UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

Master Istoria românilor şi a României în context european sec. XIV-XXI

Etnogeneza și continuitatea poporului român

Student: Budan Maria -Cristina

Pitești

2020
 În primul rând, vreau să încep acest eseu prin a defini termenul de etnogeneză. Etnogeneza
reprezintă procesul de formare etnolingvistică a unui popor și a structurilor sale social-
economice și politice. Poporul român aparține marelui grup de limbi indo-europene și este unul
dintre cele mai vechi popoare din Europa, care locuiește în spațiul său de geneză timp de peste
două milenii.
În al doilea rând, etnogeneza poporului român a fost un proces istoric îndelungat, care s-a
desfășurat în trei etape: începând cu sec II îHr-sec. V, odată cu romanizarea și finalizându-se în
sec . VII-VIII cu interacțiunea popoarelor migratoare slave, constituindu-se un nou popor-
poporul român.
Prima etapă a etnogenezei a constituit sinteza geto-dacilor cu romanii în procesul de
romanizare și de colonizare. Civilizația geto-dacică se dezvoltă în timpul regelului Burebista(82-
44 î.Hr.), primul unificator al triburilor geto-dacice, și atinge apogeul în timpul lui Decebal, cel
care a refăcut unitatea statului dac și în timpul căruia Dacia a fost cucerită de romanii conduși de
împăratul Traian. Prin aceste procese are loc asimilarea etnoculturală și etnolingvistică a geto-
dacilor de către romani, în urma cărora se formează o nouă sinteză etnica romanică:daco-
romanii.
A două etapă are loc din 107 în 271 când are loc romanizarea propriu-zisă. A fost realizată pe
parcursul mai multor secole și a cunoscut mai multe etape. Cea inițială (sec.I î.Hr.-sec II d.Hr),
începută în Dobrogea (Moesia), primul teritoriu getic ajuns sub stăpânirea romană. Cea
oficială(106-271/274). Romanizarea Daciei în urma cuceririi din anul 106 p. Chr este un proces
absolut evident, dovedit de toate sursele arheologice, epigrafice sau literare. Cea postaurealiană
(sec III-VII), în timpul căreia se produce și romanizarea dacilor liberi, care nu fuseseră integrați
în provincia Dacia1.
A treia etapă, în 271 are loc retragerea aureliană în condițiile în care teritoriul dac se afla între
două mari puteri: Imperiul Roman și barbari. Cum barbarii atacau deseori teritoriul dac, romanii
nu îl mai puteau apăra. Romanii se retrag(retragerea aureliană), și odată cu această acțiune,
poporul rămâne liber, dând cale liberă migratorilor. În cursul celor două-trei secole care au urmat
după retragerea aureliană, populația a pierdut treptat și definitiv modul de viață și confortul
urban, chiar dacă ea continua să locuiască printre ruinele edificiilor grandioase și ale instituțiilor
de altădată. Ea nu a suferit influența civilizației goților și trăia în forme de viață romană
1
Alexander Rubel, Romanizarea. Impunere și adeziune în Imperiul Roman, Editura Universității ,,Alexandru Ioan
Cuza,, Iași,2011 , p.193.
ruralizată, fără a produce opere de artă, fără a practica meșteșugurile de înaltă specializare și fără
a recurge la mijloacele și metodele tehnice perfecționate ale epocii anterioare2.
Despre etnogeneza poporului român, au rămas ca și repere următoarele:
,, Geții și dacii reprezintă același popor deoarece vorbesc aceeași limbă,, (Strabon)

,,Geto-dacii au intrat în in istorie ca ,,cei mai viteji și mai drepți dintre traci,, (514 î.Hr-
Herodot)

- Societatea geto-dacă se împarte în comați și tarabostes

- Religia geto-dacilor este politeistă
- Geto-dacii au cunoștințe de scriere, botanică,astronomie, medicină, arhitectură și artă.

Descoperirile arheologice au evidențiat faptul că aria de existență a poporului român de azi a

fost locuită încă din timpurile preistorice. Culturile arheologice specifice epocii preistorice au
lăsat numeroase urme, care plasează spațiul românesc alături de creațiile cele mai reprezentative
ale preistoriei europene. Grație descoperirilor arheologice, nunismatice, paleocreștine și chiar
unor date epigrafice (pentru secolul IV) ori aprofundării unor informații din autori romano-
bizantini, situația din Dacia postaureliană până la slavi (a.275-secVI) este astăzi mul mai bine
cunoscută, decât era în urmă cu patru-cinci decenii3.
Documentația actuală, cu precădere cea arheologică, permite să constatăm cert că în Dacia ex-
romană avem de-a face cu o populație autohtonă numeroasă , prezentă în tot spațiul fostei
provincii. Ea și-a menținut în bună parte felul ei de viață anterior, vechile sale tradiții romane și a
contribuit substanțial la formarea civilizației ,,de mixtură,, existentă în fosta Dacie romană, în
vremea primelor valuri ale triburilor migratoare. În lumina documentelor de care dispunem
acum, se adeverește mereu că populația daco-romană era majoritară și avea un habitus spiritual
aparte4.
Desăvârșirea procesului de formare a poporului și a limbii române s-a realizat în condițiile
continuității daco-romane și venirea migratorilor slavi.
Fondul latin al românei. Romanizarea și apariția unui nou sistem lingvistic. Odată cu
fărămițarea Imperiului Roman, slăbirea controlului exercitat de centrul de iradiere a inovațiilor

2
Dumitru Protase, Populația autohtonă în Dacia postromană până la slavi, O scurtă privire istorică –în revista
Arhiva Someșană, Cluj Napoca, 2002, p. 68.
3
Ibidem, p.67.
4
Ibidem.
lingvistice asupra teritoriilor de limbă latină a condus la adâncirea diferențelor dialectale și,
implicit, la individualizarea, printr-o sumăde schimbări fonetice, gramaticale și lexicale care s-au
produs lent și la momente diferite în fiecare provincie, a mai multor limbi romanice5.
Româna este continuatoarea latinei vorbite de colonizatorii romani și adoptată de populațiile
autohtone din provinciile dunărene ale Imperiului Roman. În condițiile în care o cronologie
precisă a evoluției de la latina populară la noul sistem lingvistic de factură latină este imposibil
de stabilit, romaniștii au convenit să numească prima fază în periodizarea românei, care începe
odată cu pătrunderea latinei în provinciile de la Dunăre și se extinde până în secolul al V-lea p.
Chr., latină dunăreană,, sau ,, orientală,, ori ,, balcanică,,6.
Pe un substrat autohton reprezentat de limba traco-dacă, latina dunăreană se transformă
treptat, până în secolul al VII-lea și al VIII-lea, într-un nou sistem lingvistic, cunoscut sub
numele de ,,română primitivă,, ,,comună,, sau proto-română, a cărui apariție a fost favorizată,
între alți factori, de adaptarea latinei la obiceiurile articulatorii ale populației autohtone, de
absența unei norme latine oficiale după retragerea administrației romane, de pierderea
contactului cu latina savantă. Cu toate că , pe baza unor solide argumente de natură arheologică,
H. Mihăescu a dovedit că relația cu metropola a continuat un timp prin mijlocirea Bizanțului ,
unde latina a fost menținută ca limbă oficială până la începutul secolului , este un fapt că, după
scindarea Imperiului Roman și mai ales în urma invaziei popoarelor migratoare, condițiile care
mențineau o relativă unitate lingvistică au început să se șubrezească, iar relațiile dintre noua
populație romanică și centrul de propagare a inovațiilor lingvistice s-au pierdut progresiv.. Limba
română este în prezent singura continuatoare a romanității orientale7.
Structura gramaticală a româniei este aproape integral latinească, deosebirile față de latină
fiind de cele mai multe ori rezultatul unor tendițe de simplificare ce se manifestaseră deja în
latina populară. Acesta este și motivul pentru care în toate limbile romanice s-au produs o serie
de reorganizări constând în apariția articolelor și a cliticelor, a condiționalului, a viitorului
analitic și a perfectului compus.

5
Alexander Rubel, op. cit., p.245.
6
Ibidem, p.246.
7
Ibidem, p.246.
 Au fost formulate două teorii în legătură cu etnogeneza românilor, cea autohtonistă și
respectiv , cea imigraționistă8.
Teoria autohtonistă subliniază originea latină și vechimea românilor pe aceste meleaguri și
a fost susținută atât de istoriografia românească, cât și de cea străină. Primii autori care au
susținut-o au fost cei străini:împăratul bizantin Mauricius atestă pentru prima oară, în lucrarea
sa ,,Strategikon,,, populația de la nordul Dunării, denumită cu termenul de romani, împăratul
bizantin Constantin VII Porfirogenetul vorbește despre originea latină a populației romanice de
la gurile Dunării, cronicarul maghiar Anonymus a scris la curtea regelui Bella III ,, Faptele
ungurilor,, susține că atunci când ungurii, conduși de șeful lor, Tuhutum, au ajuns în
Transilvania, i-au găsit acolo pe români și pe slavi, etc.
Istoriografia românească aduce argumente în favoarea teoriei autohtoniste prin
autorii:Nicolaus Olahus care , în 1536, subliniază unitatea de neam și continuitatea românilor,
sasul Johannes Honterus care , în 1542, numește ,,Dacia,, întreg teritoriul locuit de români.
Cronicarii Grigore Ureche și Miron Costin au susținut și ei teoria autohtonistă.
Teoria imigraționistă. A fost sistematizată în sec. al XIX de austriacul Robert Roesler. A
fost precedată de alte contestări ale originii și vechimii poporului și a limbii române, care au
aparținut următorilor: sasului Franz Joseph Sulzer, maghiarului Bolla Marton-care afirmă în sec.
XVIII că românii sunt de origine bulgară, de unde li se trage și denumirea de ,,volohi,,. De partea
teoriei imigraționiste se situează istoricul și lingvistul Gottfried Schramm.
Teoria roesleriană, a fost emisă de austriacul Robert Roesler, în lucrarea sa apărută în 1871
intitulată,, Studii românești. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor,,. Printre ideile sale
principale se enumeră următoarele:

- Dacii ar fi fost distruși ca popor în urma războaielor cu romanii

- Dacia nu a putut fi romanizată în 165 de ani
- Toți locuitori au părăsit Dacia în timpul împăratului Aurelian
- Românii ar fi fost un popor de păstori nomazi

Rudolf Windisch, născut în 1940, demontează aproape toate argumentele lui Roesler,
conchizând că această teză ,, mai ales în forma dogmatică, neconciliantă, reprezentată de însuși

8
Petru Weber, Etnogeneza românilor în mediul istoriografic german contemporan, în revista Quaestiones
Romanicae, Vol II, p. 907.
Roesler,,-nu mai poate fi susținută, doar că nu se întrevede încă o rezolvare a ei. Această teorie a
fost combătută cu succes de lucrările istoricilor B.P Hasdeu și A.D. Xenopol.
Chestiunea etnogenezei românilor a fost și continuă să fie subiectul principal tratat diferit și în
baza a două teorii diametral opuse în istoriografia română și în cea maghiară. Chiar dacă unele
detalii ale acestei chestiuni pot fi diferite în cadrul istoricilor de aceeași apartenență etnică, totuși
caracterul național al abordării acestui subiect de-a lungul timpului a devenit evident9.
Emil Fisher , sas transilvănean născut la Brașov, dar care a trăit mulți ani în București,
publicist cu înclinații politice social-democrate, respinge teoria continuității, considerând că
românii ar fi un amestec de romanici și slavi din sudul Dunării, care au emigrat la nord de
Dunăre între secolele IX-X-XIII-XIV10.
Erst Gamillscheg a fost lingvistul care în anii postbelici a elaborat teoria celor trei nuclee
teritoriale de formare a limbii române, adică Munții Apuseni, zona Timocului cu munții
Banatului și Oltenia și Macedonia. Acestea sunt văzute ca ramuri ale romanității orientale, acesta
situându-se așadar printre susținătorii unei continuități romane la nord de Dunăre.
Mediul academic german de specialitate este la fel de împărțit între adepții și adversarii
continuității. Fără îndoială, simpatiile, înclinațiile sau școala de istorie în care s-au format au
jucat un rol în elaborarea concepțiilor lor.
În concluzie, etnogeneza românilor reprezintă un proces istoric, în primul rând, pentru că a dus
la formarea unui nou popor prin simbioza a două culturi:romane și geto-dacică, acest proces fiind
atestat arheologic și lingvistic. Alt argument reprezintă faptul că a rezultat și formarea unei noi
limbi-limba română, care a constituit un proces complex, de lungă durată.

BIBLIOGRAFIE
9
Ibidem, p.907.
10
Ibidem, p.908.
Protase Dumitru , Populația autohtonă în Dacia postromană până la slavi, O scurtă privire
istorică –în revista Arhiva Someșană, Cluj Napoca, 2002.

Rubel Alexander, Romanizarea. Impunere și adeziune în Imperiul Roman, Editura

Universității ,,Alexandru Ioan Cuza,, Iași, 2011 .

Weber Petru, Etnogeneza românilor în mediul istoriografic german contemporan, în revista

Quaestiones Romanicae, Vol II.