UNIVERSITATEA DE STUDII POLITICE ȘI ECONOMICE EUROPENE

"CONSTANTIN STERE"

PERTINENTA PROBELOR IN PROESUL CIVIL

REFERAT
LA DISCIPLINA UNIVERSITARA
DREPT PROESUAL CIVIL

Autor : Stud.Tarita Mihaela

Coordonator: Prof.uni. Sandrovshi Nicolae
Probaţiunea în procesul civil este activitatea logico-practică bazată pe principiul
contradictorialităţii, îndreptată spre dobândirea unor cunoştinţe juste despre
circumstanțe fapt ce au importanţă pentru soluţionarea cauzei, desfășurată de către toți
subiecții procesului civil.
Probaţiunea se compune din acţiuni procesuale ale instanței, ale părţilor, altor persoane
cointeresate în vederea prezentării probelor, administrării şi aprecierii lor în scopul
stabilirii adevărului obiectiv şi emiterea unei hotărâri legale şi întemeiate de către
instanţa judecătorească.
Scopul probaţiunii rezidă, în primul rând, din sarcinile procedurii civile stabilite în art. 4
CPC. În mod special, scopul probațiunii judiciare nu se reduce doar la colectarea și
prezentarea probelor, ci și la aprecierea acestora de către instanța de judecată, adică la
formularea unor concluzii logice care ar permite motivarea hotărârii judecătorești.
În cadrul examinării unei cauze civile concrete, procesul de probaţiune necesar
respectarea regulilor privind pertinenţa probelor şi admisibilitatea mijloacelor de
probaţiune.
Potrivit art. 121 Codul de procedură civilă, instanţa de judecată reţine spre examinare şi
cercetare numai probele pertinente care confirmă, combat ori pun la îndoială concluziile
referitoare la existenţi sau inexistenţa de circumstanţe, importante pentru soluţionarea
justă a cauzei.
Această normă este adresată instanţei de judecată, or, celelalte subiecte ale procesului
de probaţiune pot da greş în determinarea pertinenţei. Pertinenţa probelor presupune
pe de o parte cercetarea tuturor probelor necesare examinării şi soluţionării cauzei
civile, pe de altă parc excluderea probelor care nu au legătură cu cauza, astfel probele
trebuie să fie necesare şi importante pentru cauza dată. Deşi, legea specifică că
instanţa „reţine spre examinare şi cercetare”,  nu înseamnă că despre probele
impertinente nu se pomeneşte în hotărârea judecătorească. Conform art. 241 alin. 4)
Codul de procedură civilă, în motivarea hotărârii se indică „argumentele invocate de
instanţa la respingerea unor probe”, iar acestea pot fi respinse şi din cauza
impertinenţei.
Legea nu poate prevedea probele pertinente pentru fiecare cauză concretă, de aceea
procesul de calificare a unei probe ca fiind pertinentă trece prin 2 etape:
1) în primul rând, din normele dreptului material se determină obiectul probaţiunii,
2) în al doilea rând, se decide în ce măsură proba sau probele administrate pot
confirma, combate ori pune la îndoială faptele ce formează obiectul probaţiunii.
Prin urmare, pentru a de termina dacă o probă este pertinentă sau nu, trebui să
clarificăm care circumstanţe pot fi dovedite cu ajutorul acestei probe, după care
verificăm dacă aceste circumstanţe fac parte din obiectul probaţiunii în cauza dată.
Astfel, prin pertinenţă se subînţelege legătura cauzală între conţinutul probei
(informaţiei) şi obiectul probaţiunii (circumstanţele de fapt care necesită a fi dovedite).
Pertinenţa probelor presupune nu numai excluderea probelor care nu au legătură cu
cauza, ci şi a probelor de acelaş gen, care nu îşi mai au rostul, în sensul că instanţa
consudiră suficiente pentru stabilirea faptului, probele de acelş tip  deja existente.
Ca exemplu, în cazul în care martori a producerii unui accident rutier au fost 100 de
persoane, care sunt gata să depună mărturii, instanţei îi va fi suficient să audieze câţiva
din martori pentru a constata existenţa circumstanţelor importante pentru soluţionarea
cauzei.
Dacă pertinenţa  probelor  se  referă  la  calitatea  conţinutului  acestora,  atunci
admisibilitatea mijloacelor de probaţiune are incidenţă asupra formei procesuale de
administrare, adică asupra caracterului mijloacelor procesuale de probaţiune, adică nu
se referă la conţinutul  probei, la informaţia pe care o utilizăm, ci la mijloace de
probaţiune. Regula admisibilitate se conţine în art. 122 alin. 1) Codul de procedură
civilă.
Admisibilitatea  mijloacelor de probaţiune  reprezintă  condiţia  potrivit căreia,
circumstanţele cauzei care trebuie să fie dovedite prin anumite mijloace de probaţiune.
indicate în lege, nu pot fi dovedite prin alte mijloace de probaţiune, cu respectarea
regulilor cu privire la colectarea, prezentarea si administrarea lor.
Doctrinarii procesualişti sunt unanim de acord că, admisibilitatea probelor este o noţiune
care semnifică formal corespunderea sursei de informaţie şi a formei procesuale a
acesteia exigenţelor legale.
Admisibilitatea probelor în procesul civil depinde de influenţa pe care o are normele
dreptului material, civil în special, asupra procedurii. Regulile de admisibilitate sânt
preluate din dreptul material, de aceea art. 122 alin. 2) Codul de procedură civilă
stabileşte că „admisibilitatea probelor se determină în conformitate cu legea în vigoare
la momentul eliberării lor.”
În ceea ce priveşte regula admisibilităţii, necesită a fi respectate două condiţii:
1)      condiţia utilizării numai a mijloacelor de probatiune prescrise de lege pentru
dovedirea circumstanţelor respective (admisibilitate pozitivă) sau interzicerea utilizării
unor mijloace de probaţiune (admisibilitate negativă).
Conţinutul normelor de drept material cu privire la admisibilitatea probelor se reduc la
următoarele exigenţe:
a)      admiterea tuturor mijloacelor de probaţie prevăzute de lege, cu excepţia
depoziţiilor martorilor:
De exemplu: legea prevede necesitatea formei scrise simple pentru arvună (art. 631
alin. 2) Cod Civil), contractul de înstrăinare a unui bun (de regulă, mobil) cu condiţia
întreţinerii pe viaţă (art. 840 Cod Civil), contractul de administrare fiduciară (art. 1054
Cod Civil), contractul de depozit bancar (art. 1223 Cod Civil), contractul de credit bancar
(art. 1236 alin. 2) Cod Civil), contractul de asigurare (art. 1308 alin. 3) Cod Civil), în
toate aceste cazuri, dacă nu s-a respectat forma simplă scrisă, nu se va putea cere
proba cu martori în caz de litigiu. De asemenea, nu pot fi înlocuite prin proba cu martori
actele de fondare a persoanelor juridice.
b)      admiterea doar a înscrisurilor de o anumită formă şi un anumit conţinut celelalte
mijloace de probaţie fiind excluse.
De exemplu: certificatul medical sau hotărârea comisiei de atestare trebuie să constate
că salariatul nu corespunde funcţiei deţinute sau muncii prestate (art. 86 alin. 1) lit. (d) şi
(e) Codul Muncii, iar starea de ebrietate la locul de muncă se va constata prin
certificatul eliberat de instituţia medicală competentă sau prin actul comisiei formate
dintr-un număr egal de reprezentanţi ai salariaţilor şi ai angajatorului (art. 76 lit. (k)
Codul Muncii). Pentru clauza penală (art. 625 alin. 2) Cod Civil), garanţie (art. 636 Cod
Civil), franchising (art. 1172 Cod Civil), nerespectarea formei scrise semnifică nulitatea
ca sancţiune.
2)      condiţia respectării regulilor de procedură cu privire la privire la colectarea,
prezentarea şi administrarea lor.
Potrivit art. 122 alin. 3) Codul de procedură civilă, se consideră inadmisibile probele
obţinute cu încălcarea prevederilor legii, cum ar fi inducerea în eroare a participantului
la proces, încheierea actului de către o persoană neîmputernicită, încheierea
defectuoasă a actului de procedură, alte acţiuni ilegale. De asemenea, inadmisibile se
vor considera probele care, deşi dovedesc circumstanţele cauzei, au fost colectate,
prezentate sau administrate cu încălcarea regulilor.
Alături de pertinenţă şi admisibilitate, deosebim şi alte condiţii (calităţi) ale probelor şi
anume veridicitatea şi suficienţa.
Veridicitatea este acea calitate a probei, caracterizată prin precizia şi corectitudinea
determinării circumstanţelor importante pentru soluţionarea cauzei.
A verifica veridicitatea probei, însemnă a verifica dacă informaţia furnizată corespunde
realităţii. Aprecierea veridicităţii se face după următoarele reguli:
1) este veridică proba obţinută dintr-un mijloc de probaţiune care inspiră o mare
încredere,
2) veridicitatea probei se verifică cu suprapunerea ei altor probe,
veridicitatea se verifică prin aprecierea în ansamblu a tuturor probelor administrate.
Astfel, potrivit art. 130 alin. 5) Codul de procedură civilă, proba este declarată ca fiind
veridică dacă instanţa constată prin cercetarea şi compararea cu alte probe că datele
pe care le conţine corespunde realităţii.
Suficienţa probelor este acea calitate, caracterizată prin existenta ansamblului necesar
de probe pentru cauza dată.
Aprecierea probelor, fiind ultima etapă a procesului de probaţiune are două aspecte:
unul care tine de gândire, logică, analiză şi altul care releva materializarea rezultatelor
gândirii judecătorilor. Cel din urmă aspect este exprimat în anumite acţiuni procesuale.
Necesitatea şi importanţa aprecierii probelor rezultă din regula că, pentru nici o instanţă
nici un fel de probe nu au forţă probantă prestabilită fără aprecierea lor (art. 130 alin. 2
Codul de procedură civilă).
Aprecierea probelor este activitatea subiectelor procesului de probaţiune care decurge
în baza legilor logicii şi în condiţiile stabilite de normele juridice şi se referă la
determinarea pertinenţei, admisibilităţii, suficienţei şi interconexiunii probelor.
Aprecierea probelor o pot înfăptui şi participanţii la proces atunci când se expun asupra
probelor, în special în cadrul susţinerilor verbale. Acest fel de apreciere poartă caracter
de recomandare, or, instanţa nu este obligată să tină cont de ea Aprecierea autoritară o
face instanţa după intima ei convingere, bazată pe cercetarea multiaspectuală,
completă, nepărtinitoare şi nemijlocită a tuturor probelor din dosar în ansamblul şi
interconexiunea lor, călăuzindu-se de lege (sat. 130 alin. l Codul de procedură civilă).
Fiecare probă se apreciază de instanţă în ceea ce priveşte pertinenţa, admisibilitatea,
veridicitatea, ei, iar toate probele în ansamblu, în ceea ce priveşte legătura lor reciprocă
şi suficienţa pentru soluţionarea cauzei. Ca rezultat al aprecierii probelor, instanţa este
obligată să reflecte in hotărîre motivele concluziilor sale privind admiterea unor probe,
precum şi argumentarea preferinţei unor probe faţă de altele.
Deosebim următoarele etape ale procesului de apreciere a probelor
- prealabilă, atunci când instanţa admite anumite probe ca fiind pertinente, satisface
demersurile participanţilor de a administra noi probe, numeşte expertize suplimentare
etc.,
- finală, atunci când instanţa se expune în hotărâre,
- de verificare, atunci când instanţele ierarhic superioare sânt   solicitate să verifice
legalitatea şi temeinicia hotărârii.