CURS 1

CONŢINUTUL TEORETIC ȘI METODOLOGIC AL ANALIZEI ECONOMICO-

ECONOMICO-FINANCIARE

1.1 Definirea și etapele analizei economico-financiare

Analiza economico-financiară este unul dintre instrumentele de bază ale

managementului performant, fiind apreciată ca o modalitate de cunoaştere a
situaţiei economico-financiare a unui agent economic, pe baza informațiilor
privind factorii şi cauzele care o determină, precum şi a corelaţiilor dintre factori
și cauze.

Analiza economico-financiară constă într-un ansamblu de concepte, metode,

tehnici şi instrumente care asigură tratarea informaţiilor referitoare la un agent
economic şi la mediul său, în scopul cunoaşterii poziției economico-financiare şi a
stării de performanţă a acestuia,care să faciliteze identificarea posibilităţilor de
îmbunătăţire a acestora.

Cu ajutorul metodelor, procedeelor și tehnicilor utilizate, analiza economico-

financiară descompune fenomenele economice în elemente componente și studiază
modul de manifestare al acestor.

Desfăşurarea procesului de analiză economico-financiară presupune

parcurgerea următoarelor etape:
• delimitarea obiectului analizei care constă în identificarea anumitor
fenomene, procese, rezultate, exprimate sub forma indicatorilor economico-
financiari. În funcţie de scopul analizei, delimitarea obiectului se face în
timp şi spaţiu, cantitativ şi calitativ, prin utilizarea unor metode de evaluare
şi calcul;
• descompunerea fenomenului în elemente componente, ceea ce presupune
o analiză structurală a acestuia;
• alegerea modelului factorial de analiză, în funcție de scopul analizei și
informațiile avute la dispoziție;
• identificarea factorilor de influenţă şi a cauzelor care determină
fenomenul studiat. Factorii de influenţă se stabilesc în mod succesiv, trecând
de la cei cu acţiune directă la cei cu acțiune indirectă (care îşi transmit
influenţa prin intermediul celor cu acţiune directă). Această etapă se încheie
 cu identificarea cauzelor finale care au făcut posibilă apariţia şi manifestarea
factorilor.
• stabilirea relaţiilor de condiţionare dintre factori şi fenomenul analizat,
pe de o parte, cât şi dintre factorii identificați, pe de altă parte;
• măsurarea influenţelor modificării fiecărui factor asupra fenomenului
analizat cu ajutorul analizei cantitative. În această etapă, pe lângă măsurarea
influenţelor se dimensionează şi rezervele interne ale agentului economic şi
are loc şi aprecierea cât mai exactă a rezultatului;
• sinteza rezultatelor analizei când are loc formularea concluziilor
referitoare la fenomenul analizat;
• elaborarea recomandărilor şi a măsurilor care vor constitui conţinutul
deciziilor menite să asigure valorificarea resurselor şi sporirea eficienţei
economice.

Analiza economico-financiară îşi propune studiul activităţilor desfășurate de un

agent economic urmărind:

• nivelul şi evoluţia acestora;

• factorii şi cauzele care le determină;
• corelaţiile dintre factori şi fenomene;
• implicaţiile în economie ale activităţii studiate;
• formularea de concluzii şi estimarea evoluţiei viitoare în scopul
fundamentării deciziilor de management.

1.2 Noţiuni utilizate în analiza economico-financiară

Desfăşurarea procesului de analiză presupune utilizarea unor noţiuni

specifice ca: fenomen, element, factori, cauze, legături factorial-cauzale.
Fenomenele sunt forme exterioare ale realităţii economice, respectiv acele
aspecte sau laturi ale activităţii economice care apar şi se regăsesc în mod direct
sub forma indicatorilor economico-financiari.
Elementele reprezintă părţi componente ale fenomenului (rezultatului)
analizat.
Factorii reprezintă acele forţe motrice care, în anumite condiţii, provoacă
sau determină un fenomen (rezultat economic).
Cauzele sunt reprezentate de împrejurări care, în anumite condiţii, explică
apariţia unui fenomen (rezultat economic).
 Între noţiunea de factor şi cauză este o apropiere din punct de vedere a
funcţiilor de realizare a fenomenului (rezultatului). Astfel, noţiunea de factor se
utilizează pentru fenomene mai complexe, pe când noţiunea de cauză pentru
fenomene primare, simple, care, în desfăşurarea analizei nu mai pot fi descompuse
în alţi factori.
Legăturile factorial-cauzale sunt forme ale conexiunii sau dependenţei prin
care interacţiunea unor fenomene, sau părţi ale lor, generează fie transformarea
fenomenului, fie a altor fenomene.
Dintre noţiunile prezentate, un loc aparte îl ocupă factorii, deoarece studiul
lor explică schimbările care au loc la nivelul fenomenelor (rezultatelor). Tocmai
din această cauză una dintre sarcinile analizei o constituie cunoaşterea factorilor, a
naturii lor şi a legăturii prin intermediul cărora participă la formarea şi modificarea
fenomenelor (rezultatelor). Numai în acest fel, la nivelul societăți comerciale, se
pot identifica posibilităţile de amplificare a factorilor care au efecte pozitive asupra
activităţii societăți comerciale, respectiv eliminarea celor cu efecte negative.

FENOMENUL "X"

Elemente 1 2 3

Factori de 1 2 3
gradul I (direcţi)

1
Factori de 1 2 1 2

gradul II
(indirecţi)

Cauze

Fig. 1.1 Schema descompunerii fenomenului analizat

Gruparea factorilor care intervin în analiza unei societăți comerciale se

face după mai multe criterii:
 • după conţinutul (natura) lor, se disting: factori naturali, tehnici,
tehnologici, organizatorici, economici, biologici, psihologici, social-
politici, demografici etc.;
• după caracterul lor în sistemul legăturilor factorial-cauzale se disting:
factori cantitativi, factori de structură, factori calitativi.
Factorii cantitativi sunt purtătorii materiali ai celor calitativi, fiind condiţia
preliminară şi indispensabilă a acţiunii acestora. Caracteristicile factorilor
cantitativi sunt:
- în general, se exprimă în alte unităţi de măsură faţă de factorii
calitativi;
- sunt factori extensivi, limitaţi fizic în efortul agenţilor economici de
modificare a fenomenelor.
Factorii de structură se manifestă întotdeauna când fenomenul analizat este
format din mărimi agregate (compuse din mai multe elemente) a căror elemente
componente participă cu intensităţi diferite la dezvoltarea sa.
Factorii calitativi sunt cei care au aceeaşi natură şi conţinut economic cu
fenomenul analizat şi se deosebesc de acesta doar prin gradul de extensiune.
Caracteristicile factorilor calitativi sunt:
- au aceeaşi natură cu fenomenul studiat;
- se exprimă în aceeaşi unitate de măsură cu fenomenul studiat;
- sunt factori intensivi şi practic reprezintă calea principală de
dezvoltare a fenomenului.
• după modul de acţiune asupra fenomenului distingem: factori cu acţiune
directă, respectiv factori cu acţiune indirectă.
Factorii cu acţiune directă sunt cei care îşi exercită nemijlocit acţiunea
asupra fenomenului analizat (factori de gradul 1), pe când factorii cu acţiune
indirectă acţionează asupra fenomenului prin intermediul altor factori(factori de
gradul 2,3,…,n).
• după gradul de agregare vorbim de: factori simpli şi factori complecşi.
Factorii simpli sunt cei care nu mai pot fi descompuşi în alţi factori, pe când
factorii complecşi sunt alcătuiţi din mai mulţi factori simpli.
• după locul de acţiune distingem: factori interni (endogeni) şi factori
externi (exogeni).
Factorii interni acţionează în interiorul societăţii comerciale şi au, de regulă,
un caracter determinist, pe când factorii externi provin din mediul ambiant şi au un
caracter probabilistic.
• după posibilităţile de evaluare vorbim de: factori determinabili-
ponderabili şi factori aproximabili-imponderabili.
 • după posibilităţile de previziune se disting: factori previzibili şi factori
imprevizibili.
Factorii previzibili acţionează în cadrul unor procese controlate, fără să
implice riscuri, în timp ce factorii imprevizibili acţionează necontrolat.
• după intensitatea acţiunii întâlnim factori dominanţi şi factori secundari.
Factorii dominanţi, spre deosebire de factorii secundari, reprezintă factori a
căror influenţă este hotărâtoare asupra fenomenului analizat.
• după sensul acţiunii lor, se disting: factori pozitivi, factori negativi şi
factori indiferenţi.
Factorii pozitivi, respectiv negativi determină modificarea fenomenului în
sens favorabil sau nefavorabil, pe când factorii indiferenţi nu influenţează
modificarea fenomenului.
• după modul cum participă la obţinerea rezultatului distingem: factori
independenţi şi factori interdependenţi.
Factorii independenţi sunt cei care pot determina rezultatul în mod
independent, transmiţându-şi influenţa în mod autonom, necondiţionat de ceilalţi
factori.
Factorii interdependenţi sunt factori care nu pot determina rezultatul decât
în interacţiunea lor.
• după posibilitatea de verificare a acţiunii lor identificăm: factori
controlabili şi factori necontrolabili.
Asupra factorilor controlabili decidenţii pot acţiona, evoluţia lor viitoare
putând fi previzionată, pe când manifestarea factorilor necontrolabili este
conjuncturală.
• după durata de exercitare a influenţei lor regăsim: factori de durată şi
factori tranzitorii.
Factorii de durată se manifestă o durată mai mare de timp, și din acest
motiv pot fi folosiţi în previzionarea activităţii.
• după stadiul circuitului economic, factorii se regăsesc în factori
specifici aprovizionării, factori specifici producţiei, factori specifici
desfacerii.

1.3 Metodologia analizei economico-financiare

Pentru realizarea obiectului de studiu, analiza economico-financiară

cercetează fenomenele desfăşurate şi reflectate în indicatori fie utilizând metode şi
instrumente specifice, fie împrumutate de la alte ştiinţe. Metodele utilizate pot fi
grupate, după cele două laturi ale analizei (latura calitativă şi latura cantitativă) în:
 • metode ale analizei calitative, care vizează esenţa fenomenului studiat,
depistarea legăturilor cauzale (comparaţia, diviziunea, modelarea);
• metode ale analizei cantitative, care urmăresc cuantificarea influenţelor
elementelor sau factorilor care explică fenomenul (metoda substituţiei în
lanţ, metoda balanţieră, metoda ratelor, metoda fluxurilor).

1.3.1 Metode ale analizei calitative

Metodele analizei calitative ale activității unei intreprinderi au ca obiect

stabilirea elementelor, factorilor şi cauzelor care influenţează un fenomen, a
relaţiilor de condiţionare dintre factori şi fenomen precum și a modului de
manifestare a fenomenului fie la nivelul intregii activități fie la nivelul elementelor
componente.

Comparaţia
Orice rezultat al activităţii întreprinderii se analizează şi apreciază nu numai
ca o mărime în sine, ci şi în raport cu un criteriu, cu o bază de comparaţie.
Baza de comparaţie poate fi selecţionată dintr-o multitudine de criterii ca:
rezultatele perioadei (perioadelor) precedente; nivelul programat sau planificat al
unor indicatori, rezultatele altor întreprinderi din acelaşi domeniu de activitate;
rezultatele medii pe ramură; rezultatele unor întreprinderi similare din alte ţări;
nivelul optim al indicatorului; normative; standarde; rezultate de laborator; etc.
În cazul folosirii acestei metode trebuie respectate cel puţin următoarele
condiţii:
• să fie asigurată omogenitatea datelor supuse comparaţiei (indicatorii
comparaţi să aibă acelaşi conţinut economic şi aceeaşi metodologie de
determinare);
• variabilele care se compară să fie exprimate în unităţi de măsură
comparabile;
• analiza să se refere la aceeaşi perioadă de timp (an, semestru, trimestru,
lună, etc.);
• baza de comparaţie aleasă să fie corelată cu scopul urmărit.
După criteriul care stă la bază, se disting mai multe categorii de comparaţii:
• comparaţii în timp, când se compară fenomenul în diferite momente ale
evoluţiei;
• comparaţii în spaţiu, când se compară rezultatele obţinute de
întreprinderea analizată cu rezultatele altei întreprinderi din aceeaşi
ramură sau rezultatele obţinute de două secţii ale aceleiaşi întreprinderii;
 • comparaţii mixte, adică acele comparaţii care se bazează pe ambele
criterii (timp şi spaţiu);
• comparaţii în funcţie de un criteriu prestabilit, când se compară
rezultatele obţinute cu programe, norme, normative, standarde, clauze
contractuale;
• comparaţii cu caracter special, care au loc în determinarea eficienţei
unor măsuri sau soluţii tehnico-economice (compararea variantelor în
vederea alegerii celei optime).
Rezultatul comparaţiei se exprimă în valori care arată gradul în care
fenomenul analizat se abate de la nivelul luat ca bază de comparaţie şi poate lua
forma de: abatere absolută, indicele variaţiei relative şi abatere relativă.
Abaterea absolută (∆F) reprezintă diferenţa dintre nivelul efectiv şi cel al
bazei de comparaţie a aceluiaşi fenomen sau rezultat economic, exprimate în
unitatea de măsură a indicatorului dat şi se determină cu ajutorul următoarei relaţii
de calcul:
∆F = F1 − F0
unde:
F1 – reprezintă nivelul efectiv al fenomenului;
F0 – reprezintă nivelul de comparaţie al fenomenului.

Dacă termenul comparat (nivelul efectiv) este un termen curent, cel al bazei
de comparaţie poate fi:
• un termen constant, menţinut la acelaşi nivel fix în toate cazurile, de
unde rezultă modificările cu bază fixă:
∆Ft = Ft − F0
0

• termenul anterior celui comparativ, astfel încât modificările succesive se

leagă între ele ca verigile unui lanţ, motiv pentru care se numesc cu bază
în lanţ:
∆Ft = Ft − Ft-1
t -1

Indicele variaţiei relative (IF) exprimă de câte ori nivelul efectiv al

fenomenului sau rezultatului economic analizat a crescut sau a scăzut faţă de
nivelul considerat ca bază şi se determină cu relaţia:
F1
IF =
F0
Indicii se determină cu ajutorul aceloraşi termeni ca şi indicatorii
modificărilor absolute, cu deosebirea că în acest caz comparaţia se face prin
raportarea termenului comparat la termenul considerat bază de comparaţie. Din
acest motiv indicii nu se pot calcula când una sau amândouă valorile sunt negative.
 Indicii se pot calcula, de asemenea, ca:
- indici cu bază fixă: F
IF = t t
0 F0
Ft
- indici cu bază în lanţ: IFt =
t −1
Ft -1
Nivelul indicelui poate fi:
- supraunitar (IF > 1), când reflectă creşterea fenomenului;
- unitar (IF = 1), când reflectă menţinerea fenomenului la nivelul
perioadei de bază;
- subunitar (IF < 1), când reflectă scăderea fenomenului.
Dacă indicele se înmulţeşte cu 100, el se exprimă procentual şi arată câte
procente reprezintă termenul comparat faţă de bază (baza de comparaţie fiind
egalată cu 100).
Abaterea relativă (∆IF) este rezultatul comparaţiei care exprimă în procente
abaterea nivelului efectiv de la nivelul de comparare şi se calculează cu relaţia:
F
∆I F = 1 ⋅100 − 100 , respectiv ∆I F = I F − 100
F0
sau
F1 − F0 ∆F
∆I F = ⋅100 , respectiv ∆I F = 100
F0 F0

1.3.2 Metode ale analizei cantitative

Metodele cantitative de analiză a fenomenelor economico-financiare

urmăresc identificarea factorilor de influenţă asupra acestora şi a legăturilor
cauzale, în scopul măsurării nivelului influenţei şi al sensului în care se transmite
această influenţă.
Pentru separarea influenţelor factorilor se pot folosi diferite metode, în
funcţie de forma matematică pe care o îmbracă relaţiile dintre factori.

a) Metoda substituţiilor în lanţ

Se foloseşte în cazul legăturilor de tip determinist în care dependenţa

factorilor se materializează în relaţii matematice de produs sau raport.
În cadrul relaţiei de tip determinist există o asemenea dependenţă între fenomene,
încât la variaţia determinată a unui factor să corespundă o valoare bine determinată
a caracteristicii rezultative. Rezultă că valoarea pe care o ia una dintre variabile
determină valoarea rezultatului.
Metoda substituţiilor în lanţ constă în:
 • identificarea factorilor care influenţează abaterea fenomenului economic;
• stabilirea relaţiilor cauzale dintre factori şi fenomen;
• măsurarea influenţei factorilor, stabilind sensul şi intensitatea acţiunii
acestora.

Această metodă implică respectarea următoarelor reguli:

• ordonarea factorilor se face în funcţie de criteriul condiţionării economice:
în factori cantitativi, factori de structură şi factori calitativi;
• substituirile se fac succesiv, întâi factorul cantitativ şi apoi cel calitativ;
• un factor substituit se menţine la nivelul curent în substituţiile ulterioare;
• ultimul factor care se substituie este cel de natură calitativă.
Aceste reguli sunt convenţionale, rezultate şi acceptate de practica şi teoria
economică pe baza experimentelor aplicative.

Modelul substituţiilor în lanţ aplicat în relaţiile de produs.

Considerăm un fenomen (F), condiţionat de trei factori (a, b, c), unde relaţia
F = f(a, b, c) ia forma:
F = a ⋅b⋅c
Dacă notăm cu « 1 » nivelul efectiv şi cu « 0 » nivelul de comparaţie al
fenomenului, se formează două serii de valori şi mărimi ale acestuia:
F1 = a1 ⋅ b1 ⋅ c1
F0 = a 0 ⋅ b0 ⋅ c0
Modificarea sau abaterea absolută a fenomenului (∆F) rezultă din
compararea valorilor din baza de comparaţie cu cele efective.
∆F = a 1 ⋅ b1 ⋅ c1 - a 0 ⋅ b 0 ⋅ c 0
Valoarea rezultată este o abatere în mărime absolută care ne arată cu cât se
modifică valoarea fenomenului în perioada curentă faţă de cea de bază (±)
Contribuţia fiecărui factor la modificarea fenomenului (abaterea
indicatorului) se stabileşte după următoarele relaţii:
a) Influenţa modificării factorului «a»
∆F(a) = a 1 ⋅ b 0 ⋅ c 0 - a 0 ⋅ b 0 ⋅ c 0 = (a1 - a 0 ) ⋅ b 0 ⋅ c 0 ⇒ ±

b) Influenţa modificării factorului «b»

∆F(b) = a 1 ⋅ b1 ⋅ c 0 - a 1 ⋅ b 0 ⋅ c 0 = a 1 ⋅ (b1 - b 0 ) ⋅ c 0 ⇒ ±

c) Influenţa modificării factorului «c»

∆F(c) = a 1 ⋅ b1 ⋅ c1 - a 1 ⋅ b1 ⋅ c 0 = a 1 ⋅ b1 ⋅ (c1 - c 0 ) ⇒ ±
 Fiecare din cele trei relaţii arată cu cât s-a modificat starea iniţială a
fenomenului analizat, sub influenţa acţiunii factorului respectiv.
Suma algebrică a influenţei factorilor este egală cu abaterea totală:
∆F = ∆F(a) ± ∆F(b) ± ∆F(c)

Modelul substituţiilor în lanţ aplicat în relaţiile de raport.

Formula generală de exprimare a dependenţei factorial-cauzale este dată de
relaţia:
a
F=
b
Procedeele de substituţie se diferenţiază în funcţie de locul pe care îl ocupă
factorul cantitativ (la numărător sau numitor).
Separarea influenţei celor doi factori, atunci când factorul cantitativ
reprezintă numărătorul raportului, se face pe baza formulelor:
a1 a 0
∆F = −
b1 b 0
a) Influenţa modificării factorului «a»
a1 a 0 a1 - a 0
∆F(a) = − =
b0 b 0 b0
b) Influenţa modificării factorului «b»
a1 a1
∆F(b) = −
b1 b 0
⇒ ∆F = ∆F(a) ± ∆F(b)
Separarea influenţei celor doi factori atunci când factorul cantitativ
reprezintă numitorul raportului, se face pe baza formulelor:
a1 a 0
∆F = −
b1 b 0
a) Influenţa modificării factorului «b»
a0 a0
∆F(b) = −
b1 b 0
b) Influenţa modificării factorului «a»
a1 a 0 a1 - a 0
∆F(a) = − =
b1 b1 b1

⇒ ∆F = ∆F(b) ± ∆F(a)

b) Metoda ratelor

O rată este un raport între două mărimi (indicatori) diferite, care

caracterizează anumite laturi ale activităţii şi rezultatelor unei întreprinderi.
 În fapt, este vorba de un raport care indică stabilirea unei legături între două
variabile, adică un raport care va da o măsură comportamentului relativ al unei
variabile în raport cu alta.
Utilizând informaţiile din bilanţ (variabile de stoc) şi din contul de profit şi
pierdere (variabile de flux) se pot construi patru grupe de rate generate de
următoarele rapoarte:
• raportul stoc/stoc, care este o rată de structură patrimonială (de activ sau
de pasiv), de lichiditate sau de finanţare;
• raportul flux/flux, care este o rată de profitabilitate (a veniturilor sau
cheltuielilor) sau o rată de structură operaţională (a veniturilor,
cheltuielilor, respectiv a rezultatelor);
• raportul stoc/flux, care este o rată de timp care indică intervalul
recuperării unui stoc prin fluxuri (viteza de rotaţie);
• raportul flux/stoc, care este o rată de rentabilitate (a activelor sau
capitalurilor) sau de rotaţie.
Rezultatul acestor rapoarte se exprimă prin coeficient (număr), procent sau
durată şi permite:
• evidenţierea unor aspecte care nu pot fi remarcate prin analiza separată a
mărimilor folosite;
• efectuarea de comparaţii în timp, spaţiu, mixte sau faţă de anumite mărimi
normative;
• previzionarea activităţii întreprinderii, fie în ansamblul ei (bugetul de
venituri şi cheltuieli, bilanţ previzional), fie pe anumite domenii;
• aprecierea sintetică a activităţii întreprinderii (acordarea de credite de către
bancheri).
Pentru ca informaţia furnizată să fie utilă, atunci când se compară două
întreprinderi, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
• omogenitatea produselor şi serviciilor oferite;
• comportamentul raţional al managerilor în gestiunea resurselor şi urmărirea
obiectivelor;
• atitudinea similară a gestionarilor faţă de risc;
• similitudini tehnologice, de practică contabile, de mărimi.
În utilizarea practică a metodei ratelor trebuie să ţinem seama de mai multe
condiţii pe care trebuie să le împlinească o rată:
• să aibă semnificaţie economică;
• ratele calculate pe mai multe perioade succesive să fie compatibile între ele;
• să aibă o valoare informaţională mai mare decât mărimile care o compun;
• să se compare întreprinderi sau grupe de întreprinderi care au acelaşi obiect
de activitate şi mărimi apropiate.
 Pe lângă faptul că metoda ratelor se utilizează atât în analiza internă şi
externă a unei firme, precum şi în compararea unor firme din cadrul aceleiaşi
ramuri de activitate, principalul avantaj al acestei metode constă în faptul că
permite compararea unor întreprinderi diferite ca dimensiune şi ramuri de activitate
în scopul oferirii unor informaţii investitorilor şi creditorilor.

În funcţie de scopul analizei, sistemul de rate poate cuprinde:

• rate de structură, care reflectă ponderea unui element în total activ sau
pasiv;
• rate de lichiditate şi solvabilitate, care caracterizează capacitatea
întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt sau lung;
• rate de creştere, care măsoară abilitatea societăţii comerciale de a-şi
menţine poziţia pe piaţă atunci când domeniul se dezvoltă;
• rate de gestiune, care evidenţiază modul de utilizare a resurselor de care
dispune întreprinderea;
• rate de finanţare, care evidenţiază modul de acoperire a diferitelor nevoi de
către resursele utilizate;
• rate de îndatorare, care explică în ce măsură societatea comercială se
finanţează prin credite;
• rate de randament, care urmăresc eficienţa desfăşurării activităţii.

1.4 Surse de informatii pentru analiza economico-financiară

Informaţiile necesare pentru analiza societăţilor comerciale sunt cuprinse, în

cea mai mare parte, în situaţiile financiare anuale. Obiectivul situaţiilor financiar -
contabile este de a furniza informaţii despre poziţia financiară (echilibrul
bilanţier), performanţa financiară (randamentul financiar), modificarea poziţiei
financiare (modificarea capitalurilor proprii) şi variația trezoreriei (modificarea
soldurilor de lichidităţi) de la un an la altul.
Conform legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, Standardelor
Internaţionale de Contabilitate şi Ordinului MFP nr. 1082/2014 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile privind situațiile financiare anuale individuale și
situațiile financiare anuale consolidate, situaţiile financiare anuale cuprind:
- bilanţul
- contul de profit şi pierdere
- situaţia modificării capitalului propriu
- situaţia fluxurilor de trezorerie
- notele explicative la situaţiile financiare anuale
 Documente
• Bilanţul
• Contul de profit şi pierdere
• Situaţia fluxurilor de trezorerie
• Situaţia modificării capitalurilor
Semnificaţia
• Poziţia financiară
• Performanţa financiară
• Lichiditatea societăţii comerciale
• Averea acţionarilor

Fig. 1 Semnificaţia situaţiilor financiare anuale

Poziţia financiară a unei societăţi comerciale este reflectată în bilanţ prin

evidenţierea activelor, a datoriilor şi a capitalurilor proprii. Elementele de activ
şi pasiv reflectă aceeaşi realitate văzută fie sub forma surselor de finanţare
(elementele de pasiv) fie sub forma utilizării acestor surse (elementele de activ),
ceea ce impune echilibrul permanent între active şi pasiv, indiferent de forma de
prezentare a bilanţului (tabelară sau listă).
Activele sunt resurse controlate de societate, care provin din evenimente
trecute şi sunt purtătoare de avantaje economice viitoare. Avantajele economice
corespund unui potenţial de producţie, unei posibilităţi de conversie în lichidităţi
sau unei capacităţi de reducere a ieşirilor de fonduri (reduceri de costuri) prin care
un activ contribuie, direct sau indirect, la un flux de lichidităţi specific activităţii
desfăşurate.
Datoriile sunt obligaţii actuale ale societăţii comerciale, care provin din
evenimente trecute şi care trebuie să antreneze, cu ocazia plăţii lor, o ieşire de
resurse (active) generatoare de avantaje economice.
Capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual în activele unei societăţi
comerciale, după deducerea tuturor datoriilor.
Din punct de vedere investiţional, activele reprezintă alocări de capitaluri,
inclusive atragerea de resurse prin închiriere (leasing), iar pasivele reprezintă
sursele de capitaluri (proprii, atrase sau împrumutate) pentru formarea activelor.
Poziţia financiară, înţeleasă ca şi capacitatea unei societăţi comerciale de a
se adapta schimbărilor din mediul în care îşi desfăşoară activitatea, este influenţată
de resursele economice pe care aceasta le controlează (resurse care vor genera
numerar sau echivalente ale numerarului în viitor), de structura financiară
(gradul de îndatorare), precum şi de gradul de lichiditate şi solvabilitate generat
(capacitatea de a-şi onora angajamentele financiare scadente, pe termen scurt sau
lung).
Ecuaţia fundamentală a poziţiei financiare este:
Capital propriu (Activ net contabil) = Activ total – Datorii totale
 Poziţia financiară a unei societăţi comerciale este cu atât mai bună cu cât
capitalul propriu este mai mare decât datoriile totale. În acest caz societatea
comercială are posibilitatea să-şi plătească datoriile faţă de terţi, atât în cazul
funcţionării normale cât şi în cazul apariţiei unor disfuncţionalităţi.

Performanţa financiară este reflectată în contul de profit şi pierdere prin

evidenţierea veniturilor (de exploatare, financiare şi extraordinare), a cheltuielilor
generate de aceste venituri şi a rezultatului exerciţiului, ca măsură contabilă a
performanţei.
Rezultatul exerciţiului se defalcă în rezultatul din exploatare, rezultatul
financiar, rezultatul curent (suma rezultatului din exploatare şi a rezultatului
financiar), rezultatul extraordinar, rezultatul brut al exerciţiului, impozitul pe
profit, rezultatul net al exerciţiului financiar şi rezultatul pe acţiune.
Contul de profit şi pierdere reflectă capacitatea societăţii comerciale de a
modifica resursele economice controlate de ea şi prin aceasta de a genera profit şi,
mai departe, de a modifica situaţia trezoreriei.
Spre deosebire de bilanţ, care prezintă starea patrimonială a societăţii la un
moment dat, contul de profit şi pierderea prezintă rezultatul fluxurilor economice şi
financiare de intrare, de prelucrare şi de ieşire, pe perioada considerată.
Informaţia comună, care se întâlneşte în aceste două documente de sinteză,
este rezultatul net al exerciţiului (profit sau pierdere), ca o reflectare a
performanţelor financiare şi a noii stări patrimoniale a societăţii comerciale.
Rezultatul exerciţiului, ca element al contului de profit şi pierdere ce reflectă
performanţa unei societăţi comerciale, se determină pe baza veniturilor şi
cheltuielilor înregistrate, cu ajutorul relaţiei:

Rezultatul exercițiului = Venituri totale – Cheltuieli totale

Modificarea poziţiei financiare se determină pe baza bilanţurilor de la

începutul şi sfârşitul anului, precum şi a contului de profit şi pierdere. Prin această
situaţie se va reflecta evoluţia averii acţionarilor, când trebuie să se evidenţieze:
- profitul sau pierderea netă a perioadei;
- operaţiunile punctuale de capital, când se înregistrează creșteri sau reduceri
pentru fiecare element recunoscut direct în capitalul propriu;
- operaţiunile noneconomice, când se înregistrează efectul modificărilor
politicilor contabile şi corecţia erorilor fundamentale.

Modificarea (variaţia) fluxurilor de trezorerie se determină tot pe baza

bilanţului şi a contului de profit şi pierdere, reflectând intrările şi ieşirile de
lichidităţi generate de activitatea societăţii comerciale şi regăsite în:
 - fluxuri de trezorerie ale activităţi de exploatare
- fluxuri de trezorerie ale activităţi de investiţii
- fluxuri de trezorerie ale activităţi de finanţare
Trezoreria asigură cunoaşterea modului de finanţare al activităţii
întreprinderii şi spre deosebire de fondul de rulment, necesarul de fond de rulment
şi capacitatea de autofinanţare, trezoreria nu este dependentă de convenţiile şi
politicile contabile ale conducerii.
Situaţia fluxurilor de trezorerie permite utilizatorilor situaţiilor financiare:
• să evalueze capacitatea întreprinderii de a degaja lichidităţi;
• să determine necesităţile de lichidităţi;
• să prevadă scadenţele şi riscul încasărilor viitoare;
• să compare rezultatele întreprinderii;
• să evalueze relaţiile dintre activităţile de exploatare, de investiţii şi de
finanţare.
Situaţia fluxurilor de trezorerie se bazează pe noţiunea de echilibru financiar,
urmărită cu ajutorul lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii, indicatorul central
fiind fluxul de trezorerie generat de activitatea curentă.

Informaţiile furnizate de analiza economico-financiară sunt utilizate pentru

fundamentarea deciziilor de către un număr mare de utilizatori (fig. 2).
Sfera acestor utilizatori s-a extins în ultimul timp, interesul manifestat fiind
fie asupra totalităţii informaţiilor furnizate, fie mult mai frecvent, numai asupra
unei părţi din acestea, în funcţie de nevoile cerute de luarea deciziilor.

Acţionari şi consultanţii Clienţi Alți utilizatori

acestora

Manageri
Concurenți

Societatea comercială

Creditori Statul

Angajaţi şi
Furnizori Investitori
reprezentanţii
lor
Fig. 2 Utilizatorii informaț
informațiilor furnizate de analiza economico-
economico-financiară
 Acţionarii sunt preocupaţi de performanţele curente ale societăţilor
comerciale pentru a evalua eficienţa managerilor în conducerea afacerii şi pentru a
estima nivelul probabil al profitului şi al riscului aferent.
Acţionarii sunt interesaţi, de asemenea, şi de informaţiile care le permit să
evalueze capacitatea societăţilor comerciale de a plăti dividende.
Managerii utilizează informaţii referitoare la tranzacţiile curente, costurile,
veniturile şi profitul înregistrat, abaterile de la bugete, costul capitalurilor şi
eficienţa lor, pe care le raportează la principalii concurenţi sau la situaţia ramurii,
pentru a-şi localiza propria poziţie.
Informaţiile obţinute de manageri sunt utilizate pentru luarea deciziilor,
planificarea afacerii şi exercitarea controlului asupra activităţii desfăşurate.
Angajaţii şi reprezentanţii lor sunt interesaţi de informaţii privind
stabilitatea şi profitabilitatea afacerii, pentru a evalua capacitatea societăţii
comerciale de a continua să le ofere un loc de muncă, de a remunera efortul depus
de aceştia precum şi de a le oferi oportunităţi profesionale.
Clienţii sunt interesaţi de informaţii despre capacitatea societăţii comerciale
de a-şi continua activitatea şi de a-şi onora obligaţiile contractuale, mai ales când
au contracte pe termen lung sau sunt dependenţi de ea.
Furnizorii şi alţi creditori comerciali sunt interesaţi de informaţii despre
dezvoltarea viitoare a afacerilor, despre poziţia deţinută pe piaţă şi despre
lichiditatea societăţii comerciale pentru a evalua capacitatea acesteia de a-şi plăti
bunurile livrate şi serviciile prestate. Dacă societatea comercială este principalul
client atunci furnizorii vor urmări şi capacitatea acesteia de a-şi continua activitatea
şi chiar riscul de faliment.
Concurenţii, pe lângă informaţiile referitoare la aspectele comerciale ale
societăţii sunt interesaţi şi de informaţii referitoare la tendinţa activităţii
desfăşurate, nivelul de performanţă atins precum şi la ameninţarea reprezentată de
societatea comercială asupra cotei de piaţă deţinută.
Investitorii şi consultanţii lor sunt interesaţi de evoluţia rentabilităţii
sperate, urmărită cu ajutorul profitului pe acţiune, şi de evoluţia riscului aferent. De
asemenea, la baza opţiunii de a deveni acţionari sau nu, stau şi informaţiile privind
nivelul lichidităţii (pentru plata dividendelor) şi al solvabilităţii (pentru recuperarea
investiţiei în caz de eşec).
Creditorii (în special băncile), dar şi investitorii în obligaţiuni asigură
societăţilor comerciale resursele financiare de care aceştia au nevoie, fiind
interesaţi de informaţii care să le permită să determine dacă împrumuturile
acordate şi dobânzile aferente vor fi rambursate la scadenţă.
Cea mai importantă informaţie pentru această categorie de utilizatori se
referă la capacitatea de plată a societăţii comerciale, completată cu informaţii
despre lichiditate şi solvabilitate, structura financiară, stabilitatea rezultatelor şi
capacitatea acesteia de a genera fluxuri de lichidităţi, adecvate nivelului de
îndatorare.
Statul (organele fiscale, guvernul şi autorităţile locale, organele de urmărire
penală) urmăreşte cu preponderenţă activităţile desfăşurate de agenţii economici,
modul de alocare şi utilizare al resurselor nivelul veniturilor înregistrate, precum şi
capacitatea de a genera profit şi de a-şi onora obligaţiile.
Informaţiile sunt folosite pentru reglementarea activităţii agenţilor şi
formularea politicilor economice, pentru a determina politica fiscală, pentru a
evalua nivelul de impozitare, pentru a identifica nevoia de sprijin financiar, şi
pentru calculul indicatorilor macroeconomici.
Alţi utilizatori interesaţi de activitatea societăţilor comerciale sunt analiştii
financiari, experţii şi auditorii precum şi publicul.
Dacă analiştii financiari prelucrează informaţiile referitoare la activitatea
unei societăţi comerciale pentru emiterea de aprecieri diverse (poziţia şi
performanţa financiară, poziţia deţinută pe piaţă, perspectivele de dezvoltare a
societăţii, etc) experţii şi auditorii financiari urmăresc dacă activitatea desfăşurată
şi înregistrările contabile sunt în conformitate cu dispoziţiile legale.
Publicul, în general, are un interes modest pentru informaţiile economico-
financiare, dar este interesat de activitatea desfăşurată de societăţile comerciale, de
folosirea resurselor locale și impactul acestora asupra dezvoltării economiei locale,
prin crearea de locuri de muncă, de formarea profesională a angajaţilor, de
colaborarea cu furnizorii locali și de facilităţile oferite.

Utilizarea informaţiilor în procesele decizionale presupune existenţa

anumitor cerinţe pe care acestea trebuie să le îndeplinească:
- utilitatea informaţiei, care se determină prin modul în care aceasta serveşte
scopului;
- exactitatea informaţiei, care trebuie să reflecte modul de manifestare a
fenomenului la care se referă;
- profunzimea informaţiei prespune reflectarea legăturilor cauză-efect;
- operativitatea informaţiei, adică să poată fi obţinută în timp util;
- valoarea informaţiei, dată de impactul asupra deciziilor;
- costul informaţiei, care trebuie să fie acceptabil.