AMERICA LATINĂ ÎNTRE 1830-1920

Sfârşitul perioadei Simon Bolivar şi eşecul pan-americanismului

Cauzele eşecului pan-americanismului:
- teritoriul foarte întins;
- interese economice diferite;
- marea diversitate etno-rasială, care submina relativa unitate lingvistică
În anul 1830, la 47 de ani, Simon Bolivar a murit de TBC. El a lăsat un testament politic
în şase puncte, care sună astfel: „Am condus 20 de ani şi am extras din asta doar câteva
certitudini:
1. America de Sud este neguvernabilă de către noi.
2. Cei care servesc o revoluţie ară cu plugul în mare.
3. Singurul lucru pe care îl poţi face în America e să emigrezi.
4. Această ţară va cădea inevitabil în mâinile maselor incontrolabile şi apoi va trece pe
nesimţite în mâinile micilor tirani de toate culorile şi rasele.
5. După ce vom cădea pradă tuturor crimelor şi vom fi ucişi din pur rasism, europenii nu
ne vor mai considera nici măcar demni de cucerit.
6. Dacă vreo parte a lumii ar putea să se întoarcă în haosul primordial, aceasta va fi
America în ultimul său ceas.”
După eliberarea de sub dominaţia spaniolă, tendinţa politică predominantă în America
Latină a fost de fragmentare. Astfel, în America de Nord, între 1821 și 1823 a fiinţat un Imperiu
Mexican, din care s-a desprins, în 1823, Federaţia Central Americană, cuprinzând Guatemala,
Honduras, Salvador, Nicaragua şi Costa Rica, state care s-au separat pe deplin în 1838.
În Nordul Americii de Sud, federaţia Gran Columbia se separă între Venezuela, Noua
Granadă şi Ecuador. În 1862, Noua Granadă ia titulatura de Statele Unite ale Columbiei, dar în
1886 este proclamată Republica Columbia, stat unitar. În 1903, provincia columbiană Panama îşi
câştigă independenţa, în urma unei rebeliuni susţinute de S.U.A.
Caracteristici ale Americii Latine:
- polarizarea socială (numai în Uruguay şi Paraguay, revoluţia anticolonialistă a fost
însoţită şi de măsuri sociale);
- afluxul demografic dinspre Europa;
- dependenţa de capitalul britanic, iar după 1870 de cel nord-american, şi eşecul
iniţiativelor protecţioniste;
- antagonismul politic între conservatori şi liberali, între partidele Blancos şi
Colorados, între centralişti şi federalişti;
- regimuri oligarhice, dictaturi militare, frecvente lovituri de stat;
- treptat, până la începutul secolului al XX-lea de ajunge la dependenţă faţă de S.U.A.,
preşedintele Theodore Roosevelt impunând doctrina „Big Stick” în relaţiile cu statele
latino-americane;
- au avut loc numeroase conflicte de frontieră: Războaiele între Guatemala şi vecinii
săi, războiul dintre Brazilia şi Argentina în 1851-1852, războiul purtat de către
Brazilia, Argentina și Uruguay împotriva Paraguayului din 1864/1865-1870, războiul
Pacificului, desfășurat între 1879-1883, Peru şi Bolivia versus Chile, 1903, Brazilia
versus Bolivia, 1932-1935; Paraguay versus Bolivia pentru provincia Chaco.
Evoluţia unor state latino-americane
Mexic – După destrămarea Imperiului Mexican şi proclamarea Republicii, în 1826 este
adoptată denumirea de Statele Unite Mexicane. Viața politică internă, în următoarele trei decenii,
este dominată de către generalul Antonio Lopez Santa Anna, reprezentant al cercurilor creole,
conservatoare și centraliste, ales de șase ori președinte. Succesele contra expedițiilor militare
spaniolă (1829) și franceză (1838), au fost urmate de eșecul grav în criza generată de secesiunea
statului nordic Texas. În 1836, statul Texas îşi proclamă independența, act urmat de anexarea la
S.U.A. (1845) şi de războiul între S.U.A. şi Mexic dintre 1846-1848, încheiat cu tratatul de la
Guadalupe Hidalgo, prin care Mexic pierde California superioară, New Mexico, Texas şi
regiunile nordice ale provinciilor Sonora, Qualquila şi Tanaunipas, scăzând ca suprafaţă de la 4
milioane km2 la 1,98 milioane km2. În anul 1855, regimul lui Santa Anna se prăbușește, la
conducerea țării ajung grupări liberale, în 1856 este adoptată o lege agrară, care nu își atnge
scopurile, iar în 1857 este adoptată o nouă constituție, liberală și laicizantă, neacceptată de către
cercurile și păturile sociale conservatoare (ofițeri, cler, mari proprietari agricoli etc.). Între 1857
și 1860 se desfăşoară un război civil între conservatori şi liberali, încheiat cu victoria liberalilor
conduşi de Carlo Benito Juarez (1858-1872), de origine amerindiană. El trece la reforme
radicale, ceea ce declanşează reacţia feudalo-clericală, iar după 1862, intervenţia Franţei în
încercarea de a-l întrona pe Maximilian de Habsburg ca împărat al Mexicului. Intervenţia străină
va fi respinsă, iar Maximilian de Habsburg va fi executat în 1867.
În anul 1876, la conducerea Mexicului accede, cu sprijinul SUA, generalul Porfirio Diaz,
născut în 1830, într-o familie de metiși săraci din statul Oaxaca, fost colaborator al lui Carlo
Benito Juarez, care instituie un regim dictatorial. Pe lângă descurajarea opoziției, Porfirio Diaz,
cu ajutorul unei forțe polițienești bine plătite și alcătuite, parțial, din foști infractori, numită Los
Rurales, reușește să reducă substanțial criminalitatea și delincvența, ceea ce facilitează
dezvoltarea economică a țării, bazată pe avantajele acordate capitaliștilor din SUA și Marea
Britanie. Astfel, în primul deceniu al secolului XX, producția mexicană de petrol crește de la
10.000 de barili (un baril ≈ 159 litri) la 13 milioane. (Mexicul este o țară săracă în terenuri
irigabile, dar bogată în petrol și minereuri).
Mexicanii de rând nu au beneficiat decât într-o mică măsură de avantajele dezvoltării
economice, ceea ce a generat sentimente tot mai puternice de frustrare, xenofobie și revoltă,
manifestate deschis prin revoluţia din 1911-1917, condusă de Emiliano Zapata, Francisco
(Pancho) Villa și Venustiano Carranza. În confruntările violente dintre 1911 și 1916 și-au găsit
moartea circa 250.000 de mexicani. Constituția adoptată la 5 februarie 1917 consfințea votul
universal și cuprindea încă trei clauze importante:
- în privința dreptului la proprietate, articolul 27 prevedea principiul priorității interesului general
față de cel particular, ceea ce a constituit baza juridică pentru reforma agrară din anii 1920-1924
(în mandatul lui Alvaro Obregon) și pentru naționalizarea bogățiilor subsolului;
- articolul 123 garanta muncitorilor un salariu minim și limita ziua de muncă la opt ore;
- articolul 130 prevedea excluderea totală a bisericii din educația publică,limitarea activităților
clerului, iar căsătoria devenea exclusiv un contract civil
Populaţia Mexicului era în 1900 de 13,6 milioane, în 1940 de 19,7 milioane, iar în
prezent este de peste 120 de milioane.

Brazilia
O ţară cu o suprafaţă foarte mare, 8,5 milioane km 2. La 7 septembrie 1822 are loc
proclamarea independenţei faţă de Portugalia. Pedro I, fiul regelui portughez, João VI, se
proclamă, la 12 octombrie 1822, împărat al Braziliei sub numele de Pedro I (1822-1831). În anul
1826, Brazilia încheie un tratat comercial cu Marea Britanie, prin care, în schimbul unor concesii
economice, își consolidează independența politică. În anul 1828, Brazilia și Argentina recunosc
independența Uruguayului. Pedro I a fost urmat de Pedro II (1831-1840, sub regenţă şi 1840-
1889 domnie deplină). Pedro al II-lea respectă Constituția, lăsând Congresul să se reunească și să
legifereze. Potrivit legii fundamentale, Congresul era bicameral, format din Camera Deputaților,
aleasă prin vot popular, dar nu și universal, și Senatul, ai cărui membrii erau desemnați de către
împărat, pe baza propunerilor făcute de către deputați.
Construcția de drumuri și căi ferate, introducerea telegrafului și fondarea de bănci au ca
efect dublarea volumului comerțului exterior între 1849-1856. Clasa socială dominantă este
reprezentată de către așa numiții fazendeiros, proprietarii plantațiilor de trestie de zahăr și de
bumbac (NE țării), cafea (SE țării) și marii crescători de bovine (statul Rio Grande do Sul).
Baronul Mauà din Rio Grande do Sul a inițiat unele încercări în direcția industrializării țării.
În anul 1870, Brazilia este principalul beneficiar teritorial din înfrângerea Paraguayului.
 În anul 1888, când împăratul era plecat în Europa, Congresul votează abolirea sclaviei.
La 15 noiembrie 1889, în urma unei lovituri de stat, este proclamată republica, iar patru
zile mai târziu este adoptat drapelul, conceput de către pictorul și sculptorul Decio Vilares. Tot
acum este adoptată denumirea oficială de Statele Unite ale Braziliei. În 1891, este definitivată
noua Constituție, care includea idei democratice și federative, lăsând însă puteri largi
președintelui. În perioada 1891-1930, viața politică este dominată de către oligarhia din statele
São Paulo și Minas Gerais.
În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, în Brazilia sosesc 1,25 de milioane de
imigranți, majoritatea fiind originari din Italia și Portugalia.
Industria cauciucului atrage numeroase investiții către anul 1900, dar, după 1912, în acest
doeniu, Extremul Orient se impune pe piața mondială, în detrimentul Braziliei.
La izbucnirea Primului Război Mondial, Brazilia se declară neutră, dar acțiunile agresive
ale submarinelor germane duc mai întâi la ruperea relațiilor cu Puterile Centrale, în aprilie 1917,
apoi la declararea războiului (octombrie 1917). Aportul brazilian la efortul de război al Antantei
a constat mai ales în executarea unor misiuni de patrulare în apele Oceanului Atlantic.
Populaţia Braziliei era de 17 milioane de locuitori în 1900, iar în prezent se apropie de
200 de milioane. Un rol deosebit în dezvoltarea industriei braziliene după 1930 l-au avut
răspândirea și aplicarea teoriilor economice ale lui Mihail Manoilescu (1891-1950). La 21 aprilie
1960 (ziua de comemorare a execuției lui Tirradentes), orașul nou contruit Brasilia a înlocuit Rio
de Janeiro drept capitală.

Chile
Perioada 1833-1925 este una de stabilitate politică. Un rol important în dezvoltarea
economică a țării l-au avut investițiile făcute de către omul de afaceri William Wheelright,
născut în SUA și emigrat în Marea Britanie, care investește mai ales în zona Valparaíso, unde
efectuează amenajări portuare în 1840, construcții de linii scurte de cale ferată în zonele miniere
(1849-1852) și inaugurarea primei linii de telegraf în 1850. Începând de la jumătatea secolului al
XIX-lea se formează aristocrația banului. Între 1856-1866, Chile, alături de Peru, Ecuador şi
Bolivia, poartă un război împotriva Spaniei, care invadase Peru. În Războiul Pacificului (1879-
1883), purtat contra Boliviei şi a Statului Peru, chilienii erau sprijiniți de britanici, iar Peru şi
Bolivia, de francezi. Victorioşi în război, chilienii obţin de la Bolivia provinciile Antofagosta şi
Puna de Atacama, bogate în salpetru, în schimbul construirii unei linii ferate între capitala
boliviană La Paz și orașul Valparaíso și a unor scutiri de taxe vamale,din partea chilienilor, iar
de la Peru, provinciile Tarapaca, Arica şi ,până în 1929, Tacna.
În 1883 se creează Partidul Radical, reprezentant al burgheziei mici şi mijlocii.Între 1886
și 1891 au loc încercările de reformă ale lui Manuel Balmaceda. Tentativele lui de naţionalizare
îl aduc în conflict cu capitalul britanic, iar la 19 septembrie 1891, se sinucide. Între 1891 și 1930
se succed regimuri oligarhice. La sfârșitul secolului al XIX-lea, țara cunoaște un avânt economic
deosebit, datorită exportului de nitrați, dar în preajma izbucnirii Primului Razboi Mondial,
Germania și alte state încep să producă nitrați sintetici. În compensație, în Chile se va dezvolta
sectorul cuprului, finanțat de SUA.
În 1970 în Chile, Salvador Allende Gossens devine primul candidat victorios în alegeri
libere într-o ţară non-comunistă, pe o platformă electorală marxist-leninistă. El a fost înlăturat de
la putere şi ucis printr-un puci militar susţinut de S.U.A. , la 11 septembrie 1973.

Argentina
Inițial, țara s-a numit ,,Provinciile Unite ale Rio de la Plata”, denumire înlocuită prin
Constituția din 1826 cu cea de ,,Republica Federativă a Argentinei”. Noua denumire evoca o
credință legendară, foarte răspândită în rândul primilor exploratori ai acestor teritorii, în existența
unui munte de argint în zonă. Până în 1835, viața politică este dominată de conflictele dintre
conservatori – federaliști (în deosebi mari proprietari funciari) și liberali – unitariști
(reprezentanții cercurilor burghezo-comerciale). Confruntările politice degenerează în războaie
civile, încheiate în anul 1835 cu victoria lui Juan Manuel de Rosas, al cărui regim dictaorial cade
în 1852. În anul 1828, Argentina recunoaște independența Uruguayului, în 1833, Marea Britanie
ocupă insulele Malvine (Falkland), iar în 1851-1852 are loc un război cu Brazilia.
La 1 mai 1853, se reunește în orașul Santa Fé, Congresul Constituant. Prin noua
Constituție, adoptată cu acest prilej, Argentina devine stat unitar.
În anul 1857, a fost construită de către o companie britanică, prima linie de cale ferată, la
sud-vest de capitala Buenos Aires, în lungime de numai 10 km. În următoarele decenii, pe bază
de capital, mână de lucru și combustibil din Marea Britanie, lungimea căilor ferate din Argentina
a atins 9.500 de km în 1890, 16.000 de km în 1900 și 33.000 de km în anul 1912.
În anul 1895, populația țării era de circa patru milioane, dintre care circa un sfert erau
străini. Între 1860 și 1930, sosesc circa șase milioane de imigranți, îndeosebi din Spania și Italia,
ceea ce duce la popularea ținuturilor situate la sud de Rio Negro, apoi la accelerarea dezvoltării
economice, prin creșterea exporturilor de grâu, lână si carne.

Paraguay
Între anii 1814 și 1870, evoluția Paraguayului se caracterizează prin armonie socială şi o
remarcabilă dezvoltare economică prin forţe proprii,sub conducerea dictatorială a lui Doctor José
Rodrigues de Francia (1814-1840) și Carlos Antonio López (1844-1862). Președintele Francisco
Solano López (1862-1870), intră în conflict cu Brazilia, în anul 1864, pentru că intervine în
disputele din Uruguay, iar în 1865 şi cu Argentina. În urma războiului, care durează până în
1870, Paraguayul pierde jumătate din teritoriul naţional şi marea majoritate a populaţiei
masculine. A fost cel mai sângeros război din istorie, dacă raportăm numărul de morţi şi răniţi la
populaţia totală.