See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/303918531

REZISTENŢA ANTICOMUNISTĂ ŞI REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989 ÎN

ROMÂNIA

Conference Paper · January 2016

CITATIONS READS

0 244

2 authors, including:

Grec Ioan Marius

„Vasile Goldis” Western University of Arad
35 PUBLICATIONS   5 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

On the evolution of the legislative system of organization and exploitation of mineral resources in Transylvania (XV-XVIII centuries) View project

All content following this page was uploaded by Grec Ioan Marius on 12 June 2016.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 REZISTENŢA ANTICOMUNISTĂ
ŞI REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989
ÎN ROMÂNIA

Stelean-Ioan Boia, Marius-Ioan Grec*

Rezistenţa anticomunistă din România a fost un fenomen istoric specific contemporan şi – în

egală măsură – un epifenomen în condiţiile în care regimul comunist s-a instituţionalizat şi s-a
instaurat deplin în societatea românească. Cronologic se întinde pe o perioadă de 50 de ani, luând
aspecte diferite, în funcţie de contextul opresiv instaurat de autorităţile comuniste. Amploarea ei a
fost, de asemenea, supusă unei dinamici, în funcţie de forţă, violenţă, cu implicaţii în plan politic,
economic, spiritual şi cultural.
Pe acest fundal, se poate reconstitui mişcarea de rezistenţă anticomunistă, îndreptată împotriva
procesului de sovietizare a ţării, care presupunea – în condiţiile regimului de ocupaţie sovietică –
transformarea şi subordonarea economică a ţării, introducerea prin intermediul comuniştilor români
a modelelor instituţionale sovietice şi promovarea propagandei şi ideologiei sovietice, prin
promovarea noului model uman: „homo-sovieticus” şi pervertirea întregii ierarhii a valorilor
sociale.

Forme şi tipologii
Rezistenţa anticomunistă din România s-a concretizat în diverse forme şi tipologii definite după
criterii organizatorice, scopuri, strategii de acţiune, componenţa socială a acestei rezistenţe, impactul
social, durata lor şi zonele geografice în care s-a manifestat.
Tipologia formelor de rezistenţă anticomunistă din România1 poate fi identificată în următoarele
manifestări:
1. Rezistenţa armată anticomunistă în cadrul unor grupuri paramilitare de partizani;
2. Organizaţii şi grupuri care au avut propagandă anticomunistă, ce cuprindeau intelectuali,
studenţi, elevi, ţărani, muncitori;
3. Cercuri de intelectuali laici şi clerici, constituite ca grupuri de reflecţie şi de întreţinere a
ideilor anticomuniste;
4. Mişcări studenţeşti cu caracter anticomunist, care au culminat cu manifestările antisovietice
şi anticomuniste din anul 1956, anul revoluţiei maghiare;
5. Acţiuni clandestine de rezistenţă religioasă, în special cele care vizau practicarea religiei
greco-catolice, desfiinţată de comunişti în 1948, precum şi alte manifestări de rezistenţă
religioasă din cadrul cultelor neoprotestante interzise de regimul comunist;
6. Atitudini şi forme de manifestare anticomuniste din lumea intelectualilor privind
recuperarea conştiinţei istorice, care au culminat în anul 1957-1958, când s-a marcat
aniversarea a 500 de ani de la înscăunarea ca domn al Moldovei a lui Ştefan cel Mare,
receptat în memoria colectivă ca simbol al independenţei şi identităţii etnice, în condiţiile în
*
Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Arad.
1
Cf. M. Apostolescu, A. Bogdan, D. Dcsa, O. Roske, Rezistenţa anticomunistă din România. 1945-1965.
Retrospectivă bibliografică. 1990-1994, în „Arhivele Totalitarismului”, III, nr. 1, 1995; M. Bărbulescu, D. Deletant, K.
Hitchins, Ş. Papacostea, P. Teodor, Istoria României, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998; G. Ionescu, Comunismul în
România.1944-1965, London, 1964.

1
 care Basarabia şi Bucovina, părţi ale Moldovei voievodale de odinioară, se aflau sub
stăpânire sovietică;
7. Mişcări muncitoreşti: greve, sabotaje, care au culminat în deceniile 8-9 cu greva minerilor
din Valea Jiului (1977), greva muncitorilor din Braşov (1987);
8. Mişcări ţărăneşti concretizate în proteste şi răscoale îndreptate împotriva colectivizării
agriculturii;
9. Organizarea de sindicate libere începând cu 1977, precum SLOMR (Sindicatul Liber al
Oamenilor Muncii din România) şi Sindicatul Liber „Libertatea”;
10. Acţiuni de protest ale societăţii civile îndreptate împotriva proiectatei demolări a 1 000-
8 000 de sate, care s-a concretizat ulterior într-o formă de solidaritate a opiniei publice
internaţionale în anul 1998, cunoscută sub numele de Operations Villages Roumaines;
11. Disidenţa românească care a început să ia forme active din anul 1977;
12. O rezistenţă informală care s-a localizat la nivelul comunicării, psihologiei şi mentalităţilor
colective prin folclorul anticomunist, paraliteratură, umorul şi deriziunea ideologiei şi
realităţii comuniste sau în lucrări de literatură cultă a unor scriitori mai mult sau mai puţin
disidenţi, în piese de teatru, cu o semantică eufemist-anticomunistă.
Desigur, toate acestea pot fi evaluate ca principale forme de rezistenţă anticomunistă, dar
varietatea şi multitudinea unor astfel de manifestări rămâne încă de recuperat şi de formalizat în
viitoarele cercetări interdisciplinare, toate subsumate obiectivului reconstituirii istorice a
fenomenului rezistenţei anticomuniste. Acţiunile de opoziţie – faţă de regimul comunist din
România – au îmbrăcat mai multe forme, fiecare dintre acestea jucând un rol important în
constituirea unor grupuri distincte de atitudine şi acţiune în momentul prăbuşirii comunismului şi
construcţiei fundamentelor regimului post-comunist. Cele mai semnificative sunt:

1. Rezistenţa anticomunistă din ţară, cu patru forme de manifestare:

- mişcările de rezistenţă armată;
- rezistenţa în detenţie;
- rezistenţa în profesie/cultură/religie;
- rezistenţa pasivă, subversivă (în familie, grupuri informale);

2. Acţiunile diasporei cu trei forme:

- prelungirea peste hotare a cauzei;
- susţinerea rezistenţei şi/sau disidenţei din ţară;
- contestarea publică a statului comunist din România;

3. Disidenţa cu două forme:

- disidenţa civică, culturală;
- disidenţa politică.2

Etape
În istoriografia românească s-au definit două mari etape în rezistenţa anticomunistă:
Prima etapă o reprezintă rezistenţa armată anticomunistă dintre anii 1944-1962, iar cea de-a
doua etapă este rezistenţa civilă dintre anii 1963-1989. Ambele etape evidenţiază faptul că
2
Adela Şerban, Rezistenţă, dizidenţă şi calea României către Europa. Probleme controversate ale istoriei post-
decembriste, 2009, în http://www.arss.ro/wp-content/uploads/2009/06/Re...

2
societatea comunistă s-a constituit şi a existat pe un latent casus belli în condiţiile în care ea era o
„societate punitivă”3, în care duşmanul de clasă este obiectul unui rasism de stat.
Societatea comunistă, ca societate ordonată, urmărea anularea adversarului, acesta fiind cuvântul
ei de ordine, raţiunea ei de a fi. Dialectica convingerii în comunism este războiul. Ori, în faţa acestui
război permanent şi amplu, formele de rezistenţă sunt tot atât de permanente şi ample. Rezistenţa
este o consecinţă a războiului şi opresiunii, este o transcriere în spaţiul libertăţii, nicicând în
totalitate anulată. Unei opresiuni i se opune o rezistenţă proteică4.

Istoriografia
Termenul rezistenţa anticomunistă a fost un subiect „tabu” în istoriografia comunistă până la
1989. Acest fenomen, în prima lui etapă de manifestare, şi anume, între anii 1944-1948, transpare ca
o proiecţie a discursului triumfalist al istoriografiei comuniste: socialismul victorios a învins
„duşmanul de clasă, duşmanii ordinii publice şi ai cuceririlor revoluţionare”. Era un duşman
nepersonalizat, nespecificat, transpus maniheist la nivelul răului care a fost învins de binele
comunist.
Sintezele de istorie, care reconstituie drumul parcurs de instaurarea democraţiei populare,
socialiste, ascund în mod vădit fenomenul rezistenţei, el fiind doar intuit, în măsura în care noua
armată, noua miliţie, noua securitate, organizate în 1948-1949 după modelul sovietic, au drept scop
„reprimarea comploturilor, a sabotajelor şi a altor acţiuni duşmănoase îndreptate împotriva
poporului muncitor”5.
Subiectul rezistenţi în care personajele negative sunt adjudecate construirii mitului
comunismului salvator, eliberator, justiţiar se regăseşte în literatura de la nivelul discursului
didactic, care avea drept scop modelarea conştiinţei elevilor în sensul ideologiei comuniste.
Subiectul rezistenţei este exilat şi la propriu şi la figurat din istoriografia românească, el putând fi
regăsit doar în lucrările apărute peste hotare, editate de exilul românesc din Occident, cu predilecţie
cele realizate de reprezentanţi ai Mişcării Legionare6.
Tema rezistenţei anticomuniste a fost reluată şi dezvoltată masiv în istoriografia şi jurnalistica de
după 1989. Subiect interzis, ocultat de propaganda şi ideologia comunistă, el a fost recuperat mai
întâi la nivelul publicisticii reprezentat de interviuri, evocări ale foştilor combatanţi din rezistenţă, în
nenumărate volume de memorialistică.
Dacă în primii ani după revoluţia din 1989 predomina o formă şi o tonalitate foiletonistică a
acestor articole de reconstituire a rezistenţei, ulterior ele îmbracă o formă mai aproape de exigenţele
istoriografice, în care sunt aduse ca surse, atât mărturiile orale, cât şi cele arhivistice, asumate în
mod specific de informaţia istorică.
Purtând însemnele tradiţiei spre un regim democratic, fapt ce presupune o serie de metamorfoze
şi corecţii în planul eticii profesionale, recuperarea istoriografică a rezistenţei anticomuniste nu a
fost la început un subiect agreat de mediile academice, ele realizându-se cu predilecţie în cadrul
unor organizaţii din zona societăţii civile: Academia Civică, Fundaţia „Memoria”. Mefienţele faţă

3
M. Foucault, Trebuie să apărăm societatea, Ed. Univers, Bucureşti, 2000, p. 94-95.
4
Doru Radosav, O perspectivă asupra rezistenţei anticomuniste din România (1944-1989)
http://dspace.bcucluj..ro/2001, p.373.
5
M. Constantinescu, C. Daicoviciu, Şt. Pascu, Istoria României, Bucureşti, 1965, p. 579.
6
Horia Sima, Pentru ce am pierdut războiul din Răsărit şi am căzut în robia comunistă?, în „Buletinul Comitetului
Naţional Româno-American”, XV, 20 aprilie 1972; F. Brădescu, Guvernul de la Viena, Madrid, f.a.

3
de asemenea subiecte încorporau şi tarele unei mentalităţi din lumea istorică, puternic contaminată
şi marcată de ideologia comunistă.
Acţiunile de rezistenţă împotriva comunismului au început în România după capitularea ţării şi
semnarea armistiţiului cu URSS la 12 septembrie 1944, moment în care statul român a intrat sub
influenţa sovietică ce a durat mai bine de un deceniu(1944-1962).
Rezistenţa anticomunistă dintre anii 1944-1962 reprezintă forma cea mai acută şi cea mai
pregnantă a rezistenţei anticomuniste din România. Conform opiniei unor istorici, această
rezistenţă a avut manifestările cele mai ample, a fost cea mai sângeroasă şi de cea mai lungă
durată – 18 ani – dintre toate formele de rezistenţă la popoarele din estul Europei ocupate de
sovietici7. Rezistenţa a îmbrăcat la început deopotrivă forma nesupunerii civile, cât şi pe cea a
confruntării armate8.
Înţelegerea fenomenului rezistenţei armate impune reperarea unor etape în reconstituirea lui,
aceste etape fiind fixate între anumite repere cronologice, dar în egală măsură ele pot fi definite şi
structurate în funcţie de dinamica instaurării şi a evoluţiei regimului comunist din România.
Rezistenţa anticomunistă a acoperit întreaga ţară şi a îmbrăcat un evident caracter naţional, scopul
acesteia fiind înlăturarea regimului politic impus de sovietici României9. Mişcarea în nucleele ei
cele mai active s-a caracterizat printr-o preponderenţă ţărănească10, însă grupuri de rezistenţă apar
spontan în toate segmentele societăţii.
Prima etapă este cea care începe cu anul 1944, odată cu intrarea armatei sovietice în România
şi se încheie în ianuarie 1948, odată cu plecarea forţată a Regelui Mihai. În cadrul acestei etape se
pot detaşa trei subetape şi trei tipuri de rezistenţă derulate între martie-august 1944, august 1944-
toamna anului 1945 şi între 1945-194811.
Prima subetapă este rezistenţa antisovietică în condiţiile în care la sfârşitul lunii martie 1944
trupele sovietice pătrund pe teritoriul României, în nord în Bucovina. La iniţiativa Marelui Stat
Major al Armatei Române s-au organizat aşa-numitele batalioane regionale fixe, formate din militari
şi voluntari civili, având ca scop oprirea infiltrărilor sovietice pe linia frontului, acţiuni de diversiune
şi culegere de informaţii. Odată cu înaintarea trupelor sovietice, aceste batalioane s-au transformat,
începând cu luna mai 1944, în grupuri de autoapărare în faţa jafurilor, violurilor şi crimelor comise
de armata sovietică de ocupaţie.
A doua sub-etapă era fixată cronologic între 23 august 1944 şi toamna anului 1945, fiind
reprezentată de activitatea unităţilor de rezistenţă antisovietică, paraşutate din Germania în România
şi formate – în special – din foşti legionari filogermani, refugiaţi după 1941 în Germania şi Austria.
Ei urmau să lupte în spatele frontului româno-sovietic formând aşa-numita „Mişcarea de Rezistenţă
Naţională” cu scopul de a răsturna situaţia politică internă din ţară şi de a reînscrie România în
alianţa cu Germania.
O a treia sub-etapă este surprinsă între decembrie 1945 – sfârşitul anului 1947 şi este
reprezentată de aşa-numita organizaţie „Haiducii lui Avram Iancu. Divizia Sumanelor negre”,

7
A. Briţcă, Rezistenţa armată anticomunistă din România, în „Arhivele Totalitarismului”, VII, nr. 22-23, 1995, p.
42.
8
Ilinca Alina, Livius Marius Bejenariu, Grupul Pop – Oniga. Rezistenţă armată anticomunistă sau nesupunere
civică, în Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România. 1944, 1962, Bucureşti, 2003, p. 140.
9
Liviu Ţăran, Theodor Bărbulescu, Cuvânt înainte, în Jurnale din rezistenţa anticomunistă. Vasile Motreanu,
Mircea Dobre. 1952-1953, Ed. Nemira, Bucureşti, 2006, p. 12.
10
Pentru detalii vezi Gheorghe Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Ed. Nemira,
Bucureşti, 2005, p. 498-506.
11
Doru Radosav, op. cit., p. 375.

4
formată la început – în Transilvania – din militari, ofiţeri şi voluntari civili, fără vreo coloratură de
partid, având un profund caracter naţional îndreptat împotriva sovietizării şi comunizării ţării, ca
urmare a politicii promovate de guvernul procomunist dr. Petru Groza, instalat de sovietici în martie
1945.
A doua mare etapă în desfăşurarea rezistenţei armate anticomuniste din România, cea mai
amplă şi mai complexă în manifestările şi prezenţa ei pe teritoriul ţării a reprezentat-o cea dintre anii
1948-1962. Ea s-a derulat într-un context politic intern, masiv comunizat şi sovietizat. În această
perioadă a existat un număr de 10 centre de rezistenţă, distribuite în toate zonele ţării, fiecare dintre
aceste centre încorporând mai multe grupuri. Aceste centre au fost: Bucovina cu 11 grupuri, Banatul
cu 12 grupuri, Braşovul – 1 grup, Vrancea – 6 grupuri, Sibiul – 3 grupuri, Maramureşul – 6 grupuri,
Munţii Apuseni – 12 grupuri, Aradul – 5 grupuri, Dobrogea – 3 grupuri, Bacău – 2 grupuri, Muscel
cu 2 grupuri, Făgăraş – 2 grupuri12.
Modalităţile şi formele de agregare a grupurilor au fost foarte diverse, pornind de la convingerile
anticomuniste ale membrilor lor, urmăriţi sau nu de instituţiile de represiune ale statului şi ajungând
la acţiunile punctuale ale represiunii comuniste: colectivizarea forţată a agriculturii, impunerea
cotelor şi a impozitelor, represiuni din motive religioase sau din motive ideologice. În această etapă
apar spontan grupuri de rezistenţă în toate segmentele societăţii: constituirea cetelor de partizani
formate din ţărani şi soldaţi cărora li se adaugă acţiunile studenţeşti (din 1947, 1948, 1952),
muncitoreşti (1953), ale grupurilor de femei (1953).
Paralel cu rezistenţa armată se coagulează în societate şi grupuri ale rezistenţei culturale şi
religioase, care ignoră ideologia regimului şi aduc un mesaj cultural restaurator. Mişcarea
duhovnicească „Rugul aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti (1944-1948) este un exemplu
în acest sens.
Într-un document din Arhiva politică a Ministerului Federal de Externe din Bonn, datat aprilie
1953, explicaţia spontaneităţii rezistenţei din România este căutată în anticomunismul populaţiei
româneşti. Anticomunismul ca atitudine comunitară, s-a dezvoltat în urma influenţei ţărănimii
înrolate în armată, confruntată cu experienţa comunistă din 1917 în Moldova, cu prilejul revoluţiei
bolşevice, când au fost dezarmate unităţile ruseşti, şi în 1919 în Ungaria, când a fost lichidat regimul
lui Bela Kun. Pierderea a două provincii româneşti, Basarabia şi Bucovina de Nord, s-a adăugat la
fondul de ostilitate deja existent în ţară împotriva Uniunii Sovietice.
Represaliilor politice, începute de comunişti, constrângerilor religioase şi culturale impuse şi
reformelor sociale şi economice, li s-au adăugat încrederea în intervenţia occidentalilor, în special
americană, împotriva bolşevizării ţării13. După 1948, când statul comunist a intervenit în forţă, în
urma arestărilor, grupurile de rezistenţă rămase s-au refugiat în zonele muntoase ale ţării, mai greu
accesibile organelor de represiune14. O parte din organizaţiile anticomuniste din rezistenţă au fost
găzduite în biserici, mănăstiri sau schituri din toată ţara, cu precădere în locuri care beneficiau de
poziţii geografice favorabile15. Punctul maxim al mişcărilor de rezistenţă a fost atins în anii 1949-
1950, odată cu începerea procesului de colectivizare a agriculturii16, când rezerviştii români au

12
Ibidem, p. 376.
13
Florian Banu, Intrarea în rezistenţa armată anticomunistă. Motivaţii individuale şi colective, în „Arhivele
Totalitarismului”, nr. 3-4, 2002, p. 85-100.
14
Liviu Ţăranu, Theodor Bărbulescu, op. cit., p. 14.
15
Gheorghe Enache, op. cit., p. 105.
16
Conform datelor Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, date publicităţii în cadrul Memorialului
Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, între anii 1949-1962 au avut loc peste o sută de răscoale spontane împotriva
colectivizării.

5
constituit unităţi militare şi batalioane speciale româneşti, statul comunist fiind nevoit să constituie,
la nivelul judeţelor, unităţi speciale pentru a lupta împotriva partizanilor.
Obiectivele grupurilor de rezistenţă armată au fost de o mare diversitate, evidenţiind caracterul
lor şi specificul rezistenţei anticomuniste. Principalele obiective au fost:
a. Pregătirea unei insurecţii naţionale împotriva comunismului, în condiţiile unui conflict
internaţional dintre URSS şi ţările occidentale, în momentul concret al intrării trupelor americane în
ţară;
b. Răscularea populaţiei pentru eliberarea unor oraşe sau centre urbane mari de sub administraţia
comunistă;
c. Acţiuni de forţă împotriva întreprinderilor, instituţiilor, sediilor de miliţie şi securitate;
d. Acţiuni militare de apărare a proprietăţii;
e. Pedepsirea activiştilor care îi forţau pe ţărani să intre în colhoz;
f. Organizarea de răscoale ale ţăranilor împotriva colectivizării;
g. Acţiuni armate împotriva amestecului autorităţilor sovietice în administraţia locală teritorială;
h. Organizarea de sabotaje;
i. Activitatea politică şi de propagandă anticomunistă realizată prin tipărirea şi răspândirea de
manifeste, propaganda anticomunistă de la om la om printre intelectuali, elevi, ţărani, muncitori;
j. Adresarea de mesaje ambasadelor occidentale din Bucureşti (SUA, Franţa) în scopul
semnalării rezistenţei anticomuniste şi al stabilirii de legături cu lumea occidentală în cazul unei
insurecţii naţionale declanşate în preajma unui posibil război între URSS şi SUA.
Percepţia grupurilor de partizani, transmisă prin memoria colectivă, glisează între realitate şi
mit, fapt ce demonstrează că mişcarea de rezistenţă anticomunistă a avut un impact puternic în
conştiinţa colectivă. Ultimele forme de rezistenţă anticomunistă durează până în anul 1962, când
este executat ultimul partizan din România, ţăranul Ion Banda din Munţii Banatului.
Raportat la amploarea, intensitatea şi eficienţa fenomenului de rezistenţă, fenomenul de
dizidenţă în România este nesemnificativ. Este nesemnificativ, atât din punct de vedere numeric, cât
şi prin consecinţele pe care le-a avut. Majoritatea cazurilor dizidenţilor: Doina Cornea, Dan Petrescu
etc., au fost evaluate în dosarele întocmite de securitate ca „insignifiante pentru siguranţa ţării”17,
neconstituind o cauză determinantă a căderii regimului comunist din România. Dizidenţa în
România a fost mai mult un fenomen construit mediatic, decât un fenomen social18.
După stingerea nucleelor rezistenţei armate, în societatea românească nu se dezvoltă, ca în
Polonia, forme organizate de contestare publică (făţişă) a politicului, principalul strat social care
putea genera un asemenea tip de oponenţă, intelectualitatea fiind „profund dezbinată şi orientată
conflictual în interiorul ei”19. Acţiunile de contestare politică existente au îmbrăcat un caracter
individual, izolat, simbolic şi nu operaţional, fără puterea de a genera sau trezi reacţie de masă.
Aceste acţiuni individuale de contestare politică diferă mult în funcţie de valorile care le
determină şi de finalitatea cărora se subordonează, neaparţinând toate fenomenului disidenţei. În
funcţie de acest criteriu pot fi identificate patru tipuri majore:
a. Opoziţia anticomunistă, îndreptată împotriva fundamentelor regimului comunist;
b. Opoziţia antiguvernamentală, îndreptată împotriva grupului politic aflat la putere şi politicii
sale;

17
Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. I, Ed. Rao, Bucureşti, 2004, p. 212, 219.
18
Adela Şerban, op. cit., p.14.
19
Alex Mihai Stoenescu, op. cit., I, p. 746.

6
 c. Dizidenţa civică, urmărind îmbunătăţirea regimului prin revendicări civice sau sociale,
culturale;
d. Dizidenţa politică, urmărind îmbunătăţirea „reformarea” organizaţiei partidului;20
În România nu a existat o „figură emblematică a dizidenţei” după modelul lui Havel,
Bukovski sau Michnik, perceperea dizidenţilor fiind numai internă, intermediată de postul de
radio „Europa Liberă”, exceptându-l poate pe Paul Goma.
După anii 1960, România nu mai cunoaşte decât în decembrie 1989 acţiuni şi poziţii care să
vizeze explicit înlăturarea regimului comunist. Analiza cazurilor cunoscute şi mediatizate de
contestare politică în perioada anilor „60-70 indică o predominanţă a fenomenului de dizidenţă
civică concretizat prin texte făcute publice prin intermediul radioului Europa Liberă sau a presei
străine, „contestarea fiind preponderent îndreptată împotriva regimului Ceauşescu şi mai puţin
ţintind fundamentele sistemului comunist. Acţiunile îndreptate făţiş împotriva sistemului comunist,
sensibil mai puţine faţă de primele două decenii, rămân concentrate aproape integral din zone
sociale lipsite de instrumente de intervenţie publică. Ele sunt realizate ca formă de protest sau în
situaţii extreme, de ţărani, studenţi, foşti deţinuţi politici, persoane provenind din familii cu trecut
anticomunist, a căror integrare socio-profesională a fost blocată, fie de către partid, fie de ei înşişi
prin respingerea unei cariere condiţionată de concesii politice. Aceste acte sunt foarte rare şi absolut
accidental preluate în circuitul media intern sau al diasporei, rămânând, ca majoritatea actelor
rezistenţei, în zona anonimatului.
Apartenenţa la o categorie socială şi profesională superioară, care oferă, prin ea însăşi, avantajul
accesului la instituţii de prestigiu, la legitimări şi la tribune de propagare a unui mesaj, determină
nuanţarea protestului, punerea lui sub protecţia pârghiilor legale ori ideologiei dominante, de aici şi
tendinţa intelectualităţii spre dizidenţă, nu spre opoziţie radicală, România nefăcând excepţie de la
acest model, dizidenţa fiind în general un fenomen concentrat în zona mediului literar, universitar,
cultural.
Dacă în cazul opoziţiei anticomuniste – ca şi al disidenţei politice – lucrurile sunt relativ clare,
reacţia venind din zone sociale cu un profil precis, în cazul dizidenţei civice şi al oponenţei
guvernamentale avem de-a face cu o zonă de complexe suprapuneri şi interferenţe ale primelor
două. Din acest motiv a şi fost posibilă asocierea la guvernare în 1990 a unor dizidenţi civici
cunoscuţi ca Andrei Pleşu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana etc. cu dizidenţi politici ca Ion Iliescu,
Virgil Măgureanu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan etc.21
Un articol din presa culturală din România reflectă concis faptul că România dorea să fie cât mai
favorabil evaluată de către forurile de monitorizare occidentale, pentru a-şi întări legătura cu Vestul:
„Paul Goma, atunci a salvat onoarea României, înscriind-o pe harta, deja bine conturată, a mişcărilor
de opoziţie interioară din celelalte ţări din Est. Din toată această prestigioasă serie România lipsea.
Deja mult mai izolaţi decât alţi estici, riscam să dispărem din conştiinţa lumii largi. În România nu se
întâmplase nimic. România era scoasă din circuit… Era un fel de teritoriu uitat, necunoscut, de tipul
celor pe care anticii, pe hârtiile lor, notau hic sunt leones, fiindcă nu aveau ştiri”22. Dar, în realitate, şi
în România se întâmplase ceva, dar cu totul altceva: două milioane de deţinuţi politici, o jumătate de
milion de morţi, două decenii de rezistenţă armată şi încă două de rezistenţă pasivă în profesii,
cultură, religie, familie.

20
Adela Şerban, op. cit., p. 14-15.
21
Ibidem, p.15.
22
Ibidem, p. 17-18.

7
 Colaborarea unor personalităţi politice cu comuniştii, pierderea legăturilor unor grupări din ţară
cu diaspora şi cu alte grupuri interne, acţiunile de represiune, împreună cu conturarea tot mai
evidentă a faptului că puterile occidentale nu vor interveni, au condus la stingerea mişcărilor de
rezistenţă activă şi intrarea comunităţii româneşti într-o fază a rezistenţei pasive. Mişcările de reacţie
revin, sub formă socială, cu ocazia grevelor minerilor din Valea Jiului (1977) şi ale muncitorilor de la
Braşov (1987), „lumea rezistenţei devine o lume în sine, cu organele, instituţiile, legile şi
posibilităţile sale. Este o viaţă nesigură, plină de pericol, dar încă posibilă, până la aşteptarea ultimă,
lupta care va hotărî eliberarea finală”23.
Un rol important în întărirea spiritului rezistenţei pasive l-au avut foştii deţinuţi politici, în
majoritatea familiilor din România existând cel puţin un membru victimă a represiunii. Conform
bazei de date a Ministerului Muncii, după 1990 mai erau în viaţă peste 100.000 de foşti deţinuţi
politici, reprezentând categoria tinerilor arestaţi la vârsta de 17-24 de ani sau a celor arestaţi după anii
1959-1960. Cu rare excepţii, personalităţilor de valoare ale culturii şi spiritualităţii româneşti, care au
făcut detenţie politică, li s-a refuzat integrarea profesională după eliberare. În jurul multora se
formează grupuri de discipoli, aderenţi, aşa cum este cazul lui Petre Ţuţea sau Constantin Noica, cei
mai cunoscuţi prin referinţele discipolilor lor implicaţi ulterior în viaţa publică postdecembristă24. În
ciuda măsurilor de supraveghere, în toată perioada comunistă circulă clandestin cărţi interzise,
distribuite din „mână în mână”, un veritabil sabotaj al ideologiei şi constrângerilor culturale. Regimul
se simte obligat în 1965 să slăbească filtrul cenzurii, o parte semnificativă din cărţile interzise
începând să fie date la tipar. Apar totodată cărţi noi care radiografiază sever regimul comunist şi
practicile sale: Suferinţele urmaşilor (Ion Lăncrănjan), Cel mai iubit dintre pământeni (Marin Preda).
Deşi evident lipsite de puterea de a zdruncina regimul, gesturile de protest sau de contestare a
regimului, ajunse prin şansă sau prin întâmplare publice, chiar dacă unele nu merg până la a cere
explicit dizolvarea comunismului şi rămân în zona disidenţei, au contribuit, alături de celelalte, la
potenţarea rezistenţei tacite a milioane de oameni: Paul Goma, Radu Filipescu, Doina Cornea.
Dezvoltarea instinctului „luptei subterane”, menţinerea atitudinii anticomuniste în familii şi
grupuri de apropiaţi, sabotarea spontană a regimului comunist în diverse forme, prezentă în toate
structurile şi categoriile sociale, lipsirea acestuia de susţinere şi încredere, constituie contextul
afectiv comunitar în care pot fi înţelese mişcările de masă din decembrie 1989 şi aprilie-mai 1990,
care au însoţit schimbarea de regim politic în România. Departe de a fi doar nişte manifestări de
nemulţumire împotriva regimului Ceauşescu, ele vizau natura regimului comunist şi au irumpt
spontan în contextul politic de prăbuşire a susţinerii internaţionale a acestui sistem25.
Revoluţia din 1989 este parte din procesul de prăbuşire a regimurilor comuniste în Europa de
Est şi Centrală dominată de Uniunea Sovietică. Revoluţionarea sistemului comunist s-a desfăşurat
pe trei niveluri distincte: politic – care a vizat răsturnarea regimurilor dictatoriale, naţional –
îndreptat împotriva dominaţiei politice externe şi social-restaurativă în raport cu valorile
comunitare şi drepturile fundamentale26.
Impulsul necesar prăbuşirii regimului comunist în România nu l-au oferit dizidenţa civică şi nici
cea politică, ci fenomenul insurecţionar. După congresul al XIV-lea din primăvara lui 1989, când

23
Alexandru Popescu, Lumea rezistenţei anticomuniste româneşti, în Magazin Istoric, nr. 9/septembrie 1997.
24
Aurel Dragoş Munteanu, Între Dumnezeu şi neamul meu, Editura şi Imprimeria „Arta Grafică”, Bucureşti, 1992;
Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991.
25
Şerban Săndulescu, op. cit., p.13.
26
Anneli Uti Gabanyi, Revoluţia română – o revoluţie neterminată?, în Centrul Naţional de Dezvoltare, Cercetare
şi Informare Publică despre Revoluţia din Decembrie, Timişoara, 1989, p.37.

8
posibilitatea oricăror „reformări” ale statului este zdruncinată27, pe măsură ce devenea tot mai
limpede că regimul comunist condus de Ceauşescu nu mai poate rezista mult, încep să se coaguleze
spontan în toată ţara, în medii sociale diferite, mai multe grupări care gândesc pretexte şi formule de
declanşare a revoltei populare. Aceste grupări sunt extrem de eterogene: unele sunt rezultatul unei
atitudini anticomuniste, deprinse în familie, altele au ca fundament admiraţia Occidentului,
nemulţumiri asupra nivelului de trai şi lipsei unor drepturi civile, altele dorinţa de afirmare politică.
Majoritatea sunt iniţiative tinereşti, romantice, idealiste, complet lipsite de posibilităţi reale de
intervenţie. Miza cazului Tőkés – pastor protestant din Timişoara care primise ordin de evacuare prin
hotărâre judecătorească, în jurul casei căruia are loc o adunare de solidaritate – nu are importanţă în
sine pentru începutul revoltei de la Timişoara din 16 decembrie 1989, ci este mai mult un moment
întâmplător declanşator al resurgenţei rezistenţei româneşti.

SUMMARY

The anti-communist resistance

and the Romanian revolution of December 1989

The Romanian Anti-Communist resistance movement was a contemporary historical

phenomenon and at the same time, an epiphenomenon in the conditions in which the Communist
regime became institutionalised and took over the Romanian society. Chronologically speaking, it
spreads over a period of 50 years, taking different shapes according to the oppressive context
sustained by the Communist authorities. Its ampleness was according to a certain dynamic in
accordance with the force, violence, of the political, economical, spiritual and cultural implications.
Therefore, the Anti-communist resistance movement can be reconstructed. It was targeted
towards the process of Sovietisation – the transformation and economic subordination of the
country, the introduction with the help of the Romanian Communists of the Soviet institutional
models and the implementation of the Soviet ideology and propaganda through the promotion of a
new human model: „homo–sovieticus” and the perverting of the whole social value hierarchy.
The Romanian Anti-Communist resistance movement came in different shapes and typologies,
defined through organisational criteria, aims, action strategies, social component, social impact,
length in time and the geographical areas in which these could be encountered.
In the Romanian history there were two main stages in the Anti-Communist resistance:
The first stage was represented by the anti communist armed resistance between 1944-1962, and
the second was the civil resistance between 1963-1989. Both stages outline the fact that the
Communist society formed and existed based on a dormant casus belli taking into consideration that
it was a „punitive society” in which the class enemy was the target of a state racism.
The Communist society, as an ordered society, wanted the destruction of the enemy, this being
its daily fight, its reason of being. The dialectic of the conviction in the Communist regime was the
war. When confronting this permanent and ample war, the forms of resistance were just as
permanent and ample. This resistance is a consequence of the war and oppression, is a transcription
in the space of freedom, never being totally annihilated. There is a resistance for every oppression.

27
Alex Stoenescu, op. cit., I, 2004, p.19.

9
 The idea of the anti communist resistance was massively developed in the history and
journalism after 1989. A forbidden subject, hidden by Communist propaganda and ideology, it was
firstly recovered through the published interviews of the former communist fighters, in many
memoirs volumes.

10

View publication stats