaţiunilor de menţinere a păcii, în vederea intensificării şi diversificării
implicării ei în aceste operaţiuni.
România susţine eforturile vizând eficientizarea şi asigurarea credibilităţii Consiliului
ONU pentru Drepturile Omului, care a fost înfiinţat în 2006. În mai 2011, România a fost
aleasă pentru a doua oară membră a Consiliului Drepturilor Omului (CDO), pentru mandatul
iunie 2011 - decembrie 2014. De asemenea, în noua calitate a României de ţară donatoare de
asistenţă pentru dezvoltare, începând cu anul 2007 este implicată într-o nouă formă de
cooperare cu ONU, prin parteneriatul dezvoltat de ţara noastră cu un număr important de
instituţii ale ONU cu activitate în domeniul dezvoltării.
Consemnarea în documentele bilaterale încheiate de ţara noastră cu diverse alte state a
ataşamentului faţă de principiile şi scopurile Naţiunilor Unite şi a voinţei de a recurge la
mecanismele ONU, precum şi acordarea de către mass-media românească a unor spaţii largi
activiăţii desfăşurate de ONU oglindesc şi ele locul important pe care-l ocupa această
organizație în ansamblul politicii externe româneşti şi în percepţia opiniei publice din ţara
noastră.
Contributia deosebit de importantă pe care ONU a adus-o şi continuă să o aducă la
pacea şi securitatea mondială, la dezvoltarea şi progresul global ramân fapte de necontestat şi
tot atâtea argumente în favoarea supravieţuirii sale. Statele lumii au obligaţia morală de a
continua să colaboreze pentru a asigura popoarelor şi naţiunilor lor, ca şi umanităţii în întregul
său, un viitor lipsit de pericolul unor noi conflagraţii, aşa cum iniţiatorii Organizaţiei

Naţiunilor Unite l-au gândit în momentul semnării Cartei sale.

Rezumat

 Carta ONU reglementează funcţionarea organizaţiei.

  Organele principale ONU sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate,
Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de
Justiţie şi Secretariatul.
 Instituţiile specializate ONU sunt organizaţii internaţionale
interguvernamentale, cu o personalitate juridică distinctă de ONU, constituite
prin tratat, acţionând în domenii precis determinate şi urmărind obiective
specifice. Din sistemul ONU fac parte 17 instituţii specializate şi Agenţia
Internaţională pentru Energia Atomică.
 România este membră a ONU şi a instituţiilor sale specializate, având o
bogată activitate în cadrul acestora.

Test de evaluare

1. Enumerați membrii permanenți ai Consiliului de Securitate.

2. Ce sunt operaţiunile de menţinere a păcii?
3. Care este cel mai înalt funcționar administrativ al ONU?
3. Cine se poate adresa Curţii Internaţionale de Justiţie?